Deschis. Închis, Colleen McCullough

 ........................................

7.

      - Vrei să-mi dai aparatul de fotografiat înapoi? îl întrebă Patrick pe Carmine, când intrară în camera unde avuseseră loc omorurile, cu Paul şi Luke în spatele lor.

   Totul era fie alb, fie din oţel inoxidabil gri-argintiu. Pe toţi pereţii se aflau panouri de oţel; podeaua era tot gri, iar pe tavanul de oţel se găsea un şir de tuburi fluorescente.
   Pământul din tunel nu ar fi putut să intre în acest loc liniştit şi curat pentru că uşa se închidea etanş şi era groasă de 30 de centimetri. Ventilatoarele şi un susur uşor sugerau existenţa unei instalaţii de aer condiţionat de calitate şi totul mirosea a curat ca la spital. Patul avea patru picioare rotunde de metal, reprezentând o platformă de oţel acoperită de o saltea de cauciuc pe care era întins un cearşaf alb, care nu era doar curat, ci şi călcat. În cameră mai exista şi o masa de operaţii absolut goală. Şi, îngrozitor de explicit, un cârlig de carne atârna de tavan deasupra unui canal de scurgere.
   Lângă pereţi se aflau câteva dulapuri cu geam, pline de instrumente chirurgicale, medicamente, echipament de injectat, sticle cu eter, mănuşi, bandă adezivă şi bandaje. Într-un dulap se vedea o colecţie de mulaje de penis, inclusiv obiectul îngrozitor care le ucisese pe Margaretta şi pe Faith. O pompă de apă şi un curăţător cu aburi se aflau într-unul din dulapuri şi în altul erau lenjerii de pat de cauciuc, cearşafuri şi pături de bumbac. Un frigider ca de supermarket se afla într-un colţ al camerei; Carmine îl deschise, dar nu văzu nimic în interior.
   - Scăpa de aşternuturile şi învelitorile folosite pentru fiecare victimă, spuse Patrick cu buzele strânse.
   - Uită-te aici, Patsy, spuse Carmine, dând o perdea la o parte.
   Cineva strigă de pe scări:
   - Domnule locotenent, ştim cine este victima! Delice Martin. De la şcoala catolică de fete Stella Maris.
   - Aşadar, n-a avut nevoie de maşină, îi spuse Carmine lui Patrick. Stella Maris e la câteva sute de metri distanţă. A cărat-o pe fată pe umeri tot drumul.
   - Risca să atragă atenţia asupra lui, alegând o victimă ce locuia atât de aproape de Ponsonby Lane, fu comentariul lui Patrick.
  - Pe de o parte da, dar pe de alta, nu. Ştia că îi urmărim pe toţi de la Hug, aşa că de ce s-ar fi simţit ameninţat în mod special? Până la urmă, el credea că tunelul e secretul său. Şi acum, vrei să vii să te uiţi la asta, Patsy? Priveşte!
   Carmine dădu la o parte o perdea albă de satin călcată şi scoase la iveală o firidă placată cu marmură albă lustruită.

   Pe o masă ca un altar se aflau două sfeşnice, fiecare cu o lumânare albă întreagă şi se părea că ceva urmează să fie depus pe un platou de argint care se găsea deasupra unei feţe de masă ce avea o broderie deosebită. Un ritual de sacrificare.
   Pe peretele de deasupra erau patru rafturi şi pe fiecare din primele două se aflau câte şase capete; pe cel de-al treilea raft, se vedeau două capete, iar cel de-al patrulea era gol. Capetele nu fuseseră congelate sau aşezate în borcane cu formol. Erau turnate în plastic, la fel cum se vindeau fluturii la magazinele de cadouri.
   - A avut probleme cu părul, spuse Patrick, strângând pumnii pentru a nu mai tremura. Se vede că treptat şi-a îmbunătăţit tehnica. A fost greu la primele şase capete. O clamă care să ţină capul cu susul în jos în mulaj în vreme ce el turna plasticul, îl lăsa să se întărească, după care mai turna un pic. La cel de-al şaptelea cap, a găsit probabil o modalitate de a face părul dur ca betonul. Apoi, putea să toarne mulajul dintr-o singură încercare. Aş vrea să ştiu cum a rezolvat problema descompunerii anaerobice, dar sunt gata să pun pariu că a scos creierele şi probabil a umplut cavitatea craniană cu un gel pe bază de formol. Sub acea placă scumpă de aur, gâturile sunt sigilate.
   Patrick fu scuturat de un fior, dar reuşi să se controleze.
   - Mi s-a făcut rău.
   - Ştiu că plasticul lichid este extrem de scump, dar nu mă gândeam că poate fi folosit pentru obiecte atât de mari, spuse Carmine. Şi cu toate acestea, chiar şi capul Rositei Esperanza pare a fi în stare bună.
   - Nu contează foarte mult ce spun manualele sau producătorii. Charles Ponsonby era un maestru în acest domeniu. Şi în afară de asta, mulajul este compact, nu cu mult mai mare decât capul. Un sfert de litru de plastic ar fi fost şi prea mult.
   - Şi aşa îţi transformi talismanele în fluturi.
   Cei doi tehnicieni veniră să arunce o privire, dar nu pentru mult timp; era treaba lor să dea jos toate capetele şi să le pună în cutii, ca probe. Dar asta doar după ce fiecare centimetru avea să fie fotografiat, se vor face desene şi totul va fi catalogat.
   - Haide să aruncăm o privire în baie, sugeră Patrick.
   - A adus-o pe Delice Martin, spuse Carmine, după ce aruncă o privire, a aşezat-o pe pat, după care a venit aici şi a făcut un duş. Cu astea era îmbrăcat când a răpit-o.
   Era un costum de scafandru din cauciuc negru, de genul celor purtate de cei care nu coborau la mare adâncime, subţire şi uşor. Ponsonby îi scosese benzile colorate şi-l vopsise să nu strălucească. O pereche de cizme de cauciuc fuseseră aşezate în ordine pe podea şi o pereche de mănuşi negre, subţiri împăturite cu grijă se găseau pe un scaun.
   - Suple, spuse Carmine, flexând una din cizme cu mâinile pe care-şi trăsese o pereche de mănuşi. Poate că o fi un ratat ca cercetător, dar ca ucigaş, Ponsonby este fenomenal, spuse el, punând cizma în locul în care o găsise.
   Se duseră înapoi, în camera principală, acolo unde Paul şi Luke începuseră să facă fotografii. Aveau să petreacă zile întregi, îndeplinind toate sarcinile încredinţate de Patrick.
   - Capetele sunt toate dovezile de care avem nevoie pentru a-l acuza de 14 crime, spuse Carmine, trăgând perdeaua. E amuzant, într-un fel, că le ţinea, chiar aşa la vedere, dar nu pare să-i fi trecut prin minte că-i va descoperi cineva vreodată acest loc. Pe Ponsonby îl aşteaptă scaunul electric sau va primi 14 condamnări consecutive la detenţie pe viaţă. Sper că Fantoma va muri în închisoare abuzat în fiecare zi de un alt deţinut. Cât de mult o să-l urască!
   - Îmi place cum gândeşti, dar ştii la fel de bine ca şi mine că va fi izolat.
   - Da, mare păcat, dar este adevărat. Îmi doresc să sufere, Patsy. Ce e moartea, dacă nu un somn etern? Şi ce e izolarea în închisoare, dacă nu şansa de a citi cărţi?

28

Joi, 3 martie 1966

   Din motive pe care nu dorea să le analizeze, Wesley le Clerc nu se putea gândi la el însuşi ca fiind Ail el Kadi în casa mătuşii sale.
   Aşa că Wesley le Clerc fu cel care se dădu jos din pat la ora 6. Mătuşa Celeste insistase ca el să facă acest lucru. După ce îşi aranjă lenjeria pe pat şi îşi făcu rugăciunea se duse la baie pentru săvârşirea ritualului de dimineaţă: şamponare, duş, bărbierit.
   Întrunirea lui Mohammed era deja organizată şi, oricum, Mohammed îi spusese că trebuie să fie un angajat model la Parson Surgical Supplies, precum şi spionul lui de la Hug.
   La serviciu Wesley se mutase de la forcepsuri Halstead la instrumente pentru microchirurgie şi şeful său îi spusese ceva despre o pregătire specială care avea să-i permită să îmbunătăţească sau chiar să inventeze instrumente. Pentru guvernul federal care accepta anevoie ideea de şanse egale la angajare, un muncitor de culoare talentat conta doar pentru lucrul propriu-zis pe care-l făcea; el sau ea erau o statistică ce ţinea Congresul la distanţă. Nimic din toate acestea nu conta pentru frustratul Wesley care ardea de nerăbdare să dea lovitura pentru oamenii săi acum, nu într-un viitor îndepărtat când urma să-şi primească bucata de hârtie bună de şters la fund, pe care avea să scrie că luase examenul de intrare în Barou.
   Otis se pregătea să plece spre Hug, când Wesley intră în bucătărie. Mătuşa Celeste îşi făcea unghiile pe care-i plăcea să le aibă lungi şi destul de ascuţite pentru a-i pune în valoare degetele subţiri. Ea închise radioul care mergea non-stop şi se ridică să-i servească lui Wesley micul-dejun, care consta în portocale, fulgi de porumb şi pâine integrală prăjită.
   - L-au prins pe Monstrul din Connecticut, zise ea întinzând unt pe pâine.
   Wesley scăpă lingura în bolul cu cereale împrăştiind laptele pe masă.
   - Ce-au făcut? întrebă el ştergând laptele înainte ca ea să vadă ce făcuse.
   - L-au prins pe Monstrul din Connecticut cam cu 15 minute în urmă. Este principala ştire a zilei; n-au mai transmis nici măcar un cântec.
   - E cineva de la Hug?
   - Nu au spus.
   El se întinse să dea drumul la radio.
   - Deci de acum încolo n-o să mai aud decât asta?
   - Aşa se pare, spuse ea întorcându-se la unghiile ei.
   Wesley ascultă ştirile cu inima bătându-i cu putere, aproape nevenindu-i să-şi creadă urechilor. Deşi identitatea Monstrului nu fusese dezvăluită, reţeaua internaţională a Ministerului Sănătăţii deţinea informaţii potrivit cărora el era un cadru medical cu vechime şi acţionase împreună cu o femeie complice. Cei doi urmau să apară în faţa judecătorului Douglas Thwaites din districtul Holloman la ora 9 dimineaţa, pentru stabilirea cauţiunii.
   - Wes? Wes? Wes!
   - Ce? Da, mătuşă?
   - Eşti bine? Nu ai de gând să-mi leşini aici, nu? O inimă slabă în familie este de-ajuns.
   - Nu, nu, mătuşă, sunt bine, pe cuvânt.
   Se aplecă să o sărute pe obraz, apoi se duse în cameră pentru a-şi lua hainele, mănuşile şi căciula croşetată. Deşi era o zi însorită, temperatura se menţinea la limita de îngheţ.

   Când ajunse la numărul 18 de pe Fiftheenth Street îi găsi pe Ali şi pe cei şase amici cuprinşi de o panică frenetică; nu aveau decât trei zile pentru a revedea schema adunării ca să poată scoate ceva capital de pe urma evenimentelor nou apărute.
   Cine şi-ar fi imaginat că porcii ăia incompetenţi vor reuşi să aresteze pe cineva?
   Cu un surâs ştrengăresc pe buze, Wesley trecu de ei şi intră în încăperea pe care Mohammed o denumea „camera de meditaţie”. Pentru Wesley ea părea mai mult un cal, cu pereţii acoperiţi de rafturi pline de arme, mitraliere şi puşti automate; pistoalele erau puse în câteva dulapuri de metal de genul celor întâlnite prin magazine ale căror sertare fuseseră proiectate pentru a expune armele.
   Cutiile cu gloanţe erau puse pe podea, unele peste altele.
   Datorită armamentului, acesta fusese mereu cel mai liniştit loc din casă; acolo se afla tot ceea ce îi trebuia lui Wesley în acel moment: o masă, un scaun, vopsele, creioane, pensule, foarfeci şi o ghilotină. Wesley luă o hârtie din care tăie o bucăţică. Nu avea prea mult loc pentru un mesaj, dar nu intenţiona să trimită unul foarte lung. Litere negre pe fond alb. Şi unde era echipamentul de hochei al copilului răsfăţat al lui Mohammed? Îl văzuse pe undeva acum că băiatul descoperise că Allah nu-i hărăzise să devină un mare jucător de hochei. Mai nou voia să se facă săritor în înălţime pentru că la liceul Travis obţinuse rezultate remarcabile la această probă.
  - Hei, Ali! Eşti ocupat, omule? întrebă Mohammed, intrând în cameră.
   - Da. Sunt ocupat să-ţi fac rost de un martir, Mohammed.
   - Adică să mă transformi pe mine în martir, asta vrei să spui?
   - Nu, am în vedere pe cineva mult mai puţin important.
   - Glumeşti?
   - Nu. Unde este echipamentul de hochei al lui Abdullah?
   - Două camere mai încolo. Spune-mi ce ai de gând, Ali.
   - Nu acum, pentru că am multe de făcut. Dar asigură-te că ai televizorul pornit pe canalul 6 la ora 9 în dimineaţa asta.
   Wesley luă o pensulă, dar nu o băgă în vopsea.
   - Am nevoie de intimitate, Mohammed. Nu vreau ca ei să poată dovedi că tu ştiai despre ce e vorba, omule.
   - Sigur, sigur!
   Întinzându-şi palmele cu o figură zâmbitoare, Mohammed se înclină în glumă şi ieşi din camera de meditaţie, lăsându-l pe Wesley singur.

   Când Carmine intră în sediul poliţiei i se păru că sute de poliţişti se adunaseră acolo pentru a-i strânge mâna, a-l bate pe spate şi a-i zâmbi prosteşte.
   Pentru presă Charles Ponsonby era tot Monstrul din Connecticut, dar poliţiştii îi spuneau Fantoma.
   Silvestri era atât de fericit că veni până la uşă şi-l sărută cu zgomot pe obraz.
   - Băiatul meu, băiatul meu! spuse el cu ochii în lacrimi. Ne-ai salvat pe toţi.
   - Oh, haide, John! Pune la conservă efuziunile sentimentale, cazul ăsta a durat atâta de mult timp încât a murit de bătrâneţe, spuse Carmine jenat.
   - Te recomand pentru o medalie, chiar dacă guvernatorul va trebui să inventeze una în mod special pentru tine.
   - Unde sunt Ponsonby şi Claire?
   - El este într-o celulă şi doi poliţişti îi ţin companie – pentru că nu am de gând să-l las pe clovnul ăsta să se spânzure şi nici nu vreau să descopăr că avea o capsulă de cianură în fund; de fapt am verificat acest lucru. Sora lui este într-o cameră liberă de la etajul acesta, împreună cu două poliţiste. Şi cu câinele. În cel mai rău caz, ea va fi acuzată de complicitate; nu avem nicio dovadă că ar putea fi cea de-a doua Fantomă, cel puţin nu genul de dovezi care ar putea să-l impresioneze pe judecătorul Doug Thwaites, gioarsa aia bătrână şi pedantă. Celulele noastre sunt curate, Carmine, dar niciuna n-a fost concepută pentru a găzdui o doamnă, mai ales una oarbă. M-am gândit că ar fi o politică bună să ne purtăm cu ea într-un fel care să nu poată fi criticat de avocaţi când ne vom prezenta la proces, dacă se va ajunge până acolo. Deocamdată asta este tot.
   - El a spus ceva?
   - Nici măcar un cuvinţel. Din când în când izbucneşte în râs, dar n-a scos un cuvânt. Se uită în gol, îngână un cântecel, chicoteşte.
   - Are de gând să joace cartea nebuniei.
   - În mod sigur, pe cât de sigur e că azi e azi şi mâine e mâine. Dar oamenii nebuni, potrivit regulilor M’Naghten, nu plănuiesc o crimă până la cele mai mici detalii.
   - Şi Claire?
   - Continuă să repete că ea nu poate să creadă că fratele ei este un ucigaş în serie şi că ea nu a greşit cu nimic.
   - Dacă Patsy şi echipa sa nu găsesc vreo urmă de-a lui Claire în camerele unde au avut loc crimele, sau în tunel, ea va scăpa. Ce i se poate reproşa unei femei oarbe care goleşte o găleată de frunze în rezervaţia de căprioare şi le aranjează frumos cu grebla? Chiar şi cel mai slab avocat ar putea să demonstreze că ea de fapt căra hrană pentru căprioare acolo unde fratele ei, Charles, le amenajase un loc pentru a mânca şi a se adăpa. Dar putem spera că vom avea parte de o mărturisire.
   - Nici într-o sută de ani, spuse Silvestri pufnind. Niciunul din aceştia doi nu este genul care face mărturisiri.
    Închise un ochi şi cu celălalt îl fixă pe Carmine.
    - Chiar crezi că ea este cea de-a doua Fantomă?
   - Nu ştiu, John. Nu vom reuşi să demonstrăm asta.
   - Oricum, la nouă urmează să fie audiaţi de Doug Thwaites. Aş fi preferat să fie mai puţină lume prezentă, dar Doug o ţine pe a lui. Ce mai picnic! Singura îmbrăcăminte a lui Ponsonby este haina de ploaie şi refuză să se mai îmbrace cu altceva. Dacă îl obligăm şi îi vom face o vânătaie oricât de mică vor striga în gura mare că poliţia este brutală, aşa că-l vom lăsa să meargă doar cu impermeabilul. Deja e destul de rău că Danny i-a strâns cătuşele prea tare. Nenorocitul s-a frecat până când a început să sângereze.
   - Presupun că toţi jurnalişti care pot să ajungă în Holloman la timp vor fi prezenţi în sala de judecată, inclusiv cei de la canalul 6, spuse Carmine cu un oftat.
   - Şi de ce nu ar fi acolo? Este o ştire importantă pentru un orăşel atât de mic.
   - Nu putem să o prezentăm pe Claire separat?
   - Am putea dacă Thwaites ar fi de acord cu acest lucru, dar se opune categoric. Îi vrea pe amândoi în faţa lui în acelaşi timp. Din curiozitate, cred.
   - Nu, vrea să-şi dea seama dacă Claire este vinovată sau nu.
   - Ai mâncat, Carmine?
   - Nu.
   - Atunci haide să mâncăm amândoi ceva la Malvolio’s înainte de a începe nebunia.
   - Ce mai fac Abe şi Corey, au scăpat de duhoare?
   - Da, dar îţi poartă ranchiună. Voiau să vină cu tine în pivniţă.
   - Îmi pare rău pentru ei, dar trebuiau să scape de mirosul ăla. Îţi sugerez să-i mai smulgi guvernatorului alte două medalii, John. Şi cere-i să organizeze o ceremonie.

   Tribunalul din Holloman era pe strada Cedar, în apropierea clădirii serviciilor publice, s-ar fi putut ajunge pe jos de la una la alta, dar Ponsonby nu putea face această plimbare.
   Câţiva jurnalişti intrepizi, împreună cu fotografii de rigoare se aflau deja la intrarea în sediul poliţiei când Ponsonby a fost scos cu un prosop aruncat pe cap şi cu haina de ploaie închisă la toţi nasturii; în partea de jos cineva o prinsese cu un ac de siguranţă, pentru a se asigura că nu putea fi deschisă accidental. De îndată ce Ponsonby ajunse pe trotuar începu să se lupte cu escorta, nu pentru a scăpa, ci pentru a-şi da prosopul jos. În cele din urmă fu pus în maşina de poliţie fără prosop şi din toate părţile flashurile se declanşau în direcţia sa. Maşina în care se afla deja plecase când Biddy ieşi din clădire, conducând-o pe Claire. La fel ca şi fratele său, nici ea nu acceptă să i se acopere capul. Escorta ei era surprinzător de blândă cu ea şi fu dusă la tribunal cu maşina oficială a lui Silvestri, un Lincoln mare.
   Mulţimea din jurul tribunalului era atât de compactă încât tot traficul trebuise să fie deviat de pe strada Cedar; echipe de poliţişti înarmaţi apărură la timp pentru a împinge mulţimea şi a o ţine sub control. Ceva mai mult de jumătate din cei aflaţi în mulţime erau de culoare, dar ambele jumătăţi păreau extrem de nervoase. Presa se afla în interiorul cordonului de poliţişti, iar cameramanii cu camerele de luat vederi în zona centrală. Fotografii de ştiri făceau poze pe modul automat, crainicii de radio vorbeau în microfoane, la fel ca şi prezentatorii de la canalul 6.
   Unul dintre jurnalişti era un bărbat de culoare, subţirel, îmbrăcat într-o haină mare; se apropie zâmbind şi murmurând scuze, cu ambele mâini în buzunarele hainei pentru a şi le ţine la căldură.
   Când Charles Ponsonby fu scos din maşina poliţiei, toţi jurnaliştii se repeziră spre el, bărbatul slab aflându-se chiar în prima linie. O mână subţire ieşi din geacă şi se îndreptă spre cap, îndesând o pălărie ciudată pe acesta. Pălăria avea ataşată de ea o bandă albă pe care scria cu litere mari, negre AM SUFERIT.
   Toate privirile se întoarseră spre pălărie, chiar şi a lui Charles Ponsonby; nimeni nu-l văzu pe Wesley le Clerc scoţând mâna cealaltă din buzunar, în care ţinea un pistol. Trase 4 gloanţe în pieptul şi abdomenul lui Ponsonby înainte ca poliţiştii care se aflau în apropierea lui să poată reacţiona. Dar niciun foc nu-l atinse pe el.
   Carmine sărise în faţa lui, urlând din răsputeri:
   - Nu trageţi!
   Şi acolo, la televizor se văzu fiecare milisecundă a incidentului, de la pălăria pe care scria AM SUFERIT, la privirea uimită a lui Ponsonby şi la saltul sinucigaş al lui Carmine. Mohammed el Nesr şi oamenii lui păreau şocaţi.
   Apoi Mohammed se lăsă pe spate în scaun şi-şi ridică mâinile entuziasmat.
   - Wesley, omule, chiar ne-ai dat un martir! Şi fraierul ăla de poliţist, Delmonico, ţi-a salvat viaţa pentru a fi târât într-un proces. Şi ce proces o să facem!
   - ALi, vrei să spui, îl corectă nedumerit Hassan.
   - Nu, de acum înainte este Wesley le Clerc. Trebuie să lăsăm impresia că a acţionat în numele Tuturor negrilor, nu doar al Brigăzilor Negre.

   Totul s-a întâmplat cu două minute înainte ca maşina în care se afla Claire Ponsonby să ajungă la tribunal, aşa că ea nu văzu ce se întâmplase cu fratele său.
   Mai întâi fu înghesuită de o masă de oameni, iar apoi poliţia reuşi să facă destul loc pentru ca maşina să se poată întoarce la sediul serviciilor publice.
   - Iisuse, Carmine, eşti nebun? întrebă Danny Marciano, cu faţa neagră şi tremurând din tot corpul. Oamenii mei sunt pe pilot automat, ar fi tras şi în papă!
   - Ei bine, din fericire nu m-au ucis. Şi ce e şi mai important, Danny, nu au fost trase gloanţe care să fi rănit vreun cameraman, sau să o fi omorât pe Di Jones – cum ar mai supravieţui oraşul Holloman fără rubrica ei de bârfe duminica?
   - Da, ştiu de ce ai făcut-o, şi la fel şi ei, acordă-le măcar atâta credit. Trebuie să mă duc să dispersez mulţimea asta.
   Patrick stătea îngenuncheat lângă Charles Ponsonby, al cărui cap era cumva dat pe spate, şi care murise cu o expresie de revoltă întipărită pe chip. Un lac de sânge se formase sub corpul lui, subţiindu-se pe măsură ce se îndepărta.
   - E mort? întrebă Carmine aplecându-se lângă el.
   - De-a binelea, spuse Patrick trecându-şi mâna peste ochii lui Ponsonby, pentru a-i închide. Sper că există un iad care-l aşteaptă.
   Wesley le Clerc, postat între doi poliţişti în uniformă, arborase un aer nevinovat. Toate camerele încă erau îndreptate asupra lui, omul care-l executase pe Monstrul din Connecticut. Justiţie brută, dar tot un fel de justiţie.
   Nimănui nu-i trecuse prin minte că Ponsonby nu fusese judecat şi că, ipotetic, era nevinovat.
   Silvestri veni la tribunal.
   - Judecătorul e foarte furios, îi spuse el lui Carmine. Iisuse, ce nenorocit de fiasco! Şi luaţi-l de aici, le strigă el poliţiştilor care-l păzeau pe Wesley. Haide, luaţi-l şi faceţi-i formele de arestare!

   Carmine îl urmă pe Wesley în maşina de poliţie şi se aşeză pe canapeaua pătată şi urât mirositoare, cu capul întors într-o parte.
   Wesley încă mai purta pălăria aceea caraghioasă cu mesajul AM SUFERIT. Dar primul lucru pe care-l făcu Carmine fu să-l informeze pe Wesley de situaţia sa, pe un ton suficient de ridicat pentru ca să fie auzit şi de poliţiştii din faţă. Apoi îi luă pălăria de pe cap şi o învârti în mâini. Era o cască de hochei pe care o căptuşise pentru a i se potrivi pe cap.
   - Te-ai gândit probabil că va cădea în ploaia de gloanţe care te aşteptai să se abată asupra ta şi cu toate acestea a rămas pe capul tău până la sfârşit. A rămas să te însoţească în rahatul ăsta de maşină. Eşti un artizan mai bun decât îţi imaginezi, Wes.
   - Am făcut un lucru măreţ, spuse Wesley cu mândrie şi voi persevera în această direcţie!
   - Nu uita că orice spui poate fi folosit împotriva ta.
   - Ce-mi pasă mie de asta, locotenente Delmonico? Eu sunt răzbunătorul poporului meu, l-am omorât pe omul care le-a ucis şi violat pe fetiţe. Sunt un erou şi aşa voi fi privit.
   - Oh, Wes, te-ai ostenit degeaba, chiar nu-ţi dai seama? De unde ţi-a venit ideea aceasta, de la Jack Ruby? Chiar ai crezut că te voi lăsa să mori aşa cum a murit el? Ai o minte atât de bună! Şi e mare păcat, pentru că dacă mi-ai fi urmat sfatul, ai fi făcut mult mai mult bine oamenilor tăi. Dar, nu, nu ai vrut să aştepţi. Este uşor să ucizi, Wes. Oricine poate face asta. Pentru mine acesta este un semn că ai un coeficient de inteligenţă cu patru puncte peste cel al unei plante. Probabil că Charles Ponsonby ar fi stat la închisoare pentru tot restul vieţii sale. N-ai făcut decât să-l ajuţi să scape.
  - El era? Doctorul Charles Ponsonby? Deci până la urmă lucra la Hug! Nu eşti în stare să înţelegi, locotenente? Era doar calea către scopurile mele. El mi-a dat şansa de a deveni martir. Crezi că-mi pasă cât negru sub unghie dacă moare sau trăieşte? Nu, nu-mi pasă! Eu sunt cel care trebuie să sufere şi voi suferi!

   Când Wesley le Clerc fu dus în celulă, Silvestri intră inopinat, mestecând un trabuc.
   - Şi pe ăsta va trebui să-l supraveghem în fiecare secundă, mormăi el. Dacă îl lăsăm să se sinucidă se va dezlănţui iadul pe pământ.
   - Şi mai este şi un tip foarte inteligent şi îndemânatic, aşa că doar dacă îi iei cureaua sau alte lucruri pe care poate să le rupă în fâşii, nu-l vei împiedica să încerce acest lucru, dacă are de gând să o facă. Eu unul nu cred că are această intenţie. Wesley vrea ca totul să fie făcut public.
   Intrară în lift.
   - Ce facem cu domnişoara Claire Ponsonby? întrebă Carmine.
   - Renunţăm la acuzaţii şi o eliberăm. Asta ne-a spus procurorul. O găleată de frunze moarte nu reprezintă o probă suficientă pentru a o reţine, şi cu atât mai mult pentru a o incrimina. Singurul lucru pe care-l putem face este să-i interzicem să părăsească districtul Holloman, cel puţin deocamdată.
   Vesela-i faţă se contorsionă ca a unui copil ce făcuse o criză de colici.
   - Ce porcărie a fost cazul ăsta de la început până la sfârşit! Toate fetele alea frumoase şi cuminţi, ucise şi nimeni care să le facă cu adevărat dreptate. Şi cum Dumnezeu să le dau rudelor capetele?
   - Cel puţin capetele reprezintă încheierea unui capitol pentru familii, John. Să nu ştie ar fi mai grav pentru ei, spuse Carmine când ieşiră din lift. Unde este Claire?
   - În acelaşi birou unde a fost anchetată iniţial.
   - Te deranjează dacă fac eu formalităţile?
  - Să mă deranjeze? Eşti invitatul meu. Nu vreau s-o văd pe ticăloasa aia.

   Şedea pe un scaun confortabil, cu Biddy la picioarele ei, ignorându-le pe cele două femei care nu stăteau deloc confortabil şi care aveau ordine să n-o scape din priviri.
   Pentru că ea nu vedea, acel lucru părea o impardonabilă invadare a intimităţii ei.
   - Ei bine, domnule locotenent Delmonico! exclamă ea, îndreptându-se în clipa când el intră în cameră.
   - De data asta nu am un motor de 8 cilindri în maşină care să mă dea de gol. Cum reuşiţi acest lucru, domnişoară Ponsonby?
   Schiţă un gest de cochetă care o făcu să pară bătrână, vicleană şi demnă de milă; ceva legat de acea expresie îi provocă o revelaţie, un aspect esenţial al carierei sale de poliţist. Îşi dădu seama că ea era cu siguranţă cea de-a doua Fantomă. Oh, Patsy, Patsy, găseşte-mi ceva care s-o plaseze la locul crimei! Găseşte-mi o fotografie, sau un film al ei împreună cu Chuckie în plin viol sau crimă. Revino-ţi, Carmine. Nu există nimic. Singurele amintiri pe care le păstrează sunt capetele. Ce utilitate are pentru o oarbă o fotografie? Dar ce utilitate ar putea avea un cap?
   - Domnule locotenent, spuse ea torcând, duci cu dumneata un motor de 8 cilindri oriunde mergi. Motorul nu este în maşină, ci în dumneata.
   - Aţi fost informată că fratele dumneavoastră, Charles, a murit?
   - Da, mi s-a spus. Şi mai ştiu că nu a făcut niciunul din acele lucruri pentru care îl învinuiţi. Fratele meu a fost un intelectual stimat şi un om foarte bun. Acel ţăran, Marciano m-a acuzat că aş fi iubita lui! Sunt bucuroasă că nu am o vidanjă în loc de creier.
   - Trebuie să luăm în calcul toate posibilităţile. Dar sunteţi liberă să plecaţi, domnişoară Ponsonby. Toate acuzaţiile au fost retrase.
   - Mi se pare firesc, spuse ea şi trase de cadrul de la hamul lui Biddy.
   - Unde veţi sta? Casa dumneavoastră este scena crimei şi momentan poliţia face investigaţii acolo, ceea ce va mai dura o vreme. Vreţi să o sun pe doamna Eliza Smith?
   - În niciun caz! spuse ea pe un ton răstit. Dacă nu ar fi fost acea femeie şi poveştile ei, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Sper că va muri de cancer la limbă!
   - Atunci unde aveţi de gând să mergeţi?
   - Voi sta la Major Minor până când o să pot să mă mut înapoi la mine acasă. Actualii mei avocaţi îmi vor apăra interesele de proprietar al casei de la numărul 6 Ponsonby Lane şi de aceea vă sugerez să n-o vandalizaţi. Casa nu a comis nicio crimă.
   Acestea fiind spuse, ea plecă. Câştigătorul ia totul, Carmine. Fantomă sau nu, femeia asta e formidabilă.
  Se întoarse la casa care nu comisese nicio crimă, deşi nu se oferise să o conducă şi pe Claire la Major Minor. Silvestri îi pusese la dispoziţie Lincolnul în acel scop. Intrau acum în cea mai tristă etapă a acestui caz, marcată de monotonie şi lipsa inspiraţiei.

   Până când ajunseră toţi la Hug, ştirea capturării Monstrului din Connecticut era deja de domeniul trecutului.
   Cu toţii arătau mai bine şi mai tineri şi toţi ochii erau strălucitori. Oh, ce uşurare! Poate că acum Hug va reveni la normal, deoarece era evident că Monstrul nu provenea din rândurile celor care lucrau acolo.
   Desdemona nu-l mai văzuse pe Carmine de când se întorsese din plimbarea de la munte şi nici nu se aşteptase să-l întâlnească, deoarece ştia că supravegherea Fantomelor necesită un timp îndelungat. Dar chiar când avea de gând să plece până la Hug însoţită de escortă în acea miercuri dimineaţă, telefonul sună: Carmine avea o voce surprinzător de inexpresivă.
   - Aveţi un televizor la Hug, din câte ţin eu minte, spuse el. Deschide-l şi pune-l pe canalul 6, bine? Clic!
   Închisese.
   Profund afectată de tonul lui impersonal, Desdemona intră în camera unde era televizorul şi-l deschise chiar când ceasul de pe perete arăta ora nouă. Oh, cât de puţin şi-ar fi dorit să vadă acest lucru!
   După ce intrase pe uşa de la Hug începuseră toţi să spună că Monstrul fusese prins. De parcă nu aflase ştirea de la poliţiştii care o însoţeau! Acum va vedea şi ce făcuse Carmine în toate acele urmăriri de noapte şi-i era teamă de acest lucru. Presupunea că nu este rănit, dar vreme de trei nopţi ea îşi făcuse griji din pricina lui. Ce s-ar fi întâmplat dacă el nu se mai întorcea într-o zi acasă? Oare ce Dumnezeu avusese în cap când îşi manifestase independenţa hotărându-se să plece la munte chiar în weekendul dinaintea începerii supravegherii? De ce nu-şi dăduse seama că el nu avea să vină acasă duminică noaptea?
   Toate speranţele ei se bazau pe asta în timp ce se plimba prin minunata pădure: cum o să-l ia în braţe şi o să-i spună că nu putea să trăiască fără el. Dar, nici urmă de Carmine.
   Se uită la televizor. Da, iată tribunalul, înconjurat de câteva sute de oameni, jurnalişti peste tot, poliţişti la tot pasul. Un cameraman de la canalul 6 descoperise un loc pe o camionetă şi de acolo putea panorama întreaga scenă.
   Un altul se amestecase în mulţime, iar un al treilea se afla pe trotuar, în apropierea locului unde tocmai ajungea o maşină de poliţie. Îl văzu pe Carmine care stătea alături de un căpitan masiv în uniformă, în persoana căruia îl recunoscu pe Danny Marciano. Comisarul Silvestri se afla la capătul scărilor tribunalului arătând foarte bine în uniforma sa cu fireturi de argint. Şi apoi din spatele maşinii de poliţie apăru doctorul Charles Ponsonby.
   Cu inima strânsă, Desdemona se uita la televizor cu gura căscată. Pentru Dumnezeu, Charles Ponsonby! Cineva de la Hug. Cel mai vechi prieten al lui Bob Smith. Sunt martoră, se gândi ea, la dispariţia institutului Hug. Oare familia Parson se uită la asta din New York? Da, mai mult ca sigur! Canalul 6 este afiliat la reţea. Oare guvernatorii Parson au găsit clauza de salvgardare? Dacă nu au reuşit încă, îşi vor dubla eforturile după această bombă.
   Scena următoare se derulă atât de rapid că i se păru că se încheiase înainte să înceapă: un negru mititel având pe cap o cască pe care scria AM SUFERIT; sunetul a 4 împuşcături, Charles Ponsonby căzând şi Carmine postându-se în faţa micului negru, care încă mai avea în mână un pistol mic şi urât. Când Carmine făcu acel lucru în vreme ce toţi poliţiştii din jur îşi scoseseră pistoalele, Desdemona simţi că moare, aşteptându-se ca 10 împuşcături să-l doboare la pământ. Strigătul lui: Nu trageţi! se auzi clar la televizor. În mod miraculos, Carmine nu păţi nimic şi poliţiştii îşi băgară armele la loc şi se duseră să-l aresteze pe micul negru, care nu făcu nicio încercare de a se opune.
   Ea rămase tremurând, cu mâinile la gură şi cu ochii ieşiţi din orbite. Carmine, nebunule! Idiotule! Soldat aiurit! Nu ai murit, de data asta. Dar eu voi avea mereu soarta nevestei de soldat.
   Cui să-i împărtăşesc vestea mai întâi? Nu, cel mai bine este să le spun tuturor deodată, chiar acum. Hug avea un sistem de comunicare intern: Desdemona îl folosi pentru a-i chema pe toţi în auditoriu.
   Apoi se duse în biroul Tamarei. Cineva trebuia să se ocupe de telefoane. Biata Tamara! Era doar o umbră a ceea ce fusese de când Keith Kyneton îi trântise uşa în nas. Chiar şi părul îi părea lipsit de viaţă, fără niciun fel de strălucire şi dezordonat. Nu reacţionă în niciun fel, doar dădu din cap şi continuă să privească în gol.
   Veştile despre activităţile secrete ale lui Charles Ponsonby căzură ca un fulger asupra oamenilor adunaţi în auditoriu: exclamaţii, icnete, chiar şi neîncredere.
   Pentru Addison Forbes era o mană cerească: fără Ponsonby sau Smith în calea sa, Hug avea să devină al lui.
   De ce ar vrea Consiliul Guvernatorilor să caute pe altcineva când el era cel mai capabil? Îmbina experienţa clinică cu cea în materie de cercetare, iar reputaţia sa era de nivel internaţional. Guvernatorii îl simpatizau. Şi după ieşirea din joc a lui Smith şi Ponsonby, institutul Hug condus de profesorul Addison Forbes o să facă lucruri măreţe! Şi cine avea nevoie de încrezutul Panjandrum din India? Lumea era plină de potenţiali câştigători ai premiului Nobel.
   Walter Polonowski abia dacă auzi discursul succint şi dur al Desdemonei; era prea deprimat. Avea patru copii de la Paola şi Marian urma să-l nască pe al cincilea. Având verigheta în vizor, Marian îşi lepăda pielea de amantă în favoarea epidermei de soţie. Ele sunt şerpi şi noi suntem victime.
   Lui Maurice Finch veştile îi provocară o durere, amestecată cu o stare de linişte. Mereu i se păruse că renunţarea la medicină ar fi fost ca o condamnare la moarte, dar evenimentele din ultimele luni îi dăduseră de înţeles că lucrurile nu stăteau chiar aşa. Şi plantele sale erau tot pacienţi; mâinile sale pricepute şi iubitoare puteau avea grijă de ele, fiind capabile să le vindece şi să le ajute să se reproducă. Da, viaţa alături de Cathy la o fermă de pui i se părea o perspectivă atrăgătoare. Şi avea să învingă şi în lupta cu ciupercile.
   Kurt Schiller nu fu surprins. Nu-i plăcuse niciodată Charles Ponsonby, pe care-l suspectase în secret de homosexualitate; atitudinea lui Chuck vădea o cunoaştere subtilă a unei lumi de coşmar ce sălăşluia dincolo de învelişul anonim. Kurt şi-l imagina ca pe unul din băieţii cu piele şi lanţuri, căruia îi plăcea durerea, deşi Kurt presupusese mereu că Chuck era cel căruia i se provoca suferinţa. Tipul pasiv, care se străduia să servească un stăpân neîndurător. Ei bine, Kurt se înşelase. Charles era un adevărat sadic – trebuia să fie aşa, având în vedere ce le-a făcut acelor copii. În ceea ce-l priveşte, Kurt nu se aştepta la nimic. Meritele sale aveau să-i garanteze un post oriunde, indiferent ce se întâmpla la Hug. Elaborase o idee în faza de proiect, privind transmiterea bolilor dincolo de bariera speciilor, idee care va stârni interesul şefilor oricărei catedre de cercetare. Acum că arsese fotografia cu tati şi cu Adolf Hitler şi îşi declarase homosexualitatea, se simţea pregătit să trăiască viaţa pe care şi-o dorise. Dar nu în Holloman. În New York, alături de egalii săi.

   - Otis, strigă Tamara din uşă, eşti aşteptat acasă, aşa că pleacă! Nu am înţeles nimic din ce spunea Celeste, dar este o urgenţă.
   Don Hunter şi Billy Ho îl încadrară pe Otis, ajutându-l să iasă din rând.
   - Îl ducem noi, Desdemona, îi spuse Don. Nu-l putem lăsa să-şi suprasolicite inima dacă e nevoie de el.
   Cecil Potter se uita la reportajul de pe canalul şase care fusese preluat de CBS în Massachusetts, cu Jimmy la picioarele sale.
   - Omule, tu te uiţi la chestia asta? o întrebă el pe maimuţă. U, hu! Cât de bucuros sunt că am plecat de acolo!

   Când Carmine deschise uşa în acea seară, Desdemona îl atacă, cu faţa înlăcrimată, dându-i cu pumnii în piept. Îi curgea nasul şi avea ochii afundaţi în orbite.
   Foarte mulţumit, el o aşeză pe canapeaua cu care înlocuise scaunele dinainte după ce constatase că acestea erau foarte bune şi confortabile dacă stăteai de vorbă, dar nimic nu se compara cu o canapea dacă voiai să te săruţi.
   Lăsă să treacă furtuna de lacrimi şi de reproşuri, legănând-o şi mângâind-o, apoi îi şterse faţa cu batista.
   - Despre ce a fost vorba? întrebă el, deşi ştia răspunsul.
   - Despre tine! spuse ea sughiţând. Nenorocit de erou!
   - N-am fost nici nenorocit, nici erou.
   - Nenorocit de erou! A trebuit să te postezi în faţa gloanţelor! Oh, eu aş fi putut să te omor!
   - Mă bucur să te văd, zise el râzând. Şi acum ridică-ţi picioarele ca să pot trece pentru a pregăti ceva de băut.
   - Ştiam că te iubesc, spuse ea ceva mai târziu, după ce se calmă, dar asta nu e o modalitate de a afla cât de mult! Carmine, nu vreau să trăiesc într-o lume în care nu eşti inclus şi tu.
   - Asta înseamnă că preferi să fii doamna Carmine Delmonico, mai degrabă decât să trăieşti în Londra?
   - Da, asta înseamnă.
   El o sărută cu dragoste, recunoştinţă, umilinţă.
   - Voi încerca să fiu un soţ bun, Desdemona, dar în dimineaţa asta televizorul ţi-a oferit o mostră a ceea ce înseamnă detaliile unei vieţi de poliţist. Viitorul nu va arăta altfel – ore târzii, absenţe, gloanţe rătăcite. Oricum, cred că am un înger păzitor. Până acum nu mi s-a întâmplat nimic.
   - Câtă vreme o să faci lucruri prosteşti, am să te tot bat la cap.
   - Mi-e foame, fu singurul lui răspuns. Ce zici de o mâncare chinezească?
   Ea scoase un oftat lung de satisfacţie.
   - Tocmai mi-am dat seama că nu mai sunt în pericol.
   O undă de anxietate i se strecură în voce.
   - Sau mai sunt?
   - Pericolul a dispărut definitiv. Dar nu are niciun rost să-ţi cauţi un apartament nou. Nu te las să pleci de aici.
   - Problema este, îi spuse el când se întinseră în pat, că misterul rămâne neelucidat în mare măsură. Mă îndoiesc că Ponsonby ar fi vorbit, dar odată cu moartea lui a dispărut orice speranţă. Wesley le Clerc! Problema de mâine.
   - Adică ucigaşul lui Leonard Ponsonby? Identitatea femeii şi a copilului său?
   El îi povestise totul.
   - Da. Şi cine a săpat tunelul şi cum a reuşit Ponsonby să-şi aducă tot acel echipament acolo, de la generator la uşa de seif de bancă? Cine i-a pus la punct instalaţia deevacuare a apei? O treabă foarte complicată. Camera aceea se află la 10 metri sub pământ. În general subsolurile caselor sunt deja umede la doi, cinci metri adâncime, dar al lui era uscat ca deşertul. Inginerii departamentali sunt fascinaţi şi abia aşteaptă să-i copieze planurile.
   - Şi tu crezi că cea de-a doua Fantomă este Claire?
   - „Cred” nu este cuvântul potrivit. Simt că este ea, dar mintea mea îmi spune că nu se poate să fie ea.
   Oftă.
   - Dacă ea este cea de-a doua Fantomă, atunci a reuşit să scape basma curată.
   - Nu contează, spuse ea mângâindu-i părul. Cel puţin s-a sfârşit cu crimele. Nu vor mai fi fete răpite. Claire nu ar putea să facă acest lucru de una singură, este femeie şi are un handicap sever. Aşa că poţi să te linişteşti, Carmine.
   - Da, pot să-mi număr greşelile. Am lucrat prost la acest caz încă de la început.
   - Doar pentru că era vorba de un alt tip de crimă, comisă de un nou gen de criminal, iubitule. Tu eşti un poliţist extrem de inteligent şi de competent. Priveşte cazul Ponsonby ca pe o experienţă din care ai avut de învăţat. Data viitoare lucrurile vor decurge mai bine pentru tine.
   El se înfioră.
   - Sper, Desdemona, că nu va exista o dată viitoare. Fantomele apar doar o dată-n viaţă.
   Ea nu mai spuse nimic, doar se întrebă dacă într-adevăr aşa stăteau lucrurile.

29

Vineri, 11 martie 1966

   Le-a trebuit mai mult de o săptămână lui Patrick, Paul şi Luke să verifice toate detaliile de la locul crimelor din casa familiei Ponsonby, de la masa de operaţii la baie.
   Raportul final al lui Patrick şi al echipei sale de criminalişti scotea în evidenţă faptul că fusese foarte bine că-l surprinseseră pe Charles Ponsonby dezbrăcat şi aplecat asupra fetei răpite şi legate de pat, pe care se pregătea s-o tortureze.
   Locul era mai curat decât un spital. Amprentele lui se găseau peste tot, dar în fond era casa lui, aşa că li se părea firesc. Cât despre sânge, fluide corporale, urme de carne umană, nu exista absolut nimic, nici măcar de dimensiuni microscopice. În ce-o priveşte pe Claire, nu s-a găsit niciun fel de amprentă de a ei, nici măcar pe levierul din spatele sobei.
   Studiaseră tehnicile folosite de Ponsonby pentru a curăţa locul şi fură uimiţi de cantitatea de muncă presupusă de obsesia lui. Fiind doctor, ştia că sângele şi ţesutul erau fixate de căldură, aşa că pentru alimentarea furtunului pe care-l folosea, precum şi a tunului cu apă folosea apă rece.
   Firida cu talismane era sigilată cu o placă de oţel. Când totul era uscat, mai curăţa o dată cu abur. Şi la final, ştergea totul cu eter. Instrumentele chirurgicale, cârligul de carne şi mulajele de penis erau cu toate scufundate într-o soluţie care dizolva sângele, înainte de a fi supuse aceluiaşi tratament ca şi restul laboratorului.
   Când îşi dădură seama că nu aveau să găsească nimic în acea cameră, începură să cerceteze gurile de scurgere cu un compresor de vacuum, care absorbea apa ce nu conţinea materie organică. Nici acest procedeu nu dădu rezultat şi specialiştii departamentului presupuseră că aceasta se datora faptului că apa utilizată nu era depozitată într-un tanc septic. Ponsonby se folosea de un izvor subteran, acestea fiind foarte numeroase în zonă.
   Singura lor speranţă era să sape pe lângă conducte şi astfel să găsească vreo urmă.
   În clipa în care inginerii departamentali începură să sape în grădina ei, pur şi simplu să alerge după cai verzi pe pereţi, Claire Ponsonby obţinu o hotărâre judecătorească de stopare a distrugerilor proprietăţii şi ceru Curţii, cu respect, să permită unei oarbe să trăiască în linişte, fără să fie deranjată şi hărţuită de poliţia din Holloman şi de acoliţii lor.
   Pentru că Charles Ponsonby fusese identificat ca fiind Monstrul din Connecticut şi că cercetările din Ponsonby Lane numărul 6 nu mai erau necesare pentru continuarea anchetei, domnişoara Ponsonby obţinu câştig de cauză.
   - Puţul este fără fund şi pompa se blochează, spuse şeful lucrărilor, dezamăgit şi nervos. Şi pentru că e vorba de o rezervaţie atât de mare, masa de apă este pe măsură şi consumul mic. Nu există deloc materie organică pentru că ticălosul probabil că a turnat sute de litri după fiecare crimă. Reziduurile sunt pe fundul lacului Long Island Sound. Şi la dracu’, ce mai contează? El e mort. Închideţi cazul, domnule locotenent, înainte ca ticăloasa aia să vă dea în judecată personal.

   - Este un mister total, Patsy, îi zise Carmine vărului său.
   - Spune-mi ceva ce nu ştiu deja.
   - Este clar că Chuck era în putere, dar mie nu mi-a făcut niciodată impresia unui tip atletic, iar colegii săi de la Hug nu-l credeau în stare nici să schimbe un robinet. Şi cu toate acestea, ceea ce am descoperit noi este o construcţie magnifică, realizată din materiale scumpe. Cine naiba i-a pus mozaic pe jos şi nu face nicio declaraţie acum că secretul a ieşit la iveală? Şi la fel şi cu ţevăria. Nimeni nu a raportat instalatori dispăruţi, şi nici faianţari de la începutul războiului, spuse Carmine scrâşnind din dinţi. Familia nu mai are bani, ştim asta. Claire şi Chuck trăiau atât de bine că probabil cheltuiau fiecare bănuţ pe care l-au câştigat. Şi cu toate acestea, lucrarea din subteran valorează vreo două sute de mii de dolari. Şi, la dracu’, nimeni nu recunoaşte că le-ar fi vândut lenjeria şi nici plasticul lichid folosit pentru capete!
   - Ca să-l citez pe tehnician, ce mai contează, Carmine? Ponsonby este mort şi e vremea să închidem acest caz, spuse Patrick bătându-l pe umăr. Şi de ce să-ţi provoci un atac de cord din cauza unui mort? Mai bine gândeşte-te la Desdemona. Pe când nunta?
   - Nu prea-ţi place de ea, Patsy, nu-i aşa?
   Ochii albaştri se întunecară, dar îi susţinură privirea.
   - Ar trebui să foloseşti timpul trecut. Nu mi-a plăcut de ea la început, era prea bizară, prea străină. Dar acum s-a schimbat. Sper să ajung să o iubesc în aceeaşi măsură în care o simpatizez.
   - Oh, nu eşti singurul. Mama ta şi cu a mea tremură amândouă. Oh, lasă impresia că debordează de entuziasm, dar nu sunt detectiv degeaba. Este o faţadă menită să ascundă adevăratele sentimente.
   - Situaţia este agravată de faptul că e mai înaltă decât tine, spuse Patrick râzând. Mamele, mătuşile şi surorile detestă chestia asta. Vezi tu, ele sperau ca cea de-a doua doamnă Delmonico să fie o simpatică italiancă din East Holloman. Dar tu nu te simţi atras de fete simpatice, fie ele italience sau nu. Şi eu o prefer pe Desdemona Sandrei. Desdemona are creier.
   - Şi creierele sunt mai puţin perisabile decât feţele sau silueta.

   Cazul fu închis oficial în acea după-amiază.
   După întocmirea raportului medical, departamentul de poliţie din Holloman fu nevoit să accepte faptul că nu exista nicio dovadă care s-o incrimineze pe Claire Ponsonby. Dacă ar fi avut timp, Carmine s-ar fi dus la Silvestri şi l-ar fi rugat să redeschidă cazul de ucidere a lui Leonard Ponsonby şi al femeii şi copilului său din 1930. Dar crimele nu aşteaptă pe nimeni, şi cu atât mai puţin pe detectivi.
   La două săptămâni după uciderea lui Charles Ponsonby, un caz de trafic cu droguri captă atenţia lui Carmine. Se întorcea pe un tărâm familiar! Avea de-a face cu criminali despre care ştia că sunt vinovaţi şi apela din nou la simţurile sale în strângerea de probe necesare pentru a-i aduce pe vinovaţi în faţa justiţiei.

30

Luni, 28 martie 1966

   Ghilotina căzu pe Centrul Hughlings Jackson pentru Cercetări Neurologice la sfârşitul lunii martie.
   Când Consiliul Guvernatorilor se reuni la Hug la ora 10 dimineaţa, toţi erau prezenţi, cu excepţia profesorului Robert Mordent Smith, care părăsise conacul Marsh în urmă cu două săptămâni, dar nu mai voia să se despartă de subsolul şi de trenurile sale. Era jenant pentru Roger Parson junior, care nu putea să accepte că raţionamentul său cu privire la Bob Smith fusese eronat.
   - Ca director economic, domnişoară Dupre, vă rog să luaţi loc aici, spuse Parson uitându-se la Tamara întrebător. Domnişoară Vilich, sunteţi pregătită să întocmiţi procesul-verbal?
   Era o întrebare legitimă, pentru că domnişoara Vilich nu mai semăna deloc cu femeia cu care guvernatorii se obişnuiseră. Lumina i se stinsese din priviri, după cum gândea Richard Spaight.
   - Da, domnule Parson, spuse Tamara pe un ton neutru.
   Preşedintele Mawson MacIntosh deja ştia ceea ce decanul Wilbur Dowling doar bănuia: oricum, cunoştinţele profunde ale unuia şi suspiciunea extrem de puternică a celuilalt aveau ca efect arborarea unor mine fericite şi adoptarea unei atitudini relaxate. Universitatea Chubb urma să moştenească institutul Hug, cel puţina acest lucru se ştia, împreună cu o sumă uriaşă de bani, care nu avea să fie destinată cercetării în domeniul neurologic.
   Cu ochelarii căzuţi până la jumătatea nasului său subţire, Roger Parson junior începu să citească decizia oficială potrivit căreia testamentul unchiului său decedat devenea nul şi neavenit, cu privire la fondurile alocate institutului Hug.
   Avu nevoie de 45 de minute pentru a lectura ceva plictisitor, dar cei obligaţi să asculte făcură acest lucru dând impresia că sunt interesaţi, mai puţin Richard Spaight, asupra căruia aveau să se repercuteze cele mai îngrijorătoare aspecte ale problemei. Îşi întoarse scaunul pentru a putea vedea pe fereastră şi se uită cum era dus un container mare de petrol la noul rezervor de hidrocarburi de pe Oak Street.
   - Am putea, bineînţeles, să absorbim cele 150 de milioane din capitalul fondului în posesiunile noastre, spuse Parson în concluzia peroraţiei sale, dar acest lucru nu ar fi în acord cu dorinţa lui William Parson după cum ştim prea bine, noi, nepoţii şi strănepoţii.
   Ha, ha, ha, făcu în sinea lui M.M., pe dracu’ nu ţi-ai dori să absorbi banii! Dar ai renunţat la idee după ce ţi-am spus că Universitatea Chubb te-ar da în judecată. Cel mai bun lucru pe care-l poţi face este să rămâi cu dobânda fondului, care va completa cu o sumă bunicică ceea ce aduce Parson Products.
   - De aceea, propunem ca jumătate din acest capital să fie donat Facultăţii de Medicină Chubb, pentru a continua să finanţeze Centrul Jackson Hughlings, în forma pe care o consideră oportună. Clădirea şi pământurile vor fi donate Universităţii Chubb, iar cealaltă jumătate a capitalului va merge la Universitatea Chubb, pentru finanţarea proiectelor de infrastructură, decise de conducerea universităţii. Cu condiţia ca orice clădire construită să poarte numele lui William Parson.
   Ah, ce îmi place! scria parcă pe faţa decanului Dowling, în vreme ce figura lui M.M. rămânea impasibilă.
   Decanul Dowling contempla transformarea centrului Hug într-un centru de cercetare a psihozelor organice. Încercase să o convingă pe domnişoara Claire Ponsonby să-i doneze creierul fratelui ei decedat, dar fusese refuzat politicos.
   Acela da un creier psihotic! Nu că s-ar fi aşteptat să vadă vreo modificare anatomică majoră, dar spera să poată localiza o atrofiere a cortexului prefrontal, sau vreo aberaţie a corpului striat. Sau poate chiar o mică astrocitomă.
   Mawson MacIntosh se gândea la destinaţia clădirilor care aveau să poarte numele lui William Parson. Una dintre ele trebuia să fie o galerie de artă, chiar dacă urma să rămână goală până la moartea ultimului descendent al lui Parson.
   Fie ca acea zi să vină cât mai curând!
   - Domnişoară Dupre, spuse Roger Parson junior, este datoria dumneavoastră să transmiteţi celorlalţi acest document oficial, zise el după care i-l împinse peste masă, tuturor membrilor Centrului Jackson Hughlings, precum şi celor din colegiu. Ziua finală va fi vineri, 19 aprilie. Tot echipamentul şi mobila vor rămâne la dispoziţia decanului de la Medicină. Cu excepţia anumitor obiecte care vor fi donate laboratoarelor criminalistice ale departamentului Holloman. Unul dintre aceste obiecte este un nou microscop electronic. Am avut o mică discuţie, vedeţi dumneavoastră, cu guvernatorul statului, care mi-a spus cât lipsit de fonduri a devenit domeniul criminalistic.
   Nu, nu, nu! se gândi decanul Dowling. Microscopul acela este al meu!
   - Am fost asigurat de preşedintele MacIntosh, continuă Roger Parson junior, că toţi cei care doresc să rămână vor fi menţinuţi pe posturi. Oricum, salariile vor fi recalculate în conformitate cu politica fiscală a Facultăţii de Medicină. Membrii universitari care doresc să rămână vor trece în subordinea profesorului Frank Watson. Pentru cei care vor să plece, domnişoară Dupre, vom aranja să primească un pachet compensatoriu care va include salariul pe un an de zile, plus toate contribuţiile la fondul de pensii.
   Îşi drese vocea, după care îşi potrivi ochelarii pe nas.
   - Există două excepţii de la această regulă. Una este profesorul Bob Smith, care, din păcate, nu mai este capabil să îşi continue cariera medicală. Pentru că vreme de 16 ani a administrat centrul în mod admirabil, am aranjat să fie recompensat în maniera menţionată aici.
   O altă hârtie fu împinsă în direcţia Desdemonei.
   - A doua excepţie sunteţi dumneavoastră, domnişoară Dupre. Din păcate, postul de director economic va dispărea şi am înţeles de la profesorul MacIntosh că îi este imposibil să găsească o funcţie similară în statutul universităţii. De aceea, am căzut de acord că pachetul de compensaţii ce vi se vor acorda va cuprinde următoarele...
   O a treia coală de hârtie.
   Desdemona îşi aruncă o privire pe ea. Salariul pe doi ani, plus toate contribuţiile la fondul de pensii. Dacă se căsătorea şi renunţa să mai meargă la serviciu, având în vedere salariul soţului, tot o să trăiască bine.
   - Tamara, pune, te rog, în funcţiune filtrul de cafea, spuse ea.

   - Îi dau decanului Dowling 2 ani să ducă la faliment totul, îi spuse ea lui Carmine în acea seară. Este prea mult psihiatru şi prea puţin neurolog pentru a scoate ce-i mai bun din această unitate de cercetare bine organizată. Toate variantele de cercetare îl vor debusola. Spune-i lui Patrick să nu aibă reţineri în ceea ce priveşte echipamentul, Carmine. Să-l ia acum cât mai poate.
   - Îţi va săruta şi mâinile şi picioarele, Desdemona.
   - N-are de ce, nu eu am făcut posibil acest lucru, oftă ea mulţumită. Oricum, mireasa ta are zestre. Dacă poţi să mă ţii pe mine şi oricâţi copii crezi că este necesar, atunci zestrea mea ar trebui să fie suficientă pentru a ne permite să cumpărăm o casă ca lumea. Îmi place acest apartament, dar nu este potrivit pentru creşterea copiilor.
   - Nu, spuse el luându-i mâinile în ale sale, ţine-ţi zestrea pentru tine. Şi aşa, dacă cumva te răzgândeşti, vei avea bani suficienţi pentru a te întoarce acasă, la Londra. Te rog să mă crezi că nu duc lipsă de bani.
   - Ei bine, atunci gândeşte-te la asta, Carmine. Când a citit circulara lui Roger Parson junior, Addison Forbes a luat-o razna. Să lucreze sub conducerea lui Frank Watson? Ar prefera să moară de sifilis terţiar! A anunţat că îl va urma pe Nur Chandra, la Harvard, dar eu nu cred că Harvardul duce lipsă de neurochirurgi, aşa că sper că Addison nu a încercat să ne aburească. Chestia e că îmi place la nebunie casa familiei Forbes. Şi dacă ei se mută, atunci presupun că se va vinde pe o groază de bani, dar avem suficienţi bani pentru a cumpăra casa? Apartamentul ăsta este al tău, sau e închiriat?
   - Este al meu. Cred că aş putea să fac o ofertă pentru casa familiei Forbes, dacă îţi place atât de mult. Locaţia este ideală – East Holloman, cartierul unde stă familia mea. Încearcă să te împaci bine cu familia mea, Desdemona, o rugă el. Fosta mea soţie credea că o spionează, pentru că mama, sau mama lui Patsy, sau vreuna din surorile noastre veneau foarte des în vizită. Dar nu era deloc vorba despre asta. Familiile italiene sunt mai unite.
   Deşi nu se schimbase în aparenţă, lui Carmine i se părea că nu mai este la fel de directă ca înainte. Nu dragostea era cea care-l orbea; de fapt îi deschidea ochii, ca să fie mai exact.
   - Eu sunt cam timidă, spuse ea strângându-i mâna, şi asta mă face să par snoabă. Nu cred că îmi va displăcea familia ta, Carmine. Şi unul dintre motivele pentru care îmi doresc foarte mult casa familiei Forbes este turnul. Dacă Sofia şi-ar dori vreodată să vină acasă, poate să meargă la şcoala Dormer Day şi apoi la Chubb, iar turnul ar fi o cameră extraordinară pentru ea. Din câte mi-ai spus, Sofia are nevoie de o casă adevărată, nu să stea la Hampton Court Palace. Dacă nu o atragi acum, atunci peste 1 an va dispărea complet din viaţa ta.
   Carmine simţea că-i dau lacrimile.
   - Nu te merit, spuse el.
   - Nu vorbi prostii! Oamenii primesc întotdeauna ceea ce merită.

PARTEA A CINCEA

Primăvara şi vara anului 1966

31

   În săptămâna care urmă punerii sub acuzare a lui Wesley le Clerc, învinuit de uciderea lui Charles Ponsonby, starea de spirit a populaţiei se schimbă pe tot cuprinsul statului, sub influenţa televiziunilor.
   Indignarea publică provocată de existenţa unui criminal asemenea Monstrului din Connecticut crescuse în loc să scadă. Era văzut ca o dovadă a necredinţei în Dumnezeu, a lipsei de moralitate, a existenţei unei lumi pe cale să înnebunească sub presiunea modernităţii, sub avalanşa tehnologiei. Comunitatea tolerase aceste aberaţii genetice, favorizase formarea unui nou gen de ucigaş; şi totuşi nimeni nu părea să-şi dea seama că aceşti criminali păreau la prima vedere cetăţeni oneşti, care respectau legile. Sau că într-adevăr se multiplicau.
   Wesley îşi văzuse visul cu ochii. Ajunsese un erou. Deşi o mare parte din admiratorii lui erau de culoare, existau şi destui albi, şi cu toţii nutreau convingerea că Wesley le Clerc făcuse dreptate, dincolo de puterea braţului lung al legii. Era greu de observat că influenţele exercitate de justiţie în favoarea albilor dispăruseră în anumite state, în timp ce în altele procesul era în plină desfăşurare.
   Cu mult mai uşor era să vezi familiile victimelor Monstrului apărând la televizor, în emisiuni unde li se puneau întrebări într-un stil care friza bunul-simţ: „Ce-aţi simţit când aţi văzut capul fiicei dumneavoastră încastrat în plastic? Aţi plâns? Aţi leşinat? Ce părere aveţi despre Wesley le Clerc?”.
   Wesley fusese acuzat de crimă cu premeditare, şi discuţia se purta doar asupra acestui aspect. Cum intrase deja sub lumina reflectoarelor, Wesley ştia foarte bine că, pentru a rămâne acolo, trebuia să fie judecat. Dacă şi-ar fi recunoscut vinovăţia, n-ar mai fi apărut în faţa unui judecător decât pentru a primi pedeapsa. Astfel se declară nevinovat şi fu trimis în judecată, fără posibilitatea de a fi eliberat pe cauţiune.
   Când ieşise de la tribunal după această înfăţişare fusese abordat de către un avocat celebru, alb, care se recomandase drept conducătorul noii echipe de apărători a lui Wesley. Restul echipei era alcătuit din alţi avocaţi albi, bine hrăniţi, care se înghesuiau în spatele lui. Spre indignarea lor, Wesley îi refuză.
   - Mai duceţi-vă dracului, şi spuneţi-i lui Mohammed el Nesr că am văzut adevărata lumină, zise Wesley. O să trec prin chestia asta asemenea oricărui negrotei de rând, cu un avocat din oficiu.
   Mâna lui indică un tânăr de culoare, care ţinea în mână o servietă. Peste faţă îi trecu o umbră de durere, oftă.
   - Aş fi putut să fiu eu în locul lui, peste 10 ani, dar mi-am ales altă cale.
   După ce exaltarea care-l cuprinsese în timpul drumului de întoarcere către celula sa, drum făcut în compania lui Carmine Delmonico, se estompase şi apoi dispăruse, Wesley trecu printr-o serie de schimbări care poate aveau o oarecare legătură cu ceea ce Carmine îi spusese, dar care se datorau în cea mai mare parte faptului că văzuse de la o distanţă mai mică de un metru cum dispare viaţa din ochii cuiva.
   Din Charles Ponsonby nu mai rămăsese decât o carcasă, şi ceea ce-l înspăimânta pe Wesley cel mai tare era că spiritul acela rău fusese eliberat şi acum îşi căuta un nou trup în care să se încarneze. Aici Allah intra în conflict cu Hristos şi cu Buddha, aşa că începu să se roage la toţi trei.
   Şi totuşi simţi cum şi lui îi revenea puterea, un alt fel de putere. Avea să reuşească cumva să transforme această gravă greşeală într-o victorie.

   Primele semne ale unei victorii apărură odată cu transferarea sa la închisoarea statală din Holloman, unde avea să-şi petreacă lunile dintre comiterea faptei şi
judecată.
   Când ajunsese acolo, ceilalţi deţinuţi îl întâmpinaseră cu ovaţii, aclamându-l zgomotos. Patul lui situat într-o celulă de patru oameni, era plin de daruri – ţigări şi trabucuri, brichete, reviste, dulciuri, un ceas de aur Rolex, 7 brăţări de aur, 9 lanţuri, un ghiul cu diamant mare. Nu mai trebuia să se teamă că avea să fie violat la duşuri! Nici gardienii nu-i creau probleme. Toţi îl salutau respectuos şi îşi exprimau aprecierea prin atitudinea lor.
   Când solicită un covoraş de rugăciune, apăru imediat un Shiraz magnific şi ori de câte ori intra în sala de mese sau în curtea unde făceau exerciţii fizice era ovaţionat. Albi sau de culoare, toţi deţinuţii şi toţi gardienii îl iubeau.

   O grămadă de oameni de toate rasele şi culorile erau de părere că Wesley le Clerc n-ar trebui condamnat.
   Editorii de la marile ziare primeau sute de scrisori din toate colţurile ţării. Liniile telefonice ale posturilor de radio erau luate cu asalt. Telegramele se adunau pe biroul guvernatorului.
   Procuratura din Holloman a încercat să-l convingă pe Wesley să îşi recunoască vinovăţia, pentru a primi o pedeapsă mult mai mică, dar noul erou n-avea de gând să se tocmească cu poliţiştii. El voia să fie judecat, şi asta s-a şi întâmplat în cele din urmă.

   Procesul începuse în primele zile ale lui iunie, cu câteva luni înainte de termenul normal. Factorii de decizie ajunseră la concluzia că orice amânare n-ar fi făcut decât să înrăutăţească lucrurile. Chestia asta nu era o minune de trei zile, de care oamenii să uite imediat. S-o facem acum, ca să scăpăm odată pentru totdeauna!
   Niciodată un juriu nu fusese ales cu mai multă grijă. Opt dintre juraţi erau de culoare, patru albi, şase femei şi şase bărbaţi, unii bogaţii, alţii muncitori, ba chiar figurau printre ei şi doi şomeri, care-şi pierduseră slujba deşi nu li se putuse reproşa nimic.
   Varianta lui pe care o susţinu şi în faţa judecătorului şi a juraţilor fu aceea că nu plănuise crima, că mulţimea îl împinsese să facă asta, că nu mai trăsese vreodată cu arma, ba mai mult, nu-şi amintea să fi avut vreo armă asupra sa. Faptul că întreaga tărăşenie fusese înregistrată pe bandă video era irelevant; el nu făcuse decât să protesteze împotriva tratamentului la care erau supuşi semenii săi.
   Juriul decise că fusese vorba de o crimă fără premeditare şi recomandase ca pedeapsa să fie blândă. Judecătorul Douglas Thwaites, care era un om dur, dăduse o pedeapsă de douăzeci de ani de închisoare, cu eventualitatea eliberării condiţionate după 12. Un verdict la care se aşteptase toată lumea.
   Procesul durase 5 zile şi se încheiase într-o vineri, zi ce marcase apogeul unei primăveri pe care guvernatorul n-ar mai fi vrut s-o retrăiască. Demonstraţiile se transformaseră în revolte, soldate cu aprinderea caselor, devastarea magazinelor sau traficarea armelor de foc.
   În ciuda faptului că discipolul Ali el Kadi se întorsese împotriva sa, Mohammed el Nesr profită de ocazie şi antrenă Brigăzile Negre într-un mic război care se sfârşi cu un raid al poliţiei la numărul 18 de pe Fifteenth Street, în Hollow, unde fuseseră găsite peste o mie de arme de foc. Niciun poliţist nu reuşise să înţeleagă de ce Mohammed nu-şi mutase arsenalul de acolo înainte de respectivul raid.
   Niciunul în afară de Carmine, care îşi dăduse seama că Mohammed începuse să piardă teren, lucru de care era şi el conştient. Chiar şi oamenii lui începuseră să-l admire mai mult pe Wesley le Clerc.
   Cum Brigăzile Negre fuseseră scăpate de sub control, cu o săptămână înainte de începutul procesului lui Wesley devenise clar că urma să aibă loc o demonstraţie masivă de susţinere pentru cel care îl ucisese pe Monstru, şi că nu toţi cei care se pregăteau să mărşăluiască spre Holloman aveau intenţii paşnice. Spionii şi informatorii vorbeau despre 100.000 de negri şi de 75.000 de albi, protestatari ce urmau să se întâlnească în Holloman Green în lunea în care trebuia să înceapă procesul lui Wesley. Veneau din Los Angeles, Chicago, Baton Rouge (oraşul natal al lui Wesley) şi din Atlanta, deşi cei mai mulţi locuiau în New York, Connecticut şi Massachusetts.
   Locul de întâlnire fusese stabilit – parcul Maltravers, o grădină botanică situată la o distanţă de 16 kilometri de Holloman. Şi acolo, începând de sâmbătă, oamenii aveau să se adune cu miile.
   Marşul spre Holloman Green fusese programat pentru ora 5 dimineaţa, luni, şi era foarte bine organizat. Locuitorii din Holloman, îngroziţi, îşi baricadaseră ferestrele magazinelor, uşile şi geamurile de la parterul caselor, temându-se de războiul urban care avea, fără doar şi poate, să izbucnească.
   Sâmbătă de dimineaţă guvernatorul chemase Garda Naţională, care trecuse zgomotos prin Holloman în zorii zilei de luni, pentru a ocupa Holloman Green înaintea demonstranţilor. Transportoare de trupe, blindate şi camioane imense zguduiseră din temelii clădirile oraşului, în timp ce locuitorii se repeziseră înfricoşaţi la ferestre, să vadă grozăvia.
   Dar manifestanţii nu mai apăruseră. Nimeni nu cunoştea motivul. Poate pentru că fuseseră descurajaţi de perspectiva unei înfruntări cu trupele Gărzii Naţionale, sau poate că cei mai mulţi nu doriseră decât să ajungă în parcul Maltravers.
   Luni la prânz parcul Maltravers era gol. Complet gol. Procesul lui Wesley le Clerc continuase cu doar cinci sute de protestatari în Holloman Green, supravegheaţi de o mulţime impresionantă de soldaţi ai Gărzii Naţionale, iar când verdictul fusese pronunţat, vineri după-amiaza, cei cinci sute de demonstranţi plecaseră acasă, blânzi ca nişte mieluşei. Oare aceasta se datora demonstraţiei de forţă a oficialităţilor? Sau simpla întâlnire fusese suficientă pentru a-i satisface pe cei care veniseră în parcul Maltravers?
   Wesley le Clerc nu pierduse prea mult timp făcându-şi griji sau întrebându-se ce se întâmplase cu susţinătorii săi.
   Vineri seara fusese transferat la o închisoare de maximă securitate din nordul statului, iar în lunea imediat următoare, el formulase o cerere scrisă, adresată comandantului închisorii, prin care solicita permisiunea pentru înscrierea la cursuri pregătitoare pentru admiterea la facultatea de drept. Oficialul, inteligent, îi aprobă imediat cererea. Până la urmă Wesley le Clerc nu avea decât 25 de ani. Dacă era eliberat condiţionat laprima sa solicitare urma să împlinească 37, şi probabil că avea să obţină doctoratul în jurisprudenţă. Din cauza cazierului n-o să poată intra într-un barou, dar cunoştinţele pe care le va poseda vor fi mult mai importante. Specialitatea lui avea să fie Curtea Supremă a Statelor Unite. Până la urmă, era ucigaşul Monstrului, Omul Sfânt din Holloman. Să-ţi plângi de milă, Mohammed el Nesr, nu eşti decât un fost. Eu sunt Omul!

32

   Carmine şi Desdemona se căsătoriră la începutul lui mai şi plecară să-şi petreacă luna de miere în Los Angeles, ca oaspeţi ai lui Myron Mendel Mandelbaum.
   Palatul de pe Hampton Court era atât de mare încât prezenţa lor nu-i deranja deloc nici pe Myron, şi nici pe Sandra. Myron stătea la dispoziţia lor, dacă doreau, în timp ce Sandra era cu capul în nori. Spre surprinderea lui Carmine, dar şi a lui Myron, Sophia se simţea atrasă de Desdemona, care presupunea că noua ei fată vitregă îi aprecia stilul de abordare direct, fără ocolişuri. Se purta cu ea ca şi cu un adult responsabil, cu capul pe umeri. Perspectivele erau încurajatoare.

   În Holloman, lucrurile nu stăteau la fel de bine.
   De parcă Hugul n-ar fi fost scena atâtor scandaluri în ultimele câteva luni, se mai produse unul, când doamna Robin Forbes înaintă o plângere la poliţia din Holloman, susţinând că soţul ei o otrăveşte. Audiat de proaspăt decoraţii detectivi sergenţi Abe Goldberg şi Corey Marshall, doctorul Addison Forbes respinse acuzaţiile cu furie şi dezgust şi-i invită pe poliţişti să preleveze probe din absolut toate felurile de mâncare şi din toate lichidele din casă, după care se retrase în turnul său.
   Când analizele (inclusiv cele ale urinei, fecalelor şi vomei) se dovediră a fi negative, Forbes îşi puse toate cărţile şi hârtiile în cufere şi se mută la Fort Lauderdale. Acolo se alătură personalului unei clinici de neurologie geriatrică. Nu-l interesaseră niciodată atacurile cerebrale şi demenţa senilă, dar le prefera profesorului Frank Watson şi doamnei Robin Forbes, căreia îi intentase divorţ.
   Când avocaţii lui Carmine îl contactaseră pentru a-l întreba dacă are de gând să înstrăineze casa de pe East Circle, o vânduse pentru mult mai puţin decât valora doar pentru a se răzbuna pe Robin, care-i cerea jumătate din sumă. După ce se chinuise să se decidă care dintre fiicele sale avea mai mare nevoie de ea, Robin se mutase la Boston, la viitoarea ginecologă Roberta. Robina îi trimisese surorii sale o scrisoare pentru a-şi exprima compasiunea, dar Roberta era de fapt încântată să aibă o menajeră în casă.
   Toate astea însemnau că Desdemona putea acum să-i ofere turnul Sophiei.
   - Este de-a dreptul divin, spuse ea pe un ton neutru, nevrând să pară prea entuziasmată. Camera de sus are şi o terasă – ai putea să o foloseşti ca living, iar pe cea de dedesubt ca dormitor, dacă facem câteva modificări mici, adică adăugăm o baie şi o chicinetă. Carmine şi cu mine ne-am gândit că ai putea, dacă vrei, să termini liceul la Dormer, şi apoi să te gândeşti la o universitate bună. Cine ştie, n-ar fi exclus ca, înainte să împlineşti vârsta necesară pentru a te înscrie la facultate, lucrurile să se schimbe, şi să fie primite şi fete. Ai fi interesată?
   Adolescenta sofisticată ţipă de bucurie. Sophia îi încolăci gâtul Desdemonei cu braţele şi o sărută.
   - Oh, da, mulţumesc!

   Iulie era pe sfârşite când Claire Ponsonby îi trimise un mesaj lui Carmine, prin care îi spunea c-ar vrea să stea de vorbă cu el.
   Cererea ei îl surprinse, dar nu atât de tare încât să-i altereze starea de beatitudine care pusese stăpânire pe el în acea frumoasă zi când florile înfloreau şi păsărelele ciripeau. Sophia venise de la L.A. cu două săptămâni în urmă şi încă nu se decisese dacă era mai bine să tapeteze sau să zugrăvească pereţii turnului. Îl uimea câte subiecte de discuţie îşi găseau, ea şi Desdemona, după cum îl uluia şi soţia lui, cândva atât de scorţoasă. Cât de singură trebuia să fi fost, economisind, punând bani deoparte pentru a-şi putea cumpăra o viaţă care, judecând după cât de bine se simţea căsătorită, n-ar fi satisfăcut-o niciodată. Deşi poate că bucuria se datora şi sarcinii.
   Rămăsese gravidă cu câteva luni înainte de căsătorie; copilul avea să se nască în noiembrie, iar Sophia nu-şi putea stăpâni nerăbdarea. Nu era de mirare, deci, că nici Claire Ponsonby nu avusese puterea să-i spulbere lui Carmine senzaţia de împlinire, chiar dacă aceasta venise destul de târziu.
   Stătea împreună cu câinele ei pe verandă. Două scaune erau aşezate de-o parte şi de alta a unei mese mici şi albe, din răchită, pe care se aflau o cană mare de limonada, două pahare şi un platou cu prăjiturele.
   - Domnule locotenent, spuse ea când el urcă scările.
   - Acum sunt căpitan, preciză el.
   - Vai, vai! Domnul căpitan Delmonico. Sună bine. Stai jos şi serveşte-te cu nişte limonadă. E o veche reţetă de familie.
   - Mulţumesc, o să mă aşez, dar limonadă nu beau.
   - Nu vrei să mănânci sau să bei nimic făcut de mâinile mele, nu-i aşa, domnule căpitan? întrebă ea candidă.
   - Sincer, n-aş prea vrea.
   - Te iert. Atunci să ne aşezăm.
   - De ce aţi vrut să staţi de vorbă cu mine, domnişoară Ponsonby?
   - Două motive. Primul – am de gând să mă mut, şi deşi avocaţii mei mi-au spus că nimeni nu mă poate împiedica s-o fac, m-am gândit că totuşi e mai bine să te informez şi pe dumneata. Dubiţa lui Charles este încărcată cu lucrurile pe care vreau să le iau cu mine şi am angajat un student de la Chubb să ne conducă, pe mine şi pe Biddy, la New York în seara asta. Am vândut Mustangul.
   - Credeam că imobilul de la numărul 6 de pe Ponsonby Lane avea să fie ultima dumneavoastră locuinţă.
   - Am descoperit acum că nicăieri nu mă simt acasă fără dragul meu Charles. Apoi mi s-a făcut o ofertă în legătură cu casa asta, o ofertă pe care pur şi simplu n-am putut să o refuz. Ai putea crede că nimeni n-ar vrea să cumpere un astfel de imobil, dar te înşeli. Maiorul F. Sharp Minor mi-a oferit o sumă frumoasă de bani pe casă, pe care, cred, vrea să o transforme într-un muzeu al ororii. Mai mulţi agenţi de turism din New York au pus la punct un program care include o excursie de două zile. În prima zi autocarul va parcurge minunatele ţinuturi rustice din Connecticut, urmând ca cina şi cazarea să fie asigurate de motelul maiorului – motel pe care-l renovează acum. A doua zi – un tur în celebrul tunel. Hrănirea căprioarelor care în mod sigur vor aştepta la uşa din pădure a tunelului. O plimbare înapoi la cuibul Monstrului, unde se vor putea admira paisprezece imitaţii de capete, amplasate în vechea firidă. Bineînţeles, în tot acest timp se vor auzi ţipete şi urlete, prin intermediul unui sistem audio. Maiorul va modifica vechiul living pentru ca să poată lua masa acolo treizeci de persoane, iar sufrageria va fi transformată în bucătărie. Până la urmă, nu poţi să pui un bucătar profesionist să gătească pe o sobă Aga, şi să se plimbe încoace şi încolo sub ochii oamenilor. Apoi autocarul se va întoarce în New York, încheie Claire pe un ton plat.
   Iisuse, cât sarcasm! Carmine o asculta uluit, bucuros că ea nu-i putea vedea gura căscată.
   - Mi-am închipuit că nu crezi nimic din toate astea.
   - Păi nu cred. Totuşi, am fost asigurată că aceste lucruri există cu adevărat. În cazul acesta de ce n-aş profita de pe urma lor? Astfel o să pot începe o viaţă nouă undeva departe de Connecticut. Mă gândesc să plec în Arizona sau în New Mexico.
   - Îţi doresc mult noroc. Şi al doilea motiv care este?
   - O explicaţie, spuse ea, pe un ton mai blând, care îi amintea de acea Claire pe care o simpatizase, ba chiar o plăcuse. Nu cred despre dumneata că ai putea întruchipa genul de poliţist brutal, căpitane, întotdeauna mi-ai părut mai degrabă un tip devotat muncii dumitale, sincer, ba chiar şi altruist. Pot să înţeleg de ce am fost suspectată de acele crime îngrozitoare, de vreme ce dumneata continui să crezi că fratele meu e făptaşul. Teoria mea este că Charles şi cu mine am picat cumva de fraieri, că altcineva a fost artizanul acestor... renovări care au avut loc în pivniţele noastre.
   Oftă.
   - Dar chiar şi aşa, am decis că dumneata eşti îndeajuns de bine crescut pentru a-mi pune întrebări asemenea unui gentleman – cu discreţie şi politeţe.
   În sfârşit, victorie! Carmine se aplecă înainte în scaunul său, cu mâinile împreunate.
   - Mulţumesc, domnişoară Ponsonby. Aş vrea să încep prin a vă întreba ce ştiţi despre moartea tatălui dumneavoastră?
   - Mi-am închipuit că o să mă întrebi asta.
   Îşi întinse picioarele lungi şi musculoase şi le încrucişă la nivelul gleznelor, cu cel de deasupra jucându-se cu ciuful lui Biddy.
   - Eram foarte bogaţi înainte de criză şi trăiam bine. Nouă, celor din familia Ponsonby ne-a plăcut întotdeauna să trăim bine – muzică de calitate, mâncare excelentă, vin bun, lucruri frumoase în jurul nostru. Şi mama provenea dintr-o familie similară, din Shaker Heights. Dar căsătoria cu tatăl meu nu a fost una întemeiată pe dragoste. Părinţii mei s-au văzut nevoiţi să se căsătorească pentru că mama era însărcinată cu Charles. Mama ar fi făcut orice efort pentru a-l prinde pe tata în mrejele ei, însă el se lăsa greu. Dar când s-a îngroşat gluma, s-a purtat ca un gentleman. Charles a venit pe lume 6 luni mai târziu. La 2 ani după aceea a apărut Morton, şi după încă 2 ani, m-am născut eu.
   Piciorul se opri. Biddy scheună până când mângâierile reîncepură. Atunci închise ochii şi îşi puse botul pe labele din faţă. Claire continuă:
   - Întotdeauna am avut menajeră şi femeie de serviciu. Vreau să spun o menajeră permanentă, care locuia cu noi şi care se ocupa de treburile mai uşoare din gospodărie, în afară de prepararea mâncării. Mamei îi plăcea să gătească, dar detesta să spele vasele sau să cureţe cartofi. Nu cred că era foarte dură sau despotică, dar într-o bună zi menajera a demisionat. Şi tati a adus-o acasă pe doamna Catone – Louisa Catone. Mama era lividă de furie. Lividă! Cum îndrăznea să-i uzurpe prerogativele, şi aşa mai departe. Dar şi lui tati îi plăcea să-şi impună punctul de vedere, ca şi lui mami, aşa că doamna Catone a rămas. Era o bijuterie de femeie, lucru care o scotea pe mama din sărite. Presupun că mama a ştiut încă de la început că doamna Catone era amanta lui tati, dar lucrurile au mers bine multă vreme. Apoi a izbucnit o ceartă îngrozitoare! Mama insista ca doamna Catone să plece, tata voia să rămână.
   - Doamna Catone avea copii? întrebă Carmine.
   - Da, o fetiţă pe nume Emma. Cu câteva luni mai mare decât mine, spuse Claire visătoare şi zâmbi. Ne jucam împreună, mâncam împreună. Vederea mea nu era foarte bună, nici măcar pe vremea aceea, aşa că Emma devenise micul meu câine călăuzitor. Charles şi Morton o detestau. Vezi dumneata, cearta avusese loc fiindcă mama descoperise că Emma era copilul lui tati, sora noastră vitregă. Charles a găsit certificatul de naştere.
   Rămase tăcută, mângâind-o în continuare cu piciorul pe Biddy.
   - Şi cum s-a terminat cearta aceea? o întrerupse Carmine din visare.
   - Surprinzător, şi nu chiar. Tati a fost chemat de urgenţă la o întâlnire de afaceri în ziua următoare şi doamna Catone a plecat cu Emma.
   - Când s-a întâmplat asta, în raport cu momentul morţii tatălui tău?
   - Stai să mă gândesc... Aveam aproape 6 ani când a fost ucis... Cu un an înainte. În iarna precedentă.
   - De cât timp stătea doamna Catone la voi când a plecat?
   - De 18 luni. Era o femeie foarte frumoasă, şi Emma îi semăna leit. Brunetă. Metisă, deşi mai mult albă. Avea un glas minunat – vesel, mieros. Păcat că vorbele pe care le rostea cu glasul acela erau întotdeauna atât de banale.
   - Deci mama ta a concediat-o în timp ce tatăl tău era plecat?
   - Da, dar cred că a mai existat şi altceva la mijloc. Dacă noi, copiii, am fi fost un pic mai mari, ţi-aş fi putut spune mai multe, sau dacă eu, ca fată, m-aşi fi născut prima... băieţii nu sunt nişte observatori foarte buni atunci când vine vorba de sentimente, cel puţin aşa mi se pare mie. Mama reuşea să sperie oamenii. Avea o anume putere în sensul ăsta. Am vorbit de multe ori cu Charles despre acest lucru, şi am decis amândoi că mama ar fi ameninţat că o ucide pe Emma dacă ele două nu dispăreau pentru totdeauna. Şi doamna Catone a crezut-o.
   - Cum a reacţionat tatăl vostru când s-a întors acasă?
   - A urmat o ceartă cumplită. Tati a lovit-o pe mama şi apoi a ieşit în fugă din casă. Nu s-a întors vreme de câteva zile, cred, poate chiar săptămâni. O perioadă lungă, oricum. Mi-aduc aminte că mama se plimba nervoasă de colo-colo. Apoi tati a revenit acasă. Arăta îngrozitor, n-a mai vorbit cu mama, şi de câte ori ea încerca să-l atingă o lovea sau o împingea la o parte. Câtă ură! Şi el... plângea. Tot timpul, cel puţin aşa ni se părea nouă. Înclin să cred că s-a întors acasă pentru noi, dar nu era deloc în apele lui.
   - Crezi că tatăl vostru s-a dus să o caute pe doamna Catone, dar n-a găsit-o?
   Ochii albaştri şi apoşi erau pironiţi într-o infinitate oarbă.
  - Ei bine, este cea mai logică explicaţie, nu-i aşa? Divorţul nu era condamnat prea tare, nici măcar pe vremea aceea, dar cu toate astea tati preferase să o aducă pe doamna Catone la noi în casă, ca servitoare. Pe mama o folosea pentru a menţine aparenţele, pe doamna Catone pentru plăceri carnale. Căsătoria cu o mulatră din Caraibe i-ar fi afectat poziţia socială, iar tati ţinea mult la statutul său. Până la urmă era un Ponsonby din Holloman.
   Cât de detaşată părea, se gândi Carmine.
   - Mama voastră a ştiut că banii s-au pierdut în criza de pe Wall Street?
   - A aflat după moartea lui tati.
   - Ea l-a omorât?
   - Oh, da. În după-amiaza aceea s-au certat îngrozitor, îi puteam auzi de sus. N-am reuşit să desluşim tot ce-şi strigau, dar am auzit destul pentru a înţelege că tata le iubea pe doamna Catone şi pe Emma. Şi că intenţiona s-o părăsească pe mama. Şi-a îmbrăcat costumul cel mai bun, s-a urcat maşină şi dus a fost. Mama ne-a încuiat pe noi trei în dormitorul lui Charles şi a plecat cu a doua maşină. Începuse să ningă.
   Vocea începuse să-i semene cu cea a unui copil, de parcă forţa acelor amintiri ar fi împins-o înapoi în timp.
   - Fulgii de zăpadă dansau aşa cum vezi doar în globurile de cristal. Am aşteptat atât de mult! Apoi am auzit maşina mamei şi am început să batem în uşă. Mama a descuiat-o şi am ieşit cu toţii repede afară – oh, trebuia să mergem la toaletă. Băieţii m-au lăsat pe mine să mă duc prima. Când am ieşit am văzut-o pe mama stând în hol cu o bâtă de baseball în mâna dreaptă. Bâta era plină de sânge, şi la fel şi ea. Apoi Charles şi Morton au ieşit din baie, au văzut-o şi ei şi au luat-o de acolo. Au dezbrăcat-o şi au spălat-o, dar mie mi-era atât de foame încât m-am dus înaintea lor la bucătărie. Charles şi Morton au făcut focul în vechea sobă care se afla unde e acum soba Aga şi au ars bâta de baseball şi hainele ei. Îngrozitor de trist! Morton n-a mai fost niciodată acelaşi.
   - Vrei să spui că până atunci fusese... cum să spun, normal?
   - Destul de normal, căpitane, deşi încă nu mergea la şcoală... Mama nu ne lăsa să ne ducem decât după ce împlineam 8 ani. Dar din ziua aceea Morton n-a mai scos niciun cuvânt. Şi nici n-a mai admis că există vreo lume. Oh, crizele pe care le făcea! Mamei nu-i era frică de nimic şi de nimeni. În afară de Morton, când acesta avea vreo criză. Era turbat, imposibil de controlat.
   - A venit poliţia la voi?
   - Bineînţeles. Le-am zis că mama a stat acasă cu noi, în pat, avea o migrenă. Când i-au spus că tati era mort, au apucat-o istericalele. Mama lui Bob Smith a venit la noi, ne-a dat să mâncăm şi a stat cu mama. Câteva zile mai târziu am aflat că pierdusem toţi banii din cauza crizei.
   Pe Carmine începuseră să-l doară genunchii. Scaunul era prea jos. Se ridică şi dădu o tură pe verandă.
   Cu coada ochiului observă că Claire Ponsonby încheiase pregătirile de plecare. Dubiţa parcată pe alee era plină de genţi, cutii, o pereche de geamantane asortate micuţe, de pe vremea când se călătorea mult mai elegant. Nu mai voia să se aşeze, aşa că se sprijini de balustradă.
   - Ştiaţi că doamna Catone şi Emma au murit şi ele tot în seara aceea? întrebă el. Mama voastră i-a ucis pe toţi trei cu bâta de baseball.
   Chipul lui Claire încremeni din cauza şocului. Piciorul cu care mângâiase câinele se ridică brusc, de parcă ar fi fost străbătut de un spasm. Carmine îi turnă un pahar de limonadă, întrebându-se dacă nu cumva ar fi trebuit să meargă să caute ceva mai tare. Dar Claire bău conţinutul paharului şi îşi reveni întrucâtva.
   - Deci asta s-a ales de ele, spuse ea încet. Şi în tot timpul ăsta eu şi Charles ne-am tot întrebat. Nimeni nu ne-a spus cine erau celelalte două persoane, vorbeau doar despre o bandă de vagabonzi pe care îi apucase amocul şi începuseră să ucidă pe toţi cei care le ieşeau în cale. Am presupus că mama s-a folosit de scuza asta ca să-şi acopere fapta, şi că celelalte două persoane făceau parte din banda aceea.
   Brusc se ridică în scaun şi-şi întinse o mână spre Carmine, implorându-l.
   - Povesteşte-mi tot, căpitane! Ce s-a întâmplat?
   - Sunt sigur că aveaţi dreptate când aţi presupus că tatăl vostru i-a spus mamei că avea să plece, pentru a începe o viaţă nouă. Cu siguranţă le găsise pe doamna Catone şi pe Emma, dar când s-a dus să se întâlnească cu ele la gară le revedea după o absenţă îndelungată, pentru că ambele se aflau într-o stare deplorabilă. N-aveau bani, erau nemâncate. Cei 2000 de dolari care s-au găsit asupra lui reprezentau probabil tot ce putuse să strângă pentru noul lui început, spuse Carmine. Cele două Catone se ascundeau în zăpadă, ceea ce mă face să cred că mama voastră avea într-adevăr capacitatea de a speria foarte tare oamenii. Bietul om. I-a spus prea multe mamei voastre, şi drept urmare au murit trei oameni.
   - Toţi aceşti ani eu n-am ştiut, n-am ştiut... Nici măcar n-am bănuit...
   Ochii ei se întoarseră spre faţa lui, de parcă l-ar fi putut vedea, exprimând o puternică emoţie.
   - Nu-i aşa că e o ironie a sorţii?
   - Vreţi să vă aduc ceva de băut, doamnă?
   - Nu, mulţumesc, mi-am revenit.
   Îşi trase picioarele şi le băgă sub scaun.
   - Îmi puteţi povesti ceva despre viaţa dumneavoastră de după acel incident?
   Un umăr se ridică, gura îi căzu.
   - Ce-ai vrea să ştii? Mama n-a mai fost niciodată aceeaşi.
   - Nimeni din afară n-a încercat să vă ajute?
   - Vrei să spui familia Smith, familia Courtenay şi ceilalţi asemeni lor? Mama susţinea că-şi bagă nasul unde nu le fierbe oala. Câteva doze din răutatea şi nepoliteţea mamei aveau un efect garantat, mai bun ca uleiul de castor. La un moment dat au renunţat, ne-au lăsat în pace. Ne-am descurcat, căpitane. Da, ne-am descurcat. Aveam un venit modest, pe care mama îl suplimenta din vânzarea de terenuri. O ajutau şi ai ei, cred. Charles a mers la şcoala Dormer Day, la fel şi eu, iar ea avut grijă să plătească taxele cu regularitate.
   - Dar Morton?
   - Ne-a vizitat un funcţionar care se ocupa cu problemele legate de educaţie, s-a uitat o dată la el şi dus a fost. Charles le spunea tuturor că era autist, dar nu voia decât să tempereze curiozitatea. Autismul nu se declanşează în ziua când mama ta îl ucide pe tatăl tău. E o problemă psihiatrică complet diferită. Cu toate astea noi ţineam la el, ştii cum e. Crizele lui de furie n-aveau nicio legătură cu Charles sau cu mine, ci erau provocate de mama şi de străinii care veneau şi strigau.
   - Moartea lui neaşteptată v-a surprins?
   - Cred că mai corect ar fi să spun că m-a şocat de-a dreptul. 1939 a fost cel mai prost an din viaţa mea. Stăteam cu cărţile mele şi învăţam şi dintr-odată – pac! – s-a lăsat un văl gri şi-am orbit pe viaţă. După o vizită la oculist eram deja în tren spre Cleveland. Imediat ce am ajuns la şcoala pentru nevăzători m-a sunat Charles şi mi-a spus că a murit Morton. Pur şi simplu a căzut secerat! Se scutură, înfiorată.
   - Susţineţi că mama voastră nu era foarte sănătoasă la cap nici înainte de ianuarie 1930, dar e evident că a reuşit să ascundă acest lucru destul de bine. Deci ce s-a întâmplat la sfârşitul lui 1941, ce eveniment a declanşat demenţa?
   Figura lui Claire se schimonosi.
   - Ce s-a întâmplat imediat după Pearl Harbor? Charles a spus că se căsătoreşte. Nu avea decât 20 de ani, dar se apropia de majorat. Era în primii ani de facultate, la Chubb. Întâlnise o fată din Smith la un dans şi se îndrăgostise la prima vedere. Singura modalitate prin care mama putea să-i despartă era să nu mai ţină seama de nicio regulă. Vreau să spun că a înnebunit de-a binelea, era turbată de furie. Fata a fugit. M-am oferit să mă întorc acasă, să am grijă de mama vreme de aproape 22 de ani, după cum s-a văzut. Nu că n-aş fi făcut pentru Charles şi mai mult decât atât. Să nu crezi că eram sclava mamei – am învăţat să o controlez. Dar cât a trăit ea, Charles şi cu mine n-am putut să ne bucurăm prea mult de plăcerea oferită de mâncarea, vinul şi muzica de calitate. Dumneata, căpitane, dumneata şi mama mi-aţi distrus viaţa. Doar 3 ani preţioşi, 3 ani în care l-am avut pe Charles numai pentru mine, astea sunt toate amintirile mele. Trei ani preţioşi...
   Fascinat, Carmine se trezi întrebându-se dacă nu cumva Danny Marciano avea dreptate. Oare fratele şi sora fuseseră amanţi?
   - V-aţi urât mama foarte mult, spuse el.
   - Am urât-o din tot sufletul! Am urât-o! Îţi dai seama, continuă ea, brusc înviorată, că de la 13 la 18 ani Charles a trăit în debaraua de sub scări?
   Furia i se evaporase. În ochi îi apăruse o sclipire de teamă, care dispăru când îşi duse mâinile la gură.
   - Oh, n-am vrut să spun asta. Mi-a scăpat. Mi-a scăpat.
   - E mai bine să te descarci decât să ţii secretul pentru tine, o linişti Carmine. Haide, acum dacă tot aţi scăpat-o...
   - Mulţi ani după aceea Charles mi-a spus că îl prinsese masturbându-se. A început să ţipe, să urle, să scuipe, să muşte şi să lovească – el nu riposta niciodată când era lovit de mama. Eu reacţionam de fiecare dată, dar Charles parcă era un iepure hipnotizat de cobră. Nu i-a mai vorbit niciodată, lucru care i-a sfâşiat biata lui inimă. Când s-a întors de la şcoală sau dintr-o vizită pe care i-o făcuse lui Bob Smith, l-a băgat în debara. Era o debara mare, cu un bec. Oh, mama s-a dovedit foarte grijulie! Avea o saltea pe podea, un scaun tare şi un raft pe care-l putea folosi drept masă. Îi aducea mâncarea pe o tavă, pe care o lua după aceea. Îşi făcea nevoile într-o găleată pe care trebuia să o golească şi să o spele în fiecare dimineaţă. Până să plec la Cleveland eu eram cea care-i duceam de mâncare, dar nici eu n-aveam voie să vorbesc cu el.
   Carmine simţea că se sufocă de indignare.
  - Dar asta e ridicol! ţipă el. A frecventat o şcoală foarte bună – avea profesori, un diriginte, un director – nu trebuia decât să spună cuiva ce se întâmpla! S-ar fi luat imediat măsuri.
   - Charles nu prea avea obiceiul să se confeseze, zise Claire, ridicându-şi bărbia. O adora pe mama, îl învinovăţea pe tati pentru tot. Ar fi trebuit să o înfrunte, dar el n-a făcut-o niciodată. Debaraua era pedeapsa lui pentru un păcat teribil, şi el a ales să-şi ispăşească pedeapsa. În ziua în care a împlinit 18 ani l-a lăsat să iasă din debara. Dar nu i-a mai vorbit niciodată.
   Ridică din umeri.
   - Ăsta era Charles. Poate aşa veţi înţelege de ce refuz să cred că el a făcut vreunul din lucrurile alea teribile. Charles n-ar fi putut niciodată să violeze sau să tortureze pe cineva, era prea pasiv.
   Carmine se îndreptă de spate, îşi flexă degetele, care-i amorţiseră puţin, fiindcă strânsese prea tare balustrada.
   - Dumnezeu ştie că n-am niciun motiv să vă supăr şi mai tare, domnişoară Ponsonby, dar vă asigur că Charles era Monstrul din Connecticut. Dacă n-ar fi fost, maiorul F. Sharp Minor nu v-ar fi dat bani să începeţi o nouă viaţă în Arizona sau New Mexico.
   Se îndreptă spre scări.
   - Trebuie să plec. Nu, nu vă ridicaţi. Vă mulţumesc pentru tot, aţi reuşit să-mi lămuriţi anumite lucruri care mă chinuiau de luni întregi. Le chema Louisa şi Emma Catone? Bine. Ştiu unde sunt îngropate. O să le pun o piatră funerară pe mormânt. Ştiţi cumva dacă doamna Catone practica vreo religie?
   - Ai vorbit exact ca un poliţist prefăcut, căpitane. Da, era catolică. Cred c-ar fi trebuit să contribui şi eu la ridicarea unui monument funerar, pentru că Emma era sora mea vitregă, dar sunt convinsă că înţelegi de ce n-am s-o fac. Arrivederci.

33

   Claire Ponsonby rămase pe verandă multă vreme după ce căpitanul Carmine Delmonico plecase.
  Îşi plimbă privirea peste copacii care înconjurau casa, amintindu-şi cum petrecuse Morton ore în şir în zilele în care nu se dusese la şcoală. Săpase un tunel pentru că ştia că într-o zi acesta avea să se dovedească foarte folositor. În timp ce muncea se gândea, iar trupul i se oţelea, căpătând vigoarea celor care trudesc din greu şi mănâncă puţin. Oh, Charles îl iubise! Îl iubise mai mult chiar decât pe mama. Îl învăţase să scrie şi să citească, îi dăduse o educaţie selectă.
   Charles îşi dădea seama că el şi Morton se completau unul pe celălalt. Împărţeau cărţile, nu însă şi munca. Pentru că Charles se temea de tunel atât de tare încât nu putea să stea prea mult în el. În timp ce Morton nu se simţea nicăieri mai viu decât în tunel, săpând, scurmând, scoţând afară pământul şi pietrele pe care Charles le împrăştia în jurul copacilor.
   Astfel începuse relaţia lor.
   Charles considera Camera Catone un paradis al chirurgilor, în vreme ce Morton ştia că acea Cameră Catone era floarea orgasmică a tunelului, înflorită sub greutatea tăcută a pământului.
   Morton, Morton, deschis, închis. Cârtiţă oarbă în întuneric, săpând, cu un buton magic în cap, buton pe care îl apăsa pentru a deschide şi închide ochii. Deschis, închis, deschis, închis, deschis, închis, sapă, sapă, deschis, închis.
   Să vedem...
   Stejarul acela se află pe locul unde l-am îngropat pe italianul din Chicago după ce ne-a pus mozaicul. Şi arţarul îşi trage seva din rămăşiţele umflate ale instalatorului, pe care l-am angajat în San Francisco.
   Dulgherul din Duluth putrezeşte lângă ceea ce trebuie să fie ultimul ulm sănătos din Connecticut. Nu-mi amintesc unde i-am îngropat pe ceilalţi, dar ei nu contează. Ce servitor excelent este lăcomia! O lucrare secretă, cu plata în bani gheaţă şi toată lumea e fericită.
   Lui Charles îi făcea plăcere să dea banii, dar eu eram şi mai încântat când îi luam înapoi după ce-i trăgeam una în cap tipului respectiv.
   Nimeni nu era mai fericit decât noi amândoi în timp ce-l împungeam şi-l scotoceam prin toate orificiile, canalele, tuburile şi cavităţile trupului său ce se răcea încet.
   Nu c-am fi avut nevoie să recuperăm banii. Ce-am cheltuit pe Camera Catone de-a lungul anilor nesfârşiţi în care am aşteptat moartea mamei reprezentau mărunţiş în comparaţie cu ce adusese ea de la gară în două geamantane elegante în luna ianuarie a anului 1930.
   Tati, atât de prost încât să-şi piardă banii din cauza prăbuşirii bursei? Nu prea cred. Investiţiile lui fuseseră convertite în bani gheaţă cu mult înainte de declanşarea crizei. Instalase un mic seif – mai târziu uşa acestuia se dovedise foarte folositoare – în cramă şi pusese acolo banii gheaţă, asta până în ziua când detectivul o găsise pe doamna Catone.
   Mulţumesc, dragă căpitane Delmonico, pentru că m-ai ajutat să completez spaţiile goale. Acum ştiu de ce a golit seiful, de ce-a pus conţinutul lui în cele două geamantane, de ce le-a încărcat în maşină şi de ce-a plecat spre gară.
   După ce l-a ucis, mama a pus geamantanele în maşina ei; ne-am uitat în ele şi le-am furat în timp ce hainele şi bâta de baseball ardeau în foc. În timp ce eu le-am ascuns într-o mică nişă din tunelul meu, Charles a început să construiască un alt tunel, mai pe placul lui, s-a apucat să sape în mintea mamei. I-a şoptit continuu, iar şi iar, că toată tărăşenia cu familia Catone era o plăsmuire a imaginaţiei ei, că nu-l ucisese pe tati, că numele Catone rima cu aton, iar Emma era titlul unei cărţi de Jane Austen.
   Când avea nevoie de bani îi dădeam noi, dar nu i-am spus niciodată unde erau ascunse geamantanele. Apoi, după ce trădătorul acela de Roosevelt a desfiinţat standardul aurului în 1933, am luat-o pe mama şi geamantanele şi ne-am dus la Banca Sunnington din Cleveland, aflată în proprietatea familiei, astfel că n-am avut nicio problemă să schimbăm vechile bancnote cu altele noi. În anii aceia de criză mulţi oameni preferau să-şi păstreze banii cash. Şi pe vremea aceea ea era deja păpuşa neajutorată a doi băieţi liniştiţi şi timizi, care abia păşiseră pragul adolescenţei.
   Adusul banilor înapoi acasă nu fusese aşa de simplu, închis, deschis. Cineva din bancă vorbise. Dar Charles a pus la punct o strategie extraordinară, cu mintea lui sclipitoare.
   În materie de logistică Charles era un geniu. Cum o să-l înlocuiesc? Cine să înţeleagă, în afară de propriul frate?
   De îndată ce am ajuns acasă, tunelul pe care Charles îl săpa în mintea mamei s-a concentrat pe bani; i-a spus că Roosevelt îi furase banii pentru a-şi finanţa planurile împotriva a tot ce susţinea America noastră dragă, de la libertate şi până la abandonarea Europei care trebuia lăsată să fiarbă în suc propriu. Da, ambele noastre tuneluri au crescut, şi cine putea să spună care dintre ele era mai frumos? Tunelul spre nebunie, tunelul spre Camera Catone, deschis, închis.
   Sper că domnul căpitan Delmonico a fost satisfăcut de povestea mea despre iubiri tragice şi nebuni care au luat-o razna. Păcat că femeia aia a lui s-a dovedit a fi atât de deşteaptă. Abia aşteptam o şedinţă cu ea, să-i escaladez înălţimea olimpiană în timp ce ea ar fi urmărit totul într-o oglindă.
   Nu poţi să ţii ochii închişi tot timpul, Desdemona, deschis, închis. Şi totuşi, cine ştie? Poate într-o bună zi o să se întâmple şi asta. Nu mi-ar fi atras niciodată atenţia dacă n-aş fi fost atât de fascinat de Carmine Curiosul. Dar cum, deşi curios, nu e în stare să citească gândurile, deschis, închis, n-a pus întrebările care ar fi putut descuia creierul lui obosit.
   Întrebări ca de exemplu de ce aveau toate 16 ani? Răspunsul era dat de o aritmetică simplă, deschis, închis. Doamna Catone avea 26 de ani şi Emma 6, împreună fac 32, dar noi nu voiam decât una, doar o singură Catone, aşa că am împărţit suma la 2 şi numărul norocos a fost 16. Întrebări ca de exemplu ce-ar fi putut atrage o fată sensibilă în ghearele dulcii ei sorţi? Răspunsul e dat de mila inspirată. O femeie oarbă care plânge lângă căţelul ei călăuzitor după ce acesta şi-a rupt un picior.
   Biddy se preface extraordinar de bine că are piciorul rupt. Întrebări, ca de exemplu, care era semnificaţia unei duzini? Cicluri solare, cicluri lunare, motociclete... Răspunsul e prostesc de simplu. Doamna Catone avea obiceiul să spună „la duzină e mai ieftin!”, de parcă asta ar fi fost în măsură să lumineze lumea mai abitir decât strălucirea lui Dumnezeu. Întrebări, ca de exemplu, de ce am început să fac asta atât de târziu în viaţă?
   Răspunsul este prins în plasa lui Oedip şi a lui Oreste. Să omori Catone poate fi mai ieftin la duzină, dar nimeni nu e în stare să-şi ucidă mama. Întrebări ca de exemplu cum ar fi putut Claire să ia parte la toate astea, şi cine să mai fi fost, în afară de Claire? Răspunsul la această întrebare e dat de aparenţe. Aparenţele sunt totul. Totul se petrece în mintea privitorului, deschis, închis.
   Mama n-a avut niciodată o fetiţă. Doar trei băieţi.
   Deschis, închis, deschis, închis. Dar îşi dorise foarte mult şi o fată, şi dorinţa trebuia să i se îndeplinească. Aşa că l-a îmbrăcat pe cel mai mic dintre noi în fetiţă încă din ziua în care s-a născut. Oamenii cred ce văd cu ochii lor, deschis, închis. Până şi tu, căpitane Delmonico.
   Noi, băieţii Ponsonby semănăm toţi cu mama; am putea trece drept femei, dar ca bărbaţi suntem cam tăntălăi. N-am moştenit niciun strop din masculinitatea accentuată a tatălui nostru.
   Oh, cum i-o mai trăgea doamnei Catone! Charles şi cu mine îl urmăream printr-o gaură în perete, deschis, închis, deschis, închis.
   Dragul meu Charles, întotdeauna se gândea cum să-mi satisfacă nevoile. Ar fi fost mult mai greu după ce Claire a orbit dacă n-ar fi avut inspiraţia să mă îmbrace în hainele lui Claire şi să mă trimită la Cleveland, deschis, închis.
   Imediat cum am ajuns acolo, i-a pus o pernă moale de cauciuc pe faţă lui Claire şi Morton Cârtiţa a devenit Claire cea Oarbă. Deschis, închis, deschis, închis.
   În sfârşit întuneric. Adevăratul meu mediu, deschis, închis. A venit vremea ca Morton Cârtiţa să îşi caute un teren nou în care să-şi sape tunelul.

SFÂRȘIT