Casa întunericului, Stephen King, Peter Straub

                                        1-17

              „Mă duci unde nu merg niciodată

    Îmi trimiți sărutări din aur făurite,

    Îţi voi pune-o coroană pe cosiţe,

    S-o slăvim cu toţi pe Regina Lumii!”

                  The Jayhawks

                         CHIAR AICI ȘI-ACUM.....

                                    Partea întâi 

                  BUN VENIT ÎN ȚINUTUL COULEE

                                       1.

               Chiar aici și-acum, după cum obișnuia să spună un vechi prieten, ne aflăm în prezentul fluid, unde clarviziunea nu garantează niciodată o vedere perfectă. Aici: cam la şaizeci de metri, înălţimea la care un vultur planează deasupra marginii vest-îndepărtate a Wisconsinului, unde meandrele fluviului Mississippi trasează o graniţă naturală. Acum: o dimineaţă de vineri la mijlocul lui iunie la câţiva ani după trecerea deopotrivă într-un nou secol şi într-un nou mileniu, cu mersul lor nestatornic atât de ascuns, încât un orb are şanse mai mari de-a vedea ce ne aşteaptă decât noi toţi laolaltă.

    Chiar aici şi-acum, ora e cu puţin trecută de şase dimineaţa şi soarele e jos pe cerul dinspre răsărit fără pată de nor, o minge grasă, galben-albicioasă şi încrezătoare, înaintând mereu ca prima dată spre viitor şi lăsând în urma sa trecutul tot mai dens, care se-ntunecă pe măsură ce se-ndepărtează, lăsându-ne pe toţi fără vedere.

    Jos, soarele de abia răsărit oferă valurilor largi şi moi ale fluviului o strălucire plumburie. Lumina lui scânteiază pe şinele Căilor Ferate Burlington Northern Santa Fe ce trec între malul fluviului şi dosul caselor dărăpănate cu etaj dispuse de-a lungul County Road Oo, cunoscut şi ca Nailhouse Row, punctul cel mai jos al orăşelului cu aspect tihnit care se întinde pe deal în sus şi-nspre est, sub noi. În clipa aceasta, în ţinutul Coulee viaţa pare să-şi ţină răsuflarea. Aerul nemişcat din jurul nostru e de-o puritate şi dulceaţă atât de uluitoare, încât ai crede că un om ar putea simţi mirosul unei ridichi smulse din pământ de la distanţă de-un kilometru.

    Mişcându-ne către soare, planăm în direcţia opusă fluviului, peste şinele strălucitoare, peste curţile din spatele caselor şi acoperişurile de pe Nailhouse Row, apoi peste un şir de motociclete Harley-Davidson înclinate pe proptele.

    Aceste căsuţe dizgraţioase au fost construite la începutul secolului de curând încheiat pentru turnătorii, matriţerii şi macaragiii angajaţi de fabrica Pederson Nail. Bazându-se pe faptul că e puţin probabil ca nişte muncitori simpli să se plângă de defectele locuinţelor oferite gratis, au fost construite cât mai ieftin posibil. (Pederson Nail, care suferise multiple hemoragii în cursul anilor cincizeci, sângerase în cele din urmă până la moartea survenită în 1963.) Harley-urile în aşteptare sugerează că forţa de muncă din fabrică a fost înlocuită de-o gaşcă de motociclişti. Aspectul uniform feroce al proprietarilor acelor Harley-uri, bărbaţi cu păr zburlit, bărbi stufoase, burţi lăsate, purtând cercei, geci de piele neagră şi afişând danturi nu tocmai complete, ar părea să susţină această presupunere. Ca majoritatea presupunerilor, aceasta conţine o jumătate de adevăr instabilă.

     Actualii rezidenţi de pe Nailhouse Row, pe care localnicii bănuitori i-au numit Thunder Five la scurt timp după ce au preluat casele de-a lungul fluviului, nu pot fi catalogaţi atât de uşor. Au slujbe calificate în cadrul Fabricii de Bere Kingsland, aflată chiar la ieşirea din oraş dinspre sud şi cu o stradă mai la est de Mississippi. Dacă ne uităm în dreapta noastră, vedem „cel mai mare bax de şase sticle din lume”, rezervoare de depozitare pe care s-a scris cu litere uriaşe „Kingsland Old-Time Lager”. Bărbaţii care locuiesc pe Nailhouse Row se întâlnesc în campusul Urbana-Champaign al Universităţii din Illinois, unde majoritatea, cu excepţia unuia, au fost studenţi, urmând cursurile facultăţilor de engleză şi filosofie. (Excepţia era un chirurg rezident la spitalul universitar UI-UC.) Simt o plăcere ironică în a fi numiţi Thunder Five: numele li se pare că are o dulce sonoritate de desen animat. Ei îşi spun „Drojdia Hegeliană”.

    Aceşti domni alcătuiesc o echipă interesantă, şi vom face cunoştinţă cu ei mai târziu. Pentru moment, avem timp doar să observăm afişele pictate de mână lipite pe faţadele mai multor case, pe două felinare şi pe câteva clădiri abandonate.

    Pe acestea scrie: PESCARULE, MAI BINE TE-AI RUGA DUMNEZEULUI TĂU DE RAHAT SĂ NU TE PRINDEM NOI PRIMII! AMINTEŞTE-ŢI DE AMY!

    De la Nailhouse Row, Chase Street urcă abrupt pe deal printre clădiri aliniate la milimetru cu faţade scorojite, nevopsite, de culoarea negurii: vechiul hotel Nelson, unde dormitează câţiva rezidenţi aduşi la sapă de lemn, o tavernă cu faţadă neagră, un magazin obosit de pantofi afişând cizme Red Wing în spatele vitrinei semiopace, alte câteva clădiri întunecoase fără niciun semn care să le identifice funcţia şi care par ciudat de onirice şi vaporoase. Structurile acestea au aerul unei reînvieri eşuate, părând să fi fost salvate din întunecatul teritoriu al apusului deşi erau încă moarte. Într-un fel, exact asta li s-a întâmplat. 

    O dungă orizontală maronie, la trei metri deasupra trotuarului pe faţada hotelului Nelson şi la jumătate de metru deasupra terenului elevat pe faţadele cenuşii ale ultimelor două clădirii din partea opusă, reprezintă nivelul maxim la care a ajuns apa la viitura din 1965, când Mississippi s-a revărsat, a înghiţit şinele de cale ferată şi tot Nailhouse Row şi a urcat aproape până în capătul Chase Street.

    Acolo unde Chase se ridică deasupra cotei de inundaţie şi terenul se îndreaptă, se lărgeşte şi se transformă în strada principală din French Landing, oraşul de sub noi.

    Cinematograful Agincourt, barul şi restaurantul Taproom, First Farmer State Bank, studioul fotografic Samuel Stutz (care scoate bani constant din poze de absolvire, poze de nuntă şi portrete cu copii) şi magazine, nu relicve fantomatice de magazine, îi mărginesc trotuarele grunjoase: farmacia Benton's Rexall, Reliable Hardware, Saturday Night Video, Regal Clothing, Schmitt's Allsorts Emporium, magazine care vând echipamente electronice, reviste şi felicitări, jucării şi haine sport purtând siglele echipelor Brewers, Twins, Packers, Vikings şi-a Universităţii din Wisconsin. 

    După câteva cvartale, numele străzii se schimbă în Lyall Road, iar clădirile se separă şi se micşorează: structuri de lemn pe un singur nivel în faţa cărora sunt anunţuri care fac reclamă la birouri de asigurare şi agenţii de turism; după asta, strada devine autostrada care porneşte spre vest pe lângă un 7-Eleven, sala Reinhold T. Grauer-hammer VFW, o mare reprezentanţă de unelte agricole cunoscută prin părţile acestea drept Goltz's şi străbate un peisaj compus din câmpii plate, neîntrerupte.

    Dacă ne mai ridicăm treizeci de metri în văzduhul imaculat şi facem o radiografie a ceea ce se-ntinde dedesubtul şi înaintea noastră, vedem morene sporadice, râpe, dealuri teşite acoperite de pini, văi bogate în argilă invizibile de la nivelul solului până când ajungi lângă ele, râuri şerpuitoare, câmpii peticite care se întind pe kilometri întregi şi orăşele - unul dintre ele, Centralia, nefiind altceva decât o mână de clădiri risipite în jurul intersecţiei a două autostrăzi înguste, 35 şi 93.

    Direct sub noi, French Landing arată ca şi când ar fi fost evacuat la miezul nopţii. Trotuarele sunt pustii şi nimeni nu se apleacă să introducă o cheie în una dintre încuietorile magazinelor de pe Chase Street. Spaţiile în pantă din faţa magazinelor sunt goale, lipsind maşinile şi camionetele ce vor începe să apară, mai întâi câte una sau câte două, apoi într-un flux mic şi ordonat, peste o oră sau două. Nicio lumină nu arde în spatele geamurilor clădirilor comerciale sau ale caselor nepretenţioase ce mărginesc străzile din jur. Cu un cvartal la nord de Chase, pe Sumner Street, patru clădiri identice din cărămidă roşie cu câte-un etaj fiecare adăpostesc, în ordine de la stânga la dreapta, biblioteca publică French Landing, birourile lui Patrick J. Skarda, doctor în medicină, medicul generalist local, şi Bell & Holland, o firmă de avocatură compusă din doi oameni şi condusă acum de Garland Bell şi Julius Holland, fiii fondatorilor ei; casa de pompe funebre Heartfield & Fiul, deţinută acum de-un vast imperiu funerar cu sediul în St Louis, şi oficiul poştal French Landing.

    Separată de acestea de-o alee lată ce duce spre parcarea destul de mare din spate, clădirea de la capătul cvartalului, acolo unde Sumner se intersectează cu Third Street, e şi ea din cărămidă roşie şi cu etaj, dar mai lungă decât vecinele ei din imediata apropiere. Bare de fier nevopsite blochează geamurile din spate de la etaj, şi două dintre cele patru vehicule din parcare sunt maşini de patrulă cu girofaruri pe capotă şi cu literele DPFL inscripţionate pe portiere. Prezenţa maşinilor de poliţie şi-a geamurilor zăbrelite pare nelalocul ei în această fortăreaţă rurală - ce fel de crime ar putea fi comise aici? Nimic grav, desigur: nimic mai grav decât nişte furturi din magazine, conducere în stare de ebrietate şi, din când în când, câte-o bătaie la bar.

    Ca pentru a depune mărturie în favoarea caracterului paşnic şi-a monotoniei vieţii de oraş de provincie, o dubă roşie cu cuvintele LA RIVIERE HERALD pe panourile laterale rulează încet pe Third Street în jos, oprindu-se la aproape toate cutiile poştale pentru ca şoferul să poată introduce ziarele din acea zi, înfăşurate într-o pungă de plastic albastru, în cilindri de metal cenuşiu purtând aceleaşi cuvinte. Când duba coteşte pe Sumner, unde clădirile au fante pentru corespondenţă în loc de cutii poştale, distribuitorul aruncă pur şi simplu în pragul caselor ziarele trase în plastic. Colete albastre izbesc uşile secţiei de poliţie, casei de pompe funebre şi-ale clădirilor cu birouri. Oficiul poştal nu este abonat la ziar.

    Ca să vezi, lumina arde în spatele geamurilor din faţă de la parter ale secţiei de poliţie. Uşa se deschide. Un tânăr înalt, cu păr negru, într-o cămaşă de uniformă albastru-pal cu mâneci scurte, centură Sam Browne şi pantaloni bleumarin, păşeşte afară. Centura lată şi insigna aurie de pe pieptul lui Bobby Dulac scânteiază în lumina proaspătă a soarelui, şi tot ceea ce are pe el, inclusiv pistolul de 9 mm prins la şold, par la fel de nou-făcute ca şi Dulac însuşi. Urmăreşte duba roşie cum coteşte la stânga pe Second Street şi se încruntă la ziarul făcut sul. Îl atinge cu vârful pantofului său negru, lustruit cu sârg, aplecându-se doar atât cât să sugereze că încearcă să citească titlurile prin plastic. Evident, tehnica asta nu funcţionează aşa de bine. Încă încruntându-se, Bobby se apleacă şi ridică ziarul cu o delicateţe neaşteptată, aşa cum o pisică-mamă îşi ridică puiul atunci când vrea să-l ducă undeva. Ţinându-l la distanţă de corp, aruncă o privire iute de-a lungul Sumner Street, face stânga-mprejur prompt şi reintră în secţie. Noi, care, în curiozitatea noastră, am coborât constant către spectacolul interesant reprezentat de ofiţerul Dulac, intrăm după el.

    Un coridor cenuşiu duce pe lângă o uşă fără inscripţii şi- un afişier aproape gol până la două rânduri de scări metalice, una coborând spre un mic vestiar, cabine de duş şi-un poligon de tragere, cealaltă urcând spre camera de interogare şi două şiruri de celule dispuse faţă-n faţă, niciuna ocupată în acest moment. Undeva în apropiere, un talk-show radiofonic e-n desfăşurare la un nivel sonor prea ridicat pentru o dimineaţă atât de liniştită.

    Bobby Dulac deschide uşa fără inscripţii şi, cu noi călcând pe urmele pantofilor săi strălucitori, intră în camera de odihnă din care tocmai a plecat. Un rând de fişete se întind pe peretele din dreapta noastră, lângă ele aflându-se o masă de lemn ros pe care sunt aşezate vrafuri de hârtii îndosariate şi-un radio cu tranzistori, sursa zgomotului discordant. Din studioul postului KDCU-AM aflat în apropiere, Vocea Voastră Vorbitoare din ţinutul Coulee, George Rathbun cel distractiv de înverşunat şi-a început deja Tirada bursucului, populara sa emisiune matinală. Bunul şi bătrânul George pare să vorbească prea tare pentru acest moment indiferent cât ai reduce volumul; individul este de-a dreptul zgomotos - dar asta face parte din farmecul lui.

    În mijlocul peretelui, chiar în faţa noastră se află o uşă închisă cu un gemuleţ din sticlă jivrată pe care a fost scris cu vopsea: DALE GILBERTSON, ŞEFUL POLIŢIEI. Dale nu-şi va face apariţia decât peste aproximativ o jumătate de oră.

    Două birouri metalice sunt aşezate în unghi drept unul faţă de celălalt în colţul din stânga noastră, şi de la cel dispus cu faţa la noi, Tom Lund, ofiţerul cu păr blond cam de vârsta partenerului său, dar fără strălucirea acestuia de monedă tocmai ieşită din monetărie, priveşte punga ţinută cu două degete în mâna dreaptă a lui Bobby Dulac.

    - Super, zice Lund. Perfect. Numărul de azi.

    - Credeai că poate Thunder Five or să ne mai facă o vizită de curtoazie? Poftim. Nu vreau să citesc blestemăţia asta.

    Neînjosindu-se să se uite la ziar, Bobby aruncă ultimul număr al La Riviere Herald într-un arc plat şi rapid la peste trei metri de duşumea cu o smucitură atletică din încheietura mâinii, se roteşte spre dreapta, face câţiva paşi mari şi se aşază în faţa mesei de lemn cu o clipă înainte ca Tom Lund să prindă ziarul. Bobby aruncă o privire chiorâşă la cele două nume şi numeroasele detalii mâzgălite pe tabla lungă atârnată pe peretele din spatele mesei. El, unul, nu e mulţumit, nu el, Bobby Dulac; pare cât pe ce să explodeze din uniformă numai datorită forţei furiei sale.

    Gras şi fericit în studioul KDCU, George Rathbun ţipă:

    - Domnu' meu, mai lasă-mă, rogu-te, şi du-te să-ţi prescrie doctorul alt tratament! Vorbim aici despre acelaşi meci? Domnu' meu...

    - Poate că lui Wendell i-au intrat minţile-n cap şi s-a hotărât s-o lase baltă, zice Tom Lund.

    - Wendell, spune Bobby. 

    Deoarece Lund poate vedea doar spatele neted şi tuciuriu al capului său, rânjetul mic care-i strâmbă buzele e-un efort inutil, dar oricum rânjeşte.

    - Domnu' meu, dă-mi voie să-ţi pun o întrebare şi, cu toată sinceritatea, vreau să fii sincer cu mine. Chiar ai văzut meciul de aseară?

    - Nu ştiam că Wendell ţi-e prieten la cataramă, zice Bobby. Nu ştiam c-ai ajuns aşa departe la sud de La Riviere. Credeam că ideea ta a unei extraordinare seri în oraş înseamnă o halbă de bere şi să-ncerci să înscrii o sută de puncte la Arden Bowl-A-Drome, iar acum aflu că stai la taclale cu reporteri în oraşe universitare. Probabil că te-ai jucat cu puţa-n ţărână şi cu şobolanul de Wisconsin, individul ăla de la KWLA. Agăţi multe puicuţe zbuciumate-n felul ăsta?

    Domnul de la telefon zice că a ratat prima repriză pentru c- a trebuit să se ducă după puştiul său la terminarea unei şedinţe speciale de consiliere ţinute la Mount Hebron, dar c-a văzut, sigur că da, totul de-atunci încolo.

    - Am zis eu că Wendell Green mi-e prieten? întreabă Tom Lund.

    Peste umărul stâng al lui Bobby reuşeşte să vadă primul dintre numele de pe tablă. Privirea i se aţinteşte fără nădejde asupra lui. Doar că ne-am întâlnit după cazul Kinderling şi tipul n-a părut aşa nasol. De fapt, mi-a cam plăcut de el. De fapt, am ajuns să-mi pară rău pentru el. Voia să facă un interviu cu Hollywood, iar Hollywood l-a refuzat verde-n faţă. Păi, sigur c-a văzut reprizele de prelungire, zice nefericitul domn de la telefon, de-aia ştie că Pokey Reese n-a păţit nimic.

    - Cât despre şobolanul de Wisconsin, nu l-aş recunoaşte dacă l-aş vedea, şi cred că aşa-numita muzică pe care-o pune el sună ca cele mai groaznice porcării pe care l-am auzit în viaţa mea. Totuşi, cum de-a reuşit ciudăţenia aia sfrijită şi cleioasă să aibă o emisiune radiofonică? La postul colegiului? Ce-ţi spune asta despre minunata noastră UW-La Riviere, Bobby? Ce-ţi spune despre întreaga noastră societate? O, am uitat, ţie-ţi place rahatul ăla.

    - Nu, mie-mi plac 311 şi Korn, iar tu eşti aşa habarnist că n-ai putea să faci diferenţa dintre Jonathan Davis şi Dee Dee Ramone, dar să lăsăm asta, bine?

    Încet, Bobby Dulac se întoarce şi-i zâmbeşte partenerului său.

    - Nu mai trage mâţa de coadă. 

    Zâmbetul lui nu e prea plăcut.

    - Eu trag mâţa de coadă?

    Tom Lund cască ochii într-o parodie a inocenţei rănite.

    - Mamă, eu am fost cel care-a aruncat cu ziarul dintr-o parte în cealaltă a camerei? Nu, nu prea cred.

    - Dacă n-ai dat niciodată ochii cu şobolanul de Wisconsin, de unde ştii cum arată?

    - La fel cum ştiu că are păr vopsit în culori ciudate şi cercel în nas. La fel cum ştiu că poartă o geacă de piele neagră ca vai de ea zi şi noapte, fie ploaie, fie soare.

    Bobby aşteaptă.

    - După cum sună. Vocile oamenilor sunt pline de informaţii. Când un tip zice: Se pare c-o să fie o zi frumoasă, tipul îţi spune toată povestea vieţii sale. Mai vrei să ştii ceva despre şobolănaş? N-a fost la dentist de şase, şapte ani. Dinţii îi arată ca dracu'.

    Din urâta clădire din blocuri de ciment amplasată vizavi de berăria de pe Peninsula Drive, prin intermediul radioului pe care Dale Gilbertson l-a donat secţiei cu mult înainte ca Tom Lund ori Bobby Dulac să fi îmbrăcat prima oară uniforma de poliţist, răzbate vechiul strigăt patentat de scandalizare genială al vrednicului George Rathbun, un răcnet pasional, atotcuprinzător, care, pe-o rază de o sută cincizeci de kilometri, îi face pe fermierii care-şi iau micul dejun să le zâmbească peste mese soţiilor lor şi pe camionagiii aflaţi în trecere să râdă zgomotos:

    - Jur, domnu' meu, şi asta-i valabil şi pentru penultimul domn ce-a sunat şi pentru fiecare dintre voi, care ascultaţi asta, vă iubesc nespus, ăsta-i adevărul gol-goluţ, vă iubesc cum mama şi-a iubit stratul de napi, dar uneori MĂ SCOATEŢI DIN MINŢI! O, măiculiţă! Sfârşitul reprizei a unşpea, două auturi! Şase-şapte, Reds! Jucători la a doua şi- a treia bază. Lovitorul aruncă la jumătatea terenului, Reese porneşte de la a treia bază, o aruncare bună către bază, lovitură nulă, lovitură nulă. PÂNĂ ŞI UN ORB S-AR FI DESCURCAT MAI BINE!

    - Hei, mie mi s-a părut o lovitură valabilă, şi n-am urmărit partida decât la radio, zice Tom Lund.

    Amândoi trag mâţa de coadă, şi-o ştiu bine.

    - De fapt, strigă de departe cea mai populară Voce Vorbitoare din ţinutul Coulee, daţi-mi voie să fac o paranteză aici, băieţi şi fete, daţi-mi voie să fac următoarea recomandare, bine? Haideţi să înlocuim toţi arbitrii de la Miller Park, hei, ba mai bine toţi arbitrii din Campionatul Naţional, cu ORBI! Ştiţi ce, prieteni? Vă garantez o îmbunătăţire între şaizeci şi şaptezeci la sută a exactităţii judecăţilor lor. DAŢI POSTUL CELOR CARE-I POT FACE FAŢĂ - ORBII!

    Voioşia scaldă faţa afabilă a lui Tom Lund. George Rathbun ăla, mamă-mamă, e-un mare bufon. Bobby zice:

    - Să fim serioşi, ce zici?

    Rânjind, Lund scoase ziarul împăturit din pungă şi-l netezeşte pe tăblia mesei sale. Trăsăturile feţei i se întăresc; fără să-i modifice forma, rânjetul îi împietreşte.

    - O, nu. O, la dracu'!

    - Ce-i?

    - Iisuse. Nici nu vreau să ştiu.

    Bobby îşi vâră mâinile în buzunare, apoi se ridică drept în picioare, îşi ridică mâna dreaptă şi şi-o lipeşte peste ochi.

    - Sunt orb, e bine aşa? Faceţi-mă arbitru - nu vreau să mai fiu poliţist.

    Lund nu zice nimic.

    - E-un titlu de primă pagină? Un titlu cu litere de-o şchioapă? Cât e de rău?

    Bobby îşi ia mâna de la ochi şi-o ţine suspendată în aer.

    - Păi, îi zice Lund, se pare că Wendell nu şi-a băgat totuşi minţile-n cap şi-i sigur ca bună ziua că n-a lăsat-o moartă. Nu-mi vine să cred c-am zis că-mi place de jigodia aia.

    - Trezirea, spune Bobby. Nu ţi-a zis nimeni până acum că ofiţerii de poliţie şi jurnaliştii nu se află de aceeaşi parte a baricadei?

    Torsul amplu al lui Tom Lund se înclină deasupra mesei sale. O cută groasă, laterală, ca o cicatrice, îi împarte fruntea-n două, iar obrajii greoi îi ard stacojii. Îndreaptă un deget spre Bobby Dulac.

    - Ăsta-i un lucru care chiar mă scoate din sărite la tine, Bobby. De când eşti aici? De cinci, şase luni? Dale m-a angajat acum patru ani şi, când el şi Hollywood i-au pus cătuşele domnului Thornberg Kinderling, ceea ce-a fost cel mai mare caz din districtul ăsta în peste treizeci de ani, nu pot zice că am avut şi eu vreun merit, dar măcar m-am făcut util. Am contribuit cu stabilirea legăturilor dintre indicii.

    - Ai găsit un singur indiciu, zice Bobby.

    - I-am adus aminte lui Dale de barmaniţa de la Taproom, iar Dale i-a spus lui Hollywood, iar Hollywood a stat de vorbă cu fata, iar ăsta a fost un indiciu mare de tot. I-a ajutat să-l prindă. Aşa că să nu mă iei pe mine cu de-astea.

    Bobby Dulac adoptă o figură de căinţă absolut ipotetică.

    - Scuze, Tom. Cred că-s încordat şi bulversat în acelaşi timp.

    Dar gândeşte: „Ai deci avantajul câtorva ani în faţa mea şi i-ai dat cândva lui Dale un indiciu de nimic, şi ce dacă, sunt un poliţist mai bun decât vei fi tu vreodată. Cât curaj ai avut aseară, dacă tot veni vorba?”

    La unsprezece şi un sfert cu o seară înainte, Armand „Beezer” St. Pierre şi amicii lui călători din Thunder Five veniseră valvârtej din Nailhouse Row ca să dea buzna în secţia de poliţie şi să ceară de la cei trei ocupanţi ai ei, care toţi făcuseră o tură de optsprezece ore, să afle detaliile exacte ale progresului pe care-l înregistrau în problema care-i interesa cel mai mult pe ei. Ce naiba se petrecea acolo? Cum rămâne cu a treia, hă, cum rămâne cu Irma Freneau? O găsiseră? Aveau clovnii ăştia ceva, orice, sau încă nu făceau decât să frece menta? Aveţi nevoie de ajutor? Beezer a răcnit: Atunci, numiţi-ne adjuncţi şi-o să vă dăm tot ajutorul nenorocit de care aveţi nevoie şi încă ceva pe deasupra. Un uriaş pe nume Mouse se apropiase pufnind de Bobby Dulac şi continuase să înainteze cu pas lejer, burdihan de elefant lipit de burta umflată de bere, până când Bobby se lipise cu spatele de-un fişet, şi-atunci uriaşul Mouse întrebase pe-un ton misterios, într-un nor de bere şi marijuana, dacă Bobby a făcut vreodată cunoştinţă cu opera unui domn pe nume Jacques Derrida. Când Bobby i-a răspuns că n-a auzit niciodată de domnul acela, Mouse a zis: „Fugi de-aci, Sherlock”, şi-a păşit în lături ca să arunce o privire încruntată la numele de pe tabla neagră. Jumătate de oră mai târziu, Beezer, Mouse şi tovarăşii lor au fost trimişi de-acolo nesatisfăcuţi, nenumiţi adjuncţi, dar liniştiţi, şi Dale Gilbertson a zis că trebuie să se ducă acasă şi să doarmă cât de cât, dar Tom ar trebui să rămână, numai în caz că. Ofiţerii care făceau de obicei de noapte îşi găsiseră amândoi scuze ca să nu se prezinte la serviciu. Bobby a zis că va rămâne şi el, nicio problemă, şefule, motiv pentru care îi găsim pe aceşti doi bărbaţi la secţie atât de devreme dimineaţa.

    - Dă-mi-l, zice Bobby Dulac.

    Lund ia ziarul, îl întoarce invers şi-l ţine ridicat ca să-l vadă Bobby: PESCARUL ÎNCĂ ÎN LIBERTATE ÎN ZONA FRENCH LANDING, spune titlul din capul unui articol care ocupă trei coloane din partea din stânga sus a primei pagini. 

    Literele au fost tipărite pe un fundal de-un albastru-pal şi coloanele sunt separate de restul paginii printr-un chenar negru. Sub titlu, cu litere mai mici: Identitatea ucigaşului psihopat nu este cunoscută poliţiei. Mai jos de subtitlu, un rând scris cu litere şi mai mici atribuie articolul lui Wendell Green, cu sprijinul echipei editoriale.

    - Pescarul, zice Bobby. Încă de la-nceput, amicul tău o feşteleşte. Pescarul, Pescarul, Pescarul. Dac-ar fi să mă transform dintr-odată într-o maimuţă de cinşpe metri şi-aş începe să mă caţăr pe clădiri, mi-ai spune cumva King Kong?

    Lund coboară ziarul şi zâmbeşte.
    - Bine, recunoaşte Bobby, prost exemplu. Să zicem că jefuiesc două-trei bănci. Mi-ai zice cumva John Dillinger?
    - Păi, face Lund, zâmbind şi mai larg, se zice că scula lui Dillinger a fost aşa uriaşă, că au pus-o într-un borcan la Smithsonian. Aşa că...
    - Citeşte-mi prima frază, zice Bobby.
    Tom Lund coboară privirea şi citeşte:
    - ”În vreme ce poliţia din French Landing nu reuşeşte să găsească vreo pistă pentru a-l identifica pe diabolicul dublu ucigaş şi molestator sexual pe care reporterul l-a numit «Pescarul», spectrele fricii, disperării şi suspiciunii fac ravagii pe străzile acestui orăşel, şi de-aici în toate fermele şi satele de pe tot cuprinsul districtului French, întunecând cu atingerea lor fiecare metru pătrat din ţinutul Coulee.”
    - Exact ce ne trebuia, zice Bobby. Iisuse!
    Şi, într-o clipă, străbate încăperea şi se apleacă peste umărul lui Tom Lund, citind prima pagină a Herald-ului cu mâna sprijinită pe tocul pistolului său Glock, pregătit parcă să facă o gaură în articol chiar aici şi-acum.
    - ”Tradiţia noastră a încrederii şi bunei vecinătăţi, obiceiul nostru al răspândirii căldurii sufleteşti şi
generozităţii către toată lumea, - scrie Wendell Green  întinzând de nebun coarda părerilor personale - se erodează zilnic sub atacul coroziv al acestor sentimente de înfiorare. Teama, disperarea şi suspiciunea sunt otrăvitoare pentru sufletul comunităţilor mari şi mici, căci întărâtă vecin contra vecin şi îşi bat joc de spiritul civic. Doi copii au fost omorâţi bestial şi rămăşiţele lor parţial consumate. Acum a dispărut un al treilea copil Amy St Pierre, în vârstă de opt ani, şi Johnny Irkenham, de şapte ani, au căzut victime pasiunilor unui monstru cu chip uman. Niciunul dintre ei nu va cunoaşte fericirea adolescenţei sau satisfacţia vieţii de adult. Părinţii lor îndureraţi nu-şi vor cunoaşte niciodată nepoţii pe care i-ar fi preţuit. Părinţii lui Amy şi colegii de joacă ai lui Johnny îşi adăpostesc copiii în siguranţa caselor lor, aşa cum fac şi părinţii copiilor care nu i-au cunoscut pe decedaţi. Prin urmare, terenurile de joacă din timpul verii şi alte programe pentru copiii mici au fost
anulate în aproape toate oraşele şi municipalităţile din districtul French.
    Cu dispariţia Irmei Freneau, în vârstă de zece ani, la zece zile după moartea lui Amy St Pierre şi la doar trei după aceea a lui Johnny Irkenham, răbdarea oamenilor s-a micşorat periculos de mult. După cum a mai arătat corespondentul nostru, Merlin Graasheimer, cincizeci şi doi de ani, muncitor la fermă fără loc de muncă şi fără un domiciliu stabil, a fost oprit şi bătut de-un grup neidentificat de bărbaţi pe-o stradă lăturalnică din Grainger, marţi seara târziu.
    Un alt episod asemănător s-a petrecut la primele ore ale dimineţii de miercuri, când Elvar Praetorious, treizeci şi şase de ani, un turist suedez care călătorea singur, a fost atacat de trei bărbaţi, rămaşi de asemenea neidentificaţi, în timp ce dormea în parcul Leif Eriksson din La Riviere. Graasheimer şi Praetorious au avut nevoie doar de îngrijiri medicale sumare, dar viitoarele incidente provocate de încercarea oamenilor de a-şi face singuri dreptate aproape cu siguranţă vor avea consecinţe mai grave.”
    Tom Lund coboară privirea la următorul paragraf, care descrie brusca dispariţie a fetiţei Freneau de pe un trotuar al Chase Street, şi se împinge departe de birou.
    Bobby Dulac citeşte în gând o vreme, apoi zice:
    - Tre' să auzi porcăria asta, Tom. Ia uite cum încheie:
    „Când va lovi din nou Pescarul?
    Şi când şeful poliţiei din French Landing, Dale Gilbertson, îşi va face datoria şi va salva cetăţenii acestui district de sălbăticia obscenă a Pescarului şi de actele fireşti de violenţă generate de lipsa lui de acţiune?”
    Bobby Dulac tropăie până în mijlocul camerei. Roşeaţa din obraji i s-a accentuat. Inspiră, apoi dă afară o cantitate enormă de oxigen.
    - Ce-ar fi dacă data viitoare când loveşte Pescarul, zice Bobby, ce-ar fi dacă s-ar duce aţă la curul lălâu al lui Wendell Green?
    - Te susţin la asta, spune Tom Lund. Îţi vine să crezi ce zice papagalul ăla? „Acte fireşti de violenţă”? Le spune oamenilor că e-n regulă să-i ia la cotonogit pe toţi cei care par suspecţi!
    Bobby îndreaptă un arătător spre Lund.
    - O să pun personal mâna pe tipu' ăsta. Ţi-o promit. O să-l prind eu, viu sau mort.
    În caz că Lund n-a prins esenţialul, repetă:
    - Personal.
    Alegând cu înţelepciune să nu dea glas primelor cuvinte care-i vin în minte, Tom Lund încuviinţează din cap. Degetul e încă îndreptat spre el. Zice:
    - Dacă vrei nişte ajutor la asta, poate ar trebui să vorbeşti cu Hollywood. Dale n-a avut pic de noroc, da' s-ar putea ca tu să te descurci mai bine.
    Bobby alungă ideea asta cu o fluturare de mână.
    - Nu-i nevoie. Eu şi cu Dale... Şi cu tine, desigur, ne descurcăm noi. Dar o să pun personal mâna pe tipu' ăsta. Îţi garantez asta.
    Face pauză preţ de-o secundă.
    - Pe deasupra, Hollywood a ieşit la pensie când s-a mutat aici, sau ai uitat cumva?
    - Hollywood e prea tânăr ca să iasă la pensie, zice Lund. Chiar şi după speranţa de viaţă a unui poliţist, omul e practic un bebeluş. Aşa că tu trebuie să fii doar... un făt.
    Şi, însoţiţi de cârâitul corului lor de râsete, ne luăm zborul şi ieşim din camera de odihnă şi ne înălţăm din nou în văzduh, unde planăm cu un cvartal mai la nord, pe Queen Street.
    Deplasându-ne cu câteva străzi mai la est găsim, sub noi, o structură scundă, lăbărţată, ramificându-se de la o clădire centrală care ocupă, cu întinderea ei largă şi elevată de peluză punctată ici-colo de stejari şi arţari înalţi, un întreg cvartal mărginit de garduri vii ce au nevoie să fie tunse.
    Evident un soi de instituţie, structura seamănă la prima vedere cu o şcoală primară avangardistă ale cărei numeroase sectoare reprezintă săli de curs fără pereţi, iar clădirea centrală, sala de mese şi birourile administrative.
    Continuând să plutim, auzim strigătul jovial al lui George Rathbun înălţându-se spre noi de la mai multe geamuri. Uşa mare din sticlă de la intrare se deschide şi-n lumina puternică a dimineţii iese o femeie cochetă cu ochelari ochi-de-pisică, ţinând un afiş într-o mână şi-o rolă de scoci în  cealaltă. Se întoarce imediat cu spatele şi, cu gesturi iuţi şi eficiente, lipeşte afişul pe uşă. Soarele se reflectă într-o piatră preţioasă fumurie de mărimea unei alune de pe inelarul mâinii sale drepte.
    Cât zăboveşte o clipă să-şi admire opera, noi putem trage cu ochiul peste umărul ei sever şi să vedem că afişul anunţă, într-o răbufnire veselă de balonaşe desenate de mână, că ASTĂZI E SĂRBĂTOAREA CĂPŞUNELOR!!!; când femeia intră din nou în clădire, observăm, în spaţiul de la intrare vizibil chiar sub afişul jucăuş, prezenţa a două sau trei scaune cu rotile pliate. Dincolo de acestea, femeia, al cărei păr castaniu a fost prins la spate într-o spirală arhitecturală, păşeşte sigură pe pantofiorii ei cu toc cui printr-un antreu scaune din lemn gălbui şi mese asortate pe care sunt aruncate voit alandala reviste, mărşăluieşte pe lângă un soi de post de pază fără însemne distinctive sau un birou de recepţie din faţa unui frumos perete din piatră de câmpie, şi dispare, cu o uşoară săritură, pe o uşă lăcuită pe care scria WILLIAM MAXTON, DIRECTOR.
    Ce fel de şcoală mai e şi asta? De ce e deschisă, de ce organizează sărbători, în mijloc de iulie?
    I-am putea spune şcoală de specializare, căci cei care locuiesc aici s-au specializat în toate etapele existenţei lor mai puţin în ultima, pe care şi-o trăiesc, zi după zi, sub nepăsătoarea supraveghere a domnului William „Chipper” Maxton, director. Aceasta este casa de bătrâni Maxton, odinioară - în timpuri mai inocente şi înaintea revoluţiilor cosmetice ce-au avut loc la mijlocul anilor optzeci - cunoscută drept sanatoriul Maxton, care era deţinut şi condus de fondatorul său, Herbert Maxton, tatăl lui Chipper.
    Herbert, chiar dacă era un pămpălău, era un om cumsecade, care, o putem spune cu mâna pe inimă, ar fi îngrozit de unele dintre lucrurile de care e în stare unicul său vlăstar. Chipper nu şi-a dorit niciodată să preia „grădiniţa familiei”, cum îi zice el, cu încărcătura ei de „legume”, „zombi”, „pişorcoşi” şi „băloşi”, şi, după ce şi-a luat diploma în contabilitate la UW-La Riviere (cu calificări secundare greu dobândite în promiscuitate, jocuri de noroc şi băut bere), băiatul nostru a acceptat un post la biroul din Madison, Wisconsin, al Serviciului de Fisc Intern, în principal cu scopul de-a învăţa cum să fure de la stat fără a fi prins. Cinci ani petrecuţi la fisc l-au învăţat cam tot ce era folositor, dar când cariera sa de liber-profesionist care a urmat n-a reuşit să se ridice la înălţimea ambiţiilor sale, cedase tot mai firavelor rugăminţi ale tatălui său şi se aruncase în mijlocul băloşilor şi-al celor pe jumătate morţi. Cu o oarecare satisfacţie poftă sumbră, Chipper a constatat că, în pofida unei triste lipse a strălucirii, afacerea tatălui său avea să-i ofere măcar ocazia de-a fura deopotrivă de la clienţi şi de la stat.
    Haideţi să zburăm înăuntru pe uşile mari de sticlă, să traversăm antreul frumuşel (simţind, în drumul nostru, izurile amestecate de odorizant şi amoniac ce umplu până şi zonele publice ale tuturor instituţiilor de felul acesta), să trecem prin uşa pe care este scris numele lui Chipper şi să aflăm ce caută aici atât de devreme femeia aceea dichisită.
    Dincolo de uşa lui Chipper se află o cămăruţă fără geamuri dotată cu o masă de scris, un cuier şi-un corp mic de bibliotecă doldora de imprimate, pamflete şi fluturase. O uşă stă deschisă lângă masă. Prin deschizătură vedem un birou mult mai mare, lambrisat cu acelaşi lemn lăcuit ca şi uşa directorului şi conţinând fotolii de piele, o măsuţă pentru cafea cu tăblie de sticlă şi-o canapea de culoarea ovăzului. În partea opusă uşii tronează un birou uriaş plin de vrafuri de hârtii şi atât de bine lustruită că pare aproape să radieze lumină.
    Tânăra noastră femeie, al cărei nume este Rebecca Vilas, stă cocoţată pe marginea acestui birou, cu picioarele încrucişate într-un chip deosebit de artistic. Un genunchi stă îndoit peste celălalt, iar gambele formează două linii frumos modelate şi aproape paralele care duc în jos până la vârfurile triunghiulare ale pantofiorilor ei negri cu toc cui, dintre care unul stă îndreptat spre ora patru şi celălalt spre şase.
    Rebecca Vilas, înţelegem noi, s-a aranjat pentru a fi văzută, deşi fără-ndoială nu de noi. În spatele ochelarilor ochi-de-pisică, ochii ei par sceptici şi amuzaţi, dar nu putem vedea ce a stârnit sentimentele acestea. Bănuim că ea este secretara lui Chipper, dar şi bănuiala aceasta exprimă doar o jumătate din adevăr: după cum sugerează nestinghereala şi ironia atitudinii sale, îndatoririle domnişoarei Vilas le-au depăşit de mult pe acelea ale unei simple secretare. (Am putea specula cu privire la sursa inelului acela frumuşel pe care-l poartă; atâta vreme cât ne zboară mintea la prostii, am nimeri-o la fix.)
    Plutim prin uşa deschisă, urmărim direcţia privirii tot mai nerăbdătoare a Rebeccăi şi ne trezim holbându-ne la crupa zdravănă şi îmbrăcată în kaki a angajatorului ei aflat în genunchi, care şi-a vârât capul şi umerii într-un seif măricel, în care observăm vrafuri de registre contabile şi câteva plicuri oficiale aparent pline-vârf cu bani. Câteva bancnote cad din plicurile acestea atunci când Chipper le scoate din seif.
    - Ai lipit anunţul, afişul ăla? întreabă el fără să se întoarcă.
    - Mda, mda, face Rebecca Vilas. Şi-o s-avem pe d'asupra o zi splendidă pentru ocazia asta, aşa cum trăbă şi se cuvine.
    Accentul ei irlandez e surprinzător de bun, chiar dacă puţin cam generic. Cel mai exotic loc în care a fost vreodată este Atlantic City, unde Chipper a dus-o pentru cinci zile fermecătoare cu doi ani în urmă, folosind cecurile de călătorie oferite gratis clienţilor fideli ai companiei aeriene. A deprins accentul din filmele vechi.
    - Urăsc Sărbătoarea Căpşunelor, zice Chipper, pescuind ultimele plicuri din seif. Soţiile şi copiile „zombilor” se fâţâie pe-aici toată după-amiaza, agitându-i ca apoi noi să trebuiască să-i sedăm aproape de comă numai ca să avem puţină linişte. Şi dacă vrei să ştii adevărul, urăsc baloanele.
    Aruncă banii pe covor şi începe să sorteze bancnotele în teancuri de diferite valori.
    - Numa' că io, cu mintea mea simplă de ţărancă, zice Rebecca, mă-ntreb cum de-a trebuit să vin aci în zorii zilei marii sărbătorii.
    - Ştii ce mai urăsc? Urăsc toată treaba cu muzica. Zombi cântători şi digeiul ăia prostănac. Simfonic Stan cu discurile alea ale lui cu muzică zgomotoasă, maică soare, halal distracţie, ce să zic.
    - Presupun, zice Rebecca, renunţând la accentul irlandez de scenă, presupun că vrei să fac ceva cu banii ăia înainte să înceapă acţiunea.
    - E timpul pentru înc-un drum la Miller.
    Un cont înregistrat sub un nume fictiv la State Provident Bank din Miller, la distanţă de şaizeci şi cinci de kilometri, primeşte depuneri regulate de bani peşin extorcaţi din fondurile pacienţilor destinate cumpărării bunurilor şi serviciilor suplimentare. Chipper se întoarce în genunchi cu mâinile pline de bani şi ridică privirea spre Rebecca. Se lasă înapoi cu fundul pe călcâie şi coboară mâinile în poală.
    - Maică soare, da' ştiu că ai picioare superbe. Cu aşa picioare, ar trebui să fii faimoasă.
    - Credeam că n-o să observi niciodată, zice Rebecca.
    Chipper Maxton are patruzeci şi doi de ani. Are dinţi sănătoşi, nici-o urmă de chelie, o faţă lată şi sinceră, şi ochi maronii înguşti care par mereu puţin umezi. Mai are şi doi copii, Trey, nouă ani, şi Ashley, şapte ani şi recent diagnosticată cu deficit de atenţie, lucru despre care Chipper crede că-l va costa poate două mii pe an numai pe pastile. Şi sigur că are o soţie, partenerul lui de viaţă, Marion, în vârstă de treizeci şi nouă de ani, un metru şaizeci şi doi şi undeva în vecinătatea a optzeci şi şapte de kilograme. Pe lângă aceste binecuvântări, de ieri-seară Chipper îi datorează agentului său de pariuri treisprezece mii de dolari, urmarea unei nechibzuite investiţii în partida Brewers despre care George Rathbun încă mai behăie. A observat, o, sigur că da, Chipper a observat splendidele picioare zvelte ale domnişoarei Vilas.
    - Înainte să te duci acolo, zice el, mă gândeam că ne-am putea întinde o ţâră pe canapea şi să ne facem de cap.
    - A, face Rebecca. Cum să ne facem de cap, mai exact?
    - Miam, miam, miam, face Chipper, rânjind ca un satir.
    - Ce romantic din partea ta, zice Rebecca, remarcă ce-i scapă angajatorului ei. Chipper chiar crede că este romantic.
    Ea alunecă elegant de pe birou şi Chipper se opinteşte neelegant în picioare şi închide uşiţa seifului cu piciorul. Cu ochii strălucindu-i umezi, face doi paşi tărăgănaţi şi târşâiţi pe covor, înfăşoară un braţ pe după talia suplă a Rebeccăi Vilas şi cu cealaltă aruncă pe birou grăsanele plicuri oficiale.
    Începe să tragă de curea încă înainte să-nceapă s-o tragă pe Rebecca spre canapea.
    - Deci pot să-l văd? zice isteaţa Rebecca Vilas, care ştie perfect cum să-i facă creierul mămăligă amantului ei...
    ...şi-nainte ca Chipper să-i facă pe plac, noi facem singurul lucru decent şi plutim afară în antreu, care e şi acum pustiu.
    Un coridor din stânga biroului de recepţie ne duce la două uşi mari, gălbui, cu panouri de sticlă, marcate DAISY şi BLUEBELL, numele sectoarelor de clădire la care oferă acces.
    Departe, de-a lungul cenuşiului Bluebell, un bărbat în salopetă lălâie scutură scrum de ţigară pe dalele de gresie peste care plimbă, cu o lentoare desăvârşită, un mop mizerabil. Noi intrăm în Daisy.
    Părţile funcţionale din Maxton's sunt de departe mai puţin atractive decât spaţiile publice. Uşi numerotate mărginesc coridorul pe ambele laturi. Cartonaşe scrise de mână şi puse în învelitori din plastic sub numere oferă numele rezidenţilor.
    La distanţă de patru uşi, o masă la care un îngrijitor corpolent într-un costum de uniformă alb-murdar sade moţăind drept de spate cu faţa spre intrările la toaleta bărbaţilor şi cea a femeilor - la Maxton's, numai cele mai costisitoare camere, cele din cealaltă parte a antreului, din sectorul Asphodel, oferă de toate cu excepţia unei chiuvete.
    Fire murdare rupte din mop se întăresc şi se usca dintr-un capăt în celălalt al podelei gresiate, care se întinde în faţa noastră pe-o distanţă incertă. Şi aici pereţii şi aerul par să aibă acelaşi ton de cenuşiu. Dacă ne uităm mai atenţi la marginile holului, la îmbinarea pereţilor cu tavanul, vedem pânze de păianjen, pete vechi, acumulări de jeg. Pine-Sol, amoniac, urină şi lucruri şi mai rele „înmiresmează” aerul. După cum îi place să spună unei doamne bătrâne din sectorul Bluebell, când trăieşti alături de-o adunătură de oameni definiţi de bătrâneţe şi incontinenţă, nu scapi niciodată cu adevărat de izul de caca.
    Încăperile în sine variază în funcţie de condiţiile şi capacităţile ocupanţilor lor. Dat fiind că aproape toţi dorm, putem arunca o privire în câteva dintre aceste camere. Aici, în D10, o cameră single cu două uşi mai încolo de îngrijitorul adormit, bătrâna Alice Weathers zace (sforăind încet, visând că dansează într-un sincron perfect cu Fred Astaire pe-o podea de marmură albă) înconjurată de atâtea dovezi ale fostei sale vieţi încât trebuie să-şi croiască drum pe lângă scaune şi măsuţe de sufragerie pentru a ajunge de la uşă la pat. Alice încă deţine mai mult control asupra propriei sale minţi decât asupra vechilor sale obiecte de mobilier, şi-şi curăţă singură camera, bec şi lună. Alături, în D12, doi fermieri bătrâni pe nume Thorvaldson şi Jesperson, care nu şi-au mai vorbit de ani întregi, dorm, despărţiţi de-o draperie subţire, într-o îngrămădire senină de fotografii de familie şi desene ale nepoţilor.
    Mai departe pe hol, D18 prezintă un spectacol aflat la extrema opusă harababurii ordonate şi aglomerate din D10, exact aşa cum ocupantul încăperii, un bărbat cunoscut drept Charles Burnside, ar putea fi considerat opusul lui Alice Weathers. În D18, nu e nici urmă de măsuţe pentru sufragerie, bufete, fotolii supratapiţate, oglinzi poleite, veioze, covoare împletite sau draperii de catifea: încăperea aceasta stearpă conţine doar un pat metalic, un scaun de plastic şi-un scrin. Nicio fotografie cu copii şi nepoţi nu e aşezată pe scrin şi niciun desen în carioca înfăţişând case pătrăţoase şi siluete sfrijite nu-i decorează pereţii. Domnul Burnside nu manifestă niciun interes faţă de menaj, şi un strat subţire de praf acoperă podeaua, pervazul şi poliţa goală a scrinului.
    D18 e privată de trecut, golită de personalitate; pare la fel de brută şi de fără suflet ca o celulă de închisoare. Un miros puternic de excremente contaminează aerul.
    Cu tot spectacolul oferit de Chipper Maxton şi tot farmecul Alicei Weathers, pe Charles Burnside, „Burny”, am venit în principal să-l vedem.

                                        2.

               Trecutul lui Chipper îl cunoaştem. Alice a venit la Maxton's dintr-o casă mare de pe Gale Street, partea veche din Gale Street, unde le-a supravieţuit la doi soţi, a crescut cinci fii şi-a predat lecţii de pian la patru generaţii de copii din French Landing, dintre care niciunul n-a devenit pianist profesionist, dar care şi-o amintesc cu toţii cu plăcere şi se gândesc la ea cu afecţiune. Alice a venit în locul acesta cum vin majoritatea oamenilor, într-o maşină condusă de unul dintre copiii ei şi cu un amestec de tragere de inimă şi abandonare de sine.
    Devenise prea bătrână ca să mai trăiască singură în casa cea mare din porţiunea veche a lui Gale Street; avea doi fii maturi, căsătoriţi, peste poate de amabili, dar ea nu putea accepta să le fie o grijă în plus. Alice Weathers îşi petrecuse toată viaţa în French Landing şi nu simţea nici-o dorinţă de-a trăi altundeva; într-un fel, ştiuse din-totdeauna că-şi va sfârşi zilele la Maxton's, gând care, deşi n-o umplea de bucurie, era aproape suportabil. În ziua în care fiul ei Martin o adusese să arunce o privire prin căminul de bătrâni, Alice descoperise că-i cunoştea pe cel puţin jumătate dintre oamenii de acolo.
    Spre deosebire de Alice, Charles Burnside, bătrânul înalt şi uscăţiv care zace acoperit de-un cearşaf în faţa noastră în patul său de metal, nu e stăpânul absolut al minţii sale, şi nici nu visează la Fred Astaire. Întinderea vânoasă a capului său chel şi îngust se curbează-n jos spre sprâncene ca o încâlceală de sârme cenuşii, sub care, de-o parte şi de alta a clonţului cărnos al nasului său, doi ochi înguşti sclipesc spre fereastra ce dă spre nord şi întinderea de pădure din spatele stabilimentului lui Maxton. Singurul dintre toţi rezidenţii din sectorul Daisy care nu doarme e Burny. Ochii lui scânteiază şi buzele îi sunt strâmbate într-un zâmbet bizar - dar amănuntele acestea nu înseamnă nimic, căci mintea lui Charles Burnside ar putea fi la fel de goală ca şi camera sa.
    Burny suferă de Alzheimer de mulţi ani, şi ceea ce pare a fi o formă agresivă de plăcere s-ar putea să nu fie altceva decât o satisfacţie fizică de-un fel foarte primar. Dacă n-am fi observat că el e sursa mirosului neplăcut din camera aceasta, petele care se lăţesc pe cearşaful care-l acoperă sunt grăitoare. Tocmai şi-a dat drumul, cu spor, în pat, şi tot ce putem spune despre reacţia lui la situaţia astfel apărută este că nu-l deranjează nici cât negru sub unghie; nu, dom'le, ruşinea nu face parte din tabloul acesta.
    Chiar dacă - spre deosebite de Alice - Burny nu-şi mai ţine bine caii în frâu, nu e un pacient suferind de Alzheimer tipic.
    Îşi poate petrece o zi sau două bolborosind în terciul de ovăz ca toţi ceilalţi zombi ai lui Chipper, apoi să-şi revină în simţiri şi să se realături celor vii. Când nu e un mort-viu, reuşeşte de obicei să ajungă la baia de la capătul holului când e nevoie, şi petrece ore întregi fie hoinărind de capul lui, fie patrulând prin împrejurimi, făcându-se nesuferit - de fapt, jignitor – pentru toţi, fără excepţie. Ieşit din stadiul de zombi, el e viclean, tăinuitor, necioplit, caustic, încăpăţânat, gură spurcată, răuvoitor şi ranchiunos, cu alte cuvinte - în lumea văzută de Chipper - un frate de sânge al celorlalţi bătrâni care-şi au reşedinţa la Maxton's. Unele dintre infirmiere, dintre ajutoare şi unii dintre îngrijitori se îndoiesc de faptul că Burny ar suferi într-adevăr de Alzheimer. Ei cred că se preface, că fuge de realitate, că se lasă pradă apatiei, îngreunându-le intenţionat munca, în vreme ce el se odihneşte şi-şi adună forţe pentru încă un episod de atitudine nesuferită. Nu-i putem învinovăţi deloc pentru suspiciunea asta. Dacă Burny n-a fost diagnosticat greşit, probabil că e singurul pacient cu Alzheimer avansat din lume care înregistrează prelungite stări de revenire la normal.
    În 1996, al şaptezeci şi optulea an din viaţa sa, bărbatul cunoscut drept Charles Burnside a sosit la Maxton's într-o ambulanţă, adus de la spitalul general La Riviere, nu într-o maşină condusă de-o rudă ajunsă la capătul răbdării.
    Apăruse în camera de urgenţe într-o dimineaţă, cărând două valize grele pline de haine murdare şi cerând zgomotos asistenţă medicală. Cerinţele sale nu erau coerente, dar erau clare. Susţinea că bătuse pe jos o distanţă apreciabilă ca să ajungă la spital, şi voia ca spitalul să aibă grijă de el.
    Distanţa varia de la poveste la poveste - cincisprezece kilometri, douăzeci şi cinci de kilometri, patruzeci de kilometri. Fie şi-a petrecut nopţile dormind pe câmpii sau pe marginea drumului, fie nu. Starea lui generală şi felul în care mirosea sugerau că hoinărise prin sălbăticii şi dormise pe sponci de, poate, o săptămână. Dacă avusese cândva portofel, îl pierduse de-a lungul drumului. Spitalul general La Riviere îl spălase, îi dăduse de mâncare, îi oferise un pat şi încercase să-i afle trecutul. Majoritatea spuselor lui se pierdeau în bălmăjeli dezlânate, dar, în absenţa vreunui document, cel puţin aceste fapte păreau credibile: Burnside fusese dulgher, fermier şi tencuitor prin părţile locului mulţi ani la rând, lucrând pentru el însuşi şi pentru contractori nespecificaţi. O mătuşă care locuia în orăşelul Blair îi oferise o cameră.
    A făcut, atunci, pe jos cei treizeci de kilometri de la Blair la La Riviere? Nu, începuse drumul de altundeva, nu-şi amintea de unde, dar era la distanţă de şaisprezece kilometri, nu, patruzeci de kilometri, într-un oraş, iar oamenii din oraşul acela erau nişte căcăcioşi de nimic. Cum o chema pe mătuşa lui? Althea Burnside. Care erau adresa şi numărul ei de telefon? Nici-o idee, n-a ştiut să răspundă. Avea mătuşa lui vreo slujbă undeva? Da, era o căcăcioasă cu normă întreagă.
    Dar îi dăduse voie să locuiască la ea acasă? Cine? Ce să-i dea voie? Lui Charles Burnside nu trebuia să-i dea nimeni voie, făcea ceea ce voiau muşchii lui. Îl dăduse mătuşa afară din casă? Despre cine vorbeşti, căcăcios împuţit?
    Doctorul care-i semnase internarea pusese iniţial diagnosticul de Alzheimer, în aşteptarea unui set de analize, iar asistentul social a dat telefon şi-a cerut adresa şi numărul de telefon ale unei anume Althea Burnside, cu domiciliul în Blair. Compania de telefonie a anunţat că nu există în baza de date nici-o persoană cu numele acesta în Blair, şi nici în Ettrick, Cochrane, Fountairi, Sparta, Onalaska, Arden, La Riviere ori orice alt orăşel sau oraş mare pe o rază de optzeci de kilometri. Lărgind aria de căutare, asistentul social a consultat Biroul de Evidenţă a Populaţiei şi departamentele de Asigurări Sociale, înmatriculări Auto şi Fiscul cu privire la informaţii despre Althea şi Charles Burnside. Dintre cele două Althea care au rezultat din bazele de date, una deţinea un restaurant în Butternut, departe în nordul statului, şi cealaltă era o negresă care lucra la un centru de îngrijire din Milwaukee. Niciuna nu avea vreo legătură cu bărbatul de la spitalul general din La Riviere. Niciunul dintre acei Charles Burnside găsiţi în bazele de date nu era Charles Burnside al asistentului social. Althea părea să nu existe. Charles, după toate aparenţele, era unul dintre acei oameni discreţi care-şi trăiau viaţa fără să plătească vreodată taxe, să se înregistreze pe listele de votare, să facă cerere pentru un card de asigurare medicală, să deschidă un cont bancar, să se înroleze în armată, să obţină permis de conducere sau să-şi petreacă două-trei anotimpuri la „ferma” îngrijită de stat.
    Altă rundă de telefoane s-a concretizat prin trecerea discretului Charles Burnside sub tutela districtului şi internarea lui la casa de bătrâni Maxton, până ce i se va găsi un loc la spitalul de stat din Whitehall. Ambulanţa l-a dus pe Burnside la Maxton's pe cheltuiala generoşilor contribuabili, iar morocănosul Chipper l-a aruncat în sectorul Daisy al clădirii. Chipper a primit telefonul cu câteva zile după ce, odată cu corespondenţa zilei, a primit un cec, completat de-o anume Althea Burnside la o bancă din De Pere, pentru întreţinerea lui Charles Burnside la stabilimentul său.
    Adresa  Altheei Burnside era o căsuţă poştală din De Pere. Când au sunat de la spitalul de stat, Chipper a anunţat că-n spiritul datoriei civice ar fi fericit să-i ofere şi pe viitor domnului Burnside găzduire la casa de bătrâni Maxton. Bătrânelul tocmai devenise pacientul său preferat. Fără să-l supună pe Chipper la obişnuitele încercări de pungăşire, Burny îşi dublase contribuţia la fluxul de încasări.
    În următorii şase ani, bătrânul a alunecat implacabil în umbrele Alzheimerului. Dacă se prefăcea, îşi juca sclipitor rolul. La vale-n jos mergea, trecând prin popasurile descendente ale inconştienţei, incoerenţei, frecventelor răbufniri de furie, pierderilor de memorie, pierderii capacităţii de-a se hrăni singur, pierderii personalităţii. A decăzut în infantilism, apoi în vacuitate, şi-şi petrecea zilele legat într-un scaun cu rotile. Chipper deplângea inevitabila pierdere a unui pacient deosebit de cooperativ. Apoi, în vara anului dinaintea evenimentelor de faţă, s-a produs uimitoarea revenire în simţiri. Însufleţirea a revenit pe faţa lăsată a lui Burny, şi-a început să scoată sunete ininteligibile şi vehemente. Abbalah! Gorg! Manshun! Gorg! Voia să se hrănească singur, voia să-şi încerce picioarele, să se plimbe şi să se refamiliarizeze cu împrejurimile. Într-o săptămână, folosea cuvinte clare pentru a insista să-şi poarte propriile sale haine şi să se ducă singur la baie. S-a îngrăşat, a dobândit forţă, a devenit din nou o pacoste. Acum, deseori în aceeaşi zi, pendulează între neînsufleţirea Alzheimerului în stadiu terminal şi-o îmbufnare precaută şi lucidă atât de sănătoasă la un om de optzeci şi cinci de ani că ar putea fi numită robustă. Burny e ca un om care s-a dus la Lourdes şi a fost vindecat, dar a plecat înainte ca miracolul să se desăvârşească. Pentru Chipper, un miracol e un miracol.
    Atâta vreme cât hodorogul ăla bătrân rămâne-n viaţă, cui îi pasă dacă hoinăreşte prin împrejurimi sau dacă-i curg balele pe chingile care-l ţin legat în scaunul cu rotile.
    Ne apropiem. Încercăm să ignorăm duhoarea. Vrem să vedem ce putem afla după faţa individului acestuia ciudat. N-a fost niciodată o faţă arătoasă, iar acum pielea e cenuşie şi obrajii sunt nişte gropi afundate. Vene albastre proeminente şerpuiesc peste scalpul cenuşiu, pătat ca un ou de pescărel.
    Nasul parcă gumos se coroiază brusc spre dreapta, lucru care sporeşte impresia de viclenie şi tăinuire. Buzele viermănoase se răsfrâng într-un zâmbet neliniştitor - zâmbetul unui incendiator care contemplă o clădire cuprinsă de flăcări - care, în definitiv, s-ar putea să fie doar o grimasă.
    Iată-l pe adevăratul singuratic american, un hoinar lăuntric, o creatură destinată încăperilor soioase şi restaurantelor ieftine, călătoriilor fără destinaţie începute fără tragere de inimă, o colecţie de răni şi leziuni scărmănate şi rescărmănate cu afecţiune. Iată un spion fără o cauză mai mare ca el însuşi. Numele adevărat al lui Burny e Carl Bierstone, şi sub acest nume a condus, în Chicago, de la douăzeci şi cinci de ani şi până la vârsta de patruzeci şi şase, o mişcare violentă secretă, un război neoficial, în timpul căruia a comis fapte mizerabile de dragul plăcerilor pe care i le provocau.
    Carl Bierstone e marele secret al lui Burny, căci nu poate permite nimănui să ştie că această fostă încarnare, acest sine timpuriu, încă mai trăieşte în pielea sa.
    Îngrozitoarele plăceri ale lui Carl Bierstone, jucăriile sale scârboase, sunt şi ale lui Burny, şi trebuie să le ţină ascunse în întuneric, unde numai el le poate găsi.
    Aşadar, acesta să fie răspunsul la miracolul lui Chipper?
    Că Bierstone a găsit o cale de-a se furişa afară printr-o crăpătură din starea de zombi a lui Burny şi să preia controlul navei în curs de scufundare? Sufletul omenesc conţine o infinitate de camere, în definitiv, dintre care unele vaste, altele nu mai mari decât un dulap cu mături, unele încuiate, câteva scăldate într-o lumină radiantă. Ne aplecăm mai aproape de scalpul vânos, nasul coroiat, sprâncenele ca o perie de sârmă; ne aplecăm mai adânc în putoare ca să cercetăm ochii aceia interesanţi. Sunt ca nişte neoane negre; scânteiază ca lumina lunii pe malul îmbibat de apa unui râu.
    Una peste alta, par neliniştitor de zglobii, dar nu foarte umani. Asta nu ne prea ajută.
    Buzele lui Burny se mişcă: încă mai zâmbeşte, dacă puteţi numi rictusul ăla zâmbet, dar a început să şoptească. Oare ce spune?
    -... tau pitiţi în glopile lor înzânjerate şi-ş acopără ochii, zgânşesc dă gloază, să'manii miei copchii lătăşiţi... Nu, nu, ata n-ajută a nimic, no? A, uită motoalele, motoalele alea-şa flumoaşe-flumoaşe, şe plivelijte, motoalele-alea-şa flumoaşe pă fundalu'rezelii, cum se-nvâlt, se-nvâlt şi ald... Văz o gaulă, da, da, u'te-o colo-şa, şa luminoazâ-n julu' ma'jinilo şa-ndoite-n spate...
    Poate că Carl Bierstone ne povesteşte ceva de la faţa locului, dar bolboroselile lui nu ne prea ajută. Haideţi să urmărim direcţia privirii înceţoşate a lui Burny, în speranţa că ne va oferi un indiciu cu privire la ce l-a emoţionat aşa tare pe bătrânel. Şi l-a şi excitat, cum observăm după forma de sub cearşaf. El şi Chipper par să fie pe aceeaşi lungime de undă, deoarece amândoi sunt gata de atac, numai că în loc de avantajul atenţiei experte a Rebeccăi Vilas, singura stimulare a lui Burny e priveliştea de la geam.
    Priveliştea cu greu se ridică la înălţimea domnişoarei Vilas.
    Cu capul uşor ridicat pe-o pernă, Charles Burnside se uită răpit afară, peste o întindere scurtă de peluză, spre un şir de arţari de la liziera unei păduri vaste. Mai departe se înalţă coroanele mari şi bogate în frunze ale stejarilor. Câteva trunchiuri de mesteceni strălucesc ca nişte lumânări în întunecimea dinăuntru. De la înălţimea stejarilor şi-a copacilor de tot felul, noi ştim că privim rămăşiţele unei mari păduri ce-a întunecat cândva toată această parte a ţării.
    Ca toate urmele de păduri străvechi, şi acesta, care se întinde la nord şi est de Maxton's, vorbeşte despre mistere adânci pe-o voce aproape prea profundă ca să fie auzită. Sub bolta ei verde, timpul şi calmul îmbrăţişează vărsarea de sânge şi moartea; violenţa se dezlănţuie nevăzută, constant, absorbită în fiecare aspect al unui peisaj tainic care nu stă nicio clipă în loc, ci se mişcă neabătut cu o glacială lipsă de grabă.
    Covorul bogat de frunze acoperă milioane de oase risipite în strat după strat; tot ceea ce creşte şi prosperă aici o face pe seama putreziciunii. Lumi în lumi se-amestecă, şi măreţe universuri rânduite freamătă unul lângă altul, fiecare aducând neştiutor abundenţă şi catastrofă asupra vecinilor lui nebănuiţi.
    Oare Burny contemplă pădurea aceasta, să fie oare însufleţit de ceea ce vede în ea? Sau, la o adică, el de fapt doarme şi Carl Bierstone zburdă în spatele ochilor stranii ai lui Charles Burnside?
    Burny şopteşte:
    - Vupi 'n vizuini, zobolan 'n văgăuni, h'ene ulă cu ştomagu gol, o!, a!, cât îi dăflumoş-fiumoş, pletinii miei, din şe-n şe mai mu't micuzii se tâlăşc tâlăşc tâlăşc, o!, pe pişoruşe-nzânjerate...
    Haideţi să ne cărăbănim de-aici, bine?
    Să plecăm departe de bătrânul Burny gură spurcată - totul are o limită. Haideţi să căutăm aerul proaspăt şi să zburăm spre nord, peste pădure. Vulpile-n vizuini şi şobolanii-n văgăuni poate că urlă, adevărat, ăsta e mersul lucrurilor, dar nu vom găsi nici-o hienă moartă de foame în vestul Wisconsinului. Oricum, hienelor le e întotdeauna foame. Şi nimeni nu le plânge de milă. Ar trebui să fii un suflet foarte milos ca să-i plângi de milă unei creaturi care nu face nimic altceva decât să stea la pândă-n preajma altor specii până-n momentul când, rânjind şi chicotind, le poate fura resturile de mâncare. Ne luăm tălpăşiţa afară, direct prin acoperiş.
    La est de Maxton's, pădurea acoperă pământul pe aproximativ doi sau trei kilometri înainte ca un drum îngust de pământ să cotească dinspre Autostrada 35 şi să intre în ea, ca o cărare neglijentă făcută într-un păr bogat. Pădurea mai continuă cam o sută de metri, apoi face loc unui complex de locuinţe vechi de treizeci de ani, construite pe două străzi.
    Coşuri de baschet, leagăne în curtea din spate, triciclete, biciclete şi vehicule pentru copii, marca Fisher-Price, aglomerează aleile majorităţii caselor de pe Schubert şi Gale.
    Copiii care le pun la treabă dorm acum în pat, visând la vată pe băţ, căţeluşi, tururi complete, excursii în teritorii îndepărtate şi alte încântătoare nemărginiri; de dormit dorm şi părinţii lor îngrijoraţi, damnaţi să devină şi mai îngrijoraţi după ce vor fi citit contribuţia lui Wendell Green la prima pagină din Herald-ul de azi.
    Ceva ne reţine atenţia - drumul acela îngust de pământ care face curbă în pădure din sectorul drept al Autostrăzii 35. Mai mult o cărare decât un drum adevărat, aerul de intimitate pe care-l emană contrastează parcă cu aparenta sa inutilitate. Cărarea şerpuieşte printre copaci şi, după un kilometru, se sfârşeşte. Care e scopul ei, la ce serveşte? De la înălţimea la care ne aflăm, traseul seamănă cu o linie vagă trasă cu un creion cu mină subţire - chiar ai nevoie de ochi de vultur ca să-l zăreşti -, dar cineva s-a chinuit mult să traseze această linie prin pădure. Au fost tăiaţi copaci şi căraţi de acolo, cu rădăcinile smulse din pământ.
    Dacă a făcut-o un singur om, operaţiunea i-ar fi luat luni întregi de muncă grea, sudoare şi muşchi de oţel. Rezultatul acestui efort inuman are remarcabila calitate de-a se ascunde, de-a scăpa vederii, aşa încât dispare în peisaj dacă-ţi slăbeşte atenţia şi trebuie să-l găseşti din nou. Gândul ne-ar putea duce la pitici şi la minele secrete ale piticilor, la poteca ce duce la ascunzătoarea unde şi-a pitit aurul un balaur - o comoară atât de bine păzită încât accesul la ea a fost camuflat printr-o formulă magică. Nu, minele piticilor, comorile balaurilor şi formulele magice sunt prea copilăreşti, dar când coborâm ca să aruncăm o privire mai îndeaproape, vedem că un anunţ bătut de vreme pe care scrie TRECEREA OPRITA se află la capătul potecii, dovadă a faptului că ceva este totuşi păzit, chiar dacă e vorba doar de intimitate.
    Cum am observat anunţul, ne uităm din nou la capătul potecii. În întunecimea de sub copacii de acolo, o zonă pare ceva mai umbrită. Chiar şi-aşa cum se micşorează în semiobscuritate, zona aceasta are o rigiditate nefirească ce-o deosebeşte de copacii din jur. Aha, oho, ne spunem în sinea noastră ca o reverberaţie a bolboroselii lui Burny, ce avem noi aici, vreun fel de zid? Pare lipsit de trăsături ca un zid.
    Când ajungem în mijlocul curbei pe care o face poteca, o porţiune triunghiulară de întuneric aproape complet obturată de vârfurile copacilor capătă brusc profilul unui acoperiş ţuguiat. Numai după ce-am ajuns chiar deasupra ei, întreaga structură prinde forma unei case de lemn cu două etaje, o structură ciudat de părăginită, cu o verandă curbată în faţă.
    E limpede că această casă a stat goală o perioadă lungă de timp şi, după ce-i zărim ciudăţeniile, primul lucru pe care-l observăm este lipsa ei de ospitalitate faţă de eventualii noi locatari. Un al doilea anunţ de TRECEREA OPRITĂ, sprijinit pe-o parte într-un unghi neverosimil de-un stâlp, nu face decât să sublinieze impresia lăsată chiar de clădire.
    Acoperişul ţuguiat acoperă numai secţiunea centrală. În stânga, o extensie cu un singur etaj se retrage printre copaci.
    În dreapta, din clădire se ivesc acareturi ca nişte magazii supradimensionate, mai mult ca nişte excrescenţe decât ca nişte adaosuri ulterioare. În ambele sensuri ale cuvântului, clădirea pare dezechilibrată: a proiectat-o o minte dezaxată, apoi i-a dat necruţătoare o formă fizică descentrată. Haoticul rezultat sfidează curiozitatea şi se opune interpretării. O stranie invulnerabilitate monolitică emană din cărămizi şi scânduri, în pofida stricăciunilor provocate de timp şi vreme.
    Evident construia din dorinţa de singurătate, dacă nu de izolare, casa încă pare să le ceară pe amândouă.
    Cel mai ciudat dintre toate lucrurile, de unde ne uităm noi, casa pare să fi fost vopsită în negru uniform - nu doar scândurile, ci fiecare centimetru din exterior, veranda, finisajele, jgheaburile de ploaie, chiar şi ferestrele. Neagră, de sus până jos. Iar asta nu e posibil; în acest neprihănit şi blând colţ de lume, nici chiar cel mai nebun şi mizantrop constructor nu şi-ar transforma casa în propria-i umbră.
    Zburăm în jos până aproape de nivelul solului şi ne apropiem de-a lungul potecii înguste...
    Când ajungem destul de aproape ca să ne formăm o impresie solidă, ceea ce e neliniştitor de aproape, aflăm că mizantropia poate merge mai departe decât am presupus.
    Acum, casa nu mai e neagră, dar a fost cândva. Tonul şters pe care l-a căpătat acum ne face să credem că poate am judecat prea dur culoarea originală. Casa a ajuns de-un cenuşiu-închis ca plumbul, ca norii de furtună, ca mările zbuciumate şi carenele vaselor eşuate. Negrul ar fi mai de dorit decât lipsa asta completă de viaţă.
    Putem fi sigur că foarte puţini dintre adulţii care locuiesc în complexul din apropiere sau vreunul dintre cei din French Landing ori din oraşele înconjurătoare au sfidat avertizarea de pe 35 şi s-au aventurat de-a lungul potecii înguste.
    Aproape nimeni nici măcar nu mai observă acum semnul; niciunul dintre oamenii aceştia nu ştie de existenţa casei negre. Putem fi totuşi la fel de siguri că o parte dintre copiii lor au explorat poteca şi că unii dintre ei s-au aventurat destul de departe încât să dea peste casă. Ei trebuie s-o fi văzut într-un fel în care părinţii lor n-o puteau vedea, şi ceea ce-au văzut i-a trimis în goană înapoi spre autostradă.
    Casa neagră pare la fel de nelalocul ei în vestul Wisconsinului ca un zgârie-nori sau un castel cu şanţ de apărare. De fapt, casa neagră ar fi o anomalie oriunde în lumea noastră, mai puţin poate ca un „conac bântuit” sau un „castel al terorii” într-un parc de distracţie, unde capacitatea de a-i dezgusta pe cumpărătorii de bilete ar scoate-o din circuit într-o săptămână. Totuşi, într-un fel, ne-ar putea aduce aminte de clădirile sărăcăcioase dispuse de-a lungul părţii ascendente a Chase Street, partea mai apropiată de malul fluviului şi de Nailhouse Row. Decrepitul hotel Nelson, taverna infectă, magazinul de încălţăminte şi toate celelalte, marcate de dunga orizontală trasată de creionul unsuros al fluviului, împărtăşesc acelaşi aer sinistru, ca de vis şi aproape ireal, care impregnează casa neagră.
    În acest moment al înaintării noastre - şi de-a lungul tuturor celor care urmează - ar fi bine să ţinem minte că această atmosferă ireală şi onirică e caracteristică zonelor de frontieră. Poate fi percepută la orice limită dintre un teritoriu şi altul, oricât de semnificativă sau nesemnificativă poate fi graniţa în chestiune. Zonele de frontieră sunt altfel decât alte locuri; sunt frontiereşti.
    Să presupunem că întâmplarea face să treceţi pentru întâia oară cu maşina printr-o porţiune semirurală din districtul Oostler al statului vostru natal, mergând în vizită la un prieten de sex opus recent divorţat, care s-a hotărât brusc şi, credeţi voi, nechibzuit să-şi mute domiciliul în învecinatul district Orelost. Pe scaunul pasagerului, peste coşul de picnic în care sunt două sticle de Bordeaux super alb ţinute bine în loc de felurite bunătăţi ambalate în recipiente mici şi delicate se află o hartă atent împăturită în aşa fel încât să arate zona relevantă. Poate că nu ştiţi cu exactitate unde vă aflaţi, dar sunteţi pe drumul bun şi timpul e de partea voastră.
    Treptat, peisajul se modifică. Drumul coteşte pe după o bermă inexistentă, apoi începe să şerpuiască într-un fel inexplicabil; în stânga şi-n dreapta, copacii se gârbovesc; sub crengile lor răsucite, casele răsfirate devin din ce în ce mai mici şi mai şubrede. În faţă, un câine în trei picioare iese dintr-un tufiş şi şchiopătează mârâind spre roata din dreapta faţă a maşinii voastre. O babă cu o pălărie minusculă de pai pe cap şi înfăşurată în ceea ce pare a fi un giulgiu îşi ridică ochii roşii de unde stă, pe un leagăn de pe-o verandă. Cu două curţi mai încolo, o fetiţă îmbrăcată în tifon roz murdar şi-o coroană de staniol flutură o baghetă magică scânteietoare, cu cap în formă de stea, pe deasupra unui  morman de pneuri arzătoare. Apoi o pancartă dreptun- ghiulară purtând inscripţia BUN VENIT ÎN DISTRICTUL ORELOST îşi face apariţia. În scurt timp, copacii îşi recapătă statura şi drumul se îndreaptă.
    Scăpat de angoasele pe care abia le-aţi observat până ce-au dispărut, apăsaţi acceleraţia şi vă grăbiţi spre prietenul vostru aflat în necaz.
    Zonele de frontieră au un aer de dezordine şi distorsiune.
    Grotescul, imprevizibilul şi anarhicul prind rădăcini în ele şi prosperă. Zonele centrale de frontieră au un aer de declin, de alunecare. Şi, deşi ne aflăm într-un decor de-o incredibilă frumuseţe naturală, am traversat totodată o zonă naturală de frontieră, delimitată de-un râu mare şi definită de alte râuri mai mici, largi morene glaciare, faleze de calcar şi văi ce rămân invizibile, asemenea casei negre, până ce dai colţul potrivit şi îţi apar în faţă.
    Aţi văzut vreodată o boşorog furios în haine ponosite care împinge un cărucior de cumpărături gol pe străzi pustii şi bate câmpii despre un „hoş fuşut”? Uneori poartă o şapcă de baseball, alteori o pereche de ochelari de soare cu o lentilă crăpată.
    V-aţi oprit vreodată speriat în pragul unei uşi şi-aţi privit un bărbat soldăţos cu o cicatrice zigzagată ca un fulger pe-o parte a feţei cum se aruncă spre o ceată de beţivi şi descoperă zăcând întins pe pământ, cu braţele depărtate ca aripile unui vultur, dându-şi ultima suflare, un băiat cu capul zdrobit şi cu buzunarele întoarse pe dos? Aţi văzut vreodată furia şi mila arzând pe faţa mutilată a acelui bărbat?
    Acestea sunt semne ale alunecării.
    Un altul se întinde sub noi la periferia French Landing şi, în pofida terorii şi-a durerii sfâşietoare care înconjoară acest semn, nu avem ce face decât să-i fim martori. Prin mărturia noastră îi vom aduce onoare atât cât ne stă în puteri; iar semnul, fiind martorul privirii noastre mute, ne va răsplăti într-o măsură mult mai mare.
    Suntem din nou în văzduh şi sub noi se întinde - se întinde ca aripile unui vultur, am putea spune - districtul French, desfăşurat ca o hartă topografică. Lumina dimineţii, acum mai puternică, străluceşte pe dreptunghiuri de câmpii verzi şi scapără pe paratrăsnetele înălţate pe acoperişurile hambarelor. Drumurile par libere. Bălţi plumburii de lumină sclipesc pe acoperişurile celor câtorva maşini care se
îndreaptă alene spre oraş pe la marginea câmpurilor.
    Vacile Holstein împing cu botul porţile păşunilor, pregătite pentru spaţiul limitat al staulelor şi de întâlnirea matinală cu maşina de muls.
    La o distanţă sigură de casa neagră, care ne-a oferit deja un excelent exemplu de derapaj, planăm spre est, traversând lunga panglică dreaptă a Eleventh Street, începând o călătorie într-o zonă de tranzit alcătuită din case risipite ici-colo şi magazinaşe înainte ca Autostrada 35 să străbată terenul agricol propriu-zis. Magazinul 7-Eleven rămâne în urmă, la fel şi sala VFW, unde „mândria ţării” nu va fi ridicată în vârful catargului de steag decât peste alte patruzeci şi cinci de minute.
    În una dintre casele aflate mai departe de drum, o femeie pe nume Wanda Kinderling, soţia lui Thornberg Kinderling, un bărbat netrebnic şi prostovan care-şi ispăşeşte pedeapsa pe viaţă la o închisoare din California, se trezeşte, ocheşte nivelul vodcii din sticla de pe noptieră şi se hotărăşte să amâne micul dejun pentru încă o oră. Cincizeci de metri mai încolo, tractoare scânteietoare în şiruri cazone stau cu faţa la uriaşa bulă din oţel şi sticlă a reprezentanţei de unelte agricole a lui Ted Goltz, Echipamente Agricole Districtul French, unde un soţ şi tată cumsecade şi plin de griji pe nume Fred Marshall, pe care-l vom cunoaşte nu peste mult timp, va veni curând să-şi înceapă ziua de muncă.
    Dincolo de arătoasa bulă de sticlă şi de marea de asfalt a parcării lui Goltz, un kilometru de câmp înţelenit şi căzut de mult pradă neglijenţei degenerează într-un târziu în pământ gol şi buruieni. La capătul unei lungi cotituri năpădite de buruieni, ceea ce pare a fi o stivă de lemne putrede stă între o baracă veche şi-o benzinărie antică. Asta e destinaţia noastră.
    Ne apropiem încet de pământ. Stiva de lemne capătă forma unei structuri coşcovite şi dărăpănate, în praful prăbuşirii. O veche reclamă Coca-Cola din tinichea găurită de gloanţe stă sprijinită de faţada clădirii. Solul plin de ierburi e plin de cutii e bere şi de-o sumedenie de chiştoace vechi de ţigară.
    Dinăuntru vine zumzetul constant şi somnolent al unei legiuni de muşte. Am vrea să ne retragem în aerul purificator şi să plecăm. Casa neagră a fost destul de neplăcută; de fapt, a fost teribilă, dar asta... asta va fi şi mai şi.
    O definiţie secundară a alunecării este: senzaţia că lucrurile, în general, tocmai s-au înrăutăţit sau, în foarte scurt timp, se vor înrăutăţi.
    Dărăpănătura sub formă de vagon de marfă din faţa noastră adăpostea în trecut un stabiliment comic de prost condus şi insalubru numit Ed's Eats & Dawgs. Din spatele unei tejghele veşnic mizerabile, o batoză cântărind o sută şaizeci de kilograme pe nume Ed Gilbertson servea cândva hamburgeri unsuroşi şi prea tare prăjiţi, sandviciuri cu maioneză şi salam de Bologna ornat cu amprente negre şi cornete cu îngheţată dând pe afară unei clientele restrânse şi nepretenţioase, în majoritate copii de-ai locului care veneau cu bicicletele.
    Mort de mult, Ed a fost unul dintre numeroşii unchi ai şefului poliţiei din French Landing, Dale Gilbertson, şi un nepriceput cu suflet bun şi tolomac de mare renume local. Şorţul lui de bucătar era de-o mizerie indescriptibilă; starea mâinilor şi unghiilor sale l-ar fi adus în pragul vomei pe orice inspector de sănătate publică aflat în vizită; ustensilele sale puteau la fel de bine să fi fost spălate de pisici. Imediat dincolo de tejghea, tuburi de îngheţată topita se coceau în căldura emanată de plita slinoasă. Deasupra capului, panglici mototolite de prins muşte atârnau invizibile sub stratul a o mie de cadavre de insecte.
    Scârbosul adevăr este că, decenii de-a rândul, Ed's Eats a permis unor generaţii după generaţii de microbi şi bacterii să se multiplice neobservate, mişunând pe unde le era voia, începând cu podeaua, tejgheaua şi plita - nedându-se înapoi nici de la a-l coloniza chiar şi pe Ed! - şi până la spatulă, furculiţă şi căuşul nespălat pentru îngheţată, de unde migrau în dezgustătoarea mâncare şi-n cele din urmă în gurile şi măruntaiele puştilor care o mâncau, ca şi în cele ale mamelor care veneau ocazional.
    Remarcabil este faptul că nimeni n-a murit vreodată după ce a mâncat la Ed's şi, după ce un infarct previzibil l-a lovit pe proprietar într-o zi când s-a urcat pe-un taburet pentru a lega în sfârşit o duzină de noi benzi antimuşte, nimeni nu s-a îndurat să-i dărâme coşmelia şi să cureţe molozul. De douăzeci şi cinci de ani, la adăpostul întunericului, carcasa ei putridă a primit cu braţele deschise cupluri de adolescenţi înamoraţi, dar şi grupuri de băieţi şi fete ce aveau nevoie de un loc izolat pentru a încerca întâia oară în istoria scrisă, sau aşa li se părea lor, libertatea euforiei bahice.
    Zumzetul ameţitor al muştelor ne spune că orice am fi pe cale să vedem în această ruină nu va fi nici o pereche de tineri amorezi, nici câţiva plozi fără minte, leşinaţi de beţie.
    Vâjâitul ăla moale, lacom, inaudibil din drum, indică prezenţa unor lucruri extreme. Am putea spune că reprezintă un soi de portal.
    Intrăm. Lumina slabă a soarelui ce pătrunde prin spărturile din peretele estic şi din acoperişul coşcovit pictează fâşii strălucitoare pe podeaua nisipoasă. Pene şi praf se învolburează şi se mişcă peste urmele de animale şi peste palidele amprente lăsate de numeroşi pantofi demult plecaţi în altă parte. Pături rărite din surplusul armatei pline de pete de mucegai zac mototolite lângă peretele din stânga noastră; la distanţă de câţiva metri, cutii de bere aruncate şi chiştoace de ţigară tocite înconjoară o lampă de uragan cu kerosen şi abajur din sticlă crăpată. Lumina soarelui aruncă dungi calde peste urme proaspete de încălţăminte care înaintează într-o curbă largă pe după rămăşiţele scârboasei tejghele a lui Ed şi-n spaţiul gol ocupat înainte de sobă, o chiuvetă şi- un şir de rafturi pentru depozitare.
    Acolo unde odinioară era domeniul sacru al lui Ed, urmele dispar. O mişcare feroce a răvăşit praful şi nisipul, şi ceva care nu este o pătură militară veche, deşi ne-am dori să fi fost, zace în devălmăşie lângă peretele din spate, jumătate în interiorul, jumătate în exteriorul unei bălţi neregulate de lichid vâscos închis la culoare. Muşte în delir planează deasupra Şi se aşază pe  balta întunecată. În colţul îndepărtat, o corcitură roşcovană cu blană încâlcită îşi înfige colţii în articulaţia de carne şi os ce iese din obiectul alb pe care-l ţine între labele din faţă.
    Obiectul alb e un pantof sport, un tenis. Un tenis New Balance, mai exact. Mai exact, un tenis New Balance de copil, mărimea treizeci şi cinci.
    Ne vine să ne folosim puterea de-a zbura şi să ne cărăm naibii de aici. Vrem să plutim afară prin acoperişul supus, să ajungem înapoi în aerul inofensiv, dar nu putem, trebuie să fim martori.
    Un câine urât ronţăie piciorul retezat al unui copil în vreme ce depune toate eforturile de-a scoate piciorul din tenisul New Balance alb.
    Spinarea costelivă a corciturii se arcuieşte în jos şi se întinde, umerii cu blană mătuită şi capul îngust coboară, labele osoase din faţă strâng vârtos prada, trage trage trage, dar şireturile tenisului sunt legate - ghinionul potăii.

...............................................