Dispariția din Silver Water, Haylen Beck

 1-5
CAPITOLUL 1

      Strada îi legăna când la stânga, când la dreapta, ritmul făcând pleoapele Audrei Kinney să atârne mai greu cu fiecare bornă depășită.

   Renunțase să le mai numere; număratul nu părea decât să tărăgăneze trecerea timpului. Nodurile degetelor arcuite pe volan o dureau, palmele îi erau năclăite de sudoare.
   Slavă Domnului că reparase nu de mult aerul condiționat al breakului vechi de opt ani. Verile în New York sunt fierbinți, dar nici chiar așa. Nici chiar ca în Arizona. O zăpușeală uscată, așa o numeau oamenii. Mda, uscată ca fața soarelui, își spuse Audra. Chiar și la 5 și jumătate după-masă, chiar și când ventilatorul sufla aer atât de rece, încât îi făcea pielea de găină pe brațe, chiar și așa, dacă ar fi atins geamul cu degetul, și-ar fi retras mâna ca friptă de un ibric aflat pe foc.
   - Mami, mi-e foame, zise Sean de pe bancheta din spate.
   Vocea aceea smiorcăită ce dădea de înțeles că era obosit și arțăgos și predispus spre a deveni brusc dificil. Louise ațipise lângă el în scaunul pentru copii, gura-i deschisă, părul blond îmbibat de transpirație lipit de frunte. Îl ținea pe Gogo în brațe, rămășițele zdrențăroase ale iepurelui de pluș pe care îl avea de când era doar un bebeluș.
   Sean era un băiat bun. Toți cei care îl cunoșteau spuneau asta. Dar parcă niciodată nu fusese atât de limpede ca în ultimele câteva zile. I s-au cerut atât de multe, iar el a rezistat. Îl privi în oglindă.
   Trăsăturile ascuțite ale tatălui său, dar membrele lungi ale mamei. În ultimele luni s-au lungit și mai mult, amintindu-i că fiul ei, acum în vârstă de aproape 11 ani, se apropia de pubertate. Sean s-a plâns puțin de când au părăsit New York-ul, în ciuda a toate cele, și fusese de un real ajutor pentru Audra în relația sa cu sora lui mai mică. Dacă nu ar fi fost el, Audra și-ar fi pierdut mințile pe acolo.
   Să-și piardă mințile?
   Nu era exclus – nu era nimic normal în toate astea.
   - Câțiva kilometri și ajungem la un oraș, zise Audra. Putem să luăm ceva de mâncare de acolo. Poate că au un loc în care să putem sta.
   - Sper să aibă, spuse Sean. Nu vreau să dorm iar în mașină.
   - Nici eu.
   Ca programată: durerea aceea dintre omoplați, ca și cum mușchii de pe spate s-ar fi descusut. De parcă s-ar fi dezlânat, iar umplutura s-ar fi tălăzuit printre cusături.
   - Cum stai cu apa acolo în spate? întrebă, uitându-se la el prin oglinda retrovizoare.
   Îl văzu privind în jos și auzi apa clipocind într-o sticlă de plastic.
   - Mi-a mai rămas un pic. Louise și-a băut-o deja pe a ei.
   - Bine. Mai luăm când ne oprim.
   Sean își întoarse atenția la lumea ce se scurgea prin fața geamului.
   Dealuri pietroase acoperite cu buruieni povârnindu-se de pe drum, cactuși drepți ca santinelele, brațele ridicate la cer ca soldați ce capitulau.
   Deasupra lor o pojghiță de albastru închis, pete stinse de alb, un icter al cerului în urma soarelui ce călătorea spre vest, spre orizont. Era o țară frumoasă într-un fel ce-i aparținea doar ei. Dacă lucrurile ar fi stat altfel, Audra ar fi putut să se îmbete cu acele imagini, ar fi putut savura peisajul.
   Dacă nu trebuia să fugă.
   Însă nu era ca și cum fusese necesar să fugă, nu chiar. Ar fi putut aștepta ca lucrurile să pornească pe propriul lor curs, dar așteptarea ar fi fost o tortură, rămânând acolo și neștiind nimic timp de secunde adunându-se în minute, adunându-se în ore. Așa că a împachetat totul și a fugit. Ca un laș, ar fi spus Patrick. Mereu i-a reproșat că e slabă. Chiar și atunci când, cu următoarea respirație, îi zicea că o iubește.
   Audra își aminti de un moment anume – în patul lor, pieptul soțului ei lipit de spatele ei, mâna lui prinzându-i în căuș sânul. Patrick spunându-i că o iubește. Că, în ciuda tuturor celor întâmplate, o iubește. Ca și cum o femeie ca ea nu ar fi meritat dragostea lui. Limba lui, mereu lama blândă cu care să o înjunghie, atât de blândă, încât nici nu și-ar fi dat seama de tăietură decât cu mult după, când ar fi rămas trează cu vorbele lui încă rostogolindu-i-se prin minte. Rostogolindu-se ca pietre într-un borcan de sticlă, zornăind ca...
   - Mami!
   Își ridică brusc capul și văzu camionul venind spre ea cu farurile licărind intermitent. Trase de volan spre dreapta, înapoi pe partea ei a carosabilului, și camionul trecu pe lângă ei, șoferul aruncându-i o privire mustrătoare. Audra scutură din cap și clipi des, ca să-și înlăture uscăciunea murdară din ochi, respirând cu greu pe nas.
   Nu fusese chiar atât de aproape. Dar totuși prea aproape. Înjură încet.
   - Sunteți bine? întrebă.
   - Îhâm, zise Sean, vocea urcându-i din adâncurile gâtului, așa cum se întâmpla când nu voia să arate că era speriat. Poate ar trebui să ne oprim mai repede.
   Louise, cuvintele-i îngroșate de somn, întrebă:
   - Ce s-a întâmplat?
   - Nimic, zise Sean. Culcă-te la loc.
   - Dar nu mi-e somn, spuse ea.
   Apoi tuși, un mic hârâit ascuns în tuse. Încă de dimineață tușea așa, hârâitul tot mai îndârjit.
   Audra își privi fiica în oglindă. Să se îmbolnăvească Louise era ultimul lucru de care avea nevoie acum. Întotdeauna a fost mai predispusă la boli decât fratele ei, era mică de statură pentru vârsta ei și slabă. Louise îl îmbrățișă pe Gogo, își lăsă capul pe spate și își închise din nou ochii.
   Mașina urcă pe un povârniș de teren plat, deșertul întinzându-se în toate părțile, cu munții spre nord. Să fi fost San Francisco Peaks? Sau Superstition? Audra nu știa, trebuia să verifice o hartă pentru a-și aminti geografia locului. Nu conta. Tot ce conta în acea secundă era magazinul de mai sus.
   - Mami, uite.
   - Da, îl văd.
   - Putem să oprim?
   - Da.
   Poate aveau cafea. O ceașcă cu cafea tare ar fi ajutat-o să parcurgă și următorii câțiva kilometri. Audra semnaliză spre dreapta, încetini la marginea drumului, apoi făcu stânga peste un podeț pentru vite și intră într-o curte nisipoasă. Semnul de deasupra magazinului spunea BUNURI ALIMENTARE ȘI GRAVURI, în litere de tipar roșii pe tablă albă. Clădirea joasă era din lemn, de-a lungul ei un șir de bănci, ferestrele întunecate, puncte de lumină artificială abia vizibile dincolo de geamurile prăfuite.
   Observă prea târziu că singura mașină parcată în față era a poliției.
   Patrula de autostradă a statului sau șeriful ținutului, de unde se uita Audra nu putea spune cu siguranță.
   - La dracu’, spuse.
   - Ai înjurat, mami.
   - Știu. Scuze.
   Audra încetini, cauciucurile sfărâmând prund și pietriș. Să facă un ocol și să se întoarcă în stradă? Nu. Șeriful, patrula sau oricine era în mașina aia probabil că o observaseră până acum. Dacă s-ar fi întors, ar fi trezit suspiciuni, iar polițistul ar fi privit-o cu interes crescut.
   Conduse până în fața magazinului, cât mai departe de mașina de poliție, fără să pară că încearcă să păstreze distanța. Motorul hurui înainte de a se stinge; își apăsă cheile de buze și se gândi. Ieși, cumpără ce-ți trebuie. Nu e nimic rău în asta. Sunt doar o persoană care are nevoie de o cafea, poate vreo două sucuri, câteva pungi de chipsuri.
   În ultimele câteva zile, Audra fusese atentă la fiecare mașină de poliție văzută. Oare o căutau? Bunul simț îi spunea că nu, mai mult ca sigur nu. Nu era ca și cum ar fi fost un fugar, nu-i așa? Și totuși, acea parte mică și înspăimântată a creierului ei nu dădea drumul fricii și nu avea de gând să înceteze a-i spune că o urmăreau, o căutau. Ba chiar că o vânau.
   Însă, dacă aveau să caute pe cineva, atunci trebuia să fie copiii.
   - Așteaptă aici cu Louise, zise.
   - Dar vreau să vin și eu, spuse Sean.
   - Vreau să ai grijă de sora ta. Nu discutăm.
   - Hai, mă.
   - Fii băiat cuminte.
   Își ridică poșeta de pe bancheta de lângă și își luă ochelarii de soare din suportul de pahar. Zăpușeala îi urlă în față când deschise portiera.
   Ieși cât de repede putu, trântind ușa pentru a păstra aerul rece înăuntru, iar cel fierbinte afară. Obrajii și antebrațele primiră forța soarelui, pielea ei palidă și pistruiată neobișnuită cu ferocitatea desăvârșită a astrului. Folosise puțina cremă de protecție solară pe copiii ei; avea să se ardă ea și să economisească banii.
   Audra își îngădui o scurtă privire spre mașina de poliție în timp ce-și așeză ochelarii de soare pe nas; o singură persoană pe scaunul șoferului, bărbat sau femeie, nu-și dădea seama. Insigna de pe portieră spunea; ELDER COUNTY SHERIFF’S DEPARTAMENT. Se învârti, își întinse mâinile, observă dealurile ce se înălțau pe deasupra magazinului, drumul liniștit, rotocoalele buruienilor de deșert rostogolindu-se pe partea cealaltă a străzii. Completând cercul, aruncă o ultimă privire spre mașina șerifului.
   Șoferul lua o înghițitură dintr-o sticlă și părea să nu-i acorde niciun fel de atenție.
   Păși în pridvorul betonat și merse către ușă, simțind briza aerului condiționat când o deschise. În ciuda răcorii, mirosuri stătute se revărsară odată cu briza spre căldura de afară. Înăuntru, lumina chioară o făcu să-și ridice ochelarii de soare pe frunte, deși ar fi preferat să-i țină pe nas. Se gândi că era mai bine să riște să rămână în memoria cuiva pentru cumpărat apă, decât pentru împiedicat de cutii.
   O femeie mai în vârstă, cu părul vopsit negru, era în spatele tejghelei din capătul opus al magazinului, cu un pix într-o mână și o carte cu rebusuri în cealaltă. Nu-și ridică privirea de pe ea pentru a cerceta clientul, ceea ce Audrei îi convenea de minune.
   Lângă perete zumzăia un frigider plin cu apă și sucuri. Audra luă trei sticle cu apă și o Cola.
   - Mă scuzați, strigă spre femeia în vârstă.
   Fără să-și ridice capul, femeia făcu:
   - Îhâm?
   - Aveți un automat de cafea?
   - Nu, doamnă.
   Femeia arătă cu pixul spre vest.
   - Silver Water, cam la 8 kilometri în direcția aia; acolo au un restaurant cu cafea destul de bună.
   Audra se apropie de tejghea.
   - Ok. Atunci doar astea.
   Când așeză cele patru sticle în fața femeii, Audra observă vitrina de sticlă de pe perete. Vreo 12 pistoale de forme și mărimi diferite, revolvere, semiautomate, cel puțin atât cât își dădea seama. Locuise toată viața pe coasta de est și, deși știa că Arizona era tărâmul armelor, tot găsea imaginea pistoalelor neliniștitoare.
    Un suc și o armă, vă rog, își zise, și gândul aproape că o făcu să râdă cu voce tare.
   Femeia bătu bunurile pe casă și Audra scormoni prin geantă, temându-se pentru o clipă că a rămas fără numerar. Dar, iată, găsi o bancnotă de 10 dolari într-o chitanță de la o farmacie și i-o înmână; așteptă restul.
   - Mulțumesc, spuse, ridicând sticlele.
   - Îhâm.
   Femeia abia o privise pe parcursul întregului schimb, iar Audra era mulțumită. Poate avea să-și amintească de o femeie înaltă cu păr castaniu, dacă avea să fie întrebată de cineva. Poate că nu. Audra merse la ușă și ieși în zidul de toropeală. Sean o urmări de pe bancheta din spate a mașinii, Louise încă moțăind lângă el. Audra întoarse capul spre mașina de poliție.
   Nu mai era.
   O pată întunecată pe pământ, acolo unde polițistul își vărsase cafeaua, fantoma unor urme de cauciuc în pietriș. Își umbri ochii cu mâna, privi în jur, nu văzu nici urmă de mașină. Sentimentul de ușurare o șocă; nu-și dăduse seama cât de mult o tulburase de fapt prezența mașinii de poliție.
Nu conteaz   ă. Pornește la drum, du-te în orașul despre care ți-a zis acea femeie, găsește un loc în care să vă odihniți peste noapte.
   Audra se îndreptă spre portiera din spate, pe partea Louisei, și o deschise. Se ghemui, întinse o sticlă de apă lui Sean și apoi își zgâlțâi blând fiica. Louise mârâi și lovi din picioare.
   - Trezește-te, scumpete.
   Louise își frecă ochii, clipind des și privindu-și mama.
   - Ce?
   Audra scoase dopul și duse sticla la buzele fetei.
   - Nu vreau, spuse Louise, cu un glas smiorcăit.
   Audra apăsă sticlă de buzele Louisei.
   - Nu vrei, dar trebuie.
   Înclină sticla și apa picură printre buzele fetei. Louise dădu drumul lui Gogo, luă sticla din mâna Audrei și o sorbi dușcă după dușcă.
   - Vezi? zise Audra.
   Se uită la Sean.
   - Bea și tu.
   Sean făcu precum i se ceru, iar Audra se urcă la volan. Intră în marșarier, întoarse și conduse spre podețul pentru vite și spre drumul de dincolo de el. Nu era trafic, nu trebuia să aștepte în curbă. Motorul
mașinii hurui și magazinul se micșoră în oglinda retrovizoare.
   Copiii rămaseră în liniște, doar sunetele înghițiturilor și ale respirațiilor mulțumite. Audra strânse sticla de Cola între pulpe cât deșurubă dopul, apoi luă o înghițitură lungă, bulele reci pișcându-i limba și gâtul. Sean și Louise izbucniră în hohote când Audra râgâi și femeia se întoarse spre ei cu un rânjet.
   - Bună asta, mamă, zise Sean.
   - Da, asta chiar a fost una bună, spuse Louise.
   - Tânjesc să vă fac pe plac, doamnelor și domnilor, zise Audra, întorcându-se cu ochii pe drumul din fața lor.
   Încă niciun semn de oraș. Opt kilometri spusese femeia, și Audra numărase două borne, deci mai dura ceva timp. Dar nu prea mult. Audra își imagină un motel, unul drăguț și curat, cu un duș – ah, Doamne, un duș – sau, și mai bine, o cadă. Nutri speranța unei camere de motel cu cablu, unde să-i poată pune pe copii să se uite la desene animate, cât timp ea se bălăcea într-o cadă plină cu apă caldă și spumă, lăsând mizeria și transpirația și greutatea de pe umeri să se scurgă de pe ea.
   Încă o bornă și spuse:
   - Nu mai e mult, poate doar vreo 3 kilometri, bine?
   - Bine, zise Sean.
   Louise ridică mâinile și șopti un:
   - Yey!
   Audra mai zâmbi o dată, simțind deja apa pe piele.
   Apoi privirea îi căzu pe oglindă și observă mașina șerifului conducându-i pe urme.

CAPITOLUL 2

   O senzație ca mâini reci încleștându-i-se pe umeri, inima bubuind cu putere.
   - Nu te panica, zise.
   Sean se aplecă spre ea.
   - Poftim?
   - Nimic. Lasă-te pe spate, ai grijă să ai centura de siguranță pusă bine.
   Nu te panica. Poate că nu te urmărește pe tine. Ai doar grijă la viteză. Nu-i oferi niciun motiv să te oprească. Audra își alterna atenția de pe kilometraj, pe drumul din față, limba de pe bord indicând 55 în timp ce mai lua câteva curbe.
   Mașina de poliție își păstră distanța la vreo patruzeci de metri, fără să accelereze sau să încetinească. Trena acolo, urmărind-o. Da, în mod cert o urmărea. Audra înghiți în sec, își puse ambele mâini pe volan, transpirație proaspătă gâdilând-o pe spate.
   Ia-o încet, își spuse. Nu te panica. Nu te caută pe tine.
   Strada se îndreptă din nou, trecu pe sub șiruri de cabluri întinse între piloni de-o parte și de alta. Cu cât înaintau, suprafața părea mai aspră, zgâlțâind mașina. Din nou munții la orizont. Se concentră pe ei, un punct pe care să-și odihnească mintea.
   Ignoră polițistul. Uită-te doar în față.
   Dar mașina de poliție se umflă în oglindă, șeriful apropiindu-se tot mai mult. Acum putu vedea șoferul, un cap lat, umeri lați, degete groase pe volan.
   Vrea să treacă, se gândi. Poftim, treci.
   Dar nu trecu.
   Încă o bornă și un indicator: SILVER WATER PRIMA LA DREAPTA.
   - O să fac dreapta, zise Audra. O să fac dreapta și el o să meargă mai departe.
   Sean întrebă:
   - Poftim?
   - Nimic. Bea-ți apa.
  Mai în față: curba.
   Se pregăti să vireze, dar înainte ca degetele să-i atingă semnalizatorul, auzi un singur WHOOP! și văzu luminile pâlpâind în oglindă – albastru și roșu.
   - Nu, zise Audra.
   Sean se întoarse să se uite prin geam.
   - Mama, asta-i poliția.
   - Da, spuse Audra.
  - Ne opresc?
   - Cred că da.
   Încă un WHOOP! și mașina de poliție intră în depășire și acceleră până când ajunse la același nivel cu ea. Geamul portierei coborî și șoferul arătă spre marginea drumului.
   Audra dădu din cap că da, semnaliză și trase pe dreapta, stârnind praf și moloz. Mașina șerifului încetini și opri în spatele ei. Se opriseră amândoi într-un nor de praf, astfel încât Audra abia putea să-i vadă mașina, cu excepția luminilor încă învârtindu-se și licărind.
   Louise se foi din nou.
   - Ce se întâmplă?
   - Ne-a tras poliția pe dreapta, zise Sean.
   - Avem probleme? întrebă fata.
   - Nu, răspunse Audra cu prea multă putere pentru a mai fi convingătoare. Nu are nimeni probleme. Sunt sigură că nu-i nimic. Stați acolo și lăsați-o pe mami să se ocupe de asta.
   Se uită în oglindă în timp ce praful se așeza în jur. Portiera mașinii se deschise și polițistul ieși. Se opri, își aranjă cureaua, mânerul armei ițindu-se din teacă, apoi se întinse în mașină după pălărie. Un bărbat la vârsta a doua, poate 50-55 de ani. Păr negru, cernit pe alocuri.
   Clădit bine, dar nu gras, cu antebrațe groase. Genul de bărbat care ar fi jucat fotbal american în tinerețe. Ochii săi ascunși în spatele ochelarilor de soare; își trase borul larg al pălăriei peste frunte, același bej ca al uniformei. Așeză o mână pe pistol și se apropie de mașină.
   - Căcat, șopti Audra.
   Venea tocmai din New York, alegând să o ia pe drumuri de țară, atunci când avusese de ales, evitând autostrăzile, și nu fusese oprită niciodată.
   Atât de aproape de California și acum asta. Strânse tare de volan pentru a ascunde tremurul.
   Polițistul se opri în fața geamului Louisei, se aplecă să se uite la copii. Apoi veni în dreptul geamului Audrei, ciocăni în el, își mișcă mâna într-un gest circular, spunându-i să coboare geamul. Ea se întinse după butonul de pe portieră, apăsă și geamul zbârnâi și gemu.
   - ’nă seara, doamnă, zise. Faceți-mi pe plac și opriți motorul, vă rog.
   Rămâi calmă, se gândi Audra în timp ce învârti cheia în contact și opri motorul. Totul va fi bine. Doar stai calmă.
   - Bună seara, zise ea. S-a întâmplat ceva, domnule șerif?
   Plăcuța cu numele de deasupra insignei zicea: SHERIFF R. WHITESIDE.
   - Permisul și talonul, vă rog, zise el, ochii încă ascunși în spatele ochelarilor de soare.
   - În portieră, spuse ea, arătând spre bord.
   El încuviință și ea își întinse mâinile încet, deschise trapa, un mănunchi de hărți și gunoi amenințând să se verse pe covorașul de picioare. După câteva clipe de scormonit, găsi documentele. El le studie, cu chipul fără nicio expresie, iar ea își puse din nou mâinile pe volan.
   - Audra Kinney?
   - Da, zise ea.
   - Doamnă sau domnișoară? întrebă el.
   - Doamnă, bănuiesc.
   - Bănuiți?
   - Ne-am despărțit. Încă nu am divorțat.
  - Înțeleg, zise, dându-i documentele înapoi. Sunteți foarte departe de casă.
   Ea le luă și le păstră în poală.
   - Excursie, spuse ea. Mergem în vizită la prieteni în California.
   - Îhâm, spuse el. Totul în regulă, doamnă Kinney?
   - Da, sunt bine.
   El își așeză mâinile pe capotă, se aplecă ușor, vorbi într-un hârâit din străfundul gâtlejului.
   - Doar că păreți un pic agitată. Vreun motiv anume?
   - Nu, răspunse, știind foarte bine că minciuna era limpede pe chip. Doar că îmi crește ușor tensiunea când sunt oprită de poliție.
   - Se întâmplă des, așa-i?
   - Nu. Voiam să zic că de fiecare dată când am fost oprită, mă...
   - Mă gândesc că vreți să știți de ce v-am oprit.
   - Da, adică, nu cred că am...
   - Motivul pentru care v-am oprit e că mașina e supra-încărcată.
   - Supra-încărcată?
   - Se lasă pe osia din spate. De ce nu coborâți să vedeți?
   Înainte ca Audra să poată răspunde, șeriful deschise ușa și făcu un pas în spate. Ea rămase nemișcată, cu documentele încă în poală, uitându-se în sus spre el.
   - V-am rugat să ieșiți din vehicul, doamnă.
   Audra așeză talonul și permisul pe scaunul de lângă și își desfăcu centura de siguranță.
   - Mama?
   Se întoarse către Sean și zise:
   - E în regulă. Trebuie doar să vorbesc cu domnul polițist. Sunt chiar aici. Ok?
   Sean dădu din cap că înțelege, apoi își mută din nou atenția pe șerif.
   Audra ieși, soarele arzându-i aprig pielea.
   Șeriful merse în partea din spate a mașinii și arătă.
   - Uitați-vă. Vedeți? Nu aveți destul spațiu între cauciuc și caroserie.
   Puse mâinile pe capotă și împinse, zgâlțâind mașina pe arcuri.
   - Uitați-vă la asta. Pe aici drumurile nu sunt atât de bune, nu sunt bani pentru a le repara. Prindeți o gaură prea tare și vă treziți cu belele pe cap. Am văzut oameni pierzându-și controlul din cauza asta, li se găurește un cauciuc, li se rupe osia, sau Dumnezeu mai știe ce, și ajung cu capul în jos într-un șanț sau se izbesc de vreun camion de pe contrasens. Nu e o priveliște frumoasă, credeți-mă. Nu pot să vă las să conduceți așa.
   Audra răsuflă ușurată și un fior o străbătu; șeriful nu știa cine era, nu o căuta. Dar senzația se diluă îndată în insistența lui de a o opri. Audra trebuia să meargă mai departe, dar nu putea risca să-l calce pe nervi pe omul acesta.
   - Nu mai am decât puțin de mers, spuse ea, arătând spre curba din față. Mă îndrept spre Silver Water pentru a petrece noaptea acolo. Pot să mai las din lucruri când ajung.
   - Silver Water? întrebă el. Stați la pensiunea doamnei Gerber?
   - Nu m-am decis încă.
   Șeriful dădu din cap.
   - Oricum, tot sunt mai mult de 2 kilometri până la Silver Water, drum îngust, multe serpentine. Multe se pot întâmpla de aici până acolo. Uitați cum facem... luați-vă cheile și mergeți acolo, pe marginea drumului.
   - Dacă pot să mai conduc doar un pic o să...
   - Doamnă, încerc să vă ajut aici. Acum, luați cheile cum v-am rugat și veniți aici.
   Audra se întinse în mașină, se aplecă pe lângă volan și scoase cheile din contact.
   - Mamă, ce se întâmplă? întrebă Sean. Ce vrea?
   - E în regulă, spuse Audra. O rezolvăm într-un minut. Stai acolo cuminte și ai grijă de sora ta. Poți face asta pentru mine?
   Sean își frământă degetele.
   - Da, mamă.
   - Bun băiat, îi spuse și îi făcu cu ochiul.
   Îi aduse cheile șerifului – Whiteside era, nu? – și i le înmână.
   - Urcați pe acostament, zise el, arătând spre nisipul de lângă stradă. Nu vreau să vă lovească ceva.
   Făcu precum i se spuse, Sean și Louise răsucindu-se pe banchetă pentru a se uita la ea prin geamul din spate.
   Whiteside întinse mâna spre portbagaj.
   - Ia să vedem ce avem aici.
   Avea voie s-o facă? Să îi deschidă portbagajul și să se uite înăuntru?
   Audra își duse mâna la gură, păstră liniștea în timp ce el își plimbă privirea peste cutiile împachetate, gențile cu haine, două coșuri pline cu jucării.
   - Să vă zic ce pot face pentru dumneavoastră, spuse polițistul, făcând un pas în spate și proptindu-și mâinile în șold. O să mut câteva dintre lucrurile astea în mașina mea, doar pentru a ușura un pic încărcătura, vin în spatele dumneavoastră până în Silver Water – aș zice chiar că doamna Gerber s-ar bucura de asta –, iar apoi vă gândiți ce faceți mai departe. Va trebui să lăsați niște lucruri în urmă, vă zic de pe acum. E un second-hand caritabil în oraș, sunt sigur că cei de acolo vă pot ajuta. Pe aici avem cel mai sărac petec de pământ din stat și second-hand-ul e cam singurul rămas deschis. În fine, să vedem ce aveți.
   Whiteside se aplecă și ridică o cutie pe buza portbagajului. Deasupra ei, pături și cearșafuri împăturite. Dedesubt, doar așternuturi și prosoape, își aminti Audra. Împachetase păturile și fețele de pernă preferate ale copiilor: Star Wars pentru Sean, Doc McStuffins pentru Louise. Văzu culorile pastelate, vii, în timp ce polițistul scormonea pe fundul cutiei.
   Atunci îi trecu prin minte să-l întrebe ce anume căuta în cutie și deschise gura să o facă, dar el vorbi primul:
   - Doamnă, asta ce este?
   Bărbatul se îndreptă, cu mâna încă în cutie, ținând la o parte un teanc de pături și cearșafuri. Audra rămase nemișcată pentru o clipă, mintea ei incapabilă de a conecta întrebarea lui de un răspuns logic.
   - Pături și chestii din astea, spuse.
   El arătă cu mâna dreaptă în cutie.
   - Și asta?
   Frica se aprinse ca o lumină. Crezuse că mai înainte fusese speriată, dar nu, aceea nu fusese decât o simplă îngrijorare. Dar asta, acum, asta era frică. Ceva nu era deloc în regulă aici, și nu-și dădea seama ce anume.
   - Nu știu la ce vă referiți, spuse ea, neizbutind să țină fiorul departe de voce.
   - Mai bine veniți să vedeți, zise el.
   Audra făcu încet câțiva pași spre el, tenișii ei crăpând pietriș și nisip.
   Se aplecă și privi în măruntaiele întunecate ale cutiei. Acolo jos, o formă a unui obiect pe care nu-l putea discerne prea bine.
   - Nu știu ce e asta, zise ea.
   Whiteside își vârî mâna înăuntru, prinse obiectul de un colț și îl ridică în lumina dură de afară.
   - Nu vreți să ghiciți? întrebă el.
   Nu era niciun dubiu – o punguliță destul de mare plină pe jumătate cu frunze verzi și uscate.
   Audra dădu din cap și zise:
   - Aia nu-i a mea.
   - Aș zice că seamănă cam mult cu marijuana. Dumneavoastră ce credeți?
   Teama rece din pieptul Audrei îi împânzi brațele și pulpele ca apa înghețată îmbibându-i-se în haine. În centrul ei – amortizată. Da, știa ce era. Dar nu mai folosise așa ceva de ani de zile. Nu mai folosise nimic de genul de doi ani. Nici măcar bere.
   - Nu e a mea, zise.
   - Sunteți sigură?
   - Da, sunt sigură, răspunse, dar o mică parte din ea se gândi că fusese cândva o perioadă în care consumase așa ceva, nu-i așa?
   Aș fi putut să o ascund și să uit de ea între cearșafuri? Nu aș fi putut. Aș fi putut?
   - Atunci aveți de gând să-mi spuneți cum a ajuns în portbagajul mașinii dumneavoastră?
   - Nu știu, zise și se întrebă neîncetat dacă era posibil – era?
   Nu. În mod cert nu. De când se măritase, nu mai fumase nimic, iar de atunci se mutase de trei ori. În niciun caz nu ar fi putut să o urmărească punga aia până aici, indiferent cât de neatentă ar fi fost.
   Văpaie în ochi, lacrimi amenințând-o, mâinile ei începând să tremure. Dar trebuia să se controleze. Pentru copii, se gândi. Nu îi lăsa să te vadă pierzându-ți controlul. Își șterse obrazul cu palma, își trase nasul zgomotos.
   Whiteside ridică punga în lumină, o scutură.
   - Păi, atunci trebuie să avem o discuție despre cui aparține. Totuși, vă zic, cred că e un pic mai mult decât s-ar putea considera pentru consum propriu. Așa că trebuie să purtăm o discuție lungă și serioasă.
   Genunchii Audrei se înmuiară și își așeză o mână pe marginea capotei, pentru a se sprijini.
   - Domnule, jur pe Dumnezeu, nu-i a mea și nu știu de unde a apărut.
   Și ăsta era adevărul, nu?
   - După cum am spus, doamnă, va trebui să purtăm o discuție despre asta.
   Whiteside așeză pungulița peste pături și scoase cătușele din curea.
   - Dar deocamdată vă arestez.

CAPITOLUL 3

   - Poftim?
   Picioarele Audrei amenințau să cedeze. Dacă nu s-ar fi rezemat de mașină, s-ar fi prăbușit.
   - Mama?
   Sean își desfăcuse centura de siguranță și se aplecase peste banchetă, cu ochii larg deschiși.
   - Mamă, ce se întâmplă?
   Louise se uită și ea în spate, cu frică pe chip. Lacrimile își croiseră urme fierbinți pe obrajii Audrei. Își trase din nou nasul și își șterse lacrimile.
   - Nu se poate, zise.
   Trăsăturile lui Whiteside rămaseră neschimbate.
   - Doamnă, trebuie să veniți cu mine la mașină.
   Audra își scutură capul.
   - Dar... copiii mei.
   El se apropie, își coborî vocea.
   - Să ne purtăm civilizat acum, de dragul lor. Faceți ce vă spun eu și totul va merge mult mai ușor pentru dumneavoastră și pentru ei. Acum, haideți.
   Whiteside întinse mâna să o prindă de braț, iar ea îl lăsă să o conducă din spatele breakului ei spre partea din față a mașinii de poliție.
   - Mama? Mamă!
   - Spuneți-i că e totul în regulă, zise Whiteside.
   Audra privi spre mașina ei.
   - Totul e în regulă, Sean. Ai grijă de sora ta. O rezolvăm în câteva minute.
   Ajunseră la mașina de poliție și bărbatul spuse:
   - Goliți-vă buzunarele aici, pe capotă.
   Audra își vârî mâinile în buzunarele blugilor și lăsă pe capotă o grămăjoară de batiste de hârtie și mărunțiș. Whiteside aruncă punga de marijuana peste ea.
   - Asta-i tot? Acum întoarceți-vă buzunarele pe dos.
   O făcu, iar el o întoarse de braț cu spatele la el.
   - Mâinile la spate.
   Audra auzi clicul metalului și îi simți degetele dure pe încheieturi.
   - Aveți dreptul să nu spuneți nimic. Orice veți spune poate și va fi folosit împotriva dumneavoastră într-o sală de judecată. Aveți dreptul la un avocat în timpul interogatoriului; dacă nu vă puteți permite un avocat, vi se va aloca unul din oficiu. Înțelegeți?
   Când metalul răcoros se încolăci în jurul fiecărei încheieturi, portiera din spate a breakului se deschise. Sean dădu buzna din mașină și ateriză în palme și-n genunchi, în praf.
   - Mamă, ce se întâmplă? strigă, ridicându-se în picioare.
   Din mașină se auzi plânsul Louisei, din ce în ce mai tare.
   - E totul în regulă, zise Audra, dar Sean nu se opri.
   - Înțelegeți? întrebă Whiteside din nou.
   Sean, deja alergând, zise:
   - Hei, las-o pe mama în pace.
   - Sean, du-te înapoi...
   Whiteside smuci și roti cătușele, împungând durere în încheieturile și umerii Audrei. Ea scoase un icnet și Sean se opri brusc.
   - Vă înțelegeți drepturile?
    Whiteside întrebă încă o dată, gura aproape de urechea ei.
   - Da, răspunse ea, cuvântul strecurat printre dinți, oțelul mușcând din piele.
   - Atunci spuneți-o. Spuneți: Da, înțeleg.
   - Da, înțeleg.
   - Mulțumesc.
   Bărbatul se întoarse spre Sean.
   - Mai bine te întorci în mașină, fiule. O rezolvăm noi într-un minut sau două.
   Sean se îndreptă, era înalt pentru vârsta lui, dar părea foarte mărunt acolo, la marginea drumului.
   - Lasă-mi mama în pace.
   - Asta nu pot face, fiule. Acum întoarce-te la mașină.
   Smuci cătușele din nou și îi rosti în ureche:
   - Spuneți-i.
   Audra sâsâi de durere.
   - Spuneți-i, altfel totul se complică.
   - Sean, întoarce-te în mașină, zise ea, străduindu-se să-și alunge frica din glas. Auzi, sora ta plânge. Trebuie să mergi să ai grijă de ea. Hai, fii băiat bun pentru mine.
   Sean arătă spre Whiteside.
   - Să nu-i faceți rău, spuse, apoi se întoarse și merse la mașină, uitându-se înapoi peste umăr.
   - Viteaz băiat, zise Whiteside. Acum, aveți ceva ascuțit asupra dumneavoastră? Ceva ce m-ar putea răni în timpul percheziției?
   Audra dădu din cap că nu.
   - Nu, nimic. Stați un pic – ce? Mă percheziționați?
   - Corect, spuse Whiteside și se ghemui în spatele ei.
   Își încolăci degetele mari în jurul gleznelor și apăsă, plimbând materialul blugilor ei între palme.
   - Nu puteți face așa ceva, spuse ea. Puteți? O femeie polițist ar trebui să o facă.
   - Pot să vă percheziționez și asta fac. Nu veți fi tratată special doar pentru că sunteți femeie. A fost o vreme în care aș fi putut suna la poliția din Silver Water să chem o femeie polițist, doar așa, din curtoazie, nu pentru că aș fi obligat – că nu sunt – dar acum nu mai pot. Primarul a închis secția din Silver Water acum 3 ani. Orașul nu și-a mai permis așa ceva.
   Mâinile îi urcară pe gambe și pulpe, apăsând, explorând. Apoi își împinse dosul unei palme între pulpele ei, în zona inghinală, doar pentru o clipă, dar suficient cât Audra să strângă din ochi și să i se facă rău. Apoi pe fese, în buzunarele din spate, și jos pe celălalt picior, înainte ca arătătoarele să-i scurme în teniși. Apoi se ridică, mâinile brăzdându-i spatele leoarcă de transpirație, în față apoi, pe burtă, abia răzuind conturul sânilor, sus pe umeri, în jos pe brațe.
   Abia când termină, Audra observă că-și ținuse respirația. Acum o eliberă într-o expirație lungă, înfiorată.
   Apoi auzi plânsetul venind din mașina ei, tot mai puternic, aproape isteric.
   - Copiii mei, zise.
   - Nu vă faceți griji pentru ei, zise Whiteside și o conduse în partea din spate a mașinii de poliție.
   Deschise portiera.
   - Aveți grijă la cap.
   Își așeză o mână pe creștetul ei, apăsă, o ghidă înăuntru.
   - Picioarele, spuse.
   Pentru o clipă Audra nu pricepu, dar apoi își ridică picioarele în mașină.
   Șeriful trânti ușa și lumea amuți dintr-odată.
   - Oh, Doamne! spuse ea și nu-și mai putu reține lacrimile. Oh, Doamne.
   Panica îi zăngăni prin minte, prin piept, amenințând să-i ia cumpătul de tot dacă nu se controla. Se strădui să respire adânc pe nas, să țină respirația, să sufle aerul pe gură, vârful limbii apăsând partea din spate a danturii. Exercițiu de relaxare învățat în perioada de detoxifiere.
   Concentrează-te pe clipa de acum, găsește ceva cu privirea, concentrează-te pe acel punct până când lumea se adună la loc.
   Prin grilajul ce separa bancheta din spate de cea din față văzu o tăietură de cinci centimetri în tetiera tapițată cu piele. Țintui tăietura cu privirea, respirând. Inspiră, ține, expiră, inspiră, ține, expiră.
   Îl văzu cu colțul ochiului pe Whiteside mergând în partea din spate a mașinii de poliție, apoi auzi portbagajul deschizându-se și închizându-se.
   Merse în față, ridică punga cu marijuana de pe capotă, o lăsă să cadă într-un plic maro, făcu apoi la fel cu resturile de șervețele și mărunțișul pe care Audra le scosese din buzunare. Ea își reașeză privirea pe tăietura din tetieră, se concentră din nou pe respirație. Portiera se deschise în față, pe partea pasagerului, și Whiteside așeză cele două plicuri pe banchetă înainte de a se apleca și a se uita la ea.
   - Aveți familie prin apropiere?
   - Nu, răspunse Audra.
   - Poate veni cineva să ia copiii pentru dumneavoastră?
   - Am un prieten, zise ea. În California. San Diego.
   - Păi, asta nu prea ne e de ajutor acum, nu? Dar tatăl lor? El unde e?
   - New York. Nu mai suntem împreună.
   Whiteside expiră prin buzele țuguiate, dispăru dincolo de gânduri pentru câteva clipe, apoi dădu din cap – decizia fu luată. Se întinse și ridică stația radio de pe bord.
   - Collins, ești?
   Rămase tăcut pentru o vreme, capul aplecat, ascultând.
   - Collins, unde ești?
   Un pârâit, apoi vocea unei femei.
   - Sunt pe Gisela Road, domnule. Cu ce vă pot ajuta?
   - Sunt pe County Road, chiar înainte de curba spre Silver Water, zise el. Tocmai am arestat pe cineva pentru deținere. Am doi copii în mașina suspectei, așa că am nevoie să ai grijă de ei, bine? Și vezi dacă poți da de Emmet. Am nevoie să remorcheze ceva de aici.
   Liniște preț de câteva clipe, înainte ca Whiteside să vorbească din nou:
   - Collins?
   - Da.
   - Crezi că poți da de Emmet pentru mine?
   Încă o pauză și Whiteside își umezi buzele.
   - Collins? Da sau nu?
   - Sigur, zise femeia. Dați-mi 5-10 minute.
   Whiteside îi mulțumi și așeză stația înapoi în furcă. Se uită în spate la Audra și zise:
   - În regulă. Acum trebuie să așteptăm un pic.
   Prin ușa deschisă, Audra auzi vaietul Louisei, secerând prin panica ce-i fierbea în minte.
   - Auziți, spuse ea. Copiii mei plâng. Nu pot să-i las acolo.
   Bărbatul oftă, apoi spuse:
   - Bine. Mă duc eu până la ei.
   - Stați, pot să...
   Ușa se trânti, zgâlțâind mașina pe suspensii. În timp ce se uita la el cum pășea încet spre mașina ei, Audra rosti o rugăciune șoptită.

CAPITOLUL 4

   Sean îl văzu prin portbagajul deschis, apropiindu-se. Louise se văita, strângându-l pe Gogo tare la piept. Ghemotocul de umplutură și cârpă roz ce fusese cândva un iepure încă mai avea doi ochi – încă.
   - Taci, spuse Sean. Mama a zis că totul va fi bine. Așa că taci, da?
   Degeaba. Continuă să plângă, chiar mai tare după ce masivul polițist trântise ușa portbagajului. Veni în dreptul portierei lui Sean și o deschise, se ghemui acolo jos pentru a fi la același nivel cu ei.
   - Sunteți bine aici, copii?
   - Ce se întâmplă? întrebă Sean.
   Polițistul își șterse buzele cu palma.
   - Ei bine, nu pot să te mint, fiule. Mama ta a cam dat de belea.
   - Dar n-a făcut nimic.
   Șeriful Whiteside – Sean îi citi pe ecuson – își dădu jos ochelarii de soare, dezvelindu-și ochii gri. Iar ceva de acolo, din ei, îl sperie atât de tare pe Sean, până în miezul său, îl zgudui atât de tare, încât trimise un junghi în vezică și-l furnică, simțind acum nevoia de a se elibera.
   - Păi, uite, asta e problema, spuse Whiteside. Avea ceva în portbagaj ce nu trebuia să aibă. Ceva ilegal. Acum trebuie să o duc în oraș, ca să putem purta o discuție despre asta. Dar vă promit că totul va fi bine.
   - Ce-a avut? întrebă Sean.
   Șeriful zâmbi ușor.
   - Ceva ce n-ar fi trebuit să aibă. Doar atât. O să fie bine.
   Acum Whiteside își lăsă privirea să i se plimbe prin mașină, peste Sean și Louise, iar băiatul aproape că putu simți căutătura pe el, scormonindu-i pe piele. Șeriful se ridică un pic pentru a o vedea ceva mai bine pe Louise, o studie din cap până în picioare. Încuviință din cap și limba îi apăru între buze, le udă și se retrase.
   - O să fie bine, repetă. Acum, uite ce se va întâmpla: după cum am spus, trebuie să o iau pe mama voastră în oraș să discut cu ea, dar nu pot să vă las singuri aici. Deci colega mea, ajutorul de șerif Collins, va veni să vă ducă undeva în siguranță, unde să poată avea grijă de voi.
   Louise scoase un văitat ascuțit.
   - Mergem la pușcărie?
   Whiteside zâmbi, dar privirea ce-l înspăimântase pe Sean încă îi mai zăbovea în ochi.
   - Nu, drăguță. Nu mergeți la pușcărie. Ajutorul de șerif Collins o să vă ducă într-un loc sigur.
   - Unde? întrebă Sean.
   - Un loc sigur. Nu trebuie să vă îngrijorați. Totul va fi bine.
   - Pot să-l iau pe Gogo? întrebă Louise.
   - Sigur că poți, drăguță. Ajutorul de șerif Collins va fi aici în câteva clipe și totul o să fie bine.
   - O tot spuneți.
   Whiteside se uită la Sean și zâmbetul îi dispăru de pe chip.
   - Ce anume?
   Apoi Sean pricepu ce-l deranjase la ochii șerifului.
   - Tot spuneți că totul o să fie bine. Dar păreți speriat.
   Whiteside clipi și zâmbetul i se întări.
   - Nu sunt speriat, fiule. Vreau doar ca amândoi să știți că o să fie bine. Ajutorul de șerif Collins o să aibă mare grijă de voi. Mama voastră și cu mine o să rezolvăm problema cât se poate de repede, apoi puteți merge toți acasă. Hei, nu mi-ați spus cum vă cheamă.
   Sean își închise gura.
   Whiteside se uită la Louise, ale cărei vaiete se transformaseră în scâncete și-un nas înfundat.
   - Cum te cheamă, drăguță?
   - Louise.
   - Și pe fratele tău cum îl cheamă?
   - Sean.
   - Bune nume, zise Whiteside, zâmbind atât de larg de-și arătă dinții. De unde sunteți?
   - New York, răspunse Louise.
   - New York, repetă și el. Chiar așa? Păi, sunteți tare departe de casă.
   - Ne mutăm în California, spuse Louise.
   - Taci, zise Sean. Nu trebuie să-i spunem nimic.
   Whiteside râse ușor.
   - Domnișoara poate vorbi cu mine dacă vrea.
   Sean se întoarse spre el, îi aruncă o privire aspră.
   - Am văzut la TV. Nu trebuie să vă spunem nimic.
   Șeriful se întoarse din nou spre Louise.
   - Fratele tău cel mare e un băiat isteț. Cred că o să se facă avocat când va fi mare, ce zici?
   Louise îl îmbrățișă pe Gogo.
   - Nu știu.
   - În fine, vorbim și noi, să mai treacă timpul, nu? Cum fac oamenii. Și voiam doar să mă asigur că sunteți bine. Aveți apă aici?
   Louise ridică sticla, i-o arătă. Sean se uita drept în față.
   - Păi, să beți tot. E foarte cald aici. Nu vreau să vă deshidratați.
   Louise luă o înghițitură lungă. Sean nu.
   Zgomot de afară și șeriful se uită spre stradă.
   - Iat-o că vine, zise, ridicându-se.
   Sean trase cu ochiul prin parbriz, printre tetierele din față. O altă mașină de poliție se apropie, încetini și se întoarse. Dădu cu spatele pe marginea drumului până când bara din spate ajunse la doar câțiva metri de break. O femeie mai tânără în uniformă asemănătoare celei de pe Whiteside ieși din mașină. Avea părul blond prins la spate, maxilar ferm ca al unui băiat, șolduri înguste.
   Ajutorul de șerif Collins trecu pe lângă partea din față a mașinii și se alătură lui Whiteside, în dreptul portierei.
   - Ei sunt Sean și Louise, spuse el. Sunt un pic supărați, dar le-am zis că vei avea mare grijă de ei. Nu-i așa?
   - Așa e, zise ea în timp ce se ghemui lângă ușă. Bună, Sean. Bună, Louise. Eu sunt ajutorul de șerif Collins și o să am grijă de voi. Doar pentru puțin timp, până rezolvăm problema. Nu vă faceți griji. Totul va fi bine.
   Când îi văzu ochii albaștri, Sean simți atingerea unui deget înghețat pe inimă; în ciuda zâmbetului și glasului blând, părea și mai speriată decât șeriful.
   - Acum haideți cu mine.
   - Unde ne duceți? întrebă Sean.
   - Undeva în siguranță, spuse Collins.
   - Dar unde?
   - Undeva în siguranță. Poate o ajuți și pe Louise cu centura.
   Sean dădu să răspundă, să-i spună că nu, nu aveau de gând să meargă nicăieri, dar Louise spuse:
   - Pot să o desfac singură. A spus că pot să-l iau și pe Gogo.
   - Sigur că poți, zise Collins.
   Înainte ca Sean să aibă cum să o oprească, Louise se ridică din scaunul de copii și se cocoță peste el, luând-o pe Collins de mână. Cât timp ajutorul de șerif o ajută să coboare, Sean rămase nemișcat.
   Collins întinse mâna liberă spre el.
   - Hai.
   Sean își încrucișă brațele.
   - Nu cred că ar trebui.
   - Sean, nu ai de ales, spuse ea. Trebuie să vii cu mine.
   - Nu.
   Whiteside se aplecă și rosti pe-o voce joasă:
   - Fiule, cum ți-a spus și ajutorul de șerif, nu ai de ales în toată treaba asta. Dacă trebuie, te arestez, îți pun cătușele și te car până la mașina ajutorului de șerif. Sau poți să ieși pe picioarele tale și să mergi până la ea. Ce alegi?
   - Nu mă puteți aresta, zise Sean.
   Șeriful se aplecă, apropiindu-se tot mai mult, cu frica din priviri întărâtată.
   - Ești sigur de asta, fiule?
   Sean înghiți în sec și zise:
   - Ok.
   Ieși din mașină, iar Whiteside îi așeză o mână grea pe umăr și îl îndrumă spre mașina de poliție, Collins ținând-o pe Louise de mână și mergând în față. Ajutorul de șerif deschise ușa din spate a mașinii și o ajută pe Louise să intre.
   - Dă-te un pic mai încolo, scumpo, zise Collins.
   Întinse mâna pentru Sean.
   Sean se întoarse să arunce o privire spre mașina șerifului, încercând să-și vadă mama prin parbriz. Tot ce reuși să deslușească fu o siluetă vagă ce putea să fie ea sau nu. Degetele groase ale lui Whiteside se strânseră pe umărul său, îl ghidară spre Collins.
   - Hai, intră, spuse Collins, cu o mână sub brațul băiatului, încurajându-l să intre în mașină. Fă-mi pe plac și ajut-o pe sora ta cu centura de siguranță, bine?
   Sean se blocă când văzu bancheta din spate a mașinii de poliție acoperită cu o folie transparentă de plastic, lipită ca să nu se miște, întinsă peste banchetă, partea din spate a locurilor din față, covorașele de pe jos, tetierele. Collins îi așeză o mână pe spate și îl împinse să intre cu totul.
   Ușa se închise în urma lui, iar Sean se uită prin geamul prăfuit la cei doi polițiști vorbind foarte aproape unul de celălalt. Collins dădea din cap la tot ce-i spunea Whiteside, apoi șeriful se întoarse și merse înapoi la mașina lui. Collins rămase locului pentru o vreme, cu o mână la gură, privind în gol. Sean avu timp să se întrebe pentru câteva clipe ce gânduri puteau să o țintuiască acolo, înainte ca femeia să ocolească mașina, să deschidă portiera din față și să intre.
   Învârti cheia în contact și se uită în spate la Sean și zise:
   - Te-am rugat să-ți ajuți sora cu centura de siguranță. Poți face asta pentru mine?
   Fără să-și smulgă privirea de pe Collins, Sean trase centura peste Louise, o prinse, apoi făcu la fel și cu a sa.
   - Mulțumesc, zise ajutorul de șerif.
   Collins porni mașina și ieși de pe marginea drumului, accelerând, îndepărtându-se de breakul lor în care călătoriseră de-a lungul țării.
   Intersecția pentru Silver Water se apropie și Sean așteptă ca femeia să frâneze și să vireze.
   Dar nu o făcu. În schimb, trecând de ieșire, prinse tot mai multă viteză.
   Sean își întoarse capul, privi indicatorul și curba dispărând în urma lor.
   Teroarea ce-i viermuia prin stomac de când fuseseră opriți de șerif urcă acum în piept și-n gâtlej. Îl năpădiră lacrimile, fierbinți și șocante, picurând de pe obraji pe tricou. Încercă să le țină în frâu, dar nu izbuti. Nici vaietul nu-l putu ține închis în gură.
   Collins se uită la el.
   - Nu te teme, zise. Totul o să fie bine.
   Cumva, faptul că-l surprinse plângând ca un bebeluș înrăutățise situația, îngrămădind rușine peste frică, iar Sean plânse și mai abitir.
   Plângea după mama lui și după casa lui și după perioada pe care o avuseseră împreună înainte de a fi nevoiți să plece.
   Louise se întinse pe banchetă, mâna ei mică atingând-o pe a lui.
   - Nu plânge, spuse ea. Totul va fi bine. Ne-au zis.
   Dar Sean știa că mințiseră.

CAPITOLUL 5

   Audra văzu cealaltă mașină de poliție îndepărtându-se în ceața lacrimilor sale.
    Își urmărise copiii cum fuseseră scoși din mașina ei și duși la mașina ajutorului de șerif, văzuse privirile lui Sean aruncate spre ea, plânsese când dispărură. Acum șeriful Whiteside porni înapoi la pas lent, își așeză ochelarii de soare, degetele mari agățate-n curea, de parcă totul pe lume era în regulă. De parcă propriii ei copii nu fuseseră tocmai acum luați de un străin.
   Un străin, poate, dar o polițistă. În orice fel de belea ar fi călcat ea, polițista avea să le poarte de grijă. Aveau să fie în siguranță.
   - O să fie în siguranță, rosti Audra cu glas tare, vocea-i dogită în ureche.
   Închise ochii și o zise din nou, ca pe o dorință pe care o voia îndeplinită cu disperare.
   Whiteside deschise portiera și se strecură înăuntru, greutatea sa zgâlțâind mașina. Închise ușa, vârî cheia în contact și porni motorul.
   Ventilatoarele se treziră la viață, împingând aer cald în interior.
   Audra îi văzu reflexia ochelarilor de soare în oglinda retrovizoare și știu că o urmărea ca pe o albină prinsă într-un borcan. Își trase nasul zgomotos, clipind să-și alunge lacrimile.
   - Remorcherul e pe drum, zise el. Apoi putem să plecăm.
   - Acea polițistă...
   - Ajutorul de șerif Collins, spuse el.
   - Ajutorul de șerif – unde îmi duce copiii?
   - Într-un loc sigur.
   Audra se aplecă spre el.
   - Unde?
   - Un loc sigur, răspunse. Ai alte lucruri la care să te gândești acum.
   Inspiră, expiră, simți isteria umflându-se în ea, o înăbuși.
   - Vreau să știu unde îmi sunt copiii, spuse ea.
   Whiteside rămase nemișcat și tăcut pentru câteva secunde înainte de a zice:
   - Mai bine să tăceți acum.
   - Vă rog, spuneți-mi doar...
   Își dădu ochelarii de soare jos, se roti spre ea.
   - Am spus să tăceți.
   Audra cunoștea privirea aia – îi îngheță inima. Acel aliaj de ură și furie din ochii săi. Aceeași privire pe care o avusese tatăl ei de fiecare dată când își umplea burta cu alcool și trebuia neapărat să rănească pe cineva, de obicei pe ea sau pe fratele ei mai mic.
   - Îmi pare rău, spuse pe un ton atât de jos, încât nici șoaptă nu era.
   Ca o fetiță de 8 ani, sperând ca un îmi pare rău să-i țină cureaua tatălui în jurul șoldurilor, nu strânsă în pumn. Nu izbuti să-i țină isonul, plecă privirea în poală.
   - În regulă, spuse el, și se întoarse spre deșertul de dincolo de parbriz.
   Liniște acum, doar huruitul motorului pornit și Audra împotmolită într-o senzație de ireal, ca și cum toate acelea nu erau decât o parte a unui vis febril, ca și cum era martor în visul altcuiva.
   Dar nu fuseseră la fel și ultimele 18 luni?
   De când l-a părăsit pe Patrick, luându-i pe Sean și Louise cu ea, nu avusese parte decât de zile și săptămâni și luni de griji. Spectrul soțului mereu ghicindu-se pe la colțurile ochilor; știind despre el, despre ce voia să ia de la ea, toate atârnau peste mintea ei ca un voal constant.
   Din clipa în care Patrick a priceput că a pierdut-o, că nu mai avea să se plece în fața lui, a început să dea târcoale, căutând să pună mâna pe singurul lucru care știa că ar distruge-o. El nu-și iubea copiii, așa cum niciodată nu o iubise pe Audra. Pentru el erau posesiuni, ca o mașină sau un ceas scump. Un simbol pentru toți cei din jurul său – uitați-vă la mine, am succes, îmi trăiesc viața ca oamenii adevărați. Audra a realizat prea târziu că ea și copiii nu erau decât simple bucăți din fațada pe care și-o clădise în jurul său pentru a crea iluzia unui bărbat decent.
   Când, în sfârșit, a reușit să se elibereze, rușinea a provocat o furie în el ce nu s-a mai stins niciodată. Iar Patrick putea trage de atâtea sfori jegoase. Alcoolul, pastilele, cocaina, toate. Deși obișnuise să se îngrijească de aceste slăbiciuni ale ei ca modalități de a o îmblânzi – un facilitator, îl numise psihologul –, acum se folosea de acele slăbiciuni ca de arme cu care să o lipsească de copiii ei. Patrick prezentase dovezi avocaților, judecătorului, apoi Protecția Copilului s-a arătat, i-a luat interviu în micul apartament din Brooklyn în care se mutase. Întrebări atât de malițioase, de jignitoare.
   Ultimul interviu a frânt-o. Bărbatul și femeia îngrijorați, glasurile lor cumsecade, întrebând dacă era adevărat ceea ce li se spusese, și oare nu avea să le fie mai bine copiilor cu tatăl lor, chiar și numai pentru câteva săptămâni, până se putea pune pe picioare?
   - Sunt pe picioarele mele, le-a zis. Nu am mai consumat de peste doi ani.
   Și spusese adevărul. Dacă nu s-ar fi curățat mai întâi, nu ar fi avut puterea de a-și părăsi soțul, de a lua copiii cu ea. Cele 18 luni de atunci au fost o bătălie, cu siguranță, dar niciodată în toată acea perioadă nu s-a întors la obiceiurile care cândva aproape o omorâseră. Își reclădise viața pentru ea și copiii ei, pusese mâna pe un job stabil de chelneriță într-o cafenea. Nu făcea mulți bani, dar avea ceva pus deoparte, o sumă luată din contul comun al ei și al lui Patrick înainte să plece. Reîncepuse chiar să picteze.
   Dar bărbatului și femeii nu a părut să le pese de toate astea. S-au uitat unul la celălalt cu milă pe chipuri, iar Audra i-a rugat să plece.
   Iar bărbatul și femeia au zis:
   - Am prefera să nu se ajungă la proces. E întotdeauna mai bine să se rezolve între părinți.
   Așa că Audra a urlat la ei și le-a cerut să plece naibii din casa ei și să nu se mai întoarcă niciodată.
   Și-a petrecut tot restul acelei zile într-o stare de agitație frenetică, tremurând, poftind câte ceva, orice, ca să-i netezească muchiile fricii. În cele din urmă și-a sunat prietena, pe Mel, singura amică păstrată din facultate, și Mel i-a zis să vină la ea, să vină în San Diego, doar pentru câteva zile, aveau loc.
   Audra a început să împacheteze chiar în clipa în care a așezat receptorul în furcă. La început nu fuseseră decât suficiente haine pentru ea și copii ca să le ajungă scurt timp, apoi s-a gândit la jucării și la faptul că probabil și-ar fi dorit așternuturile preferate, așa că gențile au devenit cutii și și-a dat seama că nu putea zbura, trebuia să aleagă mașina îmbătrânită cumpărată cu un an în urmă, iar apoi și-a dat seama că nu putea să fie doar pentru câteva zice, trebuia să fie pentru totdeauna.
   Nu s-a oprit să se gândească la ce făcea decât pe la jumătatea lui New Jersey. Cu patru zile în urmă, de dimineață, a tras pe dreapta cuprinsă de o panică ce părea să fi explodat de undeva din miezul ei. Deși Sean a tot întrebat-o de ce a oprit, Audra a rămas nemișcată, cu mâinile pe volan, pieptul ridicându-se și coborându-se în timp ce se lupta pentru câteva guri de aer.
   Sean a fost cel care a calmat-o atunci. Și-a desfăcut centura de siguranță, s-a cocoțat pe locul de lângă ea, a ținut-o de mână și i-a vorbit pe un ton cald și calm. După câteva minute, s-a adunat, iar Sean a rămas lângă ea să se gândească la ce era de făcut, încotro mergeau și cum aveau să ajungă acolo.
   Străzi mai mici, a decis. Nu știa ce s-ar fi putut întâmpla dacă Protecția Copilului ar fi aflat că plecase cu copiii, dar era posibil să alerteze poliția și aceștia ar fi început să o caute. Așa că o luaseră pe drumuri înguste și șerpuitoare prin nenumărate orășele. Și nicio problemă cu poliția. Până acum.
   - Iată, zise Whiteside, smulgând-o pe Audra din visare.
   În față, un remorcher ieși de pe Silver Water Road și se apropie. Încetini la câțiva metri de ei și șoferul se apucă să dea în marșarier acompaniat de un bip până când partea din spate se alinie cu mașina Audrei. Șoferul, un bărbat jigărit în salopetă albastră, sări din cabină. Whiteside ieși din mașină și i se alătură în spatele camionetei.
   Audra îi privi pe cei doi bărbați vorbind, șoferul ținând un chitanțier ca Whiteside să semneze, înainte de a-i rupe foaia și a i-o înmâna. Apoi șoferul îi aruncă o privire lungă și Audra se simți ca o maimuță expusă la grădina zoologică, iar o furie irațională cauzată de intruziunea bărbatului o făcu să vrea să-l scuipe.
   În timp ce șoferul își văzu de treabă, atașând un troliu de partea din față a mașinii, Whiteside se întoarse la mașina de poliție. Urcă, dar nu zise nimic și porni mașina. Când trecură pe lângă șoferul camionului, Whiteside îi făcu cu mâna. Șoferul profită de ocazie pentru a mai arunca o ultimă privire spre Audra, iar înnoita atenție o făcu să-și întoarcă capul.
   Whiteside viră cu viteză spre ieșirea spre Silver Water și Audra fu nevoită să-și înfigă în podea picioarele crăcănate larg, pentru a nu cădea pe o parte. Drumul șerpuia în timp ce urca pe dealuri și în curând coapsele o dureau de la efortul de a sta dreaptă. Panta înclinată părea a nu se mai opri vreme de o veșnicie, povârnișuri maro de-o parte și de alta, pătate de cactușii Opuntia și de tufișurile aspre.
   Șeriful tăcea în timp ce conducea, din când în când uitându-se la ea în oglinda retrovizoare, ochii săi din nou ascunși în spatele ochelarilor de soare. De fiecare dată când se uita la ea, Audra deschidea gura să vorbească, să întrebe din nou de copiii ei, dar de fiecare dată șeriful își muta privirea de pe ea înainte ca Audra să-și găsească glasul.
   Aveau să fie bine, își spuse din nou și din nou. Sunt cu ajutorul de șerif. Indiferent ce mi s-ar putea întâmpla, ei o să fie bine. Toată asta nu e decât o greșeală teribilă și, îndată ce se rezolvă, vom porni din nou la drum.
   Bineînțeles, asta dacă nu aflau că fugise de Protecția Copilului. În cazul ăsta în mod cert aveau să o trimită pe ea și pe copiii ei înapoi la New York pentru a suporta consecințele. Dacă asta era cel mai rău lucru care se putea întâmpla, fie. Cel puțin Sean și Louise puteau fi în siguranță până când ar putea veni Mel după ei.
   Oh, Doamne, Mel. Audra o sunase de pe stradă, îi spusese că erau pe drum, iar Mel răspunsese prin tăcere. Audra și-a dat seama că oferta de a o primi ca musafir în San Diego fusese lansată din amabilitate, dar fără așteptări prea mari. Fie. Dacă Mel nu-i voia, Audra mai avea suficienți bani pentru o săptămână într-un motel ieftin. Avea să se gândească ea la ceva.
   O ultimă curbă abruptă când mașina crestă vârful dealului și un bazin adânc le ieși în față, o întindere de pământ plată ca fundul unei cratițe. În mijlocul ei, o mână de clădiri. Portocaliul și roșul însemnau poalele dealurilor din lateral, în depărtare, forme nefirești săpate în peisaj sub munți. Whiteside își ghidă mașina în jos pe o serie de serpentine și Audra se rezemă de ușă pentru a nu fi aruncată dintr-o parte în alta. Prin geam văzu primele case, barăci prefabricate și case mobile, acolo jos, printre copacii sfrijiți. În jurul proprietăților, garduri din lanțuri. Unele dintre ele aveau antene de satelit pe acoperișuri. Lângă câteva dintre ele erau parcate dubițe, altele cu cauciucuri proptite de pereți, piese de mașină îngrămădite în curți.
   Asfaltul albit de soare se transformă în pământ tasat când drumul se îndreptă și mașina începu să se zgâlțâie și să tremure. Acum treceau pe lângă casele pe care Audra le observase de pe versantul dealului și dezordinea se arătă mai limpede. Unii dintre proprietari își dăduseră silința să înveselească clădirile cu vopsea țipătoare și clopoțele de vânt, mai ales cele cu indicatoarele cu DE VÂNZARE în curte, dar disperarea se simțea prin geam.
   Recunoștea sărăcia când o vedea, pentru că Audra nu era decât la o generație distanță de ea. Părinții mamei sale nu au trăit sub soarele arzător al deșertului, ci mai degrabă sub cerurile întunecate ale Pennsylvaniei rurale, dar orașul lor muribund de oțel avea aceleași muchii jerpelite. Uneori făceau un drum până la New York, unde obișnuia să se joace pe un leagăn ruginit din grădină când era și mama cu ei, bunicul lor deja de ani buni la pensie, ultimele lor zile atârnând rece pe deasupra lor.
   Audra se întrebă de unde venea numele de Silver Water. Se gândi că trebuia să fie un lac prin apropiere, sau poate un râu. Comunitățile din deșert trebuiau să se fi adunat în jurul unei surse de apă. Și ce anume îi ținea acolo? Cine ar alege să-și trăiască viața într-un loc atât de dur, în care soarele putea să-ți smulgă pielea de pe spate?
   Casele de pe ambele părți ale străzii se înmulțeau, dar abia dacă se puteau crea străzi. Printre prefabricate, câteva case mai trainice ridicate în lemn, vopseaua bășicându-se și decojindu-se de pe pereți. Un bărbat mai în vârstă în pantaloni scurți și vestă se opri din scormonit prin cutia poștală pentru a ridica un deget și a-l saluta pe șerif. Whiteside răspunse la gest, cu degetul său arătător ridicat pentru o clipă de pe volan. Bătrânul îi aruncă o privire Audrei în timp ce trecură pe lângă el, cu ochii mijiți.
   Un atelier de reparații auto, închis de multă vreme, firma ștearsă. Mai multe case, aliniate acum pe marginea drumului, unele mai curate decât altele. Strada deveni mai netedă și mai largă și un trotuar se ivi și o însoți până în oraș.
   O biserică, atât de strălucitor de albă, încât îi înțepă ochii când se uită la ea. Își feri privirea, se uită prin parbrizul din față și observă clădiri cu unul sau două etaje înșiruite pe aproape un kilometru și pricepu că strada principală se afla de partea cealaltă a podului de lemn de care se apropiau.
   Se uită peste balustradă când trecură peste pod, așteptându-se să vadă un râu curgător. În schimb zări o albie uscată, nu mai mult de un pârâiaș nămolos șerpuind prin mijloc. Apa, argintie sau nu, de pe urma căreia își luase acel oraș numele, se pricăjise aproape de tot. Murea, precum o făcea și orașul. Pe sub rumoarea din capul ei simți o ușoară tristețe pentru locul acela și oamenii săi.
   Ferestre întunecate de pe strada principală în spatele cărora cândva magazinele făcuseră comerț. Panouri cu DE ÎNCHIRIAT și DE VÂNZARE se crăpau și se ștergeau deasupra multora dintre ele. Un magazin, un second-hand caritabil și un bufet erau singurele care mai stăteau în picioare. Câteva străzi secundare porneau într-o parte și-n alta și, din câte reușise să vadă, erau cel puțin la fel de ruinate ca restul. În cele din urmă, în capăt de tot, Whiteside trase într-o parcare de lângă o clădire joasă din bolțari pe care se puteau citi cuvintele SECȚIA ȘERIFULUI DIN ELDER COUNTY în litere negre pe un panou alb. În parcare aveau loc cam 12 mașini, dar a lui Whiteside era singura de acolo.
   Unde era mașina lui Collins?
  Whiteside opri motorul, rămase tăcut și nemișcat pentru o clipă, cu mâinile pe volan. Apoi îi ceru Audrei să aștepte și ieși. Se îndreptă spre o rampă joasă din beton cu un grilaj, ce ducea spre o ușă de metal dintr-o parte a clădirii, culese o cheie din mănunchiul de la curea și o descuie, apoi se întoarse la mașină. Degetele o prinseră strâns pe Audra de braț în timp ce o ajută să iasă și o ghidă spre clădire, câteva secunde de căldură nimicitoare înaintea răcorii relative a biroului.
   Îi luă câteva minute pentru a se obișnui cu întunericul dinăuntru, luminile slabe sclipind pe deasupra capului. Un birou mic, plan deschis, patru mese, una dintre ele cu un calculator ce părea a fi vechi de cel puțin un deceniu. Celelalte mese păreau a nu fi fost folosite de ani întregi și erau separate de partea din față a biroului printr-un grilaj de lemn cu o ușă zăvorâtă. În jur era un miros stătut de spațiu nefolosit, o umezeală a aerului în ciuda toropelii de afară.
   Whiteside lovi cu piciorul un scaun de sub una dintre mese și o împinse pe Audra cu spatele până când nu mai avu de ales decât să se așeze. Whiteside luă și el loc și aprinse calculatorul. Pârâi și vâjâi aprinzându-se, ca un motor ce nu agrea diminețile reci.
   - Unde mi-a dus ajutorul de șerif copiii? întrebă Audra.
   Whiteside apăsă pe câteva taste pentru a se loga.
   - O să vorbim despre asta în curând.
   - Domnule, nu vreau să fiu dificilă, chiar nu vreau, dar trebuie să știu că băiatul și fata mea sunt în siguranță.
   - După cum am zis, doamnă, o să vorbim despre asta în curând. Acum să terminăm cu ce avem aici de făcut. Cu cât rezolvăm mai repede, cu atât vă pot da drumul mai devreme. Acum, numele complet.
   Cât dură procesul colectării de date – numele ei, data nașterii, reședința – Audra cooperă, și o făcu chiar și când îi desfăcu cătușele ca să-i poată apăsa vârfurile degetelor într-o tușieră.
   - Suntem mai de modă veche aici, zise, cu tonul îmbunându-i-se. Fără prostii din acelea digitale. Nu avem fonduri pentru așa ceva. Înainte aveam șase ajutoare de șerif și un șerif adjunct să mă ajute cu astea. Și un departament de poliție, așa cum era și ăla. Acum nu sunt decât eu și Collins aici să păstrăm ordinea în oraș, și Sally Grames, care face muncă de secretariat trei dimineți pe săptămână. Nu e ca și cum am avea multă treabă. Cred că ești prima persoană pe care am adus-o aici în ultimul an care să nu fi fost un caz de ebrietate și tulburare a liniștii publice.
   Whiteside îi întinse un suport plin cu șervețele umede și Audra alese unul de sus, apoi încă unul, și se apucă să-și curețe negreala de pe degete.
   - Acum, uitați, zise el, nu e nevoie să facem o mare scenă din asta. Cred că dacă nu vă pun din nou cătușele o să vă purtați civilizat. Am dreptate?
   Audra dădu din cap că da.
   - Bun. Acum am de făcut câteva verificări, să mă asigur că nu sunt ceva mandate pe numele dumneavoastră, dar mă îndoiesc că voi găsi ceva. După cum am spus, cantitatea de marijuana pe care o aveați la...
   - Nu e a mea, zise Audra.
   - Așa ziceți dumneavoastră, dar cantitatea găsită în mașina dumneavoastră ar putea părea, pentru unii, a fi ceva mai mult decât ar fi necesar pentru consum propriu. Dar dacă vă purtați cumsecade cu mine, bănuiesc că pot fi cât de cât flexibil în privința asta. Poate că aș cataloga totul ca posesie și aș uita de intenția de a comercializa. Deci, în cazul ăsta, doamna judecător Miller vă va da o mică amendă și câteva mustrări. Acum, doamna judecător Miller de obicei ține procesele miercurea dimineața ceva mai încolo, la primărie, dar o voi suna să văd dacă poate aranja să vină mâine dimineață să țină o sesiune specială. În felul ăsta nu va trebui să stați aici decât o singură noapte.
   Audra încercă să protesteze, dar el ridică o mână pentru a o reduce la tăcere.
   - Acum, lăsați-mă să termin. În orice caz, va trebui să vă pun într-o celulă peste noapte. Dar, dacă cooperați cu mine, de îndată ce v-am instalat, o pot suna pe doamna judecător Miller. Dar dacă nu, dacă îmi îngreunați munca, voi fi fericit să vă mai amân o zi sau două. Deci credeți că vă puteți purta cumsecade? Să nu faceți figuri?
   - Da, domnule, zise Audra.
   - În regulă, atunci, spuse el ridicându-se.
   Merse în dreptul unei uși din capătul biroului pe care scria CUSTODIE, scormonind printre cheile din mănunchi, apoi se opri și se întoarse spre ea.
   - Veniți?
   Audra se ridică și îl urmă. El descuie ușa, băgă mana înăuntru pentru a aprinde un nou șir de becuri. Ținând ușa deschisă, se dădu la o parte pentru a o lăsa să treacă. Înăuntru găsi o masă mică, cu suprafața de furnir ciobită și pătată, o cană de cafea cu un mănunchi de creioane în ea.
   Dincolo de masă, un șir de trei celule, cuburi îngrădite cu podele de beton, două paturi subțiri în fiecare dintre ele și toalete și chiuvete ferite în spatele unor pereți scunzi de cărămidă.
   Ea se opri, frica ce fiersese în ea începând acum a se umfla. Umerii ei se ridicară și se coborâră în ton cu respirația zorită, un talaz amețitor scăldând-o.
   Whiteside trecu pe lângă ea, merse la cea mai îndepărtată celulă și descuie ușa. Când o trase într-o parte, metalul scârțâi pe metal. Se întoarse și se uită la ea cu o expresie a îngrijorării pe chipul său  colțuros.
   - Sincer, zise, nu e atât de rău. E răcoros, paturile nu sunt atât de incomode, puteți avea intimitate când doriți. Doar o noapte, atât. Am nevoie doar să vă descălțați și să vă scoateți cureaua și să o așezați cu papucii pe birou, acolo.
   Audra se holbă la aerul gol din celulă în timp ce un tremur o străbătea prin membrele și corpul ei, picioarele lipite de podeaua de beton.
   El îi întinse o mână.
   - Haideți, cu cât intrați mai repede și vă instalați, cu atât putem rezolva totul mai repede.
   Ea își desfăcu cureaua, o scoase din jurul șoldurilor, își descălță tenișii, apoi le așeză pe birou. Tălpile șosetelor șopteau pe linoleum în timp ce pășea spre celulă, apoi intră. Auzi din nou același scârțâit și se întoarse la timp pentru a vedea ușa închizându-se. Whiteside învârti o cheie în yală.
   Audra se apropie de gratii și își așeză mâinile pe ele. Îl privi pe Whiteside în ochi, aflat de partea cealaltă, la doar câțiva centimetri de ea.
   - Vă rog, zise, incapabilă de a ține tremuratul departe de glas. Am făcut tot ce ați cerut. Am cooperat. Vă rog, spuneți-mi unde îmi sunt copiii.
   Whiteside o privi drept în ochi și întrebă:
   - Care copii?

CAPITOLUL 6

   Când ajutorul de șerif Collins ieși de pe stradă și viră într-un drum de țară nemarcat, Sean tocmai urmărea norii de praf prin geam.
    Fără să se gândească, se întinse și o luă pe Louise de mână, cu degetele sale calde și transpirate. Stomacul îl jena de fiecare dată când mașina se bălăngănea când într-o parte, când în alta, drumul șerpuind printre dealuri.
   Era de parcă ar fi mers de secole. Sean crezuse că orașul spre care se îndreptase cu mama lui nu putea fi mai departe de 2-3 kilometri de unde se opriseră, ținând cont de ce arătaseră indicatoarele, dar acum merseseră mult mai mult de atât. Era sigur de asta.
   Îngrijorarea sâcâitoare nu îl părăsise de când plecaseră, chiar dacă încetase a plânge ca un bebeluș. Un loc sigur fusese ceea ce le zisese ajutorul de șerif când o întrebaseră încotro mergeau. Întrebase de atâtea ori, încât femeia strigase la el să mai tacă, la naiba, să stea cuminți acolo în spate. Louise nu spusese nimic tot drumul, îl strânsese pe Gogo în brațe și privise pe geam, ca și cum ar fi pornit într-o excursie de o zi.
   Drumul de țară se îngusta atât de mult, încât Sean nici nu mai putea spune cu siguranță dacă era un drum sau nu. Mașina se zgâlțâia și tremura și se smucea, săltându-i pe el și pe sora lui de pe banchetă. În cele din urmă, pământul se nivelă și se apropiată de o mică ruină a uneibarăci, cu acoperișul surpat, rămășițele zidurilor înnegrite și carbonizate  de un foc de mult stins. Lângă era ceva ce Sean bănui a fi un șopron pentru mașini, o simplă ramă de lemn cu un acoperiș din metal vălurit. În umbra de sub el era o dubă.
   Ajutorul de șerif Collins parcă mașina de poliție lângă dubă și interiorul se întunecă dintr-odată. Deschise portiera, ieși și veni în dreptul ușii Louisei. Când o deschise, copiii simțiră un val de zăpușeală. Femeia se aplecă.
   - Hai, zise, întinzându-se să desfacă centura de siguranță a Louisei.
   Înainte ca Sean să o poată opri, Louise își retrase mâna dintr-a lui și o lăsă pe Collins să o ridice. Collins se aplecă încă o dată.
   - Și tu, spuse.
   - Nu vreau, zise Sean.
   Collins își aranjă strânsoarea pe mâna Louisei.
   - O am pe sora ta, spuse femeia.
   Sean simți sudoarea de pe spate răcindu-se. Se roti și desfăcu centura de siguranță, o lăsă să se retragă în banchetă. Ezită pentru o clipă, apoi se împinse și ieși din mașină.
   - Așa, zise Collins în timp ce-i așeză mâna Louisei în cea a lui Sean. Stați aici.
   Închise ușa mașinii de poliție, apoi merse în partea din spate a dubei, pescuind prin buzunarele pantalonilor după o cheie. Duba părea la fel de dărăpănată ca baraca, vopseaua bej pătată de rugină. Portierele din spate scârțâiră când le deschise. Făcu un pas în spate, arătă spre bezna din ea.
   - Intrați, spuse.
   Louise făcu un pas în față, dar Sean o trase înapoi.
   - Nu, zise.
   Collins arătă spre întuneric.
   - Haideți acum.
   Sean dădu din cap.
   - Nu.
   - Nu fi încăpățânat, spuse, chipul asprindu-i-se.
   - Nu intrăm, zise Sean.
   Collins făcu un pas spre ei, apoi se ghemui, cu genunchii la piept, balansându-se pe vârfurile degetelor. Îi vorbi Louisei:
   - Scumpete, fratele tău se poartă ridicol. Acum, trebuie să intrați, ca să ieșiți din căldura asta. Dacă nu, mama voastră va avea probleme și mai mari decât cele pe care le are acum. Ar putea chiar să meargă la pușcărie pentru o vreme foarte îndelungată.
   - Asta-i o minciună, zise Sean.
   - Louise, scumpo, nu vrei ca mami să aibă probleme și mai mari, nu? Nu vrei să meargă la pușcărie, nu?
   Louise dădu din cap că nu.
   - Păi, atunci, hai să...
   Când Collins întinse mâna spre sora lui, își mută echilibrul, și Sean alese acea clipă pentru a se arunca asupra ei, împingându-i umărul. Nu tare, dar suficient. Ochii lui Collins se lărgiră a uimire și brațele-i plutiră prin aer, încercând să oprească ceea ce cu siguranță avea să se întâmple.
   Sean nu așteptă să o vadă căzând pe spate, ci se întoarse și fugi, trăgând-o pe Louise după el. Ea icni și se împiedică, aproape căzu, dar avântul lui o ținu în picioare și în mișcare. O luă pe urmele cauciucurilor, gândindu-se, spunându-și fugi în stradă, îl semn unei mașini. Orice s-ar întâmpla, fugi, fugi cât poți de tare.
   - Gogo!
   Sean aruncă o privire peste umăr, văzu rămășițele iepurelui roz țopăind prin praf. Dincolo de el, Collins ridicându-se în picioare, cu furie pe chip.
   - O să ne întoarcem după el, zise, smucindu-i mâna Louisei. Ne întoarcem după el, îți promit.
   Continuă, zbătându-și picioarele tot mai tare, sora lui bălăngănindu-se în urma lui. Undeva în urma lor o auziră pe Collins strigându-le să se oprească, la naiba, să se oprească chiar acum. Praf și pământ alunecară pe sub tălpi când porniră pe pantă în jos, sărind peste porțiunile mai abrupte, spatele zdruncinându-se cu fiecare aterizare, Louise reușind cumva să rămână în picioare lângă el.
   - Opriți-vă! sună cu ecou vocea lui Collins printre pantele abrupte din jur. Pentru numele lui Dumnezeu, opriți-vă!
   Sean o ignoră, concentrându-se pe un punct îndepărtat al drumului aflat printre dealuri. Doar să nu te oprești, să fugi, asta e tot.
   Mai în față, o cotitură în drum, poate un loc în care să se poată adăposti. Sean coborî privirea, izbi pământul tare, simți smucitura umărului când picioarele Louisei părăsiră drumul.
   Apoi bubuitura pistolului, presiunea din ureche. Mai degrabă din instinct, decât conștient, se aruncă pe jos, trăgând-o pe Louise după el.
   Louise țipă, rostogolindu-se mai departe de el. El se uită în urmă, o văzu pe Collins în vârful pantei, cu pistolul îndreptat spre cer, un șomoiog de fum suflat de briză. Collins coborî pistolul, îl cuprinse cu ambele mâini, ținti spre ei. Respira greu, ghetele ei clănțănind pietrișul în timp ce sălta spre ei pe povârniș în jos.
   Sean se ridică în genunchi, pietrișul arzându-i podul palmelor, și se întoarse să vadă arma îndreptată spre capul lui, la doar câțiva metri de el.
   - Nu te mișca, zise Collins.
   Îngheță, urmări cum femeia se aplecă să o prindă pe Louise de partea din spate a tricoului, cum o ridică, cum duse pistolul la tâmpla fetei.
   Louise se holbă la el, cu ochii și gura căscate, genunchii blugilor rupți și pielea julită și însângerată.
   - Vrei să o omor? întrebă Collins, ochii ei strălucind a lacrimi și furie. Asta vrei?
   Sean își ridică mâinile, un gest de capitulare. Dădu din cap că nu.
   Collins îi dădu drumul Louisei, își îndreptă pistolul spre pământ. Umerii i se ridicau și cădeau, luptându-se cu respirația. Își trase nasul și își șterse fața cu podul palmei libere, mânjindu-și bărbia în dâre de praf.
   - În regulă, zise, cu un tremur în voce. Să mergem.
   Sean o ajută pe Louise să se ridice și conștientiză usturimea din coate, găurile din blugi. Collins arătă înapoi spre pantă, iar el își luă sora de mână și începu să urce spre dubă. Collins își târî picioarele în urma lor. Pe drum, Sean se opri să-l ridice pe Gogo și i-l înmână Louisei. Ea strânse iepurele roz la piept, trăgându-și nasul și îmbufnându-se.
   Păstrară tăcerea când o săltă pe Louise în dubă. O urmă și el, atent la așchiile din podeaua de placaj. Odată intrați, Sean o strânse pe Louise la piept. Ea se ghemui acolo, în poala lui, iar el începu să o legene, așa cum făcuse și mama lui când era mic și se temea. Își întoarse capul, o văzu pe Collins privindu-l și citi frica din privirea femeii.
   Ea ridică un telefon mobil, iar Sean auzi vâjâitul și clicul electronic când Collins îi poză.
   Apoi trânti portierele și o beznă îngrozitoare îi cuprinse.

CAPITOLUL 7

   Audra păși gânditoare până într-un capăt al celulei, se întoarse, păși până în celălalt capăt. Se întoarse din nou. Și din nou.
    Trecuse o oră, poate mai mult, și gâtul o ustura din cauza strigătelor. Țipase și urlase până când plămânii începură să o doară și ochii i se împăienjeniră cu lacrimi.
   Nu mai avea lacrimi de vărsat, dar frica și furia încă se goneau prin minte, fiecare dintre ele amenințând să preia puterea, să jupoaie ultima urmă de luciditate. Asta era tot ce putea face pentru a le ține sub control și oboseala o îndemna să se ghemuiască pe unul dintre paturi și să dispară pe interior. Dar cumva reușea să stea în picioare, reușea să pășească dintr-o parte în alta.
   Când Whiteside a rostit cele două cuvinte, ea a rămas nemișcată și tăcută pentru câteva clipe înainte de a răspunde:
   - Cum adică?
   Whiteside nu a mai zis nimic, doar s-a întors și a ieșit prin ușa de lemn, pe care a încuiat-o în urma lui. Strigătele ei au reverberat între pereți până când nu a mai putut striga. Acum nu-i rămăsese decât mișcarea, mereu înainte, un pas în fața celuilalt. Asta sau să o ia razna închisă acolo. Așa că nu încetă.
   Zdrăngănind cheilor o opri pe loc, cu spatele la ușă. O auzi deschizându-se, auzi pașii grei ai șerifului pe ciment, apoi ușa închizându-se la loc.
   - Ai terminat de urlat? întrebă el.
   Audra se întoarse, îl văzu apropiindu-se de gratii.
   - Ce ați vrut să ziceți? întrebă ea, cu glasul un croncănit răgușit.
   - Despre ce? întrebă el, nicio expresie pe față.
   Ba chiar plictisit.
   - Ce ați spus despre copiii mei. Unde sunt?
   Bărbatul se sprijini de gratii, se uită la ea.
   - Dumneavoastră și cu mine trebuie să purtăm o discuție.
   Audra plesni gratiile cu palma și simți o durere fierbinte în oase.
   - Unde îmi sunt copiii?
   - Dar mai întâi trebuie să vă calmați.
   - Duceți-vă dracului! Unde-mi sunt copiii?
   - Dacă vă calmați, putem vorbi despre asta.
   Încercă să strige, dar vocea îi cedă.
   - Unde îmi sunt copiii?
   Whiteside se împinse în gratii, zise:
   - Bine, cum vreți. Putem discuta altă dată.
   Se întoarse și se îndreptă spre ușă.
   Audra prinse gratiile în pumni și zise:
   - Nu, vă rog, întoarceți-vă.
   El o privi peste umăr.
   - Sunteți gata să vă liniștiți?
   - Da, răspunse, încuviințând violent din cap. M-am liniștit.
   - În regulă.
   Își luă cheile de la brâu apropiindu-se de celulă, arătă spre patul din capătul opus.
   - Luați loc acolo.
   Ea ezită și el spuse:
   - Haideți, luați loc, sau putem discuta altă dată.
   Audra merse la pat și făcu precum i se ceru. În timp ce Whiteside strecura cheia în broască, îi ceru să se așeze pe mâini și ea se conformă.
   El trase de ușa glisantă, păși înăuntru și o închise la loc. Se rezemă în umăr de gratii și puse la loc cheile în mănunchiul de la curea.
   - V-ați liniștit? o întrebă.
    - Da, domnule.
   - Ok. Acum, o să vă explic cât de bine pot, și vreau să stați acolo și să nu vă agitați. Credeți că puteți face asta?
   - Da, domnule.
   - Bine. Acum, o să vă vorbesc despre copiii dumneavoastră, și nu o să vă placă ce o să auziți. Dar chiar și așa, vreau să vă păstrați calmul. Veți încerca din răsputeri să vă păstrați calmul?
   - Da, domnule, răspunse, vocea ei o șoaptă pe care abia o mai putea auzi.
   Whiteside își inspectă unghiile pentru câteva clipe, cu o cută în sprânceană. Apoi inspiră adânc și o privi în ochi.
   - Uitați, din câte înțeleg eu, în mașina dumneavoastră nu era niciun copil.
   Audra își scutură capul.
   - Despre ce vorbiți? Sean și Louise erau în mașină când m-ați tras pe dreapta. Ajutorul de șerif, nu-i mai știu numele, a venit și i-a luat de acolo.
   - Nu așa îmi amintesc eu lucrurile, zise Whiteside. Ce îmi amintesc e că v-am oprit, erați singură. Am chemat ajutorul de șerif Collins prin stație să vină să mă ajute cu percheziția și am rugat-o să dea de Emmet pentru a vă remorca mașina. Am așteptat, a venit, v-am adus aici și v-am încarcerat. Fără copii.
   - De ce spuneți așa ceva? Știți că nu e adevărat. Erau acolo. I-ați văzut. Ați vorbit cu ei. Pentru numele lui Dumnezeu, vă rog, spuneți-mi...
   Whiteside se împinse în gratii, își propti mâinile în șolduri.
   - Chestia e că ceea ce îmi spuneți dumneavoastră e problematic.
   - Vă rog, doar...
   - Liniște acum, zise și ridică o mână. Eu vorbesc. Îmi spuneți că, atunci când ați plecat din New York, aveați copiii în mașină. Acum sunteți aici în Silver Water fără urmă de copii. Presupunând că e adevărat că ați plecat la drum cu acei copii, trebuie să vă întreb: Unde sunt copiii?
   - Ajutorul de șerif, ea a...
   - Doamnă Kinney, ce ați făcut cu copiii dumneavoastră?
   Audra auzi un zgomot îndepărtat, ca o streche, ca un uragan, ca o mie de animale urlând. Răceala din miezul sufletului ei, ca și cum ar fi căzut într-un lac înghețat. Se uită la el, sunetul propriilor bătăi de inimă adunându-se în ea, acoperind totul, chiar și rumoarea sălbatică din depărtare.
   Whiteside zisese ceva. Audra nu știa ce. Nu-l mai putea auzi.
   Apoi distanța dintre ei dispăru în ceață ștearsă și ea se năpusti asupra lui, pumnii ei izbindu-i fața, și el căzu, ea era pe pieptul lui, unghiile zgâriindu-i pielea, iar apoi mâinile îi erau din nou pumni și le prăvăli peste el, din nou și din nou, în timp ce capul lui se întorcea când pe-o parte, când pe alta, loviturile ei ricoșau din obrajii săi.
   Nu știa cât timp trecuse, îl lovise repetat, dar nu se opri până nu simți mâna lui cărnoasă în mijlocul pieptului, între sâni, și pricepu că nu-l putea răni pe acest bărbat de sub ea, nu chiar, era prea puternic. Apoi o împinse, iar ea zbură pe spate, pentru o clipă fără greutate, înainte de a se izbi de podea, ciocnindu-și coatele, ceafa lovindu-i-se pe beton.
   Prin punctele negre din privire Audra îl văzu pe Whiteside ridicându-se peste ea, apoi lăsându-se în jos, pumnii săi mari, un baston telescopic în unul dintre ei. Din instinct, își ridică mâinile și genunchii, iar el o biciui cu bastonul peste gambe. Durerea tăie prin toate, luminoasă și feroce, și ar fi strigat dacă ar mai fi avut glas. Apoi pumnii aceia mari o prinseră de umeri, o întoarseră pe burtă de parcă ar fi fost un nimic, iar Whiteside își plantă genunchiul în ceafa Audrei.
   Ea încercă să respire pentru a-l implora, pentru a cere îndurare, dar abia reuși să icnească. Whiteside o prinse de încheietura mâinii stângi, o trase la spate, răsucindu-i brațul în umăr. Îi forță încheietura cât mai sus pe spate, și ea fu sigură că avea să-i smulgă brațul, chiar înainte de a simți fierul încolăcindu-i-se în jurul încheieturii. Țintuindu-i mâna stângă, îi luă încheietura dreaptă și făcu același lucru. Durerea era atât de pronunțată, încât Audra simțea că-și pierdea mințile.
   Când termină de încătușat ambele încheieturi, Whiteside le ținu acolo, și se aplecă pentru ca Audra să-i simtă gâfâitul pe ureche.
   - Copiii tăi au dispărut, șopti. Dacă poți accepta asta, poate că mai poți supraviețui. Dacă nu? Ei bine...
   Apoi își ridică greutatea de pe ea, ușa celulei deschizându-se, închizându-se, zdrăngănitul cheilor.
   Singură pe podea, Audra începu să plângă.

CAPITOLUL 8

   Danny Lee urcă treptele două câte două, trei etaje. Se opri în capul scărilor, îngăduind pulsului să se calmeze. Apoi păși pe coridor, numărând ușile în lumina slabă până ce dădu de numărul 406. Numărul pe care i-l dăduseră părinții băiatului.
   Un băiat bun, zisese doamna Woo. Dar în ultima vreme se schimbase. Încetase să mai comunice, devenise posac și tăcut. Nu le mai arăta respect.
   Danny cunoștea povestea. O auzise de multe ori.
   Ușa se zgâlțâia în ton cu basul din apartament, hip-hop-ul duduind înăuntru. Sigur îi înnebunea pe vecini, se gândi. Dar nu-i ca și cum vecinii s-ar fi plâns.
   Făcu mâna pumn, lovi în ușă și așteptă. Niciun răspuns. Bubui din nou în ușă. Tot zadarnic. Încă odată cu pumnul, apoi două izbituri cu piciorul ca să pună punctul pe i.
   Acum ușa se deschise câțiva centimetri, dezvăluind chipul unui tânăr pe care Danny îl recunoștea vag. Unul dintre băieții lui Harry Chin.
   - Ce dracu’? zise tânărul. Dacă vrei să rămâi fără mână, atunci mai ciocănește o singură dată, muistu...
   Danny izbi ușa violent cu talpa, împingându-l pe băiat împleticit pe spate. Abia reuși să se țină pe picioare și se sprijini de perete înjurând.
   Danny intră și inspectă camera. Șase tineri cu tot cu băiatul lui Chin holbându-se la el. Cinci dintre ei ședeau pe o canapea și pe două fotolii din jurul unei măsuțe pline cu marijuana și jointuri, o pungă de cocaină și câteva linii pe placa de sticlă a mesei. Încă o pungă de metamfetamină, deși nu părea ca vreunul dintre ei să fi consumat deja.
   Gagiul lui Chin avea acea privire mirată pe față, suflând nervos, iar pojghița de transpirație de pe frunte era dovada că trăsese cel puțin două linii de cocaină. Dar lui Danny nu-i păsa de el. Treaba lui era cu Johnny Woo, cel mai tânăr dintre băieți, care stătea în mijlocul canapelei. O umbră de mustăcioară deasupra buzei, coșuri pe nas și frunte. Un copil, de fapt.
   - Johnny, vino cu mine, zise Danny.
   Johnny nu răspunse.
   Danny auzi un clic în urechea stângă. Își întoarse capul și îl văzu pe șmecherul lui Chin și .38-ul din mâna acestuia, pistolul armat și pregătit.
   - Ieși în pula mea afară, spuse tânărul, până nu-ți zbor creierii.
   Danny tăcu.
   - Băi, omule, zise unul dintre ceilalți, ăsta-i Danny Doe Jai.
   Băiatul lui Chin se întoarse spre amicul său.
   - Care Danny?
   Un copil, își reaminti Danny, nimic mai mult. Atât de ușor. Nu făcu decât să ridice mâna și să-l prindă pe tânăr de încheietură, să i-o împingă în față, o smuci, apăsă. Pistolul căzu pe podea, cu un bocănit greu, și băiatul îngenunche. Gemu și Danny apăsă mai tare. Simți oasele măcinându-se pe sub carne.
   Danny se întoarse spre tânărul de pe canapea.
   - Nu-mi spune așa.
   Tânărul își plecă privirea, bolborosi:
   - Scuze, Lee-sook.
   Băieții dădură toți din cap, îl numiră unchi și îi arătară respectul ce i se cuvenea. Danny își întoarse atenția pe băiatul lui Chin.
   - Vreun motiv pentru care să nu-ți rup brațul ăsta nenorocit chiar acum? întrebă.
   Băiatul se văita. Danny roti încă un pic, apăsă ceva mai tare.
   - Te-am întrebat ceva.
   Băiatul deschise și închise gura, apoi zise:
   - Scuze... Lee... sook...
   Danny îi dădu drumu’, iar băiatul se prăbuși, strângându-și încheietura la piept. Johnny Woo își ciupi unghiile, fără să își ridice privirea.
   - Hai, zise Danny. Te așteaptă ai tăi.
   Johnny își aprinse un joint, trase adânc și zise:
   - Sugi pula.
   Ceilalți tineri tresăriră. Unul dintre ei îi dădu un ghiont cu cotul, îi zise:
   - Du-te, mă. Fă cum zice Lee-sook.
   - Du-te-n pula mea, nu mă duc nicăieri. Tu dă din cap și spune-i unchiule cât vrei, hai, fii o pizdă. Nu mă sperie el pe mine.
   - Ascultă de prietenii tăi, spuse Danny. Hai.
   Johnny mai trase un fum, suflă un nor lung și îl privi pe Danny direct în ochi.
   - Sugi. Pula.
   Danny se aplecă, prinse măsuța de un picior, o aruncă într-o parte, împrăștiind așchii verzi și pudră albă. Se izbi de perete, spărgând sticla.
   Ceilalți băieți i se dădură din drum, când Danny făcu un pas în față și îi plesni jointul dintre buze. Își duse ambele mâini la gâtul băiatului și-l ridică. Johnny scoase un singur croncănit sugrumat și Danny îl târî în urma lui prin cameră, apoi îl trânti de perete. Îl plesni din nou, zguduindu-i capul pe umeri, stârnindu-i lacrimi în ochi.
   - Acum ești dur? întrebă Danny.
   Îl plesni din nou, mâna sa suficient de puternică, chiar dacă Johnny încerca să se ferească.
   - Ești într-o gașcă?
   Palmă.
   - Ești gata să te pui cu mine?
   Palmă.
   - Hai.
   Palmă.
   - Hai, băiete, încearcă, dacă ești așa barosan.
   Johnny alunecă pe perete în jos, cu mâinile pe deasupra capului.
   - Oprește-te, gata! Îmi pare rău! Oprește-te!
   Danny se aplecă și îl ridică pe Johnny de guler.
   - Ieși dracului afară!
   Când Johnny se împletici prin ușă, Danny îi dădu un singur șut în fund, aproape doborându-l. Aruncă o ultimă căutătură aspră celorlalți băieți.
   Niciunul dintre ei nu-l privi, dintr-odată parcă mai interesați de papucii lor sau de unghii, decât de el. Îl urmă pe Johnny pe hol, închise ușa în urma lui. Johnny se uită la el, acum doar un copil ce aștepta instrucțiuni.
   Danny arătă spre scări și zise:
   - Mergi.
   Afară, pe Jackson Street, aerul era umed și răcoros, o briză bătând direct din miezul golfului San Francisco. Danny își strânse geaca în jurul său. Îl împunse pe Johnny între omoplați, îi ceru să nu se oprească.
   Băiatul nu purta nimic peste tricoul cu mânecă scurtă cu 49ers, iar Danny aproape că putea vedea pielea de găină de pe el.
   Trecură pe lângă un salon de înfrumusețare aprins strălucitor în beznă și auziră sunetul glasurilor de femei dinăuntru. O piață de pește, mirosul copt al cărnii și al sării. Pe aici era relativ liniște, în comparație cu vacarmul și strălucirea de pe Grant Avenue, unde trotuarele erau constant doldora de turiști din Chinatown. Șanse mai mici ca băiatul să o rupă la fugă și să se piardă prin mulțime.
   Johnny privi în urmă peste umăr.
   - Hei, de ce ți se spune Danny Doe Jai?
   - Taci și mergi, spuse Danny.
   Băiatul întoarse din nou privirea spre el.
   - Doe Jai. Băiatul cu lama. Nu primește nimeni așa un nume degeaba.
   - Mi-a zis maică-ta că ești băiat deștept, zise Danny. Dovedește-mi că avea dreptate și ține-ți gura.
   - Hai, omule, zi-mi doar...
   Danny îl prinse pe Johnny de umăr, îl întoarse spre el și îl trânti de obloanele unui magazin alimentar închis. Metalul hârăi și se cutremură. Îl prinse pe băiat de gât cu mâna dreaptă, apăsându-i pe trahee.
   Două cupluri tinere, turiști de Chinatown, îi ocoliră, pricepând că nu era treaba lor.
   Danny își apropie nasul de cel al băiatului, ochii lor la doar 5 centimetri unii de ceilalți.
   - Mai întreabă-mă o dată, zise. Mai întreabă-mă o singură dată și îți voi arăta de ce mi se zice Băiatul cu Lama.
   Băiatul clipi, iar Danny slăbi strânsoarea.
   - Ce? întrebă Danny. Acum nu te mai interesează?
   - Nu, Lee-sook, croncăni băiatul.
   - Bun.
   Danny îi dădu drumul, îi mai trase un șut în fund.
   - Acum mișcă-ți curul ăla prost.
   O plimbare de 30 de minute – Johnny gâfâind și târându-și picioarele, Danny împungându-l în spate – îi duse la casa familiei Woo din Richmond. Doamna Woo răspunse la ușă, icni, apoi strigă după soțul ei, în cantoneză.
   - E Lee-gor! Ni l-a adus pe Johnny acasă!
   Domnul Woo veni la ușă, îl salută respectuos dintr-un gest al capului pe Danny și îi aruncă fiului o privire furtunoasă. Băiatul nu zise nimic când se strecură pe lângă tatăl lui, intrând în holul unde îl aștepta mama.
   Doamna Woo încercă să-l îmbrățișeze, dar el o evită și dispăru în casă.
   - Mulțumim, Lee-gor, zise ea, dând din cap, cu ochii umezi. Mulțumim foarte mult.
   Îi dădu un ghiont domnului Woo și acesta își scoase portofelul din buzunarul de la pantaloni. Două bancnote de câte 100 de dolari. Îi luă încheietura lui Danny în mâna stângă, încuviință din nou din cap și îi împinse banii în palmă cu mâna dreaptă. Mândria lui Danny i-ar fi putut spune să returneze cele două sute de dolari, dar partea sa rațională îi reaminti că se apropia scadența chiriei. Strecură banii în buzunar și dădu din cap a mulțumire.
   - Stați cu ochii pe el, zise. Probabil că acum îi e prea rușine să se întoarcă în apartamentul ăla, dar nu se știe niciodată. Nu-l luați prea tare. Nu-i mai dați motive să plece din nou.
   - Nu o să-i dăm, zise doamna Woo.
   Se întoarse spre soțul ei, privindu-l aspru.
   - Nu-i așa?
   Domnul Woo lăsă ochii în jos.
   - Nu vrem probleme, spuse domnul Woo. Tong, o să...?
   Nu putu termina propoziția. Nu avu nevoie să o facă.
   - O să văd ce pot face, spuse Danny.

   La mai puțin de o oră mai târziu, îl găsi pe Burtă de Porc pe un scaun dintr-un colț al barului Golden Sun, o găoază de băut de la etaj, într-o alee ce dădea în Stockton Street. Genul de alei pe care turiștii le ocolesc grăbiți, fără să privească prea îndeaproape spre bărbații ce zăbovesc în ele.
   Abdomenul lui Burtă de Porc atârna între pulpele acestuia, cămașa căscată între nasturi și dezvelind maioul alb de dedesubt. O pojghiță de sudoare îi acoperea permanent fruntea și mereu purta asupra sa o batistă, în cazul în care sprânceana cerea să fie ștearsă. Se zvonea că bunica lui Burtă de Porc, impresionată de apetitul și de circumferința sa, fusese cea care îi dăduse porecla asta pe când era copil – Kow Yook pe limba ei – și cu ea a rămas. Se îngrijea de un rom întunecat și sorbea la o bere în timp ce se uita la un meci de baschet universitar la televizorul de deasupra barului. Danny știa că romul era de decor, că Burtă de Porc avea să tragă toată noaptea de paharul ăla, mulțumindu-se cu ușoara amețeală a berii.
   Înainte fusese altfel. Existase o vreme în care Freddie Burtă de Porc Chang putea înghiți o sticlă întreagă de rom fără să simtă nimic. Acum nu. Nu de când, cu trei ani în urmă, lovise un om al străzii cu mașina, acolo jos, printre depozitele și pustiul din înaltul lui Hunter’s Point. A rămas atunci în mașină încă o jumătate de oră, beția încă grea pe umerii săi, înainte de a-l suna pe Danny. Și Danny l-a ajutat, chiar dacă asta l-a îngrețoșat profund. Pentru că Burtă de Porc era un frate al lui Tong, și nu poți refuza un frate.
   Singura condiție pe care Danny a atașat-o ajutorului său a fost ca Burtă de Porc să se lase de băut. Și reușise, mai mult sau mai puțin, cu ajutorul lui Danny. De atunci, atât cât putea spune, Burtă de Porc se păstrase aproape treaz, așa că Danny putea trăi cu ceea ce-și ajutase vechiul său prieten să ascundă. Și, din când în când, putea să apeleze la acel om masiv pentru câte o favoare.
   Ca acum.
   - Salut, Danny Doe Jai, zise Burtă de Porc când îl văzu pe Danny apropiindu-se de barul aproape pustiu. Ce bei?
   - Cafea, fără cofeină, spuse Danny.
   Nici el nu se mai atinsese de ani buni de băutură, nici măcar de o singură bere, și era prea târziu pentru cofeină. Oricum îi era greu să adoarmă. Se așeză pe scaunul de lângă Burtă de Porc și dădu din cap mulțumind barmanului ce-i așezase o ceașcă în fața lui, iar acum turna dintr-un recipient de sticlă.
   - Cum îți merge? întrebă Burtă de Porc.
   - Ok. Ție?
   - Meh, făcu Burtă de Porc, dând din mână prin aer și ridicând din umeri. Genunchii mi-s varză. Câteodată mă dor ca dracu’. Un căcat de artrită, mi-a zis doctorul. Cică trebuie să slăbesc, să mai dau jos din greutatea de pe articulații.
   - Ar fi bine și pentru inimă, spuse Danny.
   - Auzi la el – doctor Danny.
   - Înot.
   Burtă de Porc își întoarse capul spre el.
   - Ce?
   - Înotul face bine la artrită. Faci sport ca lumea, dar e și blând cu articulațiile.
   Burta omului se zgâlțâi.
   - Fugi dracu’ de aici. Înot? Mă vezi pe mine în slip și cu bască din aia mică de cauciuc pe cap?
   - De ce nu? Îți facem rost de un colac gonflabil, poate câteva aripi.
   - Mda, dacă intru în apă mă trezesc cu vreun muist cu harponul după mine.
   Danny zâmbi în jurul unei guri de cafea stătută, apoi înghiți. Televizorul se mută pe știrile de la ora zece, muzica pompoasă pe deasupra titlurilor din burtieră.
   - Bănuiesc că știi de ce am venit, zise Danny.
   Burtă de Porc dădu din cap că da.
   - Da, am primit un telefon. Te așteptam.
   - Woo sunt oameni buni, zise Danny. Doamna Woo o cunoștea pe mama cu mulți ani în urmă. Johnny, băiatul ei, nu e un golan. E un băiat bun. Era, cel puțin. Se descurca bine la școală. Ar fi absolvit la anul; încă poate reuși, dacă își reface mediile. Poate chiar să aibă o șansă să meargă la facultate.
   Buna dispoziție se scurse de pe chipul lui Burtă de Porc, privirea i se încețoșă.
   - Trebuia să fi venit la mine mai întâi.
   - Și tu ce ai fi făcut?
   - Poate nimic, zise Burtă de Porc. Poate ceva. Dar era alegerea mea. Nu a ta. Dacă treci peste mine, arăt ca o curvă în fața băieților mei. Încă nu l-am sunat pe Cap de Dragon. Când o să o fac, o să îmi ceară să-ți frâng rotula, poate chiar să-ți tai două degete. Ce să-i zic?
   Tocmai când Danny deschise gura să spună ceva, mișcarea de pe ecranul televizorului îi atrase atenția. O filmare neclară de pe o cameră de supraveghere: o celulă dintr-o închisoare, un polițist într-o parte, o femeie stând pe patul din partea cealaltă. Apoi femeia se aruncă asupra polițistului, doborându-l, zgâriindu-l și izbindu-l cu pumnii.
   - Fă-l să se răzgândească, zise Danny, aducându-și din nou atenția pe Burtă de Porc. Spune-i că Johnny Woo e prea moale pentru genul ăsta de viață, ar fi cauzat mai multă bătaie de cap decât ar fi meritat, că ți-am făcut o fav...
   Îl opriră două cuvinte din televizor. Copii dispăruți, zise știrista. Se uită din nou la ecran.
   - O să încerc, spuse Burtă de Porc. Nu știu dacă o să accepte, dar o să încerc, doar că te iubesc ca pe un frate. Dar dacă mai faci așa un căcat o dată...
   Pe burtiera din partea de jos a ecranului stătea scris: Femeia a părăsit New York-ul în urmă cu câteva zile însoțită de copiii ei, dar șeriful local nu a găsit niciun copil în mașină când a oprit-o pentru o infracțiune minoră în trafic.
   Din nou, aceeași imagine: femeia aruncându-se asupra polițistului.
   Înapoi la moderatoare, o expresie serioasă pe chip:
   - Poliția statală și agenți FBI se îndreaptă spre micul oraș Silver Water, Arizona, pentru a interoga femeia încă neidentificată în legătură cu copiii ei. Vom reveni la acest caz când vom primi mai multe informații.
   Burtă de Porc spusese ceva, dar Danny nu-l mai asculta. Privirea îi rămase lipită de televizor, deși prezentatoarea trecuse deja la știrea următoare. O femeie călătorind singură cu copiii ei, apoi e oprită de un polițist, iar copiii dispar.
   Un fior trecu peste pielea lui Danny. Inima îi goni în piept, plămânii muncindu-i de zor.
   Nu, își spuse, dând din cap. Te-ai mai înșelat până acum. Probabil te înșeli și de data asta.
   Burtă de Porc îl prinse de braț.
   - Ce-i cu tine, omule?
   Danny întoarse violent capul spre Burtă de Porc și se holbă la el, în timp ce mintea i se năruia.
   - Căcat, omule, mă bagi în sperieți.
   Danny coborî de pe scaun.
   - Tre’ să plec. Suntem ok?
   Burtă de Porc dădu din umeri.
   - Mda, suntem ok.
   - Mulțumesc, spuse Danny, așezându-și o mână pe umărul lui Burtă de Porc, strângând.
   Apoi ieși din bar fără a privi în urmă. Telefonul îl avea în mână încă înainte ca tălpile-i să atingă trotuarul, degetul mare alegând litere, căutând mai multe despre acea femeie din Arizona și copiii ei dispăruți.
   Ecranul se umplu cu o listă a rezultatelor căutării, iar Danny se întrebă dacă femeia avea un soț. Un soț a cărui lume se năruia acum, așa cum și a lui se năruise cu 5 ani în urmă.

CAPITOLUL 9

   Sean stătea pe podea, cu spatele la perete, cu genunchii la bărbie. O pătură era înfășurată strâns în jurul umerilor. Louise era întinsă pe saltea în mijlocul camerei, cu pleoapele ridicându-se și lăsându-se într-un ritm adormit; ambalajul unei bomboane încă îi era în pumn.
    Ajutorul de șerif le lăsase o pungă de batoane de ciocolată, câteva pungi de chipsuri și un bax de apă. Le-a promis că se va întoarce mai târziu cu niște sandvișuri, dar Sean nu o credea.
   Era frig în beci, iar aerul se simțea umed în plămâni. Un miros de mucegai și mușchi și frunze putrezite. Atât pereții, cât și podeaua erau întărite cu scânduri de lemn, pământul compact vizibil prin spărturi. Sean se întreba cum de nu se prăbușea peste ei, să-l îngroape de viu alături de sora sa.
  Atât cât reușise să vadă când se apropiară de luminiș, cabana păruse veche. Collins i-a lăsat să iasă din dubă și i-a condus pe o cărare adânc în pădure, obligându-i să mărșăluiască printre copaci. I-a părut bine de plimbare după tot timpul petrecut în dubă, dar Louise s-a văitat tot drumul, tușind în mers. Își udase pantalonii și acum se plângea că blugii îi erau reci și lipicioși. Sean abia a izbutit să se abțină în întunericul dubei.
   Cu cât înaintau mai mult, cu atât mai tare se răcea aerul în jurul lor.
   Umbra împiedicase ca duba să devină un cuptor, dar mașina se încălzise pe drum, îngroșând și îngreunând aerul din ea. Sean simțise urcușurile și coborâșurile drumului, mai mult în sus, decât în jos, și după un timp a început să simtă presiunea crescându-i în ureche, ca într-un avion.
   Mergeau undeva mai în sus, poate în munții ce bântuiseră orizontul și pe care îi văzuseră din mașina mamei prin Arizona. Nu știa multă geografie, dar o amintire vagă îi spunea că deșertul Arizonei făcea loc pădurilor la nordul ei, ridicându-se la mii de metri deasupra nivelului apei. Asta ar fi explicat scăderea temperaturii, el și Louise fiind când cuprinși când de transpirație, când de tremurat de frig.
   Louise a plâns tare când a făcut pe ea, lacrimi disperate, rușinoase, punctate de tusea și râcâiala pieptului, și nu s-a oprit nici chiar când Sean i-a zis că era în regulă, că nu avea să zică nimănui. Acum se simțea prost că se ferise de pata umedă de pe placajul dubei, când ar fi trebuit să-și țină sora în brațe. Oricât de rușinată ar fi fost Louise că nu se putuse abține, el era și mai rușinat pentru că nu o consolase.
   Sean își amintea foarte clar sentimentul ce-l cuprinsese când duba pornise la drum, zdruncinăturile și răpăiturile când traversă terenul aspru.
   Nu după mult timp, zgomotul crengilor de afară, zgâriind și agățându-se.
   Ce fel de copaci creșteau în Arizona? Teren înalt, vreme mai răcoroasă.  Sean își spusese că probabil erau pini. Când duba s-a oprit și Collins a deschis portierele din spate, s-a dovedit că avusese dreptate.
   Sean și Louise își feriră ochii, chiar dacă la acea oră soarele coborâse mult în spatele copacilor, transformând lumina din spatele coroanelor într-un albastru lăptos.
   - Afară, zise Collins.
   Sean și Louise rămaseră locului.
   Collins întinse o mână.
   - Haideți. O să fie bine. Nu aveți de ce să vă temeți.
   Sean vru să-i spună că era o mincinoasă, dar își ținu gura.
   - Am avut un accident, zise Louise. Sunt udă toată.
   Collins o privi confuză pentru o clipă, apoi dădu din cap, înțelegând.
   - E ok, scumpete. Am haine curate pentru tine. Vino.
   Louise se târî până la marginea dubei și îi dădu voie lui Collins să o ajute să coboare. Ajutorul de șerif se întoarse spre Sean, ținând-o pe Louise de mână.
   - Sean, e ok, sincer. Totul va fi bine. Trebuie doar să vii cu mine.
   Sean își cântări opțiunile și înțelese că nu avea niciuna. Nu putea rămâne în dubă pentru totdeauna. Dacă o rupea la fugă, nu avea niciun dubiu că el și sora lui aveau să fie împușcați. Așa că se ridică și merse la marginea dubei. Ignoră mâna lui Collins ce se oferea să-l ajute și sări.
   Sub teniși, pământul era moale, acoperit de ani întregi de ace de pin scuturate, conuri scheletice ici și colo. O prospețime a aerului după cel închis din dubă.
   Se întoarse în cerc, uitându-se în jurul său. O potecă îngustă într-o pădure, doar copaci în toate direcțiile.
   - Unde suntem? întrebă Louise.
   Collins deschise gura să răspundă, dar Sean zise:
   - În siguranță?
   Ajutorul de șerif îi aruncă o privire, cremene îi scăpărară în ochi, mâna liberă pe mânerul pistolului.
   - Așa e, zise. În siguranță. Hai să facem o plimbare.
   O conduse pe Louise de mână, iar Sean nu avu de ales decât să le urmeze.
   După un timp ce-i păru un secol, ajunseră la o cabană din lemn, cu geamurile și ușile acoperite cu scânduri, părți din acoperiș începând să se lase, neîngrijite. Collins urcă pe prispă, ocoli scândurile rupte și deschise ușa descuiată, înăuntru, beznă. Louise se opri în dreptul pragului.
   - Nu vreau să intru, zise.
   - E ok, nu trebuie să-ți fie frică.
   Collins se uită în urmă spre Sean, din nou acea căutătură aspră în ochi, mâna întorcându-i-se pe pistol.
   - Spune-i că n-are de ce să-i fie frică.
   Sean păși pe prispă, luă cealaltă mână a fetei într-a sa.
   - Mda, nu-i nimic de speriat aici. E doar întuneric. Sunt chiar în spatele tău.
   Collins încuviință, apoi îi zise Louisei:
   - Ai auzit? Fratelui tău nu îi este frică. Vino.
   O lumină slabă se furișă în cabană, suficientă pentru a ilumina vechea mobilă adunată într-o parte și trapa din mijlocul podelei. Un metru pătrat, cu o încuietoare glisantă, un lacăt nou agățat de ea. Collins eliberă mâna Louisei, se ghemui și desfăcu lacătul. Duse mâna la încuietoare și se uită în sus spre Sean.
   - O să fii un băiat bun, așa-i? O să mă ajuți. Pentru că, dacă nu o faci, dacă lucrurile merg prost...
   Lăsă gândul să atârne în aerul dintre ei.
   - Da, doamnă, spuse Sean.
   - Bun, zise ea și deschise încuietoarea, mârâi când ridică trapa.
   Două lanțuri întinse opriră trapa să nu se trântească la loc în podea, ținând-o în unghi drept deasupra deschizăturii. Louise se opri, plantându-și ferm picioarele în scândurile de lemn.
   - E prea întuneric, zise.
   Collins o trase mai aproape de ea.
   - E o lumină. O să o aprind. E și o baterie mare ca să o țină aprinsă. Poți să o lași aprinsă tot timpul, dacă vrei.
   - Nu, vreau la mami.
   Louise încercă să-și smulgă mâna, dar Collins nu-i dădu drumul.
   - Sean, spune-i.
   El se uită la degetele lui Collins încolăcindu-se în jurul tocului pistolului, văzu asprimea expresiei și frica teribilă din ochi. Ca și cum toate aceasta s-ar fi putut sfârși rău de tot. Chiar dacă lucrurile erau deja rele, chiar dacă nu ar fi vrut, s-ar fi putut înrăutăți și mai mult.
   - O să o vedem pe mami în curând, spuse Sean, ghidând-o pe Louise spre trapă. Promit.
   Louise începu din nou să plângă și Sean fu nevoit să se lupte cu propriile lacrimi ce se zbăteau să iasă. Collins își luă lanterna din curea și lumină gura trapei, cu scări de lemn abrupte coborând în beznă. Sean îi simțea tremuratul prin degete. Își așeză un braț pe după umărul ei și Collins îi dădu drumul, permițându-i băiatului să-și conducă sora pe scări în jos. Una câte una, încet și ușor, cu pașii ceva mai grei ai ajutorului de șerif la un metru în urma lor.
   Podeaua beciului era din lemn ce scârțâia și se curba sub picioarele lor. Collins se îndreptă spre peretele opus, către o bibliotecă veche care se rezema de el. Pe ea era o lampă electrică conectată la o baterie mare, așa cum spusese. Roti întrerupătorul, iar lumina de-un galben palid spălăci încăperea. Sean văzu lucrurile lăsate acolo – o saltea, două găleți și hârtie igienică, apă, batoane de ciocolată, câteva cărți și benzi desenate – și simți atingerea unei noi groaze, mai rece și mai grea decât până atunci.
   Totul fusese planificat. Lucrurile astea fuseseră acolo de săptămâni, poate chiar luni, așteptând copii ca ei.
    - Mâncați ceva, zise Collins, aruncând pe saltea câteva batoane dintr-o pungă.
   Luă două sticle de apă din cutie și le așeză pe podea.
   - Beți.
   Merse la altă pungă, scotocind prin ea. Scoase haine, pantaloni, lenjerie, verifică etichetele înainte de a le împinge înapoi. În cele din urmă găsi o pereche de blugi tociți și chiloți ce păreau a fi pe mărimea Louisei.
   Se întoarse către Louise.
   - Hai să dezbrăcăm chestiile astea ude de pe tine.
   - Nu, spuse Louise. Mami a zis să nu las pe nimeni să mă dezbrace în afară de ea și de doamna de la școală.
   - Mami are dreptate, dar vezi, eu sunt o polițistă, așa că e ok. Nu poți sta în chestiile alea ude.
   Din nou Collins se uită la Sean pentru ajutor, și el îi făcu semn din cap surorii sale, zise:
   - E ok. Hai.
   Sean se uită la Collins cum o dezbrăca pe Louise, o curăță cu un șervet ud și o îmbrăcă cu hainele curate. Ce anume voia să vadă? Nu era sigur. Știa că existau adulți răi care voiau să facă chestii copiilor, să-i atingă în moduri rele. Dacă vedea ceva greșit, atingeri nepotrivite, ce putea face?
   Nu avea nicio idee, dar continuă să se uite până la capăt.
   Collins se ridică și zise:
   - Acum mâncați ceva. Și beți niște apă. Mă întorc mai târziu cu niște sandvișuri.
   Nu mai zise nimic când urcă scările și ieși prin trapă. Ușa se trânti în urma ei și Sean simți presiunea în urechi și o răcoare fără precedent. Voia atât de tare să plângă, încât îl durea în spatele ochilor, dar știa că, dacă o făcea, dacă lăsa să i se vadă groaza, mintea fragilă a Louisei avea să se crape. În schimb se așezară unul lângă celălalt pe saltea și mâncară ciocolată și chipsuri până când Louise anunță că era obosită. Se întinse, iar Sean trase o pătură peste ea și încercă să-și amintească una dintre poveștile ei preferate, cea despre șoarecele și pădurea adâncă și întunecată și monstrul ce se dovedea a fi totuși real.

.......................