Destine furate, Harlan Coben

                                         1-8
                                          1.

               Marianne ajunse la cel de-al treilea pahar de Cuervo și tocmai medita asupra talentului său de a distruge tot ceea ce putea fi bun în viața asta nenorocită, când bărbatul ce ședea lângă ea începu să vorbească cu voce tare:

    - Ascultați-mă pe mine, frumoaselor: creaționismul și evoluționismul sunt pe deplin compatibile.

    Mai multe picături de salivă ajunseră pe gâtul lui Marianne. Femeia se strâmbă și-i aruncă bărbatului o privire piezișă. Individul avea o mustață mare și stufoasă, care o ducea cu gândul la un personaj din filmele porno ale anilor ’70. Bărbatul se așezase pe scaunul din dreapta ei. Blonda platinată, pe care individul încerca s-o impresioneze, se afla pe scaunul din stânga. Marianne fusese prinsă la mijloc.

    Încercă să-i ignore pe cei doi. Se concentră asupra paharului de parcă în el s-ar fi aflat un diamant pe care și-l dorea pentru inelul de logodnă. Spera să-i facă astfel să dispară de acolo pe mustăcios și pe blondină. Nu avu însă succes.

    - Ești nebun, spuse blonda.

    - Lasă-mă să-ți explic.

    - Bine, spune ce ai de spus. Sunt convinsă în continuare că ești nebun.

    - N-ați vrea să schimbăm locurile, ca să puteți sta unul lângă celălalt? întrebă Marianne.

    Mustăciosul îi puse mâna pe braț.

    - Stai așa, domniță, vreau să auzi și tu ce am de spus.

    Marianne vru să protesteze, însă se gândi imediat că poate i-ar fi mai ușor să renunțe. Își concentră din nou atenția asupra băuturii.

    - OK, începu mustăciosul, știți povestea despre Adam și Eva, nu?

    - Bineînțeles, răspunse blonda.

    - Și puteți să credeți așa ceva?

    - Te referi la chestia că el a fost primul bărbat și ea prima femeie?

    - Exact.

    - Bineînțeles că nu cred. Tu?

    - Normal că eu cred. Bărbatul își mângâie mustața de parcă ar fi fost un animal speriat care trebuia calmat.

    - Biblia ne spune exact cum s-au întâmplat lucrurile. Mai întâi, a fost Adam și, apoi, Eva a luat naștere din coasta lui.

    Marianne sorbi din pahar. Alcoolul reprezenta pentru ea o soluție pentru tot felul de situații. De cele mai multe ori, băutura însemna începutul distracției. Se aflase de nenumărate ori în locuri ca acela, încercând să trezească interesul cuiva și sperând la ceva mai mult decât un simplu pahar cu băutură. În seara aceea însă, ideea de a pleca de acolo însoțită de un mascul n-o atrăgea deloc. Bea, pur și simplu, ca să se amorțească, și chestia nasoală era că treaba asta nu funcționa deloc. Poate că flecăreala individului avea s-o facă să uite pentru câteva clipe. Să-i slăbească suferința.

    O dăduse din nou în bară.

    Ca de obicei.

    Întreaga ei viață fusese o fugă continuă de tot ceea ce fusese bine și decent, o căutare permanentă a unor idealuri imposibil de realizat, o stare de plictiseală perpetuă, punctată de câteva momente de extaz, demne de tot disprețul. Reușise să distrugă o viață, și acum, când ar fi putut să recapete ceea ce pierduse, stricase iar totul. 

    În trecut, îi rănise, în primul rând, pe cei apropiați. Pe cei pe care îi iubea cel mai mult. Mai nou însă, din cauza unui amestec de egoism și prostie, începuse să lovească și în străini.

    Dintr-un anumit punct de vedere, a face rău unui străin era și mai greu de suportat.

    Cu toții îi rănim pe cei pe care îi iubim, nu? Nu era însă bine deloc să faci rău unui nevinovat.

    Marianne distrusese o viață. Probabil, chiar mai multe. 

    Și pentru ce?

    Ca să-și apere copilul. Cel puțin așa credea ea.

    Ce tâmpenie!

    - OK, zise mustăciosul, Adam a născut-o, sau care o fi fost termenul corect, pe Eva.

    - Prostii misogine, spuse blonda.

    - Ăsta e cuvântul Domnului.

    - Despre care știința a demonstrat că e greșit.

    - Stai nițel, drăguță doamnă. Ascultă-mă un pic. 

    Bărbatul ridică în sus palma dreaptă. 

    - Îl avem deci pe Adam și, continuă el ridicând și palma stângă, o avem pe Eva. Avem Grădina Raiului, nu?

    - Corect.

    - Și Adam și Eva au doi copii, Cain și Abel. Și apoi Abel îl omoară pe Cain.

    - Cain îl omoară pe Abel, îl corectă blonda.

    - Ești sigură? Mustăciosul se încruntă, încercând să-și aducă aminte. Renunță însă imediat. Nici nu contează. Unul dintre ei moare.

    - Abel moare. Cain îl ucide.

    - Ești sigură?

    Blonda încuviință cu o mișcare a capului.

    - Bine, deci rămânem cu Cain. Problema care se pune acum este cu cine se reproduce Cain. Vreau să spun, singura femeie disponibilă este Eva, și ea are acum o vârstă. Deci cum reușește omenirea să supraviețuiască?

    Mustăciosul se opri de parcă ar fi așteptat să audă aplauze. Marianne își dădu ochii peste cap.

    - Vedeți care este problema?

    - Poate că Eva a mai avut un copil. O fată.

    - Deci a făcut sex cu sora lui? întrebă mustăciosul.

    - Sigur. Pe vremea aia, fiecare o făcea cu fiecare, nu? Adam și Eva au fost primii. Trebuie să fi existat incesturi la început.

    - Nu, spuse mustăciosul.

    - Nu?

    - Biblia interzice incestul. Răspunsul este dat de știință. Asta vreau să spun. Știința și religia pot face cu adevărat casă bună. Și asta datorită teoriei evoluționiste a lui Darwin.

    Blonda păru brusc interesată.

    - Cum așa?

    - Gândește-te puțin. Potrivit darwiniștilor, din cine ne tragem noi?

    - Din primate.

    - Exact, din maimuțe, gorile sau cum le-o mai zice. Hai să ne întoarcem la Cain, care a fost alungat și care hoinărește de unul singur pe frumoasa planetă. Mă urmăriți?

    Mustăciosul o lovi ușor pe Marianne pe braț ca să se asigure că femeia îl urmărește.

    Aceasta se răsuci în direcția lui. Dacă nu luai în seamă mustața aia scârboasă, tipul nu era chiar de lepădat, își zise ea.

    - Sunt numai ochi și urechi, făcu Marianne ridicând din umeri.

    - Perfect. Bărbatul zâmbi și ridică dintr-o sprânceană. Și Cain e bărbat, nu?

    - Da, se repezi blonda.

     - Cu nevoi normale de mascul, am dreptate?

    - Corect.

    - Deci, se plimbă prin pădure. Și simte ceva. Necesitățile sale naturale. Și într-una din zile, pe când se plimbă printre copaci - din nou același zâmbet însoțit de mângâierea mustății -, Cain dă peste o maimuță cu vino-ncoace. Sau peste o gorilă. Sau o femelă de urangutan.

    Marianne se holbă la mustăcios.
    - Glumești, nu?
    - Nu. Gândește-te un pic. Cain dă peste niște reprezentanți din familia maimuțelor. Ființe foarte apropiate de rasa umană, nu? Sare pe una dintre femele și știi ce se întâmplă. Individul își împreună mâinile într-un gest care se dorea foarte sugestiv pentru cazul în care ea nu și-ar fi dat seama despre ce e vorba. Și maimuța rămâne însărcinată.
    - E oribil ce spui, interveni blonda.
    Marianne se pregăti să se întoarcă la băutura ei, însă bărbatul o atinse din nou pe braț.
    - Nu-ți dai seama că totul se leagă? Maimuța naște un pui. Jumătate maimuță, jumătate om. La început, seamănă cu o maimuță, dar încet, de-a lungul timpului, preponderența rasei umane iese la iveală, înțelegeți? Voila! Evoluționismul și creaționismul se împletesc perfect.
    Pe fața individului rămăsese un zâmbet triumfător de parcă ar fi așteptat să primească medalia de aur.
    - Lămurește-mă, te rog, zise Marianne. Dumnezeu este împotriva incestului, dar îngăduie relațiile sexuale cu animale?
    Mustăciosul o bătu superior pe umăr.
    - Ceea ce vreau eu să-ți explic este faptul că toți deștepții ăia cu titluri științifice, care cred că religia nu este compatibilă cu știința, nu au deloc imaginație. Asta e problema. Oamenii de știință se mărginesc să se uite doar prin lentilele microscoapelor lor. Teologii citesc doar ce scrie în cărți. Nici unii, nici ceilalți nu sunt în stare să vadă pădurea din cauza copacilor.
    - Pădurea despre care vorbești, întrebă Marianne, este aceeași pădure în care se află maimuța aceea cu vino-ncoace?
    Atmosfera se schimbă brusc. Sau era vorba numai despre imaginația lui Marianne.
    Mustăciosul încetă să mai vorbească și rămase cu privirea ațintită asupra ei. Marianne nu se simțea deloc în largul ei. Se petrecea ceva total diferit de bătaia de joc de până atunci. Ochii individului erau întunecați, fără nicio lumină, ca și cum în spatele lor n-ar fi fost nicio urmă de viață. Mustăciosul clipi și apoi se aplecă și mai mult asupra ei, studiind-o cu atenție.
    - Măi, măi. Ai plâns cumva?
    Marianne se întoarse către blondină. Și aceasta se uita fix la ea.
    - Ai ochii roșii, continuă mustăciosul. Nu vreau să mă bag în treburile tale, dar ești bine?
    - Sunt foarte bine, răspunse repede Marianne cu un ușor tremur nervos în voce. Vreau doar să fiu lăsată în pace să-mi termin paharul ăsta.
    - Gata, gata, am înțeles, zise mustăciosul ridicând palmele. N-am vrut să te deranjez.
    Marianne se concentră asupra paharului. Cu coada ochiului aștepta să vadă vreo mișcare lângă ea. Aceasta nu se produse însă. Mustăciosul rămânea în continuare acolo.
    Luă o nouă sorbitură din pahar. Chelnerul ștergea o halbă cu dexteritatea cuiva care face același lucru de foarte multă vreme. Marianne se aștepta chiar să-l vadă cum scuipă în vasul de sticlă, așa cum văzuse într-un western. Lumina din bar era foarte slabă. În spatele barului, se afla obișnuita oglindă în care puteai să-ți spionezi tovarășii de beție, ale căror fețe apăreau încețoșate din cauza fumului.
    Marianne își îndreptă privirea asupra imaginii mustăciosului din oglindă. Rămase blocată din cauza acelorași ochi lipsiți de lumină care o fixau de acolo.
    Privirea mustăciosului se transformă treptat într-un zâmbet și Marianne simți un fior pe șira spinării. Îl urmări pe bărbat cum se răsucește și se ridică. După ce mustăciosul se îndepărtă, răsuflă ușurată.
    Femeia clătină amuzată din cap. Cain reproducându-se cu o maimuță - sigur că da!
    Întinse mâna după băutură. Paharul scoase un clinchet. Amuzantă teoria aia idioată, însă gândurile ei nu reușeau să părăsească zona aceea întunecată.
    Îi revenise în minte ceea ce făcuse. Fusese oare o idee așa de bună, la momentul acela? Întorsese oare pe toate părțile problema: prețul care trebuia plătit, consecințele pe care fapta ei ar fi avut-o asupra celorlalți, viețile distruse?
    Probabil că nu.
    Fusese rănită. Fusese tratată incorect. Asta îi provocase o furie oarbă. O dorință primitivă de răzbunare. Nimic din chestia aia biblică (sau evoluționistă, nu?), „ochi pentru ochi”, nu semăna cu ce făcuse ea.
    O răzbunare cumplită.
    Închise ochii și-și frecă pleoapele. Simți o bolboroseală în stomac. Probabil din cauza stresului. Deschise ochii. Barul i se părea acum și mai întunecat. Parcă începea să i se învârtă capul.
    Era totuși prea devreme pentru așa ceva.
    Oare cât de mult putuse să bea?
    Se prinse de marginea tejghelei, în chipul acela atât de cunoscut din alte nopți ca aceasta, în care vrei să te întinzi pentru că ai băut prea mult, iar patul începe să se rotească și atunci încerci să te agăți de ceva, fiindcă forța centrifugă te poate azvârli pe fereastră.
    Bolboroseala din stomac deveni mai intensă. Brusc, făcu ochii mari. O durere insuportabilă îi sfâșia abdomenul. Deschise gura, însă nu reuși să scoată niciun sunet - durerea era prea mare. Marianne se frânse de mijloc.
    - Ai pățit ceva?
    Era vocea blondei de adineaori. I se părea că vine de undeva de foarte departe.
    Durerea era îngrozitoare. Nu se mai simțise niciodată atât de rău, poate doar cu excepția momentului când născuse. Nașterea - încercarea la care le supune Dumnezeu pe femei. Știi, ființa aceea micuță pe care se presupune că ar trebui s-o iubești mai mult decât pe tine însăți? Habar n-ai că pentru ca ea să vadă lumina soarelui vei trece prin niște chinuri pe care n-ai cum să ți le imaginezi.
Drăguț mod de a începe o relație, nu-i așa?
    Oare ce teorie ar fi reușit mustăciosul să scoată din asta?
    Acum simțea că are în stomac niște lame de ras ce încercau să-și croiască drum și să iasă de acolo. Nu mai era în stare să gândească clar. Durerea era prea mare. O făcea să uite până și ce făcuse, răul pe care-l produsese, nu numai în ziua aceea, ci de-a lungul întregii ei vieți.
    Părinții care îmbătrâniseră înainte de vreme din cauza tâmpeniilor ei de adolescentă. Primul soț care fusese distrus de infidelitățile ei repetate. Cel de-al doilea soț care suferise din cauza modului în care se purta cu el. La fel și copilul și cei câțiva alți oameni din viața ei ce ținuseră la ea. Apoi bărbații de care se folosise, la fel cum se folosiseră și ei de ea...
    Bărbații. Poate și asta fusese un fel de răzbunare. Fă-i să sufere, înainte să apuce ei să te rănească.
    Îi venea să vomite.
    - Vreau la toaletă, reuși ea să îngaime.
    - Te ajut eu.
    Din nou vocea blondei.
    Marianne simți că se prăbușește de pe scaunul înalt. Niște brațe puternice o prinseră însă de subsuori și o menținură în poziție verticală. Cineva - blonda - îi deschidea drumul spre partea din spate a barului, înaintă împleticindu-se spre toaletă. Gâtul i se uscase. Durerea din stomac o făcea să se frângă de mijloc.
    Continua să fie susținută de aceleași brațe puternice. Nu reușea să-și ridice privirea.
    Era întuneric. Nu vedea decât propriile picioare care se târau pe podea. Încercă să ridice capul și văzu, nu prea departe, ușa de la toaletă. Se întrebă cât avea să mai treacă până să se prăbușească. Și totuși continua să meargă mai departe.
    Cu ajutorul blondei, care o ținea de subsuori, trecu de ușă. Marianne încercă să se oprească. Trupul însă parcă nu voia să o asculte. Încercă să strige, să-i spună celei care o ajutase că reușiseră să treacă de ușă, însă gura nu izbutea să se deschidă.
    - Pe aici, șopti blonda. O să fie mai bine.
    Mai bine?
    Simți că se proptește într-o tăblie de metal. O ușă care începu să se miște. O ieșire de serviciu. Era logic, gândi Marianne. De ce să facă mizerie în toaletă? Mai bine pe aleea din spate. Unde avea ocazia să respire aer curat. Aerul proaspăt probabil că avea să-i facă bine.
    Ușa se deschise cu totul și se izbi cu zgomot de peretele de afară. Marianne ieși împleticindu-se din clădire. Aerul proaspăt îi făcea într-adevăr bine. Nu cine știe ce.
    Durerea era încă acolo. Dar răcoarea aerului care îi înțepa obrajii îi făcea însă bine.
    Atunci văzu dubița.
    Albă, cu geamuri fumurii.
    Portierele din spate erau deschise, aidoma unei guri uriașe ce se pregătea s-o înghită.
    Și acolo, în picioare, se afla bărbatul cu mustața aceea stufoasă ce o apucă pe Marianne de umeri și o împinse în mașină.
    Marianne încercă să se opună, însă fără niciun rezultat.
    Mustăciosul o aruncă înăuntru ca și cum ar fi fost un sac cu turbă. Marianne ateriză pe podeaua dubiței cu o bufnitură. Bărbatul se sui și el, închise portierele pe dinăuntru și se aplecă asupra ei. Marianne se strânse într-o poziție fetală. Stomacul continua s-o doară, însă frica devenea acum mai puternică.
    Bărbatul își îndepărtă mustața și îi zâmbi. Dubița se puse în mișcare. Probabil că blonda era la volan.
    - Bună, Marianne, spuse bărbatul.
    Femeia înlemni, nu mai era în stare nici să respire. Bărbatul se așeză lângă ea, își luă avânt și apoi o lovi puternic cu pumnul în stomac.
    Durerea teribilă din abdomen căpătă brusc o altă dimensiune.
    - Unde este caseta? întrebă bărbatul.
    Și apoi începu s-o facă să sufere cu adevărat.

                                                    2.

                Sunteți siguri că vreți să faceți chestia asta?
    Există în viață anumite momente în care ai senzația că ai ajuns deasupra unei prăpăstii. Ca într-unul din filmele alea de desene animate, Looney Tunes, în care Wile E. Coyote continuă să alerge chiar și după ce a depășit marginea prăpastiei, apoi se oprește brusc, se uită în jos și își dă seama că va urma căderea, dar nu are ce să facă.
    Uneori însă, probabil, în cea mai mare parte a cazurilor, situația nu este chiar așa de clară. Este întuneric și, fiind aproape de marginea prăpastiei, te miști încet, fiindcă nu știi în ce direcție s-o iei. Pășești cu grijă, dar orbecăi din cauza întunericului. Nu-ți dai seama cât de aproape ești de buza prăpastiei, nu ai de unde să știi că solul poate ceda în orice clipă, nu ești pe deplin conștient că orice pas greșit înseamnă prăbușirea în hău.
    Și Mike își dădu seama că atât el, cât și soția sa se aflau pe marginea prăpastiei exact în clipa în care acest tânăr cu părul zburlit și cu brațele slăbănoage, acoperite cu tatuaje, ridică privirea spre ei și le puse întrebarea cu o voce supărător de dură pentru vârsta lui.
    Sunteți siguri că vreți să faceți chestia asta?
    Nu erau decât niște intruși în încăperea aceea. Da, Mike și Tia Baye se aflau în propria lor casă, situată în suburbiile orășelului Livingston, însă acest dormitor devenise pentru ei un fel de teritoriu inamic, în care accesul era strict interzis. Mike remarcă surprins că existau încă acolo o mulțime de urme ale unei epoci acum apuse. Trofeele de hochei nu fuseseră date la o parte, deși acum nu mai dominau încăperea ca mai înainte, ci ajunseseră în partea din spate a raftului. Pereții continuau să fie acoperiți cu posterele unor jucători celebri de la Ranger, însă imaginile păreau acum mai estompate.
    Nu reușea să-și dea seama dacă se decoloraseră, pur și simplu, de la soare sau își pierduseră din vitalitate din cauză că nu li se mai acorda nicio atenție.
    Parcă mai ieri, Adam, băiatul lor, citea Goosebumps și cartea aceea a lui Mike Lupica despre micii sportivi care depășeau cele mai incredibile obstacole. Își aduse aminte cum devora fiul său paginile sportive ale ziarelor, în special articolele referitoare la hochei. Cum obișnuia acesta să le scrie jucătorilor săi favoriți și să le ceară autografe. Cum, atunci când se duceau la meci pe Madison Square Garden, Adam îi ruga să meargă să-i aștepte la ieșirea jucătorilor de pe 32nd Street, nu departe de Eighth Avenue, pentru a culege autografe.
    Toate astea dispăruseră acum din viața băiatului lor, chiar dacă, după obiectele din cameră, nu ai fi zis acest lucru.
    Adam depășise etapa aceea. La urma urmei, era un lucru normal. Nu mai era de mult un copil, se transformase într-un adolescent ce se pregătea cu repeziciune să intre în viața adultă. Dormitorul său însă se încăpățâna să nu urmeze acest curs. Mike se întrebă dacă nu era cumva vorba despre o legătură pe care fiul său încerca s-o mențină cu trecutul, dacă nu cumva Adam își găsea liniștea în amintirile din copilărie. Poate că o parte din el tânjea să se întoarcă la zilele acelea în care visa să ajungă medic, la fel ca tatăl său.
    Nu era decât o iluzie.
    Tânărul specialist în computere - Mike nu reușea deloc să-și aducă aminte cum îl chema; parcă Brett sau cam așa ceva - repetă întrebarea:
    - Sunteți siguri?
    Tia își ținea brațele încrucișate la piept. Expresia de pe fața ei era foarte dură - era clar că nu avea de gând să cedeze. Parcă îmbătrânise, fără ca acest lucru să-i diminueze în vreun fel frumusețea. În vocea ei nu reuși să descopere nicio urmă de îndoială, poate doar o ușoară iritare.
    - Da, suntem siguri.
    Mike nu zise nimic.
    În dormitor, era destul de întuneric. Nu era aprinsă decât vechea lampă de birou.
    Vorbeau cu toții aproape în șoaptă, deși nu exista nicio șansă să fie văzuți sau auziți de cineva. Jill, fiica lor în vârstă de unsprezece ani, nu se întorsese de la școală. Adam, adolescentul de șaisprezece ani, era într-o excursie nocturnă organizată de școală.
    Bineînțeles că nu voise să meargă - asemenea chestii i se păreau acum mult prea „pentru handicapați” - însă prezența era obligatorie, așa că se afla acum acolo împreună cu toți prietenii săi inadaptați, care se plângeau unii altora că sunt nevoiți să suporte asemenea acțiuni organizate parcă special pentru handicapați.
    - Ați înțeles cum funcționează, nu?
    Tia încuviință cu o mișcare a capului, în timp ce Mike făcu un semn că nu.
    - Programul va înregistra fiecare apăsare de tastă, reluă Brett. La sfârșitul fiecărei zile, informațiile sunt arhivate, și dumneavoastră veți primi un raport pe e-mail. Veți putea vedea acolo totul - orice site web pe care l-a vizitat, toate e-mailurile trimise sau primite, toate mesajele instant. Dacă Adam face o prezentare în PowerPoint sau creează un document în Word, apar și astea. Totul. Puteți să-l și urmăriți în direct dacă doriți. E suficient să faceți clic pe opțiunea asta de aici.
    Tânărul arătă spre o iconiță unde scria LIVE SPY pe fond roșu.
    Mike își roti privirea prin încăpere. Trofeele obținute la hochei îi făceau parcă în ciudă. Fusese foarte surprins să constate că Adam nu le dăduse jos de pe raft. Mike jucase hochei în timpul facultății, la Dartmouth. Fusese remarcat de cei de la New York Rangers, jucase timp de un an pentru echipa lor din Hartford și prinsese chiar și două meciuri în NHL. Dragostea pentru hochei fusese moștenită de Adam. Băiatul învățase să patineze la trei ani. Se specializase în rolul de portar. Poarta ruginită se afla și acum lângă alee, cu plasa zdrențuită de ploaie și de vânt. Mike petrecuse multe ore plăcute lovind cu crosa pucuri spre poarta apărată de fiul său. Adam fusese grozav - un jucător care promitea pentru campionatul studențesc - până când, cu șase luni în urmă, renunțase.
    Așa, pur și simplu. Lăsase jos crosa și masca și spusese că se săturase.
    De acolo începuse oare totul?
    Acela fusese oare primul semn al declinului, retragerea sa din sport? Mike încercase să se ridice deasupra deciziei fiului său, să nu fie asemenea atâtor părinți sâcâitori care puneau semn de egalitate între rezultatele sportive ale progeniturilor și succesul în viață al acestora, însă adevărul era că renunțarea lui Adam îl duruse.
    Tia suferise chiar mai mult.
   - Îl pierdem, spusese ea.
    Mike nu era chiar atât de sigur. La urma urmei, Adam suferise o mare tragedie - sinuciderea unui prieten - și era normal ca acest eveniment să lase o puternică amprentă asupra lui. Avea toane și era foarte tăcut. Își petrecea cea mai mare a timpului în camera sa, de obicei în fața calculatorului, jucând jocuri ciudate, comunicând cu alți adolescenți sau făcând cine știe ce altceva. Nu era oare acesta un comportament obișnuit pentru marea majoritate a adolescenților? Abia dacă mai vorbea cu ei, răspundea cu greu la întrebările lor și, atunci când o făcea, răspunsurile erau, de cele mai multe ori, monosilabice. Dar - din nou - era vorba despre ceva atât de ieșit din comun?
    Ideea cu supravegherea calculatorului fusese a ei. Tia lucra ca avocat la firma Burton and Crimstein, în Manhattan. Unul dintre cazurile la care lucrase fusese cel al lui Pale Haley, un individ implicat în spălare de bani. Haley fusese arestat de FBI după ce îi supravegheaseră corespondența pe Internet.
    Brett, specialistul, era tipul cu tehnica de la firma unde lucra Tia. Mike rămase cu privirea pironită pe unghiile murdare ale lui Brett. Unghiile acelea murdare tocmai atingeau tastatura calculatorului lui Adam. O imagine care nu voia deloc să iasă din mintea lui Mike. Un individ cu niște unghii murdare pătrunsese în camera fiului său și acum atingea obiectul cel mai valoros de acolo pentru Adam.
    - Termin imediat, spuse Brett.
    Mike intrase pe site-ul E-SpyRight și acolo, în centrul paginii, scria cu litere mari, bolduite:
    SUNT COPIII DUMNEAVOASTRĂ CONTACTAȚI DE PEDOFILI?
    FURĂ ANGAJAȚII DIN FIRMA DUMNEAVOASTRĂ?
    și apoi, cu litere și mai mari
    AVEȚI DREPTUL SĂ ȘTIȚI!
    Erau postate și comentarii ale celor care folosiseră site-ul:

    Produsul dumneavoastră a salvat-o pe fiica mea de cel mai cumplit coșmar al unui părinte - un pedofil! Vă mulțumesc!
          Bob-Denver, CO

    Am descoperit că angajatul nostru cel mai de încredere fura din birou. N-aș fi putut dovedi asta fără ajutorul softului dumneavoastră!
          Kevin-Boston, MA

    Mike se lăsase convins destul de greu.
    - E fiul nostru, spusese Tia.
    - Știu asta. Crezi că nu știu asta?
    - Și nu ești îngrijorat?
    - Bineînțeles că sunt îngrijorat. Dar...
    - Dar ce? Suntem părinții lui. Avem dreptul să știm, concluzionase ea, ca și cum ar fi citat reclama de pe site.
    - Avem dreptul să-i violăm intimitatea?
    - Pentru a-l proteja? Da. E fiul nostru.
    Mike clătinase din cap.
    - Nu numai că avem dreptul, continuase Tia, apropiindu-se de el, ci avem o responsabilitate în acest sens.
    - Știau părinții tăi tot ce făceai?
    - Nu.
    - Știau tot ce gândeai? Orice conversație pe care o purtai cu vreo prietenă?
    - Nu.
    - Tocmai despre asta e vorba aici.
    - Gândește-te la părinții lui Spencer Hill, contraatacase ea.
    Reușise să-l lase fără replică. Se uitau unul la celălalt fără să mai spună ceva.
    - Dacă ar putea da timpul înapoi, dacă Betsy și Ron l-ar avea pe Spencer înapoi..., reluase ea după o pauză lungă.
    - Nu poți să-mi faci așa ceva, Tia.
    - Nu, te rog să mă asculți până la capăt. Dacă ar putea da timpul înapoi și dacă Spencer ar fi în viață acum, nu crezi că ei ar face tot posibilul să-l supravegheze mai bine?
    Spencer Hill, coleg de clasă cu Adam, se sinucisese în urmă cu patru luni. Evenimentul avusese un efect devastator atât asupra lui Adam, cât și a celorlalți colegi.
    - Nu crezi că asta explică, de fapt, comportamentul lui Adam? întrebase Mike.
    - Te referi la moartea lui Spencer?
    - Da.
    - Ba da, până la un punct. Ai observat însă și tu că deja se schimbase. Sinuciderea nu a făcut decât să grăbească lucrurile.
    - Nu crezi că dacă l-am mai lăsa un timp...
    - Nu, sărise Tia cu un ton care punea punct oricărei dezbateri. Tragedia aceea poate că face ca, măcar în parte, comportamentul lui Adam să fie de înțeles, însă nu-l face în niciun fel mai puțin periculos. Din contră, după părerea mea, e vorba exact de efectul opus.
    Mike rămăsese pe gânduri.
    - Ar trebui să-i spunem, zisese el.
    - Cum?
    - Să-i spunem lui Adam că-i monitorizăm activitatea pe Internet.
    Tia se strâmbase.
    - Și pentru ce să facem așa ceva?
    - Ca să știe că este supravegheat.
    - Ce vrem noi să facem nu seamănă deloc cu a posta polițiști pe șosele ca să se circule cu viteză mai mică.
    - Ba exact asta e.
    - Va face în continuare exact aceleași lucruri folosind însă calculatorul din casa unui prieten sau dintr-un internet cafe.
    - Și? Trebuie să-i spunem. E vorba despre cele mai intime gânduri ale fiului nostru.
    Tia se apropiase de el și-i pusese palma pe piept. Chiar și după atâția ani, atingerea ei continua să aibă un efect asupra lui.
    - Adam e în pericol, Mike, spusese ea. Nu înțelegi? Fiul nostru e în pericol. Poate că s-a apucat de băut sau de droguri sau de cine mai știe ce. Nu-ți mai băga capul în nisip.
    - Nu mă ascund cu capul în nisip.
    Vocea ei ajunsese aproape acuzatoare.
    - Tu speri că se va rezolva totul de la sine. Ce speri, că Adam va crește și va depăși fără probleme perioada asta?
    - Nu asta am vrut să spun. Te rog numai să te gândești puțin. El are acolo toate gândurile și sentimentele sale cele mai secrete. Ai fi fost de acord ca părinții tăi să știe chiar tot în legătură cu tine?
    - Lumea este altfel acum, spusese Tia.
    - Ești sigură?
    - Ce te deranjează atât de mult? Suntem părinții lui. Vrem tot ce este mai bun pentru el.
    Mike clătinase din nou din cap.
    - Nu este bine să cunoști chiar fiecare gând al unei persoane. Unele lucruri trebuie să rămână personale.
    Ea își luase mâna de pe el.
    - Vrei să spui, secrete?
    - Da.
    - Spui că orice persoană are dreptul să aibă propriile ei secrete?
    - Bineînțeles că da.
    Ea îl privise într-un mod ciudat, care nu îi plăcuse deloc.
    - Tu ai secrete?
    - Nu la asta m-am referit.
    - Ai secrete față de mine? îl întrebase Tia a doua oară.
    - Nu. Însă nici nu vreau ca tu să-mi cunoști chiar toate gândurile.
    - Nici eu nu vreau să mi le afli pe ale mele.
    Se opriseră amândoi la acea linie sensibilă.
    - Dacă am de ales între a-mi proteja fiul și a-i respecta intimitatea, să știi că aleg să-l apăr pe Adam.
    Discuția asta - Mike nu voia s-o ia drept ceartă - durase mai bine de o lună. În acest timp, Mike încercase să-l apropie pe Adam de ei, părinții lui. Îl invitase la mall, la meciuri, chiar la concerte. Adam refuzase orice invitație. Era mai mult plecat. Se întâlneau doar la masa de seară. Notele de la școală deveneau din ce în ce mai proaste.
    Au reușit cu greu să-l convingă să stea de vorbă cu un psihiatru. Acesta emise ideea că ar putea fi vorba despre depresie. Prescrisese un tratament medicamentos, însă solicitase să-l mai consulte pe Adam încă o dată. Acesta refuzase hotărât.
    Ei insistaseră ca băiatul să meargă din nou la doctor și rezultatul fusese că Adam dispăruse de acasă timp de două zile. Nu voia să răspundă nici la apelurile pe mobil.
    Mike și Tia erau disperați. Până la urmă, descoperiseră că fusese, pur și simplu, în casa unui prieten.
    - Îl pierdem, continuase Tia munca de convingere.
    Mike nu răspunsese.
    - La urma urmei, noi, părinții, suntem cei care trebuie să aibă grijă de ei. Dacă stai să te gândești, treaba asta durează foarte puțin și apoi ei pleacă și își trăiesc viețile. Vreau, pur și simplu, să-l știu în viață și sănătos până când își ia zborul de acasă. Restul va depinde numai de el.
    Mike dăduse afirmativ din cap.
    - Bine, hai atunci s-o facem.
    - Ești sigur?
    - Nu.
    - Nici eu nu sunt. Dar nu reușesc să nu mă gândesc în permanență la Spencer Hill.
    El dăduse din nou din cap.
    - Mike?
    El își ridicase privirea spre ea. Tia îi zâmbise în felul acela special care îl fermecase în ziua aceea friguroasă de toamnă la Dartmouth. Un zâmbet care i se înșurubase în inimă și rămăsese acolo.
    - Te iubesc, zisese ea.
    - Și eu te iubesc.
    Și, astfel, căzuseră de acord să-și spioneze băiatul.

                                                       3.

                    La început, e-mailurile sau discuțiile pe mess păreau destul de normale. Primul semn de alarmă apăru trei săptămâni mai târziu.
    Interfonul din compartimentul în care lucra o trezi pe Tia din gândurile ei.
    - Imediat în biroul meu, se auzi o voce dură.
    Era Hester Crimstein, șefa cea mare a firmei de avocatură la care lucra. Hester îi suna întotdeauna personal pe subordonații cu care voia să vorbească, fără să apeleze la secretară. Și de fiecare dată avea aceeași voce puțin enervată, ca și cum ar fi trebuit să ghicești că are de gând să vorbească cu tine și să te prezinți în biroul ei fără ca ea să mai piardă timpul cu interfonul.
    Tia se întorsese la lucru cu șase luni în urmă ca avocat pentru firma Burton and Crimstein. Burton murise cu ani în urmă. La cârma afacerii rămăsese mult temuta Hester Crimstein. Era o avocată cunoscută pe plan internațional drept expertă în mai multe domenii ale dreptului civil și penal și avea chiar și propria emisiune săptămânală la televiziune, inteligent numită Crimstein on Crime.
    - Tia? se auzi din nou vocea răstită a lui Hester Crimstein.
    - Vin imediat.
    Tia băgă raportul de la E-SpyRight în sertar și porni grăbită pe culoarul mărginit de-o parte și de alta cu birouri: cele luminoase, cu geamuri care dădeau în afară, pentru avocații asociați, cu experiență, cele fără lumină naturală, pentru truditorii de rând. În firma Burton and Crimstein, se păstra un foarte strict sistem de castă, în fruntea căruia se afla o singură entitate. Existau mai mulți parteneri, însă Hester Crimstein nu permitea adăugarea niciunui alt nume pe antetul firmei.
    Tia ajunse, în sfârșit, la camerele spațioase de pe colț. Secretara lui Hester abia catadicsi să-și ridice pentru o secundă privirea când intră ea acolo. Ușa care dădea în biroul șefei era deschisă. Așa era mai tot timpul. Tia se opri și ciocăni în tocul ușii.
    Hester patrula înainte și înapoi prin încăpere. Era o femeie mică de statură, care însă nu-ți dădea impresia că ar fi micuță. Ființa ei compactă degaja forță și un fel de senzație de pericol. Și acum, când mergea prin încăpere, își zise Tia, parcă mărșăluia.
    - Vreau să te duci sâmbătă la Boston ca să iei o depoziție, zise Hester fără nicio altă introducere.
    Tia intră în încăpere. Șefa avea mereu părul făcut permanent, un fel de blond cu șuvițe mai închise. Aspectul ei îți dădea cumva senzația că fusese nevoită să se îmbrace și să se dichisească în grabă, și, cu toate astea, reușea să arate perfect pusă la punct.
    Unii oameni au talentul de a te face să le acorzi imediat atenția - cu Hester Crimstein aveai senzația că te apucă de guler și te obligă să te uiți fix în ochii ei.
    - Bineînțeles, nicio problemă, zise Tia. Despre ce caz este vorba?
    - Beck.
    Tia cunoștea cazul.
   - Ăsta e dosarul. Ia-l cu tine și pe expertul în calculatoare. Pe individul cu tatuajele alea înfiorătoare.
    - Brett, o ajută Tia.
    - El. Vreau să intrăm și pe calculatorul tipului.
    Hester îi întinse dosarul și apoi își reluă patrularea prin încăpere.
    Tia se uită o clipă la eticheta de pe carton.
    - E vorba despre martorul de la bar, nu-i așa?
    - Exact. Te duci mâine cu avionul. Acum du-te să studiezi dosarul.
    - OK, nicio problemă.
    Hester se opri din mers.
    - Tia?
    Tia începuse să răsfoiască dosarul. Încerca să se concentreze asupra cazului, să se gândească la Beck și la depoziția lui, precum și la șansa ce i se ivea să plece la Boston.
    Raportul de la E-SpyRight nu-i dădea însă deloc pace. Ridică privirea și se uită la șefa ei.
    - Te frământă ceva? întrebă Hester.
     - Doar depoziția pe care trebuie s-o iau.
    Hester se încruntă.
    - Bine. Fiindcă individul ăsta e un căcănar mincinos. M-ai înțeles?
    - Căcănar mincinos, repetă Tia.
    - Exact. E clar că n-a văzut ceea ce pretinde el că a văzut. Nu avea cum. Mă înțelegi?
    - Și vreți ca eu să dovedesc chestia asta?
    - Nu.
    - Nu?
    - Vreau exact contrariul.
    Tia își încreți fruntea.
    - Nu înțeleg. Nu doriți să dovedesc că e un căcănar mincinos?
    - Exact.
    - Puteți să fiți puțin mai explicită?
    - Bineînțeles. Vreau să te duci să stai de vorbă cu el, să fii drăguță și să-i pui un milion de întrebări. Vreau să porți ceva mulat pe corp și poate chiar o fustă scurtă. Să-i zâmbești ca și cum ai fi la prima ta întâlnire și ai considera că tot ce zice el e fascinant. În vocea ta să nu se ghicească nici cea mai mică umbră de îndoială. Să-i dăm impresia că tot ceea ce-ți spune este adevărul gol-goluț.
    Tia dădu din cap.
    - Doriți, așadar, să-l fac să vorbească deschis.
    - Da.
    - Și doriți să înregistrez ce spune el. Toată povestea.
    - Ai ghicit.
    - Ca să vă bateți joc de el apoi în sala de judecată.
    Hester își arcui o sprânceană.
    - În faimosul stil Crimstein.
    - OK, făcu Tia. Am înțeles.
    - O să-l mănânc fript pe tipul ăsta. Rolul tău, ca să ne menținem în cadrul aceleiași metafore, este să cumperi legumele pentru garnitură. Crezi că o să te descurci?
    Raportul cu datele din calculatorul lui Adam - cum mă descurc cu ăsta? Mai întâi, ar trebui să iau legătura cu Mike. Să discutăm, să vedem despre ce e vorba și să găsim cea mai bună soluție...
    - Tia?
    - Mă descurc, bineînțeles.
    Hester se opri din nou din mers. Făcu apoi un pas în direcția Tiei. Era cu cel puțin zece centimetri mai scundă, însă Tia nu simțea deloc această diferență.
    - Știi de ce te-am ales pe tine pentru această sarcină?
    - Pentru că am absolvit Columbia Law School, pentru că sunt un avocat foarte bun și pentru că în cele șase luni de când sunt aici nu mi-ați dat decât sarcini pe care le putea rezolva și un analfabet?
    - Nu.
    - Pentru ce, atunci?
    - Pentru că ești bătrână.
    Tia o privi uimită.
    - Nu în sensul acela. Adică vreau să spun, câți ani ai tu, ai trecut de patruzeci, nu? Eu sunt cu cel puțin zece ani mai în vârstă. Mă refeream la faptul că toți ceilalți avocați începători sunt niște copii. Și vor să iasă în față ca niște eroi. Să demonstreze că sunt nemaipomeniți.
    - Și eu nu vreau chestia asta?
    Hester ridică din umeri.
    - Dacă faci așa ceva, pleci de aici.
    N-avea ce să răspundă la asta, așa că Tia nu mai zise nimic. Își coborî privirea și începu din nou să răsfoiască dosarul. Gândurile îi zburau însă la fiul ei, la afurisitul acela de calculator și la raportul pe care-l primise.
    Hester tăcu câteva clipe. Apoi îi aruncă Tiei privirea aceea care îi făcuse pe mulți martori să cedeze în sala de judecată. Tia încercă să reziste.
    - De ce ai ales firma asta? întrebă Hester.
    - Doriți să aflați adevărul?
    - Așa aș prefera.
    - Pentru a lucra cu dumneavoastră, spuse Tia.
    - Ar trebui să mă simt flatată?
    Tia ridică din umeri.
    - Ați vrut să știți adevărul. V-am admirat dintotdeauna activitatea.
    Hester zâmbi.
    - Da, da, avocata care câștigă toate procesele.
    Tia aștepta să mai audă ceva.
    - Și în afară de asta?
    - Ăsta a fost motivul, spuse Tia.
    Hester clătină din cap.
    - Mai este ceva.
    - Nu înțeleg ce vreți să spuneți.
    Hester se așeză și îi făcu semn Tiei să facă la fel.
    - Vrei să-ți explic?
    - Vă rog.
    - Ai ales firma asta, fiindcă e condusă de o feministă. Ți-ai zis că eu o să privesc cu înțelegere faptul că te-ai retras pentru a-ți crește copiii.
    Tia nu zise nimic.
    - Am dreptate?
    - Într-o oarecare măsură.
    - Însă vezi tu, feminismul nu înseamnă numai că fetele se ajută una pe cealaltă. Feminismul înseamnă oportunități egale. Înseamnă să li se ofere femeilor nu garanții, ci dreptul de a alege.
    Tia aștepta fără să zică nimic.
    - Tu ai ales să fii mamă. Ăsta nu este un motiv pentru care să fii pedepsită. Dar niciun motiv pentru care să fii privită într-un mod mai special decât alții. Din punct de vedere al activității profesionale, anii aceia sunt pierduți. Ai ieșit din rând. Nu poți să mai intri în același loc când te hotărăști tu să vii înapoi. Regulile sunt aceleași pentru toți. Dacă cineva se hotărăște să renunțe la carieră ca să-și crească copiii este tratat la fel ca ceilalți. Înțelegi?
    Tia făcu un gest care putea fi interpretat în orice fel.
    - Ai spus că-mi admiri activitatea, continuă Hester.
     - Da.
    - Dar eu am ales să nu am o familie. Admiri și asta?
     - Nu cred că ăsta este un motiv de admirație sau nu.
    - Exact. Și la fel se poate spune despre alegerea pe care ai făcut-o tu. Eu am ales cariera. Nu am ieșit deloc din rând. Și cu tenacitate, am reușit să ajung în frunte. Dar seara, când mă întorc acasă, nu mă așteaptă niciun doctor și niciun copil. Înțelegi ce vreau să spun?
    - Da.
    - Perfect.
    Nările lui Hester se umflaseră de ai fi zis că urmează să scoată flăcări, și privirea devenise parcă cu o notă mai cruntă ca de obicei.
    - Așa că atunci când te afli în acest birou - biroul meu - gândurile tale sunt numai la mine, la cum să mă servești pe mine cât mai bine posibil, nu la ce o să pregătești pentru masa de seară sau la faptul că băiatul tău întârzie la antrenament. Mă urmărești?
    Tia ar fi vrut să protesteze însă tonul șefei nu lăsa loc pentru prea mult dialog.
    - Vă urmăresc.
    - Bine.
    Telefonul începu să sune dintr-odată. Hester ridică receptorul cu o mișcare bruscă.
    - Ce? Pauză. Ce tâmpit. Și doar i-am spus să-și țină fleanca.
    Hester își răsuci fotoliul și se întoarse cu spatele la Tia. Era semnalul că discuția se terminase. Se ridică și ieși din încăpere, zicându-și cu amărăciune ce bine ar fi fost ca toată îngrijorarea ei să nu stea decât în niște fleacuri ca masa de seară sau antrenamentul băiatului.
    Ajunsă pe coridor, se opri și își scoase telefonul mobil. Dosarul ținut la subraț trecuse imediat, chiar și după săpuneala primită de la Hester, pe planul doi, iar gândurile ei reveniseră la e-mailul din raportul celor de la E-SpyRight.
    De cele mai multe ori, rapoartele erau foarte lungi - Adam vizita o mulțime de site-uri și avea atâția „prieteni” pe MySpace sau Facebook - încât se adunau câteva pagini bune. În ultima vreme, trecea destul de repede peste ele. Ai fi zis că încerca în acest fel să nu atenteze prea mult la intimitatea lui, când, de fapt, ea nu mai suporta să afle atât de multe.
    Se grăbea să se întoarcă în biroul ei. Pe masa de lucru, trona o fotografie de familie.
    Toți patru - Mike, Jill, Tia și, bineînțeles, Adam, în unul dintre rarele momente pe care mai accepta să le dedice familiei sale - în fața casei. Deși zâmbetele celor din fotografie păreau forțate, imaginea familiei reunite reuși să o mai liniștească puțin. Scoase din sertar raportul și descoperi imediat e-mailul care o intrigase atât de mult.
    Îl citi din nou. Nu se schimbase deloc între timp. Nu știa ce să facă și își dădu seama că nu era vorba despre o decizie pe care să o ia singură.
    Formă numărul lui Mike și-i trimise un mesaj.

                 Mike nu apucase însă să-și dea jos patinele când sosi mesajul.
    - Nici aici nu te lasă în pace, nu? întrebă Mo.
    Acesta își scosese patinele și se pregătea să se dezbrace. Vestiarul, la fel ca toate vestiarele de hocheiști, puțea groaznic. Problema era că transpirația se impregnase în apărătoarele purtate de sportivi. Un ventilator mare își rotea palele în tavan. Fără prea mare efect însă. Hocheiștii nici nu băgau de seamă. Un străin care și-ar fi băgat nasul acolo probabil că ar fi leșinat imediat.
    Mike se uită la telefon și văzu pe ecran numărul soției.
    - Da.
    - Dumnezeule, ești total sub papuc.
    - Da, răspunse Mike. Mi-a trimis un mesaj. Total sub papuc.
    Mo se uită urât la el. Erau prieteni de pe vremea studenției la Dartmouth. Jucaseră amândoi în echipa de hochei de acolo - Mike pe post de extremă stângă, Mo, în apărare. La aproape un sfert de secol de la absolvirea facultății - Mike ajuns acum un chirurg renumit, Mo, implicat în afacerile necurate ale Central Intelligence Agency - continuau să joace amândoi pe aceleași posturi.
    Ceilalți jucători își scoteau apărătorile cu mișcări precaute. Îmbătrâniseră cu toții, iar hocheiul era un joc pentru tineri.
    - Știa că e ora la care joci hochei, nu?
    - Da.
    - Înseamnă că trebuie să-i explici mai bine despre ce e vorba.
    - E doar un mesaj, Mo.
    - Îți rupi oasele toată săptămâna la spital, spuse prietenul lui cu acel zâmbet în colțul gurii care te făcea să nu știi niciodată dacă glumește sau nu. Timpul alocat hocheiului este ceva sacru. Ar fi trebuit să știe asta până acum.
    Mo fusese împreună cu el în acea zi rece, de iarnă, când o cunoscuse pe Tia. Adevărul e că Mo fusese cel ce o zărise primul. Erau încă juniori și jucau într-un meci de campionat împotriva celor de la Yale. Tia era în tribună. În timp ce făceau turele de încălzire, Mo îl împunsese cu cotul și-i arătase cu capul în direcția locului unde stătea Tia, spunându-i: „Drăguț pulover”.
    Așa începuse totul.
    Mo avea o teorie conform căreia orice femeie este atrasă ori de Mike, ori de el. Spre Mo se îndreptau cele cărora le plăceau băieții răi, în timp ce lui Mike îi reveneau cele care vedeau un cămin și o familie în ochii lui albaștri. Așa că în repriza a treia, în timp ce echipa lor avea un avans confortabil în fața oaspeților, Mo declanșase din senin o altercație și începuse să-l altoiască zdravăn pe un tip din Yale. În timp ce-l pocnea pe individ, se uita pe furiș la Tia ca să-i vadă reacția.
    Într-un sfârșit, arbitrii reușiseră să oprească încăierarea. În timp ce se îndrepta spre banca de pedeapsă, Mo se aplecase spre Mike și-i șoptise: „E a ta”.
    Cuvinte cu adevărat profetice. O întâlnise la o petrecere organizată în aceeași seară, după meci. Ea venise acolo în compania unui student din anii mari, însă nu era prea interesată de acesta. Ajunseseră să vorbească despre trecutul lor. El îi spusese imediat că voia să ajungă doctor și ea era curioasă să știe când își dăduse el seama că ăsta era destinul lui.
    - Cred că dintotdeauna, răspunsese el.
    Tia nu acceptase un astfel de răspuns. Începuse să investigheze mai adânc, așa cum avea el să descopere că făcea întotdeauna. Până la urmă, fusese uimit să se audă cum îi povestește că, în copilărie, fusese un copil bolnăvicios, iar doctorii deveniseră eroii săi preferați. Ea știuse să-l asculte așa cum nu o mai făcuse nimeni niciodată. Se putea spune că acesta nu fusese numai începutul unei relații, ci, pur și simplu, se aruncaseră amândoi dintr-odată în ea. Mâncau împreună la cantină. Studiau amândoi noaptea.
    Mike îi aducea la bibliotecă vin și lumânări.
    - Te superi dacă mă lași un pic să citesc mesajul? întrebă Mike.
    - Este o adevărată pacoste nevasta asta a ta. Dacă erai în biserică, ți-ar fi trimis și acolo mesaje?
    - Tia? Probabil.
    - Bine, citește odată mesajul ăla. Apoi trimite-i și tu unul și spune-i că ne ducem la un bar cu țâțe.
    - Bine, OK. Așa o să fac.
    Apăsă tastele și citi mesajul:
    Trebuie să vorbim. Despre ceva ce am găsit în raportul celor de la calculatoare.
    Vino direct acasă.
    Mo văzu umbra ce se așternu pe fața prietenului său.
    - Ce s-a întâmplat?
    - Nimic.
    - Bun. Înseamnă că mergem la barul ăla.
    - N-am discutat niciodată că mergem într-un astfel de local.
    - A, ești unul dintre fătălăii ăia care preferă să le numească „cluburi pentru domni”?
    - Oricum s-ar chema, nu pot să merg.
    - Te obligă să te duci acasă?
    - Avem o problemă.
    - Ce?
    Pentru Mo era necunoscută semnificația expresiei „problemă personală”.
    - Ceva în legătură cu Adam, răspunse Mike.
    - Finul meu? Ce a pățit?
    - Nu e finul tău.
    Mo nu era nașul lui Adam, fiindcă Tia nu fusese de acord. Acest lucru nu îl împiedica însă pe Mo să îl considere pe băiat ca fiind finul său. La botez, Mo venise, pur și simplu, în rândul din față și rămăsese lângă fratele Tiei, adevăratul naș al copilului. Mo se mulțumise să-l privească pe acesta drept în ochi, și fratele Tiei nu îndrăznise să scoată niciun cuvânt de împotrivire.
    - Dar ce s-a întâmplat?
    - Încă nu știu.
    - Tia îl cam cocoloșește. Ești și tu conștient de asta.
    Mike puse jos telefonul mobil.
    - Adam a renunțat la locul din echipa de hochei.
    Mo făcu o mutră de parcă Mike i-ar fi spus că fiul lui ar fi intrat într-o sectă satanistă sau s-ar fi apucat de droguri.
    - Uau.
    Mike își dădu jos patinele din picioare.
    - Cum ai putut să nu-mi spui lucrul ăsta până acum?
    Mike începu să caute prin geantă până găsi apărătoarele de lame. După aceea, își scoase apărătoarele de umeri. Din ce în ce mai mulți jucători terminaseră cu îmbrăcatul și treceau pe lângă ei salutându-i. Majoritatea știau că nu e cazul să glumească prea mult cu Mo, chiar dacă acesta nu mai era pe gheață.
    - Eu te-am adus aici cu mașina, zise acesta.
    - Și?
    - Și ți-ai lăsat mașina la spital. Am pierde prea mult timp ca să te duc înapoi acolo. Așa că te duc direct acasă.
    - Nu cred că-i o idee prea bună.
    - Totuși. Vreau să-mi văd finul. Și să aflu ce naiba se întâmplă acolo.

                                                 4.

                 În momentul în care Mo coti pe strada lor, Mike o zări pe Susan Loriman, vecina lor, care își făcea de lucru pe peluza din fața casei. Deși femeia părea teribil de preocupată de soarta plantelor pe care le îngrijea, Mike își dădu seama că gândurile ei erau cu totul în altă parte. Mo trase mașina pe aleea care ducea la garaj și rămase cu privirea ațintită asupra femeii, așezată în genunchi pe gazon.
    - Frumoasă priveliște, zise el.
    - Probabil că la fel gândește și soțul ei, îl temperă Mike.
    Susan se ridică în picioare și Mo o urmări cu privirea.
    - Așa o fi, însă soțul ei e un căcăcios.
    - De ce spui asta?
    Mo îi arătă printr-o mișcare cu bărbia.
    - Din cauza mașinilor alea.
    Pe aleea de lângă casa vecinilor se aflau parcate o Corvette tunată de culoare roșie și un BMW 550i negru. Erau mașinile soțului lui Susan. Ea conducea un Dodge Caravan gri.
    - Ce-i cu ele?
    - Sunt ale lui?
    - Da.
    - Am avut odată o gagică, începu Mo. Cea mai tare tipă pe care am cunoscut-o vreodată. Hispanică sau cam așa ceva. Era gimnastă și luptătoare profesionistă și apărea în momentele alea sexy care se transmiteau dimineața pe Channel Eleven, mai ții minte?
    - Da, parcă îmi amintesc.
    - Ei bine, tipa asta mi-a povestit despre o chestie pe care o făcea ea. De fiecare dată când un tip cu o mașină ca astea voia să se dea mare, ambalând motorul și mergând paralel cu ea, încercând s-o agațe, știi ce-i spunea?
    Mike clătină din cap.
    - Îmi pare rău de penisul tău.
    Mike nu se putu abține să nu zâmbească.
    - „Îmi pare rău de penisul tău.” Doar atât. Nu-i tare?
    - Ba da, recunoscu Mike. Tare.
   - Cam greu să mai încerci ceva după așa o replică.
    - Ai dreptate.
    - Deci individul ăsta - soțul ei, nu? - are nu una, ci două mașini tari. Tu ce crezi că înseamnă asta?
    Susan Loriman se uita acum fix în direcția lor. O considerase întotdeauna drept o femeie deosebit de apetisantă – tipul de femeie pentru care adolescenții folosesc acronimul MILF, termen pe care el personal n-ar fi îndrăznit să-l utilizeze. Nu încercase niciodată nimic, era vorba doar de o atracție pe care orice bărbat normal ar fi simțit-o.
    Susan avea părul lung și atât de negru că părea cu reflexe albăstrui. Vara îl purta întotdeauna strâns la spate într-o coadă de cal. Pantalonii scurți, tăiați foarte sus, ochelarii de soare de marcă și zâmbetul ispititor completau imaginea.
    Când copiii erau mai mici, Mike o întâlnea frecvent pe terenul de joacă din Maple Park. Asta nu însemna nimic, pur și simplu, îi făcea plăcere s-o privească. Cunoștea un bărbat, antrenor de baseball la juniori, care îl luase pe micul Loriman în echipă, numai ca s-o atragă și pe maică-sa la meciuri.
    Astăzi femeia nu purta ochelari de soare, iar zâmbetul din colțul gurii era foarte trist.
    - Nu pare prea veselă, spuse Mo.
    - Mda. Te superi dacă te rog să mă lași un pic singur cu ea?
    Mo ar mai fi vrut să facă o remarcă malițioasă, însă expresia de pe fața femeii îl făcu să se abțină.
    - Bineînțeles că nu.
    Mike făcu câțiva pași în direcția ei. Susan se străduia să pară cât mai normală posibil.
    - Bună.
    - Bună, Mike.
    El știa foarte bine de ce stătea vecina lui pe peluză, prefăcându-se că are de lucru, așa că nu o mai lăsă să aștepte.
    - Nu o să primim rezultatele testului de compatibilitate pentru Lucas mai devreme de mâine-dimineață.
    Susan înghiți în sec și dădu repede din cap.
    - Bine.
    Mike ar fi vrut să întindă mâna și s-o atingă. Probabil că, în intimitatea cabinetului său, chiar așa ar fi făcut. Doctorii fac deseori astfel de gesturi. Fapt ce ar fi părut însă deplasat în situația de față. Așa că se mărgini la o replică banală:
    - Doctorița Goldfarb și cu mine vom face tot ce stă în puterea noastră.
    - Știu, Mike.
    Lucas, băiatul lui Susan în vârstă de zece ani, suferea de glomerulonefrită segmentară cu scleroză în focare, FSGS pe scurt, și avea absolută nevoie de un transplant de rinichi.
    Mike era unul dintre cei mai buni specialiști în domeniu din țară, însă îi repartizase acest caz colegei sale, Ilene Goldfarb. Ilene era atât șefa secției de transplant a spitalului New York-Presbyterian, cât și cel mai bun chirurg pe care îl cunoștea.
    Atât el, cât și Ilene aveau de-a face aproape în fiecare zi cu oameni aflați în situația lui Susan. Știa cum să-i consoleze atunci când nu se mai putea face nimic, însă pierderea unui pacient îl afecta foarte puternic. Cei care muriseră nu-i dădeau deloc pace. Îl făceau să se trezească noaptea. Îl arătau cu degetul. Moartea era ceva ce el nu acceptase niciodată. Moartea era dușmanul său - o sursă permanentă de furie - și nu putea accepta să o lase să-i ia un copil nevinovat.
    În cazul lui Lucas Loriman era vorba despre ceva foarte personal. Tocmai de aceea îi dăduse cazul colegei sale. El îl cunoștea mult prea bine pe Lucas. Băiatul era un copil firav și bolnăvicios, foarte dulce însă și inimos. Purta niște ochelari mari care îi alunecau mereu în jos pe nas și avea un păr rebel care nu se lăsa pieptănat în niciun chip. Îi plăcea sportul, însă nu avea forța să-l practice. Când Mike ieșea pe alee să-l antreneze pe Adam să lovească la poartă, Lucas își făcea și el apariția și se uita. Mike îi oferea și lui crosa ca să încerce, însă băiatul nu voia s-o ia.
    Conștient că nu era făcut pentru sport, Lucas se mulțumea să comenteze de pe margine: „Domnul Baye are pucul, face o fentă la stânga, trage la poartă... și Adam Baye salvează extraordinar!”
    Gândindu-se la copilul acela dulce care își împingea mereu ochelarii în sus, pe nas, Mike își jură în gând să nu-l lase să moară.
    - Reușești să dormi? întrebă el.
    Susan Loriman ridică din umeri.
    - Vrei să-ți prescriu o rețetă?
    - Dante nu prea e de acord cu așa ceva.
    Dante Loriman era soțul ei. Mike nu dorise s-o recunoască de față cu prietenul său, însă raționamentul lui Mo fusese corect - Dante era un ticălos.
    Deși părea simpatic în relațiile cu ceilalți, îți puteai da seama că ceva era în neregulă după modul în care își îngusta ochii. Circulau bârfe cum că ar fi avut legături cu lumea interlopă, însă era foarte posibil ca acestea să se fi datorat felului în care arăta. Se dădea cu gel pe părul pieptănat spre spate, se parfuma din belșug și purta bijuterii mult prea țipătoare.
    Tia îl găsea interesant - „în sfârșit o schimbare în marea asta de bărbați tunși scurt” - însă Mike simțise dintotdeauna că ceva nu era în regulă cu el. Eforturile individului îl duceau cu gândul la cineva care încerca în permanență să treacă un examen, dar pica încontinuu.
    - Vrei să stau eu de vorbă cu el?
    Susan clătină din cap.
    - Voi luați medicamente de la farmacia Drug Aid de pe Maple Avenue, nu?
    - Da.
    - O să trimit acolo rețeta. Dacă consideri că ai nevoie, poți să iei medicamentele de acolo.
    - Mulțumesc, Mike.
    - Ne vedem mâine-dimineață.
    Mike se întoarse și o porni spre mașină. Mo îl aștepta acolo cu mâinile încrucișate la piept. Își pusese ochelarii de soare și arăta foarte cool.
    - O pacientă de-a ta?
    Mike trecu pe lângă el fără să-i răspundă. Nu vorbea niciodată despre pacienții săi.
    Mo știa acest lucru.
    Mike se opri în fața casei și încercă s-o cuprindă cu privirea. Cum era posibil, se gândea el, ca o casă să pară, uneori, tot atât de fragilă ca și pacienții săi? Te uiți în dreapta și-n stânga și vezi de-a lungul străzii numai case, identice cu a lui, case în care locuiesc cupluri venite de cine știe unde, oameni care, la fel ca el, au privit structurile de piatră și lemn și și-au spus: „Da, aici o să-mi trăiesc de aici încolo viața și o să-mi cresc copiii. Aici o să-mi împlinesc speranțele și visurile. Aici, în clădirea asta.”
    Deschise ușa.
    - E cineva acasă?
    - Tati! Unchiule Mo!
    Era Jill, prințesa lui în vârstă de unsprezece ani, care apărea de după colț cu zâmbetul pe buze. Mike simți cum i se topește inima - reacția era instantanee și se repeta de fiecare dată. O reacție universal valabilă. Când o fetiță îi zâmbește în acest fel tatălui său, acel tată, indiferent în ce situație financiară sau socială se află, acel tată se transformă brusc într-un rege.
    - Bună, iubita mea.
    Jill îi îmbrățișă de mai multe ori pe Mike și pe Mo. Se mișca între cei doi adulți cu ușurința unui politician care face o baie de mulțime. În spatele fetiței, pe jumătate ascunsă, stătea prietena ei, Yasmin.
    - Bună, Yasmin, o salută Mike.
    Părul lui Yasmin era pieptănat în așa fel încât să-i acopere o jumătate din față, ca un văl. Vocea ei abia se auzi.
    - Bună ziua, domnule doctor Baye.
    - Fetelor, voi nu aveați oră de dans astăzi? întrebă Mike.
    Jill îi aruncă tatălui său o privire mustrătoare.
    - Tată, șopti ea.
    El își aminti brusc. Yasmin nu se mai ducea la dans. De fapt, Yasmin renunțase la aproape orice altă activitate. Avusese loc un incident la școală, în urmă cu câteva luni.
    Profesorul lor, domnul Lewiston, în mod normal un tip pasionat, care găsea tot felul de metode pentru a menține treaz interesul elevilor săi, făcuse un comentariu nepotrivit în legătură cu faptul că Yasmin avea niște urme de păr facial. Mike nu cunoștea prea bine detaliile. Știa doar că Lewiston își ceruse imediat scuze, însă răul fusese deja făcut.
    Cruzimea preadolescentină își spusese cuvântul. Colegii de clasă începuseră s-o strige pe Yasmin „XY” ca în prescurtarea cromozomului masculin sau numai „Y”, pretinzând că e vorba despre prima inițială a numelui ei.
    Jill rămăsese alături de prietena ei și încercase din răsputeri să n-o lase să se izoleze.
    Mike și Tia erau foarte mândri de fiica lor pentru asta. Yasmin renunțase la cursul de dans, însă Jill reușea să fie și alături de prietena ei și să meargă mai departe la dans.
    Aveau senzația că lui Jill îi plăcea aproape orice făcea, fiindcă aborda fiecare activitate cu o energie și un entuziasm care-i uimeau pe toți din preajma ei. Încă una dintre tainele naturii. Doi copii - Adam și Jill - crescuți de aceiași părinți, însă cu personalități total diferite.
    Jill se întoarse și o apucă pe Yasmin de mână.
    - Vino, zise ea.
    Yasmin o urmă.
    - Ne vedem mai târziu, tati. La revedere, unchiule Mo.
    - La revedere, iubire, spuse Mo.
    - Unde plecați? întrebă Mike.
    - Mama ne-a spus să ieșim afară. Mergem cu bicicleta.
    - Să nu uitați căștile de protecție.
    Jill își dădu amuzată ochii peste cap.
    Câteva clipe mai târziu, Tia își făcu apariția din bucătărie și se încruntă în direcția lui Mo.
    - Ce caută el aici?
    - Am auzit că vă spionați băiatul. Frumos, zise Mo fără nicio altă introducere.
    Tia îi aruncă lui Mike o privire care îi făcu acestuia pielea ca de găină. Nu reuși altceva decât să ridice din umeri. Același balet de înțepături dintotdeauna dintre Mo și Tia - în ciuda aparentei ostilități, cei doi țineau foarte mult unul la celălalt.
    - Cred că este o idee destul de bună, zise Mo.
    Asta îi luă pe amândoi prin surprindere. Mike și Tia îl priviră uimiți.
    - Ce s-a întâmplat? Am ceva pe față?
    Mike spuse:
    - Parcă ziceai că prea îl cocoloșim.
    - Nu, Mike, am spus că Tia îl cocoloșește.
    Tia îi aruncă din nou lui Mike o privire din aceea, specială, a ei. Așa învățase Jill să-și readucă tatăl la tăcere doar cu o simplă privire. O avusese profesoară pe Tia.
    - Însă în cazul ăsta, continuă Mo, oricât de greu mi-ar fi să o recunosc, soția ta are dreptate. Sunteți părinții lui. Aveți dreptul să știți totul.
    - Nu crezi că are și el dreptul la intimitatea lui?
    - Dreptul la ...? Mo se încruntă. E un copil necopt, asta e. La urma urmei, toți părinții își spionează copiii într-un fel sau altul, nu? Asta e datoria voastră. Voi sunteți cei care le văd notele, nu? Voi vorbiți cu profesorii despre ce fac ei la școală. Voi decideți ce mănâncă, cu ce se îmbracă și așa mai departe. Așa că asta nu e decât un pas firesc mai departe.
    Tia încuviința din cap.
   - Datoria voastră este să-i creșteți, nu să-i răsfățați. Fiecare părinte decide cât de multă independență îi acordă propriului copil. Voi dețineți controlul. Voi trebuie să știți tot ce se petrece. Nu e o republică. Este o familie. Nu trebuie să vă ocupați chiar de fiecare detaliu, însă trebuie să aveți posibilitatea să interveniți când e cazul. Informația înseamnă putere. Guvernul poate abuza de această putere, fiindcă nu se gândește întotdeauna la interesul vostru. Voi însă vă gândiți. Și sunteți amândoi oameni cu carte. Așadar, ce rău se poate întâmpla?
    Mike se uita la prietenul său, neștiind ce să creadă.
    Tia zise:
    - Mo?
    - Da?
    - Tu vrei să ne certăm?
    - Să mă bată Dumnezeu, răspunse el și se așeză pe un taburet de lângă insula din bucătărie. Prin urmare, ce-ați descoperit?
    - Nu vreau să mă înțelegi greșit, spuse Tia, însă cred că ar trebui să te duci acasă.
    - Este finul meu. Și eu vreau tot ce-i mai bun pentru el.
    - Nu e finul tău. Și exact așa cum ai spus și tu, nu există altcineva care să aibă această datorie decât părinții lui. Oricât de mult ai ține tu la el, din păcate, nu faci parte din această categorie.
    Mo se uită la Tia fără să spună nimic.
    - Ce-i?
    - Nu-mi place deloc atunci când ai dreptate.
    - Da’ tu cum crezi că mă simt eu? zise și Tia. Până să fii tu de acord, eram convinsă că spionarea lui Adam era o treabă corectă.
    Mike îi privea pe cei doi. Tia își trăgea cu degetele buza de jos. El știa că gestul ăsta ea îl făcea doar atunci când era foarte îngrijorată. Glumele dintre cei doi nu erau decât o perdea de fum.
    - Mo, zise el.
    - Da, da, am înțeles. Am plecat. Mai vreau un singur lucru, totuși.
     - Care?
    - Pot să mă uit puțin la telefonul tău?
    Mike îl privi mirat.
    - De ce? Al tău nu mai merge?
    - Lasă-mă să mă uit puțin la el, bine?
    Mike ridică din umeri. Îi dădu aparatul lui Mo.
    - La ce firmă de telefonie ești? întrebă acesta.
    Mike îi răspunse.
    - Și toți aveți același tip de aparat? Și Adam?
    - Da.
    Mo se mai uită o clipă la aparatul din palma lui. Mike o privi întrebător pe Tia.
    Aceasta ridică din umeri. Mo îi dădu telefonul înapoi.
    - Ce-a vrut să fie asta?
    - Îți spun altă dată, zise Mo. Acum vă las să aveți grijă de băiatul vostru.

                                                 5.

                   - Deci, ce-ai descoperit pe calculatorul lui Adam? întrebă Mike.
    Ședeau la masa din bucătărie. Tia pregătise deja cafeaua. Ei își pregătise o Breakfast Blend fără cofeină. Lui Mike, o ceașcă de espresso. Unul dintre foștii lui pacienți lucra la o firmă care producea mașini de cafea ce foloseau, în loc de filtre, un sistem cu compartimente detașabile. După un transplant încheiat cu succes, Mike primise cadou un astfel de aparat. Principiul de funcționare era simplu: schimbai compartimentul și obțineai ce cafea voiai.
    - Două lucruri, răspunse Tia.
    - Așa.
    - În primul rând, e invitat mâine-seară la o petrecere la tânărul Huff.
    - Și?
    - Și părinții pleacă de acasă în weekend. După ce scrie în e-mail, au de gând s-o facă lată.
    - Băutură, droguri?
    - Nu se înțelege prea clar. Planul este să găsească o scuză, astfel încât să poată rămâne acolo peste noapte și - aici citez - „să se urce pe pereți”.
    Familia Huff. Daniel Huff, tatăl, era căpitan în poliția orașului. Fiul - căruia toată lumea îi spunea DJ - era, probabil, cel mai zurbagiu tânăr din clasa lui Adam.
    - Ce-i?
    - Mă gândeam.
    Tia înghiți în sec.
    - Ce băiat creștem noi, Mike?
    El nu răspunse.
    - Știu că tu ai fost împotriva acestor rapoarte, dar...
    Tia închise ochii.
    - Ce?
    - Adam se uită la imagini porno. Știai asta?
    El nu zise nimic.
    - Mike?
    - Și ce vrei să facem?
    - Tu ești de părere că e bine ce face?
    - Când eram de vârsta lui, citeam și eu Playboy, pe furiș.
    - Nu e același lucru.
    - Crezi? Atât era pe vremea noastră. Nu aveam Internet pe atunci. Dacă am fi avut, probabil că aș fi făcut și eu la fel – orice, ca să văd o femeie în pielea goală. Asta e societatea în care trăim. Nu poți să faci un pas fără să vezi sau să auzi peste tot chestia asta. Așa că, după părerea mea, ar fi foarte ciudat dacă am avea un băiat de 16 ani care să nu fie interesat de femei goale.
    - Deci, ești de acord?
    - Nu, bineînțeles că nu. Pur și simplu, nu știu ce să fac în privința asta.
    - Stai de vorbă cu el, spuse Tia.
    - Am stat, răspunse Mike. I-am explicat ce trebuia să știe despre reproducere. I-am povestit că sexul este frumos atunci când este îmbinat cu dragostea. Am încercat să-l învăț să respecte femeile, nu să le considere drept simple obiecte.
    - Aspectul ăsta nu-l înțelege el prea bine.
    - Păi, niciun adolescent nu cred că-l înțelege. Ca să nu mai pomenesc de faptul că nicio mare parte dintre bărbații adulți nu reușesc asta.
    Tia sorbi o gură de cafea. Întrebarea nerostită rămase suspendată undeva în aer.
    Putea să-i vadă ridurile de la colțurile ochilor. În ultima vreme, începuse să-și studieze destul de mult fața în oglindă. Orice femeie are complexe în legătură cu înfățișarea ei, însă Tia fusese mereu foarte satisfăcută de felul în care arată. El remarcase totuși că, în ultima vreme, ea nu se mai simțea la fel de bine când se uita în oglindă. Începuse să-și ascundă firele de păr cărunte. Vedea în oglindă ridurile și celelalte semne ale vârstei și începuse să o deranjeze acest lucru.
    - E cu totul altceva în cazul unui adult, spuse ea.
    Mike se pregătea să zică ceva reconfortant, dar, până la urmă, se hotărî că e mai bine să se abțină.
    - Am deschis o cutie a Pandorei, zise Tia.
    - Într-adevăr, răspunse el sperând ca ea să se fi referit la Adam și nu la el.
    - Vreau să știu și, în același timp, urăsc că vreau asta.
    El o prinse de mână.
    - Ce facem în legătură cu petrecerea asta?
    - Tu ce zici?
    - Nu-l putem lăsa să se ducă, zise el.
    - Și-l ținem închis în casă?
    - Cam așa ceva.
    - Mie mi-a spus că se întâlnește cu Clark și se duc la Olivia Burchell. Dacă îi interzicem să se ducă, o să-și dea seama că s-a întâmplat ceva.
    Mike ridică din umeri.
    - Asta e. Suntem părinții lui. Avem voie ca, din când în când, să luăm decizii ce pot părea ciudate.
    - Bine. Deci îi spunem că vrem să stea acasă mâine-seară?
    - Da.
    Ea își mușcă buza de jos.
    - S-a purtat foarte bine toată săptămâna, și-a făcut toate temele. În mod normal, îl lăsăm să iasă în oraș vineri seara.
    Planul lor avea să declanșeze o confruntare. Erau amândoi conștienți de asta. Mike era pregătit să lupte, însă chiar era nevoie de așa ceva acum? Un bun strateg știe să-și aleagă momentele. Interdicția de a merge la Olivia avea să trezească o mulțime de suspiciuni.
    - Dar, dacă îi stabilim o oră-limită până la care poate să stea în oraș? întrebă el.
    - Și ce facem dacă întârzie? Ne ducem după el la familia Huff?
    Tia avea dreptate.
    - Hester m-a chemat azi la ea în birou, spuse ea. Vrea să mă duc mâine la Boston să obțin o declarație.
    Mike înțelese imediat cât de mult însemna călătoria asta pentru ea. De când se întorsese în avocatură nu primise decât sarcini total lipsite de importanță.
    - Păi, e grozav!
    - Da, dar asta înseamnă că n-o să fiu acasă.
    - Nicio problemă, mă descurc și singur, spuse Mike.
    - Lui Jill i-am dat voie să doarmă la Yasmin. Așa că nici ea n-o să fie acasă.
    - Foarte bine.
    - Ți-a mai venit vreo idee cum am putea să-l facem pe Adam să nu meargă la petrecerea aia?
    - Mai lasă-mă nițel. S-ar putea să găsesc ceva, zise Mike.
    - Bine.
    Mike o văzu că rămăsese cu privirea în gol. Apoi își aduse aminte.
    - Spuneai că ai descoperit două lucruri.
    Ea încuviință cu o mișcare a capului și o umbră trecu peste fața ei. Ceva aproape insesizabil. Doar un jucător de poker versat și-ar mai fi putut da seama. Când ești căsătorit de mult timp, așa se întâmplă. Poți sesiza anumite semnale - sau poate că partenerul tău nu se mai străduiește la fel de mult să le ascundă. Oricum, Mike știa că nu era ceva prea plăcut ceea ce avea să audă.
    - Un schimb de mesaje, spuse Tia. De acum două zile.
    Întinse mâna după poșetă și scoase de acolo o bucată de hârtie. Pe foaie erau imprimate mai multe linii de text ce reprezentau mesaje schimbate pe Internet. Arătau ca niște replici dintr-o piesă, în care numele fiecărui personaj era urmat de două puncte.
    Mulți dintre adulții care, în tinerețe, petrecuseră ore întregi la telefon în discuții stupide criticau acum acest mijloc modern de a purta o conversație cu mai multe persoane, în același timp. Mike nu vedea unde era problema. Pe vremea lor, fuseseră telefoanele, acum era SMS-urile și Messengerul. Până la urmă, era vorba despre același lucru. Îi aducea aminte lui Mike de bătrânii care, pe de o parte, blestemau jocurile video ale noii generații, și, pe de alta, abia așteptau să plece la Atlantic City, la jocurile mecanice.
    Foarte multă ipocrizie.
    - Uită-te și tu.
    Mike își puse ochelarii de citit. Începuse să-i folosească abia cu câteva luni în urmă și nu trecuse prea mult timp până să ajungă să-i urască.
    Numele pe care-l folosea Adam în dialogurile electronice continua să fie HockeyAdam1117. Îl alesese în urmă cu câțiva ani. 11 era numărul pe care-l purtase Mark Messier, jucătorul său favorit, iar 17 era numărul pe care-l purtase Mike pe când juca la Dartmouth. Ciudat că Adam nu schimbase asta. Poate că acest amănunt avea o semnificație. Sau poate, cel mai probabil, nu însemna absolut nimic.
    CeeJay8115: U ok?
    HockeyAdam1117: Tot mai cred că ar trebui să spunem.
    CeeJay8115: S-a terminat demult. Taci și va fi bine.
    Conform cronometrului electronic, urmase o pauză timp de aproximativ un minut.
    CeeJay8115: U acolo?
    HockeyAdam1117: Da.
    CeeJay8115: Totul ok?
    HockeyAdam1117: Totul ok.
    CeeJay8115: Bine. C U Vin.
    Acesta era sfârșitul schimbului de mesaje.
    - „Taci și va fi bine”, repetă Mike.
    - Da.
    - Ce crezi că înseamnă? întrebă el.
    - N-am nici cea mai mică idee.
    - S-ar putea să fie ceva ce are legătură cu școala. Poate au văzut pe vreun coleg copiind la vreun test sau așa ceva.
    - Posibil.
    - Sau poate că nu e nimic. Poate e doar un joc, din acela, online.
    - S-ar putea, zise din nou Tia, dar era clar că nu credea.
    - Cine e CeeJay8115? întrebă Mike.
    Ea clătină din cap.
    - Este prima oară când văd numele lui Adam alături de numele individului acesta.
    - Poate că e o ea.
    - Ai dreptate.
    - „C U Vin” - ne vedem vineri. Deci CeeJay8115 va fi și el la petrecerea de la Huff. Ne ajută asta cu ceva?
    - Nu prea văd la ce ne-ar putea ajuta.
    - Crezi că ar trebui să-l întrebăm pe Adam?
    Tia clătină din cap.
    - Este mult prea vag, nu crezi?
    - Ba da, recunoscu Mike. Și ar însemna să-l lăsăm să-și dea seama că-l spionăm.
    Rămaseră amândoi tăcuți. Mike citi din nou îngrijorarea pe fața ei.
    - Mike?
    - Da.
    - Ce-o trebui Adam să ascundă pentru a fi bine?

                     Nash, cu mustața stufoasă ascunsă acum în buzunar, ședea pe locul pasagerului.
    Pietra, blonda platinată, era la volanul furgonetei.
    Bărbatul avea în mână mobilul lui Marianne. Era un BlackBerry Pearl. Cu așa ceva puteai trimite e-mailuri, puteai face fotografii, viziona filmulețe, edita texte, puteai sincroniza calendarul și cartea de telefon cu cele din calculatorul de acasă și, bineînțeles, puteai vorbi la telefon.
    Nash apăsă o tastă. Ecranul aparatului se lumină. Își făcu apariția o fotografie a fiicei lui Marianne. O privi pentru o clipă. Ce păcat, își spuse el în gând. Atinse pictograma care îl ducea la adresele de e-mail, alese adresa fetei a cărei imagine era pe ecran și începu să scrie un mesaj:
    Bună! Plec la Los Angeles pentru câteva săptămâni. Vorbim când mă întorc.
    Semnă sub text cu numele Marianne și apoi copie aceleași cuvinte în alte două mesaje către alte adrese. Apoi apăsă pe SEND. Cei care o cunoșteau pe Marianne nu aveau să se obosească prea mult s-o caute. După câte reușise să-și dea el seama, acesta era modul în care acționa ea – dispărea și apoi își făcea brusc apariția din nou.
    De data asta însă... partea cu dispărutul rămânea totuși valabilă.
    Pietra turnase un drog în băutura lui Marianne, în timp ce Nash îi distrăgea atenția cu teoria lui despre Cain și maimuțele. După ce o suiseră în furgonetă, Nash începuse s-o bată. O bătuse foarte rău și, mai ales, un timp îndelungat. La început, ca să o doară.
    Voia să o determine să vorbească. După ce se asigurase că-i spusese tot ceea ce voise să afle, începuse s-o bată ca s-o omoare. Era un tip foarte tacticos. Fața unui om conține paisprezece oase fixe. Voia să le rupă pe fiecare în cât mai multe bucăți posibil.
    Nash aplica loviturile cu o precizie aproape chirurgicală. Unele lovituri la figură sunt destinate să neutralizeze un oponent - să-l facă să renunțe la luptă. Altele au drept scop declanșarea durerii. Unele provoacă distrugeri ale țesutului. Nash le știa pe toate. Știa, de asemenea, cum să-și protejeze nodurile pumnilor și, în același timp, să aplice forța maximă, să lovească cu latul palmei sau cu încheietura fără să se rănească.
    Chiar înainte ca Marianne să moară, când aceasta respira din ce în ce mai greu din cauza sângelui care îi inunda laringele, Nash făcuse ceea ce făcea întotdeauna în astfel de situații. Se oprise și verificase dacă femeia nu-și pierduse cunoștința. Apoi îi cuprinsese capul și-l întorsese spre el, o privise fix și zărise groaza din ochii ei.
    - Marianne?
    Voise să-i capteze atenția. Reușise. Apoi, îi șoptise ultimele cuvinte pe care femeia avea să le audă în această viață:
   - Te rog să-i spui Cassandrei că mi-e dor de ea.
    Abia apoi, într-un sfârșit, o lăsase să moară.
    Furgoneta era furată. Plăcuțele de înmatriculare fuseseră schimbate. Nash se întoarse pe bancheta din spate. Îndesă o bandană în palma lui Marianne și-i închise pumnul. Cu ajutorul unei lame începu să taie hainele femeii. După ce aceasta rămase goală, scoase alte haine pe care le avea într-o sacoșă de cumpărături. Se chinui nițel, dar până la urmă reuși. Topul roz era prea strâmt, dar tocmai asta urmăriseră. Fusta din piele era ridicol de strâmtă.
    Pietra fusese cea care alesese hainele.
    O agățaseră pe Marianne într-un bar din Teaneck, New Jersey. Acum se aflau în Newark, în zona Fifth Ward, rău famată din cauza răufăcătorilor și prostituatelor care-și făceau veacul pe acolo. O prostituată omorâtă în bătaie, asta aveau să creadă polițiștii.
    Rata criminalității era de trei ori mai mare în Newark decât în New York. Așa că Nash îi distrusese fața și-i scosese aproape toți dinții. Nu chiar pe toți. Ar fi fost mult prea evident că vrea să-i ascundă identitatea.
    Așa că-i lăsase câțiva dinți neatinși. O amprentă dentară însă - presupunând că ar fi găsit ceva care să-i determine să extindă cercetările - era nu numai dificil de realizat, ci și lua mult timp.
    Nash își puse la loc mustața, iar Pietra își aranjă peruca. Era vorba despre niște precauții inutile. Nu se afla nimeni acolo. Aruncară cadavrul într-un tomberon de gunoi.
    Nash rămase cu privirea ațintită asupra trupului lui Marianne.
    Se gândea la Cassandra. Simțea o tristețe în suflet, însă priveliștea îl și îmbărbăta în același timp.
    - Nash?
    Era Pietra. Îi răspunse cu un zâmbet și se urcară amândoi în mașină. Pietra întoarse și mașina dispăru.

                     Mike se afla în fața ușii de la camera lui Adam. Își făcu curaj și o deschise.
    Adam, îmbrăcat complet în negru, se răsuci rapid spre el.
    - Ai auzit vreodată de bătutul la ușă?
    - Este casa mea.
    - Și asta e camera mea.
    - Chiar? Ai plătit tu pentru ea?
    Îi păru rău de aceste vorbe imediat ce le rosti. Comportament de părinte tâmpit, pe care copiii îl ignoră cu dispreț. Probabil că la fel făcuse și el când era copil. De ce facem asta? De ce - dacă jurăm să nu repetăm greșelile generațiilor trecute - procedăm exact la fel?
    Adam apăsase deja pe o tastă și făcuse să se înnegrească ecranul monitorului. Nu voia ca tatăl său să știe pe ce site-uri umbla el. Dacă ar fi știut...
    - Am vești bune, zise Mike.
    Adam se întoarse spre el. Își încrucișă brațele la piept și încercă să afișeze o figură dură. Fără prea mult succes însă. Băiatul era înalt - deja îl depășise pe taică-său - și Mike știa că putea fi foarte dur. Când juca pe post de portar nu dădea dovadă de frică.
    Nu avea nevoie de apărători ca să-l protejeze. Era în stare să doboare pe oricine ar fi intrat în raza lui de acțiune.
    - Ce vești?
    - Mo a făcut rost de niște locuri bune la meciul dintre Rangers și Flyers.
    Expresia de pe fața băiatului rămase neschimbată.
    - Pentru când?
    - Pentru mâine-seară. Mama pleacă la Boston să ia o declarație. Mo vine să ne ia pe la șase.
    - Luați-o pe Jill.
    - Se duce să doarmă la Yasmin.
    - O lăsați peste noapte la XY?
    - Să nu-i mai spui așa. Nu e frumos.
    Adam ridică din umeri.
    - Cum spui tu.
    Răspuns tipic de adolescent.
    - Să vii acasă direct după școală ca să putem pleca.
    - Nu pot să merg.
    Mike aruncă o privire prin încăpere. Arăta parcă altfel decât atunci când pătrunseseră aici cu tipul ăla tatuat, Brett, cel cu unghiile murdare. Îi reveni în fața ochilor imaginea aceea. Degetele cu unghiile murdare ale lui Brett care apăsaseră pe tastatura fiului său. Nu era bine ce făcuseră. Spionatul era un lucru urât. Dar, dacă n-ar fi făcut-o, Adam s-ar fi dus liniștit la o petrecere unde s-ar fi consumat alcool și, probabil, droguri. Deci spionatul fusese un lucru bun până la urmă. Dar și Mike fusese la una sau două astfel de petreceri când era încă minor, și supraviețuise.
    - Cum adică nu poți să mergi?
    - Mă duc la Olivia.
    - A, mi-a spus mama ta. Dar te duci la Olivia mereu. Aici e vorba de un meci dintre Rangers și Flyers.
    - Nu vreau să merg.
    - Mo a cumpărat deja biletele.
    - Spune-i să ia pe altcineva.
    - Nu.
    - Nu?
    - Da, cum ai auzit. Sunt tatăl tău. Iar tu mergi cu mine la meci.
    - Dar...
    - Niciun dar.
    Mike se întoarse și părăsi camera, înainte ca Adam să apuce să mai spună vreun cuvânt.
    Uau, își zise Mike în gând. Chiar am spus eu: Niciun dar?

                                                  6.

                     Casa era moartă.
    Exact ăsta era cuvântul care-i venea în minte lui Betsy Hill când se gândea la ea.
    Moartă. O clădire cufundată în tăcere, a cărei inimă încetase să mai bată, o clădire în care până și cei care mai erau în viață intraseră parcă în descompunere.
    Moartă.
    Moartă ca fiul ei, Spencer.
    Betsy ar fi vrut să se mute din casa asta moartă, să plece oriunde într-un alt loc. Nu mai voia să petreacă nicio clipă în acest cadavru care putrezea. Ron, soțul ei, era însă de părere că ar trebui să mai aștepte puțin, să se liniștească. Probabil că avea dreptate.
    Însă Betsy ajunsese să urască fiecare clipă petrecută în casa asta. Trecea prin ea plutind ca o arătare, de parcă ea, și nu Spencer, ar fi fost fantoma.
    Gemenii se aflau în livingul de la parter și se uitau la un DVD. Betsy se opri și se uită pe fereastră. În toate casele din vecini se aprinseseră luminile. Casele acelea erau încă vii. Nu erau singurii cu probleme din zonă. Și alții aveau. O fiică ce se droga, o soție care mai călca pe alături, un soț care stătea în șomaj de prea multă vreme, un copil cu autism. Fiecare casă și fiecare familie avea necazurile și secretele ei.
    Însă toate celelalte case erau vii. Respirau.
    Casa familiei Hill era moartă.
    Privi în jos pe stradă și se gândi că fiecare dintre ei, fiecare vecin, venise la înmormântarea lui Spencer. Fuseseră cu toții foarte grijulii cu ea, fiecare fusese gata s-o ajute și s-o îmbărbăteze, încercând, în același timp, să-și ascundă privirile acuzatoare.
    Betsy nu putuse fi însă păcălită. Nu o spuneau cu voce tare, însă ar fi vrut foarte mult s-o acuze pe ea și pe Ron, convinși probabil că o asemenea nenorocire nu s-ar fi putut niciodată întâmpla în propriile lor familii.
    Acum, plecaseră cu toții, prieteni și vecini. Viața nu se schimbă, de fapt, deloc după o astfel de nenorocire dacă nu faci parte din familia respectivă. Pentru prieteni, chiar și pentru cei mai apropiați, este ca și cum ai viziona la cinematograf un film tragic - te simți profund afectat și suferi, dar ajungi la un punct în care nu mai vrei să suporți atâta tristețe și pleci din cinematograf.
    Numai familia este cea obligată să îndure.
    Betsy se întoarse în bucătărie. Le pregăti gemenilor masa de seară: hotdogi și macaroane cu brânză. Gemenii tocmai împliniseră șapte ani. Lui Ron îi plăcea să frigă carnea pentru hotdog, afară, la grătar, indiferent de anotimp sau de vremea de afară, însă gemenii strâmbau din nas dacă chifteaua se „înnegrea” vreun pic. Ea le făcea la microunde, iar copiii erau mai mulțumiți.
    - Cina, strigă ea.
    Gemenii o ignorară. Așa făceau de fiecare dată. Așa făcea și Spencer. Prima invitație devenise, pur și simplu, doar „prima invitație”. Se învățaseră s-o ignore. Făcea și asta oare parte din problema lor? Fusese o mamă prea slabă? Prea îngăduitoare? Poate că ar fi trebuit să discute cu Ron. Oare asta fusese cauza? Dacă ar fi fost mai dură cu Spencer...
    O mulțime de dacă.
    Așa-zișii experți spuneau că actele sinucigașe ale adolescenților nu aveau loc din cauza părinților. Că era vorba despre o boală, cum era și cancerul sau alte maladii devastatoare. Însă chiar și aceștia, experții, o priveau într-un fel ciudat, acuzator. De ce nu-l trimiseseră la un psihiatru? De ce ea, propria lui mamă, ignorase schimbările în comportamentul lui Spencer, le tratase ca pe niște simple toane, specifice adolescenței.
    Crezuse că era vorba doar de o etapă pe care el avea s-o depășească cu bine, așa cum se întâmpla la toți adolescenții.
    Intră în living. Lumina era stinsă și doar strălucirea ecranului TV se reflecta pe fețele gemenilor. Nu semănau deloc unul cu celălalt. Fuseseră concepuți in vitro. Spencer fusese singurul lor copil până la vârsta de nouă ani. Oare și asta făcea parte din motiv? Ea fusese convinsă că avea să fie benefic pentru el să aibă și un frate, însă pe de altă parte oare nu fiecare copil își dorește ca părinții să-i acorde numai lui toată atenția?
    Copiii par atât de detașați de tot ce se întâmplă în jur când se uită la televizor. Gurile căscate, ochii holbați, o imagine de coșmar.
    - Acum, zise ea.
    Nicio mișcare.
    Tic, tic, tic... și apoi Betsy explodă:
    - ACUM!
    Țipătul ei îi făcu să înlemnească. Ea trecu pe lângă ei și închise televizorul.
    - Am spus, treceți imediat la masă! De câte ori ar trebui să vă strig?
    Gemenii se furișară în tăcere spre bucătărie. Betsy închise ochii și trase adânc aer în piept. Așa era mereu. Episoadele în care putea fi foarte calmă erau întrerupte de momentele când exploda. Poate era ceva ereditar. Poate că Spencer fusese condamnat încă de când îl purta în pântec.
    Gemenii ședeau cuminți la masă. Ea își făcu intrarea în bucătărie și reuși să afișeze un zâmbet. Ce-a fost a trecut. Le servi mâncarea și încercă să-i atragă într-o discuție.
    Unul dintre gemeni începu imediat să vorbească, celălalt tăcea supărat. Așa era și pe vremea lui Spencer. Unul dintre gemeni ignora total ieșirile ei. Celălalt se retrăgea în carapacea lui.
    Ron nu era acasă. Din nou. Erau seri în care, după ce ajungea acasă și băga mașina în garaj, nu putea să iasă din ea și rămânea, pur și simplu, acolo, plângând. Lui Betsy i se făcea frică să nu cumva să lase motorul pornit, să închidă ușa de la garaj și să facă exact ce făcuse și băiatul lor. O ironie a sorții atât de perversă. Băiatul ei își luase viața și modul cel mai sigur de a curma suferința pe care o lăsase în urma lui era să procedeze la fel.
    Ron nu vorbea niciodată despre Spencer. La două zile după moartea fiului lor, luase, pur și simplu, de la masă scaunul pe care obișnuia să stea acesta și-l dusese în pivniță.
    Fiecare copil avea acolo un dulăpior cu numele lui pe el. Ron dăduse jos numele lui Spencer și umpluse dulăpiorul cu tot felul de prostii. Ca să nu mai vadă nicio urmă, se gândise ea.
    Betsy nu putuse să facă la fel. Avea momente în care părea gata să revină la celelalte proiecte ale ei, însă durerea îngreuna totul, ca și cum s-ar fi aflat într-unul dintre visele acelea în care alergi prin zăpada adâncă până la brâu și ești epuizat. În alte momente însă, cum era și cel de acum, nu-și dorea altceva decât să se cufunde în durere. Să se lase în puterea ei distrugătoare cu o plăcere aproape masochistă.
    Strânse masa și-i pregăti pe gemeni pentru culcare. Ron tot nu ajunsese acasă. Era chiar mai bine. Nu se certase deloc cu Ron. Nici măcar o dată de la moartea lui Spencer.
    Nici dragoste nu mai făcuseră. Trăiau în aceeași casă, continuau să vorbească unul cu celălalt și să se iubească, însă se separaseră, ca și cum orice gest de tandrețe ar fi fost ceva mult prea greu de suportat.
    Calculatorul era deschis și pe monitor se vedea pagina de bază Internet Explorer.
    Betsy se așeză și începu să tasteze adresa. Se gândea la prietenii și vecinii lor, la reacția pe care o avuseseră la moartea fiului ei. Sinuciderea era un lucru diferit de ceea ce era moartea de obicei. Era cumva mai puțin tragică, îți permitea să te distanțezi cumva de moartea propriu-zisă. Probabil că majoritatea erau convinși că Spencer fusese, în mod sigur, un suflet nefericit, astfel încât băiatul era cumva, oricum, sortit pieirii. Așa că era mai bine că dispăruse cineva sortit pieirii decât un alt copil normal. Și cea mai mare grozăvie era faptul că, mai ales din punctul de vedere al lui Betsy, acest raționament cumplit era într-un fel logic. La fel cum afli despre moartea unui copil care suferea deja de foame în nu știu ce stat african și nu ți se pare nici pe departe o știre la fel de tragică când ți se spune că fetița drăguță, ce locuiește pe aceeași stradă cu tine, s-a îmbolnăvit de cancer.
    Totul este atât de relativ și tocmai acest lucru e oribil.
     Betsy tastă adresa din MySpace – www.myspace.com/Spencer hillmemorial.
    Colegii de clasă ai lui Spencer creaseră această pagină în amintirea lui, la câteva zile după sinucidere. Existau acolo mai multe fotografii, colaje și comentarii. În locul în care, de obicei, se afla poza persoanei, era prezentată o lumânare care ardea.
    Fondul sonor era asigurat de melodia „Broken Radio”, interpretată de Jesse Malin, ajutat de Bruce Springsteen, una dintre favoritele lui Spencer. Citatul postat lângă lumânare era chiar unul dintre versurile cântecului: Îngerii te iubesc mai mult decât îți dai tu seama.
    Betsy ascultă melodia câteva minute.
    În zilele care urmaseră morții lui Spencer, își petrecuse foarte multe ore pe acest site. Citea comentariile postate acolo de unii copii pe care nu-i cunoscuse niciodată până atunci. Se uita la fotografiile în care copilul ei apărea de-a lungul anilor. După o vreme însă, începu să simtă un gust amar. Colega drăguță de clasă care crease site-ul, și care îl plângea acum, de-abia dacă îi acordase vreo atenție atunci când era în viață. Toți declarau că le lipsește, însă prea puțini îl cunoscuseră cu adevărat.
    Comentariile ce însoțeau fotografiile aduceau mai degrabă cu niște simple însemnări într-un anuar școlar:
    Îmi voi aduce mereu aminte de orele de sport cu domnul Myers...
    Asta fusese în clasa a șaptea. Acum trei ani.
    Acele minunate meciuri, în care domnul V ne punea să...
    Clasa a cincea.
    Am înghețat cu toții la concertul acela de Green Day...
    Clasa a opta.
    O tragedie de la a cărei producere trecuse atât de puțin. O tragedie simțită cu adevărat de atât de puțini. Regretele de pe site erau mai degrabă de fațadă - exprimarea în public a durerii de către cei pentru care, de fapt, nici nu conta așa de mult. Moartea fiului ei nu fusese, la urma urmei, decât un eveniment minor în drumul celor mai mulți către facultate și spre o slujbă bună.
    Existau acolo foarte puține semne din partea prietenilor lui adevărați - Clark, Adam și Olivia. Dar poate că așa și trebuia să fie. Persoanele care suferă cu adevărat nu o fac în public. Durerea o ții pentru tine însuți.
    Nu mai intrase pe site de trei săptămâni. Activitatea fusese foarte redusă. Era normal să se întâmple așa, mai ales că era vorba despre tineri. Acum aveau alte preocupări.
    Începu să privească imaginile din slide show. Era conceput în așa fel, încât fotografiile păreau așezate toate într-o stivă. Imaginea se rotea până ajungea în poziția în care putea fi privită, se oprea, apoi cobora cu fața în jos și pe ecran apărea rotindu-se următoarea.
    Simțea că-i dau lacrimile.
    Erau atât de multe fotografii de pe vremea când era la Hillside Elementary School.
    Împreună cu domnișoara Roberts în clasa întâi. Și din clasa a treia cu domnișoara Rohrback. Sau cu domnul Hunt în clasa a patra. Era și o fotografie a echipei de baschet din clasa lor care câștigase campionatul pe școală - Spencer fusese atât de fericit că obținuseră acea victorie. Se rănise la încheietura mâinii în penultimul meci - nimic serios, o mică zgârietură - și Betsy îl bandajase. Își aducea și acum aminte cum se dusese să cumpere bandajul. În fotografie, se vedea cum Spencer ținea victorios ridicată mâna bandajată.
    Spencer nu fusese cine știe ce sportiv, însă în meciul acela reușise să marcheze coșul care le adusese victoria, cu șase secunde înainte de final. Betsy se întrebă dacă îl mai văzuse vreodată atât de fericit.
    Unul dintre polițiștii locali găsise trupul lui Spencer pe acoperișul liceului.
    Fotografiile continuau să se rotească pe ecran. Privirea lui Betsy se încețoșase din cauza lacrimilor.
    Pe acoperișul școlii. Frumosul ei copil. Cu trupul printre resturi și cioburi de sticlă.
    Când îl găsiseră, toți primiseră deja SMS-ul prin care Spencer își lua rămas-bun. Un SMS. Aceasta fusese modalitatea prin care fiul ei îi anunțase în legătură cu ceea ce avea de gând să facă. Primul mesaj fusese trimis către Ron, care însă se afla la Philadelphia, plecat într-o călătorie de afaceri. Al doilea fusese trimis către mobilul lui Betsy, dar ea era în oraș, la pizzeria Chuck E. Cheese’s și nu auzise semnalul sonor. Abia o oră mai târziu, după ce Ron îi trimisese la rândul lui șase mesaje, unul mai disperat decât celălalt, reușise și ea să descopere că avea în telefon ultimul mesaj din partea copilului ei:
    Îmi pare rău, vă iubesc pe toți, însă asta e prea mult. Adio.

    Poliția avusese nevoie de două zile ca să-l găsească pe acoperișul liceului.
    Ce era prea mult, Spencer?

..........................................................