Deschis. Închis, Colleen McCullough

 ...................................................

2-7

      Acasă, după ce terminară cina şi după ce copiii fură trimişi să-şi facă temele, profesorul Bob Smith îi spuse soţiei sale, Eliza:

   - O să-mi facă viaţa grea.
   - Te referi la consiliu? întrebă ea, turnându-i mai multă cafea.
   - Da, la consiliu, dar şi la cei de la serviciu, draga mea. Ştii cât de temperamentali pot fi! Singurul care nu-mi face probleme este Addison. El se declară mulţumit că e în viaţă, ideile pe care le are despre anticonvulsive îl bucură la fel de mult cum mă bucură şi pe mine, şi atâta vreme cât niciunul dintre echipamentele lui nu se strică, este satisfăcut. Deşi nu ştiu cum ar putea să fie mulţumit un om care aleargă 8 kilometri pe zi. Complexul Lazăr.
    Rânji, şi faţa sa plină de riduri se boţi mai tare.
    - Oh, cât de supărat a fost când i-am spus că nici nu se pune problema să alerge în fiecare dimineaţă până la serviciu! Dar şi-a stăpânit furia.
   Ea chicoti amuzată.
   - Te-ai fi aşteptat să-şi dea seama că mirosul de transpiraţie nu-i măreşte popularitatea printre colegi.
   Redeveni serioasă.
    - Mie mi-e milă în primul rând de soţia lui, biata de ea.
   - De Robin? Nulitatea aceea? De ce?
   - Pentru că Addison Forbes o tratează ca pe o servitoare, Bob. Da, să ştii că aşa face! Cât de mult se chinuieşte să găsească mâncarea pe care o mănâncă el! Şi să-i spele hainele acelea împuţite – are o viaţă împuţită!
   - Mi se pare că eşti cam răutăcioasă, draga mea.
   - Da, cred c-aş putea lăsa impresia asta, dar ea e... ei bine, nu e cea mai deşteaptă persoană din lume, şi Addison o face să simtă din plin lucrul acesta. Uneori l-am surprins uitându-se chiorâş la ea şi m-au trecut fiorii – pot să jur c-o urăşte, o urăşte din toată inima!
   - Asta se poate întâmpla atunci când un student la medicină este obligat să se căsătorească cu o asistentă pentru a răzbi în viaţă, spuse Smith pe un ton sec. Nu există egalitate din punct de vedere intelectual, aşa că după ce el şi-a atins scopul, a ajuns să-i fie ruşine cu ea.
   - Eşti atât de snob!
   - Nu, sunt pragmatic. Am dreptate.
   - Bine, să admitem că aşa stau lucrurile, că ai dreptate, dar asta nu-i justifică în niciun fel atitudinea, zise Eliza pe un ton ferm. Vreau să spun că şi la ei acasă o desconsideră! Au un turn foarte frumos, cu o terasă care dă spre port, şi el n-o lasă să urce acolo. Ce se află în turnul acela, camera lui Barbă Albastră?
   - Asta nu-i decât o dovadă a faptului că ea e dezordonată şi el e obsedat de ordine. Nu uita că şi eu am încuiat subsolul şi nu te las să coborî acolo.
   - Nu mă plâng de asta, dar cred că eşti prea dur cu copiii. Au trecut de vârsta la care distrugeau totul. De ce nu-i laşi să coboare?
   El îşi încleştă maxilarele, iar faţa îi deveni dură.
   - Băieţii n-au voie să coboare la subsol, Eliza.
   - Nu-i corect, pentru că tu-ţi petreci acolo fiecare clipă de răgaz. Ar trebui să stai mai mult timp cu băieţii, aşa că nu văd de ce nu i-ai lăsa să-ţi împărtăşească nebunia.
   - Mi-aş dori să nu-i mai spui „nebunie”!
   Ea schimbă subiectul văzând că el nu părea dispus s-o asculte.
   - Crima asta e o problemă chiar aşa de mare, Bob? Vreau să spun că nu poate avea vreo legătură cu Hugul.
   - Sunt de acord cu tine, draga mea, dar am impresia că poliţia e de altă părere, spuse el îmbufnat. Îţi vine să crezi că ne-au amprentat pe toţi? Bine că suntem, în fond, un institut de cercetare. Tuşul s-a curăţat cu xilen.
   Walt Polonowski îi spuse soţiei pe un ton răstit:
   - Mi-ai văzut cumva haina roşie, în carouri?
   Ea se opri din trebăluit prin bucătărie, cu Mickey în braţe, cu Esther agăţată de rochia ei şi-i aruncă o privire în care se amestecau furia şi exasperarea:
   - Dumnezeule mare, Walt, nu se poate să fi început deja sezonul de vânătoare! se răsti ea.
   - Nu mai e mult. În weekendul ăsta mă duc la cabană, să o pun la punct – şi asta înseamnă că am nevoie de haina mea în carouri – pe care n-o găsesc pentru că nu e acolo unde ar trebui să fie.
   - Nici tu nu eşti acolo unde ar trebui să fii.
    Îl puse pe Mickey în scaunul special pentru bebeluşi, pe Esther pe un scaun cu pernă groasă, apoi strigă după Stanley şi după Bella.
    - E gata masa!
   Un băiat şi o fată intrară în fugă în încăpere, ţipând că le era foame. Mama nu-i punea niciodată să mănânce lucruri care nu le plăceau – spanac, morcovi, varză, poate doar salată de varză.
   Walter se aşeză la un capăt al mesei lungi, Paola la celălalt, de unde putea să-l hrănească cu lingura pe Mickey, care stătea cu gura deschisă ca un pui de pasăre. În acelaşi timp încerca s-o disciplineze pe Esther, ale cărei maniere erau departe de a fi perfecte.
   - Un alt lucru pe care nu-l pot suporta, spuse ea imediat după ce toată lumea începu să mănânce, este egoismul de care dai dovadă. Ar fi minunat să putem merge undeva cu copiii în weekend, dar tu pur şi simplu nu vrei! E cabana ta, iar noi ceilalţi putem să fluierăm a pagubă – Stanley, asta nu înseamnă că ai voie să fluieri!
   - Ai dreptate, cabana e a mea, spuse el cu răceală, atacând porţia de lasagna – foarte bună, de altfel – cu o furculiţă. Bunicul meu mi-a lăsat-o mie, Paola, numai mie. Este singurul loc în care pot să scap de nebunia asta!
   - Adică de soţia ta şi de cei patru copii ai tăi.
   - Exact.
   - Dacă nu voiai să ai patru copii, Walt, de ce nu ţi-ai înnodat blestemata de socoteală? E nevoie de doi pentru a dansa un tango.
   - Tango? Ce-i aia? întrebă Stanley.
   - Un dans sexy, spuse mama lui scurt.
   Un răspuns care – dintr-un motiv care-i scăpa lui Stanley – îl făcu pe tată să râdă în hohote.
   - Taci! urlă Paola. Taci, Walt!
   El se şterse la ochi, mai puse o porţie de lasagna pe farfuria goală a lui Stanley, apoi îşi reumplu şi el farfuria.
   - O să plec la cabană vineri seara, Paola, şi n-o să vin acasă până luni în zori. Am o grămadă de lucrări de citit şi, Dumnezeu mi-e martor, nu pot să citesc în casa asta!
   - Dacă ai renunţa la cercetările astea stupide şi te-ai angaja şi tu într-o clinică particulară, Walt, ne-am putea permite să locuim într-o casă îndeajuns de mare şi pentru doisprezece copii, şi astfel n-ai mai fi deranjat!
    În ochii ei străluceau lacrimi de furie.
    - Ţi-ai câştigat reputaţia că te pricepi la acele boli ciudate şi minunate, cu nume de oameni – Wilson, Huntington, nu mă pune pe mine să le ţin minte pe toate! – şi ştiu că primeşti oferte de la clinicile particulare situate în locuri mult mai bune decât Holloman – Atlanta, Miami, Houston – locuri calde. Locuri unde menajerele au salarii mici. Copiii ar putea lua lecţii de muzică, eu aş avea posibilitatea să-mi continui studiile...
   El izbi violent cu palma în masă. Copiii înlemniră, înspăimântaţi.
   - De unde ştii tu că am oferte, Paola? întrebă el, pe un ton care nu prevestea nimic bun.
   Ea păli, dar îl înfruntă.
   - Îţi laşi peste tot scrisorile. Le găsesc aruncate unde vrei şi unde nu vrei.
   - Şi le citeşti. Şi cu toate astea te mai întrebi de ce simt nevoia să plec? Corespondenţa mea este secretă, înţelegi? Secretă!
   Walt îşi aruncă furculiţa, împinse în spate scaunul şi ieşi val vârtej din bucătărie. Soţia şi copiii se uitară după el, apoi Paola îl şterse la gură pe Mickey şi se ridică pentru a aduce îngheţata şi jeleul.
   Pe perete, lângă frigider era o oglindă veche. Paola îşi văzu pentru o secundă chipul şi simţi cum o podidesc lacrimile. Opt ani fuseseră îndeajuns pentru a transforma o fată tânără, plină de viaţă şi foarte frumoasă, cu un corp minunat, într-o femeie slabă, ştearsă, care arăta cu mulţi ani mai bătrână decât era în realitate.
   Oh, bucuria întâlnirii lui Walt, a prinderii lui în plasă! Un doctor şcolit, atât de deştept încât în curând aveau să fie bogaţi. Dar ea nu luase în calcul faptul că Walt n-avea nicidecum de gând să abandoneze cercetarea – până şi instalatorii câştigau mai mult! Şi copiii continuau să apară, unul după altul. Doar păcătuind reuşise să evite apariţia unui al cincilea – Paola lua anticoncepţionale.
   Ştia că ar trebui să evite certurile. Îi supărau deopotrivă pe copii, şi pe ea şi-l determinau pe Walt să se ducă la cabana lui din ce în ce mai des. Cabana lui – ea nici măcar n-o văzuse! Şi nici n-avea s-o vadă. Walt refuza să-i spună unde se afla.
   - Oh, îngheţată cu ciocolată! ţipă Stanley.
   - Îngheţata cu ciocolată nu merge cu jeleul de struguri, spuse Bella, care întotdeauna făcea nazuri.
   După părerea ei, Paola era o mamă bună.
   - Ai vrea să-ţi pun îngheţata şi jeleul în boluri separate, draga mea?

   Doctorul Hideki Satsuma intră în apartamentul luxos, situat în vârful celei mai înalte clădiri din Holloman şi simţi cum stresul de peste zi dispăru ca prin farmec.
   Eido ajunsese acasă înaintea lui, aranjase totul aşa cum îi plăcea stăpânului, apoi coborâse zece etaje, în apartamentul mult mai modest în care locuia împreună cu soţia sa.
   Decorul era dezolant de simplu – pereţii erau acoperiţi cu tapet de culoarea aramei vechi, uşile din lemn negru, cu pătrate din hârtie fragilă; un paravan din trei bucăţi, foarte vechi, împodobit cu o pictură reprezentând o femeie cu ochi oblici, coafată cu bucle largi, în stilul pompadour, ţinând în mână o umbrelă de soare; un piedestal simplu, din piatră, pe care era o singură floare perfectă într-o vază Steuben, răsucită; podele negre, lucioase.
   Pe masa neagră, lăcuită, situată în mijlocul unei adâncituri se afla cina – sushi rece – şi când trecu prin dormitor văzu că avea chimonoul pregătit, jacuzziul scotea fuioare leneşe de aburi, iar salteaua fusese coborâtă.
   După ce făcu baie, mancă şi se relaxă, se îndreptă spre peretele din sticlă care îi înconjura curtea şi rămase acolo, admirându-i perfecţiunea. Îl costase o avere construcţia acelei grădini, dar banii nu constituiau o problemă pentru Hideki. Cât de frumoasă era, amenajată în mijlocul apartamentului, acolo unde înainte fusese un spaţiu deschis, destinat unei grădini de acoperiş. Din curte, geamurile reflectau imaginea, dar dinăuntru, din camera care o înconjura, erau transparente. Decorul se remarca prin austeritate. Câţiva bonsai de conifere, un cedru hollywoodian care creştea răsucit într-o spirală dublă, un arţar japonez transformat în bonsai, incredibil de bătrân, circa două duzini de bolovani de mărimi şi forme diferite şi pietricele de diverse culori aranjate într-un labirint de alei pe care nu trebuia să se păşească niciodată. Aici forţele universului său intim se întâlneau în cel mai fericit mod, benefic pentru sănătatea şi starea lui de spirit.
   Dar în seara asta, când nasul lui foarte sensibil simţea încă un uşor iz de xilen pe vârfurile degetelor, Hideki Satsuma îşi privea curtea convins fiind că universul lui se clătinase din temelii; îşi dădea seama că trebuia să rearanjeze ghivecele, bolovanii, pietricelele, pentru a neutraliza acest eveniment extrem de deranjant. Nu putea să controleze schimbarea aceasta, iar el îşi dorise întotdeauna să ţină lucrurile sub control. Acolo... Acolo unde şirul acela roz se încolăcea printre pietricelele strălucitoare de jad... Şi acolo, unde bolovanul acela gri şi ascuţit sărea ca o lamă de sabie în faţa fragilităţii şi rotunjimii vulvare a bolovanului roşu şi despicat... Şi acolo, unde spirala dublă a cedrului de Hollywood se micşora pe măsură ce urca... Toate parcă erau greşite, trebuia s-o ia de la capăt.
   Se gândi melancolic la casa lui de pe plajă, de la Cape Cod, dar din cauza a ceea ce se întâmplase acolo cu puţină vreme în urmă, era nevoie de o perioadă de refacere. În plus, drumul cu maşina ar fi fost prea lung, chiar şi făcut cu Ferrariul lui maro, prin noapte. Nu, casa aceea avea altă destinaţie, şi deşi exista o legătură între ea şi cutremurul care-i afectase universul, epicentrul acestui cutremur se afla în curtea de la Holloman.
   N-ar fi putut să aştepte până în weekend? Nu, nu se putea.
    Hideki Satsuma apăsă butonul soneriei prin care-l chema sus pe Eido.

   Desdemona intră grăbită în apartamentul ei de la etajul al treilea al unei case construite pentru trei familii, situată pe strada Sycamore, chiar dincolo de Hollovv.
    Prima ei oprire fu la baie, unde făcu un duş fierbinte pentru a îndepărta orice urmă de praf depusă în timpul drumului de trei kilometri pe care-l parcursese pe jos, până acasă. Apoi se duse în bucătărie, unde deschise o cutie de tocană irlandeză şi o alta de budincă de orez. Desdemona nu era o bucătăreasă prea bună. Ochii a căror frumuseţe fusese constatată cu surprindere de Carmine nu observară linoleumul coşcovit şi nici tapetul ale cărui margini începuseră să se dezlipească. Pe Desdemona n-o interesa confortul material.
   Într-un târziu, înfăşurată întru-un halat cadrilat de flanelă, bărbătesc, se duse în living unde o aştepta lucrul ei îndrăgit, într-un coş de nuiele aşezat pe un cilindru înalt, lângă fotoliul ei favorit, ale cărui arcuri lăsate nu le observase. Încruntându-se, cotrobăi prin coş în căutarea bucăţii lungi de mătase fixate pe o şipcă de lemn, pe care o broda pentru Charles Ponsonby – sigur îl pusese deasupra?
   Da, acolo îl pusese, era foarte sigură de asta! Desdemona Dupre nu tolera haosul; toate lucrurile aveau locul lor. Dar broderia nu se afla acolo. În locul ei găsi un mic smoc de păr negru, scurt şi uşor ondulat. Ridică firele de păr şi le studie. În momentul acela observă şi bucata de lemn, cu valurile de mătase sângerie mototolite pe podea, în spatele fotoliului.
   Scăpă smocul de păr din mână; ridică broderia şi o întinse pentru a vedea dacă a suferit vreo stricăciune, dar nu era decât puţin mototolită, în rest n-avea nimic. Foarte ciudat!
   Apoi, dându-şi seama ce se întâmplase, îşi strânse buzele. Băgăciosul acela de proprietar, care locuia în apartamentul de dedesubt, îşi vârâse nasul pe-aici. Dar ce putea ea să facă? Soţia lui era atât de amabilă; ca şi el, în felul său. Şi unde ar fi putut să găsească un alt apartament complet mobilat, situat într-un cartier liniştit, la doar 70 de dolari pe lună?
    După ce aruncă firele de păr în coşul de gunoi din bucătărie, Desdemona se aşeză cu picioarele sub ea în fotoliul imens şi vechi şi se apucă de ceea ce considera în sinea sa drept cea mai frumoasă broderie pe care o făcuse vreodată. Un model complicat de curbe de mai multe nuanţe de roşu – de la rozaliu la roşu-închis – pe un fundal de mătase de un roz-pal.
   Dar la naiba cu proprietarul ei! Merita să-i întindă o cursă.

   Tamara obosise de atâta pictat, imaginaţia ei dovedindu-se incapabilă să producă o faţă îndeajuns de urâtă, de înspăimântătoare. Avea să vină şi inspiraţia, dar nu în seara asta. Nu atât de curând după dezastrul de astăzi.
    Poliţistul acela insolent, Delmonico, mersul lui ţanţoş, umerii atât de largi încât îl făceau să pară mai scund decât era de fapt, cu gâtul atât de gros încât orice cap ar fi părut minuscul în vârful lui – dar nu şi capul lui. Masiv. Şi totuşi, oricât de mult ar fi încercat, cu ochii închişi, cu dinţii strânşi, nu putea să-i picteze o faţă porcească. Şi după ce o făcuse să rateze întâlnirea, ar fi vrut atât de mult să-l picteze ca pe cel mai urât porc de pe faţa pământului.
   Somnul nu i se lipea de gene, şi ce altceva putea să facă? Să citească, pentru a milioana oară, una dintre cărţile ei poliţiste? Se trânti într-un fotoliu de piele mov şi întinse mâna după telefon.
   - Iubitule? întrebă ea când o voce somnoroasă îi răspunse.
   - Ţi-am spus să nu mă suni niciodată aici!
   Clic. Se auzi din nou tonul.

   Cecil stătea întins în pat, cu obrazul pe sânii splendizi ai Albertiei, încercând să uite de spaima lui Jimmy.
   Otis asculta bătăile ritmice ale propriei inimi, cu lacrimile curgându-i pe faţa boţită. Nu mai putea căra cărămizi de plumb, n-o să mai ducă butelii cu gaz niciunei păpuşele, n-o să mai bage cuşti în lift. Cât de mare avea să fie pensia lui?

   Wesley era prea fericit şi prea agitat pentru a putea adormi. Cât de atent devenise Mohammed la auzul veştii!
   Ţărănoiul ucenic din Louisiana ajunsese o persoană importantă: el, Wesley le Clerc, primise sarcina de a-l ţine pe Mohammed el Nesr la curent cu toate noutăţile despre crima căreia îi căzuse victimă o negresă la Hug. Era pe drumul cel bun.

   Nur Chandra se autoexilase la căbănuţa situată într-un loc în care numai el şi ţapul lui ispăşitor Misrarthur, veneau vreodată. Se aşezase, cu picioarele încrucişate şi desfăcute, cu mâinile pe genunchi, cu palmele orientate în sus. Nu dormea, dar nici treaz nu era. Se afla într-un alt loc, într-un alt plan.
   Trebuia să scape de nişte monştri, de nişte monştri teribili.

   Maurice şi Catherine Finch şedeau la masă în bucătărie, cercetând calculele făcute.
   - Ciuperci, pe naiba! spuse Catherine. O să te coste mai mult decât câştigi, Maurie, şi puii mei n-or să le mănânce.
   - Dar o să fac ceva diferit, iubito! Tu mi-ai spus că săpatul tunelului acela o să mă ajute să mă mai dezmorţesc, şi acum că tot l-am săpat, ce-am de pierdut dacă încerc? Câteva soiuri exotice, pentru magazinele exclusiviste din New York.
   - O să coste o grămadă de bani, spuse ea cu încăpăţânare.
   - Cathy, banii nu sunt o problemă! N-avem copii, aşa că de ce să ne facem griji în privinţa banilor? Ce crezi tu că o să facă nepoţii mei şi nepoatele tale cu locul ăsta, ha? O să-l vândă, Cathy, o să-l vândă! Aşa că hai să ne distrăm noi cât putem cu el mai întâi.
   - Bine, bine, cultivă-ţi ciupercile! Să nu spui însă că nu te-am avertizat!
   El zâmbi, se întinse şi-i strânse mâna aspră.
   - Îţi promit că dacă n-o să meargă, o să renunţ, deşi mă îndoiesc de acest lucru.

2
Joi, 7 octombrie 1965

   Ziua lui Carmine începu în biroul comisarului John Silvestri, unde stătea în mijlocul semicercului de scaune ce înconjurau biroul. În stânga sa se aflau căpitanul Danny Marciano şi sergentul Abe Goldberg, în dreapta doctorul Patrick O’Donnell şi sergentul Corey Marshall.
   Nu era prima dată când Carmine mulţumea în gând stelei sale norocoase că existau cei doi bărbaţi situaţi deasupra lui pe scara ierarhică.
   Chipeş şi brunet, John Silvestri era un poliţist de birou şi spera ca peste cinci ani, când avea să se pensioneze, să poată spune că nu-şi scosese niciodată arma din toc şi că nu trăsese niciodată cu o puşcă sau cu o carabină. Ceea ce putea părea ciudat, pentru că se înrolase în armata americană în 1941 ca locotenent şi fusese lăsat la vatră în 1945, încărcat de decoraţii, inclusiv Medalia de Onoare a Congresului. Cel mai supărător obicei al lui era legat de folosirea ţigărilor de foi din care sugea mai mult decât trăgea fumul, lăsând în urmă mucuri băloase care puţeau aşa cum Carmine îşi închipuia că duhneau scuipătoarele dintr-o speluncă din Dodge City prin 1890.
   Deşi ştia prea bine că Danny Marciano detesta mucurile de ţigări de foi, lui Silvestri îi plăcea la nebunie să-şi împingă scrumiera sub nasul de snob al lui Marciano; acesta avea sânge nord-italian în vine, remarcându-se prin pielea sa albă, pistruiată şi ochii albaştri. Din cauza sedentarismului se îngrăşase cu câteva kilograme. Era un adjunct foarte bun, căruia îi lipseau însă răbdarea şi diplomaţia necesare pentru a se înţelege cu comisarul.
   Cei doi îi lăsau pe Carmine şi pe ceilalţi doi locotenenţi să se ocupe de munca de poliţie propriu-zisă, ignorau presiunile politice venite de la Primărie, de la conducerea universităţii şi de la Hartford, şi se băteau cu oricine pentru oamenii lor. Ştiau cu toţii că locotenentul Carmine era preferatul lor şi nimeni nu îl invidia pentru această poziţie pentru că asta însemna că tot Carmine se ocupa şi de cele mai delicate cazuri, cele în care era nevoie de multă diplomaţie sau presupuneau colaborarea cu alte agenţii care activau în domeniu. De asemenea, era şi cel mai bun om din tot departamentul în investigarea omorurilor.
   Tocmai terminase primul an de facultate la Chubb când fusese atacat Pearl Harbor, aşa că îşi amânase studiile şi se înrolase. Din pură întâmplare fusese repartizat la poliţia militară şi după ce-şi făcu serviciul de gardă şi arestă câţiva soldaţi beţi, descoperi că-i plăcea această meserie. În armată, pe timp de război, aveau loc la fel de multe crime violente ori premeditate ca şi pe străzile oricărui oraş. După ce războiul luă sfârşit şi se încheie cu ocuparea Japoniei, Carmine era deja maior, lucru care-i dădea dreptul să acceadă la un program accelerat de studii la Chubb. Apoi, cu o patalama care îi permitea să predea engleza, literatura şi matematica, decisese că îi place mai mult meseria de poliţist. În 1949, se angajă la secţia de Poliţie din Holloman.
    Silvestri, pe vremea aceea un locotenent care nu se dezlipea de biroul său, descoperi, nu după multă vreme, potenţialul tânărului şi îl repartiză la Detectivi, unde ajunsese acum locotenent-şef. Holloman nu era îndeajuns de mare pentru a avea o divizie distinctă de omucideri şi nici vreo altă subdiviziune aşa cum existau în cadrul secţiilor din oraşele mai mari, aşadar Carmine se văzu pus în situaţia să se ocupe de tot felul de infracţiuni. Cu toate acestea, omorurile erau specialitatea sa, avea o rată formidabilă de rezolvare a cazurilor: aproximativ sută la sută – bineînţeles, nu toţi făptaşii – fuseseră şi condamnaţi.
   Stătea în scaun, pregătit să se apuce de treabă şi în acelaşi timp era relaxat; chestia asta se anunţa distractivă.
   - Începe tu, Patsy, spuse Silvestri, căruia nu-i plăcea deloc cazul de la Hug şi asta fiindcă ştia că avea să se facă multă vâlvă în jurul lui.
    Deocamdată nu apăruseră decât câteva rânduri în Holloman Post, dar imediat ce se vor afla detaliile, cazul o să fie prezent pe prima pagină.
   - Ce vă pot spune, zise Patrick, este că persoana care a pus acele resturi umane în frigiderul pentru animale moarte de la Hug nu a lăsat nici o amprentă, nici o fibră şi nici o altă urmă. Victima este o adolescentă în jur de 16 ani şi are ceva sânge metis. Pare o persoană destul de scundă şi bine îngrijită.
    Se aplecă uşor înainte în scaun, cu ochii strălucitori.
    - Pe fesa dreaptă are o julitură în formă de inimă. O aluniţă îndepărtată cu circa 10 zile în urmă. Nu era un semn din naştere, o pigmetare a pielii, ci un hemangiom. Ucigaşul a folosit o ansă diatermică pentru a cauteriza toate vasele de sânge care alimentau excrescenţa, astfel ca sângele să se coaguleze. Cred că i-a luat ore întregi. Apoi a acoperit locul cu gel hemostatic pentru a grăbi cicatrizarea, după care a lăsat rana să prindă coajă, să se usuce. Am găsit câteva urme de ceea ce eu bănuiam a fi un unguent pe bază de ulei, dar nici vorbă de aşa ceva.
    Trase adânc aer în piept.
    - Era fond de ten de aceeaşi nuanţă ca şi pielea ei.
   Carmine simţi că i se face pielea de găină. Se scutură:
   - Nu i-a plăcut cum arăta după ce-i îndepărtase aluniţa, aşa că a dat-o cu fond de ten, ca să o facă perfectă. Oh, Patsy, tipul ăsta e ciudat rău!
   - Da, spuse Patrick.
   - Deci, este chirurg? întrebă Marciano împingând departe de nasul lui scrumiera lui Silvestri, împreună cu conţinutul ei urât mirositor.
   - Nu neapărat, spuse Carmine. Ieri am stat de vorbă cu o doamnă care se ocupă cu microchirurgia pe animalele de la Hug. Şi ea nu are licenţă în medicină. Probabil că în toate centrele mari de cercetări, aşa cum e şi cel de la Facultatea de Medicină Chubb, există zeci de tehnicieni care pot opera la fel de bine ca şi chirurgii. Din acest motiv, înainte ca Patsy să ne spună cum a reuşit tipul să oprească sângerarea, mi-am zis că trebuie să luăm în calcul posibilitatea ca pe listă să figureze şi măcelari sau tranşatori. Acum însă cred că putem renunţa la ei.
    - Dar nu excluzi amestecul Hugului în chestia asta, spuse Silvestri ridicând trabucul dezgustător şi trăgând din el.
   - Da, aşa este.
   - Ce urmează?
   Carmine se ridică în picioare şi dădu din cap spre Corey şi spre Abe.
   - Căutăm la „Persoane dispărute”. Eventual în arhiva întregului stat. În Holloman nu avem în arhivă pe cineva care să corespundă semnalmentelor victimei, asta dacă nu cumva ucigaşul a ţinut-o mult mai mult timp decât ar fi avut nevoie pentru a-i face ce i-a făcut. Şi fiindcă nu ştim cum arăta, o să ne concentrăm asupra aluniţei.
   Patrick făcu câţiva paşi alături de el după ce ieşiră.
   - N-o să rezolvi prea repede cazul ăsta, spuse el. Nemernicul ăla nu ţi-a lăsat nicio pistă.
   - Îmi dau şi eu seama de asta. Dacă maimuţa aia nu s-ar fi trezit în frigider, nici n-am fi ştiut că s-a comis o crimă.

   Arhiva de persoane dispărute din Holloman nu oferi nicio informaţie folositoare.
    Carmine începu să sune la celelalte departamente de poliţie de pe cuprinsul statului.
    Poliţia statală găsise corpul neînsufleţit al unei fetiţe de 10 ani în pădurile de lângă Apallachian Trail – o copilă masivă, metisă, care fusese dată dispărută de către părinţii cu care se afla în excursie cu cortul. Dar murise din cauza unui atac de cord, circumstanţele morţii ei nefiind deloc suspecte.
   Poliţia din Norwalk avea în evidenţă o fată de 16 ani, de origine dominicană, pe nume Mercedes Alvarez, care dispăruse cu 10 zile în urmă.
   - Un metru 50-60 înălţime, păr negru, ondulat, nu creţ, ochi căprui, drăguţă la faţă, cu trăsături mature, spuse cineva care se prezentase ca fiind locotenentul Joe Brown. Oh, şi o aluniţă mare, în formă de inimă pe fesa dreaptă.
   - Nu pleca nicăieri, Joe, vin acolo într-o jumătate de oră.
   Puse girofarul pe capota Fordului şi demară în trombă pe autostrada 1-95, cu sirena pornită: parcurse cei aproape 65 de kilometri în circa 20 de minute.
   Locotenentul Joe Brown avea cam aceeaşi vârstă, trecuse cu puţin de patruzeci de ani şi părea mai agitat decât se aştepta Carmine să fie. Brown era cu sufletul la gură. La fel şi ceilalţi poliţişti de pe lângă el. Carmine studie fotografia color din dosar, se uită după hârtia unde era menţionată aluniţa – o mână stângace încercase să o şi deseneze.
   - Da, e fata noastră, spuse el. Da’ frumoasă mai e! Dă-mi toate detaliile, Joe.
   - Este în clasa a zecea la liceul St. Martha – note bune, cuminte, n-are prieten. Face parte dintr-o familie dominicană care locuieşte aici, în Norwalk de 20 de ani - tatăl său este casier pe Tumpike, mama casnică. Şase copii - doi băieţi şi patru fete. Mercedes este - a fost - prima născută. Cel mai mic are 3 ani – un băiat. Locuiesc într-un cartier vechi şi liniştit, îşi văd de treburile lor.
   - A văzut cineva când a fost răpită Mercedes?
   - Nimeni. Ne-am dat de ceasul morţii s-o găsim pentru că – făcu o pauză, îngrijorarea citindu-i-se pe faţă – e a doua fată de genul ăsta care dispare în ultimele două luni. Amândouă erau în clasa a zecea la St. Martha, colege de clasă, amice dar nu chiar prietene, dacă înţelegi ce vreau să zic. Mercedes lua lecţii de pian după şcoală; trebuia să ajungă acasă la 4 şi jumătate. Se făcuse ora 6 şi ea nu apăruse, iar călugăriţele au spus că a plecat la timp de la şcoală, aşa că domnul Alvarez ne-a sunat. Erau deja supăraţi din cauza Verinei.
   - Verina a fost prima fată?
   - Da. Verina Gascon. O familie creolă, din Guadalupe. Sunt aici de tot atâta timp. A dispărut pe drumul ce ducea spre şcoală. Ambele familii locuiesc la mică distanţă de St. Martha, cam la o stradă depărtare. Am răscolit întreg Norwalkul în căutarea Verinei, dar dispăruse fără urmă. Şi acum, s-a întâmplat acelaşi lucru şi cu aceasta.
   - Există posibilitatea ca vreuna dintre fete să fi fugit cu un iubit secret?
   - Nu, spuse Brown cu un aer mohorât. Poate c-ar trebui să discuţi cu ambele familii. Aşa ai înţelege mai bine. Sunt familii catolice, de modă veche. Îşi ţin copiii din scurt, dar îi înconjoară cu dragoste.
   - O să mă duc să vorbesc cu ei, dar nu acum, spuse Carmine, simţind că i se strânge stomacul. Poţi să aranjezi ca domnul Alvarez să o identifice pe Mercedes după aluniţă? Nu-i putem arăta mai mult decât o bucăţică de piele, dar va trebui să ştie dinainte că...
   - Da, da. Eu sunt cel care va trebui să-i spună bietului om că cineva i-a ciopârţit frumoasa lui fetiţă în bucăţele, zise Brown. Oh, Doamne! Uneori detest slujba asta.
   - Crezi că preotul lor ar fi dispus să-l însoţească?
   - O să am eu grijă de asta. Şi poate o să mai vină şi o călugăriţă sau două, ca să-i ridice moralul.
   Cineva intră cu cafea şi gogoşi cu jeleu; ambii bărbaţi înfulecară câteva şi băură cu sete din cafea. În timp ce aştepta copiile de pe dosarele celor două fete, Carmine sună la Holloman.
   Abe îi spuse că locotenentul Corey era deja la Hug, iar el se pregătea să se întâlnească cu decanul Wilbur Dowling pentru a afla câte frigidere pentru animale moarte existau la Facultatea de Medicină.
   - Ai descoperit vreo persoană dispărută care să corespundă semnalmentelor fetei noastre? întrebă Carmine, simţindu-se mai bine acum, după ce mâncase.
   - Da, trei. Una din Bridgeport, alta din New Britain şi a treia din Hartford. Dar pentru că niciuna dintre ele nu avea aluniţă, nu am continuat cercetările. Toate au dispărut cu luni în urmă, spuse Abe.
   - Lucrurile au luat o nouă întorsătură, Abe. Sună înapoi la Bridgeport, Hartford şi New Britain şi spune-le să ne trimită cât mai repede copii de pe dosarele respective.

   Când Carmine intră, Abe şi Corey se ridicară de pe scaune şi-l urmară în biroul său, unde îl aşteptau cele trei dosare. Acestora li se adăugară şi cele două dosare aduse de Carmine.
    Scoase cele cinci fotografii, toate în culori şi le puse în şir. Semănau de parcă ar fi fost surori.
   Nina Gomez era o fetiţă guatemaleză de 16 ani din Hartford şi fusese dată dispărută cu 4 luni în urmă. Rachel Simpson, o mulatră de 16 ani din Bridgeport, dispăruse în urmă cu 6 luni. Vanessa Olivaro era o fată de 16 ani din New Britain care avusese strămoşi chinezi, negri şi albi şi ai cărei părinţi veneau din Jamaica. Dispăruse în urmă cu 8 luni.
   - Ucigaşului nostru îi place părul ondulat, dar nu creţ, feţe foarte drăguţe într-un anume fel – buze pline, dar bine conturate, ochi mari, negri şi larg deschişi, zâmbet cu gropiţe, nu mai mult de 1 metru 60 înălţime, trăsături mature şi o piele deschisă la culoare, dar nu albă, spuse Carmine, studiind fotografiile.
   - Chiar crezi că acelaşi tip le-a răpit pe toate? întrebă Abe, privindu-l cu scepticism.
   - Oh, sunt sigur. Gândeşte-te la mediul din care provin. Familii respectabile şi cu frica lui Dumnezeu, toate catolice, cu excepţia lui Rachel Simpson, al cărei tată este preot protestant. Simpson şi Olivaro erau eleve la liceul local, celelalte trei urmau licee catolice, două dintre ele fiind colege de şcoală la St. Martha din Norwalk. Mai mult, gândiţi-vă la intervalul de timp dintre dispariţii. Câte una la fiecare două luni. Corey, întoarce-te la telefon şi cere lista tuturor persoanelor dispărute care corespund acestor caracteristici din ultimii... să zicem zece ani. Familiile din care provin sunt la fel de importante ca şi particularităţile fizice, aş fi în stare să pun pariu că toate aceste fete erau renumite pentru... ei bine, dacă neprihănirea este un cuvânt prea învechit, să zicem puritate. Probabil că participau la programe de voluntariat în azile de bătrâni sau spitale. Înclin să cred că nu lipseau niciodată de la biserică, îşi făceau temele, îşi ţineau mâinile cuminţi în poală, poate se dădeau cu puţin ruj, dar nu se machiau niciodată.
   - Fetele pe care le descrii sunt foarte rare, Carmine, spuse Cory, cu un aer întunecat. Dacă răpeşte una la două luni, probabil că pierde o grămadă de timp să le găsească. Uite cât de departe a ajuns. Norwalk, Bridgeport, Hartford, New Britain... De ce nicio fată din Holloman? Cel puţin Mercedes a fost găsită în Holloman.
   - De toate s-a descotorosit în Holloman. Nu avem până acum decât cinci fete, Corey. Nu-i vom descoperi modul de operare până când nu vom ajunge la capătul şirului de crime. Cel puţin în Connecticut.
   Abe înghiţi în sec, arborând o mină dezgustată.
   - Dar nu vom descoperi niciun cadavru mai vechi decât acela al lui Mercedes, nu-i aşa? Le-a secţionat şi a pus bucăţile în cel puţin unul din frigiderele pentru animale moarte, şi de-acolo s-au dus direct în crematoriul Facultăţii de Medicină.
   - Sunt convins că ai dreptate, Abe, spuse Carmine, care, spre surprinderea colegilor săi, avea un aer foarte mohorât.
   Indiferent de cazurile la care lucrau, Carmine întotdeauna trecea prin şi peste ele, cu forţa şi graţia unui buldozer. Simţise, sângerase, lăcrimase, înţelesese. Dar până la acest caz nu se mai implicase emoţional niciodată.
   - Ce altceva îţi spun toate astea, Carmine? întrebă Corey.
   - Cred că are în minte o imagine a perfecţiunii, cu care toate aceste fete seamănă. Dar întotdeauna este ceva în neregulă cu ele. Cum e cazul lui Mercedes cu aluniţa. Poate una dintre ele i-a spus să se ducă dracului... Şi lui nu i-ar plăcea să audă aceste cuvinte dintr-o gură cu buze neprihănite. Dar ca orice violator se simte satisfăcut la vederea suferinţei lor. De-aia sincer nu ştiu dacă ar trebui să-l catalogăm ca ucigaş sau ca violator. Of, este şi una şi cealaltă, dar cum funcţionează mintea lui? Care este scopul real a ceea ce face, ce înseamnă toate astea de fapt pentru el?
    Carmine făcu o grimasă.
    - Ştim ce tip de victime preferă şi mai ştim că acestea sunt relativ rare. Dar fantomele sunt mai vizibile decât este el. În Norwalk, unde s-au făcut două răpiri practic din faţa uşii, poliţiştii s-au dat peste cap să afle dacă vreun vagabond pervers, străin a dat târcoale şcolii sau a intrat în vorbă cu familiile victimelor. Au interogat pe toată lumea, de la gunoieri la poştaşi şi de la comis-voiajori la mormoni, martori ai lui Iehova sau orice alţi sectanţi care merg din uşă în uşă în căutare de prozeliţi. Cititori de contoare, funcţionari publici, grădinari, depanatori electrici şi de telefoane. Până la urmă au creat un grup de oameni care şi-au pus creierele la contribuţie pentru a încerca să-şi dea seama cum criminalul s-ar fi putut apropia îndeajuns de mult de fete ca să le poată răpi, dar n-au ajuns la niciun rezultat. Nimeni nu-şi aminteşte nimic care să le poată fi de ajutor.
    Corey se ridică în picioare.
   - O să încep să dau telefoane, spuse el.
   - Bine. Abe, spune-mi ce-ai aflat la Hug, îi ceru Carmine.
   Abe îşi scoase carneţelul de notiţe.
   - Personalul de la Hug este alcătuit din treizeci de persoane, de la profesorul Smith şi până la Allodice Miller, spălătorul de vase.
    Spunând acestea, Abe pescui două bucăţi de hârtie din dosarul pe care-l ţinea sub braţ şi i le întinse lui Carmine.
    - Ai aici o listă a numelor, vârsta şi funcţia fiecăruia, de cât timp lucrează la Hug, precum şi orice alte detalii pe care le-am considerat interesante cu privire la fiecare în parte. Dintre toţi, singura care cred că ar putea avea cunoştinţele chirurgicale necesare este Sonia Liebman, din sala de operaţii. Cei doi străini nici măcar nu au calificare medicală, iar doctorul Forbes a mărturisit că el a leşinat în timp ce asista la o circumcizie.
    Îşi drese vocea şi continuă, trecând pe pagina următoare:
    - Există o mulţime de oameni care se vântură prin facultate fără să dea socoteală nimănui, dar feţele lor sunt foarte bine cunoscute. Cei care au grijă de animale, furnizorii, profesorii facultăţii. Firma Mitey Brite Scientific Cleaners, care se ocupă de curăţenia în facultate îşi desfăşoară activitatea de luni până vineri, între miezul nopţii şi ora 3 dimineaţa, dar ei nu se ocupă de deşeurile periculoase. Acestea intră în sfera de activitate a lui Otis Green. Se pare că este necesară o specializare pentru aşa ceva, ceea ce desigur îi aduce un câştig suplimentar lui Otis. Mă îndoiesc că cei de la Mitey Brite au vreo legătură cu crimele, întrucât Cecil Potter se întoarce la Hug în fiecare seară la ora nouă şi încuie secţia de animale, iar zăvoarele de-acolo ar putea rivaliza cu seiful unei bănci. Maimuţele sunt ca şi copiii lui. Dacă aud noaptea vreun zgomot, încep să ţipe şi fac un tărăboi cumplit.
   - Mulţumesc, Abe. Nici nu mă gândisem la Mitey Brite.
   Carmine îl privi cu afecţiune pe Abe.
    - Vreunul dintre cei de-acolo ţi-a trezit vreo suspiciune, ai remarcat ceva deosebit la cineva?
   - Fac o cafea mizerabilă, spuse Abe, şi nişte şmecheri de la neurochimie umplu recipiente din sticlă cu nişte sfere colorate care arată ca nişte bomboane delicioase, roz, galbene şi verzi. Dar nu sunt bomboane. Sunt bile de polistiren, folosite la ambalaje.
   - Ţi-au făcut-o!
   - Mi-au făcut-o.
   - Altceva?
   - Numai informaţii nefolositoare. Cred că poţi să-l excluzi pe Allodice, spălătorul de vase. Este prea prost. Mă îndoiesc că pungile au fost puse în frigider în timp ce Cecil şi Otis erau acolo. După toate probabilităţile, asta s-a întâmplat mai târziu, în cursul zilei.
   - Ai aflat ceva de existenţa altor posibile locuri unde s-ar fi putut arunca părţi din cadavru?
   - Am găsit până la urmă 7 alte frigidere pentru animale moarte în afara celui de la Hug. Decanului Dowling nu i s-a părut oportun să discute cu un poliţist despre un lucru atât de neînsemnat în raport cu poziţia pe care o ocupă, şi nimeni nu pare să aibă o evidenţă a acestor frigidere. După ce le-am descoperit, am constatat că niciunul dintre ele nu pare atât de simplu de folosit cum este cel de la Hug. Toate se află în locuri publice şi aglomerate. Doamne, cred că prin chestiile alea trec milioane de şobolani. Îi detest pe cei vii, dar după ziua de azi o să-i urăsc şi mai mult pe cei morţi. Eu optez pentru Hug.
   - Şi eu la fel, Abe.

   Carmine îşi petrecu restul zilei la biroul său, studiind dosarele până când ajunse să le cunoască pe de rost.
    Toate erau destul de voluminoase, având în vedere caracteristicile victimelor. Evident, poliţia din fiecare oraş muncise mai mult ca de obicei la investigarea respectivelor dispariţii; fetele de şaisprezece ani cărora li se pierde urma au în general o reputaţie proastă (uneori chiar cazier), reputaţie care justifică dispariţia. Dar nu şi aceste fete.
   Partea proastă este, gândi Carmine, că nu ţinem legătura suficient de mult unii cu ceilalţi. Dacă am fi făcut-o, poate că l-am fi prins deja pe tipul ăsta. Oricum, nu există niciun cadavru şi nicio dovadă fizică a vreunei crime. Indiferent de numărul victimelor – şi n-am să aflu prea curând chestia asta – ştiu că toate au sfârşit în crematoriul Facultăţii de Medicină. E mult mai sigur aşa decât, să zicem, să le fi îngropat în pădure. În Connecticut sunt o mulţime de păduri, dar toate sunt circulate. Nu sunt imense, neumblate ca cele din statul Washington.
   Instinctul îmi spune că le păstrează capetele, ca pe suveniruri. Sau, dacă le aruncă, cu siguranţă le imortalizează pe peliculă. De cea mai bună calitate. Poate foloseşte mai multe camere, menite să surprindă din diverse unghiuri suferinţa lor şi puterea lui. Sunt convins că e genul de criminal care păstrează suveniruri. Asta este fantezia lui secretă. S-ar simţi obligat să aibă o amintire legată de ele. Deci ori le filmează, ori le păstrează capul în congelator sau într-un borcan cu formol. Oare câte cazuri de criminali amatori de asemenea suveniruri am investigat până acum? Cinci, dar niciodată un criminal în serie. Se întâmplă atât de rar! Şi toţi ceilalţi au lăsat întotdeauna urme. Tipul ăsta nu lasă. Oare ce simte când se uită la filme sau la capetele respective. Exultă, e dezamăgit, se excită, regretă? Mi-aş dori să ştiu, dar nu cunosc răspunsul.

   Se duse la Malvolio’s să-şi ia masa de seară şi se aşeză în locul lui obişnuit, dar nu-i era foame. Ştia însă că trebuie să mănânce. Cazul era abia la început. Trebuia să-şi păstreze forţele.
   Chelneriţa era nouă, astfel că a trebuit să aştepte ca ea să-şi noteze tot ceea ce comandase, de la friptura yankee până la budinca de orez. O fată frumoasă, dar nu tipul preferat de criminal. Modul în care l-a măsurat pe Carmine din cap până-n picioare era un avans direct, pe care el l-a ignorat. Îmi pare rău, scumpo, îşi spuse el încet, zilele acelea s-au dus de mult.
    Fata îi reamintea însă un pic de Sandra: o femeie frumoasă, făcută pentru o altfel de slujbă, ca de exemplu actoria sau modelingul. Oraşul New York era următoarea staţie. Câte chestii se întâmplaseră în 1950!
   Era un tânăr detectiv; Hug tocmai se construia; la fel şi spitalul Holloman. Iar Sandra Tolley se angajase chelneriţă la Malvolio’s. L-a dat gata dintr-o singură privire. Înaltă asemenea lui Jane Russell, cu picioarele până în gât, o claie de păr auriu, mioapă, dar cu o figură superbă. Sigură de sine şi conştientă de cariera pe care ştia că avea s-o îmbrăţişeze ca model; îşi depusese portofoliul la toate agenţiile de modele din New York, dar nu-şi permisese să locuiască acolo, astfel încât fusese nevoită să se mute în Connecticut, la două ore de mers cu trenul de New York, unde plătea o chirie de 30 de dolari pe lună şi mânca pe gratis atâta vreme cât era chelneriţa.
   Şi-apoi toate ambiţiile ei se năruiseră. Pentru că privirea lui Carmine Delmonico o dăduse gata şi pe ea. Asta nu pentru că el ar fi fost un bărbat frumos şi suficient de înalt, la cei aproape 1 metru 80 ai săi, dar avea genul acela de figură pe care femeile o adoră şi un trup musculos.
    Se întâlniseră la petrecerea de Anul Nou; după o lună erau căsătoriţi; după 3 luni ea rămase însărcinată. Sophia, fiica lor, se năştea chiar la sfârşitul lui 1950. Închiriaseră o casă frumoasă în East Holloman, la acea dată cartierul italian al oraşului, gândindu-se că, dacă o înconjoară pe Sandra cu nenumăratele lui rude şi prieteni, ea nu se va simţi atât de singură, atunci când el avea să rămână la slujbă peste program. Dar ea era de fel din zona de ferme a Montanei şi niciodată nu a înţeles şi nici nu s-a acomodat cu viaţa din East Holloman. Atunci când mama lui Carmine venea în vizită, Sandra avea impresia că soacra ei o verifica, şi prin extensie considera că toate vizitele rudelor şi ale prietenilor lui vădeau lipsa lui de încredere în ea.
   Nu se certaseră niciodată; nu avuseseră nici măcar o discuţie în contradictoriu. Copilul era leit mama sa, ceea ce plăcea tuturor. Nimeni nu se pricepe mai bine decât italienii să aprecieze drăgălăşenia unui copil.
   În virtutea funcţiei, Carmine figura pe lista pentru bilete gratuite la orice piesă de teatru care se juca în avanpremieră pe Broadway, având programată o ultimă reprezentaţie la Teatrul Schumann; la sfârşitul lui 1951, când Sophia avea un an, îi venise în sfârşit rândul să primească bilete. În seara aceea se juca o piesă importantă, care beneficiase de critici favorabile pentru reprezentaţiile din Boston şi Philadelphia, astfel încât toată lumea din New York se afla acolo. Sandra era în al nouălea cer.
    Îşi scosese din şifonier cea mai spectaculoasă rochie de seară, din satin mov, care se lipea de ea ca o a doua piele, iar de la genunchi era foarte evazată, cu un guler de blană albă de nurcă, ce-i ţinea de cald în acea iarnă friguroasă. Îi călcase smochingul lui Carmine, cămaşa cu volane şi centura şi îi cumpărase şi o gardenie pentru butonieră. Doamne, cât de încântată era, ca un copil înainte de a se duce la Disneyland.
   A intervenit însă un caz, iar el nu a mai putut merge.
   Acum, că se gândea la asta, era fericit că nu fusese de faţă când ea aflase vestea; îi spusese prin telefon. Îmi pare rău, iubito, trebuie să lucrez în noaptea asta. Dar ea s-a dus oricum la teatru, singură, în rochia de seară de satin mov şi cu gulerul de blană albă de nurcă. Mai târziu, când i-a spus, el n-a avut nicio obiecţie. Dar nu i-a mărturisit că acolo se întâlnise cu Myron Mendel Mandelbaum, producător de filme, în foaierul de la Teatrul Schumann, şi că Mandelbaum se aşezase pe locul lui Carmine, deşi avea bilet la o lojă amplasată mult mai aproape de scenă. O săptămână mai târziu, Carmine se întoarse de la serviciu într-o seară şi găsi casa goală. Sandra şi Sophia nu mai erau acolo.
   Descoperi un bileţel pe poliţa de deasupra şemineului, care spunea că Sandra se îndrăgostise de Myron şi că plecase cu trenul spre Reno; Myron era deja divorţat şi-şi dorea cu disperare să se căsătorească cu ea. Sophia reprezenta cireaşa de pe tort, întrucât Myron nu putea avea copii.
   Vestea îl lovise ca un trăsnet pe Carmine, care nu bănuise nicio clipă cât de nefericită era soţia lui. Nu făcuse nimic din acele lucruri pe care se presupunea că le fac soţii răi. Nu încercase să-şi răpească fiica, să-l snopească în bătaie pe Myron Mendel Mandelbaum, nu se apucase de băut, nici nu-şi neglijase munca. Nu că nu fusese încurajat în sensul ăsta; familia scandalizată ar fi pus imediat în practică primele două lucruri de pe listă, pentru el, şi nu putea înţelege de ce el s-a opus. Pur şi simplu recunoscuse faţă de sine că ceea ce existase între ei fusese de fapt o relaţie nepotrivită bazată doar pe atracţia fizică şi pe nimic altceva.
    Sandra îşi dorea strălucire, glorie, distracţii, o viaţă pe care el nu i-o putea oferi. Salariul lui era bun, dar nu foarte mare. Şi el îşi iubea prea mult munca pentru a-şi putea copleşi soţia cu toată atenţia sa. Decisese că, din mai multe puncte de vedere, Sandra şi Sophia aveau s-o ducă mai bine în California. Oh, dar era atât de dureros! O durere pe care n-o destăinuise nimănui. Nici măcar lui Patrick (care ghicise). Pur şi simplu o îngropase mai adânc decât amintirile.
   În fiecare vară, mai precis în august, se ducea în L.A. s-o vadă pe Sophia, fiica lui pe care o iubea nespus. Dar anul acesta descoperise în fiica lui o Sandra în devenire, condusă în fiecare zi cu limuzina la o şcoală cu pretenţii, unde băutura, marijuana, cocaina şi LSD-ul erau mai uşor de cumpărat decât bomboanele, preocupată doar de latura materială a vieţii.
    Biata Sandra devenise o drogată, dependentă de cocaină, nelipsită de la petrecerile de la Hollywood. Myron fusese cel care încercase să-i dea copilului o viaţă confortabilă, deşi nu era de datoria lui. Din fericire, Sophia moştenise ceva din harul de detectiv al tatălui său, era o fată inteligentă şi dobândise o oarecare înţelepciune urmărind decăderea mamei sale.
   Carmine şi Myron petrecuseră câteva săptămâni încercând s-o convingă pe Sophia că, dacă reuşeşte să se ţină departe de băutură, marijuana, cocaină şi LSD şi se concentrează asupra educaţiei sale, nu va sfârşi ca Sandra.
   De-a lungul anilor, Carmine ajunsese să-l simpatizeze pe cel de-al doilea soţ al Sandrei. Această ultimă călătorie cimentase şi mai mult relaţia dintre ei, de dragul Sophiei.
   - Ar trebui să te recăsătoreşti, Carmine, spusese Myron, să-ţi duci fetiţa într-un alt loc, mai sănătos decât ăsta. Aş înnebuni de dorul ei, dar o iubesc îndeajuns de mult ca să-i vreau binele.
   Dar Carmine jurase, după Sandra, că nu va mai face asta niciodată, şi acel jurământ îşi păstra valabilitatea şi astăzi.
   Pentru satisfacerea nevoilor sexuale o avea pe Antonia, o verişoară îndepărtată, văduvă, din Lyme; ea i se oferise cu o candoare desăvârşită, dar fără dragoste.
   - Ne putem satisface nevoile fără să ne scoatem din minţi unul pe celălalt, spusese ea. Nu ai nevoie de nebuniile unei a doua Sandra. Şi eu nu-l voi putea înlocui niciodată pe Conway. Deci ori de câte ori vreunul din noi are nevoie de asta, ne putem căuta.
   Un aranjament nemaipomenit, care dura deja de 6 ani.

   Patrick intră în Malvolio’s exact în momentul în care el îşi termina budinca de orez. O budincă suculentă, cremoasă, un amestec dulce ornat din belşug cu râuri de scorţişoară şi nuci măcinate.
   - Cum a mers cu domnul Alvarez? întrebă Carmine.
   - Îngrozitor, spuse Patrick abătut. Ştia de ce nu putem să-l lăsăm să vadă mai mult decât aluniţa. Dar ne-a implorat şi a plâns atât de mult, încât a trebuit să-mi ascund propriile lacrimi. Preotul şi cele două călugăriţe au fost o adevărată binecuvântare. L-au dus afară din clădire, bietul om era prăbuşit.
   - Bea un whisky cu mine.
   - Speram c-o să-mi ceri asta.
   Carmine comandă două whisky-uri duble chelneriţei ochioase şi rămase tăcut până când Patrick înghiţi aproape jumătate din băutura sa şi sângele îi reveni în obraji.
   - Ştii la fel de bine ca şi mine că genul ăsta de muncă te face mai dur, spuse Patrick răsucind paharul în mâini. Dar cel puţin în cea mai mare parte a timpului, deşi crimele sunt sordide, victimele, oricât le-am compătimi, nu au puterea să ne bântuie visele. Oh, Doamne, dar asta...! O pângărire a inocenţei. Moartea lui Mercedes va distruge acea familie.
   - E mai rău decât crezi, Patsy, spuse Carmine, aplecându-se spre el, pentru a fi sigur că nu e auzit de ceilalţi.
    Îi povesti despre celelalte patru fete.
   - Vrei să spui că este un... în serie?
   - Sunt în stare să pariez pe viaţa mea.
   - Deci dă iama printre acele fiinţe din societatea noastră care merită cel mai puţin să fie atacate. Persoane care nu au făcut rău nimănui, persoane care nu costă guvernul niciun ban, persoane care nu fac reclamaţii gratuite la poliţie, care nu se plâng de câinii care latră prea tare, de vecinii petrecăreţi sau de nenorociţii de la fisc. Persoane pe care bunicul meu irlandez le-ar fi denumit sarea pământului, spuse Patrick, terminându-şi băutura dintr-o înghiţitură.
   - Înclin să-ţi dau dreptate, cu o singură excepţie. Toate victimele sunt metise şi există oameni care s-ar simţi deranjaţi de chestia asta, ştii prea bine. În ciuda faptului că s-au stabilit de mult în Connecticut, rădăcinile lor sunt caraibiene. Până şi Rachel Simpson din Bridgeport se pare că are strămoşi din Barbados. Prin urmare, începe să se contureze ca o chestie rasistă.
   Patrick trânti paharul gol pe masă şi se strecură afară din separeu.
   - Mă duc acasă, Carmine. Dacă nu plec acum, o să rămân aici şi o să continui să beau.
   Carmine nu mai zăbovi mult după plecarea vărului său; achită nota, lăsă şi un bacşiş de doi dolari, de dragul Sandrei, şi merse pe jos jumătate de stradă, cât avea până la locuinţa sa aflată cu opt etaje sub penthouse-ul doctorului Hideki Satsuma, în clădirea Nutmeg Insurance.

3
Vineri, 8 octombrie 1965

   Vineri, Holloman Post şi alte ziare din Connecticut erau deja pline de articole consacrate uciderii lui Mercedes Alvarez şi dispariţiei Verinei Gascon, despre care se credea că este de asemenea moartă, dar niciun jurnalist şmecher nu reuşise să afle încă scenariul poliţiei, conform căruia aveau de-a face cu un răpitor/ucigaş în serie care îşi alegea victimele dintre adolescentele bine-crescute, cu familie, şi nici că originea caraibiană a fetelor juca un rol important.
   Carmine găsi pe birou un mesaj, prin care era anunţat că Otis Green ieşise din spital, se dusese acasă şi abia aştepta să-l vadă. Un alt mesaj spunea că şi Patrick voia să-i vorbească. Abe era în Bridgeport, încercând să afle mai multe despre Rachel Simpson, iar Corey primise o sarcină dublă – Nina Gomez din Hartford şi Vanessa Olivaro din New Britain. Cum Guatemala avea un ţărm în Caraibe, noua pistă era reprezentată de originea caraibiană.
   Pentru că la Patrick putea ajunge foarte repede – doar lua liftul – Carmine se duse mai întâi la el. Îl găsi în birou, cu masa de lucru plină de pungi maro de hârtie.
   - Sunt convins că ai văzut o grămadă de chestii de-astea până acum, dar nu ştii despre ele mai multe lucruri decât mine, zise Patrick, aşteptând ca vărul său să-şi umple cana cu cafea din filtru.
   - Deci, spune-mi, îl îndemnă Carmine, înainte de a se aşeza pe un scaun.
   - După cum vezi, pungile au toate dimensiunile şi mărimile, spuse Patrick, ridicând una de 18 pe 54 centimetri. Punga asta ţine şobolani de 600 de grame, dar în asta mai mare pot încăpea patru şobolani a 250 de grame. Un cercetător rareori foloseşte şobolani de 250 de grame, dar cum animalele astea tind să crească pe tot parcursul vieţii, pot ajunge până la greutatea unei pisici sau a unui terrier mic. În orice caz, nimeni de la Hug nu foloseşte şobolani atât de mari.
    Ridică apoi o pungă şi mai mare, de 60 pe 54 centimetri.
    - Pentru motive care-mi scapă, pisicile de la Hug sunt toate masculi mari. La fel şi şobolanii sau maimuţele – doar masculi. Asta este o pungă pentru pisici. Am fost la Hug la prima oră a acestei dimineţi şi-am reuşit să stau de vorbă (şi Carmine nu se îndoia că discuţia fusese destul de aprinsă) cu domnişoara Dupre, care se ocupă cu achiziţiile şi cu gestiunea stocurilor. Se pare că pungile sunt făcute special de o firmă din Oregon. Sunt confecţionate din două straturi de hârtie maro foarte groasă, separate de un strat izolant de 3 milimetri grosime din fibră de trestie de zahăr. După cum observi, la exteriorul pungii sunt două discuri de plastic. Dacă împătureşti de două ori capătul superior al pungii, cele două discuri ajung aproape să se suprapună. Inelul de sârmă de pe primul disc se răsuceşte în formă de 8 în jurul celui de-al doilea şi punga nu se mai poate deschide. În acelaşi fel cum se închid documentele în departamentul nostru, cu deosebirea că la noi se foloseşte sfoară. Un animal mort poate fi ţinut într-o astfel de pungă până la 72 de ore fără ca niciun fluid provenind de la cadavru să se scurgă în afara pungii. Dar niciun cadavru nu stă atât de mult timp în pungă. Niciun animal care moare peste weekend nu este păstrat până luni, exceptând situaţia în care cercetătorul care-l foloseşte vine la muncă în weekend. În cazul acesta, respectivul pune cadavrul într-o pungă pe care o aşază într-unul dintre frigiderele pentru cadavrele de animale, respectiv frigiderul de pe etajul lui. După aceea, tehnicianul lui duce punga jos la departamentul de animale, luni dimineaţa, de unde pleacă spre crematoriu abia marţi dimineaţa.
   Carmine ridică punga la nivelul nasului şi o mirosi.
   - Văd că sunt date cu deodorant.
   - Corect, după cum ar spune domnişoara Dupre.
   Doamne, ce ticăloasă obraznică!

   - Asta-i prea de tot! i se plânse Profesorul lui Carmine când se întâlniră în holul de la Hug. Ai citit ce scrie idiotul acela de gazetar contra vivisecţiei în Holloman Post? Cică noi, cercetătorii, suntem nişte sadici, pur şi simplu. E numai vina ta că ai răspândit zvonuri despre crima asta!
   Carmine reuşea de obicei să-şi ţină firea, dar asta era mai mult decât putea stomacul lui să suporte.
   - Având în vedere, spuse el scuipând cuvintele, că mă aflu aici, la Hug, doar din cauză că un număr de tinere inocente au suferit, aşa cum sunt al dracului de sigur că niciun alt animal nu a suferit vreodată la Hug, ar fi bine să-ţi concentrezi atenţia asupra violului şi a crimei, în loc să te preocupe un idiot de gazetar, domnule! Care dracului sunt priorităţile tale?
   Smith luă foc.
   - Un număr? Vrei să spui că sunt mai multe?
    Calmează-te, Carmine. Nu te lăsa provocat de specimenul ăsta introvertit.
   - Da, vreau să spun că sunt mai multe, nu doar unu. Aşa să ştii, Profesore. Dar ţine minte că informaţia asta e strict secretă. Era şi timpul să iei chestia asta în serios, pentru că acest caz despre care credeai că e singular, nu e deloc aşa! Mai sunt şi altele, înţelegi?
   - Sigur te înşeli!
   - Nu mă înşel! strigă Carmine. În momentul acesta gazetarii sunt cea mai mică dintre problemele tale, aşa că nu veni să te plângi la mine!

   În Hollow existau doar trei case într-o condiţie mai proastă decât cea a lui Otis. Pe strada Fifteenth, unde locuiau Mohammed el Nesr şi Brigada lui Neagră, casele fuseseră baricadate, ferestrele acoperite cu placaj, iar pereţii capitonaţi pe interior cu saltele.
    Aici, pe strada Eleventh imobilele erau dărăpănate, cu vopseaua de pe pereţi cojită, dovadă clară că proprietarul care nu locuia în zonă nu se preocupa de administrarea şi întreţinerea lor.
   Dar când Carmine, încă tremurând, ajunse pe scări la etajul doi, la apartamentul lui Green, descoperi exact ceea ce se aştepta să găsească – un salon curat, împodobit cu draperii făcute în casă, cu cuverturi care protejau tapiţeria de praf, cu o mobilă de lemn lustruită şi covoare pe podea.
   Otis stătea întins pe canapea. Un bărbat de aproximativ 55 de ani, într-o formă relativ bună, dar cu pieile atârnându-i, ceea ce dovedea că la un moment dat cântărise cu cel puţin 20 de kilograme mai mult.
   Soţia sa, Celeste, pufni agresiv. Părea oarecum mai tânără decât Otis, dar îmbrăcată într-un stil ţipător, care nu i se păru deplasat lui Carmine când află că era din Louisiana.
   Francofilă. O a treia persoană se strecură în cameră. Un tânăr foarte negru, cu aceleaşi maniere ca şi Celeste, căruia îi lipseau însă trăsăturile ei frumoase şi dramul de eleganţă cu care se îmbrăca. Otis îl prezentă ca fiind Wesley le Clerc, nepotul lui Celeste, oaspete al familiei Green. Privirea din ochii lui îi dădu de înţeles lui Carmine că tânărul era un rasist convins.
   Nici soţia, şi nici nepotul nu păreau dispuşi să părăsească încăperea, dar din fericire Carmine nu fu nevoit să facă uz de autoritatea lui. O făcu Otis.
   - Plecaţi şi lăsaţi-ne singuri, spuse acesta pe un ton tăios.
   Amândoi ieşiră imediat, dar nu înainte ca Celeste să profereze ameninţări la adresa lui Carmine în cazul în care îi va supăra soţul.
   - Ai o familie loială, zise Carmine, în timp ce se aşeza pe un divan de plastic, pe care fuseseră presăraţi trandafiri roşii artificiali.
   - Am o soţie loială, spuse Otis pufnind. Puştiul ăsta îmi creează probleme. Vrea să-şi facă un nume în Brigada Neagră. Zice că l-a descoperit pe Profetul Mohammed şi că o să-şi spună de-acum încolo Ali sau ceva de genul ăsta. E o chestie de rădăcini, zice el, cum se întâmplă cu toţi cei aduşi aici cu milioanele, ca sclavi, dar din câte ştiu eu, familia le Clerc vine dintr-o parte a Africii care îl adula pe King Kong, nicidecum pe Allah. Eu sunt un bătrân de modă veche, domnule locotenent, şi nu-mi place să mă dau drept altcineva. Eu sunt membru al bisericii baptiste, iar Celeste este catolică. Am fost un negru în armata albilor, dar dacă nemţii şi japonezii ar fi câştigat, ar fi fost mult mai rău, al dracului de rău, cred eu. Am ceva bani puşi deoparte la bancă, şi după ce ies la pensie, vreau să mă întorc în Georgia şi să-mi cumpăr o fermă. M-am săturat, iernile astea din Connecticut mi-au ajuns până aici, spuse el şi-şi duse mâna la gât. Dar nu despre asta am vrut să stăm de vorbă, domnule.
   - De ce aţi vrut să mă vedeţi, domnule Green?
   - Otis. Nu e cazul să ne formalizăm. Câţi oameni au aflat ce-am găsit în frigider?
   - Aproape nimeni, şi sperăm ca lucrurile să rămână aşa.
   - Era o fetiţă, nu-i aşa?
   - Nu, nu era chiar o copilă. Ştim că provenea dintr-o familie dominicană şi ştim c-avea 16 ani.
   - Deci era de culoare, nu albă.
   - De fapt nu era niciuna, nici alta, Otis. O metisă.
   - Domnule locotenent, ăsta e un păcat îngrozitor.
   - Da, aşa e.
   Carmine făcu o pauză, în timp ce Otis bombănea ca pentru sine. Carmine îl lăsă să se calmeze şi apoi abordă subiectul pungilor.
   - Otis, există vreo regulă în ceea ce priveşte numărul şi mărimea pungilor din frigider?
   - Cred că da, zise Otis după ce se gândi un pic. Vreau să spun, ştiu când doamna Liebman face decerebrările, fiindcă atunci apar 4 până la 6 pungi de pisici. Altfel, de regulă sunt numai pungi cu şobolani. Dacă vreo maimuţă moare, aşa cum credeam noi că s-a întâmplat cu Jimmy, atunci găsesc o pungă foarte mare, şi întotdeauna ştiu ce e în ea, fiindcă Cecil plânge de mama focului.
   - Deci, când găseşti între patru şi şase pungi de pisici în frigider, ştii că doamna Liebman a făcut decerebrări.
   - Aşa e, domnule locotenent.
   - Poţi să-ţi aminteşti vreo ocazie, în trecut, când ai găsit în frigider între patru şi şase pungi, pe care doamna Liebman nu ţi le-ar fi putut trimite?
   Otis păru surprins şi încercă să se ridice.
   - Otis! Ce faci? Vrei ca nevastă-ta să mă omoare şi să ajungă apoi în puşcărie? Aşază-te şi stai potolit, omule!
   - Acum aproape 6 luni. Am găsit şase pungi de pisici când doamna Liebman era în vacanţă. Îmi amintesc pentru că mă întrebam cine oare îi ţine locul, dar apoi m-au chemat în altă parte, aşa că am aruncat pungile în tomberonul meu şi-am plecat cu ele spre crematoriu.
   Carmine se ridică.
   - Asta mi-a fost de mare ajutor. Mulţumesc mult, Otis.
   Oaspetele nu apucă să coboare scările şi să iasă pe uşă înainte ca Celeste şi Wesley să se întoarcă.
   - Eşti bine? întrebă Celeste.
   - Mai bine decât eram înainte să vină, spuse Otis hotărât.
   - Ce culoare avea cadavrul? întrebă Wesley. Ţi-a spus poliţistul?
   - Nici alb, nici negru.
   - O mulatră?
   - Nici asta n-a spus. Apropo, Wes, ăsta e un cuvânt din Louisiana.
   - Un mulatru este negru, nu alb, decretă Wesley.
   - Să nu cumva să faci valuri! strigă Otis.
   - Trebuie să mă duc să-l văd pe Mohammed, spuse Wesley cu un aer satisfăcut.
    Îşi puse pe el jacheta de imitaţie de piele neagră, care avea pictat pe spate un pumn alb.
   - Nu te duci la niciun Mohammed, băiete! O să pleci la muncă în clipa asta! Nu ai dreptul la ajutor de şomaj, şi eu nu te ţin aici pe degeaba! se răsti Celeste. Hai, dă-i drumu’!
   Oftând, Wesley se descotorosi de paşaportul care i-ar fi permis să ajungă în cartierul general al lui Mohammed el Nesr de pe strada Fifteenth numărul 18; îşi puse în schimb o jachetă comodă şi se avântă în hârbul lui de De Soto din 1953 către Parson Surgical Instruments. Unde, dacă s-ar fi obosit să se intereseze, chestie pe care n-o făcuse, ar fi aflat că priceperea lui la construirea forcepsurilor-ţânţar fusese cea care înclinase de mai multe ori balanţa în favoarea lui şi-l salvase de la şomaj.

   Pentru Carmine ziua se anunţa deprimantă. Dosarele cu persoanele dispărute care corespundeau cu semnalmentele lui Mercedes începuseră să se adune la el pe birou.
    Mai exact, mai veniseră încă 6, câte unul la fiecare două luni ale anului 1964 – Waterbury, Holloman, Middletown, Danbury, Meriden şi Torrington. Singurul loc care se repeta de două ori în toată această listă ce acoperea aproape 2 ani era Norwalk. Toate fetele aveau 16 ani, erau metise cu origini caraibiene, deşi niciuna nu provenea din familii care imigraseră recent. Porto Rico, Jamaica, Bahamas, Trinidad, Martinica, Cuba. Un metru 60 înălţime, cu trăsături frumoase, mature, crescute cu foarte multă grijă. Toate fetele din dosarele care tocmai îi ajunseseră pe birou erau catolice, deşi nu toate frecventaseră şcoli catolice. Niciuna dintre ele nu avusese prieten, erau eleve cu 10 pe linie şi simpatizate de colegii de clasă. Mai important era că niciuna nu pomenise prietenilor ori familiei despre vreun nou amic, vreo nouă faptă bună pe care o făcuseră sau despre vreo cunoştinţă recentă.
   La trei după-amiaza se urcă singur în Fordul său şi o luă pe I-95 spre Norwalk, unde locotenentul Joe Brown îi aranjase o întâlnire cu familia Alvarez pentru seara aceea.
   El nu putea să vină, adăugase poliţistul repede; Carmine ştia de ce. Joe nu mai era în stare să facă faţă încă unei întâlniri cu familia Alvarez.

   Casa lui Jose Alvarez era construită pentru trei familii.
    El locuia în apartamentul de la parter, împreună cu soţia şi copiii, iar celelalte două apartamente de la etajele superioare le închiriase. Aşa îşi doreau să ajungă să locuiască toţi oamenii muncii. Chiria apartamentului de deasupra acoperea ratele la bancă şi cheltuielile cu utilităţile, iar aceea încasată de la cei care locuiau la ultimul etaj reprezenta contravaloarea reparaţiilor şi mai rămâneau şi ceva bani pentru zile negre. Locuind la parter, foloseau singuri toată curtea din spate, jumătate din garajul de patru maşini şi toată pivniţa. În plus, datorită faptului că locuia în aceeaşi casă cu chiriaşii săi, putea să-i supravegheze îndeaproape.
   Ca toate casele din împrejurimi, şi aceasta era vopsită într-un gri-închis, avea ferestre duble – cele din exterior fiind înlocuite vara cu plase împotriva insectelor – o verandă care dădea chiar în trotuar şi în spate o curte mare, înconjurată cu un gard de lanţuri. Garajul se afla în spate, la capătul unei alei care trecea pe lângă casă.
   Carmine se opri pe strada flancată de stejari. De undeva se auzea lătratul unui câine mare. Puţine şanse ca cineva să încerce să intre în casă pe veranda din spate câtă vreme pe-acolo patrula o namilă de câine.
   Preotul deschise uşa din faţă, care era separată de cea care ducea la cele două apartamente de sus. Carmine îi zâmbi şi îşi scoase trenciul.
   - Îmi pare rău că trebuie să fac asta, părinte, spuse el. Numele meu este Carmine Delmonico. Crezi c-ar trebui să mă prezint drept Carmine înăuntru, sau locotenentul Delmonico?
   După ce se gândi un moment, preotul răspunse:
   - Cred că locotenent ar fi cel mai bine. Eu sunt Bart Tesoriero.
   - În parohia dumneavoastră vorbiţi spaniola?
   Părintele Tesoriero deschise uşa interioară.
   - Nu, deşi am destul de mulţi vorbitori de limbă spaniolă printre enoriaşi. Este un cartier mai vechi al oraşului, sunt cu toţii veniţi aici de multă vreme. Oricum, aici nu e Hell’s Kitchen.
   Livingul, o încăpere foarte spaţioasă pentru un apartament situat la parter, era plin de oameni tăcuţi. Cum şi el avea origini latine, Carmine ştia că la familia Alvarez veniseră acum rude de peste tot, pentru a le fi aproape în acele momente grele. Asta însemna că ştia cum să-i ia, dar nu avu ocazia să treacă la fapte. Preotul îi duse pe toţi, în afară de familia propriu-zisă, în bucătărie. O femeie care arăta de parcă ar fi fost bunica îl conducea pe un băieţel cu mersul împleticit.
   În încăpere rămaseră doar Jose Alvarez, soţia lui, Conchita, fiul lor cel mare, Luis şi cele trei fiice – Maria, Dolores şi Teresa. Părintele Tesoriero îl pofti pe Carmine să ia loc pe cel mai bun fotoliu, iar el se aşeză între soţi.
   Era o casă plină de milieuri, draperii dantelate din catifea sintetică, mobilă de calitate, dar uzată şi podele acoperite cu gresie, peste care fuseseră puse covoare bogate. Pe pereţi erau atârnate tablouri care întruchipau Cina cea de Taină, Inima Sacră a lui Iisus, Fecioara Maria cu pruncul Iisus şi mai multe fotografii înrămate ale membrilor familiei.
   Peste tot se vedeau vaze cu flori, fiecare dintre ele cu câte un cartonaş. Parfumul freziilor şi al narciselor era atât de puternic încât Carmine simţi că se sufocă. De unde le găsiseră florarii în anotimpul ăsta? În mijlocul unei poliţe era o fotografie a lui Mercedes, cu ramă de argint, cu o lumânare aprinsă în faţă, într-un castronaş de sticlă roşie.
   Primul lucru pe care Carmine îl făcea când intra într-o casă îndoliată era să-şi imagineze cum arăta familia îndurerată înainte ca tragedia să se petreacă. Aici era aproape imposibil să facă asta, însă nicio nenorocire nu le-ar fi putut altera trăsăturile. Erau foarte chipeşi cu toţii şi aveau aceeaşi nuanţă a pielii, culoarea cafelei cu lapte. Un pic de sânge negru, un pic de sânge indian din Caraibe, mai mult sânge spaniol.
   Părinţii probabil că nu împliniseră 40 de ani, dar păreau cu zece ani mai bătrâni, aşa cum zăceau ca două păpuşi de cârpă în fotolii, pierduţi în lumea lor îngrozitoare. Niciunul dintre ei nu părea să-l fi observat.
   - Luis, nu-i aşa? îl întrebă el pe băiatul ai cărui ochi erau umflaţi şi roşii de atâta plâns.
   - Da.
   - Câţi ani ai?
   - Paisprezece.
   - Şi surorile tale?
   - Maria are 12 ani, Dolores 10 şi Teresa 8.
   - Şi fratele tău mai mic?
   - Francisco are 3 ani.
   Băiatul începu din nou să plângă cu lacrimi amare, genul de lacrimi care apăreau doar după ore bune de plâns.
   Surorile lui îşi ridicară pentru o clipă feţişoarele din batistele ude. Stăteau cu genunchii strânşi sub poalele rochiţelor asortate, asemenea unor perechi de cranii de fildeş. Scuturate de sughiţuri, păreau năucite din cauza şocului care abia acum începea să se potolească, după zile în şir de griji şi după ce li se spusese că Mercedes era moartă, tăiată în bucăţi. Bineînţeles, nimeni nu ar fi vrut ca ele să ştie ce se întâmplase, dar aflaseră până la urmă.
   - Luis, vrei să le duci pe surorile tale în bucătărie, apoi să te întorci pentru un minut?
   Observă că tatăl reuşise în sfârşit să se concentreze asupra chipului lui, privindu-l mirat.
   - Domnule Alvarez, aţi prefera să amânăm discuţia asta până peste câteva zile? întrebă Carmine încet.
   - Nu, şopti tatăl cu ochii uscaţi. O să ne descurcăm.
   Da, dar eu oare voi putea?
   Luis se întoarse; lacrimile îi dispăruseră.
  - Aceleaşi întrebări vechi, Luis. Ştiu că ţi-au fost puse deja de un milion de ori, dar amintirile se pot îngropa adânc în creier şi apoi ies pe neaşteptate la suprafaţă, fără vreun motiv anume. Tocmai de aceea ţi le adresez din nou. Din câte am înţeles eu, tu şi Mercedes nu frecventaţi aceeaşi şcoală, dar mi s-a spus că eraţi foarte buni amici. Fetele drăguţe ca Mercedes sunt remarcate, e normal. S-a plâns vreodată că a fost observată? Urmărită? Supravegheată dintr-o maşină sau de către cineva de pe cealaltă parte a străzii?
   - Nu, domnule locotenent, pe cuvânt de onoare. Băieţii mai fluierau după ea, însă ea îi ignora.
   - Dar când a lucrat ca voluntară la spital, vara trecută?
   - Mie nu mi-a spus nimic, nu mi-a povestit decât despre pacienţi şi despre amabilitatea surorilor. I-au dat voie să intre doar în sala de naşteri. Iar ei i-a plăcut la nebunie.
   Începea din nou să plângă. Venise vremea să se oprească. Carmine zâmbi şi dădu din cap spre bucătărie.
   - Îmi cer scuze, îi spuse el domnului Alvarez după plecarea băiatului.
   - Înţelegem că trebuie să puneţi întrebările astea din nou şi din nou, domnule locotenent.
   - Mercedes era un copil care vi se destăinuia, domnule? Discuta cu mama ei sau cu dumneavoastră?
   - Discuta cu noi tot timpul, cu amândoi. Îi plăcea viaţa pe care o ducea, îi plăcea să vorbească despre ea.
   Îl scutură un fior atât de puternic, că fu nevoit să se agațe de braţele fotoliului pentru a se linişti. Ochii cu care se uita fix în cei ai lui Carmine erau transfiguraţi de durere, iar cei ai mamei parcă se uitau în străfundurile iadului.
   - Domnule locotenent, ni s-a spus ce i s-a făcut, dar pentru noi e imposibil de crezut aşa ceva. Am aflat că dumneavoastră vă ocupaţi de cazul lui Mercedes, că dumneavoastră ştiţi mai multe decât poliţia din Norwalk despre ceea ce s-a întâmplat.
   Vocea i se subţie, rugătoare.
   - Vă rog, vă implor, spuneţi-mi! Ea... fetiţa mea, a suferit?
   Carmine înghiţi în sec, străpuns de privirea aceea.
   - Doar Dumnezeu cunoaşte răspunsul la întrebarea asta, dar nu cred că Dumnezeu ar putea fi atât de crud. O crimă de genul acesta nu este neapărat făcută pentru ca respectivul criminal să-şi privească victima suferind, chinuindu-se. Este foarte posibil ca ucigaşul s-o fi drogat pe Mercedes pentru a o adormi. Puteţi fi siguri de un singur lucru – voia lui Dumnezeu n-a fost ca ea să sufere. Dacă credeţi în Dumnezeu, atunci fiţi convinşi că nu a suferit.
   Şi Dumnezeu să mă ierte pentru minciuna asta, dar cum aş fi putut să-i spun acestui tată distrus adevărul? Stă aşezat acolo, cu mintea amorţită, cu spiritul mort, 16 ani de dragoste, grijă, bucurie, îngrijorări şi mici altercaţii s-au dus ca un rotocol de fum dintr-un incinerator. De ce să-i spun eu opinia mea despre Dumnezeu şi să-l fac să sufere şi mai mult? Acum trebuie să se împace cu soarta şi să-şi continue viaţa. Mai are alţi cinci copii de crescut şi o soţie a cărei inimă nu este frântă, ci de-a dreptul terciuită.
   - Mulţumesc, spuse doamna Alvarez brusc.
   - Mulţumesc că aţi avut răbdare cu mine, zise Carmine.
   - I-aţi liniştit foarte mult, spuse părintele Tesoriero în timp ce-l conducea spre uşă. Dar Mercedes chiar a suferit, nu-i aşa?
   - După părerea mea a trecut prin nişte chinuri groaznice. E foarte greu să lucrezi în domeniul ăsta şi să mai şi crezi în Dumnezeu, părinte.

   Doi ziarişti îşi făcură apariţia pe stradă, unul cu un microfon, celălalt cu un carneţel în mână. Când Carmine ieşi din casă se năpustiră spre el, însă fură daţi la o parte fără menajamente.
   - Mai duceţi-vă dracului, ulii ce sunteţi! mârâi el, urcându-se în Ford şi demarând în trombă.
   Câteva străzi mai încolo, după ce se asigură că reporterii nu erau pe urmele sale, trase pe marginea drumului şi se lăsă în voia sentimentelor.
   Dacă a suferit? Da, da, da, a suferit! A suferit teribil, şi criminalul s-a asigurat că e trează în tot timpul supliciului. Probabil că ultima imagine pe care a văzut-o a fost cea a sângelui ei prelingându-i-se din răni, dar familia ei nu trebuie să afle asta niciodată. Am trecut de mult de stadiul în care nu mai credeam în Dumnezeu.
   Acum, lumea aparţine diavolului. Cred că diavolul este infinit mai puternic decât Dumnezeu. Şi că soldaţii bunătăţii, dacă nu ai lui Dumnezeu, pierd războiul.

4

Luni, 11 octombrie 1965

   Cum Ziua lui Columb nu era sărbătoare legală, nu exista niciun motiv să nu fie convocată şedinţa Consiliului Guvernatorilor Centrului de Cercetări Neurologice Hughlings Jackson în acea zi, la ora 11 dimineaţa, în sala de şedinţe de la etajul al patrulea.
   Deşi nu fusese invitat, Carmine era hotărât să participe. Aşa că ajunse mai devreme, se servi cu două gogoşi cu jeleu de pe un platou de porţelan subţire şi avu îndrăzneala să se aşeze în scaunul din cel mai îndepărtat capăt, scaun pe care-l întoarse spre fereastră.
   Cel puţin astfel îi catalogase atitudinea domnişoara Dupre când intrase în încăpere şi-l găsise mestecând cu poftă bunătăţile pregătite pentru Consiliu.
   - Sunteţi foarte norocoşi, să ştiţi, îi răspunse Carmine. Dacă arhitecţii spitalului Holloman n-ar fi optat pentru amplasarea parcării în faţa clădirii, n-aţi fi avut niciun fel de privelişte. Pe când aşa, puteţi să vedeţi până hăt, în Long Island. Nu-i aşa că e o zi minunată? Acum e cea mai frumoasă perioadă a toamnei şi deşi îmi pare rău că ulmii s-au cam trecut, culorile arţarilor sunt extraordinare. Frunzele lor pur şi simplu inventează noi nuanţe calde aflate la capătul închis al spectrului.
   - Nu mă aşteptam să aveţi nici cuvintele şi nici cunoştinţele necesare pentru a vă exprima aşa! replică ea acid, cu ochii ca gheaţa. V-aţi aşezat pe scaunul guvernatorului-şef şi vă înfruptaţi din gustări la care nu aveţi dreptul! Fiţi amabil şi luaţi-vă tălpăşiţa!
   În momentul acela intră Profesorul, care tresări la vederea locotenentului Delmonico şi oftă adânc.
   - Oh, Doamne, la dumneavoastră nu mă gândisem, îi spuse el lui Carmine.
   - Fie că vă place, fie că nu, domnule profesor, trebuia să fiu aici.
   Preşedintele Mawson MacIntosh de la Universitatea Chubb intră înainte ca Profesorul să poată răspunde, se uită la Carmine şi-i strânse mâna cu căldură.
   - Carmine! Trebuia să-mi închipui că Silvestri o să te însărcineze pe tine cu investigaţia asta, zise M.M., după cum îi spunea toată lumea. Mă bucur extraordinar de mult. Uite, stai aici, lângă mine. Şi nu-ţi strica pofta de mâncare cu gogoşile acelea, adăugă el în şoaptă, pe un ton conspirativ, încearcă plăcinta cu mere.
   Domnişoara Desdemona Dupre încercă să-şi reprime furia şi ieşi din încăpere, aproape ciocnindu-se de decanul Dowling şi de profesorul său de neurologie, Frank Watson, cel care inventase porecla „Hug” şi le spusese celor care lucrau acolo „Huggeri”.
   M.M., pe care Carmine îl cunoştea de pe vremea altor anchete interne de la Chubb, arăta mult mai impozant decât celălalt preşedinte, cel al Statelor Unite ale Americii.
   M.M. era înalt, îmbrăcat foarte bine, subţirel la mijloc, cu faţa chipeşă, încununată cu o claie de păr, care fusese cândva roşcat, dar acum căpătase o nuanţă minunată de piersică. Un aristocrat american, până-n vârful degetelor. În ciuda înălţimii lui, L.B.J. părea insignifiant când cei doi bărbaţi stăteau unul lângă celălalt, lucru care se întâmpla destul de des. Dar persoane cu descendenţa augustă a lui M.M. preferau să conducă o mare universitate decât un Congres care nu era decât o adunătură de oameni indisciplinaţi şi zgomotoşi.
   De cealaltă parte, decanul Wilbur Dowling arăta ca un psihiatru, aceasta fiind de altfel şi profesia lui. Era îmbrăcat neglijent, într-o combinaţie de tweed, flanelă şi cu un papion roz cu puncte roşii, avea o barbă stufoasă care părea să contrabalanseze lipsa totală a părului de pe cap şi o pereche de ochelari bifocali, cu ramă de os.
   În cele câteva rânduri când îl întâlnise pe Frank Watson, Carmine se duse cu gândul la Boris din Aventurile lui Rocky şi Buliwinkle. Watson se îmbrăca în negru, avea o faţă lungă şi ascuţită şi îşi lăsase o mustaţă neagră, de gigolo; părul negru şi lins şi un rânjet permanent completau asemănarea cu Boris. Da, Frank Watson era cu siguranţă genul de personaj care bea cu regularitate dintr-o cupă de vitriol. Dar sigur nu făcea parte din Consiliul Guvernatorilor de la Hug?
   Nu, nu făcea. Watson îşi încheie conversaţia cu decanul şi ieşi însoţindu-şi gestul de o imaginară fluturare a capei negre pe care n-o purta. Un tip interesant, se gândi Carmine. Va trebui să discut şi cu el.
   Cei cinci guvernatori din familia Parson intrară în grup şi se abţinură să întrebe ce căuta Carmine acolo, mai ales că M.M. îi făcu o prezentare entuziastă.
   - Dacă există o persoană capabilă să dezlege misterul acestui incident îngrozitor, aceea este Carmine Delmonico, încheie M.M.
   - În cazul acesta, zise Roger Parson junior aşezându-se în scaunul de la capătul mesei, sugerez să ne punem cu toţii la dispoziţia locotenentului Delmonico. Asta bineînţeles după ce ne va spune exact ce s-a întâmplat şi ce intenţionează să facă în continuare.
   Cei din grupul Parson semănau atât de tare unul cu celălalt, încât oricine şi-ar fi putut da seama că sunt rude apropiate; chiar şi cei 30 de ani diferenţă între cei trei mai în vârstă şi cei doi tineri membri ai clanului erau destul de puţin sesizabili. Nu depăşeau cu mult înălţimea medie, erau slabi, aveau gâturile lungi, cu nasuri coroiate, pomeţi proeminenţi, guri cu colţurile coborâte şi capete mici, cu păr rar, de un castaniu incert. Toţi aveau ochii gri-albaştri.
   În timp ce M.M. arăta ca un bogătaş de viţă nobilă, cei din familia Parson păreau nişte profesori săraci.
   Carmine îşi petrecuse o parte din weekend făcând cercetări despre ei şi despre companiile din grupul Parson.
   William Parson, fondatorul (şi unchiul actualului guvernator-şef), făcuse iniţial afaceri cu piese de maşini şi puterea lui economică crescuse constant, până când ajunsese să conducă un concern care se ocupa cu tot felul de lucruri, de la motoare, turbine şi instrumente chirurgicale şi până la maşini de scris şi piese de artilerie. Banca Parson luase fiinţă exact la momentul potrivit şi devenise tot mai puternică. William Parson se căsătorise destul de târziu.
   Soţia lui îi dăruise un singur copil, William junior, care suferise de retard mintal şi epilepsie. Fiul lor murise în 1945, la vârsta de 17 ani, iar mama lui îl urmase în lumea cealaltă un an mai târziu, în 1946, lăsându-l pe William Parson singur. Sora lui, Eugenia, se măritase şi avusese la rândul ei un singur copil, Richard Spaight, acum preşedinte al băncii Parson şi guvernator la Hug.
   Fratele lui William Parson, Roger, dăduse în patima beţiei încă din tinereţe şi fugise în 1943 în California, după ce-şi însuşise cea mai mare parte a profitului companiilor, abandonându-şi soţia şi cei doi fii. Incidentul fusese muşamalizat, iar pierderile acoperite, ambii fii ai lui Roger dovedindu-se nişte moştenitori loiali, devotaţi şi foarte competenţi ai lui William. Fiii lor erau plămădiţi din acelaşi aluat, astfel că în acest an, 1965, acţiunile Parson Products deveniseră foarte stabile şi profitabile. Crize economice? Fleacuri! Oamenii tot conduceau maşini, care aveau nevoie de motoare, Parson Turbines fabrica turbine şi generatoare diesel cu mult înainte de apariţia avioanelor cu reacţie, fetele băteau în continuare la maşinile lor de scris, operaţiile chirurgicale se înmulţeau pe zi ce trecea şi ţările se războiau mereu una cu cealaltă, trăgeau cu tunurile şi mortierele mici, medii şi mari produse de Parson.
   Carmine descoperise încă un aspect interesant, şi anume că oaia neagră a familiei, Roger, îşi revizuise atitudinea în California şi fondase lanţul de restaurante Roger’s Ribs, se căsătorise cu o starletă de film, se descurcase destul de bine şi murise în braţele unei prostituate într-o cameră mizeră de motel.
   Hug apăruse din dorinţa lui William Parson de a face ceva în amintirea fiului său mort, dar crearea institutului nu fusese deloc uşoară. Firesc, Universitatea Chubb se aşteptase să-l conducă şi să-l administreze, dar nu asta era şi intenţia lui Parson. El voia ca institutul să fie afiliat la Chubb, dar refuza să-l subordoneze acesteia. Până la urmă, Chubb cedase după ce primise un ultimatum categoric.
   Centrul lui de cercetări, spusese William Parson, ar putea, dacă era necesar, să fie ataşat vreunei instituţii de învăţământ sordide, fără nume şi fără tradiţie, din afara statului. Când un Chubber ca William Parson ajunsese să spună asta, Chubb nu avu altă variantă decât să se recunoască învins. Asta nu însemna însă că Chubb nu se alesese şi cu o bucată serioasă din plăcintă – 25% din bugetul anual era plătit Universităţii cu titlul de drepturi de afiliere.
   Carmine ştia de asemenea că acest Consiliu al Guvernatorilor se reunea la fiecare trei luni. Cei patru Parson şi vărul Spaight veneau din apartamentele lor din New York cu limuzina şi după întâlnire, rămâneau peste noapte la hotelul Cleveland, vizavi de Teatrul Schumann.
   Trebuiau să facă asta pentru că M.M. le oferea întotdeauna o cină, sperând de fiecare dată că avea să-i păcălească să susţină financiar construirea unei clădiri care într-o zi urma să adăpostească colecţia de artă William Parson. Aceasta reprezintă cea mai importantă colecţie privată deţinută vreodată de un american şi fusese lăsată prin testament Universităţii Chubb, dar momentul predării rămăsese la latitudinea moştenitorilor, care până acum refuzaseră să se despartă până şi de cea mai prăpădită schiţă de-a lui Leonardo.
   Când profesorul schiţă gestul de a porni reportofonul cu două role de bandă, Carmine întinse şi el mâna.
   - Îmi pare rău, domnule profesor, dar şedinţa asta este absolut confidenţială.
   - Dar... dar... stenograma! Am crezut că dacă domnişoarei Vilich nu i s-a permis să asiste, urmează să dactilografieze stenograma după înregistrare.
   - Fără stenogramă, spuse Carmine ferm. Urmează să fiu franc şi să dau multe detalii, ceea ce înseamnă că tot ce veţi auzi va rămâne între pereţii acestei încăperi.
   - Am înţeles, spuse Roger Parson junior tăios. Continuaţi, domnule locotenent Delmonico.
  Când termină, tăcerea era atât de adâncă încât suflul unei pale de vânt se auzi ca un răget; cu toţii erau cenuşii la faţă, tremurau, rămăseseră cu gura căscată. De când îl ştia pe M.M. Carmine nu-l văzuse niciodată debusolat, dar la auzul acestui raport chiar şi părul său părea să-şi fi pierdut strălucirea. Deşi poate numai decanul Dowling, un psihiatru cunoscut pentru interesul său faţă de psihozele organice, înţelesese pe de-a-ntregul implicaţiile cazului.
   - Nu poate fi cineva de la Hug, spuse Roger Parson junior, tamponându-şi buzele cu un şerveţel.
   - Asta rămâne de văzut, zise Carmine. N-avem nicio pistă, ceea ce înseamnă că toţi cei de la Hug sunt potenţiali suspecţi. Din această cauză nu putem exclude pe nimeni din Facultatea de Medicină.
   - Carmine, tu chiar crezi că cel puţin zece dintre aceste fete dispărute au fost incinerate? întrebă M.M.
   - Da, domnule.
   - Dar până acum n-ai nicio dovadă concludentă în acest sens.
   - Nu, nu am. Este mai degrabă o chestie circumstanţială, dar se potriveşte cu ceea ce ştim deja – că dacă nu o descopeream din pură întâmplare, Mercedes Alvarez ar fi fost incinerată complet până cel târziu joia trecută.
   - Dezgustător, şopti Richard Spaight.
   - Schiller este autorul! ţipă Roger Parson III. E îndeajuns de bătrân pentru a fi fost un nazist.
   Tăbărî asupra profesorului.
   - Ţi-am spus să nu angajezi nemţi!
   Roger Parson junior bătu în masă de câteva ori.
   - Destul, tinere Roger! Doctorul Schiller nu este îndeajuns de bătrân pentru a fi nazist, şi nu e de competenţa acestui Consiliu să facă speculaţii. Insist ca profesorul Smith să fie susţinut, nu pus la zid.
   Iritarea pe care i-o provocase fiul său încă i se mai citea în privire când se întoarse spre Carmine.
   - Domnule locotenent Delmonico, vă mulţumesc foarte mult pentru sinceritatea şi francheţea dumneavoastră, oricât de puţin plăcute au fost ştirile, iar dumneavoastră tuturor vă ordon să păstraţi tăcerea asupra tuturor aspectelor acestei tragedii. Deşi, adăugă el, pe un ton patetic, presupun că cel puţin o parte din aceste amănunte vor ajunge şi în presă.
   - Este inevitabil, domnule Parson, să se întâmple asta, mai devreme sau mai târziu. Această investigaţie se desfăşoară acum pe teritoriul întregului stat. Numărul celor implicaţi creşte în fiecare zi.
   - Şi FBI-ul? întrebă M.M.
   - Deocamdată nu, domnule. Linia de demarcaţie dintre un caz de persoane dispărute şi o răpire este destul de subţire, dar niciuna dintre familiile acestor fete n-a primit vreo cerere de răscumpărare, astfel că deocamdată cazul e de competenţa poliţiei din Connecticut. Dar fiţi siguri că o să ne consultăm cu toate agenţiile care ar putea să ne ajute în vreun fel, spuse Carmine.
   - Cine conduce investigaţia? întrebă M.M.
   - În lipsa unei persoane mai pricepute, în momentul de faţă eu, dar acest lucru s-ar putea schimba. Sunt mai multe departamente ale poliţiei implicate în această anchetă.
   - Vrei cazul ăsta, Carmine?
   - Da, domnule.
   - Atunci o să vorbesc cu guvernatorul, spuse M.M. încrezător în puterea lui, şi de ce n-ar fi fost?
   - Ce-aţi zice dacă Parson Products ar oferi o recompensă generoasă? întrebă Richard Spaight. O jumătate de milion? Un milion?
   Carmine păli.
  - Nu, domnule Spaight. În niciun caz! În primul rând asta ar atrage atenţia presei asupra Hugului, în al doilea rând recompensele generoase îngreunează foarte mult munca poliţiei. Pur şi simplu îi scot la iveală pe toţi nebunii, pe toţi aiuriţii, şi deşi nu neg că o recompensă ar putea duce la o pistă viabilă, şansele ca acest lucru să se întâmple sunt foarte mici, iar între timp poliţia ar fi obligată să cerceteze mii şi mii de declaraţii, şi asta fără să obţină niciun rezultat. Dacă n-o să avansăm cu nimic în următoarea perioadă, poate că o recompensă de 25de mii ar putea fi oferită. Credeţi-mă pe cuvânt, e mai mult decât suficient.
   - În cazul acesta, spuse Roger Parson junior ridicându-se în picioare şi îndreptându-se spre zona unde era cafeaua, aş sugera să suspendăm şedinţa până când locotenentul Delmonico va putea să ne ofere informaţii noi. Domnule profesor Smith, dumneata şi oameni dumitale va trebui să-i acordaţi tot sprijinul domnului locotenent.
   Încercă să-şi toarne cafea într-o cană şi se opri, şocat.
   - Nu mai e cafea! Simt nevoia să beau una!
   În timp ce profesorul bâlbâia nişte scuze, explicând că domnişoara Vilich se ocupa de obicei de cafea spre sfârşitul şedinţei, Carmine conectă cele câteva filtre de cafea şi muşcă dintr-un ştrudel cu mere. M.M. avusese dreptate. Era delicios.

   Înainte ca locotenentul Carmine să plece din birou, în după-amiaza aceea, comisarul John Silvestri intră valvârtej pe uşă şi-l anunţă că primise vestea de la Hartford că urma să se formeze un comandament special al forţelor de poliţie, condus din Holloman, pentru că aici existau laboratoarele de poliţie cel mai bine echipate din tot statul.
   Locotenentul Carmine Delmonico era numit şeful acestui comandament.
   - Bugetul este nelimitat, spuse Silvestri, semănând şi mai mult decât de obicei cu o pisică mare, şi poţi să ceri câţi poliţişti vrei, de oriunde de pe cuprinsul statului.
   Mulţumesc, M.M., îşi spuse Carmine. Acum am mână liberă, dar aş putea să jur că presa va afla totul încă dinainte ca eu să ies din birou. De îndată ce funcţionarii publici încep să acţioneze, limbile se dezleagă. Cât despre guvernator – fiind vorba de crime multiple, cărora le-au căzut victimă cetăţeni onorabili – avea să-şi extragă şi ceva capital politic de aici.
   - O să trec personal pe la fiecare departament de poliţie din stat, îi spuse el lui Silvestri, pentru a-i pune la curent, dar deocamdată sunt mulţumit cu actualul comandament, format din mine, Patrick, Abe şi Corey.

5

Joi, 20 octombrie 1965

   Trecuseră două săptămâni de la descoperirea lui Mercedes Alvarez în frigiderul pentru animale moarte de la Hug şi valul ştirilor din ziare şi de la TV începuse să slăbească din cauza lipsei acute de informaţii.
   Nicio şoaptă despre incinerare nu ajunsese la urechile ziariştilor, lucru care-i uimea pe cei din comandamentul special. Se pare că presiunea venită de la tot felul de oameni influenţi din punct de vedere politic făcuse din acest amănunt unul prea sensibil, prea îngrozitor pentru a putea fi divulgat.
   Bineînţeles, se năpustiseră cu toţi asupra legăturii reprezentate de originea caraibiană a victimelor. Numărul acestora fusese stabilit la unsprezece. Nu fusese raportată nicio altă dispariţie înaintea Rositei Esperanza, din ianuarie 1964, şi asta luând în considerare toate statele din Uniune. Bineînţeles, presa îi găsise deja o poreclă ucigaşului – Monstrul din Connecticut.
  Existenţa Hugului nu mai era privită prin prisma unui triumf minor în studiul comportamentului ionilor de potasiu când traversau membrana celulei nervoase şi nici a unui triumf major cum fusese atunci când Eustace suferise o criză în lobul temporal provocată prin stimularea electrică a nervului său ulnar. Acum existenţa Hugului era afectată de tensiuni care se manifestau la tot pasul, prin priviri aruncate pieziş, fraze întrerupte brusc, evitarea cu grijă a subiectului care persista în mintea tuturor Huggerilor. Nu exista decât un singur aspect pozitiv – poliţiştii renunţaseră la vizitele lor, chiar şi locotenentul Delmonico, care cercetase fiecare etaj timp de opt zile.
   Fisurile care apăreau în structurile sociale de la Hug aveau în cea mai mare parte legătură cu doctorul Kurt Schiller.
   - Nu te apropia de mine, javră nazistă! strigă doctorul Maurice Finch la Schiller când aceasta veni să se intereseze despre o mostră de ţesut.
   - Da, dumneata ai voie să mă faci în fel şi chip, ripostă Schiller, sufocându-se, dar eu nu îndrăznesc să mă răzbun aici, printre evrei americani!
   - Dacă ar fi după mine, te-aş deporta imediat! spuse Finch, cu nasul pe sus.
   - Nu poţi condamna un popor întreg pentru nelegiuirile câtorva oameni, insistă Schiller alb la faţă, cu pumnii strânşi.
   - Cine spune că nu pot? Cu toţii aţi fost vinovaţi!
   Charles Ponsonby îi despărţi, îl luă pe Schiller de braţ şi-l duse înapoi în biroul lui.
   - N-am făcut nimic, dar nimic! ţipă Schiller. De unde ştim noi – de unde ştim sigur! – că acel cadavru a fost tăiat în bucăţi pentru a fi incinerat? Sunt doar vorbe de clacă! Eu n-am făcut nimic!
   - Dragul meu Kurt, reacţia lui Maurie este de înţeles, spuse Charles. A avut veri care au murit în cuptoarele de la Auschwitz, aşa că numai gândul la o posibilă incinerare îl scoate din minţi. Înţeleg de asemenea că nu este uşor să fii destinatarul acestor manifestări emoţionale. Cel mai bun lucru pe care-l poţi face este să stai departe de el până când se va potoli toată zarva asta. Se va potoli, aşa se întâmplă întotdeauna. Pentru că ai dreptate, sunt doar vorbe de clacă. Poliţia nu ne-a spus nimic. Capul sus, Kurt, fii bărbat!
   Ultimele cuvinte fuseseră rostite pe un ton care-l făcu pe Schiller să-şi ia capul în mâini şi să se vaite amarnic.
   Vorbe de clacă, îşi spuse Ponsonby în timp ce se întorcea în laboratorul lui. Asemenea vorbe sunt ca usturoiul. Bune, dar să nu abuzezi de ele.
   Finch nu era singurul care încerca să-şi alunge frustrarea năpustindu-se asupra lui Schiller. Sonia Liebman îl ocolea ostentativ ori de câte ori se întâlneau; Hilda Silverman începu brusc să-i rătăcească jurnalele şi articolele. Marvin, Betty şi Hank îi pierdeau probele şi pictaseră svastici pe şobolanii ale căror creiere erau trimise la patologie.
   În cele din urmă, Schiller se duse la Profesor şi-i înmână demisia, dar acesta îl refuză.
   - Nu o pot accepta, Kurt, în niciun caz, spuse Smith, al cărui păr părea că devine mai alb cu fiecare zi care trecea. Suntem sub atenta supraveghere a poliţiei, nu putem să facem nicio schimbare în rândul personalului. În plus, dacă ai pleca acum, ai face-o într-un nor de suspiciuni. Strânge din dinţi şi treci şi prin asta, ca noi toţi.
   - Dar m-am săturat să tot strâng din dinţi, îi spuse el Tamarei după ce Schiller plecase cu o figură distrusă. Oh, Tamara, de ce-a trebuit să ni se întâmple tocmai nouă aşa ceva?
   - Dacă aş fi ştiut asta, Bob, aş fi încercat s-o rezolv, spuse ea, ajutându-l să se aşeze mai comod pe scaun şi înmânându-i o ciornă a lucrării doctorului Nur Chandra, lucrarea care expunea cu obiectivitate toate detaliile incredibilei crize a lui Eustace.
   Când se întoarse în biroul ei, o văzu pe Desdemona Dupre, care n-o aştepta acolo unde ar fi aşteptat-o orice altă persoană. Căţeaua aia de englezoaică studia cu neruşinare hârtiile de pe biroul plin de hârţoage al Tamarei!
   - Mi-ai văzut cumva listele de salarii, Vilich?
   Colţul unei comunicări ultrasecrete, scrise de mână, ieşea de sub un teanc de ciorne întocmite sub dictarea Profesorului pe care le avea de transcris pentru acesta; Tamara se pregăti s-o împingă pe Desdemona deoparte.
   - Să nu îndrăzneşti să te zgâieşti la hârtiile mele, Dupre!
   - Eram pur şi simplu fascinată de haosul în care lucrezi, murmură Desdemona. Nici nu-i de mirare că nu te-ai descurcat pe postul ăsta. N-ai putea să organizezi nici măcar o beţie într-o berărie.
   - De ce nu te duci tu să ţi-o tragi singură? Pentru că un lucru e sigur, eşti prea urâtă ca să se găsească un bărbat să ţi-o tragă!
   Sprâncenele aproape invizibile ale Desdemonei se ridicară:
   - Sunt moduri mult mai plăcute de a muri decât de curiozitate, spuse ea, zâmbind, dar din fericire unii bărbaţii preferă să escaladeze Everestul.
   Ochii îi urmăriră unghiile roşii în timp ce Tamara aranja hârtiile, ascunzând documentul respectiv.
   - O scrisorică de amor? întrebă ea.
   - Du-te dracului! Salariile tale nu sunt aici.
   Desdemona plecă, încă zâmbind; în depărtare se auzea, prin uşa deschisă, soneria telefonului său.
   - Domnişoara Dupre, zise ea, aşezându-se.
   - Oh, îmi pare bine să ştiu că sunteţi la serviciu, spuse vocea celuilalt inamic al său.
   - Sunt întotdeauna la serviciu, domnule locotenent Delmonico, i-o reteză ea. Cărui fapt datorez această onoare?
   - Ce-ai zice să mergi cu mine la cină într-o seară?
   Propunerea lui o şocă, dar Desdemona nu făcu greşeala să creadă că-i făcea vreun compliment. Deci Marele Lord Inchizitor era disperat, ha?
   - Depinde, spuse ea într-o doară.
   - Depinde de ce?
   - De cât de multe lucruri se ascund în spatele acestei propuneri, domnule locotenent.
   - Ei bine, în vreme ce tu le numeri, ce-ai zice să-mi spui Carmine, iar eu ţie Desdemona?
   - Numele mici sunt pentru prieteni. În ce priveşte invitaţia dumitale, eu o consider mai degrabă una făcută în interes profesional.
   - Asta înseamnă că eu pot să-ţi spun Desdemona?
   - Ai permisiunea, că de putut poţi oricum.
   - Grozav! Ăăă... Deci, cina, Desdemona?
   Se lăsă pe spate în scaun şi închise ochii, încercând să-şi imagineze calmul şi autoritatea pe care le emana.
   - Bine, cina.
   - Când?
   - În seara asta, dacă eşti liber, Carmine.
   - Grozav. Ce fel de mâncare îţi place?
   - Cea chinezească simplă, din Shanghai.
   - În regulă. Vin să te iau de acasă la şapte.
   Bineînţeles că ticălosul ştia unde stătea toată lumea!
   - Nu, mulţumesc, prefer să ne întâlnim în oraş. Unde anume?
   - La Blue Pheasant, pe strada Cedar. Îl ştii?
   - Oh, da. Ne vedem acolo, la şapte.
   El închise fără să mai adauge nimic, lăsând-o pe Desdemona să înfrunte privirea întrebătoare pe care i-o arunca doctorul Charles Ponsonby, care stătea în uşă. Doar după ce scăpă de el, putu să pună la cale nu un joc al seducţiei, ci mai degrabă un meci de scrimă. Oh, da, într-adevăr, un pic de duel verbal i-ar prinde bine! Cât îi lipsea aspectul ăsta al vieţii ei! Ea era exilată aici, în Holloman, punând deoparte salariul ei foarte mare, în speranţa că va strânge cât mai repede bani pentru a pleca din ţara asta mare şi străină şi a se întoarce în ţara ei, unde putea să-şi reia viaţa socială foarte activă. Banii nu erau totul, dar în absenţa lor, viaţa, orice fel de viaţă, era deprimantă.

   Desdemona îşi dorea un apartament micuţ în Strand-on-the-Green, cu vedere la Tamisa, contracte cu o clinică privată şi toată Londra în spatele casei.
   Într-adevăr, Londra reprezenta o necunoscută pentru ea, aşa cum fusese şi Hollomanul, dar Holloman era locul ei de exil, în timp ce Londra constituia centrul universului. Trecuseră 5 ani, mai avea încă 5 în faţă; apoi îşi va lua adio de la Hug şi de la America. Referinţele excelente pe care avea să le obţină de aici urmau să-i asigure contractele cu clinicile private, după ce şi-ar fi făcut între timp un cont frumuşel în bancă. Asta era tot ce-şi dorea şi tot ce-i trebuia de la America. Poţi să scoţi un englez din Anglia, se gândi ea, dar nu poţi să scoţi Anglia dintr-un englez.
   Întotdeauna mergea pe jos la şi de la serviciu, o formă de exerciţiu care se potrivea de minune cu sufletul ei hoinar.
   Deşi acest lucru repugna unor colegi de-ai săi, Desdemona nu se simţea deloc deranjată că traseul ei trecea chiar prin Hollow. Înălţimea ei, ţinuta atletică, siguranţa de sine şi lipsa unei serviete o scoteau din rândul potenţialelor victime. În afară de asta, în 5 ani ajunsese să cunoască feţele tuturor celor pe care-i întâlnea şi nu era întâmpinată decât cu prietenie.
   Stejarii îşi pierdeau deja frunzele. Când o luă pe Twentieth Street pentru a parcurge strada care o despărţea de Sycamore, trebui să păşească peste mormane de frunze uscate, semn că maşina primăriei încă nu trecuse pe acolo să le adune. Ah, acolo era! Thailandezul care se învârtea pe lângă o cutie poştală doar pentru a o saluta când trecea. Se opri să-l salute la rândul său.
   În spatele ei se auziră paşi care călcară frunzele uscate încă doar o fracţiune de secundă după ce ea se opri. Se întoarse surprinsă, simţind o împunsătura unei senzaţii de teamă. Oh, nu după 5 ani de linişte! Dar nu văzu pe nimeni, numai dacă nu cumva se ascunsese repede după un stejar... Continuă să meargă, cu urechile ciulite, şi după încă 7-8 metri se opri din nou. Foşnetul de frunze uscate din spatele ei încetă şi el o jumătate de secundă mai târziu. O peliculă de transpiraţie îi acoperi fruntea, dar îşi continuă drumul ca şi când n-ar fi observat nimic, o luă pe Sycamore şi rămase ea însăşi surprinsă când parcurse în goană tot drumul până la apartamentul ei din imobilul ocupat de trei familii.
   Ridicol, Desdemona Dupre! Cât de prosteşte te-ai comportat! Era vântul, sau poate un şobolan, o pasăre, o vietate mică pe care n-ai văzut-o.
   După ce urcă cele 32 de trepte până la apartamentul ei situat la etajul al treilea, respira mai greu decât s-ar fi cuvenit după o simplă alergare şi urcatul unor scări. Ochii îi fugiră involuntar spre coşul cu lucrul ei, dar acesta nu fusese deranjat. Broderia ei era exact acolo unde trebuia să fie.

   Eliza Smith pregătise mâncarea preferată a lui Bob la cină – costiţe cu salată şi pâine caldă. Starea lui psihică o îngrijora teribil. De când cu crima aceea, părea să se fi înrăutăţit simţitor.
   Era nervos, critica lucruri pe care de obicei nici nu le observa, câteodată lăsa impresia că nu aude şi nici nu vede nimic şi pe nimeni. Ea îi cunoscuse dintotdeauna această latură a firii lui, dar ţinând seama de cariera lui strălucită, abstracţie făcând de nebunia lui de la subsol – şi, bineînţeles, de căsnicia lor reuşită, se grăbi ea să adauge – fusese sigură că această latură n-avea să ajungă să-i domine gândirea, să-i domine universul. Până la urmă reuşise să treacă peste chestia cu Nancy – fusese dificil pentru o vreme, dar rămăseseră împreună – şi ce putea fi mai rău decât aceea?
   Deşi ziarele şi televiziunea încetaseră să mai facă valuri în jurul cazului cu „Monstrul din Connecticut”, Bobby şi Sam continuau să fie preocupaţi de acesta. În fiecare zi mergeau la şcoală, la Dormer Day şi se împăcau cu faptul că aveau un tată implicat direct în investigarea acelor crime şi nu înţelegeau de ce n-ar fi trebuit să abordeze subiectul respectiv şi acasă. Adică, tăiată în bucăţi!
   - Cine crezi că e vinovatul, tată? întrebă Bobby din nou.
   - Termină, Bobby, spuse mama lui.
   - Eu cred că e Schiller, spuse Sam, ronţăind o coastă. Pun pariu că a fost nazist. Arată ca un nazist.
   - Taci, Sam! Termină cu subiectul ăsta, spuse Eliza.
   - Ascultaţi-o pe mama voastră, băieţi. Eu m-am săturat, spuse Profesorul, care abia se atinsese de mâncare.
   Discuţia încetă cât timp băieţii mai înfulecară câteva costiţe, ronţăiră coajă crocantă de pâine, continuând să arunce priviri speculative către tatăl lor.
   - Oh, haide, tată, te rugăm, te rugăm, spune-ne cine crezi tu că este, se rugă Bobby.
   - Schiller e ucigaşul! Schiller e ucigaşul! psalmodie Sam. Achtung! Sieg heil! Ich habe ein tiger în mein tank!
   Robert Mordent Smith îşi puse amândouă mâinile pe masă şi se ridică în picioare, apoi arătă cu degetul spre un loc liber în încăperea spaţioasă. Bobby înghiţi în sec, Sam se smiorcăi, dar amândoi copiii se ridicară şi merseră în locul indicat de tatăl lor, lăsându-şi pantalonii în vine.
   Smith luă o nuia lungă, ce stătea în poziţia obişnuită, lângă o tablă, traversă camera până la băieţi şi îl croi pe Bobby peste fese. Întotdeauna îl pedepsea pe Bobby primul pentru că Sam era atât de înspăimântat de nuiaua aceea, încât suferea mai mult doar văzându-l pe fratele său lovit.
   Prima lovitură lăsă o urmă roşie, urmară încă 5, pe care Bobby le încasă nemişcat, suportându-le bărbăteşte, în tăcere; Sam plângea deja în hohote, încă 6 lovituri pe cealaltă fesă a lui Bobby, apoi veni rândul lui Sam să primească câte 6 pe fiecare fesă, 12 lovituri de aceeaşi intensitate ca şi cele primite de Bobby, asta în ciuda faptului că ţipa ca din gură de şarpe. În opinia tatălui său, Sam era un laş. O fată.
   - Mergeţi la culcare şi gândiţi-vă cât de bine e să fiţi în viaţă. Nu toţi ne putem lăuda că suntem aşa de norocoşi, ţineţi minte? Să nu vă mai aud cu tâmpeniile astea, s-a înţeles?
   - Mai treacă-meargă când e vorba de Sam, spuse Eliza după ce băieţii dispăruseră, n-are decât 12 ani. Dar pe cel de 14 n-ar trebui să-l mai loveşti, Bob. E deja mai solid decât tine. Într-o bună zi o să ridice mâna asupra ta.
   În loc de răspuns, Smith se îndreptă către uşa care ducea la subsol, cu cheile de la yala solidă în mână.
   - Şi mai termină cu obsesia asta a uşilor încuiate! răbufni Eliza din sufragerie în urma lui. Dacă mi se întâmplă ceva şi am nevoie de tine repede?
   - Strigă!
   - Oh, sigur, bombăni ea, începând să strângă masa şi să ducă farfuriile murdare în bucătărie. Tu n-ai auzi nici măcar o rachetă. Şi ţine minte ce-ţi spun, Bob Smith, într-una din zilele astea băieţii noştri o să se întoarcă împotriva ta.

.....................................................