III.
Dar lupii deveneau tot mai îndrăzneţi, iar oamenii fură treziţi din somn de mai multe ori. Se apropiaseră atât de tare de ei, încât câinii fură cuprinşi de o spaimă nebună; din când în când era nevoie să se mai aţâţe focul pentru a-i ţine pe tâlhari la distanţă.
- Am auzit marinari vorbind despre rechini care se ţin după vapoare - zise Bill, vârându-se sub pătură după ce avusese grijă să mai arunce lemne pe foc.Eh, lupii îs rechini de uscat. Îşi ştiu ei mai bine treaba decât noi şinu se aţin pe urmele noastre doar de florile mărului. Au să pună ei gheara pe noi. Sigur au să pună, Henry.
- Au pus ei gheara pe alţii mai ceva ca noi - răspunse Bill.
- Mai tacă-ţi gura şi nu mai cobi atât, că mă scoţi din sărite!
Henry se întoarse pe o parte, supărat, dar se miră ca Bill nu e şi el la fel de înfuriat. De obicei, Bill nu era aşa, se supăra repede când îi spuneai vorbe aspre. Henry căzu pe gânduri şi-l obsedă ideea aceasta până ce adormi, când pleoapele i se închiseră. Se gândea mereu în sinea lui: "Desigur că Bill e tare abătut. Mâine o să trebuiască să am grijă de el, să-l mai înveselesc."
Capitolul 3.
URLETUL FOAMEI
Ziua începu cu bine. Nu pierduseră peste noapte niciun câine şi cei doi oameni o porniră mai departe la drum, cu sufletul uşor, prin tăcere, beznă şi frig. Bill părea că îşi uitase presimţirile rele din seara trecută, si când pe la amiază câinii răsturnară sania la un hârtop, el se porni pe glume.
Se produse o învălmăşeală supărătoare. Sania, prinsă între un trunchi de copac şi o piatră uriaşă, rămăsese cu fundul în sus. Pentru a ieşi din încurcătură, se văzură nevoiţi să dezhame câinii. Amândoi erau aplecaţi peste sanie, încercând s-o întoarcă, când Henry îl zări pe Ureche Tăiată rupând-o la fugă.
- La mine, Ureche Tăiată! strigă el, ridicându-se şi uitându-se după câine.
Dar Ureche Tăiată o zbughi, lasându-şi urmele pe zăpadă, iar ceva mai departe, pe pârtie, înapoia lor, îi aştepta lupoaica. Când ajunse însă aproape de ea, Ureche Tăiată deveni brusc mai prevăzător. Îşi încetini mersul, înaintând cu paşi mărunţi, apoi se opri. O privi cu luare-aminte şi cu neîncredere, şi totuşi plin de dorinţe. Părea că lupoaica îi zâmbeşte, arătându-i colţii mai degrabă cu bunăvoinţă decât cu vrăjmăşie. Făcu, jucăuşă, câţiva paşi spre el, apoi se opri. Ureche Tăiată se apropie de ea, încă neîncrezător şi prudent, ţinându-şi coada în sus, urechile ciulite şi capul ridicat.
Se dădu şi mai aproape, încercând să ajungă bot în bot, dar ea se dădu înapoi sprintenă şi sfioasă. Cum făcea el un pas înainte, ea se retrăgea. Pas cu pas, îl ademeni departe de tovărăşia oamenilor, care-i dădea siguranţă. Deodată, străbătut ca de o vagă presimţire, Ureche Tăiată aruncă o privire înapoi spre sania răsturnată, spre ceilalţi câini din atelaj şi spre cei doi oameni care îl strigau.
Orice idee i-ar fi încolţit însă în minte, lupoaica i-o spulbera pe dată înaintând spre el, întinzându-şi botul pentru o clipă, retrăgându-se apoi sfioasă de cum începea el să înainteze.
Între timp, Bill îşi aminti de puşcă. Dar era prinsă sub sania răsturnată şi, în vreme ce Henry îl ajuta să întoarcă încărcătura, Ureche Tăiată şi lupoaica ajunseseră prea aproape unul de altul şi prea departe de ei ca să poată risca vreun glonţ.
Când Ureche Tăiată îşi dădu seama de greşeală, era prea târziu. Înainte de a pricepe care este cauza, cei doi îl văzură întorcându-se şi luând-o la fugă înspre ei. După aceea zăriră o duzină de lupi jigăriţi şi cenuşii care goneau prin zăpadă, venind de-a curmezişul pârtiei, ca să-i taie retragerea. Pe dată pieriră şi sfiala şi voia bună a lupoaicei. Scoţând un urlet, ea se năpusti asupra lui Ureche Tăiată, care o împinse cu umărul, dar cum retragerea îi era tăiată şi mai dorea încă să ajungă la sanie, îşi schimbă drumul, încercând să facă un ocol. Apăreau tot mai mulţi lupi, care se alăturau urmăririi. Lupoaica se ţinea după el la distanţă doar de un salt şi-l urmărea de una singură.
- Unde te duci? îl întrebă Henry pe tovarăşul său, apucându-l de braţ.
Bill îl dădu la o parte.
- Nu mai pot să îndur asta - zise el. Dacă o să le vin de hac, n-o să ne mai înhaţe niciun câine.
Cu arma în mână, el se înfundă în desişul care străjuia pârtia. Era limpede ce avea de gând să facă. Luând sania ca centru al cercului pe care îl descria Ureche Tăiată, Bill plănuia să taie acest cerc într-un punct, înaintea urmăritorilor. Cu puşca în mână, în plină zi, Bill ar fi fost în stare să vâre lupilor spaima în oase şi să-şi salveze câinele.
- Hei, Bill! îl strihă Henry din urmă. Bagă de seamă! Dacă nu merge, las-o baltă!
Henry se aşeză pe sanie, urmărindu-l cu privirea. Nu-i mai rămăsese altceva de făcut. Pe Bill îl pierduse din vedere, îl zărea însă în răstimpuri pe Ureche Tăiată, apărând şi dispărând prin desişuri şi printre molifţi. Henry găsea că situaţia e deznădăjduită. Câinele îşi dădea bine seama de primejdie, dar continua să fugă, descriind un cerc tot mai larg, în timp ce haita de lupi alerga înăuntru acestui cerc, descriind altul mai mic. Era zadarnic să-ţi închipui că Ureche Tăiată ar putea depăşi urmăritorii atât de mult, încât să taie cercul pe care îl descriau lupii, înaintea acestora, şi să ajungă la sanie.
Cele două cercuri se apropiau cu repeziciune.
Henry ştia că undeva, prin zăpezile acelea, într-un loc pe care desişurile şi arborii îl ascundeau, haita, Ureche Tăiată şi Bill erau pe punctul de a se întâlni. Totul se petrecu prea repede, cu mult mai repede decât se aşteptase. Auzi o împuşcătură, şi alte două, trase una după alta, şi înţelese că Bill şi-a terminat muniţia. Auzi apoi larmă mută, urlete şi shelălăieli. Recunoscu urletul de durere şi de spaimă al lui Ureche Tăiată şi auzi un urlet de lup, un urlet de animal rănit. Şi aceasta a fost totul. Urletele se curmară. Schelălăitul se stinse în depărtare. Liniştea se aşternu din nou peste ţinutul însingurat.
Henry rămase mult timp aşezat pe sanie. Nu mai simţea nevoia să se ducă să vadă ce s-a întâmplat; ştia şi aşa, ca şi cum totul s-ar fi petrecut sub ochii lui. La un moment dat se ridică brusc şi apucă repede securea de sub legături. Dar căzu din nou pe gânduri, şi rămase aşa vreme îndelungată, în timp ce câinii - mai rămăseseră doar doi - se ghemuiau tremurând la picioarele lui.
..............................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu