Deschis. Închis, Colleen McCullough

 ...............................................

3-7

      Din boxele așezate în intrândul care mărginea trecerea spre bucătărie se revărsa concertul pentru pian al lui Saint-Saens.

   În timp ce Claire Ponsonby curăţa creveţi cruzi în vechea chiuvetă din piatră, îndepărtându-le măruntaiele, fratele ei deschise cuptorul „lent” al maşinii de gătit Aga, şi, cu mănuşi de bucătărie în mâini scoase de acolo un vas roman. Capacul acestuia fusese lipit cu cocă făcută din făină şi apă, pentru a nu se pierde nici un strop din sucurile acelea preţioase. Charles puse vasul pe capătul placat cu marmură al mesei de lucru vechi de trei sute de ani şi începu să desprindă cu grijă coca întărită pe capac.
   - Am auzit astăzi un aforism fantastic, spuse el în timp ce cojea aluatul acela. Vorbele de clacă sunt ca usturoiul, bune în cantităţi mici, dăunătoare atunci când se exagerează.
   - Se potriveşte cumva cu meniul nostru, dar vorbele de clacă de la Hug chiar sunt atât de rele, Charles? Până la urmă, nu ştie nimeni ce s-a întâmplat de fapt.
   - Sunt de acord cu tine că nimeni nu ştie dacă bucăţile de cadavru au fost aruncate în incinerator, dar se fac o grămadă de speculaţii. Pufni în râs. Principalul vizat de bârfe este Kurt Schiller, care azi mi-a plâns în braţe – bleah! Un cavaler teuton de mucava, un impotent deghizat. A trebuit să-mi muşc limba.
   - Miroase nemaipomenit de bine, spuse Claire întorcându-se spre el, cu zâmbetul pe buze. N-am mai făcut friptură de vită de nu mai ştiu când.
   - Dar mai întâi, creveţi în usturoi, cu unt, spuse Charles. Ai terminat?
   - Acum îl curăţ pe ultimul. O muzică perfectă pentru o masă perfectă. Saint-Saens e atât de suculent, de exotic! Topesc eu untul sau te ocupi tu? Usturoiul e deja mărunţit. Pe farfuria aceea.
   - Îl topesc eu, tu aranjează masa, spuse Charles în timp ce punea o bucată de unt în tigaie.
   Creveţii erau pregătiţi să fie aruncaţi în untul clocotit, lângă usturoiul rumenit.
   - Lămâia! Ai uitat de sucul de lămâie?
   - Zău aşa, Charles, eşti orb? E chiar acolo, lângă tine.
   De fiecare dată când Charles vorbea pe tonul lui repezit, câinele mare care stătea cu botul pe labe în colţul îndepărtat al bucătăriei îşi înălţă capul şi bătea podeaua cu coada, sprâncenele blonde jucându-i expresiv pe faţa neagră şi blândă, ca un acompaniament la muzica vorbelor lui Claire.
   Creveţii erau pe mâinile pricepute ale lui Charles, masa fusese pusă. Claire merse la masa acoperită cu marmură şi luă o conservă pentru câini.
   - Uite, Biddy, dragostea mea, şi cina pentru tine, spuse ea în timp ce traversa încăperea spre locul unde stătea căţelul.
   Puse castronul în faţa labelor de dinainte. Biddy se ridică într-o fracţiune de secundă şi hăpăi imediat mâncarea.
   - Labradorul din tine te face atât de lacom, spuse Claire. E păcat că genele de ciobănesc n-au reuşit să te liniştească. Plăcerile, continuă ea cu o voce caldă, care parcă torcea, sunt incomparabil mai dulci dacă sunt savurate pe îndelete.
   - Sunt total de acord cu tine, spuse Charles. Hai să mâncăm în cel puţin o oră.
   Cei doi Ponsonby se aşezară de-o parte şi de alta a mesei şi se apucară de mâncat, o activitate plăcută, întreruptă doar atunci când trebuiră să schimbe discul, care ajunsese la capăt. În seara aceasta ascultau Saint-Saens, dar mâine putea fi Mozart sau Satie, depindea de meniul cinei.
   Alegerea muzicii potrivite era la fel de importantă ca şi aceea a unui vin bun.
   - Presupun că o să mergi la expoziţia Bosch, Charles?
   - Nici cu tunul nu m-ai putea ţine departe de ea. Abia aştept să văd adevăratele lui picturi! Oricât de bine ar fi realizate albumele de artă, nu se pot compara cu originalele. Atât de macabru, atât de plin de un umor pe care nu ştiu cum să-l calific, conştient sau inconştient. Nu reuşesc deloc să pătrund în mintea lui Bosch! Oare era schizofrenic? Avea o sursă de ciuperci magice, psihedelice? Sau aşa fusese crescut, să vadă, în afară de lumea lui, şi pe cea de lângă? Pe vremea aceea sunt sigur că îşi formaseră concepţii despre viaţă şi moarte, despre răsplată şi pedeapsă complet diferite faţă de cele pe care le avem astăzi. Demonii lui jubilează în timp ce supun nefericitele victime umane unor torturi groaznice.
   Chicoti.
   - Adică mă gândesc că în iad nimeni n-ar trebui să se bucure. Oh, Claire, Bosch este un geniu adevărat! Lucrările lui, lucrările lui...!
   - Mi-ai tot spus asta, zise ea, pe un ton sec.
   Biddy, căţelul, veni în fugă şi-şi puse capul în poala lui Claire. Mâinile ei lungi şi subţiri îi mângâiară urechile până ce animalul închise ochii şi începu să geamă, în extaz.
   - Când te întorci, o să sărbătorim cu un meniu specific Bosch, spuse Claire pe un ton vesel. Guacamole cu mult ardei iute, pui tandoori, prăjitura diavolului... Şostakovici şi Stravinski, eventual şi ceva Musorgski... Un vin vechi şi roşu, de Burgundia...
   - Apropo de muzică, văd că discul se tot repetă. Ce-ai zice să te ocupi tu de friptură? Întrebă el îndreptându-se spre sufrageria pe care nu o foloseau niciodată.
   Claire robotea eficientă prin bucătărie, urmărită atent de Charles, care se întorsese în scaunul lui. Mai întâi luă cartofii tăiaţi mărunt de pe sobă, îi scurse în chiuvetă, presără puţin unt peste ei în castron, apoi duse castronul pe masă. Împărţi friptura în două porţii, pe care le puse pe vechile farfurii Spode alături de tacâmuri deja aşezate pe masă. În final, aduse la masă şi un castron cu fasole verde.
   Niciun recipient şi nicio farfurie nu se atingea de celelalte, niciuna nu se ciocnise de alta; Claire Ponsonby era o adevărată maestră în aranjarea mesei. În timp ce câinele, ştiind că nu avea voie să se plimbe liber prin bucătărie, se retrase în colţul său, se lungi pe bucata lui de covor şi îşi puse din nou capul pe labele din faţă.
   - Ce vrei să faci mâine? întrebă Charles când farfuriile în care fusese friptura fură înlocuite cu câte o ceaşcă de cafea neagră, în timp ce amândoi savurau aroma unor ţigarete de foi.
   - De dimineaţă o să-l scot pe Biddy la o plimbare lungă. Apoi Biddy şi cu mine o să ascultăm o prelegere despre particulele subatomice – se ţine în amfiteatrul Susskind. Am comandat deja un taxi care să mă ducă şi să mă aducă de acolo.
   - Nu văd de ce trebuie să-ţi comanzi din timp un taxi! izbucni Charles, ochii lui umezi devenind uscaţi de furie. Cretinii ăia insensibili care conduc taxiuri ar trebui să facă diferenţa între un câine pentru nevăzători şi unul obişnuit. Ce, câinele pentru nevăzători le murdăreşte taxiul? O porcărie!
   Ea întinse mâna şi o puse peste a lui, fără să ezite, fără să îşi pipăie drumul, fără să greşească.
   - Nu e nicio problemă dacă îmi comand unul, spuse ea împăciuitoare.

   În casa familiei Forbes, meniul era complet diferit.
   Robin Forbes încercase să facă o pâine de alune care să nu se fărâmiţeze la prima tentativă de a o tăia şi acum turna peste ea sos de afine, în timp ce-i spunea lui Addison:
   - S-o îndulcesc puţin, dragul meu.
   El gustă suspicios pâinea şi făcu un pas înapoi, îngrozit.
   - E dulce! chiţăi el. Dulce!
   - Oh, dragul meu, un pic de zahăr n-o să-ţi provoace un alt atac de inimă! ţipă ea, împreunându-şi mâinile într-un gest exasperat. Tu eşti doctor, eu nu sunt decât o biată asistentă, de modă veche, fără diplomă, dar până şi o biată asistentă ştie că zahărul este de fapt combustibil! Adică aproape tot ce mănânci nu se transformă în ţesuturi noi, ci în glucoza pentru moment sau în glicogen pentru mai târziu. Ai să-ţi grăbeşti sfârşitul dacă mai tragi atâta de tine, Addison! Niciun sportiv de 20 de ani nu se antrenează atât de dur ca tine.
   - Mulţumesc pentru lecţia ţinută, spuse el sarcastic.
   După ce îndepărtă ostentativ sosul de afine de pe bucata de pâine de alune, îşi umplu cu vârf farfuria cu salată, roşii, castraveţi, ţelină şi ardei. Fără niciun fel de sos, nici măcar oţet.
   - Azi-dimineaţă am avut discuţia săptămânală cu Roberta şi cu Robina, spuse ea pe un ton vesel, îngrozită la gândul că el ar putea să observe că ea avea în farfurie o bucată de carne luată de la magazin, iar sub salată băltea o grămadă de sos italian.
   - Au acceptat-o pe Roberta la neurochirurgie? întrebă el, foarte puţin interesat.
   Faţa lui Robin se lungi.
   - Nu, dragul meu, au respins-o, ea zice pentru că e femeie.
   - Şi bine au făcut. În neurochirurgie este nevoie de rezistenţa unui bărbat.
   N-avea niciun rost să continue discuţia pe această temă; Robin schimbă subiectul.
   - Dar, ciripi ea, soţul Robinei a fost avansat. Acum pot să-şi cumpere casa aceea din Westchester pe care şi-o doreau.
   - Bravo lui cum-îl-cheamă, spuse el absent; munca îl chema de sus, din turn.
   - Oh, Adisson, este ginerele tău! Callum Christie îl cheamă.
   Oftă şi mai făcu o încercare.
   - În după-amiaza asta am văzut în reluare Quo Vadis – Doamne, cât de tare i-au mai chinuit pe bieţii creştini! Cum mai trăgeau leii ăia de mâini de om – brrrr!
   - Ştiu o grămadă de creştini pe care i-aş arunca la lei. Te fură pe rupte 6 zile pe săptămână, apoi duminica se duc la biserică, ca să se împace cu Dumnezeu. Bleah! Sunt mândru să-mi recunosc păcatele, oricât de groaznice ar fi, spuse el printre dinţi.
   Ea chicoti.
   - Oh, Addison, zău aşa! Vorbeşti prostii!
   Salata dispăruse; Addison Forbes îşi puse deoparte cuţitul şi furculiţa şi se întrebă pentru a milioana oară de ce se căsătorise la jumătatea studiilor universitare cu asistenta asta cu capul sec. Deşi ştia răspunsul, nu voia să recunoască adevărul; nu avusese destui bani să termine facultatea, ea făcuse o pasiune pentru el, iar venitul unei asistente era suficient pentru amândoi. Bineînţeles, el plănuise să-şi întemeieze o familie doar după rezidenţiat, dar proasta asta de femeie rămăsese însărcinată înainte ca el să-şi ia licenţa. Şi aşa ajunsese el să se lupte şi cu rezidenţiatul şi cu întreţinerea a două gemene pe care ea insistase să le numească Roberta şi Robina.
   În ciuda faptului că erau gemene identice, Roberta îi moştenise înclinaţia spre medicină, în timp ce Robina cea toantă a ajuns încă din adolescenţă un model de succes, apoi s-a măritat cu un agent de bursă în plină ascensiune.
   Repulsia pe care o simţea faţă de soţia sa nu se atenuase odată cu trecerea anilor; dimpotrivă, se amplificase, până când el ajunsese să nu mai suporte, nici să o vadă, până când începuse să aibă fantezii cu uciderea ei lentă.
   - Robin, spuse el în timp ce se ridica de la masă, în loc să stai să ronţăi floricele în cine ştie ce sală de cinema, ai face bine să te înscrii la nişte cursuri la Liceul de stat West Holloman. Sau te-ai putea apuca de olărit, deşi, din câte mi s-a spus, femeile de vârstă mijlocie n-au niciun pic de talent în acest domeniu. Nu cred c-ai putea să faci faţă dacă te-ai înscrie la un curs de reciclare pentru asistente, n-ai fost niciodată în stare să pricepi matematica. Acum că fetele noastre au schimbat siguranţa apelor maternale ale râului tău cu libertatea oceanului, râul tău are tendinţa să devină un lac stătut.
   Acelaşi sfârşit pentru o masă identică cu celelalte; Addison dispăru pe scara în spirală care ducea spre camera lui din turn; Robin strigă după el:
   - Nici moartă n-aş da cu aspiratorul în cuibul ăla al tău, aşa că poţi să laşi uşa deschisă, pentru numele lui Dumnezeu!
   Vocea lui pluti înapoi pe scări:
   - Îţi bagi nasul acolo unde nu-ţi fierbe oala, draga mea. Deci nu, mulţumesc.
   Ştergându-şi ochii cu un şerveţel, Robin se apucă să amestece salata cu sosul italian şi presără din abundenţă sos de afine peste friptură. Apoi sări în picioare, fugi până la frigider, de unde scoase o cutie cu salată de cartofi, pe care o ascunsese în spatele unor cutii de Tab. Nu era corect ca Addison să-i impună şi ei regimul său sever, dar ea ştia exact de ce făcea el chestia asta: se temea teribil că dacă avea să vadă mâncare adevărată, nu s-ar mai fi putut abţine.

   Carmine Delmonico stătea în picioare, cu spatele rezemat de fazanul zugrăvit în albastru şi auriu de pe fereastra restaurantului, cu o pungă mare de hârtie maro sub un braţ.
   Ochii urmăriră absent o Corvette roşie, apoi se măriră când maşina dădu uşor cu spatele şi domnişoara Desdemona Dupre îşi extrase cu uşurinţă din ea fizicul impresionant.
   - Oho! exclamă el îndreptându-se de spate. Nu mi te-aş fi imaginat cu o astfel de maşină.
   - O să-i crească valoarea în timp, astfel că atunci când o să vreau să o vând, n-o să pierd bani, spuse ea. Intrăm? Mor de foame.
   - Credeam c-o să mâncăm la mine, spuse el, îndreptându-se spre restaurant. Localul e plin de studenţi de la Chubb, minori, iar figura mea e foarte bine cunoscută, mai ales că a apărut în câteva articole recente în Holloman Post. Ar fi păcat să-i oblig pe bieţii băieţi să meargă din când în când la baie pentru a putea trage o duşcă.
   - Legea care reglementează consumul de alcool în Connecticut este arhaică, spuse ea, mergând alături de el. Adică pot să moară într-un război pentru ţara lor, în schimb n-au voie să bea.
   - Eu n-o să te contrazic, deşi mă aşteptam să-mi faci scandal în privinţa locului unde o să mâncăm.
   - Dragul meu Carmine, la 32 de ani cred că-s un pic cam bătrână pentru a face figuri de fetiţă atunci când mi se propune să mănânc în apartamentul unui bărbat – sau e vorba de o casă? Avem mult de mers?
   - Nu, e chiar după colţ. Stau la etajul doisprezece în clădirea Nutmeg Insurance. Zece etaje de birouri, zece etaje de apartamente. Doctorul Satsuma are un apartament de lux la ultimul nivel al imobilului, dar eu nu sunt aşa de bogat. O duc însă destul de bine, modest.
   - Modestia, spuse ea urmându-l într-un hol placat cu marmură, nu e o calitate pe care aş asocia-o cu tine.
   - Ce-mi place mie cel mai mult la tine, Desdemona, spuse el în timp ce urcau cu liftul, e modul în care pui problema. La început am crezut că mă persiflezi, dar acum îmi dau seama că tu eşti... protocolară din fire.
   - Dacă evitarea argoului mă defineşte astfel, atunci sunt protocolară.
   Îi făcu semn să iasă din lift, pescui o cheie din buzunar şi deschise uşa, apoi apăsă întrerupătorul.
   Desdemona intră într-o cameră care-i tăie răsuflarea.
   Pereţii şi tavanul erau zugrăviţi într-un roşu chinezesc pal, iar covorul care acoperea podeaua avea aceeaşi culoare.
   Tuburi de neon mascate de o scafă înconjurau întreg apartamentul, luminând câteva dintre cele mai frumoase obiecte de artă orientală pe care le văzuse vreodată. Un panou din trei bucăţi, împodobit cu tigri pe un fundal de pătrăţele aurii, un desen în cerneală, incredibil de amuzant, care întruchipa un bărbat gras şi bătrân care adormise cu capul pe un tigru, un grup de tigri, mai tineri şi mai bătrâni, o tigroaică ce îşi certa puiul şi, ca să întrerupă şirul de tigri, câteva desene cu munţi ireali, executate pe piatră albă, cu rame de lemn sculptate. Patru fotolii rotunde chinezeşti, cu spătarul înalt, roşii, erau aranjate în jurul unei mese Lalique, cu pene de struţ aşezate sub un geam de doi centimetri şi jumătate grosime. Deasupra ardea un candelabru Lalique, micuţ şi asortat. Masa fusese pusă pentru două persoane, aranjată exemplar, cu pahare simple de cristal şi farfurii de porţelan. Patru fotolii chinezeşti, roşii, erau aşezate în jurul unui câine mare de ceramică, asemeni celor din temple, ghemuit, care avea o
bucată de sticlă pe cap.
   Pe pereţii din jur se aflau câteva dulăpioare negre, lăcuite, care mai întrerupeau, pe ici, pe colo, roşul. Interesant, nuanţa aceea de roşu nu era câtuşi de puţin deranjantă. Dădea însă senzaţia de somptuozitate.
   - Pe toţi zeii! exclamă ea cu voce scăzută. Acum urmează să-mi spui că scrii poezii foarte alambicate şi că ascunzi o mie de dureri secrete.
   El izbucni în râs în timp ce ducea punga în bucătărie, care era complet albă, imaculată şi intimidant de ordonată.
   Tipul ăsta părea să fie un perfecţionist.
   - Nici pe departe, spuse el în timp ce punea mâncarea aburindă în castroane cu capac. Sunt doar un poliţist broscar din Holloman, căruia îi place să fie înconjurat de lucruri frumoase atunci când se întoarce acasă. Vin alb sau roşu?
   - Bere, dacă ai. Îmi place să beau bere la mâncarea chinezească. Locul ăsta nu-i deloc aşa cum mă aşteptam să fie, spuse ea luând două castroane, în timp ce el şi le puse pe celelalte pe braţe, ceea ce-l făcea să semene cu un chelner.
   Îi trase scaunul, aşteptă până când se aşeză, apoi se instală alături.
   - Mănâncă, spuse el. Am luat câte puţin din tot ce era în meniu.
   Cum amândurora le era foame, terminară rapid mâncarea, care nu era deloc puţină, fiecare folosindu-se cu îndemânare de câte o pereche de beţişoare.
   Chiar sunt o snoabă, se gândi ea în timp ce mânca, dar noi englezii avem tendinţa să fim snobi, asta dacă nu e vorba de englezi din Coronation Street. Oare de ce uităm că italienii au condus lumea înaintea noastră şi au făcut-o mai bine decât noi şi pentru mai multă vreme? Ei au dat lumii Renaşterea, ei au împodobit lumea cu o mulţime de opere de artă, ei au inventat arcadele. Şi poliţistul ăsta broscar din Holloman are aerul unui împărat roman; el de ce n-ar putea avea înclinaţii ascetice?
   - Ceai verde, ceai negru sau cafea? întrebă el din bucătărie, după ce încărcă maşina de spălat vase.
   - Încă o bere, te rog.
   - Şi ce te aşteptai să găseşti aici, Desdemona? întrebă el cufundat într-unul din fotolii, în timp ce ceaşca de ceai verde se odihnea pe masa întruchipată de câinele de ceramică.
   - Dacă ar fi existat şi o doamnă Delmonico – până la urmă ar fi fost foarte posibil – m-aş fi aşteptat la piele italiană de calitate şi culori conservatoare. Dacă ar fi fost vorba de apartamentul unui poliţist burlac – poate la mobilier de la ajutoare. Eşti căsătorit? Nu te întreb decât din politeţe.
   - Am fost, cu multă vreme în urmă. Am o fiică de aproape 15 ani.
   - Dacă mă gândesc cât sunt de mari pensiile alimentare aici, în America, sunt surprinsă că ţi-au mai rămas destui bani pentru Lalique şi pentru chinezării.
   - Nu plătesc pensie alimentară, spuse el rânjind. Fosta mea soţie m-a părăsit pentru a se căsători cu un tip care ar fi putut cumpăra tot Chubbul. Ea şi fiica mea locuiesc în Los Angeles, într-un palat care ar putea rivaliza cu cel din Hampton Court.
   - Văd că ai călătorit mult.
   - Din când în când, uneori în interes de serviciu. Eu primesc cele mai complicate cazuri, şi cum Chubb este de fapt o comunitate internaţională, unele dintre cazuri au avut ramificaţii în Europa, în Orientul Mijlociu, în Asia. Am văzut masa şi candelabrul în vitrina unui magazin din Paris şi mi-am amanetat şi nădragii ca să le pot plăti. Chinezăriile le-am luat din Hong Kong şi Macao cât timp am fost în Japonia, imediat după război. Am făcut parte din forţele de ocupaţie. Chinezii erau atât de săraci pe vremea aceea, încât aproape că le-am luat pe nimic.
   - Dar ţie nu ţi-a fost jenă să profiţi de sărăcia lor.
   - Nu poţi mânca tigri pictaţi, cucoană. Amândouă părţile au primit exact ce şi-au dorit.
   Cuvintele nu fuseseră răstite, dar aveau o oarecare urmă de reproş.
   - Chestiile astea ar fi fost arse de îndată ce ar fi început iarna. Nici nu vreau să mă gândesc câte obiecte de artă au fost arse în vremea în care japonezii îi tratau pe chinezi ca pe nişte vite ce urmau să fie duse la tăiere. Aşa măcar am posibilitatea să le apreciez cum se cuvine. Şi asta nu e nimic pe lângă ce au luat englezii din Grecia şi francezii din Italia, adăugă el cu un pic de maliţiozitate.
   - Touche! îşi puse berea deoparte. Aşa, acum a venit timpul să trecem la subiect, locotenente. Ce crezi tu că poţi scoate de la mine în schimbul mâncării cu care m-ai hrănit?
   - Probabil că nimic, dar cine ştie? N-am să te întreb nimic din ce pot să aflu şi singur, deşi dacă ajungi şi la aşa ceva, ai putea să-mi spui despre ce e vorba, m-ai scuti să provoc nişte iritări în plus pe la Hug. Dumneata, de exemplu, stai tot timpul cu spatele drept, probabil pentru a-ţi sublinia înălţimea, aşa că ştiu în ce raporturi suntem – respectiv ştiu că eşti mai înaltă decât mine cu cel puţin 10 centimetri.
   - Sunt mândră de înălţimea mea, spuse ea cu buzele strânse.
   - Aşa şi trebuie să fii. Sunt o grămadă de bărbaţi care abia aşteaptă să escaladeze Muntele Everest.
   Ea izbucni în râs.
   - Exact acelaşi lucru i l-am spus şi eu domnişoarei Tamara Vilich astăzi!
   Redeveni serioasă şi îl privi deschis.
   - Dar tu nu eşti unul dintre acei bărbaţi, nu-i aşa?
   - Nu. Eu îmi fac porţia de mişcare în sala de antrenament a poliţiei.
   - Atunci pune-mi întrebările acelea.
   - Care este bugetul anual al Hugului?
   - Trei milioane de dolari. Un milion este destinat salariilor şi altor drepturi băneşti, un milion reprezintă cheltuielile de întreţinere şi administrare, trei sferturi de milion merg către Chubb şi un sfert de milion rămâne ca fond de rezervă.
   El fluieră.
   - Iisuse! De unde dracu’ găseşte familia Parson fondurile necesare?
   - Dintr-un fond de capital cu o valoare totală de o sută cincizeci de milioane. Asta înseamnă că noi nu consumăm nici măcar dobânda adusă anual de aceşti bani. Wilbur Dowling vrea să extindă Hugul, astfel încât să fie de două ori mai mare pentru a putea include şi o secţie de psihiatrie, dedicată psihozelor organice. Deşi o astfel de secţie nu se înscrie în profilul Hugului, parametrii respectivi ar putea fi modificaţi pentru ca decanul să-şi poată vedea dorinţa îndeplinită.
   - De ce dracului a pus William Parson atât de mulţi bani deoparte?
   - Poate pentru că era un om de afaceri sceptic care credea că banii îşi vor pierde inevitabil valoarea pe măsura trecerii timpului. Era foarte singur, înţelegi, şi spre sfârşitul vieţii Hugul reprezenta singura lui raţiune de a trăi.
   - Dublarea dimensiunilor Hugului pentru a da curs ambiţiilor decanului ar reprezenta o problemă? În afară de cea financiară?
   - Sigur că da. Cei din familia Parson nu-l prea simpatizează pe Dowling, iar M.M. este un Chubber până în măduva oaselor, astfel că el consideră medicina şi ştiinţa ca fiind nişte chestii sordide, de care ar trebui să se ocupe universităţile finanţate de către stat. Le tolerează doar pentru că guvernul federal bagă masiv bani în cercetarea ştiinţifică şi medicală, iar Chubb reuşeşte să se descurce foarte bine cu respectivele fonduri. Hugul nu este singura vacă de muls pentru Chubb.
   - Deci M.M. şi familia Parson stau în calea progresului. Până la urmă, totul se reduce la personalităţile lor, nu-i aşa? întrebă Carmine, reumplându-şi ceaşca de ceai dintr-un ceainic ţinut într-un coşuleţ de nuiele, ca să rămână cald.
   - Sunt şi ei oameni, deci răspunsul e afirmativ.
   - Cât de mult cheltuieşte Hugul pe echipamente scumpe?
   - Anul acesta mai mult decât de obicei. Doctorul Schiller va primi un microscop electronic în valoare de un milion.
   - Ah, da, doctorul Schiller, spuse el, întinzându-şi picioarele. Am auzit că unii dintre Huggeri îi fac viaţa atât de grea, încât în după-amiaza asta a încercat să demisioneze.
   - De unde ştii chestia asta? se interesă ea, ridicându-se în fotoliu.
   - Mi-a spus o păsărică.
   Puse paharul de bere pe masă cu un zgomot sec.
   Desdemona se ridică în picioare.
   - Atunci să-i dai de mâncare păsăricii tale, nu mie! se răsti ea.
   El nu făcu nicio mişcare.
   - Calmează-te, Desdemona, şi aşază-te la loc.
   Ea rămase în picioare, privindu-l ca de obicei de sus, cu ochii ţintă într-ai lui, care erau, după cum observă ea în treacăt, nu căprui-închis, ci mai degrabă de culoarea chihlimbarului în lumina care învăluia camera. Creierul din spatele lor ştia exact ce simţea ea şi nu putea fi deranjat de scrupulele ei. Ceea ce, recunoscu ea, se potrivea perfect. Singurul lucru care-l interesa era prinderea Monstrului din Connecticut. Desdemona Dupre reprezenta un gaj a cărui pierdere nu conta prea mult pentru el. Se aşeză.
   - Aşa e mai bine, spuse el zâmbind. Ce părere ai de doctorul Kurt Schiller?
   - Ca om sau în calitate de cercetător?
   - Amândouă.
   - În calitate de cercetător reprezintă o autoritate recunoscută în toată lumea în domeniul structurii sistemului limbic. Ăsta este şi motivul pentru care l-a adus Profesorul de la Frankfurt.
   Zâmbi, ceea ce nu făcea atât de des pe cât ar fi trebuit. Zâmbetul îi transforma faţa, altfel destul de ştearsă, într-una chiar atrăgătoare.
   - Ca persoană, îmi place de el. Bietul om este chinuit de nişte handicapuri teribile, dincolo de cel reprezentat de naţionalitatea sa.
   - Cum ar fi de exemplu homosexualitatea?
   - Aceeaşi păsărică?
   - Majoritatea bărbaţilor n-au nevoie de o păsărică pentru a-şi da seama de asta, Desdemona.
   - Adevărat. Femeile sunt mai uşor de păcălit, pentru că ele au tendinţa de a cataloga bărbaţii plăcuţi şi blânzi ca fiind candidaţi ideali pentru funcţia de soţ. Mulţi îi preferă pe cei de-acelaşi sex, lucru pe care soţiile nu-l află decât după ce au împreună mai mulţi copii. Li s-a întâmplat unor prietene de-ale mele, două la număr, mai exact. Cu toate acestea, Kurt e plăcut şi blând, dar nu se ţine după femei pentru a-şi putea perpetua numele şi genele. Asemeni tuturor cercetătorilor, trăieşte pentru munca lui, aşa că nu cred că relaţiile lui homosexuale sunt de lungă durată. Sau, dacă are un prieten stabil, îmi imaginez că acesta nu-l vede atât cât şi-ar dori.
   - Eşti foarte detaşată, foarte calmă, spuse el.
   - Pentru că nu mă implic. După toate probabilităţile, Kurt a venit în America pentru a o lua de la capăt şi şi-a ales o locaţie care-i permite să meargă la New York şi la comunitatea homosexuală de acolo ori de câte ori doreşte. Ceea ce a uitat – sau poate că nici n-a ştiut – este cât de mulţi dintre oamenii care lucrează în domeniul medical în America sunt evrei sau de origine iudaică. Au trecut 20 de ani de când s-a terminat războiul, cu toate acele dezvăluiri despre lagărele de concentrare, dar amintirile sunt încă foarte vii.
   - Îmi imaginez că şi amintirile tale sunt la fel de vii, spuse el.
   - Oh, eu nu-mi amintesc decât ororile raţionalizării mâncării şi a hainelor – nişte nimicuri, aşa cum le-ai numi tu. Bombe şi V-2-uri, da, dar nu în zona în care locuiam eu, la ceva depărtare de Lincoln. Ridică din umeri. Cu toate acestea, eu îl simpatizez pe Kurt Schiller, şi până să se întâmple grozăvia asta, toată lumea îl agrea, inclusiv Maurie Finch, Sonia Liebman, Hilda Silverman şi toţi tehnicienii. Îmi aduc aminte că atunci când Maurie a aflat că Kurt se ocupa de patologie a spus că în el se dăduse o luptă, şi că îi spusese conştiinţa lui că n-ar trebui să dea cu pietre într-un neamţ care fusese prea tânăr pe perioada Holocaustului, aşa că nu avea cum să fi participat la el.
   Se uită la ceas, cel mai ieftin Timex pe care-l găsise.
   - Trebuie să plec, dar îţi mulţumesc, Carmine. Mâncarea a fost exact pe gustul meu, atmosfera de-a dreptul extraordinară şi compania... ei bine, suportabilă.
   - Îndeajuns de suportabilă pentru a repeta invitaţia, pentru joia viitoare? întrebă el trăgând-o în picioare cu uşurinţă, de parcă n-ar fi cântărit decât jumătate din cele 73 de kilograme pe care le avea de fapt.
   - Cum vrei dumneata.
   Luă liftul împreună cu ea până jos şi insistă să o însoţească până la maşină.
   O femeie interesantă, se gândi el în timp ce urmărea maşina demarând în trombă. Nu e doar o femeie chinuită de un complex al înălţimii. Dacă o antrenezi în discuţie, uită să te mai privească de sus. Se îmbracă în haine ieftine, se tunde singură, nu poartă bijuterii. Oare e zgârcită, sau chiar nu-i pasă cum arată? Cred că nici una, nici alta. Nu m-a surprins să aflu că îi place să hoinărească. Parcă o văd parcurgând pe jos Cărarea Appalachiană – o versiune feminină a lui Tom Bombadil. Nicio scânteie de atracţie între noi, o adevărată uşurare în privinţa asta. Atâta timp cât aş putea să-mi pariez toate chinezăriile de pe pereţi că nu ea este Monstrul din Connecticut; domnişoara Desdemona Dupre rămâne Huggerul pe care trebuie să-l cultiv.
   Ah! O seară foarte reuşită.

6

Miercuri, 17 noiembrie 1965

   - N-ajungem nicăieri, le spuse Carmine lui Silvestri, lui Marciano şi lui Patrick. Se fac două luni de când Mercedes a fost răpită şi am răscolit tot Connecticutul. Nu cred c-am ratat vreo casă părăsită, grajd sau şopron din tot statul, pe toate le-am întors pe dos şi am răscolit toate pădurile. Dacă recurge la acelaşi mod de operare, deja şi-a ales următoarea victimă, iar noi nu ştim mai multe despre identitatea acesteia şi despre el însuşi decât ştiam în prima zi.
   - Poate că ar trebui să căutăm în casele, grajdurile şi şoproanele care un sunt părăsite, spuse Marciano, un poliţist veşnic nemulţumit de restricţiile pe care i le impunea meseria.
   - Sigur, bineînţeles, spuse Silvestri, dar ştii foarte bine, Danny, că niciun judecător nu va semna un mandat de percheziţie în situaţia actuală. Avem nevoie de dovezi.
   - Poate că l-am speriat pe criminal, zise Patrick. Poate că n-o să mai răpească pe nimeni. Sau, dacă o face, s-ar putea să aleagă pe cineva din alt stat. Poate că locuieşte aici şi răpeşte din New York, din Massachusetts sau din Rhode Island.
   - O să răpească sigur pe cineva, Patsy, şi încă pe cineva din Connecticut. De ce de aici? Pentru că ăsta e teritoriul lui. Aici se simte stăpân. Aici nu e un străin, aici e el acasă. Cred că stă în Connecticut de îndeajuns de multă vreme pentru a cunoaşte toate oraşele şi orăşelele.
   - Şi cât ar dura chestia asta? întrebă Patrick intrigat.
   - Depinde de felul lui de a fi, poate că îi place să călătorească, nu-i aşa? Dar aş spune că minim 5 ani - şi asta dacă-i place să meargă de colo-colo.
   - Asta nu scoate mulţi Huggeri din cercul suspecţilor.
   - Nu, Patsy, nu elimină prea mulţi. Finch, Forbes, Ponsonby, Smith, doamna Liebman, Hilda Silverman şi Tamara Vilich sunt născuţi şi crescuţi în Connecticut. Polonowski e aici de 15 ani, Chandra de 8 şi Satsuma de 5.
   Carmine se strâmbă.
   - Hai să schimbăm subiectul. John, cei din presă sunt cooperanţi?
   - Chiar foarte, răspunse Silvestri. O să fie mult mai greu pentru ucigaş să reuşească să răpească tipul preferat de fată. Peste o săptămână o să fie publicate avertismente – în ziare, la radio şi la televizor – însoţite de fotografii ale fetelor şi se va pune accent pe originea lor catolică şi caraibiană.
   - Şi dacă se orientează spre alt gen de victimă? întrebă Marciano.
   - Am fost asigurat de către absolut toţi blestemaţii de psihiatri cu care am vorbit că n-o să facă una ca asta, Danny. Ei susţin că atâta vreme cât a răpit 11 fete care ar putea fi surori, e sigur că a dezvoltat o fixaţie pentru un „pachet” format din culoarea pielii, faţă, dimensiuni, vârstă, arie geografică şi religie, spuse Carmine. Necazul e că toţi psihiatrii au tratat pacienţi care încă n-au ucis pe nimeni, deşi unii au violat de mai multe ori.
   - Carmine, noi toţi cei din camera asta ştim că majoritatea criminalilor sunt destul de proşti, spuse Patrick gânditor, şi chiar atunci când sunt deştepţi, nu excelează în această privinţă. Sunt vicleni, norocoşi sau poate competenţi. Dar tipul ăsta e cu mult deasupra tuturor – inclusiv a noastră. Ce mă întreb eu e dacă el va respecta regulile pe care singur şi le-a impus. Dacă şi el e psihiatru? Ca profesorul Smith? Polonowski? Ponsonby? Finch? Forbes? I-am căutat pe toţi în albumele Chubb, toţi au D.P.M.-uri – Diplome în Medicină Psihiatrică. Nu sunt doar neurologi, au trecut prin toată materia.
   - Rahat, spuse Carmine. Eu nu ştiam ce înseamnă D.P.M. Nu merit să conduc acest comandament.
   - Comandamentele sunt de fapt nişte cooperative, membrii lor se ajută unul pe celălalt, îl linişti Silvestri. Ştim acum ce importanţă are chestia asta?
   - Ar putea fi o femeie? întrebă Marciano, încruntându-se.
   - Psihiatrii spun că nu, şi de data asta sunt de acord cu ei, zise Carmine hotărât. Genul ăsta de criminal vânează femeile, dar nu se numără printre ele. Poate că şi-ar dori să fie o femeie care să arate ca fetele acelea, cine dracu’ să ştie? Bâjbâim prin întuneric.

   Desdemona nu mai mergea pe jos la şi de la serviciu.
   Chiar dacă îşi spunea că e o proastă, nu era în stare să scape de senzaţia aceea pe care o avusese când mersese prin mormanele de frunze uscate, senzaţia că este urmărită de cineva, cineva îndeajuns de deştept pentru a nu fi luat prin surprindere. Simplul gând că-şi lăsa iubitul ei Corvette într-o parcare deschisă situată la marginea oraşului o scotea din minţi, dar nu se putuse stăpâni. Dacă maşina îi era furată, nu i-ar mai fi rămas decât să se roage să o găsească întreagă. Chiar şi aşa, nu se putuse hotărî să-i povestească lui Carmine ce se întâmplase, deşi ştia că el n-ar fi râs de ea. Şi cum nu avea origini caraibiene şi nici pe departe 1 metru 60 înălţime, nu se gândi nicio clipă că ar fi existat vreo legătură între urmăritorul şi necazul care căzuse pe capul lor.
   În timp ce mâncau o pizza în apartamentul lui i se păru că era încordat ca o pisică al cărei teritoriu fusese încălcat de către un câine. Nu era neapărat monosilabic, ci mai degrabă iritat.
   Ei bine, şi ea era iritată, aşa că îi dădu ultimele veşti.
  - Kurt Schiller a încercat să se sinucidă astăzi.
   - Şi mie nu mi-a spus nimeni nimic? se revoltă el.
   - Sunt sigură că Profesorul o să te pună la curent mâine, spuse ea ştergându-şi sosul de roşii de pe bărbie cu degetele care-i tremurau puţin. Nu s-a întâmplat decât cu puţină vreme înainte ca eu să plec.
   - La dracu’! Cum?
   - E doctor, Carmine. A înghiţit un amestec de morfină, fenotiazină şi seconal pentru a-şi provoca un stop cardiao-respirator, plus Stemetil ca să fie sigur că nu vomită.
   - Vrei să spui că a murit?
   - Nu. Maurie Finch l-a găsit la scurtă vreme după ce înghiţise amestecul şi l-a ţinut în viaţă până când l-au putut transfera într-o rezervă de la spitalul Holloman. Acolo i-au fost administrate o grămadă de antidoturi şi mai târziu i s-au făcut spălaturi stomacale, până când a depăşit criza.
  Puse deoparte felia de pizza, mâncată doar pe jumătate.
   - Povestea asta mi-a tăiat şi pofta de mâncare.
   - Eu sunt obişnuit, spuse el, mai luând o felie. Schiller e singura victimă?
   - Nu, doar cea mai dramatică. Deşi eu înclin să cred că după ce-şi va reveni şi se va întoarce la serviciu, toţi aceia care i-au făcut viaţa un iad o să-l lase în sfârşit în pace. N-or să mai deseneze svastici cu tuş pe şobolanii lui – mie chestia asta mi s-a părut de o meschinărie fără seamăn. Sentimentele pot fi... oh, teribil de distructive.
   - Sigur că da. Sentimentele stau în calea raţiunii.
   - Crima e un act sentimental?
   - E rece ca spaţiul cosmic şi fierbinte asemenea centrului soarelui, spuse Carmine. E un adevărat cazan sub presiune plin de sentimente pe care el crede că le controlează.
   - Şi tu nu crezi că le controlează?
   - Nu. Ele îl controlează pe el. Ceea ce-l face pe el un criminal atât de bun este contrastul dintre răceala spaţiului cosmic şi fierbinţeala centrului soarelui.
   Luă resturile de pizza de pe farfuria ei şi le înlocui cu o felie nouă.
   - Uite, asta e mai caldă.
   Ea încercă să mănânce, dar se înecă. Carmine îi întinse paharul bombat de coniac, încruntându-se.
   - Mama ar fi recomandat grappa, dar coniacul este mult mai bun. Bea, Desdemona. După aceea spune-mi ce altă victimă mai există la Hug.
   Simţi cum o fierbinţeală îi străbate trupul, lăsând în urmă o senzaţie minunată de bine.
   - Profesorul, spuse ea după aceea. Noi toţi credem că e pe cale să sufere o cădere nervoasă. Dă ordine, apoi uită că le-a dat, contramandează lucruri care nu suferă amânare, o lasă pe Tamara Vilich să scape nepedepsită...
   Îşi puse mâna la gură.
   - N-am vrut s-o învinovăţesc de ceva anume. Tamara e o vacă, dar cred că păcatele ei sunt de ordin moral, fără nicio tangenţă cu criminalitatea. Are o legătură cu cineva şi se teme de moarte să nu se afle ceva. După cum o ştiu eu, cred că e ceva mai mult decât o simplă legătură trecătoare. Este îndrăgostită de el, dar el a pus o condiţie obligatorie pentru continuarea relaţiei. Secret total, sau totul se termină.
   - Asta înseamnă fie că e vorba de o persoană importantă, fie că se teme să nu afle nevastă-sa. Şi în afară de profesor?
   Ochii i se umplură de lacrimi.
   - Oh, Carmine, zău aşa! Toţi simţim tensiunea! Toţi sperăm şi ne rugăm ca în cazul în care monstrul o să atace din nou, n-o să mai implice Hugul. Moralul tuturor e la pământ, nici nu-i de mirare că activitatea de cercetare are de suferit. Chandra şi Satsuma bombăne că pleacă, iar Chandra este speranţa noastră, raza noastră de lumină. Eustace a mai avut o criză focalizată – chiar şi Profesorul s-a bucurat. E material de premiul Nobel.
   - Un premiu pentru Hug, spuse Carmine sec.
   Expresia feţei i se schimbă. Se lăsă în genunchi în faţa scaunului ei şi îi luă mâinile într-ale lui.
   - Îmi ascunzi ceva, şi e vorba de tine. Povesteşte-mi.
   Ea se întoarse.
   - Şi ce te face să crezi că sunt preocupată? întrebă ea.
   - Vii şi pleci cu maşina de la serviciu. Ţi-am văzut Corvette-ul în parcarea de la Hug – trec pe lângă parcarea aceea destul de des în ultimele zile.
   - Oh, asta! S-a făcut prea frig pentru a merge pe jos.
   - Nu asta mi-a spus păsărică aceea despre tine.
   Se ridică în picioare şi traversă camera, până la fereastră.
   - E doar o prostie. Închipuiri.
   - Ce închipuiri? întrebă el, venind lângă ea.
   Radia căldură. Ea observase asta şi înainte şi – surprinzător – i se păruse liniştitor.
   - Oh, ei bine... spuse ea, se opri, apoi continuă repede, de parcă ar fi vrut să pronunţe repede cuvintele, înainte să le regrete: Am fost urmărită pe drumul spre casă în fiecare seară.
   El nu râse, dar nici nu se încorda.
   - De unde ştii? Ai văzut pe cineva?
   - Nu, pe nimeni. Asta-i partea cea mai înspăimântătoare. Am auzit zgomotul unor paşi prin frunzele uscate, paşi care s-au oprit când m-am oprit şi eu, dar parcă nu imediat. Şi totuşi nu era nimeni!
   - Înfricoşător, ha?
   - Da.
   El oftă, o luă în braţe şi o duse la un fotoliu, turnându-i încă un pahar de coniac.
   - Nu eşti genul de persoană care intră uşor în panică, şi mă îndoiesc că ţi s-a părut. Totuşi, nu cred că e vorba de Monstru. Eu zic să-ţi duci maşina aia undeva, într-un loc sigur. Mama are un Merc vechi pe care nu-l mai foloseşte, poţi să-l iei tu. Nu reprezintă o tentaţie pentru hoţii din zonă şi poate că şi urmăritorul tău va înţelege mesajul.
   - Ar fi un deranj prea mare.
   - Dar nu e niciun deranj. Haide, te conduc până acasă. Mercul o să fie acolo mâine de dimineaţă.
   - În Anglia, spuse ea în timp ce se îndrepta spre Corvette, Merc ar fi însemnat un Mercedes-Benz.
   - Aici, zise el deschizându-i portiera, este vorba de un Mercury. Ai băut două pahare de coniac şi ai un locotenent de poliţie în urma ta, aşa că te rog să conduci cu atenţie.
   Era atât de amabil, de generos. Desdemona depărtă uşor maşina roşie de bordură în momentul în care Carmine intră în Fordul său şi conduse până acasă, conştientă de faptul că frica i se evaporase. Doar de atâta lucru fusese nevoie? De un bărbat puternic lângă ea?
   O urmări cum încuie Corvette-ul, apoi o duse până la uşa din faţă.
   - De-aici mă descurc, spuse ea şi-şi întinse mâna.
   - Oh, nu, merg până sus, să verific dacă totul e-n regulă.
   - E cam dezordine, spuse ea, începând să urce scările.
   Dar dezordinea la care se referise nu avea nimic în comun cu ceea ce găsi în apartament. Cutia cu lucrul îi fusese răsturnată pe podea, conţinutul răspândit peste tot; şi noua ei broderie, un veşmânt preoţesc, era întinsă de-a latul fotoliului şi sfâşiată în bucăţi.
   Desdemona se clătină, iar el o sprijini să nu cadă.
   - Lucrul meu, minunăţia mea! şopti ea. Până acum n-a mers atât de departe.
   - Vrei să spui că a mai fost aici şi înainte?
   - Da, cel puţin de două ori. Mi-a mişcat lucrurile din loc, dar n-a stricat nimic. Oh, Carmine!
   - Haide, stai jos. O aşeză într-un alt fotoliu şi se îndreptă spre telefon. Mike? spuse el cuiva. Sunt Delmonico. Am nevoie de doi oameni care să păzească un martor. Am nevoie urgent, cât se poate de repede, s-a înţeles?
   Calmul lui părea netulburat, dar făcu înconjurul fotoliului fără să atingă nimic, apoi se aşeză pe braţul fotoliului ei.
   - Ai un hobby foarte neobişnuit, spuse el apoi, pe un ton degajat.
   - Îmi face o mare plăcere.
   - Înseamnă că e o privelişte foarte dureroasă pentru tine. Lucrai tot la broderia asta când te-a mai vizitat?
   - Nu, făceam o faţă de masă pentru Charles Ponsonby. Foarte elegantă, dar cu totul altceva decât chestia asta. I-am dat-o acum o săptămână. A fost foarte încântat.
   El nu mai spuse nimic până când luminile maşinii de poliţie se reflectară în ferestre, apoi o bătu pe umăr şi plecă, aparent pentru a le da instrucţiuni oamenilor săi.
   - Este un tip chiar în faţa uşii tale, pe palier, şi încă unul la capătul scărilor din spate. O să fii în siguranţă, spuse el când se întoarse. Am să-ţi las Mercul la prima oră, dar n-o să te poţi duce direct la serviciu. Nu clinti niciun lucru din loc până când nu ajung aici tehnicienii mei, mâine de dimineaţă, să vedem dacă prietenul nostru distructiv a lăsat vreun indiciu.
   - Prima dată a lăsat unul, spuse ea.
   - Ce? întrebă el brusc, şi ea ştiu că se referă la indiciu.
   În niciun caz nu fusese o simplă exclamaţie de surpriză.
   Când era preocupat de ceva, Carmine nu pierdea timpul.
  - Un mic smoc de fire de păr scurte şi negre.
   De pe faţa lui dispăru orice urmă de expresie.
   - Înţeleg. Apoi ieşi brusc pe uşă, de parcă n-ar fi ştiut ce să-i mai zică la plecare.
   Desdemona se băgă în pat, însă nu putu să adoarmă.

PARTEA A DOUA

Decembrie 1965

7

Miercuri, 1 decembrie 1965

   Elevii ieşiră cu sutele din liceul Travis; unii o luară pe jos spre casele în care locuiau în Hollow, alţii se îndreptară spre autobuzele aliniate de-a lungul străzii Twentieth şi lângă curbe până în Paine.
   Pe vremuri s-ar fi urcat în orice autobuz ar fi dorit, dar de când se aflase de existenţa Monstrului din Connecticut, fiecare elev fusese repartizat la un anume autobuz, iar toate acestea primiseră câte un număr. Şoferului fiecărui autobuz i se înmâna câte o listă cu nume, fiind instruit să nu pornească decât după ce se îmbarcau toţi elevii de pe respectiva listă. Conducerea liceului devenise foarte atentă, astfel încât numele unui elev absent era şters de pe listă înainte ca aceasta să-i parvină şoferului. Venitul la şcoală nu era o problemă atât de mare; însă toată lumea îşi făcea griji în privinţa întoarcerii acasă.
   Travis era cel mai mare liceu de stat din Holloman, întinzându-se pe o suprafaţa cuprinsă între Hollow şi limita de nord a oraşului. Cei mai mulţi elevi erau de culoare, dar existau şi destui albi şi în pofida unor incidente cauzate de diferenţele de culoare a pielii, marea majoritate a elevilor socializau în funcţie de afinităţile personale. Astfel, deşi Brigăzile Negre aveau susţinători şi în rândul elevilor liceului, la fel se întâmpla şi cu bisericile şi cu diverse alte societăţi. Existau, de asemenea, şi elevi care îşi vedeau de treabă, aveau note rezonabile şi nu provocau necazuri.
   Orice profesor al liceului ar fi spus că hormonii provocau mult mai multe probleme decât diferenţele rasiale.
   Deşi poliţia îşi concentrase atenţia asupra liceelor catolice, nici Travisul nu fusese neglijat. Când Francine Murray, o elevă de 16 ani din clasa a zecea care locuia în Valley nu ajunse la autobuz, şoferul coborî şi fugi la maşina de poliţie parcată pe trotuarul de lângă poarta din faţă. În câteva momente se declanşă un haos controlat.
   Autobuzele fură oprite, poliţiştii întrebară şoferii dacă aveau printre pasageri o anume Francine Murray, alţii îi căutară pe colegii lui Francine, iar Carmine Delmonico demară în trombă spre liceul Travis, împreună cu Abe şi cu Corey.
   Dar Carmine nu uitase nici de Hug. Înainte să pornească Fordul îi ordonă lui Marciano să se asigure că toţi cei de la Hug erau prezenţi şi că li se cunoştea programul.
   - Ştiu că nu ne putem permite să trimitem o maşină acolo, aşa că sun-o pe domnişoara Dupre şi transmite-i din partea mea că vreau să ştiu programul exact al fiecăruia, inclusiv şi câte minute zăbovea la toaletă. Poţi să ai încredere în ea, Danny, dar nu-i spune mai mult decât e necesar.

   După ce răscoliseră peste tot în spaţiul vast şi întortocheat al şcolii, din pod şi până în sălile de sport, profesorii fuseseră adunaţi în curte, în timp ce Derek Daiman, directorul foarte respectat al liceului se plimba de colo-colo.
   Maşinile de poliţie continuau să vină, pe măsură ce se încheiau verificările făcute la celelalte şcoli, iar poliţiştii din echipaje se împrăştiau pentru a putea interoga cât mai multă lume, cât mai repede, pentru a răscoli din nou Travisul şi pentru a ţine la distanţă grupurile de elevi care mureau de curiozitate.
   - Numele ei este Francine Murray, îi spuse domnul Daiman lui Carmine. Ar fi trebuit să fie în autobuzul acela de acolo – arătă cu degetul la care autobuz se referea – dar n-a apărut. A fost prezentă la ultima oră, a avut chimie, şi din câte ştiu eu a ieşit din clădire împreună cu un grup de prieteni. Grupul s-a împrăştiat în clipa în care au ajuns în curte, fiecare s-a dus la autobuzul lui sau a luat-o pe jos, după caz. Domnule locotenent Delmonico, e groaznic, groaznic!
   - Să ştiţi că dacă vă supăraţi sau vă enervaţi, n-o s-o ajutaţi nici pe ea, şi nici pe noi, domnule Daiman, spuse Carmine. Cel mai important lucru este să-mi spuneţi cum arată Francine.
   - Ca şi fetele acelea dispărute, spuse Daiman, începând să plângă. Atât de frumoasă! Atât de plăcută! Numai zece, nu crea niciodată probleme cuiva, un exemplu pentru ceilalţi elevi.
   - Are origini caraibiene, domnule?
   - Din câte ştiu eu, nu, spuse directorul ştergându-se la ochi. Presupun că tocmai de asta n-am observat – în articole şi la ştiri se spunea că fetele răpite erau în parte de origine hispanică, şi ea nu este. Se trage din familiile acelea vechi de negri din Connecticut, familii în care unii membri s-au căsătorit şi cu albi. Se întâmplă, domnule locotenent, indiferent câţi oameni s-ar opune. Oh, Doamne, Dumnezeule, ce-o să fac acum?
   - Domnule Daiman, vreţi să spuneţi că unul dintre părinţii lui Francine este alb şi celălalt negru? întrebă Carmine.
  - Cred că da, da, cred că da.
   Abe şi Corey se duseră să vorbească cu poliţiştii sosiţi la faţa locului, să le spună să controleze fiecare autobuz şi apoi să le lase să plece, dar să-i oprească pe prietenii lui Francine, pentru a putea fi interogaţi.
   - Sunteţi sigur că nu a rămas undeva în şcoală? îl întrebă Carmine pe sergentul O’Brien când acesta ieşi împreună cu un grup de poliţişti şi câţiva profesori din clădirea enormă.
   - Domnule locotenent, nu e înăuntru, pe cinstea mea. Am deschis fiecare debara, ne-am uitat sub fiecare bancă, în fiecare baie, la cantină, în sălile de sport, în clase, în amfiteatru, în magazii, la centrala termică, în pod, în laboratoare, în vestiarul îngrijitorului, în toate blestematele de unghere, spuse O’Brien, transpirat tot.
   - Cine a văzut-o ultimul? întrebă Carmine grupul de profesori, toţi în stare de şoc, unii cu lacrimi în ochi.
   - A ieşit din clasa mea împreună cu prietenii ei, spuse domnişoara Corwyn, profesoara de chimie. Am rămas în urmă ca să pun totul în ordine, n-am ieşit după ei. Oh, acum îmi doresc să fi făcut asta!
   - Nu vă pedepsiţi, doamnă, n-aveaţi de unde să ştiţi, spuse Carmine, cântărindu-i pe ceilalţi din priviri. A mai văzut-o cineva?
   Nu, n-o mai văzuse nimeni. Şi nu, nimeni nu văzuse vreun străin.

   A făcut-o din nou, se gândi Carmine în timp ce mergea spre grupul de tineri înspăimântaţi care susţineau că sunt prietenii lui Francine Murray. A răpit-o fără ca nimeni să-l vadă. Au trecut şaizeci şi două de zile de la dispariţia lui Mercedes Alvarez, am fost cu ochii în patru, am avertizat oamenii, am publicat fotografii cu genul de fete pe care şi le alege ca victime, am înmulţit măsurile de securitate în şcoli, ne-am canalizat toate resursele către ancheta asta.
   Ar fi trebuit să-l prindem! Şi el ce face? Ne lasă să credem că originea caraibiană a victimei este una din condiţiile obligatorii ale obsesiei lui, apoi îşi îndreaptă atenţia asupra unui grup etnic diferit. Şi eu am sărit la gâtul lui Danny Marciano când a sugerat chestia asta. Oh, tocmai Travis, dintre toate celelalte licee! Un furnicar! O mie cinci sute de elevi! Jumătate din oraşul ăsta crede că Travis este plin de găşti de cartier, de ticăloşi şi infractori, uitând că aici învaţă şi o grămadă de copii cumsecade, albi şi negri, care primesc o educaţie corespunzătoare.
   Cea mai bună prietenă a lui Francine era o negresă pe nume Kimmy Wilson.
   - Era cu noi când am ieşit de la ora de chimie, domnule, spuse Kimmy printre suspine.
   - N-a lipsit niciunul dintre voi de la lecţie?
   - Nu, domnule, toţi ne pregătim să dăm la medicină.
   - Continuă, Kimmy.
   - Am crezut că s-a dus la baie. Francine are probleme cu vezica, tot timpul merge la baie. Nici nu mi-a trecut prin cap că s-ar putea întâmpla aşa ceva, pentru că o ştiam cum e, nu m-am gândit! Lacrimile îi ţâşniră din ochi. Oh, de ce nu m-am dus cu ea?
   - Mergeţi cu acelaşi autobuz, Kimmy?
   - Da, domnule.
   Kimmy făcu un efort maxim pentru a se stăpâni.
   - Stăm amândouă pe Whitney, în Valley.
   Arătă către alte două fete albe care plângeau şi ele.
   - La fel şi Charlene şi Roxanne. Niciuna dintre noi nu s-a gândit la ea până când şoferiţa autobuzului n-a strigat lista şi am văzut că ea nu răspunde.
   - O cunoşti pe şoferiţa autobuzului?
   - Nu după nume, domnule, nu pe cea de astăzi. O ştiu după figură.

   La ora 5, liceul Travis era deja gol.
   După ce cercetaseră în amănunt tot liceul şi împrejurimile, cordonul de poliţişti se lărgise şi mai mult, în timp ce prin Hollow începu să circule vestea că Monstrul din Connecticut a lovit din nou. Nu era metisă. O negresă adevărată. În timp ce Carmine se îndrepta spre casa familiei Murray, Mohammed el Nesr, pus la curent de Wesley le Clerc, îşi aduna trupele.
   La mijlocul drumului spre Valley, Fordul se opri în faţa unei cabine telefonice şi Carmine vorbi cu Danny Marciano fără să fie deranjat de paraziţii enervanţi specifici transmisiei radio. Plus că frecvenţa poliţiei putea fi ascultată de câţiva jurnalişti.
   - Niciun absent de la Hug, Danny?
   - Doar Cecil Potter şi Otis Green, care-şi terminaseră deja programul. Amândoi erau acasă când i-a sunat domnişoara Dupre. De la ea am mai aflat că toată lumea era prezentă şi verificată.
   - Ce-mi poţi spune despre familia Murray? Eu n-am reuşit să aflu decât că un părinte e negru şi celălalt alb.
   - Sunt ca toţi ceilalţi, Carmine, oameni de treabă, spuse Marciano, cu un oftat. Singura diferenţă este că n-au nicio legătură cu Caraibele, cel puţin din câte se ştie. Frecventează biserica baptistă din zonă, aşa că am luat iniţiativa de a-l suna pe preot, un anume Leon Williams şi l-am rugat să meargă el să le dea vestea. Zvonul se răspândeşte cu viteza luminii şi n-am vrut ca vreun vecin cu ochii ieşiţi din orbite să ajungă primul la ei.
   - Mulţumesc pentru asta, Danny. Altceva?
   - Jumătatea neagră a familiei e tatăl. Este cercetător asociat specializat în motoare electrice la Turnul Ştiinţelor Susskind, ceea ce înseamnă că are un salariu destul de bun. Mama este albă. Lucrează în tura de prânz la cantina de la Susskind, deci e acasă când pleacă copiii la şcoală şi se întoarce înaintea lor. Au doi băieţi, amândoi mai mici decât Francine, care urmează gimnaziul din Higgins. Reverendul Williams mi-a spus că familia Murray a fost ţinta unor bârfe destul de aprinse când s-au mutat în Whitney, acum 9 ani, dar în prezent lucrurile s-au liniştit, fac parte integrantă din comunitatea locală. Sunt foarte plăcuţi, au prieteni şi printre negri, şi printre albi.
   - Mulţumesc, Danny. Ne vedem mai târziu.

   În Valley trăia o populaţie amestecată, nici prea avută, dar nici muritoare de foame. Din când în când mai apăreau tensiuni rasiale, de obicei după ce se muta vreo familie nouă, dar preţurile nu erau îndeajuns de mari pentru a-i ţine pe negri la distanţă. În zonă nu se prea primeau scrisori de ameninţare, nu se ucideau animalele de companie, nu se răsturnau pubelele de gunoi, nu se mâzgăleau zidurile caselor.
   În timp ce Fordul intra pe Whitney, o jumătate de hectar de case modeste, Carmine îi simţi pe Abe şi pe Corey din ce în ce mai încordaţi.
   - Iisuse, Carmine, cum am putut să lăsăm să se întâmple una ca asta? nu se mai putu stăpâni Abe.
   - Pentru că a schimbat ritmul, Abe. Ne-a păcălit.
   Opriră în faţa unei case vopsite în galben. Carmine puse mâna pe umărul lui Corey.
   - Rămâneţi aici, băieţi. Dacă am nevoie de voi, strig, bine?
   Reverendul Leon Williams îl primi în casa familiei Murray.
   - Chestia asta devine obicei, Carmine.
   Cei doi băieţi erau în altă parte. Se auzea sunetul slab al unui televizor. Părinţii stăteau pe o canapea, încercând din răsputeri să-şi păstreze cumpătul. Ea îl ţinea de mână strâns, de parcă s-ar fi agăţat de un colac de salvare.
   - Nu sunteţi caraibian, domnule Murray, nu? întrebă Carmine.
   - Nu, sigur nu. Familia Murray este în Connecticut încă dinainte de Războiul Civil, am luptat de partea nordiştilor. Şi soţia mea e din Wilkes-Barre.
   - Aveţi o fotografie recentă a lui Francine?
   Semăna ca două picături de apă cu celelalte 11.
   Şi o luă de la capăt cu întrebările pe care le pusese şi celorlalte 11 familii - cu cine se vedea Francine, ce fapte bune făcuse, dacă vorbise despre vreun prieten nou sau despre vreo cunoştinţă, dacă observase pe cineva care să o urmărească. Ca de obicei, răspunsurile erau negative.
   Carmine nu rămase acolo nicio secundă mai mult decât era necesar. Preotul lor le va alina durerea mai bine decât aş fi eu în stare să o fac.
   Eu sunt mesagerul iadului, poate chiar al pedepsei, şi aşa mă şi văd. Se roagă ca fetiţa lor să fie bine, dar sunt îngroziţi la gândul că nu e deloc aşa. Mă aşteaptă pe mine, mesagerul iadului, să mă întorc şi să le spun crudul adevăr.

   Comisarul John Silvestri apăru pe postul local de televiziune şi-i rugă pe oamenii din Holloman şi din Connecticut să ajute la căutarea lui Francine, să declare dacă au văzut ceva neobişnuit. Un poliţist de birou avea şi punctele lui bune, iar una dintre cele mai importante calităţi ale lui Silvestri era imaginea lui publică – figura lui leonină, profilul superb, demnitatea calmă, sinceritatea pe care o manifesta.
   Nu încerca să evite întrebările prezentatoarei de ştiri, aşa cum ar fi făcut-o un politician, atât de bun politician era. Remarcile ei supărătoare despre faptul că Monstrul din Connecticut era încă în libertate şi
continua să răpească tinere inocente nu-i afectă siguranţa de sine; reuşi cumva să o facă să pară ca o lupoaică frumoasă.
   - E deştept, zise Silvestri simplu. Foarte deştept.
   - Cred că aşa este, îi spuse Surina Chandra soţului ei în timp ce stăteau amândoi în faţa televizorului lor gigantic.
   Plătiseră o avere pentru a-şi trage o linie specială de cablu din New York, aşa că acum schimbau canalele până la opt, când se aşezau la masă. Sperau să vadă ceva despre India, dar asemenea emisiuni erau foarte rare. Statele Unite, după cum descoperiseră destul de curând, nu păreau deloc interesate de India; aveau problemele lor asupra cărora se concentrau.
   - Da, aşa trebuie să fie, spuse Nur Chandra absent; se gândea la reuşita lui, o reuşită atât de mare încât ar fi vrut s-o împărtăşească tuturor.
   Doar că nu îndrăznea să rişte, nu îndrăznea. Trebuia să rămână secretă.
   - O să dorm în cabană pentru următoarele câteva zile, adăugă el.
   Buzele perfecte se curbară într-un zâmbet.
   - Am de făcut chestii importante.

   - Cum poate cineva să spună că Monstrul e deştept? întrebă Robin. Uciderea copiilor nu e o dovadă de isteţime... e ceva prostesc şi inuman!
   Mă întreb, se gândi Addison Forbes, ce-o însemna „deştept” pentru ea, ce mi-ar spune dac-aş pune-o să-mi explice.
   - Sunt de acord cu comisarul de poliţie, zise el, descoperind o alună zdrobită în spatele unei frunze de salată. Un tip foarte deştept. Ceea ce face Monstrul este dezgustător, dar nu pot să nu-i admir isteţimea. Îşi bate pur şi simplu joc de poliţişti.
   Aluna i se topi pe limbă, dulce ca nectarul.
   - Cine, spuse el supărat, a avut obrăznicia s-o pună pe Desdemona Dupre să ne vâneze ca pe animale şi să ne întrebe unde am fost! Probabil că avem un spion printre noi. Şi eu n-o să admit una ca asta. Mi-am adus aminte c-am rămas în urmă cu scriptologia. Nu mă aştepta. Şi aruncă îngheţata aia din frigider, m-ai auzit?

   - Da, e deştept, spuse Catherine Finch.
   Se uită spre Maurie nerăbdătoare. El parcă nu mai era în apele lui de când idiotul acela nazist încercase să se sinucidă. Cum avea mai multă tărie de caracter decât Maurie, ei îi părea rău că idiotul nazist nu reuşise în tentativa sa, dar Maurie avea o conştiinţă, care-i spunea că el era idiotul. Şi nimic din ce-ar fi spus ea nu l-ar fi putut face să se simtă mai bine, să nu se mai învinovăţească, bietul de el.
   El nu se obosi să-i răspundă; împinse la o parte pieptul de pui şi se ridică de la masă.
   - Cred că mă duc să mai lucrez puţin la ciupercile mele, spuse el pescuind o lanternă de pe verandă.
   - Maurie, acum nu trebuie să stai toată seara pe întuneric! ţipă ea în urma lui.
   - Sunt tot timpul în întuneric, Cathy. Tot timpul.

   Familia Ponsonby nu-l văzuse pe comisarul Silvestri la televizor, pentru simplul motiv că în casă nu exista un asemenea aparat. Claire n-avea nevoie de televizor, iar Charles cataloga televiziunea drept „opiul turmelor necultivate”.
   Muzica din seara asta era Concertul pentru Orchestră al lui Hindemith, o piesă gălăgioasă cu alămuri pe care o savurau de obicei atunci când Charles reuşea să facă rost de o sticlă specială de vin de Burgundia. Mâncau ceva uşor, o omletă cu verdeaţă, urmată de medalion opărit în multă apă, stropit din belşug cu vermut alb foarte sec. Fără garnitură, doar puţină salată cu ulei de nucă, iar la desert, şerbet de şampanie. Nu era o masă care să se încheie cu cafea şi ţigări de foi.
   - Câteodată chiar îmi insultă inteligenţa, îi spuse Charles lui Claire când acordurile muzicii deveniră mai lente. Desdemona Dupre a venit la toţi cu o poveste, cum că ar trebui să-i semnăm un document, despre care sunt sigur că Bob n-avea habar, apoi, o oră mai târziu, a năvălit o hoardă de poliţişti. Chiar când eu aveam nevoie de linişte, nu mă puteam concentra pentru că ăştia tropăiau peste tot. Unde am fost toată după-amiaza? Ha! Am fost tentat să le spun să se ducă dracului, dar n-am făcut-o. Trebuie să recunosc că Delmonico este foarte viclean. El personal nu ne-a onorat cu prezenţa, dar trepăduşii săi l-au dat de gol, e exact stilul lui.
   - Măi, măi, spuse ea calmă, cu degetele împletite în jurul paharului de vin. Au de gând să persecute Hugul de fiecare dată când e răpită vreo fată?
   - Îmi imaginez că da. Tu nu?
   - Oh, ba da. Lumea a devenit un loc foarte trist. Charles, uneori mă bucur că sunt oarbă.
   - Astăzi eşti oarbă, întotdeauna ai fost. Deşi mi-aş fi dorit să nu fii. Circulă zvonul că Desdemona Dupre ar fi urmărită. Deşi nu ştiu ce legătură ar putea avea ea cu cealaltă tărăşenie.
   Chicoti.
   - O creatură atât de mare şi de neatrăgătoare!
   - Ţesătura are un model predictibil, Charles.
   - Asta, spuse el, depinde de cine face previziunile.
   Cei doi Ponsonby râseră, câinele latră, Hindeminth se dezlănţui.

   Spre surprinderea sa, Carmine văzu maşina mamei sale parcată în faţă la Malvolio’s, când ajunse şi el acolo, în jurul orei 7, după ce îi lăsase pe Corey şi pe Abe acasă la nevestele lor greu încercate.
   - Ce faci aici? întrebă el, ajutând-o să iasă. Iar au apărut probleme?
   - Am crezut c-o să ai nevoie de companie. Cum e mâncarea aici? Pot să iau nişte hamburgeri la pachet?
   - Nu vând hamburgeri pentru acasă. Ce-ar fi să mâncăm înăuntru? E cald.
   - Am făcut tot ce am putut pentru căpitanul Marciano în după-amiaza asta, spuse ea muşcând dintr-un cartof prăjit pe care-l ţinea în mână, dar mi-a luat o jumătate de oră până când am reuşit să dau de toţi. La început nu i-am găsit chiar pe cercetători, dar după aceea m-am gândit că deşi este întâi decembrie, pe acoperiş e destul de cald şi nu bate vântul. Chiar acolo i-am şi găsit, stăteau la o discuţie despre Eustace. Lăsau impresia că nu se mişcaseră de-un car de ani din acel loc.
   - Un car de ani?
   - De mai multă vreme.
   - Îmi pare rău că a trebuit să treci prin asta, dar chiar n-aş fi putut să trimit pe nimeni acolo, aveam nevoie de toţi pentru a o căuta pe Francine.
   - Nu-i nimic, oricum am dat vina pe tine.
    Luă încă un cartof prăjit.
    - De când mi-ai pus poliţişti la uşă sunt privită cu alţi ochi. Majoritatea cred că mă ţin de cioace.
   - Te ţii de ce?
   - Adică mint, adică am inventat toată povestea. Tamara susţine că vreau să pun mâna pe tine.
   El rânji.
   - O schemă deosebit de alambicată, Desdemona.
   - Păcat că lucrul meu distrus n-a oferit nicio probă.
   - Oh, e mult prea deştept, a lăsat urme doar prima oară. Ştia că n-aveai să reclami incidentul.
   Ea se înfioră.
   - De ce crezi tu că e vorba chiar de Monstru?
   - Pentru că asta e o diversiune, femeie.
   - Vrei să spui că nu sunt în pericol?
   - N-am afirmat asta. Poliţiştii de la uşă rămân acolo unde sunt.
   - Este posibil ca el să creadă că eu ştiu ceva?
   - Poate, poate nu. Diversiunile nu au altă motivaţie decât abaterea atenţiei.
   - Hai să mergem la tine şi să-l urmărim pe comisar la ştirile de seară, spuse ea.
   Mai târziu, după aceea, zâmbi.
   - Comisarul e o comoară. Nu-i aşa că s-a descurcat de minune cu cucoana aia de la ştiri, care făcea pe deşteaptă?
   Carmine ridică din sprâncene.
   - Data viitoare când o să mă întâlnesc cu el, o să-i spun că tu-l consideri o comoară. Drăguţ cuvânt, dar pot să-ţi spun că omul acesta a anihilat un cuib de mitralieră german de unul singur şi a salvat astfel o companie întreagă. Asta printre altele.
   - Da, pot să-l văd şi într-o astfel de postură. Dar n-o să-i spui ce ţi-am zis. Când o să te întâlneşti cu el o să fie vorba de o şedinţă foarte serioasă, pentru că situaţia este critică. Monstrul e foarte deştept, deşi asta poate fi chiar o subestimare.
   - E vorba de o mulţime de lucruri, Desdemona. Isteţ, deştept, poate chiar un geniu. Ceea ce ştiu e că faţa asta pe care o arată lumii este foarte credibilă. Nu lasă niciodată garda jos. Dacă ar fi făcut-o, cineva ar fi observat. Cred că dac-ar fi vorba de un tip căsătorit, nici nevastă-sa nu l-ar suspecta nicio clipă. Oh, da, e un tip foarte deştept.
   - Şi tu eşti destul de deştept, Carmine, dar mai e şi altceva. Tu eşti ca un buldog. Odată ce ţi-ai înfipt dinţii în ceva, nu mai dai drumul. Până la urmă faptul că te ţii după el o să-l obosească.
   Se simţi inundat de un val de căldură. Nu era sigur dacă asta se datora coniacului sau complimentului ei. Carmine jubilă un pic în gând, foarte atent să nu se dea de gol.

8
Joi, 2 decembrie 1965

   Francine Murray nu apăru nici a doua zi, şi nimeni nu putu să le risipească părinţilor ei temerea că Monstrul a răpit-o.
    Oh, părinţii ştiau acest lucru foarte bine, dar cum să te scufunzi într-un ocean de durere şi suferinţă atâta timp cât mai exista o urmă de speranţă. Poate că se dusese să doarmă la o prietenă şi uitase să-şi anunţe părinţii, pur şi simplu uitase, se întâmplase şi gata. Aşa că aşteptau şi se rugau, sperând împotriva evidenţei că poate totul era o greşeală şi că Francine va intra în curând pe uşă.
   Carmine se întoarse la birou la ora 4, fără să fi aflat nimic. O zi întreagă discutase cu o grămadă de lume, inclusiv la Hug, şi nu făcuse niciun pas înainte. De două luni lucra la cazul ăsta, şi nimic. Îi sună telefonul.
   - Delmonico.
   - Domnule locotenent, sunt Derek Daiman de la liceul Travis. Aţi putea veni până aici, cât mai repede?
   - Ajung în 5 minute.

   Derek Daiman, se gândi Carmine, era probabil profesorul care pleca întotdeauna ultimul de la Travis; poate că puiul lui gigantic era foarte greu de strunit, dar el reuşea să-l ţină în frâu.
   Era înăuntru, chiar în spatele uşilor de la intrarea în clădirea principală a liceului, dar în momentul în care Fordul intră în curtea şcolii ieşi şi coborî în fugă treptele spre maşină.
   - N-am spus nimic nimănui, domnule locotenent, i-am cerut doar băiatului care a găsit-o să rămână acolo unde este.
   Carmine îl urmă pe lângă colţul din stânga a clădirii principale de peretele căreia era lipită o clădire şuie, asemănătoare unui şopron, datorită unui scurt pasaj, care oferea ferestrelor de pe peretele de cărămidă trei metri de lumină şi aer, dar şi priveliştea unei structuri metalice vopsite în grabă.
   Educaţia reprezenta responsabilitatea municipalităţii; oraşele asemenea Hollomanului, ale căror zone mai sărace erau teatrul unei creşteri spectaculoase a populaţiei, se străduiau din răsputeri să ofere facilităţile necesare dezvoltării procesului de învăţământ. Astfel, apăruse acest şopron, un hangar care conţinea un teren de baschet, tribune pentru spectatori şi, la capătul îndepărtat, aparate de gimnastică – cai pentru sărituri, inele suspendate de tavan, bare paralele, şi doi stâlpi cu o bară între ei pentru sărituri în înălţime. În partea dreaptă a clădirii, în oglindă, se afla o altă sală de sport care adăpostea o piscină, tribune şi, la capăt, un loc rezervat pentru box, lupte şi aparate de forţă. Fetele se antrenau aici pentru salturi graţioase, băieţii dincolo, luptându-se din greu cu sacii de box.
   Deşi intraseră în sala de sport dinspre curte, ar fi putut pătrunde şi din clădire; pasajul scurt le permitea studenţilor accesul direct înăuntru, pe vreme rea, dar şi acela se închidea cu o uşă.
   Derek Daiman îl conduse pe Carmine dincolo de terenul de baschet şi de tribune, spre zona pregătită pentru gimnastică, ce era prevăzută cu scaune pe ambele părţi ale unui şir de cutii mari de lemn. Le-ar fi spus cufere, ca în armată, dar din câte îşi amintea, în liceu li se zice lăzi.
   Lângă ultima ladă de lângă peretele pasajului îi aştepta un tânăr înalt, atletic, de culoare, a cărui faţă era brăzdată de lacrimi.
   - Domnule locotenent, el este Winslow Searle. Winslow, povesteşte-i locotenentului Delmonico ce-ai găsit.
   - Asta, spuse băiatul şi ridică o jachetă roz-bombon. E a lui Francine. Are numele ei pe ea, vedeţi?
   Pe bucata de material de care haina se agăţa în cuier era brodat într-adevăr cu maşina de cusut numele FRANCINE MURRAY.
   - Unde ai găsit-o, Winslow?
   - Acolo, înghesuită într-una din saltele, cu mâneca ieşită în afară.
    Winslow ridică capacul cutiei şi înăuntru se văzură două saltele, una rulată, cealaltă pliată neglijent.
   - Şi cum ai ajuns s-o găseşti?
   - Sunt săritor în înălţime, domnule locotenent, însă sunt înzestrat cu sensibilitate. Dacă aterizez prea dur, mă accidentez, spuse Winslow cu cel mai pur accent de Holloman.
    Modul în care formula propoziţiile indica însă faptul că avea note bune la limba engleză şi că nu făcea parte din vreo gaşcă.
   - Are potenţial la nivelul standardelor olimpice şi i s-au făcut o mulţime de oferte de la facultăţi, şopti Daiman la urechea lui Carmine. El se gândeşte să se înscrie la Harvard.
   - Continuă, Winslow, te descurci de minune, spuse Carmine.
   - Este o saltea extrem de groasă pe care o folosesc întotdeauna la sărituri. Antrenorul Martin o pune mereu în aceeaşi cutie, pentru mine, dar astăzi, după şcoală, când am venit să mă antrenez, n-am mai găsit-o acolo. Am continuat să o caut şi până la urmă am găsit-o în lada asta, la fund. Era ceva în neregulă.
   - Cum adică?
   - Lada ar fi trebuit să fie plină cu saltele făcute sul. În lăzile cu mai multe saltele, acestea stau înghesuite ca sardelele. Iar salteaua mea groasă nu era rulată deloc. Fusese împăturită de câteva ori, de-a latul lăzii. Deasupra ei se afla salteaua cu jacheta lui Francine înăuntru. Am avut o presimţire ciudată când am văzut mâneca, am tras de ea şi jacheta a ieşit imediat.
   Podeaua din jurul lăzii era acoperită de saltele desfăcute; Carmine le privi descurajat pe toate.
   - Presupun că nu-ţi mai aduci aminte în care anume ai găsit jacheta, nu?
   - Oh, ba da, domnule. În cea care se află în ladă, deasupra saltelei mele.
   - Winslow, băiatule, spuse Carmine strângându-i tânărului mâna cu căldură, îţi doresc ca în ’68 să câştigi o medalie de aur! Mulţumesc pentru grija şi înţelepciunea de care ai dat dovadă. Acum du-te acasă, dar nu povesti nimănui nimic despre chestia asta, bine?
   - Sigur, spuse Winslow.
    Se şterse la ochi şi plecă, mersul lui amintindu-i lui Carmine de o felină mare.
   - Toată şcoala este îndurerată, zise directorul.
   - Şi pe bună dreptate. Pot să dau un telefon de pe aparatul acela? Mulţumesc.
    Ceru legătura cu Patrick, care era încă la serviciu.
    - Patsy, vino tu, dacă poţi, dacă nu, trimite-i pe Paul, Abe, Corey cu tot echipamentul. Poate găsim ceva folositor. Se întoarse la ladă, care avea capacul lăsat, jacheta lui Francine fiind aşezată atent peste el. V-ar deranja dacă aţi mai rămâne un pic cu mine, domnule Daiman? întrebă el.
   - Nu, bineînţeles că nu.
    Daiman îşi drese glasul, îşi mută greutatea de pe un picior pe celălalt, trase adânc aer în piept.
   - Domnule locotenent, consider că e de datoria mea să vă informez că o să avem necazuri.
   - Necazuri?
   - Necazuri de ordin rasial. Brigăzile Negre profită de dispariţia lui Francine pentru a-şi consolida platforma politică. Nu are origini spaniole, şi pe toate documentele şi formularele pe care le-a completat s-a declarat „de culoare”. Eu nu i-am luat la întrebări niciodată pe elevii metişi, nu le-am sugerat în niciun fel să opteze pentru apartenenţa la o anumită rasă. Am ţinut seama de concepţia aceea nouă potrivit căreia numai indigenii pot decide dacă sunt indigeni sau nu.
    Se scutură, părând foarte preocupat.
    - Le las mână liberă. Chestia e că unii dintre cei mai irascibili elevi de-ai mei au început să susţină că ucigaşul e alb, că individul ăsta ucide fetiţe de culoare şi că poliţia nu se oboseşte să-l prindă pentru că e un membru puternic al Hugului, foarte influent pe plan politic. Cum în şcoala mea 52% dintre elevi sunt negri şi 48% albi, dacă nu voi putea să-i stăpânesc pe simpatizanţii Brigăzilor Negre, am putea avea o grămadă de necazuri.
   - Iisuse, asta era tot ce ne mai lipsea! Domnule Daiman, noi ne dăm peste cap să-l găsim pe ucigaşul ăsta, aveţi cuvântul meu de onoare. Pur şi simplu nu ştim nimic despre el, cu atât mai puţin c-ar fi vorba de un membru al Hugului – şi nimeni de la Hug nu are influenţă în plan politic! Dar vă mulţumesc pentru avertisment şi vă promit că voi face tot posibilul pentru ca Travisul să fie cât de cât protejat.
    Îşi mută privirea de la ladă spre uşa pasajului care ducea spre clădirea principală a şcolii.
    - Vă deranjează dacă arunc şi eu o privire? Şi de aici cum ajung în sala de chimie? E o clasă obişnuită sau un laborator?
   - Se află pe coridorul care vine dinspre sala de sport şi e o sală de clasă obişnuită. Laboratorul de chimie se găseşte în zona rezervată laboratoarelor. Haideţi, domnule locotenent, uitaţi-vă pe unde doriţi dumneavoastră, spuse Daiman, apoi se aşeză pe un scaun şi-şi prinse capul în mâini.

   Uşa pasajului era încuiată o singură dată, nu până la capăt, cu o yală obişnuită. Oare se încuia vreodată de două ori? Dacă veneai din pasaj, n-ai fi putut să o deschizi fără cheie – sau chiar cu un card de credit dacă nu era încuiată decât o singură dată.
    Carmine intră în tubul lung de 3 metri şi ieşi fix vizavi de uşa de la toaleta fetelor, pe holul liceului.
   Ucigaşul ăsta ştie totul! se gândi el, încremenit de uimire. A înşfăcat-o când a intrat în toaletă – şi era cunoscută ca o persoană care merge des la baie – a târât-o prin holul de trei metri lăţime în tunelul de trei metri şi de-acolo într-o sală de sport complet goală. Cel mai probabil a deschis uşa înainte să o înşface. Şi ştia că sala de sport avea să fie goală! Aşa este în fiecare miercuri după ore, pentru că atunci vin cei de la firma de curăţenie pentru a spăla podelele. Dar ieri n-au venit pentru că Francine a dispărut şi ei n-au avut voie să intre în clădire.
    După ce a ajuns cu ea în sala de sport, a rearanjat saltelele, a pus-o la fundul celei mai apropiate lăzi şi s-a asigurat că salteaua foarte groasă a lui Winslow o acoperă complet. Oare a legat-o şi i-a pus şi căluş, sau i-a injectat ceva care s-o scoată din circulaţie pentru câteva ore?
   Am cercetat toată şcoala centimetru cu centimetru, de două ori, dar n-am găsit-o. Şi după aceea ne-am dat seama că este cea de-a douăsprezecea victimă şi am plecat repede spre Travis. În cursul ambelor căutări, persoana căreia i-a fost repartizat sectorul ăsta a deschis lada şi a văzut ceea ce ar fi văzut oricine – saltele făcute sul. Poate respectiva persoană chiar s-a uitat cu atenţie în ladă, dar Francine nu s-a mişcat şi nici n-a scos vreun sunet. Apoi, după ce am constatat dispariţia lui Francine, după ce Travisul a încetat să mai fie un punct de interes pentru noi, s-a întors şi a luat-o de aici. O să-l pun pe Corey să se ocupe de yala de la uşă, el se pricepe cel mai bine la chestiile astea.
   Poate că greşim fiindcă-l subestimăm atunci când vine vorba de grozăvia planurilor sale. Dacă între două răpiri nu are nimic altceva de făcut, îşi poate petrece fiecare zi urzind planuri, gândindu-se cum să pună mâna pe următoarea victimă. Cât de mult a aprofundat studiul următoarei fete? Îi cunoaşte deja identitatea? Oare le-a ales cu mai mulţi ani în urmă, când au ajuns la pubertate?
   Le are pe toate trecute într-un grafic, pe coloane – nume, data naşterii, adresă, şcoală, religie, rasă, obiceiuri? Sigur le urmăreşte, altminteri cum ar fi ştiut că Francine avea probleme cu vezica? Oare e un suplinitor care merge din şcoală în şcoală, beneficiind de referinţe excelente? Trebuie să investigăm imediat şi aspectul ăsta.
   - O fi lăsat jacheta aici ca să ne încurce sau a reuşit Francine să o ascundă în saltea? îl întrebă el pe Patrick în timp ce-l urmărea pe Paul cum introducea cu delicateţe jacheta într-o pungă de plastic.
   - Eu aş zice că Francine a reuşit să o ascundă, spuse Patrick. Este arogant, dar lăsarea jachetei în urmă contravine modului în care a operat până acum. În celelalte cazuri am fost convinşi că fetele sunt înşfăcate şi duse imediat de acolo. De ce şi-ar fi propus să ne transmită că nu procedează mereu aşa? Cred că el ar vrea ca noi să vedem lucrurile în acelaşi fel ca până acum. Ceea ce înseamnă, Carmine, că acest nou amănunt nu trebuie sub nicio formă să ajungă în paginile ziarelor. Ai încredere în băiatul care a găsit-o? În director?
   - Da, am. Cum a reuşit să o reducă la tăcere cât a stat în ladă, Patsy?
   - A drogat-o. Cineva atât de meticulos n-ar fi făcut în ruptul capului greşeala de a-i pune un căluş înainte de a o băga într-un spaţiu relativ lipsit de aer şi urât mirositor, aşa cum e o ladă de echipament sportiv. Nu există semne că ea ar fi vomitat, dar oamenii sunt diferiţi, unii mai şi vomită destul de uşor. Dacă i-ar fi pus căluş, s-ar fi putut îneca în propria ei vomă. Nu, nu putea să-şi asume un asemenea risc. Este prea valoroasă pentru el, a plănuit cel puţin două luni cum să pună mâna pe ea.
   - Dacă îi găsim trupul...
   - Nu crezi c-o s-o mai găsim în viaţă?
   Carmine se uită la vărul său cu o privire pe care Patrick o catalogă drept „crudă şi dezaprobatoare”.
   - Nu, n-o s-o găsim în viaţă. Nu ştim unde să căutăm, iar acolo unde am vrea s-o facem, nu putem. Deci, când o să-i descoperim cadavrul, continuă el, te-aş ruga să-i cercetezi pielea cu microscopul. Trebuie să găseşti o urmă de înţepătură, pentru că n-a avut timp să-şi aleagă un loc anume ca să-i facă injecţia. Probabil a folosit un ac foarte fin, iar de data asta bucăţile de trup s-ar putea să nu mai fie într-o stare prea bună.
   - Poate, spuse, strâmbându-se. Aş putea să împrumut de la Hug microscopul Zeiss pe care-l folosesc la operaţii. Al meu nu face doi bani în comparaţie cu acela.
   - Cum avem buget nelimitat, nu văd de ce n-ai putea să-ţi comanzi unul. Poate că n-o să vină la timp pentru Francine, dar după ce-l vei avea, sunt convins că o să îl foloseşti la maximum.
   - Ce-mi place mie cel mai mult la tine, Carmine, e tupeul tău. O să te crucifice, pentru că eu nici nu mă gândesc să-mi trec numele pe cererea de achiziţie.
   - Mai dă-i dracului, spuse Carmine. Ei nu trebuie să meargă la toate familiile acelea îndurerate. Eu am tot timpul coşmaruri cu capete de fete.

9
Vineri, 10 decembrie 1965

   Trecuseră 10 zile fără ca Francine Murray să fie găsită, deşi nu la ea se gândea Ruth Kyneton în dimineaţa aceea.
   Chiar şi în toiul iernii, Ruth Kyneton prefera să folosească sârmele întinse afară pentru uscatul rufelor în locul unei maşinării dintr-aceea numită uscător. Nimic nu se compara cu mirosul rufelor uscate afară, la aer curat. În plus, bănuia că balsamurile acelea frumos mirositoare, artificiale, antistatice, cărora li se făcea reclamă la televizor erau instrumentul unui plan diabolic al guvernului, care voia să impregneze pielea americanilor loiali şi cinstiţi cu substanţe menite să-i transforme în zombi. Cum nu erai atent, cum Congresul încălca dreptul cuiva în favoarea gunoaielor, a beţivilor şi a prostituatelor, aşa că de ce n-ar folosi şi balsam de rufe, deodorante de toaletă sau fluor?
   Întindea rufele după propriul ritual, îndoind colţul uneia peste cel al rufei de alături, pentru a-l face mai gros, apoi prinzându-le pe amândouă de sârmă. Avea gura plină de cârlige, şi la fel şi buzunarele şorţului. Da, aşa putea folosi de două ori mai puţine cârlige, iar sârma era atât de plină, încât nu rămăsese niciun loc neacoperit. După ce termină, ridică sârma cu o prăjină, ca să nu atârne prea tare. Slavă Domnului că astăzi nu era îndeajuns de frig pentru a îngheţa. Oricât de zeloasă ar fi fost ea, nu-i plăcea deloc să se lupte cu hainele îngheţate.
   Pe tot parcursul acestui exerciţiu observase că trei căţei care de obicei stăteau mai jos pe Griswold Lane se băteau în fundul curţii ei. Urma să vină mai aproape, întotdeauna se întâmpla aşa, şi ea n-avea de gând să lase nişte căţei să-i murdărească albiturile sau hainele ei viu colorate. Aşa că se întoarse în casă, luă o mătură de paie şi o porni hotărâtă spre fundul grădinii, unde picura capătul unei aerisiri.
   Aerisirea aceea era o pacoste – ce-i drept împiedica pământul să îngheţe repede, dar făcea prea mult noroi... Căţeii aveau să fie acoperiţi cu un strat gros de noroi negru.
   - Marş! ţipă ea, năvălind ca o vrăjitoare care tocmai coborâse de pe mătură, fluturând ameninţător instrumentul respectiv. Marş, creaturi infecte, marş! Hai, daţi-i drumul de aici!
   Căţeii mai degrabă se hârjoneau amical decât să se bată, toţi trei trăgând de un os lung, plin de carne şi murdar de noroi, os pe care nu-l lăsară din gură până când Ruth nu-i altoi straşnic cu mătura. O luară la sănătoasa, schelălăind, şi se opriră la mică distanţă, urmărind-o, aşteptând să se dea bătută. Cel de-al treilea câine, şeful haitei, se ghemui şi-şi lăsă urechile pe spate, mârâind şi arătându-şi colţii la ea. Dar pe Ruth n-o mai interesau câinii; văzu că osul era dublu şi de el atârna partea de jos a unui picior de om.
   Nu ţipă şi nici nu leşină. Cu mătura încă în mână, se întoarse în casă şi sună la poliţia din Holloman. După aceea se postă la marginea suprafeţei noroioase stând de pază până la venirea ajutoarelor, în vreme ce câinii îi dădeau târcoale, nemulţumiţi.

   Patrick înconjură cu panglică protectoare întreaga zonă a aerisirii şi se concentră mai întâi asupra mormântului, aflat la doar 10 metri de locul unde câinii se bătuseră pentru prada lor.
   - Părerea mea e că primii au fost ratonii, îi spuse el lui Carmine, dar sunt sigur că ea - da, nu încape nicio îndoială că e vorba de Francine - a fost îngropată superficial, cu scopul de a fi descoperită foarte repede. La doar 30 de centimetri adâncime. Opt din cele zece bucăţi sunt încă în groapă. Paul a găsit umărul drept în nişte tufişuri - ratonii.
   Tibia stângă şi laba piciorului au fost descoperite de doamna Kyneton. Am pus câţiva oameni pricepuţi să scotocească împrejurimile, dar nu cred c-o să găsim capul.
   - Nici eu nu cred, spuse Carmine. Şi iarăşi se leagă de Hug.
   - Aşa se pare. Cred că are ceva cu cei de-acolo.
  Carmine îl lăsă pe Patrick să-şi vadă de treabă şi intră în casă, unde o găsi pe Ruth Kyneton abia aşteptând să-i povestească ce se întâmplase, căci soarta lui Francine nu-i era deloc indiferentă.
   - Biata fetiţă! Pe el ar fi trebuit să-l mănânce câinii, doar că şi pedeapsa asta ar fi fost prea blândă. Eu l-aş fierbe în ulei încins – l-aş pune-ntr-un cazan, aş aprinde focul cu mâna mea şi l-aş privi cum se coace încet, spuse ea cu o mână în şold. Vă deranjează dacă îmi fac un ceai, domnule locotenent? Îmi mai linişteşte stomacul.
   - Doar dacă nu-mi daţi şi mie unul, doamnă.
   - De ce noi? întrebă ea. Asta aş vrea să ştiu.
   - Şi eu aş vrea acelaşi lucru, doamnă Kyneton. Dar ce e mai important, aţi auzit ceva sau aţi văzut ceva azi-noapte?
   - Sunteţi sigur că s-a întâmplat azi-noapte?
   - Destul de sigur, dar aş vrea să-mi spuneţi dacă aţi observat ceva neobişnuit în oricare din ultimele nouă nopţi.
   - Nimic, spuse ea, punând câte un pliculeţ de ceai în cele două căni. N-am auzit niciun sunet. Oh, bineînţeles, câinii ăia au tot lătrat, dar latră tot timpul. Alaltăseară în familia Desmond a fost scandal – strigăte, ţipete, obiecte sparte. Şi asta se întâmplă destul de regulat. El e cam beţiv.
    Reflectă câteva clipe. Şi ea la fel.
   - Aţi fi auzit ceva dacă dormeaţi?
   - Eu nu prea dorm cine ştie ce, şi niciodată nu mă culc până nu-mi vine puiul acasă, spuse Ruth, strălucind de mândrie. Este neurochirurg la Chubb, se ocupă de balonaşele alea micuţe care apar pe vene şi care se sparg ca nişte conducte de apă.
   - Pe artere, o corectă Carmine automat; educaţia primită la Hug începea să-şi spună cuvântul.
   - Aşa, pe artere. Keith e cel mai bun de-acolo când vine vorba de repararea balonaşelor acelea. Întotdeauna m-am gândit că ceea ce face el seamănă cu vulcanizarea unei camere de bicicletă. Eu am peticit o grămadă de astfel de camere pe vremea când eram fată. Poate de acolo a moştenit şi Keith priceperea asta. Altă explicaţie nu există.
   Dacă n-am fi atât de îngrijoraţi şi furioşi, se gândi Carmine, m-aş putea îndrăgosti de femeia asta. E foarte originală.
   - Keith. Este soţul doamnei Silverman.
   - Îhî. Se fac 3 ani de când s-au luat.
   - Să înţeleg că se întâmplă des ca doctorul Kyneton să vină târziu acasă?
   - Mai tot timpul. Operaţiile alea durează ore în şir. Munceşte ca un tigru Keith al meu. Nu ca taică-său. Ăla n-ar fi putut lucra nici la ocnă. Da, întotdeauna îl aştept pe Keith, să fiu sigură că mănâncă. Nu pot s-adorm decât după ce ajunge el acasă.
   - Şi aseară a venit târziu? Dar alaltăseară?
   - La două şi jumătate azi-noapte, la unu şi jumătate alaltăieri seara.
   - Şi când vine acasă face mult zgomot?
   - Nu. E liniştit ca o stafie. Dar nu contează, eu tot îl aud. Opreşte maşina, parchează pe stradă, dar eu detectez zgomotul, spuse Ruth Kyneton mândră. Ascult.
   - Astă-noapte, vi s-a părut că îl auziţi venind, dar de fapt n-a venit? Sau cu o seară înainte?
   - Nu. L-am auzit doar pe Keith.
   Carmine îşi bău ceaiul, îi mulţumi şi se hotărî să plece.
   - V-aş fi recunoscător dacă n-aţi povesti nimic din ce-aţi văzut decât familiei, doamnă Kyneton, îi spuse el la uşă. O să mă întorc să vorbesc şi cu ei cât pot de repede.

   Când Carmine intră în sală, Patrick terminase de curăţat bucăţile de trup şi la pusese cap la cap pe masa lui de lucru.
   - Erau atât de acoperite de noroi, pământ şi frunze că ar fi o minune dacă am reuşi să găsim ceva care să ne ajute, spuse Patrick. Am păstrat tot lichidul cu care am spălat-o - apă distilată - şi am luat probe din apa de acolo. De data asta am mai mult material de lucru, continuă el, părând mulţumit. Modul în care s-a produs violul este acelaşi - o succesiune de obiecte asemănătoare cu un penis, din ce în ce mai mari, penetrare vaginală şi anală. Dar vezi dunga aceea de vânătăi de pe partea superioară a braţelor, chiar sub umeri, şi pe cea de deasupra coatelor? A fost legată cu ceva lat de aproximativ 40 de centimetri, un material dur, pânză groasă. Contuziile au apărut când ea s-a zbătut, dar n-a reuşit să se elibereze. Amănuntul ăsta ne spune şi că ucigaşul nu este interesat de sâni. I-a acoperit cu o fâşie de pânză, ascunzându-i vederii. Asta înseamnă că ea era întinsă pe o masă. Nu ştiu de ce nu a imobilizat-o de încheieturile mâinilor. E logic să-i lase picioarele libere, trebuia să le poată mişca de colo-colo.
   - Cât timp a rămas în viaţă după ce a fost răpită, Patsy?
   - Cam o săptămână, deşi nu cred că i-a dat ceva de mâncare. Tractul digestiv este gol. Mercedes mâncase fulgi de porumb cu lapte. Deşi din Mercedes n-am găsit decât trunchiul, cred că în cazul lui Francine şi-a schimbat o parte din obiceiuri. Sau poate e puţin diferit cu fiecare victimă în parte. Câtă vreme nu avem corpurile victimelor, nu putem să ştim.
   - De cât timp e moartă? întrebă Carmine.
   - Maximum 30 de ore. Probabil mai puţin. A fost îngropată astă-noapte, nu mai devreme, dar aş zice că undeva înainte de miezul nopţii. N-a mai păstrat-o prea mult după ce a murit, dar pot să-ţi spun că decesul a survenit din cauza pierderii masive de sânge. Uită-te la gleznele ei.
    Patrick arătă cu degetul.
   Carmine nu ajunsese încă acolo. Înlemni.
   - Umflături de la legături, şopti el.
   - Nu cred că fac parte din metoda lui de imobilizare. N-a fost legată mai mult de o oră. Oh, dar e foarte deştept! N-o să găsesc nici o fibră, nici o aşchie acolo, sunt sigur. Părerea mea este că a legat-o cu nişte sârme simple de oţel, în aşa fel încât nodurile să nu atingă pielea. Sârma a afectat un pic piciorul, dar n-a rupt pielea, n-a sfâşiat-o, n-a prins-o nicăieri. Copiii ăştia sunt mici şi uşori, au în jur de 40 de kilograme. Ca şi în cazul lui Mercedes, i-a tăiat gâtul şi a lăsat-o să sângereze şi abia mai târziu a decapitat-o – n-a trebuit să aştepte mai mult la Francine, în comparaţie cu Mercedes.
   - Spune-mi c-ai detectat urme de spermă.
   - Mă îndoiesc c-o să găsesc.
   - Dar o să verifici şi în apa cu care ai spălat-o, să vezi dacă acolo găseşti urme?
   - Carmine! Papa e catolic?
   - Sper, spuse Carmine, strângând braţul vărului său.

   De la morgă plecă spre biroul lui Silvestri, cu Marciano pe urmele sale.
    Abe şi Corey erau încă pe Griswold Lane, unde puneau întrebări vecinilor, încercând să afle dacă aceştia văzuseră sau auziseră ceva neobişnuit.
   Îi puse pe Silvestri şi pe Marciano la curent cu cele întâmplate.
   - Crezi că e posibil, întrebă după aceea Marciano, ca acest tip să nu fie de la Hug, dar să urască locul acela sau pe cineva anume de acolo?
   - E o ipoteză din ce în ce mai plauzibilă, Danny. Deşi mi-aş dori din toată inima să fiu sigur că toţi Huggerii s-au aflat acolo unde trebuiau să fie miercurea trecută, când Francine a fost răpită. Drumul de la Hug la Travis şi înapoi ar fi durat cel puţin 20 de minute, şi asta în fugă. Şi domnişoara Dupre nu i-a găsit pe cercetătorii seniori de la Hug timp de 30 de minute. Cu toate acestea, se pare că în tot acest timp au fost împreună pe acoperiş, şi nu erau decât şapte acolo. Sunt sigur că dacă cineva lipsea 20 de minute şi apoi apărea răsuflând greu, ar fi dat naştere la comentarii. Poate că doctorul Addison Forbes nu ar fi apărut răsuflând greu; trebuie să ţinem seama de chestia asta. În plus, în mod sigur ucigaşul vrea să ne facă să credem că toate crimele lui sunt legate de Hug. Altfel de ce ar fi ales curtea familiei Kyneton pentru a-şi îngropa cadavrul? A vrut ca fata să fie găsită repede, aşa că a acoperit-o superficial cu puţin noroi. Probabil că animalele hoitare din zonă s-au adunat imediat. Îl irită cineva sau ceva, dar de ce anume nu pot să-mi dau seama.
   - Nu crezi că familia Kyneton are vreo legătură cu chestia asta? întrebă Silvestri.
   - Încă nu i-am verificat pe Hilda şi pe Keith, dar Ruth Kyneton e sigur scoasă din cauză.
   - Şi acum ce faci?
   - O să vorbesc cu Hilda şi cu Keith astăzi, dar pe ceilalţi Huggeri o să-i las în pace până luni. Vreau să-i las să fiarbă în suc propriu peste weekend, să se uite la buletinele de ştiri şi să-i asculte pe poliţiştii care apar la televizor.
   - O să continue să omoare, nu-i aşa? întrebă Marciano.
   - Nu se poate stăpâni, Danny. Va trebui să-l oprim noi.
   - Dar grupul acela nou de psihiatri pe care-l consultă FBI-ul şi poliţia din New York? Niciun ajutor de acolo? întrebă Silvestri.
   - Aceeaşi melodie, John. Nimeni nu ştie prea multe despre ucigaşii în serie. Psihiatrii invocă tot felul de ritualuri şi obsesii, dar până acum n-au venit cu nimic care să ne fie de un real ajutor. Nu ne pot spune cum arată tipul ăsta, cât de bătrân e, sau ce fel de slujbă are, ori ce copilărie a avut, ce educaţie a primit – este o enigmă, un blestemat de mister...
    Carmine se opri, înghiţi în sec, şi închise ochii.
    - Îmi cer scuze, domnule. Mă afectează foarte mult.
   - Pe toţi ne afectează. Chestia e că s-ar putea să existe mai mulţi criminali în serie decât ştim noi, spuse Silvestri. Prea mulţi care seamănă cu ucigaşul nostru, şi până la urmă va trebui să facă ceva în sensul ăsta, să ne ajute să-i prindem. Tipul nostru a reuşit să ucidă de 10 ori înainte ca noi să ştim măcar că există.
    Scoase o altă ţigară de foi şi începu să o mestece.
    - Scoate-l din circuit, Carmine.
   - Asta şi intenţionez să fac, spuse Carmine, ridicându-se în picioare. Mai devreme sau mai târziu ticălosul ăsta o să facă un pas greşit, şi în momentul acela, o să fiu acolo, să-l prind în cădere.

   - Oh, chestia asta s-ar putea să-l distrugă pe Keith! ţipă Hilda Silverman, cu faţa albă ca varul. Tocmai acum, când a primit o ofertă grozavă... Nu e drept!
   - Ce fel de ofertă? întrebă Carmine.
   - Un parteneriat într-o clinică privată. Va trebui să-şi răscumpere partea, bineînţeles, dar am reuşit să punem deoparte destul pentru a putea face faţă.
   Ceea ce dezlega misterul traiului aproape mizer pe care-l duceau, se gândi Carmine, mutându-şi privirea de la Hilda la Ruth; amândouă păreau la fel de îngrijorate pentru soarta lui Keith. Uniunea Femeilor lui Keith.
   - La ce oră aţi ajuns aseară acasă, doamnă Silverman?
   - La puţin după 6.
   - La ce oră v-aţi culcat?
   - La zece. Aşa cum fac întotdeauna.
   - Deci nu l-aţi aşteptat pe soţul dumneavoastră?
   - Nu e nevoie. Îl aşteaptă Ruth. În momentul de faţă eu câştig cei mai mulţi bani în familie, înţelegeţi?
   Se auzi zgomotul unei maşini care parca şi cele două femei împietriră. Apoi săriră de pe scaune, se repeziră la uşă şi începură să sară asemeni unor jucători de baschet care îşi ocupau poziţiile pe teren.
   Oho! exclamă Carmine când Keith Kyneton intră pe uşă.
   Era clar un prinţ, nu un broscoi din Dayton, Ohio. Cum se petrecuse această transformare, şi unde? Schimbarea de înfăţişare şi de atitudine nu constituia o enigmă, dar pe Carmine îl fascinau cel mai mult hainele. Totul de cea mai bună calitate, de la pantalonii de gabardină, cu croială elegantă şi până la puloverul maroniu de caşmir.
   Neurochirurgul îmbrăcat impecabil, după o zi petrecută în sala de operaţii, în timp ce soţia şi mama lui se îmbrăcau de la magazinele ieftine, în perioadele de reduceri.
   După ce îşi scutură femeile de pe el, Keith se uită la Carmine cu nişte ochi gri şi duri, iar buzele pline i se subţiară.
   - Dumneata eşti cel care m-a scos din sala de operaţii? vru el să ştie.
   - Da, eu sunt. Locotenentul Carmine Delmonico. Îmi cer scuze, dar presupun că la Chubb mai există un neurochirurg care să vă ţină locul.
   - Da, bineînţeles că există! se răsti el. De ce mă aflu aici?
    După ce auzi despre ce era vorba, Keith se prăbuşi într-un fotoliu.
    - În curtea noastră? şopti el. A noastră?
   - A dumneavoastră, domnule doctor Kyneton. La ce oră v-aţi întors noaptea trecută?
   - Cred că pe la două şi jumătate.
   - Aţi observat ceva suspect în locul în care v-aţi parcat maşina? Parcaţi întotdeauna în faţă, sau băgaţi maşina în garaj?
   - În toiul iernii o ţin în garaj, dar deocamdată o mai las o perioadă afară, spuse el uitându-se mai mult la Hilda decât la Ruth. Este un Cadillac de un an, porneşte la prima cheie dimineaţa.
    Îşi recăpăta încet părerea foarte bună pe care o avea despre el.
    - Adevărul este că atunci când ajung acasă sunt frânt de oboseală.
   Un Cadillac nou, în timp ce mama şi soţia ta conduc rable vechi de 15 ani. Ce om de rahat mai eşti şi tu, doctore Kyneton.
   - Nu mi-aţi răspuns la întrebare, domnule doctor. Aţi observat ceva neobişnuit când aţi ajuns aseară acasă?
   - Nu, nimic.
   - Aţi observat că noaptea trecută era cam umedă?
   - N-aş putea spune că da.
   - Aleea dumneavoastră nu este îngrădită. Aţi remarcat vreo urmă de cauciucuri?
   - V-am spus, n-am observat nimic! ţipă el agitat.
   - Cât de des lucraţi până târziu, domnule doctor Kyneton? Vreau să spun, Holloman este luat cu asalt de pacienţi care au nevoie de priceperea dumneavoastră?
   - Din moment ce secţia noastră este singura din tot statul dotată cu echipamentul necesar pentru chirurgie cerebrovasculară, da, sunt momente când suntem foarte aglomeraţi.
   - Deci este ceva normal să vă întoarceţi acasă la două-trei dimineaţa?
   Kyneton îşi muşcă buza şi brusc îşi feri privirea de mama sa, de soţia lui şi de cel care îi punea întrebările. Ascundea ceva.
   - Nu e întotdeauna vorba despre operaţii, spuse el posomorât.
   - Dacă nu sunt operaţii, atunci despre ce este vorba?
   - Sunt asistent universitar, domnule locotenent. Asta presupune pregătirea seminariilor, întocmirea unor fişe de caz foarte detaliate, conducerea grupurilor de studenţi care vizitează spitalul la care se adaugă asistarea şi pregătirea neurochirurgilor rezidenţi.
    Rămase cu privirea aţintită în gol.
   - Soţia dumneavoastră mi-a spus că urmează să cumpăraţi o poziţie de partener într-o clinică privată de neurochirurgie.
   - Da, aşa este. Un grup din New York.
   - Mulţumesc, doamnă Silverman, domnule doctor Kyneton. S-ar putea să mai am întrebări pentru dumneavoastră, mai târziu, dar deocamdată ajunge.
   - Vă conduc, spuse Ruth Kyneton.
   - Chiar nu era nevoie să mă conduceţi, spuse Carmine în treacăt după ce ajunseră pe verandă şi uşa de la intrare se închise în spatele lor.
   - Îmi pare bine că noi doi nu suntem fraieri.
   - Asta credeţi despre ei doi, doamnă Kyneton? Că sunt fraieri?
   Ea oftă, dădu cu piciorul unei pietricele, trimiţând-o departe în noapte.
   - Cred că zânele l-au adus pe Keith – niciodată nu se potrivea cu restul, numai fiţe şi figuri, şi asta încă dinainte de a merge la grădiniţă. Dar s-a străduit din răsputeri să înveţe, să devină mai bun. Şi pentru asta îl iubesc din tot sufletul. Hilda i se potriveşte. Poate că nu pare aşa, dar chiar i se potriveşte.
   - Şi dacă o să cumpere o poziţie de partener în clinica aceea privată, dumneavoastră ce-o să faceţi? întrebă el pe un ton dur.
   - Oh, dar eu nu merg cu ei! spuse ea veselă. Eu o să rămân aici, pe Griswold Lane. O să aibă ei grijă de mine.
   Carmine ar fi vrut să spună o grămadă de chestii, dar n-o făcu. Se mulţumi să zică:
   - Noapte bună, doamnă Kyneton. Sunteţi o femeie pe cinste.

   După ce se întoarse pe strada Cedar, Carmine analiză îndelung neaşteptata descoperire că ucigaşul ascundea uneori fetele în locul în care le răpea şi le lua de acolo mai târziu.
    Îl chinuia mai mult decât schimbarea în privinţa etniei victimelor.
   - Nu ne roagă să-l prindem, îi spuse el lui Silvestri, şi nici nu îşi bate joc de noi ca să ne demonstreze cât de deştept este. Nu cred că orgoliul lui are nevoie de o astfel de stimulare. Dacă îşi bate joc de noi, asta se datorează faptului că trebuie să o facă, ca parte din planurile lui, nu e doar o chestie separată, nu e un supliment. Ca de exemplu, îngroparea lui Francine în curtea familiei Kyneton. După părerea mea, ăsta este un mecanism de apărare. Şi-mi spune că ucigaşul are legătură cu Hugul, că îi poartă pică unei persoane de acolo – şi că nu se teme deloc că am putea să-l prindem.
   - Cred că va trebui să percheziţionăm Hugul, spuse Silvestri.
   - Da, domnule, şi mai mult, trebuie să-l percheziţionăm mâine, pentru că e sâmbătă. Dar pun mâna în foc că judecătorul Douglas Thwaites n-o să ne semneze un mandat de percheziţie.
   - Spune-mi ceva ce nu ştiu deja, mormăi Silvestri. Cât e ceasul?
   - Şase, spuse Carmine, uitându-se la ceasul vechi, feroviar, atârnat pe peretele din spatele lui Silvestri.
   - O să-l sun pe M.M., să văd dacă poate să-i convingă pe cei din Consiliul de la Hug să ne permită efectuarea unei percheziţii. Bineînţeles, dacă vor, pot să asiste câţi Huggeri vor, dar dac-ar fi după tine, pe cine ai prefera, Carmine?
   - Pe profesorul Smith şi pe domnişoara Dupre, spuse repede Carmine.

   - I-a făcut o injecţie cu Demerol, spuse Patrick când Carmine intră. N-ar fi putut să o înţepe în venă, mai ales că fata se zbătea, dar trebuia să se asigure că drogul o să-şi facă efectul foarte repede. Aşa că m-am uitat mai întâi la abdomen, şi am găsit. Chiar şi cu riscul de a perfora intestinele sau ficatul, a trebuit să folosească un ac gros – unul mai fin ar fi înaintat uşor, n-ar fi înlăturat obstacolele. Şi asta a fost salvarea noastră. O înţepătură de ac fin, cu numărul douăzeci şi cinci, s-ar fi vindecat complet în cele şapte zile cât a ţinut-o în viaţă. Acul de 18 a făcut o gaură cât toate zilele.
   - De ce are efect mai rapid o injecţie făcută în abdomen decât una intramusculară?
   - Se numeşte injecţie parenterală, amestecă drogul cu fluidul din cavitatea abdominală. Aproape la fel de eficientă ca o intravenoasă. Am presupus că a folosit Demerol, un opiaceu cu acţiune rapidă. Numele generic – meperidină. Dă dependenţă mai rapid decât heroina, aşa că este foarte greu să obţii o reţetă pentru varianta de comprimate orale. Doar personalul medical are acces la fiole. Oricum, am avut dreptate. Am descoperit rapid semne de meperidină.
   - Ştii cumva cât de mult i-a administrat?
   - Nu. Am găsit urmele de substanţă în celulele pielii penetrate de ac. Dar fie că a calculat greşit dozajul, fie Francine avea o rezistenţă mai mare decât majoritatea oamenilor la substanţa respectivă. Dacă ea a reuşit să-şi ascundă jacheta, înseamnă că s-a trezit mult mai devreme decât a estimat el.
   - Fără căluş, dar acoperită cu o saltea foarte groasă. Eventual legată cu bandă adezivă peste pantaloni şi peste bluză. Poate că i-a scos chiar el jacheta pentru a-i putea lega mâinile, spuse Carmine. Când s-a trezit, a văzut că nu se poate mişca prea mult, deşi e posibil să fi încercat să-şi elibereze mâinile. Cred că Francine era o tânără remarcabilă. O tânără de genul celor pe care nu ne putem permite să le pierdem.
   - Toate sunt genul acesta.
    Patrick se încruntă.
    - Totuşi, el ar fi trebuit să vadă o mânecă roz ieşind din saltea.
   - Era destul de întuneric şi el se grăbea. Este posibil ca Francine să fi reuşit să se mişte îndeajuns de mult pentru a ascunde ce reuşise să facă, sau poate când a deschis lada a ieşit de acolo gata de luptă.
   - E o posibilitate, spuse Patrick.
   - Ai mâncat în seara asta, Patsy?
   - Nessie s-a dus la un concert la Chubb, aşa că o să mănânc la Malvolio’s.
   - Şi eu la fel. Ne vedem acolo imediat după ce îi spun lui Silvestri unde mă duc.
    Carmine rânji.
    - Cred c-o să stea pe telefon cel puţin încă o oră.

...............................................