Destine furate, Harlan Coben

..............................................................
                               7-8

             - Plătiți pensie alimentară?

    - Nu, eu am obținut custodia copilului.

    - Mai are soția dumneavoastră prieteni pe aici?

    - Nu am de unde să știu, însă mă îndoiesc.

    - Dar Reba Cordova?

    Guy Novak se gândi puțin.

    - Erau bune prietene când Marianne trăia aici. Foarte apropiate. N-am reușit niciodată să aflu de ce. Da, aveți dreptate. Cred că, dacă Marianne a păstrat vreo legătură cu cineva de pe aici, acea persoană nu poate fi decât Reba.

    - Când ați văzut-o ultima dată pe Reba Cordova?

    El se uită în sus și apoi spre dreapta.

    - A trecut ceva timp de atunci. Nu mai știu, probabil, la o petrecere la școală sau cam așa ceva.

    Muse se gândi că, dacă bărbatul din fața sa știa despre moartea fostei sale soții, atunci individul știa și să se prefacă foarte bine.

    - Reba Cordova a dispărut.

    Guy Novak deschise gura, apoi o închise la loc.

   - Și dumneavoastră credeți că Marianne are vreo legătură cu asta?
    - Dumneavoastră ce părere aveți?
    - Și-a făcut foarte mult rău singură. Însă nu cred că ar fi în stare să facă rău altcuiva, în afară, probabil, de propria ei familie.
    - Domnule Novak, aș vrea să stau puțin de vorbă cu fiica dumneavoastră.
    - De ce?
    - Pentru că noi credem că fosta dumneavoastră soție a fost ucisă.
    O spusese fără nicio altă introducere și acum aștepta o reacție din partea lui. Reacția însă întârzia să vină. Era ca și cum cuvintele ei ar fi ajuns la el unul câte unul și avea nevoie de foarte mult timp ca să le proceseze pe toate. Pentru câteva secunde, bărbatul nu zise nimic. Stătea nemișcat și se holba la ea. Apoi făcu o figură de parcă n-ar fi auzit bine.
    - Eu nu... credeți că a fost ucisă?
    Muse întoarse capul și făcu un semn cuiva aflat în spatele ei. Clarence porni spre ușă.
    - Am descoperit pe o alee un cadavru. O femeie îmbrăcată ca o prostituată. Neil Cordova bănuiește că este vorba despre fosta dumneavoastră soție, Marianne Gillespie. Ceea ce am dori acum de la dumneavoastră, domnule Novak, este să mergeți împreună cu colegul meu, detectivul Morrow, până la morgă, ca să vedeți și dumneavoastră cadavrul. Înțelegeți ce vreau să spun?
    - Marianne e moartă? întrebă el cu o voce stinsă.
    - Așa credem noi, însă avem nevoie de ajutorul dumneavoastră ca să fim siguri. Detectivul Morrow vă va duce acolo și vă va pune și el câteva întrebări. Prietena dumneavoastră, Beth, poate să rămână aici cu fetele. O să rămân și eu. Vreau să-i pun fiicei dumneavoastră câteva întrebări în legătură cu mama ei, dacă nu vă supărați.
    - Nicio problemă, spuse el.
    Părea că se resemnase și se calmase. Dacă s-ar fi bâlbâit și ar fi tușit ca să-și ascundă emoția, probabil că Muse ar fi continuat interogatoriul.
    Fostul soț e întotdeauna în fruntea listei suspecților. Asta nu înseamnă că era sută la sută convinsă că individul nu era implicat. Poate că era doar un actor de talia lui De Niro. Ceva îi spunea însă că nu el era făptașul. Oricum, Clarence avea să-i mai pună niște întrebări.
    - Sunteți gata, domnule Novak? întrebă Clarence.
    - Trebuie să-i spun și fetiței.
    - Aș prefera să nu-i spuneți, zise Muse.
    - Ce-ați spus?
    - Cum v-am mai spus, nu știm cu siguranță dacă e vorba despre soția dumneavoastră sau nu. O să-i pun și eu niște întrebări, dar n-o să-i spun niciun cuvânt despre mama ei. O să las asta în sarcina dumneavoastră, dacă va fi cazul.
    Deși era destul de nelămurit, Guy Novak încuviință cu o mișcare a capului.
    - OK.
    Clarence îl apucă de braț și-i spuse cât de blând putea:
    - Haideți să mergem, domnule Novak. Pe aici.
    Muse nu mai așteptă să-i vadă plecați pe alee. Intră în casă și porni spre bucătărie.
    Fetele așteptau acolo curioase, prefăcându-se că mănâncă floricele de porumb.
    Una dintre ele întrebă:
    - Cine sunteți dumneavoastră?
    Muse reuși să zâmbească ușor.
    - Mă numesc Loren Muse. Lucrez pentru administrația districtului.
    - Unde este tatăl meu?
    - Tu ești Yasmin?
    - Da.
    - Tatăl tău îl ajută pe unul dintre ofițerii mei. O să vină înapoi foarte curând. Până atunci, aș vrea să-ți pun câteva întrebări, bine?

                                                31.

                  Betsy Hill ședea pe jos, pe podea, în camera fiului său. Ținea în mână telefonul mobil al lui Spencer. Bateria murise demult. Ținea în mână un aparat care nu funcționa, se uita la el și nu știa ce să facă în continuare.
    În ziua imediat următoare celei în care fusese găsit cadavrul fiului său, dăduse aici peste Ron. Soțul ei începuse să strângă lucrurile din încăpere - exact așa cum strânsese și scaunul din bucătărie al lui Spencer. Betsy îl oprise în termeni foarte fermi, și Ron renunțase.
    A patra zi după moartea lui Spencer, se întinsese pe podeaua camerei lui și începuse să plângă. Stomacul o durea îngrozitor. Ar fi vrut să moară, să intre, pur și simplu, într-o stare de agonie din care să nu mai iasă. Acest lucru nu se întâmplase.
    Era din nou acolo și simțea aceeași durere sfâșietoare. Începu să netezească cearșafurile de pe pat. Își înfundă fața în pernă, însă mirosul lui dispăruse.
    Cum se putuse întâmpla așa ceva?
    Îi reveni în minte convorbirea pe care o avusese cu Tia Baye. Își dădu seama că nu însemnase practic nimic. Tot ceea ce conta era faptul că Spencer era mort. În privința asta, Ron avea dreptate. Cunoașterea adevărului nu avea cum să schimbe realitatea și nici măcar nu avea cum să ajute la alinarea durerii ei. Cunoașterea adevărului nu avea cum s-o facă să uite, fiindcă, de fapt, ea nici nu voia acest lucru. Cum ar fi fost posibil ca o mamă ca ea, care dăduse atât de tare greș cu propriul său copil, să vrea să meargă mai departe, să înceteze să mai sufere, să primească un fel de eliberare?
    - Bună.
    Ridică privirea. Era Ron, care stătea în cadrul ușii. Ron care încerca să-i zâmbească.
    Betsy își vârî telefonul în buzunarul de la spate.
    - Ești bine?
    - Ron?
    El așteptă ca ea să continue.
    - Trebuie să aflu ce s-a întâmplat cu adevărat în noaptea aceea.
    - Știu.
    - Asta n-o să-l aducă înapoi, continuă ea. Știu asta. Nici măcar n-o să ne facă să ne simțim mai bine. Însă cred că trebuie să aflăm adevărul.
   - De ce?
    - Nu știu.
    Ron încuviință din cap. Intră în încăpere și se aplecă spre ea. Pentru o clipă, ea își imagină că soțul său vrea să o cuprindă în brațe și întreg trupul îi fu străbătut de un spasm. Ron simți reacția de respingere a soției sale și se opri. Clipi de câteva ori și apoi își îndreptă spinarea.
    - Mai bine plec, zise el.
    Se răsuci pe călcâie și ieși din încăpere. Betsy scoase telefonul din buzunar. Îi puse încărcătorul și-l porni. Cu telefonul în mână se încolăci pe podea în poziție fetală și începu din nou să plângă. O fi fost ceva ereditar? Se gândea că în aceeași poziție fusese găsit și fiul său pe acoperișul acela rece și tare.
    Deschise lista ultimelor convorbiri ale lui Spencer. Nu se aștepta la nicio surpriză. Mai făcuse asta și înainte. Spencer îl sunase pe Adam Baye de trei ori în noaptea aceea.
    Ultima dată vorbise cu prietenul lui cu o oră înainte de a posta textul prin care își anunța sinuciderea. Fusese un apel foarte scurt, de numai un minut. Adam spusese că nu reușise să înțeleagă nimic din ce zicea Spencer. Era oare o minciună?
    Poliția găsise telefonul pe acoperiș, lângă cadavrul lui Spencer.
    Acum aparatul se găsea în mâna ei. Închise ochii.
    Era pe jumătate adormită, când auzi telefonul sunând. Pentru o clipă, avu senzația că sună aparatul din mâna ei, însă își dădu seama imediat că era vorba despre telefonul fix.
    Nu avea putere să se ridice de jos și se gândi să-l lase pe robot. Apoi se gândi că s-ar putea să fie Tia Baye. Reuși cu greu să se ridice. Exista un telefon fix și în camera lui Spencer. Numărul care apăruse pe ecran era necunoscut.
    - Alo?
    La celălalt capăt nu se auzea nimic.
    - Alo?
    După încă o secundă, se auzi o voce înecată în lacrimi:
    - V-am văzut că erați împreună cu mama pe acoperiș.
    Betsy se ridică în picioare.
    - Adam?
    - Îmi pare rău, doamnă Hill.
    - De unde suni? întrebă ea.
    - Dintr-o cabină telefonică.
    - De unde?
    Nu se mai auzeau decât niște scâncete înfundate.
    - Adam?
    - Obișnuiam să mă întâlnesc cu Spencer în păduricea din spatele casei dumneavoastră. Acolo unde era leagănul acela. Îl mai știți?
    - Da.
    - Ne-am putea întâlni acolo.
    - Foarte bine, când?
    - Ne plăcea acolo, fiindcă îi puteam vedea de departe pe cei care se apropiau. Dacă spuneți cuiva unde sunt o să-l văd. Promiteți-mi că nu o veți face.
    - Îți promit. Când ne întâlnim?
    - Peste o oră.
    - Bine.
    - Doamnă Hill?
    - Da?
    - Eu sunt vinovat pentru moartea lui Spencer.

                    De îndată ce dădură colțul, Mike și Tia putură să-l vadă pe tânărul cu părul lung care patrula în fața casei lor.
    - Acela nu e Brett, de la voi de la firmă?
    Tia încuviință cu o mișcare a capului.
    - El mi-a zis despre e-mailul acela. Despre petrecerea de la Huff.
    Intrară pe alee. Susan și Dante Loriman se aflau și ei în fața casei. Dante le făcu semn cu mâna. Mike îi răspunse și apoi o privi pe Susan. Aceasta ridică și ea mâna, ușor forțat, și apoi se îndreptă spre ușă. Mike îi răspunse și apoi întoarse capul. Nu avea acum timp pentru asta.
    Începuse să-i sune telefonul. Se uită la numărul de pe ecran și se încruntă.
    - Cine e? întrebă Tia.
    - Ilene, răspunse el. Agenții federali au interogat-o și pe ea. Trebuie să vorbesc cu ea.
    Tia dădu din cap.
    - Mă duc să vorbesc cu Brett, zise ea și coborî din mașină.
    Brett continua să patruleze prin fața ușii, cu capul în pământ, foarte agitat, vorbind de unul singur. Tia îl strigă și tânărul se opri brusc.
    - Cineva se joacă cu calculatorul vostru, Tia, zise el.
    - Ce vrei să spui?
    - Trebuie să verific calculatorul lui Adam ca să fiu sigur.
    Tia ar fi vrut să întrebe mai multe, însă își dădu brusc seama că n-ar fi făcut decât să piardă timpul. Deschise repede ușa și-l lăsă pe Brett înăuntru. Acesta știa drumul.
    - Ați mai spus cuiva ce am pus în calculator? întrebă Brett.
    - Despre programul spion? Nu. Adică vreau să spun, până aseară, când am dat declarații la poliție.
    - Și înainte de asta? N-ați mai spus nimănui?
    - Nu. Nu era ceva de care să fim deosebit de mândri, nici eu, nici Mike. A, stai puțin, mai e și prietenul nostru, Mo.
    - Cine?
    - E un fel de naș de-al lui Adam. Mo nu i-ar face niciodată rău fiului nostru.
    Brett ridică din umeri. Se aflau acum în camera lui Adam. Calculatorul era pornit.
    Brett se așeză pe scaun și începu să tasteze rapid. Deschise căsuța de mail a lui Adam și apoi porni un program necunoscut. Tia îl urmărea fără să înțeleagă nimic.
    - Ce vrei să găsești?
    Brett își netezi părul după urechi și rămase cu privirea fixată pe ecran.
    - Stai puțin. Mailul despre care m-ai întrebat tu a fost șters, îți amintești? Am vrut să văd dacă nu avea cumva vreo funcție de stabilire a momentului expedierii mesajului și am descoperit că nu. După aceea...
    Brett se opri brusc.
    - Stai puțin... OK.
    - Ce-i O.K.?
    - E ciudat, nu e O.K. Ai spus că Adam era deja plecat de acasă când a primit mailul. Însă știm că mesajul a fost citit de pe calculatorul ăsta, da?
    - Da.
    - Ar mai fi putut să-l citească altcineva?
    - Nu prea. Nu mai era nimeni acasă.
    - Pentru că asta e chestia interesantă. Nu numai că mesajul a fost citit de pe calculatorul lui Adam, ci și a fost trimis tot de acolo.
    Tia îl privi uimită.
    - Deci tu spui că a pătruns cineva la noi în casă, a pornit calculatorul lui Adam, a trimis de pe el un mesaj în legătură cu o petrecere la familia Huff, l-a deschis, și apoi l-a șters?
    - Cam așa ceva.
    - Dar de ce ar face cineva așa ceva?
    Brett ridică din umeri.
    - Vrei să știi care e singurul motiv care-mi vine în minte? Să-și bată joc de tine.
    - Dar nu mai știa nimeni despre E-SpyRight. Doar eu, Mike, Mo și - Tia încercă să-l privească pe tânăr în ochi, dar acesta își feri privirea - tu.
    - Hei, nu te uita la mine.
    - Dar tu i-ai spus lui Hester Crimstein.
    - Îmi pare rău că am făcut asta. Însă ea e singura care mai știe.
    Tia căzu pe gânduri. Se uită cu atenție la Brett, la unghiile lui murdare, la fața nerasăși la tricoul boțit și se întrebă cum de încredințase o asemenea sarcină unui om pe care îl cunoștea atât de puțin.
    De unde știa ea că tot ceea ce-i spune Brett este adevărat?
    Îi arătase că se poate conecta de oriunde și că poate primi rapoarte chiar și în Boston. De ce n-ar fi putut presupune că Brett își pusese și el o parolă acolo, una care să-i permită să citească și el rapoartele generate de programul spion? Cine putea ști ce face cu exactitate programul instalat de el? Doar se știe că marile companii au programe spyware care le spun ce site-uri accesezi. Magazinele îți dau cardurile alea de discount, tocmai ca să poată urmări ce produse cumperi. Dumnezeu știe ce instalează firmele de calculatoare pe computerul pe care îl cumperi. Având în vedere ce puțin costă spațiul de înmagazinare în zilele noastre, e foarte posibil să existe acolo un program care îți monitorizează întreaga activitate.
    Nu era deloc greu de imaginat că Brett știe mai multe decât îi spunea ei.

                - Alo?
    - Mike? se auzi vocea lui Ilene.
    Mike îi urmări pe Tia și pe Brett cum intră în casă. Își lipi telefonul de ureche.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Am vorbit cu Susan Loriman despre tatăl biologic al lui Lucas.
    Mike nu se aștepta la asta.
    - Când?
    - Astăzi. M-a sunat ea și ne-am întâlnit la restaurant.
    - Și?
    - Și e o pistă închisă.
    - Tatăl adevărat?
    - Da.
    - Cum așa?
    - Nu vrea să se știe.
    - Numele tatălui? Puțin îmi pasă.
    - Nu numele tatălui.
    - Dar ce, atunci?
    - Mi-a spus care e motivul pentru care nu ne ajută să mergem pe pista asta.
    - Nu înțeleg.
    - Trebuie să mă crezi pe cuvânt. Mi-a explicat mie situația. Nu putem merge mai departe.
    - Nu înțeleg de ce.
    - Nici eu nu înțelegeam înainte ca Susan să-mi explice.
    - Și vrea ca motivul să rămână secret?
    - Corect.
    - Presupun că este vorba despre ceva rușinos pentru ea. De asta a vorbit, probabil, cu tine și nu cu mine.
    - Nu aș folosi chiar termenul rușinos.
    - Dar ce termen ai folosi?
    - Am senzația că nu ai încredere în judecata mea.
    Mike mută telefonul la cealaltă ureche.
    - În situații normale, Ilene, aș avea o încredere oarbă în tine.
    - Dar?
    - Tocmai am scăpat din arestul celor de la FBI.
    Tăcere.
    - Au vorbit și cu tine, nu? întrebă Mike.
    - Da, au vorbit.
    - Și de ce nu mi-ai spus și mie?
    - Ei mi-au cerut să nu suflu o vorbă. Mi-au zis că, dacă vorbesc cu tine, compromit o investigație federală foarte importantă. M-au amenințat că mă dau în judecată și că-mi pot pierde dreptul de practică.
    Mike nu spuse nimic.
    - Și te rog să nu uiți, continuă Ilene cu o voce iritată, că pe rețetele alea este trecut și numele meu.
    - Știu.
    - Ce naiba se petrece, Mike?
    - E o poveste lungă.
    - Chiar ai făcut ce pretind ei?
    - Bănuiesc că mă știi suficient de bine ca să-ți răspunzi singură la întrebarea asta.
    - Mi-au arătat rețetele alea. Mi-au dat o listă cu medicamentele prescrise. Niciunul dintre oamenii aceia nu este pacientul nostru. Și jumătate din medicamentele prescrise nu le-am folosit niciodată.
    - Știu.
    - E vorba despre cariera mea aici, spuse Ilene. Știi cât de mult înseamnă asta pentru mine.
    Vocea ei trăda o suferință mult mai profundă decât se putea ghici la prima vedere.
    - Îmi pare rău, Ilene. Mă străduiesc să rezolv cât mai bine situația asta.
    - Cred totuși că merit mai mult decât să-mi spui că „e o poveste lungă”.
    - Adevărul e că nici eu nu știu exact ce se întâmplă. Știu doar că Adam a dispărut. Și că trebuie să-l găsesc.
    - Cum adică, a dispărut?
    Mike îi povesti pe scurt ce se întâmplase până atunci. După ce termină, Ilene spuse:
    - Mă văd silită să-ți pun totuși o întrebare, deși n-aș vrea deloc acest lucru.
    - Atunci mai bine nu mi-o pune.
    - Nu vreau să-mi pierd dreptul de practică.
    - Nici eu nu vreau.
    - Dacă pot face ceva ca să te ajut să-l găsești pe Adam..., începu ea.
    - O să te țin la curent.

                     Nash opri furgoneta în fața clădirii unde locuia Pietra, în Hawthorne.
    Trebuiau să stea separați pentru o perioadă. Devenise foarte clar. Ruptura începuse să se vadă și nu mai putea fi ascunsă. Avea să existe întotdeauna o legătură între ei - nu în felul în care fusese legat de Cassandra, nici pe departe. Exista însă ceva foarte puternic între ei, ceva care îi aducea mereu împreună. Legătura aceasta începuse, probabil, ca un fel de răsplată din partea ei, drept mulțumire că o scăpase din iadul acela, însă, pe parcurs, ajunsese să se întrebe dacă ea voise cu adevărat să fie salvată.
    Poate că salvarea ei fusese un fel de blestem.
    Pietra privea pe geamul mașinii.
    - Nash?
    - Da?
    Femeia își puse o mână pe ceafa.
    - Știi, soldații ăia care mi-au măcelărit familia. Toate lucrurile alea îngrozitoare pe care le-au făcut alor mei. Și mie...
    Pietra se opri brusc.
    - Te ascult, zise el.
    - Tu chiar crezi că soldații ăia erau cu toții niște criminali și niște violatori - și că ar fi fost în stare să facă lucrurile alea chiar dacă n-ar fi fost război?
    Nash nu zise nimic.
    - Cel pe care l-am prins noi era brutar, zise ea. Obișnuiam să mergem la prăvălia lui. Toți membrii familiei mele. Ne zâmbea. Ne dădea acadele.
    - Și ce vrei să spui cu asta?
    - Vreau să spun că, dacă n-ar fi fost războiul, ei și-ar fi trăit fără probleme viețile obișnuite. Ar fi fost, în continuare, brutari, fierari sau tâmplari. N-ar fi devenit  criminali.
    - Și crezi că acest lucru este valabil și pentru tine? întrebă el. Că ai fi continuat să fii actriță?
    - Eu nu vorbesc despre mine aici, spuse Pietra. Mă refer la soldații aceia.
    - Bine. Deci, dacă am înțeles bine, tu crezi că presiunea războiului explică comportamentul acelor soldați.
    - Tu nu ești de aceeași părere?
    - Nu.
    Ea se răsuci spre el.
    - De ce nu?
    - Ipoteza ta e că războiul i-a forțat să acționeze într-un mod care nu era în firea lor.
    - Da.
    - Dar poate că e tocmai invers, spuse el. Poate că tocmai războiul i-a eliberat și le-a permis să-și arate adevărată față. Poate că societatea și nu războiul este cea care îi forțează pe oameni să acționeze într-un fel care nu e în firea lor.
    Pietra deschise portiera și ieși din mașină. El o privi cum intră în clădire. Apoi porni mașina și se îndreptă spre următoarea destinație. Treizeci de minute mai târziu, parcă pe o stradă laterală, în dreptul unor case care păreau nelocuite. Nu dorea să fie văzut în parcare.
    Își puse mustața falsă și șepcuța de baseball. Merse pe jos câteva cvartale și ajunse la clădirea masivă din cărămidă. Părea pustie. Nash știa că ușa de la intrarea principală era încuiată. Știa însă că una dintre ușile laterale avea un băț de chibrit care o împiedica să se închidă. Intră înăuntru și începu să coboare pe scări.
    Pereții coridorului erau decorați cu desene și picturi realizate de copii. Pe un avizier erau prinse mai multe eseuri. Nash se opri și citi câteva. Erau scrise de elevi de clasa a III-a și toate povestirile se refereau la ei. Așa sunt crescuți copiii din ziua de azi. Să se gândească numai la persoana lor. Să se considere unici și foarte speciali.
    Nash intră în una dintre clase. Joe Lewiston stătea turcește pe podea. Avea mai multe hârtii în mână și lacrimi în ochi. Ridică privirea când Nash intră în încăpere.
    - Nu merge, zise Joe Lewiston. Mailurile continuă să sosească.

                                               32.

                   Loren Muse o interogă pe fiica lui Marianne Gillespie cu cea mai mare delicatețe, însă Yasmin nu știa nimic.
    Yasmin nu o văzuse pe mama sa. Nici măcar nu știuse că se întorsese în oraș.
    - Credeam că e în Los Angeles, spuse ea.
    - Ți-a spus ea lucrul ăsta? întrebă Muse.
    - Da.
    Apoi, după o pauză:
    - Adică, mi-a trimis un mail.
    Muse își aduse aminte că Guy Novak îi spusese exact același lucru.
    - Mai ai mailul acela?
    - Pot să mă uit. S-a întâmplat ceva cu Marianne?
    - Îi spui pe nume mamei tale?
    Yasmin ridică din umeri.
    - Nu prea i-a plăcut să fie mamă. De ce să-i amintesc mereu de lucrul ăsta? Așa că îi spun Marianne.
    Copiii din ziua de azi cresc foarte repede, își spuse Muse în gând.
    - Poți să verifici dacă mai ai mailul acela?
    - Cred că e în calculator.
    - Aș vrea să-mi scoți și mie o copie la imprimantă.
    Yasmin se încruntă.
    - Dar tot nu îmi veți spune despre ce e vorba. Este numai o constatare, nu o întrebare.
    - Nu ai de ce să fii îngrijorată deocamdată.
    - Am înțeles. Nu doriți să speriați copilul. Dacă ar fi fost vorba despre mama dumneavoastră și ați fi fost de vârsta mea, n-ați fi vrut să aflați?
    - Ai dreptate. Însă nici noi nu știm nimic deocamdată. Tatăl tău se va întoarce în curând acasă. Până atunci, chiar aș vrea să văd mailul acela.
    Yasmin porni în sus pe scări. Prietena ei rămase în încăpere. În mod normal, Muse ar fi vrut să discute între patru ochi cu Yasmin, însă cedase fiindcă aceasta se simțea mai liniștită în prezența prietenei sale.
    - Mai spune-mi o dată cum te numești, te rog, spuse Muse.
    - Jill Baye.
    - Jill, tu ai văzut-o vreodată pe mama lui Yasmin?
    - Da, de mai multe ori.
     - Pari cam îngrijorată.
    Jill se încruntă.
    - Sunteți polițistă și puneți întrebări despre mama prietenei mele. N-ar trebui să fiu îngrijorată?
    Copii.
    Yasmin cobora pe scări cu o foaie de hârtie în mână.
    - Am adus mailul.
    Muse începu să citească:
    Salut! Plec la Los Angeles pentru câteva săptămâni. Vorbim când mă întorc.
    Mesajul ăsta explica foarte multe. Muse se întrebase mereu de ce nu reclamase nimeni dispariția acestei femei. Răspunsul era foarte simplu. Marianne trăia singură în Florida.
    Având în vedere stilul ei de viață și mesajul de pe foaia de hârtie, puteau să treacă luni de zile până să înceapă să se îngrijoreze cineva în legătură cu soarta ei.
    - Vă e de folos? întrebă Yasmin.
    - Da, îți mulțumesc.
    Ochii lui Yasmin se umplură de lacrimi.
    - E mama mea, totuși.
    - Știu.
    - Mă iubește.
    Yasmin începu să plângă. Muse făcu un pas spre ea, însă fetița ridică brațul ca s-o oprească.
    - Pur și simplu, nu știe cum să fie o mamă bună. Ea încearcă. Numai că nu reușește.
    - Am înțeles. Să știi că eu nu încerc s-o judec.
    - Spuneți-mi atunci ce s-a întâmplat. Vă rog!
    - Nu pot, spuse Muse.
    - S-a întâmplat însă ceva grav, nu? Măcar atâta puteți să-mi spuneți. E grav?
    Muse ar fi vrut să fie sinceră cu fetița, însă nu era momentul și nici locul potrivit.
    - Tatăl tău va veni în curând acasă. Eu trebuie să mă întorc la lucru.

                    - Liniștește-te, zise Nash.
    Joe Lewiston se ridică în picioare de pe podea dintr-o singură mișcare. Nash își spuse în gând că profesorii trebuie să fie obișnuiți cu această mișcare.
    - Îmi pare rău. N-ar fi trebuit să te implic și pe tine.
    - Ba ai procedat foarte bine că m-ai sunat.
    Nash se uită la cumnatul său. Cassandra Lewiston, iubita lui soție, avusese cinci frați.
    Joe era cel mai mic și, în același timp, favoritul ei. Când fratele cel mai mare, Curtis, fusese ucis, cu mai bine de zece ani în urmă, Cassandra suferise teribil. Plânsese zile întregi, nu mai voia să se dea jos din pat, încât, deși știa că e absurd, Nash nu se putuse abține să nu se întrebe, mai târziu, dacă nu cumva boala ei se putea pune pe seama acestei suferințe. Îl jelise atât de tare pe fratele ei, încât poate că sistemul ei imunitar slăbise. Poate că celulele canceroase se află în noi toți și așteaptă acolo în liniște până ce apărarea este distrusă și ele pot să atace.
    „Îți promit că o să-l găsesc pe cel care l-a ucis pe Curtis”, îi promisese Nash iubitei sale soții.
    Nu-și putuse însă ține promisiunea, deși pentru Cassandra lucrul acesta nu avea nicio importanță. Ea nu voia neapărat răzbunare. Pur și simplu, îi lipsea fratele care fusese ucis. El jurase că nu va permite ca ea să mai sufere vreodată la fel, că avea să-i apere pe cei pe care ea îi iubea și, mai ales, că avea să-i protejeze totdeauna.
    Îi promisese același lucru și când ea era pe patul de moarte.
    Atitudinea lui păruse că-i atenuează suferința.
    - O să ai grijă de ei? îl întrebase Cassandra.
    - Da.
    - Și ei o să aibă grijă de tine.
    El nu replicase.
    Joe veni spre el. Nash aruncă o privire în clasă. Prea multe nu se schimbaseră în școală de când fusese și el elev. Aceleași tabele cu regulile scrierii de mână, picturi și desene ale micuților se zăreau peste tot.
    - S-a mai întâmplat și altceva, spuse Joe.
    - Spune-mi.
    - Guy Novak trece cu mașina prin fața casei noastre. Când ajunge în dreptul ei, încetinește și se holbează la noi. Cred că asta îi sperie pe Dolly și pe Allie.
    - De când se întâmplă asta?
    - De mai bine de o săptămână.
    - De ce nu mi-ai spus mai devreme?
    - N-am crezut că e ceva important. Am crezut că o să înceteze.
    Nash închise ochii.
    - Și de ce crezi acum că a devenit important?
    - Pentru că Dolly s-a înfuriat foarte tare când a făcut-o din nou în dimineața asta.
    - Guy Novak a trecut prin fața casei voastre și azi?
    - Da.
    - Și crezi că face asta ca să vă amenințe?
    - De ce altceva?
    Nash clătină din cap.
    - Înseamnă că am greșit de la început.
    - Ce vrei să spui?
    Nu avea niciun rost să încerce să-i explice. Dolly Lewiston primea în continuare mailuri. Asta însemna că nu Marianne fusese cea care le transmitea, chiar dacă, în timpul chinurilor la care o supusese, mărturisise că ea fusese autoarea.
    Autorul mesajelor fusese, de la bun început, Guy Novak.
    Nu avea cum să uite promisiunea pe care i-o făcuse Cassandrei. Nash știa acum ce are de făcut pentru a o respecta.
    - Mă simt atât de neputincios, zise Joe Lewiston.
    - Te rog să mă asculți cu atenție, Joe.
    Cumnatul lui arăta atât de speriat. Nash era fericit că iubita lui Cassandra nu avea cum să vadă în ce hal ajunsese frățiorul ei. Își aminti cum arăta Cassandra aproape de sfârșit. Își pierduse tot părul. Pielea căpătase o culoare galbenă, nesănătoasă. Avea mai multe răni deschise pe cap și pe față. Nu își mai putea controla sfincterele. Existau momente în care durerile păreau insuportabile, însă îl făcuse să promită că nu va interveni. Își mușca buzele, ochii dădeau să-i iasă din orbite și simțea ca și cum niște gheare de oțel ar fi sfârtecat-o pe dinăuntru. În ultimele zile, i se umpluse de răni și interiorul gurii, astfel încât nu mai putea nici vorbi. Nash nu putea face altceva decât s-o privească și să se încrânceneze și mai mult din cauza neputinței de a-i alina în vreun fel suferința.
    - Totul va fi bine, Joe.
    - Ce vrei să faci?
    - Nu e nevoie să-ți faci probleme cu asta. Totul va fi bine. Îți promit.

               Betsy Hill îl aștepta pe Adam în păduricea din spatele casei lor.
    Zona în care se dezvoltase acea vegetație sălbatică se afla pe proprietatea lor, însă nu apucaseră niciodată să facă curățenie acolo. Discutase cu Ron, în urmă cu mai mulți ani, să defrișeze arbuștii și să instaleze o piscină pe locul respectiv, însă cheltuielile ar fi fost prea mari și, în plus, gemenii erau prea mici pe vremea aceea. Așa că lăsaseră totul așa cum era.
    Pe când Spencer avea cam nouă ani, Ron ridicase acolo o incintă din lemn, un fel de imitație a unui fort, în care obișnuiau să se joace copiii. Existase și un leagăn acolo, ceva simplu, cumpărat de la Sears. Ambele fuseseră abandonate, odată cu trecerea anilor.
    Odată cu trecerea în adolescență a lui Spencer, locul devenise din nou interesant pentru acesta și prietenii lui. Betsy găsise odată acolo mai multe sticle de bere goale.
    Încercase să discute despre asta cu Spencer, însă nu reușise decât să-l facă pe fiul lor să se îndepărteze și mai mult de ei. Era, până la urmă, un adolescent care băuse o bere. Ce era așa de grav?
    - Doamnă Hill?
    Ea se întoarse și-l văzu pe Adam în spatele ei. Probabil că venise din partea cealaltă, dinspre casa familiei Kadison.
    - Dumnezeule! făcu ea. Ce s-a întâmplat cu tine?
    Băiatul avea fața murdară, plină de vânătăi. Brațul drept era bandajat, și cămașa era ruptă în mai multe locuri.
    - N-am nimic.
    Betsy îl ascultase și nu-i sunase pe părinții lui. Îi fusese teamă să nu distrugă această șansă de a afla ce se întâmplase cu fiul ei. Poate că greșise, însă luase atât de multe decizii greșite în ultimele luni, încât una în plus nici nu mai conta.
    Cu toate acestea, nu se putu abține să nu-i spună:
    - Părinții tăi sunt atât de îngrijorați din cauza ta.
    - Știu.
    - Ce s-a întâmplat, Adam? Unde ai fost?
    El clătină din cap. Ceva din gestul acesta îi aminti imediat lui Betsy de Mike. Pe măsură ce copiii cresc, se vede foarte clar acest lucru - nu numai că seamănă foarte bine cu părinții lor, dar le moștenesc până și gesturile. Adam era mare acum, aproape un bărbat, îl depășise deja în înălțime pe Mike.
    - Cred că poza aceea este postată pe site de mai multă vreme, zise Adam. Eu n-am intrat niciodată până acum pe site-ul ăla.
    - Chiar?
     - Da.
    - Pot să te întreb de ce?
    - Nu asta reprezintă Spencer pentru mine. Înțelegeți? Adică, nici măcar nu le cunosc pe fetele care au făcut site-ul ăla. Eu am destule amintiri ca să mai am nevoie de așa ceva. De asta n-am intrat pe site.
    - Dar știi cine a făcut poza?
    - Cred că DJ Huff. Vreau să spun că nu pot să fiu sigur, fiindcă eu sunt undeva în spate și mă uit în altă parte. Însă știu că DJ a descărcat o mulțime de poze pe site-ul ăla. Probabil că le-a pus acolo la grămadă și nici nu și-a dat seama că una era făcută chiar în noaptea aceea.
    - Ce s-a întâmplat acolo, Adam?
    Băiatul începu să plângă. Doar cu câteva minute înainte, Betsy se minunase cât de mult se maturizase prietenul fiului ei. Acum, bărbatul dispăruse și nu mai rămăsese decât copilul.
    - Ne-am certat.
    Betsy rămase tăcută. Între ei era o distanță de aproape doi metri, însă avea senzația că aude bătăile puternice ale inimii lui Adam.
    - Din cauza asta avea el vânătaia aia pe față, continuă băiatul.
    - Tu l-ai lovit?
    Adam încuviință din cap.
    - Dar era prietenul tău. De ce v-ați bătut?
    - Băusem și nu mai știam de noi. Era din cauza unei fete. Lucrurile scăpaseră de sub control. Am început să ne îmbrâncim și, după aceea, el a încercat să mă lovească cu pumnul. Eu am parat și după aceea l-am lovit în față.
    - Din cauza unei fete?
    Adam își coborî privirea.
    - Cine mai era acolo? întrebă Betsy.
    Adam clătină din cap.
    - Nu are importanță.
    - Pentru mine are.
    - Nu contează cine mai era acolo, fiindcă eu sunt cel care l-a lovit.
    Betsy încercă să-și imagineze scena. Fiul ei. Frumosul ei copil, în ultima lui zi de viață pe acest pământ, este lovit în față de nimeni altcineva decât de cel mai bun prieten.
    Deși încerca să-și păstreze calmul, nu se putu împiedica să nu ridice tonul:
    - Nu reușesc să înțeleg nimic din toate astea. Și tu unde erai când a murit?
    - Ar fi trebuit să mergem în Bronx. Există un loc acolo. Îi lasă să petreacă și pe cei de vârsta noastră.
    - În Bronx?
    - Da. Dar înainte de a pleca, a izbucnit cearta dintre mine și Spencer. L-am lovit și l-am înjurat. Eram atât de furios. Apoi el a fugit. Ar fi trebuit să mă duc după el, dar n-am făcut-o. L-am lăsat să plece. Ar fi trebuit să-mi dau seama ce are de gând să facă.
    Betsy Hill stătea nemișcată, incapabilă să zică sau să facă ceva. Îi reveniră în minte cuvintele lui Ron, care zicea că nimeni nu-l forțase pe fiul lor să fure votca și pastilele din casă.
    - Cine l-a ucis pe fiul meu? întrebă ea într-un sfârșit.
    Știa însă foarte bine răspunsul.
    Îl știuse încă de la început. Încercase să găsească explicații acolo unde nu se putea găsi niciuna. Era vorba doar de misterul și complexitatea comportamentului uman. Ai doi copii și-i crești pe amândoi exact la fel, ca să descoperi, în final, că unul a ajuns o persoană iubitoare, iar celălalt a devenit criminal. Unii spun că natura iese întotdeauna biruitoare, că genele contează mai mult decât educația, însă, uneori, nu este nevoie decât de un mic eveniment lipsit de importanță, pentru a ne strica iremediabil viața, ceva din aer care se amestecă în chimia noastră interioară. Și apoi, după ce tragedia s-a petrecut, începem să căutăm explicații și poate chiar reușim să găsim vreuna. Nu este însă vorba decât de o justificare inutilă, după ce răul s-a produs deja.
    - Spune-mi ce s-a întâmplat apoi, Adam.
    - A încercat să mă sune după aceea, începu băiatul. Am văzut că el era cel care suna. Și nu am răspuns. L-am lăsat în căsuța vocală. Știam că era deja sub influența drogurilor. Era terminat, ajunsese la fund și eu ar fi trebuit să-mi dau seama de asta. Ar fi trebuit să-l iert. Însă eu n-am făcut-o. În ultimul său mesaj, mi-a spus că-i pare rău și că găsise o cale de ieșire. Se mai gândise și înainte la sinucidere. Vorbeam cu toții despre asta. Însă, în cazul lui, era ceva diferit. Mult mai serios. Și eu m-am bătut cu el, l-am înjurat și i-am spus că n-o să-l iert niciodată.
    Betsy clătină din cap.
    - Era un copil foarte bun, doamnă Hill.
    - Care a luat drogurile din casa noastră, din dulăpiorul cu medicamente..., spuse ea, mai mult pentru sine.
    - Știu. Toți făceam așa.
    Cuvintele lui o zăpăciseră, Betsy nu mai reușea să gândească normal.
    - Și pentru o fată? V-ați bătut din cauza unei fete?
    - A fost greșeală mea, izbucni Adam. Că mi-am pierdut cumpătul. Că l-am lăsat să fugă și nu l-am căutat. Că i-am ascultat mesajele prea târziu. Am ajuns pe acoperiș cât de repede am putut. Însă l-am găsit mort.
    - Tu l-ai găsit?
    El încuviință în tăcere.
    - Și ai tăcut în tot acest timp?
    - Mi-a fost frică. Însă acum nu îmi mai e. Trebuie să se termine.
    - Ce trebuie să se termine?
    - Îmi pare foarte rău, doamnă Hill. Nu am reușit să-l salvez.
    Betsy Hill spuse în șoaptă:
    - Nici eu nu am fost în stare să am grijă de el.
    Făcu un pas spre Adam, însă băiatul clătină din cap.
    - Trebuie să se termine, spuse el din nou.
    Apoi făcu doi pași cu spatele, se răsuci pe călcâie, o luă la fugă și dispăru printre copaci.

                                     33.

             În fața lui Paul Copeland se aflau mai multe microfoane, aparținând celor mai importante canale de televiziune și stații de radio.
    - Avem nevoie de ajutorul dumneavoastră pentru a o găsi pe Reba Cordova, femeia dispărută.
    Muse se afla într-o laterală a scenei și urmărea declarația. Pe monitoare își făcu apariția o fotografie dureros de dulce a Rebei. Femeia zâmbea în felul acela care te face și pe tine să zâmbești fără să vrei sau care, în cazul de față, e în stare să-ți frângă inima.
    Pe banda de jos a ecranului se vedea un număr de telefon.
    - De asemenea, avem nevoie de ajutorul dumneavoastră ca s-o localizăm pe această femeie.
    În locul feței Rebei Cordova, apăruse acum o imagine de pe caseta de supraveghere video primită de la Target.
    - Dacă aveți vreo informație în legătură cu această persoană, vă rugăm să sunați la numărul de mai jos.
    Aveau să sune, fără îndoială, o mulțime de nebuni, însă, în situația asta, Muse era convinsă că avantajele unui astfel de apel erau mult mai importante decât micile neajunsuri, inerente. Se îndoia că aveau să găsească pe cineva care s-o fi văzut pe Reba Cordova, însă erau șanse mari să fie recunoscută femeia a cărei imagine era pe filmul camerei de supraveghere. Cel puțin așa spera ea.
    Lângă Cope stătea Neil Cordova, bărbatul femeii dispărute. În fața acestuia, stăteau cele două fetițe ale cuplului. Cordova se străduia să-și țină fruntea sus, însă se putea vedea cum îi tremură bărbia. Fetițele Cordova erau foarte drăguțe și aveau ochii aceia mari și întrebători pe care îi vezi, de obicei, în știrile prezentate din zonele de conflict.
    Exact ce le trebuia canalelor de televiziune: o familie fotogenică zdrobită de durere.
    Cope îi spusese domnului Cordova că nu e necesar să participe la conferința de presă sau că poate participa, dar fără să-și aducă și fetele. Neil Cordova respinsese toate aceste propuneri.
    - Trebuie să facem tot ce e posibil pentru a o salva, îi spusese Cordova lui Cope, ca să nu fim, după aceea, în situația să răspundem la întrebările lor.
    - O să fie o adevărată traumă pentru ele, replicase Cope.
    - Dacă mama lor a murit, oricum, va fi îngrozitor pentru fete. Cel puțin să știe că am făcut tot ceea ce s-a putut.
    Muse simți în buzunar vibrația telefonului. Se uită pe ecran și văzu că era Clarence Morrow care o suna de la morgă. Era și timpul.
    - Femeia ucisă este Marianne Gillespie, spuse Clarence. Fostul ei soț a fost aici și a identificat-o.
    Muse se înălță ușor pe vârfuri, astfel încât să-i atragă atenția lui Cope. Când acesta se uită la ea, îi făcu un mic semn afirmativ cu capul. Cope se întoarse spre microfon și zise:
    - A fost, de asemenea, identificat un cadavru care poate avea o legătură cu dispariția doamnei Cordova. Aparține unei femei pe nume Marianne Gillespie...
    Muse reveni la cel care aștepta la telefon.
    - L-ai interogat pe Novak?
    - Da, am făcut-o. Dar nu cred că e implicat.
    - Nici eu nu cred.
    - Nu avea niciun motiv. Prietena lui nu seamănă deloc cu femeia surprinsă de camera de supraveghere și nici el nu aduce cu descrierea tipului cu furgoneta.
    - Duceți-l acasă. Lăsați-l în pace pe el și pe fiica lui.
    - Exact cu asta ne ocupăm acum. Novak a sunat-o deja pe prietena lui și a rugat-o să nu le lase pe fete să se uite la știri până nu ajunge el acasă.

               Pe ecran apăruse acum o fotografie a lui Marianne Gillespie. Destul de ciudat, dar nu reușiseră să obțină de la Guy Novak nicio poză a fostei sale soții. Noroc că Reba Cordova, care o vizitase pe Marianne în Florida, cu un an în urmă, făcuse câteva fotografii cu această ocazie. Erau fotografii făcute la piscină, în care Marianne apărea în bikini, însă pentru public afișaseră numai portretul, decupat din una dintre imagini.
    Muse putuse astfel să vadă că Marianne fusese o tipă foarte sexy, care, probabil, avusese o viață destul de aventuroasă înainte de a sfârși atât de tragic. Deși femeia din fotografie nu mai era la prima tinerețe, se putea vedea cât de atrăgătoare fusese.
    La microfon trecu Neil Cordova. Blițurile aparatelor de fotografiat îl orbiră. Clipi de câteva ori, încercând să se calmeze. Începu să vorbească, mai întâi, cu un glas nesigur, apoi, din ce în ce mai stăpân pe sine. Povesti cât de mult își iubea soția, ce soție și mamă perfectă era aceasta și îi rugă pe telespectatorii care aveau vreo informație să sune la numărul afișat pe ecran.
    - Psst.
    Muse întoarse capul. Era Frank Tremont. Detectivul îi făcu semn să vină mai aproape.
    - Am descoperit ceva, spuse el.
    - Deja?
    - Ne-a sunat văduva unui fost polițist din Hawthorne. Spune că femeia din fotografia din parcare locuiește singură, în aceeași clădire cu ea. Cică e de undeva din străinătate și o cheamă Pietra.

                Înainte de a pleca de la școală, Joe Lewiston trecu pe la sediul administrației, ca să-și ridice corespondența.
    Găsi un alt fluturaș și o notiță scrisă de mână de la familia Loriman prin care i se solicita ajutorul în găsirea unui donator pentru Lucas, fiul lor. Joe nu-l avusese ca elev, dar o remarcase pe mama băiatului. Deși toți profesorii pretind că ei sunt deasupra unor astfel de chestii lumești, mamele sexy sunt întotdeauna remarcate. Susan Loriman era una dintre acestea.
    În fluturaș - cel de-al treilea pe care-l văzuse - se anunța că vinerea următoare urma să vină în școală un „cadru medical” care să ia probe de sânge.
    Vă rugăm să căutați în inima dumneavoastră puterea de a ne ajuta să salvăm viața lui Lucas...

               Joe era teribil de impresionat. Familia Loriman nu precupețea niciun efort pentru salvarea vieții copilului lor. Doamna Loriman îi trimisese mai multe mesaje și chiar îl sunase la telefon pentru a-i solicita ajutorul: Știu că nu ați predat la niciunul dintre copiii mei, însă în școală sunteți privit ca un adevărat lider. Pentru că toți oamenii au în ei o doză de egoism și Joe Lewiston se gândea, cu o doză de egoism, că era, probabil, un prilej foarte bun să-și recapete statutul puternic zdruncinat după incidentul cu Yasmin.
    Gândurile sale se îndreptară spre propriul său copil. Și-o imagină pe micuța sa Allie pe un pat de spital, conectată prin tuburi la aparate, strâmbându-se de durere. Față de o tragedie atât de mare, propriile sale probleme deveneau aproape ridicole.
    Se gândea acum la Nash. Joe avea și el trei frați mai mari, însă parcă era mai apropiat de Nash decât de ei. Nash și Cassie erau un exemplu de cuplu despre care toată lumea spusese, la început, că nu are nicio șansă, însă, cât timp fuseseră împreună, cei doi formaseră o singură entitate. Un tot așa cum nu mai văzuse altul de atunci. Așa cum el și Dolly, Dumnezeu știe din ce motive, nu reușiseră niciodată să fie.
    Oricât de melodramatic ar părea, Cassie și Nash fuseseră cu adevărat două ființe separate care se uniseră într-una singură.
    Așa că moartea lui Cassie fusese devastatoare. Ceva ce îți închipui că e imposibil să se întâmple. Chiar și după stabilirea diagnosticului. Chiar și după ce începuseră să apară efectele îngrozitoare ale bolii. Toată lumea spera că până la urmă boala avea să fie învinsă. Deși n-ar fi trebuit să fie un șoc atât de mare, moartea ei îi luase pe nepregătite.
    Joe fusese apoi martor la schimbarea profundă a comportării lui Nash - probabil că așa trebuia să se și întâmple: când din unirea a două suflete rămâne din nou unul singur, ceva se pierde pentru totdeauna. Era în el acum o răceală sufletească pe care Joe o găsea ciudat de reconfortantă, fiindcă existau foarte puține persoane la care Nash ținea cu adevărat.
    Cei care o fac pe sensibilii pretind că sunt gata să ajute pe toată lumea, însă atunci când ai nevoie de ajutorul cuiva cu adevărat, ca acum, îți trebuie un om puternic, care se gândește, în primul rând, la interesul său, căruia nu-i pasă câtuși de puțin de ceea ce e bine și ceea ce e rău, pe care nu-l interesează decât să fie în siguranță cei la care ține.
    Un astfel de om era Nash.
    „I-am promis Cassandrei”, îi explicase acesta după înmormântare. „I-am promis că o să am grijă de tine.”
    În gura altuia asemenea cuvinte ar fi părut fără îndoială bizare sau chiar jenante, însă în cazul lui Nash, Joe știa că era vorba despre un legământ foarte serios. Joe era sigur că Nash era gata să facă tot ce stătea în puterea lui extraordinară pentru a-și ține cuvântul. Era ceva înspăimântător și liniștitor, în același timp, ceva ce pentru Joe, care fusese un copil fragil, ignorat de un tată greu de mulțumit, însemna enorm.
    Intră în casă și o văzu pe Dolly așezată în fața calculatorului. Expresia furioasă de pe fața ei îi produse o strângere în stomac.
    - Unde ai fost? întrebă ea.
    - La școală.
    - De ce?
    - Am avut de corectat niște lucrări.
    - E-mailul meu tot nu merge.
    - O să mă uit să văd ce pot face.
    Dolly se ridică în picioare.
    - Vrei un ceai?
    - Ar fi grozav, mulțumesc.
    Ea îl sărută pe obraz. Joe se așeză la calculator. Așteptă, mai întâi, ca soția lui să iasă din cameră, apoi intră pe contul său de poștă electronică. Tocmai se pregătea să-și verifice corespondența, când ceva de la rubrica de știri îi atrase atenția. O imagine care dispăruse aproape imediat, locul ei fiind luat de o informație despre echipa New York Knicks.
    Făcu clic pe săgeata de revenire și pe ecran apăru din nou imaginea.
    Un bărbat împreună cu fetițele sale. Una dintre ele i se părea cunoscută. Era de la ei din școală. Sau cel puțin semăna cu una dintre elevele din școala lor. Făcu clic pe textul care însoțea imaginea. Titlul știrii era:
    Dispariția unei membre a comunității locale
    Citi apoi că pe femeie o chema Reba Cordova. Își dădu brusc seama că o cunoaște pe această femeie. Activaseră împreună în comitetul bibliotecii școlare.
    Și acum dispăruse?
    Continuă să citească și ajunse la paragraful în care se vorbea despre o posibilă legătură între dispariția ei și un cadavru ce fusese descoperit de curând în Newark.
    Numele victimei îi blocă, pur și simplu, respirația.
    Dumnezeule, ce făcuse?
    Joe Lewiston fugi la baie și vomită. Apoi puse mâna pe telefonul mobil și-l sună pe Nash.

                                               34.

                   Mai întâi, Ron Hill se asigură că nici Betsy, nici gemenii nu erau acasă. Apoi se duse în dormitorul fiului său decedat.
    Nu dorea să aibă niciun martor.
    Se sprijini de cadrul ușii. Se uita fix la patul din cameră de parcă în felul acesta ar fi putut să recompună acolo imaginea fiului său - ca și cum intensitatea privirilor sale ar fi fost suficientă pentru materializarea unei siluete, celei a lui Spencer, stând culcat pe spate, cu privirea în tavan, așa cum obișnuia el să stea, în tăcere, cu lacrimi în ochi.
    Cum de nu fuseseră în stare să vadă ce se petrece cu copilul lor?
    Remarcaseră desigur că fiul lor era mereu posac, mereu trist, mereu lipsit de vlagă. Știau asta și totuși se feriseră să pună o etichetă atât de simplistă ca depresie maladivă.
    La urma urmei, nu era decât un copil și crezuseră că toate astea vor trece odată cu vârsta. Privind însă acum în retrospectivă, Ron își amintea cum trecea prin fața camerei lui Spencer și ușa era mereu închisă. Intra fără să bată - era casa lui, la naiba, nu era cazul să bată în nicio ușă - și-l găsea pe Spencer întins în pat cu privirea în tavan și cu lacrimi în ochi. Își amintea cum îl întreba: „Ești bine?” și Spencer îi răspundea: „Bineînțeles, tată”. Și cum, după aceea, închidea ușa și cu asta se termina totul.
    Halal tată.
    Fusese numai vina lui. Era vinovat, pentru că nu luase în serios purtarea fiului său.
    Era vinovat, fiindcă lăsase pastilele și votca la vedere, acolo unde puteau fi ușor găsite de Spencer. Însă cel mai mult se învinovățea pentru gândurile sale.
    Cineva ar fi putut zice că era vorba despre criza vârstei de mijloc. Ron nu era însă chiar așa de sigur. Ar fi fost mult prea simplu, mult prea convenabil. Adevărul era că Ron ura viața pe care o ducea. Își ura și slujba. Ura faptul că trebuie să se întoarcă în fiecare zi în această casă, la copiii care nu-l ascultau, la gălăgia pe care o făceau continuu. Ura faptul că trebuia să aibă grijă de cheltuielile casei, că trebuia să economisească pentru facultatea copiilor. Doamne, cât ar fi vrut să scape! Cum de putuse oare să cadă în cursă? Cum de se lasă bărbații păcăliți atât de ușor? Nu-și dorea decât să aibă o căsuță undeva în adâncul unei păduri, unde să nu aibă semnal niciun telefon mobil. Și el să fie singur acolo, într-o poieniță, și să-și ridice fața către soare, ca să-i simtă căldura.
    Atât de tare își dorise să scape de viața pe care o ducea, și, brusc, Dumnezeu răspunsese la rugăciunile sale ucigându-i fiul.
    Ura faptul că trebuia să fie acolo, ura casa aceea, sicriul acela. Betsy nu avea să fie niciodată în stare să meargă mai departe. Între el și gemeni parcă nu exista nicio legătură. Cei mai mulți bărbați nu pleacă, fiindcă cred că au anumite obligații. Și la ce bun? Îți sacrifici fericirea în speranța că în acest mod măcar urmașii tăi o vor duce mai bine. Ai însă vreo garanție - eu sunt nefericit, însă copiii mei vor fi realizați? Ai pe naiba! Așa cum s-a întâmplat în cazul lui Spencer.
    Îi veniră în minte primele zile de după moartea fiului său. Venise în camera aceasta nu pentru a arunca lucrurile care îi aparținuseră lui Spencer, ci, pur și simplu, pentru a le atinge. Îi făcuse bine. Nu știa în ce fel anume, însă îi făcuse bine. Era atras de lucrurile fiului său, de parcă ar mai fi putut schimba ceva dacă l-ar fi cunoscut mai bine acum, după ce murise. Betsy venise și ea acolo și-i făcuse o scenă. Așa că se oprise și nu spusese nimic despre ceea ce găsise acolo. Cu toate că încercase să ajungă la sufletul lui Betsy, femeia pe care o iubise cândva dispăruse. Probabil că plecase în urmă cu mult timp - nu mai știa sigur acum cum se schimbaseră în rău lucrurile - însă era clar că tot ceea ce mai rămăsese între ei fusese îngropat în coșciugul în care fusese băgat și Spencer.
    Zgomotul făcut de ușa din spate îl luă prin surprindere. Nu auzise mașina. Se repezi la scară și o văzu pe Betsy. Remarcă imediat expresia ciudată de pe fața acesteia și-o întrebă:
    - Ce s-a întâmplat?
    - Spencer s-a sinucis, răspunse ea.
    Ron rămase tăcut, neștiind prea bine cum să reacționeze.
    - Aș fi vrut să fi fost altceva, spuse Betsy.
    - Știu, zise el dând din cap.
    - O să ne întrebăm mereu ce am fi putut face ca să-l salvăm. Dar nu știu, poate n-am fi putut face nimic. Este posibil să ne fi scăpat nouă ceva, dar e la fel de posibil ca acest lucru să nu aibă nicio importanță. Pur și simplu, aș vrea să dăm timpul înapoi. Înțelegi ce vreau să spun? Să mai avem încă o dată șansa și poate că, dacă schimbam ceva, chiar un element nesemnificativ în aparență, dacă o luam pe autostradă la stânga, în loc de la dreapta, sau dacă vopseam casa în galben și nu în albastru, poate totul s-ar fi schimbat și nu mai ajungeam la ceea ce s-a întâmplat.
    Ron așteptă câteva clipe ca ea să-i spună mai multe lucruri. Văzând că aceasta nu se întâmplă, o întrebă:
    - Ce s-a întâmplat, Betsy?
    - Tocmai m-am întâlnit cu Adam Baye.
    - Unde?
    - În păduricea din spatele casei. Acolo unde obișnuiau să se joace când erau mici.
    - Și ce ți-a spus?
    Ea îi povesti despre cearta dintre cei doi, despre mesajele trimise de Spencer, despre sentimentul de vinovăție care-l încerca pe Adam. Ron încerca să suprapună ce-i spusese soția sa cu ceea ce știa el.
    - S-au certat din cauza unei fete?
    - Da, răspunse ea.
    Ron știa însă că lucrurile erau în realitate mult mai complicate.
    Betsy se întoarse și dădu să plece.
    - Unde vrei să te duci? o întrebă el.
     - Trebuie să-i spun și Tiei.

                      Tia și Mike se hotărâră să-și împartă sarcinile.
    Mo veni la ei, îl luă pe Mike și plecară amândoi în Bronx, în timp ce Tia rămase la calculator. Pe drum, Mike își puse prietenul la curent cu tot ceea ce se întâmplase. Mo conducea în tăcere, fără să ceară explicații. După ce Mike termină de povestit, Mo rămase pe gânduri.
    - Mesajul ăla. De la CeeJay8115.
    - Ce-i cu el?
    Mo nu răspunse și continuă să se concentreze asupra drumului.
    - Mo?
    - Nu știu ce să zic. Însă, mai mult ca sigur, nu există 8115 de utilizatori cu numele de cod CeeJay.
    - Și?
    - Numerele nu sunt niciodată întâmplătoare, răspunse Mo. Întotdeauna au o anumită semnificație. Trebuie numai să reușești să-ți dai seama despre ce e vorba.
    Mike ar fi trebuit să se aștepte la asta din partea prietenului său. Mo era un fel de obsedat al cifrelor. Acesta fusese și biletul său de intrare la Dartmouth - rezultate excelente la testele SAT.
    - Și ai vreo idee ce ar putea să însemne?
    Mo clătină din cap.
    - Încă nu.
    După o pauză, Mo întrebă:
    - Și acum, ce facem?
    - Mai întâi, vreau să dau un telefon.
    Mike formă numărul de la Club Jaguar. Fu surprins când auzi că răspunde chiar Rosemary McDevitt.
    - Mike Baye la telefon.
    - Da, bănuiam. La noi e închis astăzi, însă așteptam telefonul tău.
    - Trebuie să stăm de vorbă.
    - Chiar că trebuie să stăm de vorbă, spuse Rosemary. Știi unde mă găsești. Vino încoace cât poți de repede.

              Tia verifică căsuța de mail a lui Adam, dar nu găsi nimic relevant. Câteva mesaje din partea Oliviei și a lui Clark, însă nimic de la DJ Huff. Asta o îngrijoră pe Tia.
    Se ridică de la calculator și ieși afară din casă. Verifică dacă cheia de rezervă era la locul ei. O găsi exact acolo unde trebuia să fie. Mo o folosise recent și le spusese că o pusese la loc. Faptul că Mo putea să intre la ei în casă ar fi trebuit să-l pună pe lista suspecților. Tia, deși avea multe cuie împotriva acestui om, era convinsă însă că Mo n-ar fi făcut niciodată rău familiei ei.
    Era încă lângă ușă când auzi telefonul sunând. Alergă înapoi în casă și ridică receptorul, înainte să apuce să sune a patra oară. Nu mai avu timp să verifice pe ecran cine sunase.
    - Alo?
    - Tia? Aici e Guy Novak.
    Vocea lui suna foarte ciudat.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Fetele sunt bine, nu fi îngrijorată. Ai văzut știrile?
    - Nu, de ce?
    El oftă ușor.
    - Fosta mea soție a fost ucisă. Tocmai am identificat cadavrul.
    Orice s-ar fi așteptat să audă Tia numai asta nu.
    - Dumnezeule! Îmi pare foarte rău, Guy.
    - Nu voiam să-ți faci griji pentru fete. Prietena mea Beth are grijă de ele. Tocmai am sunat acasă și sunt bine.
    - Ce s-a întâmplat cu Marianne? întrebă Tia.
    - A fost omorâtă în bătaie.
    - O, nu e posibil...
    Tia îi întâlnise soția doar de câteva ori. Marianne fugise de acasă tocmai când Yasmin și Jill începeau școala. Fusese un scandal imens în oraș - o mamă care nu mai rezistase presiunii și fugise de acasă pentru a duce o viață aventuroasă, fără responsabilități, undeva în Sud. Multe dintre cele care o bârfeau vorbeau cu atâta patimă, încât Tia nu se putuse opri să nu se întrebe dacă nu cumva era vorba și de puțină invidie din partea lor, o doză de admirație față de femeia care rupsese lanțurile, chiar dacă o făcuse într-un mod atât de distructiv și egoist.
    - Au prins ucigașul?
    - Nu. Până azi nici măcar n-au știut al cui este cadavrul.
    - Îmi pare rău, Guy.
    - Eu plec acum spre casă. Yasmin nu știe încă. Trebuie să-i spun că mama ei a murit.
    - Bineînțeles.
    - Cred că n-ar fi bine ca Jill să fie și ea acolo când îi spun.
    - Sigur că nu, spuse Tia. Plec imediat s-o aduc acasă. Te mai pot ajuta cu ceva?
    - Nu, cred că ne descurcăm. Ar fi bine totuși dacă Jill ar putea veni după aceea pe la noi. Știu că-ți cer prea mult, însă s-ar putea ca Yasmin să aibă nevoie de un prieten.
    - Bineînțeles. Nicio problemă. Orice aveți nevoie.
    - Îți mulțumesc, Tia.
    Guy închise. Tia rămăsese fără cuvinte. Marianne fusese ucisă în bătaie. Nu reușea să înțeleagă cum fusese posibil așa ceva. Parcă era prea mult pentru ea. Niciodată nu reușise să facă față prea bine mai multor sarcini pe care trebuia să le îndeplinească simultan, așa că presiunea ultimelor zile își spunea cuvântul.
    Puse mâna pe chei și se întrebă dacă nu cumva ar fi bine să-l sune pe Mike. Până la urmă, hotărî că e mai bine să-l lase în pace. Să-l lase să se concentreze asupra găsirii lui Adam. Nu voia să-l deranjeze.
    Afară, cerul era de un albastru intens. Aruncă o privire de-a lungul străzii, spre casele aliniate, spre pajiștile bine întreținute. Familia Graham era în fața casei. Domnul Graham îl învăța pe băiețelul lor în vârstă de șase ani să meargă cu bicicleta. Îl ținea de șa, în timp ce micuțul pedala. Era unul dintre gesturile acelea obligatorii, precum și o chestiune de încredere deplină în cel care se află în spatele tău, ca în jocurile acelea în care te lași să cazi pe spate, fiindcă o cunoști foarte bine și ai încredere în persoana care se află în spatele tău. Doamna Graham privea de pe verandă. Ținea mâna la ochi ca să se apere de lumina puternică a soarelui.
    Dante Loriman își făcu apariția la volanul BMW-ului și trase pe alee.
    - Bună, Tia.
    - Bună, Dante.
    - Ce mai faci?
    - Bine, tu?
    Bineînțeles că amândoi mințeau. Tia se uită în susul și în josul străzii. Casele semănau foarte mult una cu cealaltă. Niște structuri solide care încercau să protejeze viețile atât de fragile ale celor ce locuiau în ele. Soții Loriman aveau un copil bolnav, iar copilul lor fugise de acasă și era, probabil, implicat în ceva ilegal.
    Tocmai se pregătea să pornească motorul, când începu să sune telefonul. Se uită pe ecran și văzu că o suna Betsy Hill. Probabil că ar fi fost cel mai bine să nu răspundă. Ea și Betsy se situau acum în tabere diferite. Nu putea să-i povestească despre petrecerile cu medicamente sau despre teoria polițiștilor. Cel puțin deocamdată.
    Telefonul începu să sune din nou.
    Șovăia dacă să apese sau nu pe butonul verde. Cel mai important lucru acum era să-l găsească pe Adam. Celelalte probleme puteau să mai aștepte. Poate că totuși Betsy descoperise ceva care putea să le ofere un indiciu în căutările lor.
    Apăsă butonul.
    - Alo?
    - Tocmai am vorbit cu Adam, zise Betsy.

                Nasul spart începuse să-l doară din nou. Carson o urmărea pe Rosemary McDevitt cum pune telefonul pe masă.
    Clubul era cufundat în tăcere. Rosemary îi trimisese pe toți acasă și închisese, după confruntarea cu Baye. În clădire, se aflau acum numai ei doi.
    Rosemary era o femeie foarte frumoasă, care te putea scoate fără îndoială din minți, însă de data asta platoșa, cu care știa să se acopere de obicei, părea gata să se spargă. Se transformase într-o fetiță speriată, care își prinse trupul cu brațele de deznădejde.
    Carson o privea de pe cealaltă parte a mesei. Vru să-și tragă nasul, însă durerea îl făcu să renunțe.
    - Acela era tatăl lui Adam?
    - Da.
    - Trebuie să scăpăm de amândoi.
    Ea clătină nervoasă din cap.
    - Ce e? întrebă el.
    - Trebuie să mă lași pe mine să mă ocup de treaba asta.
    - Tu chiar nu înțelegi ce se petrece, nu-i așa?
    Rosemary nu răspunse.
    - Indivizii pentru care lucrăm...
    - Noi nu lucrăm pentru nimeni, îl întrerupse ea.
    - Bine, cum vrei tu să spui. Partenerii noștri. Distribuitorii. Cum vrei să le spui.
    Ea închise ochii.
    - Indivizii ăștia nu se joacă.
    - Nimeni nu poate să dovedească ceva.
    - Pe naiba, nu pot să dovedească.
    - Lasă-mă pe mine să mă ocup de asta, bine?
    - L-ai spus să vină aici?
    - Da. O să stau de vorbă cu el. Știu ce am de făcut. Te rog să pleci.
    - Ca să rămâi singură cu el?
    Rosemary clătină din cap.
    - Nu e ceea ce gândești tu.
    - Dar ce e?
    - Pot să rezolv situația asta. O să-l fac să înțeleagă. Lasă-mă, te rog, să mă ocup eu în continuare.

                    În urechile lui Adam continua să răsune vocea lui Spencer:
    Îmi pare atât de rău...
    Adam închise ochii. Erau mesajele pe care Spencer i le trimisese pe telefon. Nu le ștersese și, deși simțea că i se rupe inima, le ascultase din nou, în fiecare zi.
    Adam, te rog să răspunzi...
    Te rog să mă ierți, bine? Spune-mi că mă ierți...
    Mesajele îi bântuiau fiecare noapte, în special ultimul, în care vocea lui Spencer devenise nesigură, semn că prietenul său pornise deja spre moarte:
    Nu e din vina ta, Adam. Nu-ți face probleme, încearcă să mă înțelegi. Nu e vina nimănui. Mi-e atât de greu. Mi-a fost mereu atât de greu...
    Adam îl aștepta pe DJ Huff pe dealul din spatele școlii generale. Tatăl lui DJ, căpitan de poliție, care copilărise în acest oraș, povestea că, pe vremea lui, băieții își făceau de cap acolo, pe deal, după ce ieșeau de la școală. Acolo se adunau numai durii. Ceilalți preferau să ocolească locul cu pricina.
    De unde se afla acum, putea vedea terenul de fotbal. Făcuse și el parte dintr-o echipă când avea opt ani, însă se convinsese repede că fotbalul nu era pentru el. Îi plăcea gheața. Îi plăcea răceala ei și felul în care patinele alunecau pe suprafața lucioasă. Îi plăcea să-și pună pe el tot echipamentul acela, masca, și să se concentreze ca să nu lase pucul să intre în poartă. În clipele acelea se simțea ca un adevărat bărbat. Dacă erai suficient de bun, dacă erai perfect, echipa ta nu avea cum să piardă. Cei mai mulți copii de vârsta lui nu puteau suporta presiunea jocului. Pe Adam, tocmai asta îl făcea să simtă că trăiește cu adevărat.
    Te rog să mă ierți, bine?...
    Nu, tu trebuie să mă ierți pe mine, își spuse Adam în gând.
    Spencer fusese întotdeauna atât de schimbător, când teribil de exuberant, când sumbru și întunecat, își făcea planuri cum să fugă de acasă, cum să-și pornească propria afacere și, foarte des, vorbea despre moarte ca un mod de a scăpa de suferință. Până la un punct, erau subiecte pe care le abordau toți adolescenții de vârsta lor. Chiar și Adam făcuse, cu un an în urmă, un legământ să se sinucidă împreună cu Spencer. Pentru Adam însă nu fuseseră decât niște vorbe.
    Ar fi trebuit să-și dea seama că Spencer ia foarte în serios toate lucrurile astea și că e în stare să-și pună planurile în practică.
    Te rog să mă ierți...
    Ar fi putut schimba oare ceva? În mod sigur, noaptea aceea nu s-ar fi terminat așa. Prietenul său ar mai fi trăit o zi. Și apoi, încă una. Și apoi, cine știe?
    - Adam?
    Întoarse capul în direcția din care venea vocea. Era DJ Huff.
    - Ești bine? întrebă acesta.
    - Nu sunt bine deloc. Și asta din cauza ta.
    - Nu aveam de unde să știu că se va întâmpla așa. L-am văzut pe tatăl tău că mă urmărea și l-am sunat pe Carson.
    - Și ai fugit.
    - Nu credeam că o să sară asupra lui.
    - Dar ce credeai tu că avea să se întâmple, DJ?
    Huff ridică din umeri și Adam putu să-și dea seama, după cum tremura, după picăturile de transpirație de pe frunte și după ochii roșii, că acesta se afla sub influența drogurilor.
    - Ești drogat, zise Adam.
    - Și? Nu reușesc deloc să te înțeleg, omule. Cum i-ai putut spune tatălui tău?
    - Nu i-am spus nimic lui tata.
    Adam plănuise singur totul pentru seara aceea. Se dusese la magazinul de echipamente electronice. Își închipuia că poate face rost de un microfon așa cum văzuse în filmele polițiste, însă îi dăduseră ceva care semăna cu un pix obișnuit cu care se putea înregistra audio și o cataramă de curea în care se afla o minicameră video. Voia să înregistreze totul și apoi să se ducă la poliție - nu la poliția locală, fiindcă acolo lucra tatăl lui DJ - să spună totul și apoi să lase piesele să cadă așa cum voiau ele. Își asuma un risc imens, însă nu avea altă soluție.
    Simțea că se sufocă.
    Se scufunda din ce în ce mai adânc în mocirlă și știa că, dacă nu reușește să se oprească, avea să sfârșească la fel ca Spencer. Seara trecută, se hotărâse să acționeze.
    Și tocmai atunci tatăl lui își găsise să insiste să meargă împreună la meciul acela.
    Nu putea face cu niciun chip ceea ce voia tatăl lui. Nu numai că asta ar fi însemnat să amâne punerea în aplicare a planului, dar, dacă nu-și făcea apariția la club, atât Rosemary, cât și Carson și toată gașca lui ar fi intrat imediat la bănuieli. Simțiseră deja că ajunsese la limită. Începuseră să exercite presiuni asupra lui. Așa că o ștersese de acasă și se dusese la Club Jaguar.
    Apariția tatălui său acolo îi dăduse însă întreg planul peste cap.
    Rana de la braț, acolo unde fusese tăiat cu cuțitul, începuse să-l usture. Era foarte posibil să se fi infectat. O curățase el singur, cât putuse de bine. Fusese pe punctul de a-și pierde cunoștința din cauza durerii. Ar fi prins foarte bine niște copci. Deocamdată trebuia să suporte durerea și să spere că rana avea să se vindece. Avea treburi mult mai importante de rezolvat decât să se ocupe de ea.
    - Carson și ceilalți sunt convinși că voiai să ne-o tragi, spuse DJ.
    - Nu e adevărat, se apără Adam.
    - Tatăl tău a venit și la noi acasă.
    - Când?
    - Nu știu exact. Înainte de a pleca în Bronx. L-a văzut taică-meu cum stătea în mașină și se uita la casă și s-a dus să vorbească cu el.
    Adam încercă să-și dea seama care ar fi putut fi legătura cu tot ceea ce se întâmplase ulterior, dar renunță foarte repede. Nu avea timp să se gândească la asta acum.
    - Trebuie să punem la punct toată scârboșenia asta, DJ.
    - Să știi că am vorbit cu bătrânul. Exact de asta se ocupă acum. E polițist doar și are mai multe mijloace decât noi.
    - Spencer a murit.
    - Dar nu din cauza noastră.
    - Ba da, DJ, din cauza noastră.
    - Spencer nu știa pe ce lume se află. Și-a făcut-o cu mâna lui.
    - Și noi l-am lăsat să moară.
    Adam își privi mâna dreaptă și strânse pumnul. Ultima atingere din partea unui semen de-al său înainte de a muri fusese pentru Spencer pumnul pe care-l primise de la cel mai bun prieten al său.
    - Și eu l-am și lovit.
    - Ce-a fost a fost, omule. Dacă vrei să te simți vinovat pentru ce s-a întâmplat, n-ai decât. Dar nu trebuie să ne acuzi și pe noi toți.
    - Nu e vorba despre asta. Ticăloșii ăia au încercat să-l ucidă pe tata. La naiba, au încercat să mă ucidă și pe mine.
    DJ clătină din cap.
    - Tu nu reușești deloc să înțelegi ce se întâmplă.
    - Adică?
    - Dacă dăm la iveală totul, suntem terminați. Mai mult ca sigur că ajungem la închisoare. Putem să ne luăm adio de la facultate. Și cui crezi că au vândut Carson și Rosemary drogurile alea - măicuțelor de la Armata Salvării? În afacere e implicată Mafia, nu înțelegi? Carson e atât de speriat că nici nu mai poate dormi.
    Adam nu zise nimic.
    - Bătrânul meu spune că, dacă tăcem din gură și mai așteptăm nițel, o să fie bine.
    - Și tu chiar crezi asta?
    - Eu te-am dus acolo, recunosc. Însă altceva nu au cu mine. Au primit ceea ce voiau. Carnetele cu rețete, furate de la tatăl tău. Putem să le zicem că renunțăm și că ne retragem.
    - Și dacă nu acceptă atât de ușor?
    - Taică-meu știe cum să bage frica în ei. Mi-a zis să nu-mi fac probleme. O să angajeze un avocat și nu va mai fi nevoie să le spunem nimic.
    Adam îl privi pe DJ fără să spună un cuvânt.
    - Ceea ce vrei tu să faci ne afectează pe toți. Nu e numai viitorul tău în joc. E vorba și de mine și de Clark, și de Olivia. Și ei sunt implicați.
    - Nu am de gând să ascult din nou argumentele tale tâmpite.
    - Dar ăsta e adevărul, Adam. Poate că nu sunt implicați în mod direct ca noi doi, însă vor suferi și ei.
    - Nu, zise Adam cu hotărâre.
    - Nu, ce?
    Adam își privi prietenul în ochi.
    - Așa ai fost mereu, DJ.
    - Nu înțeleg la ce te referi.
    - Tu faci prostii și după aceea vine taică-tău să te scoată din rahat.
    - Ce naiba vrei să spui?
    - Vreau să spun că nu putem fugi, așa pur și simplu, după toate câte s-au întâmplat.
    - Spencer s-a sinucis. Noi n-avem nicio vină că s-a întâmplat așa.
    Adam privi în jos, printre copaci. Meciul de fotbal se terminase, însă se vedeau câteva persoane care alergau pe pista de atletism. Își mută privirea puțin mai la stânga.
    Încerca să zărească porțiunea de acoperiș unde fusese descoperit cadavrul lui Spencer, însă vederea îi era blocată de turnul de la intrarea în școală. DJ veni lângă el.
    - Tatăl meu obișnuia să vină aici când era în liceu, zise DJ. Era unul dintre băieții cei mai răi, știai? Fuma marijuana și bea bere. Se încăiera din te miri ce.
    - Și ce vrei să spui cu asta?
    - Vreau să spun că pe atunci nu era chiar așa o mare nenorocire dacă făceai o greșeală. Lumea mai închidea ochii. Erai copil - așa că era normal să mai faci și năzbâtii. Când era de vârsta noastră, tata a furat o mașină. L-au prins, dar s-a ajuns la o înțelegere. Acum, bătrânul e printre cei mai vajnici apărători ai legii din oraș. Dacă ar fi făcut însă așa ceva în zilele noastre, ar fi încurcat-o mai mult ca sigur. E ridicol. Dacă fluieri o fată la școală, poți să ajungi la închisoare. Dacă te izbești de cineva pe culoar, te poți trezi cu nu știu ce acuzație. O simplă greșeală și ești terminat. Tata spune că e o mare prostie. Cum să reușim să ne găsim drumul în viață în condițiile astea?
    - Asta nu înseamnă că avem dreptul să ne facem de cap.
    - Adam, peste doi ani vom fi la facultate. Chestiile astea nu vor fi decât niște amintiri mai mult sau mai puțin plăcute. Nu suntem criminali. Nu avem dreptul să permitem ca, dintr-o prostie, să ne distrugem viețile.
    - Viața lui Spencer a fost distrusă.
    - Nu din cauza noastră.
    - Indivizii ăia aproape mi-au ucis tatăl. A ajuns la spital din cauza lor.
    - Știu. Și știu cum m-aș simți și eu dacă ar fi vorba despre tatăl meu. Însă nu trebuie să-ți ieși din minți din cauza asta. Trebuie să te calmezi și să te gândești mai bine. Am vorbit cu Carson. Vrea să mergem să discutăm cu el.
    Adam se încruntă.
    - Da, sigur că da.
    - Nu, vorbesc serios.
    - Individul nu e normal, DJ. Știi și tu asta. Tocmai ai spus și tu că e convins că am vrut să-l trag pe sfoară.
    Lui Adam îi venea greu să ia o hotărâre. Era atât de obosit. Nu dormise toată noaptea. Și îl mai durea și rana aceea.
    Ar fi trebuit să le spună părinților săi adevărul.
    Nu fusese însă în stare. Din cauza stării de confuzie indusă de droguri, ajunsese la concluzia că singurele persoane din lume care ar fi trebuit să-l iubească necondiționat se transformaseră cumva în dușmanii săi.
    Cea mai bună dovadă fusese faptul că-l spionaseră.
    Acum era sigur de lucrul acesta. Nu avuseseră încredere în el. Fusese foarte furios din cauza asta, însă, dacă stătea să se gândească mai bine, meritase el oare încrederea lor?
    După cele petrecute noaptea trecută intrase în panică. Fugise și rămăsese ascuns.
    Avea nevoie de un timp de gândire.
    - Trebuie să stau de vorbă cu părinții mei, spuse el într-un târziu.
    - Nu cred că e o idee prea bună.
    Adam îl privi pe DJ în ochi.
    - Lasă-mă să folosesc telefonul tău.
    DJ clătină din cap. Adam făcu un pas spre el și ridică pumnul.
    - Nu mă obliga să ți-l iau cu forța.
    DJ avea lacrimi în ochi. Ridică o mână, ca și cum i-ar fi fost teamă că Adam îl lovește, și îi întinse telefonul. Adam sună acasă. Niciun răspuns. Formă numărul de mobil al tatălui său. Nici de data asta nu avu mai mult noroc. Încercă să o sune și pe mama sa. Același rezultat.
    Se gândi dacă s-o sune sau nu pe sora sa. O mai sunase o dată și vorbise suficient de mult cu ea ca s-o liniștească că nu a pățit nimic și s-o pună să jure că nu le va povesti nimic părinților.
    Până la urmă formă numărul lui Jill.
    - Alo?
    - Eu sunt.
    - Adam? Te rog să vii acasă. Mi-e așa de frică.
    - Știi unde sunt mami și tati?
    - Mami vine încoace la Yasmin, să mă ia acasă. Tati a plecat să te caute.
    - Știi unde s-a dus?
    - Cred că a plecat în Bronx, sau așa ceva. Am auzit-o pe mami vorbind ceva despre asta. Ceva despre un Club Jaguar.
    Adam închise ochii. Totul se sfârșise. Părinții lui aflaseră totul.
    - Uite ce e, trebuie să plec acum.
    - Unde?
    - O să fie bine. Nu-ți face probleme. Când te întâlnești cu mami, spune-i că ai vorbit cu mine. Spune-i că sunt bine și că o să vin acasă în curând. Spune-i să ia legătura cu tata și să-i spună să se întoarcă acasă, ai înțeles?
    - Adam?
    - Să-i spui ce te-am rugat, da?
    - Să știi că mi-e foarte frică.
    - Să nu-ți fie, Jill, bine? Spune-i ce te-am rugat. În curând, o să se termine.
    Adam închise telefonul și îl privi pe DJ.
    - Ești cu mașina?
    - Da.
    - Trebuie să ne grăbim.

                      Nash văzu cum o mașină a poliției oprește în dreptul casei.
    Guy Novak coborî din mașină. Un polițist îmbrăcat în civil dădu să iasă și el, pe partea cealaltă, însă Novak îi făcu semn că nu e nevoie. Se aplecă în interiorul mașinii, strânse mâna polițistului și apoi se îndreptă clătinându-se spre ușa de la intrare.
    Telefonul din buzunarul lui Nash începu să vibreze. Nici nu se mai uită pe ecran. Era fără îndoială din nou Joe Lewiston. Îl sunase disperat cu câteva minute în urmă:
    Dumnezeule, Nash, ce se petrece? Eu n-am vrut așa ceva. Te rog să nu mai faci rău nimănui, bine?... Eu am crezut că doar o să vorbești cu ea și o s-o convingi să-ți dea caseta. Și dacă ai vreo legătură cu cealaltă femeie, te rog să nu-i faci rău. O, Doamne...
    Guy Novak intră în casă. Nash se apropie câțiva pași. Trei minute mai târziu, ușa se deschise din nou. O femeie ieși din casă. Probabil prietena lui Novak. Acesta o sărută pe obraz și închise ușa în urma ei. După ce ajunse pe trotuar, femeia se mai uită o dată spre casă și dădu din cap. Parcă plângea, însă era destul de greu de spus cu precizie din locul în care se afla Nash.
    Treizeci de secunde mai târziu, mașina femeii dispăruse din raza lui vizuală.
    Nu mai avea prea mult timp la dispoziție. Cumva, lucrurile scăpaseră de sub control.
    Polițiștii descoperiseră cine era Marianne. Apăruse și la știri. Soțul fusese la poliție ca să dea declarații. Lumea crede că polițiștii sunt proști. Nu e deloc adevărat. Toate avantajele sunt de partea lor. Nash respecta iscusința și răbdarea lor. Tocmai de aceea luase atâtea măsuri pentru a ascunde identitatea lui Marianne.
    Simțul de conservare îi spunea să fugă, să se ascundă, chiar să iasă din țară. Însă, dacă ar fi fugit acum, însemna că toate strădaniile lui fuseseră fără rost. Îl putea încă ajuta pe Joe, chiar împotriva voinței acestuia. După aceea, avea să-l sune și să încerce să-l convingă să-și țină gura. Sau poate că Joe avea să-și dea singur seama ce trebuie să facă. Chiar dacă era acum cuprins de panică, Joe fusese doar cel care îi solicitase ajutorul.
    Simțea că agitația aceea ciudată pune din nou stăpânire pe el. Știa că în casă erau și copii. Nu avea niciun motiv să le facă rău copiilor - sau poate că asta nu era decât o minciună? Uneori, era greu să-ți dai seama. Oamenilor le place să-și găsească tot felul de scuze, și Nash nu făcea nici el excepție.
    Din punct de vedere practic însă, nu mai avea niciun rost să aștepte. Trebuia să acționeze acum. Faptul că în casă erau și copii conta prea puțin. O victimă în plus sau în minus nu mai avea nicio importanță.
    Avea un cuțit în buzunar. Îl luă în mână.
    Dădu ocol casei și își îndreptă atenția asupra broaștei de la ușa din spate.

                                          35.

                 Rosemary McDevitt se afla în biroul său de la Club Jaguar. Tatuajele fuseseră acoperite de un tricou gri, cu câteva numere mai mare. Brațele îi erau în totalitate înghițite de mânecile largi. Tricoul o făcea să pară mai mică, mai puțin periculoasă, și Mike nu se putu stăpâni să nu se întrebe dacă era un efect căutat special. În fața ei, se afla o cană cu cafea. Mike primise și el cana lui.
    - Polițiștii ți-au pus un microfon? întrebă ea.
    - Nu.
    - Vrei să-mi dai totuși telefonul mobil, așa, ca să fim siguri?
    Mike ridică din umeri și-i întinse aparatul. Ea îl închise și îl lăsă pe masă, între ei.
    Femeia își ridicase genunchii sus, pe scaun. Se puteau ghici sub tricoul larg. Mo aștepta afară, în mașină. Nu ar fi vrut să-l lase pe Mike să intre singur aici, îi era teamă de o cursă, însă era conștient că nu aveau altă soluție. Era singura pistă pe care o aveau pentru găsirea lui Adam.
    - Să știi că nu mă interesează ce faceți voi aici, începu Mike, decât în măsura în care are vreo legătură cu fiul meu. Știi unde este Adam?
    - Nu.
    - Când l-ai văzut ultima dată?
    Ea îl privi cu ochii aceia catifelați de căprioară. Probabil că femeia aceasta putea să exercite o atracție căreia îți era greu să-i reziști, însă acum asta nu mai conta. El venise aici hotărât să primească niște răspunsuri. Era gata să o ia iar de la început dacă acest lucru ar fi ajutat.
   - Aseară, zise ea.
    - Unde, mai exact?
    - Jos, în sală.
    - Venise să petreacă?
    Rosemary zâmbi.
   - Nu cred.
    Mike nu făcu nicio remarcă.
    - Comunicai cu el pe net, nu? Tu ești CeeJay8115.
    Ea nu răspunse.
    - I-ai spus lui Adam că, dacă stă liniștit, totul va fi bine. El ți-a povestit că a fost abordat de mama lui Spencer Hill, am dreptate?
    Femeia își cuprinse genunchii cu brațele.
   - De unde știi atât de multe lucruri despre mesajele private ale fiului tău, domnule doctor Baye?
    - Asta nu te privește pe tine.
    - Cum de l-ai urmărit aseară până la Club Jaguar?
    Mike nu răspunse nimic.
    - Ești sigur că vrei să mergi mai departe pe această cale? întrebă ea.
    - Nu cred că am altă soluție.
    Ea ridică privirea peste umărul lui. Mike se răsuci pe scaun. Prin peretele de sticlă, Carson cel cu nasul spart se uita fix la el. Mike îi înfruntă privirea și rămase nemișcat.
    După câteva secunde, Carson își coborî ochii și plecă grăbit de acolo.
    - Nu sunt decât niște copii, zise Mike.
    - Nu, nu mai sunt copii.
    El nu făcu niciun comentariu.
    - Spune-mi mai bine unde e fiul meu.
    Rosemary se lăsă pe spate.
    - Hai să presupunem că tu ai fi o fată dintr-un orășel de provincie. Și fratele tău moare din cauza unei supradoze de droguri.
    - Poliția nu e de aceeași părere. Cică nu există nicio dovadă că s-ar fi întâmplat așa ceva.
    Femeia zâmbi disprețuitor.
    - Agenții federali ți-au spus chestia asta?
    - Mi-au spus că nu au găsit nimic care să confirme povestea ta.
    - Am schimbat câte ceva, de asta nu găsesc ei nimic.
    - Ce ai schimbat?
    - Numele orașului, numele statului.
   - De ce?
    - Motivul principal? În aceeași noapte în care fratele meu a murit, eu am fost arestată pentru posesie de droguri cu scopul de a le vinde.
    Rosemary îi înfruntă privirea.
    - Da, exact. Eu i-am dat fratelui meu droguri. Eu eram furnizorul lui. Nu ți-am povestit și partea asta. Oamenii au tendința să te acuze.
    - Continuă.
    - Așa că am înființat Club Jaguar. Ți-am povestit deja care este filosofia mea. Am vrut să creez un refugiu unde copiii să poată petrece și să se destindă. Am vrut să canalizez ca tendința lor naturală de nesupunere să se desfășoare într-un mediu în care să fie protejați.
    - Da, bine.
    - M-am dat peste cap să strâng banii. Am deschis localul ăsta în mai puțin de un an. Nu-ți poți imagina cât de greu mi-a fost.
    - Pot să-mi imaginez, însă nu cred că mă interesează partea asta. Ce-ar fi să trecem la capitolul în care începi să organizezi petreceri cu medicamente și îi pui să fure rețete?
    Ea zâmbi și clătină din cap.
   - Nu e chiar așa.
    - Nu, zău!
    - Am citit în ziarul de astăzi despre o văduvă care făcea muncă voluntară pentru parohia locală. S-a descoperit că, în ultimii cinci ani, a reușit să sustragă douăzeci și opt de mii de dolari din cutia milei. Ai citit articolul?
    - Nu.
    - Dar ai auzit și de alte cazuri asemănătoare, nu? Există zeci de cazuri la fel ca ăsta. De pildă, tipul care lucra la organizația aia caritabilă, a sustras bani și și-a cumpărat un Lexus - crezi că s-a trezit, pur și simplu, într-o dimineață și s-a hotărât să facă lucrul ăsta?
    - Nu am de unde să știu asta.
    - Sau văduva care lucra pentru parohie. Știi că pot să pun pariu că știu cum s-au petrecut lucrurile? Într-o seară, ea numără banii din cutia milei și se face târziu. Poate că mașina ei e stricată și nu mai are cu ce să ajungă acasă. Afară s-a întunecat. Așa că poate cheamă un taxi și poate își zice: am făcut atâta muncă de voluntariat pentru biserică, așa că e în stare să suporte și biserica prețul unui drum cu taxiul. Și nu cere. Pur și simplu, ia cinci dolari din cutie. Asta e tot. Femeia e convinsă că banii ăia sunt dreptul ei. După părerea mea, așa încep lucrurile astea. E ceva care are desfășurarea unei avalanșe. Apar toți oamenii aceia, aparent onești, care sunt arestați, pentru că au furat din banii școlilor sau bisericilor. Sunt convinsă că toți au început cu foarte puțin, și au început să crească sumele atât de treptat, încât a fost la fel ca atunci când privești limbile unui ceas, dar nu-ți dai seama că ele se mișcă. Așa și oamenii ăștia, probabil că nici nu credeau că fac ceva rău.
   - Și asta s-a întâmplat și cu Club Jaguar?
    - Am crezut că adolescenții doresc doar să se întâlnească și să se simtă bine. Însă am pățit la fel ca și cu programul de baschet nocturn. Tinerii voiau într-adevăr să petreacă, însă cu băutură și cu droguri. Și mi-am dat seama că nu poți crea un spațiu unde tinerii să se dezlănțuie și să se răzvrătească, dar fără băutură și droguri, în care să fie și în siguranță. Nu poți crea un asemenea loc, fiindcă ei tocmai asta nu vor, să fie în siguranță.
    - Deci ideea ta a dat greș, concluzionă Mike.
    - Nu venea nimeni sau, dacă veneau, plecau imediat. Ni s-a pus imediat eticheta de club de handicapați. Au crezut că suntem unul dintre grupurile alea evanghelice care te obligă să faci legământ de păstrare a virginității.
   - Și nu înțeleg ce s-a întâmplat după aceea, zise Mike. Ai început să-i lași să vină cu drogurile de acasă?
    - Nu, nu a fost așa. Pur și simplu, o făceau. La început, nici nu am băgat de seamă, însă, într-un fel, era logic să se întâmple așa. Mai ales, îți aduci aminte despre ce vorbeam mai devreme? Unul sau doi copii au adus niște droguri de acasă luate de părinții lor cu rețetă de la medic. Chestii ușoare, nu era vorba de cocaină sau heroină. Medicamente aprobate de autorități.
    - Rahat, spuse Mike.
    - Cum?
    - Tot droguri sunt. Unele chiar foarte puternice. Tocmai de asta este nevoie de o rețetă de la medic ca să poți intra în posesia lor.
    Rosemary pufni disprețuitor.
    - Da, e normal ca un medic să spună așa ceva, nu? Fără dreptul ăsta al vostru, de arbitri care hotărăsc cine și ce medicament trebuie să ia, voi, medicii, n-ați mai face nicio afacere.
    - E o porcărie ce spui acum.
    - Poate o fi în cazul tău. Însă nu fiecare medic este la fel de scrupulos ca tine.
    - Tu încerci să justifici aici o ilegalitate.
    Rosemary ridică din umeri.
    - S-ar putea să ai dreptate. Însă așa a început - cu câțiva adolescenți care au adus pastile de acasă. Medicamente, dacă stai să te gândești bine. Legale, luate pe rețetă. Când am aflat pentru prima dată de chestia asta, m-am supărat, bineînțeles. Dar, după aia am văzut cât de mulți copii erau atrași în felul ăsta la clubul nostru. Oricum, o făceau și fără știrea mea și aveam ocazia să le ofer un loc în care acest lucru să se întâmple în condiții de siguranță. Am angajat și o doctoriță, special pentru asta. Care să fie prezentă la club în caz că se întâmplă ceva. Înțelegi ce vreau să spun? I-am adus aici, înăuntru. Unde să fie mai în siguranță decât în altă parte. Avem și programe speciale, în cadrul cărora ei pot să discute despre problemele pe care le au. Ai văzut la avizier anunțurile despre consiliere. S-au înscris la ele mulți copii. Noi facem aici mult mai mult bine decât rău.

.............................................................