Deschis. Închis, Colleen McCullough

 .....................................

6-7

      - Ne-au păcălit, spuse Carmine, stând la malul apei cu Abe şi Corey. Cum am putut fi atât de dobitoci? Am supravegheat toate drumurile fără să ne gândim la port. Au aruncat-o aici dintr-o barcă.

   - Întreg ţărmul de est a fost îngheţat până sâmbătă noaptea, zise Abe. Au acţionat în ultimul minut; nu cred că au plănuit să o lase aici.
   - Pe dracu’, nu-i aşa, spuse Carmine sigur pe el. Dezgheţul le-a uşurat misiunea, atâta tot. Dacă apa rămânea îngheţată ar fi mers pe gheaţă tot drumul pe la o stradă pe care noi nu o patrulam. Puteau folosi o barcă pentru a o aduce suficient de aproape ca să o arunce. N-au ajuns deloc pe ţărm.
   - E îngheţată complet, spuse Patrick venind alături de ei. O rochie liliachie cusută cu perle, nu cu strasuri. Un fel de material de panglică cum n-am mai văzut. Rochia se potriveşte mai bine decât cea a Margarettei, cel puţin ca lungime, încă nu am întors-o să văd dacă e închisă la spate. Niciun semn de legături şi nicio tăietură dublă la gât. Dacă n-ar exista cele câteva frunze umede, ar fi foarte curată.
   - Din moment ce nu au coborât pe ţărm, nu vom găsi nimic aici. Te las să verifici, Patsy. Haideţi, băieţi, le spuse lui Abe şi Corey, trebuie să îi întrebăm pe toţi proprietarii loturilor de lângă apă dacă au auzit sau au văzut ceva azi-noapte. Dar, Corey, tu trebuie să lărgeşti un pic spectrul, la şalupa poliţiei şi cercetează vasele staţionate prin port. Poate cineva a urcat pe punte să ia o gură de aer proaspăt şi a văzut ceva.

    - E exact la fel ca şi în cazul Margarettei, le spuse Patrick lui Silvestri, Marciano, Carmine şi Abe.
   Corey era plecat cu şalupa poliţiei.
   - Umerii lui Faith sunt mai înguşti, iar sânii mici, aşa că au reuşit să încheie nasturii de la rochie. Nu există niciun semn pe ea, ceea ce înseamnă că a fost învelită într-un material impermeabil în timp ce au transportat-o cu barca. Ceva mai fin şi mai subţire decât pânza obişnuită. Bărcile sunt întotdeauna udate de stropi de apă, dar rochia era uscată complet şi nepătată.
   - Cum a murit? întrebă Marciano.
   - A fost violată până a murit, la fel ca Margaretta. Ceea ce nu ştiu este dacă noua lor ustensilă e concepută anume ca să ucidă sau dacă ei preferă să îşi facă treaba mai lent folosind-o, să zicem de-a lungul mai multor atacuri. Imediat ce Faith a murit au pus-o într-un congelator, dar nu unul obişnuit. Mai degrabă unul de supermarket. E suficient de lung ca Margaretta să poată fi întinsă şi îndeajuns de lat ca fetele să fie puse cu braţele lipite de corp şi picioarele uşor depărtate. Ambele fete au fost îmbrăcate după ce îngheţaseră bocnă. Chiloţii lui Faith erau mici, dar liliachii în loc de roz. Mâinile şi picioarele goale. Faith are două degete ciudate la piciorul stâng. Va fi mai uşor de identificat după ce familia îşi va reveni.
   - Crezi că ambele rochii au fost făcute de aceeaşi persoană? întrebă Silvestri. Adică, sunt diferite, dar totuşi la fel.
   - Nu sunt expert în rochii. Poate că doamna lui Carmine ar trebui să se uite şi să ne zică, spuse Patrick făcând cu ochiul.
   Carmine roşi. E chiar atât de clar? Şi ce dacă e, în fond? E o ţară liberă şi sper să nu avem niciodată nevoie de mărturia Desdemonei ca să îi prindem pe nenorociţii ăştia.
   Un avocat mi-ar spune că Desdemona e cea mai mare greşeală pe care am făcut-o în acest caz, dar sunt hotărât să-mi urmez instinctul care îmi spune că, în ciuda tentativei comise asupra ei, aceasta nu este relevantă pentru caz. Nu cred că dragostea m-ar face să îmi pierd instinctele de poliţist. Doamne, dar o iubesc! Când a apărut în balconul meu am ştiut în acea secundă că înseamnă totul pentru mine. E lumina vieţii mele.
   - Ai reuşit să găseşti ceva despre rochia roz? întrebă Danny Marciano.
   - Nu. Am pus pe cineva să verifice toate magazinele din stat în care se vând haine pentru copii, dar rochiile acestea de o sută de dolari au părut cam prea scumpe pentru cei din Connecticut. Iar asta e ciudat având în vedere faptul că aici sunt unele dintre cele mai bogate zone din ţară.
   - Mamele înstărite îşi petrec viaţa conducându-si Cadillacurile de la un magazin la altul, spuse Silvestri. Ajung şi până la Filene’s în Boston, pentru numele lui Dumnezeu! Şi în Manhattan.
   - Exact, zise Carmine cu un rânjet. O să examinăm Paginile Aurii din Maine şi până în Washington, D.C. Cine vrea sendviş cu şuncă şi nişte sirop?
   Bine cel puţin că mănâncă din nou, se gândea Patrick dând aprobator din cap la auzul planului expus de Carmine.
   Dumnezeu ştie ce vede la englezoaica aceea, dar nu e ca fosta lui soţie. Nu s-a îndrăgostit din nou de o frumuseţe, deşi cu cât mă uit mai bine la ea, cu atât mi se pare mai atrăgătoare. Un lucru e sigur, îi merge mintea şi ştie să o folosească. Asta îl atrage cel mai mult pe Carmine.

   - Oh, Addison s-a dus până la Hug, îi spuse Robin voioasă lui Carmine când ajunse la casa familiei Forbes.
   - Păreţi veselă, remarcă el.
   - Locotenente, timp de 3 ani am trăit în iad, spuse ea mergând sprinten. După ce a avut acel infarct, Addison credea că nu mai are mult de trăit. Era foarte speriat. Alergările, nimic în afară de fructe şi legume crude – mă duceam şi până în Rhode Island, doar să găsesc o bucată de peşte pe care să nu o respingă corpul lui. Era ferm convins că un şoc îl va ucide şi făcea tot posibilul ca să evite aşa ceva. Apoi în dimineaţa asta a găsit-o pe săraca fată şi s-a speriat foarte tare, dar n-a simţit nici cea mai mică durere.
   Râse clipind des.
   - Ne-am reluat viaţa normală.
   Fără să bănuiască nicio clipă că Addison Forbes avea fantezii criminale în legătură cu soţia sa, Carmine plecă după ce mai dădu o tură în jurul casei, gândindu-se că, într-adevăr, găsirea cadavrului respectiv avusese şi un efect pozitiv.
   Doctorul Addison Forbes o să fie un om mult mai fericit – cel puţin până când avocaţii lui Roger Parson junior o să găsească o clauză ce putea fi contestată din testamentul unchiului William. Oare Fantomele plănuiau să distrugă atât Hugul, cât şi fetele tinere şi frumoase? Şi dacă da, de ce? Nu cumva pentru că, dacă ar distruge Hugul, l-ar termina de fapt pe profesorul Robert Mordent Smith? În cazul acesta, lucrurile erau pe făgaşul cel bun. Şi care era rolul Desdemonei în toate astea?
   Luaseră micul dejun împreună punându-i tot felul de întrebări într-o manieră cât se poate de poliţienească: văzuse vreun lucru pe care memoria conştientă nu-l înregistrase, umblase pe vreo stradă când una din fete fusese răpită, făcuse cineva din Hug vreo remarcă nepotrivită, se întâmplase ceva nelalocul lui? La toate aceste întrebări i-a răspuns sigură pe ea şi răbdătoare că nu, nu şi nu.

   După drumurile făcute prin Hug fără niciun rezultat, Carmine se urcă în Ford luând-o spre New York, spre partea Bridgeportului unde se afla Trumbull.
   Deşi nu se aştepta să fie lăsat să îl vadă pe Profesor, nu găsea niciun motiv de a nu inspecta cât mai mult posibil din conacul Marsh, ca să se lămurească asupra a ceea ce raportase poliţia din Bridgeport: că un deţinut/pacient ar putea evada uşor de acolo.
   În timp ce intra pe acele porţi, decise că agorafobia i-ar fi ţinut mai uşor pe pacienţi înăuntru decât patrulele de pază. Căci acestea nu existau.
   Bun. Şi acum încotro? La familia Chandra. Proprietatea lor se afla în partea în care Route 133 ducea spre o zonă cu ferme, hambare şi câmpuri presărate cu livezi de meri. Prea târziu pentru a mai vorbi o dată cu Nur Chandra la Hug – plecase de acolo vinerea trecută, la fel ca şi Cecil.
   Proprietatea îi aducea aminte lui Carmine de complexul de la Cape Cod: câteva case împrăştiate pe întreaga suprafaţă; cu toate că aici terenul era mult mai mare – avea aproape patru hectare. Carmine fu impresionat să constate câte eforturi se făceau, câţi oameni lucrau doar pentru a asigura un trai de huzur unui cuplu putred de bogat şi celor câţiva copii ai lor. Nici nu era de mirare că familia Chandra angajase un şef şi un asistent care să supravegheze armata de lachei cu turbane. Totul era structurat în aşa fel încât membrii familiei nu trebuiau să facă nici cel mai mic efort. Un metaforic pocnet din degete şi orice dorinţă li se îndeplinea imediat.
   - E foarte incomod, îi spuse doctorul Nur Chandra lui Carmine în impunătoarea sa bibliotecă. Hug a fost perfect pentru nevoile mele, inclusiv Cecil.
   - Păi şi atunci de ce plecaţi? întrebă Carmine.
   Chandra îi aruncă o privire dispreţuitoare.
   - Haide, domnul meu, cred că-ţi poţi da seama şi singur că Hugul e deja ceva de domeniul trecutului. Robert Smith nu se va întoarce şi mi s-a spus că guvernatorii Parson caută o clauză care să-i scutească de finanţarea Hugului. Aşa că prefer să plec acum cât lucrurile sunt în mişcare decât să trebuiască să mai calc peste alte cadavre. Trebuie să plec atâta vreme cât acest Monstru încă omoară, ca să nu mai fiu suspectat. Pentru că nu îl veţi prinde, domnule locotenent.
   - Mi se pare logic, domnule doctor Chandra, dar bănuiesc că adevăratul motiv pentru care vreţi să vă luaţi tălpăşiţa acum e legat de maimuţele dumneavoastră. Şansele de a le lua cu dumneavoastră în haosul ce domneşte în prezent sunt mult mai mari decât după ce familia Parson va deveni mai interesată de Hug, va privi institutul nu numai ca pe beneficiarul unei simple clauze testamentare. Practic, acum dumneavoastră plecaţi cu bunuri care aparţin Hugului, bunuri în valoare de aproximativ un milion de dolari, indiferent de clauzele din contract.
   - O, foarte perspicace, locotenente! spuse Chandra. Tocmai de aceea plec acum. După ce eu şi macacii mei vom pleca, totul va fi un fapt consumat.
   - Macacii sunt încă la Hug?
   - Nu, se află în locaţii temporare. Împreună cu Cecil Potter.
   - Şi când plecaţi spre Massachusetts?
   - Lucrurile s-au pus deja în mişcare. Eu voi pleca vineri cu soţia şi copiii. Cecil şi macacii, mâine.
   - Am auzit că v-aţi cumpărat o proprietate foarte frumoasă lângă Boston.
   - Da. Practic seamănă foarte mult cu locul ăsta.
   În încăpere intră Surina Chandra înveşmântată cu un sari roşu încrustat cu aur, cu mâinile, gâtul şi părul pline de bijuterii strălucitoare. În spatele ei se aflau două fetiţe de vreo 7 ani – gemene, presupuse Carmine uimit de frumuseţea lor. Dar emoţia lui dispăru repede, de îndată ce ochii îi alunecară spre hainele pe care le purtau. Rochiţe identice cu şnururi şi pietre, cu fuste lungi şi strânse şi mâneci bufante. Ambele de un verde eteric.
   Trecu, cumva, şi peste prezentări. Fetele Leela şi Nuru erau într-adevăr gemene. Fiinţe modeste, cu ochi negri, imenşi şi părul negru prins în cozi peste umeri. La fel ca şi mama lor, emanau un parfum oriental pe care Carmine nu-l putea asemui cu nimic – un parfum de mosc, greu şi tropical. Purtau cercei cu diamante în urechi.
   - Îmi plac foarte mult rochiţele voastre, le spuse gemenelor aplecându-se la înălţimea lor, însă fără să se apropie prea tare.
   - Da, sunt frumoase, zise mama lor. E greu să găseşti asemenea haine pentru copil în America. Sigur că au multe trimise de acasă, dar când le-am văzut pe acestea, n-am rezistat tentaţiei de a le cumpăra.
   - Dacă nu vă supăraţi, doamnă Chandra, unde aţi găsit rochiţele?
   - Într-un mall nu departe de locul unde vom sta. Un magazin minunat pentru fete, mai bun decât orice am găsit în Connecticut.
   - Îmi puteţi spune unde este acest mall?
   - Îmi pare rău, dar nu ştiu. Mie mi se par toate la fel şi nu cunosc prea bine zona.
   - Bănuiesc că nu vă amintiţi nici numele magazinului, nu?
   Râse descoperindu-şi dinţii.
   - Întrucât am crescut cu J.M. Barrie şi Kenneth Graham, sigur că ştiu! Tinker Bell.
   Gemenele plecară, făcându-le sfios cu mâna.
   - Le-aţi plăcut fetiţelor, zise Chandra.
   Frumos, dar nerelevant.
   - Pot folosi telefonul dumneavoastră, domnule doctor?
   - Sigur, domnule locotenent. Vă las singur.
   Nu poţi să le reproşezi nimic nici la capitolul maniere, deşi etica lor e diferită, se gândea Carmine, în timp ce îl suna pe Marciano, cu degete tremurătoare.
   - Ştiu de unde sunt cumpărate rochiile, spuse el fără nicio introducere. Tinker Bell. Tinker Bell, două cuvinte. Au un magazin într-un mall din afara Bostonului, dar pot fi şi altele. Începeţi căutările.

   - Două magazine, zise Marciano când Carmine intră. Boston şi White Plains, amândouă în malluri scumpe. Eşti sigur?
   - Ferm convins. Două dintre fetiţele lui Chandra purtau rochii ca ale Margarettei doar că erau verzi. Problema e pe care Tinker Bell îl frecventează Fantomele noastre?
   - Pe cel din White Plains. E mai aproape, dacă nu cumva stau lângă graniţa cu Massachusetts. Asta e o posibilitate, bineînţeles.
   - Atunci Abe poate merge la Boston mâine în timp ce eu mă duc la White Plains. Dumnezeule, Danny, avem în sfârşit un fir!

23

Marţi, 15 februarie, 1966

   Magazinul Tinker Bell din White Plains se afla într-un mall cu haine scumpe şi magazine de mobilă, dar şi cu inevitabilele fast-fooduri, farmacii sau curăţătorii. Mai erau şi câteva restaurante unde se servea mai degrabă prânzul decât cina. Clădirea nouă avea două niveluri, dar cei de la Tinker Bell erau prea descurcăreţi în materie de bani pentru a fi expediaţi la etaj. Se aflau chiar lângă intrare, la parter.
   Era, din câte vedea Carmine privind din exterior, un loc foarte spaţios rezervat doar hainelor pentru fete. Aveau reduceri la paltoane şi haine de iarnă; nu exista nimic sintetic în magazin, ci doar haine din fibre naturale.
   Remarcă şi o zonă deschisă printr-o arcadă, destinată blănurilor naturale, numită Kiddiminx. Câţiva clienţi se plimbau printre rafturi chiar şi la această oră matinală, unii cu copiii, alţii singuri. Nu se vedea niciun bărbat. Oare câţi hoţi de magazine sunt aici? se întrebă poliţistul.
   Intră cu un aer încrezător, arătând şi simţindu-se cât se poate de nepotrivit pentru locul acela. I se părea că pe fruntea lui scria „poliţist”, în timp ce femeile se dădeau deoparte din calea lui, iar vânzătoarele începuseră să şuşotească.
   - Pot vorbi cu şeful, vă rog? o întrebă pe o fată care nu fusese încă antrenată în şuşoteli.
   Fata îl conduse imediat în spatele magazinului şi bătu la o uşă pe care nu scria nimic.
   Doamna Giselle Dobchik l-a poftit înăuntru într-o cămăruţă plină de cutii de carton. De o parte a mesei ce îi servea doamnei Dobchik drept birou, se afla un seif, dar nu mai era loc pentru un scaun rezervat „musafirilor”. Reacţia, la vederea insignei, a fost o curiozitate moderată. În jur de 40 de ani, doamna era foarte bine îmbrăcată, blondă, cu unghiile date cu lac roşu.
   - Recunoaşteţi asta, doamnă? întrebă el scoţând din servietă rochia cu şnur roz purtată de Margaretta. Îi arătă şi rochiţa liliachie a lui Faith. Sau asta?
   - Aproape sigur Tinker Bell, spuse ea simţindu-se cuprinsă de un fior rău. Etichetele au fost rupte, dar pot să vă asigur că sunt Tinker Bell. Avem şi noi trucurile noastre.
   - Bănuiesc că nu ştiţi cine le-a cumpărat?
   - Oricine, domnule locotenent. Amândouă sunt mărimea 10, potrivite pentru fetiţe între 10 şi 12 ani. Odată trecută de 12 ani, o fetiţă vrea să arate mai mult ca Annette Funicello, decât ca o zână. Avem în permanenţă în stoc câte una din fiecare model şi culoare, dar va fi greu să găsim două. Veniţi cu mine.
   Urmând-o în afara biroului şi pătrunzând într-o încăpere spaţioasă plină cu rochiţe strălucitoare, cu volănaşe, Carmine înţelesese ce voise să spună mai devreme femeia; trebuie să fi fost mai mult de două mii de rochiţe în culori de la alb la roşu-închis, toate împodobite cu perle sau pietre strălucitoare.
   - Şase mărimi de la 3 la 12 ani, 20 de modele diferite şi culori, spuse ea. Suntem celebri pentru aceste rochiţe – se vând aproape imediat ce le aducem în depozit. Până la urmă nu se poate ca două fetiţe să poarte acelaşi model şi aceeaşi culoare la aceeaşi petrecere! Un obiect cumpărat de la Tinker Bell e un semn al poziţiei tale sociale. Întrebaţi orice mamă sau copil din Westchester. La fel e şi în Connecticut – avem mulţi clienţi care vin din Farfield sau Litchfield.
   - Dacă mi-aş putea lua rochiile şi servieta, doamnă Dobchik, aţi accepta o invitaţie la prânz sau la o cafea? Aici mă simt ca un elefant într-un magazin de porţelanuri.
   - Mulţumesc, chiar mi-ar prinde bine o pauză, zise doamna Dobchik.

   - Afirmaţia dumneavoastră despre două fetiţe care să poarte aceleaşi rochiţe la aceeaşi petrecere mă face să presupun că păstraţi o evidenţă destul de detaliată, spuse el, sorbind cu paiul ciocolata caldă.
   - Bineînţeles, nici nu se poate altfel. Doar că ambele modele pe care mi le-aţi arătat sunt permanente de câţiva ani, deci am vândut o grămadă. Cea cu roz se vinde de 5 ani, cea liliachie de patru. Cele pe care le aveţi dumneavoastră au fost atât de prost întreţinute, încât e imposibil să îţi dai seama exact de anul fabricaţiei.
   - Şi unde sunt făcute?
   Mai sorbi o dată, încântată în mod evident de rolul său de expert.
   - Avem o fabrică mică în Worcester, Massachusetts. Sora mea se ocupă de Boston, eu de White Plains, iar fratele nostru conduce fabrica. O afacere de familie.
   - Se întâmplă vreodată ca bărbaţii să facă cumpărături?
   - Câteodată, domnule locotenent, dar în marea majoritate clienţii noştri sunt femeile. Poate că bărbaţii cumpără lenjerie intimă pentru soţii, însă de regulă evită să cumpere rochiţe de petrecere pentru fiicele lor.
   - Aţi vinde vreodată două rochiţe de aceeaşi mărime şi culoare unui client în cursul aceleiaşi zile? Pentru gemene, să zicem?
   - Da, se întâmplă dar trebuie să aştepte o zi până să aducem a doua rochiţă. Mamele cu gemene le comandă în avans.
   - Dar să cumpere cineva, să zicem, cea cu roz şi cea liliachie cu... nu-mi dau seama ce?
   - Broderie englezească, îl întrerupse ea.
   - Mulţumesc, o să îmi notez. S-a întâmplat să cumpere cineva două modele de culori diferite, cu mărimi identice în aceeaşi zi?
   - Doar o dată, spuse ea oftând satisfăcută. Ah, ce vânzare a fost aceea! Douăsprezece rochiţe pentru fete între 10 şi 12 ani, de model şi culoare diferite.
   Lui Carmine i se făcu părul măciucă.
   - Când?
   - Spre sfârşitul lui 1963 cred că a fost. Pot să verific.
   - Înainte de a ne întoarce şi a vă ruga să verificaţi, doamnă Dobchik, vă mai amintiţi cine a fost această cumpărătoare? Cum arăta?
   - Îmi aduc aminte foarte bine, spuse martorul perfect. Nu numele – căci a plătit cu bani gheaţă. Dar era de vârsta bunicilor, în jur de 55 de ani. Purta o haină şi o pălărie elegantă din samur, şi era machiată discret. I-am remarcat nasul mare, ochii albaştri, ochelarii eleganţi şi glasul plăcut. Geanta şi pantofii erau marca Charles Jourdan şi mănuşile maro asortate cu geanta şi pantofii. Un şofer în costum a dus toate cutiile la limuzină. Era un Lincoln negru.
   - Nu pare a fi genul care are nevoie de bonuri de masă.
   - Măiculiţă, Doamne, nu! N-am mai avut niciodată o asemenea vânzare de rochiţe. O sută cincizeci fiecare, o mie opt sute de dolari. Număra bancnotele de o sută de dolari dintr-un teanc gros de trei centimetri.
   - Aţi întrebat-o cumva de ce cumpăra aşa de multe rochiţe de aceeaşi mărime?
   - Sigur – oricine ar fi întrebat-o! A zâmbit şi a zis că era reprezentanta locală a unei asociaţii caritabile care trimitea rochiţele ca dar de Crăciun pentru fetiţele dintr-un orfelinat din Buffalo.
   - Aţi crezut-o?
   Giselle încuviinţă printr-un zâmbet.
   - E la fel de credibil ca şi cum ai cumpăra 12 rochiţe de aceeaşi măsură, nu?
   - Cred că da.
   S-au întors la Tinker Bell unde doamna Dobchik înregistrase recordul de vânzare. Niciun nume, bani gheaţă.
   - Aţi notat seriile bancnotelor, spuse Carmine. De ce?
   - Exista riscul punerii în circulaţie a unor bani falşi în acea perioadă, aşa că am verificat la bancă cât timp fetele împachetau totul.
   - Şi nu erau contrafăcuţi?
   - Nu, erau cât se poate de autentici, dar banca manifesta interes pentru bancnote deoarece fuseseră eliberate în 1933 chiar după ce trecuserăm de criza financiară şi arătau foarte bine.
   Doamna Dobchik ridică din umeri.
   - M-au întrebat dacă e vreo problemă. Managerul băncii credea că erau bani ce fuseseră puşi deoparte.
   Carmine se uită pe lista celor 18 numere.
   - De acord. Sunt consecutive. Foarte neobişnuit, dar neconcludent.
   - E vorba de vreun caz important? întrebă doamna Dobchik, conducându-l spre uşă.
   - Nu, doamnă. Doar încă o suspiciune în legătură cu bancnotele false de o sută.

   - Ştim că Fantomele plănuiseră a doua serie de crime înainte de a o începe pe prima, spunea Carmine audienţei fascinate. Vânzarea a fost făcută în decembrie 1963 cu mult înainte ca prima victimă, Rosita Esperanza să fie răpită. Au măcelărit 12 fete, câte una la fiecare 2 luni, timp de 2 ani, cele 12 rochiţe Tinker Bell fiind împachetate înainte de ziua în care urmau să fie folosite. Indiferent cine sunt Fantomele, nu respectă un ciclu lunar aşa cum vor psihologii să creadă acum că ciclitatea s-a redus la 30 de zile. Luna nu are nicio legătură cu Fantomele. Astea se ghidează după soare – doisprezecimi, doisprezecimi, doisprezecimi.
   - Ne ajută faptul că ştim de Tinker Bell? întrebă Silvestri.
   - Până nu avem un proces, nu.
   - Dar mai întâi găsiţi Fantomele, zise Marciano. Cine crezi că e bunicuţa, Carmine?
   - Una dintre fantome.
   - Dar ziceai că astea nu sunt crime comise de femei.
   - Încă mai susţin asta, Danny. În orice caz, îi e mai uşor unui bărbat să se deghizeze într-o femeie în vârstă, decât într-una tânără. Pielea mai aspră şi ridurile nu contează la fel de mult.
   - Îmi place recuzita, zise Silvestri pe un ton sec. Haine de samur, un şofer şi limuzina. Am putea să facem cercetări în legătură cu limuzina?
   - Îl voi pune pe Corey să se ocupe mâine, John, dar nu-ţi pune speranţe prea mari. Şoferul a fost probabil o altă Fantomă. Ciudat că doamna Dobchik şi-a adus aminte toate detaliile despre bunicuţă, dar nimic despre şofer, în afară de faptul că purta costum negru, chipiu şi mănuşi de piele.
   - Nu, e logic. Doamna Dobchik asta a ta lucrează în afaceri cu haine. Serveşte femei bogate în fiecare zi, dar nu şi muncitori. Femei pe care le ţine minte, reţinând fiecare gen de blană, pantofi sau genţi franţuzeşti. Pun pariu că bunicuţa nu şi-a scos mănuşile nici când a numărat bancnotele din teanc.
   - Ai dreptate, Patsy. Nu şi-a scos mănuşile niciun moment.
   - Deci nu ne-am apropiat de Fantome, mormăi Silvestri.
   - Într-un fel totuşi, John, am făcut un progres. Din moment ce nu lasă nicio urmă şi nimeni nu ne-a furnizat vreo descriere, căutăm acul în carul cu fân. Câţi oameni sunt în Connecticut, trei milioane? E destul de mic – fără metropole, câteva oraşe mai mari şi o sută de orăşele. Ei bine, ăsta e carul cu fân. Dar la scurtă vreme după ce m-am apucat de cazul acesta mi-am dat seama că nu trebuie să căutăm acul în carul cu fân. Poate că rochiţele Tinker Bell par a fi o altă fundătură, dar nu cred că e aşa. Ele sunt o bucată din puzzle, reprezintă noi probe. Orice informaţie certă despre Fantome ne aduce mai aproape de ele. Ne confruntăm cu un puzzle mozaic format dintr-un cer albastru fără nori, dar rochiţele au umplut un spaţiu liber.
   Carmine se aplecă continuându-si ideea.
   - În primul rând, o Fantomă s-a metamorfozat în două. Apoi, cele două fantome sunt apropiate ca fraţii. Nu ştiu ce culoare are pielea lor, dar ceea ce văd în mintea lor colectivă, este o faţă. Mai mult decât orice altceva, o faţă. Genul de faţă pe care nu îl întâlneşti la fetele albe şi nici prea des la cele de culoare. Fantomele lucrează ca o echipă în adevăratul sens al cuvântului – fiecare are un set specific de sarcini, arii de experienţă. Aceasta probabil că se extinde la tratamentul aplicat victimelor odată prinse. Violul îi excită, dar victima trebuie să fie virgină din toate punctele de vedere – nu vor copile răsfăţate cu himenele intacte. O Fantomă îi dă victimei primul sărut, cealaltă o deflorează. Lucrează în echipă – tu faci asta, eu fac asta. Legat de uciderea în sine, nu ştiu sigur, dar cred că este înfăptuită de Fantoma subordonată. Aceasta îşi face curăţenie. Păstrează capul doar pentru feţe, ceea ce înseamnă că atunci când le vom da de urmă, vom găsi fiecare cap, încă de la Rosita Esperanza. Cât timp poliţia nu a ştiut de faptele lor au făcut răpirile în timpul zilei. Dar odată cu Francine Murray s-a aflat de existenţa lor. Încep să cred că au decis să opereze noaptea din cauza poliţiei şi nu pentru că ar fi plănuit. Pur şi simplu, răpirile nocturne sunt mai puţin riscante.
   Patrick îşi mijea ochii de parcă ar fi privit un obiect foarte mic.
   - Faţa, zise el. Acum te aud prima dată renunţând la toate celelalte criterii, Carmine. Ce te face să crezi că e doar faţa? De ce ai înlăturat culoarea, credinţa, rasa, mărimea, inocenţa?
   - Of, Patsy, ştii doar de câte ori m-am concentrat asupra fiecărui aspect în parte, dar m-am oprit la faţă. Mi-am dat seama pe drum! Margaretta Bewlee m-a ajutat să mă dumiresc. Perla mea neagră după alte şase albe ca zăpada. Ce avea ea în comun cu celelalte? Răspunsul e – o faţă. Nimic în afară de faţă. Trăsătură cu trăsătură e la fel cu a celorlalte. Am fost derutat de diferenţe atât de mult încât am scăpat din vedere singura asemănare – faţa.
   - Dar inocenţa? întrebă Marciano. O avea şi pe asta.
   - Da, e un dat. Dar nu inocenţa e ceea ce le face pe aceste două fantome să răpească fetele respective, ci faţa. Dacă o fată nu are faţa potrivită, nici toată inocenţa din lume nu va stârni interesul fantomelor.
   Se opri încruntat.
   - Continuă, Carmine, îl zori Silvestri.
   - Fantomele – sau poate Fantoma – ştiau pe cineva cu o anumită faţă. O persoană pe care o urăsc mai mult decât tot restul omenirii la un loc.
   Îşi luă capul în mâini.
   - Una dintre ele, sau amândouă. Cea care conduce, cu siguranţă, în timp ce cea care se subordonează poate doar să fie aproape în timpul „distracţiei” – ea e servilă, urăşte aceleaşi persoane ca şi cea dominantă. Când mi-ai spus că Fantomele nu sunt interesate de sâni ai mai umplut un spaţiu gol. Pieptul plat, părul pubian smuls sugerează că fata care avea faţa căutată era prepuberă şi totuşi – dacă e aşa, de ce nu răpesc fete prepubere? Nu le lipseşte nici curajul, nici mintea. Deci cea care are faţa potrivită e cineva pe care măcar una dintre fantome a cunoscut-o din copilărie până când a devenit o tânără domnişoară. O urâse mai mult ca femeie sau ca fetiţă? Asta e întrebarea la care nu am niciun răspuns.
   Silvestri îşi scuipă trabucul.
   - Dar au insistat asupra aspectului infantil în a doua duzină. Rochiţa de petrecere a unei fetiţe.
   - Dacă am şti a cui e faţa, am putea identifica Fantomele. Tot drumul de la White Plains m-am gândit dacă nu cumva pe peretele vreunei case din Hug ar putea fi această faţă, dar ea nu există nicăieri.
   - Încă mai crezi că e în Hug? întrebă Marciano.
   - Una dintre fantome sigur e din Hug. Cealaltă, nu. E jumătatea care pândeşte, poate face câteva răpiri neajutată. Trebuie să fie cineva din Hug, Danny. Da, poţi să nu fii de acord că acele cadavre au fost puse în oricare dintre congelatoarele pentru animale moarte ale Facultăţii de Medicină. Dar unde altundeva în afară de Hug e posibil să cari 2 până la 10 saci voluminoşi de la maşină până la congelator? Cu cât erau mai puţini la un drum, cu atât făceau mai multe transporturi. Oamenii vin şi pleacă din parcări 24 de ore din 24, în timp ce parcarea de la Hug e împrejmuită de un gard şi în ea se intră cu cârdul, dar altfel este pustie la 5 dimineaţa - să zicem. Am observat că există un cărucior de cumpărături legat cu lanţul de zidul din spate al Hugului, pus acolo pentru ca cercetătorii să îşi ducă actele şi cărţile înăuntru. Nu spun că Fantomele nu puteau folosi alte congelatoare, ci că era cel mai simplu să utilizeze facilităţile de la Hug.
   - Într-adevăr, Hugul este varianta mai simplă şi mai uşoară, zise Silvestri.
   - Nu-ţi rămâne decât să speri că nu e Desdemona, Carmine, spuse Patrick.
   - O, dar sunt convins că nu e ea.
   - Aha, deci suspectezi pe cineva.
   Carmine trase adânc aer în piept.
   - Nu suspectez pe nimeni şi asta mă îngrijorează cel mai tare. Ar trebui să suspectez pe cineva, dar de ce nu fac asta? Simt însă că îmi scapă ceva ce e chiar sub nasul meu. Când dorm, totul e clar ca lumina zilei, dar când mă trezesc o iau de la început. Nu pot decât să mă gândesc.

   - Vorbeşte cu Eliza Smith, zise Desdemona cu capul pe umărul lui Carmine; o mutase în apartamentul lui imediat după acea „vizită”. Ştiu că nu-mi spui nimic important, dar sunt convinsă că tu crezi că Fantoma e cineva din Hug. Eliza a făcut parte din Hug de la început şi, deşi nu şi-a băgat nasul unde nu-i fierbea oala, ştie o grămadă de lucruri care altora le scapă. Profesorul mai vorbeşte cu ea când îl supără angajaţii, Tamara e chiar o pacoste, Walt Polonowsky are şi el hibele lui, la fel ca şi Kurt Schiller. Nu trebuie să fii un bun psiholog ca să-ţi dai seama că Profesorul o respectă foarte mult pe Eliza şi ţine cont de părerile ei. Du-te şi vorbeşte cu ea.
   - Profesorul simte vreodată nevoia să vorbească despre tine cu Eliza?
  - Bineînţeles că nu. Până la un anumit nivel, eu gravitez în jurul altei axe decât ei. Sunt văzută ca o contabilă, nu ca un om de ştiinţă, iar din cauza asta nu prezint niciun interes pentru Profesor. Se ghemui lângă el. Vorbesc serios, Carmine. Discută cu Eliza Smith. Ştii foarte bine că în felul acesta vei rezolva acest caz.

24

Luni, 21 februarie, 1966

  După încheierea perioadei de îngheţ, Carmine a fost prea ocupat ca să se întâlnească cu doamna Eliza Smith.
   A reuşit doar la vreo săptămână după ce vorbise cu Desdemona despre asta. Mai mult decât atât, nu prea îşi dădea seama ce informaţii preţioase ar fi putut aduce convorbirea cu doamna Smith. Mai ales acum, după se răspândise vestea că Profesorul nu se va mai întoarce la Hug.
   Temperaturile crescură, iar vântul încetase să mai bată; vremea potrivită pentru hainele călduroase, dar nu neconfortabile. Îngheţul frământărilor rasiale din întreg statul se topise; se semnalau violenţe peste tot.
   În Holloman, Mohammed el Nesr a interzis totalmente orice manifestare de protest întrucât în acea etapă planurile sale nu prevedeau arestări şi emiterea unor mandate de percheziţie. Dintre grupurile nemulţumite de negri care stârneau haos, Brigăzile Negre şi conducătorii lor erau singurii care aveau un formidabil arsenal de arme, nu câteva puşti sau pistoale furate din magazine ori case. Şi acum nu era momentul să dezvăluie existenţa acelui arsenal. Cu toate acestea, Mohammed demonstra fără încetare. Chiar dacă ar fi sperat să mobilizeze mulţimi mai mari, cele care se formau erau suficient de numeroase pentru a scanda şi pentru a flutura pumnul în faţa primăriei, a administraţiei locale, a conducerii facultăţii Chubb, la gară, la autogară, în faţa reşedinţei oficiale a lui M.M şi bineînţeles la Hug. Pe toate pancartele erau scrise lucruri legate de Monstrul din Connecticut şi victimele crimelor rasiale.
   - Până la urmă, îi zise Wesley/Ali lui Mohammed, ceea ce vrem este să scoatem în evidenţă discriminarea rasială. Fetele albiturilor sunt în siguranţă, nu însă şi celelalte adolescente – iar ăsta e un lucru pe care nici măcar guvernatorul din turnul său de fildeş nu poate să-l conteste. Fiecare oraş industrial din Connecticut are cel puţin 18% locuitori de culoare, iar asta înseamnă că trebuie să fim băgaţi în seamă.
   Mohammed el Nesr semăna cu un uliu, un om foarte mândru, cu nas coroiat şi cu o statură impozantă. Părul îi era adunat sub o pălărie pe care el însuşi o concepuse, asemănătoare cu un turban, dar plată în partea de sus. La început avea barbă, însă ulterior decise că o barbă ar fi ascuns o faţă ce se dorea a fi urâtă, crudă sau bestială în faţa camerei. Pe haina lui de piele, pumnul alb, însemnul Brigăzilor Negre, era brodat şi nu imprimat, iar pe dedesubt avea o uniformă militară.
   La fel ca Peter Scheinberg, reuşise să ajungă colonel în armata SUA, aşa că era într-adevăr un vultur şi încă unul cu două diplome.
  Interiorul comandamentului său central de pe Fiftheenth Street, de la numărul 18, era ticsit cu cărţi deoarece el citea întruna tratate de drept, politică şi istorie, studia cu fervoare Coranul şi ştia că e un lider. Cu toate astea încă nu se decisese în privinţa felului în care urma să-şi realizeze revoluţia; poate că în oraşe mari existau comunităţi însemnate de negri, dar albiturile conduceau întreaga naţiune, care nu era nicidecum majoritar urbană. Prima lui idee fusese să recruteze membri ai Brigăzilor Negre din rândul negrilor angajaţi în serviciile militarizate, dar ulterior aflase că, indiferent ce părere aveau despre albituri, puţini militari de culoare erau dispuşi să se înroleze.
   Aşa că după retragerea din Armată – o retragere onorabilă – se mutase în Holloman, pornind de la premisa că un orăşel mai mic era cel mai bun loc pentru a începe să agite masele din ghetouri, gata oricând să-şi manifeste revolta. Iar piatra pe care urma să o arunce în Holloman avea să facă valuri din ce în ce mai mari, şi revoluţia se va extinde în locuri din ce în ce mai îndepărtate. Orator înnăscut, a fost invitat să ţină cuvântări la mişcări din New York, Chicago, L.A., dar liderii locali erau prea ahtiaţi de putere şi nu l-au privit cu interes pe Mohammed el Nesr.
   La 52 de ani el ştia că îi lipseau banii şi o organizaţie naţională care să-i reunească pe toţi cei nemulţumiţi. Ca şi alţi autocraţi, îi cataloga pe oamenii care refuzau să i se supună, drept sclavii albilor. Foarte mulţi alegeau să-l urmeze pe Martin Luther King, care era mai creştin şi mai pacifist.
   Şi-acum iată-l aici, ascultând sfaturile acestui amărât din Louisiana – cum permisese el oare să se întâmple asta?
   - Mă gândeam şi eu, continuă Wesley/Ali, la ce ai spus acum câteva luni – îţi aminteşti? Ziceai că mişcarea noastră are nevoie de un martir. Ei bine, deja mă ocup de asta.
   - Bine, Ali, aşa să faci. Între timp întoarce-te la Hug. Şi pe Eleventh Street.
   - Ce poţi să-mi spui despre adunarea de duminica viitoare?
   - Se pare că vom strânge cincizeci de mii de oameni la Green. Acum hai, tai-o de aici şi lasă-mă să îmi scriu discursul.

   După cum i s-a ordonat, Wesley/Ali s-a îndreptat spre Eleventh Street ca să răspândească vestea că Mohammed el Nesr urma să vorbească la Holloman Green în duminica următoare. Trebuiau să vină cu toţii acolo, însoţiţi de rude şi prieteni.
   Mohammed era un orator charismatic şi foarte deştept pe care merită să îl asculţi. Veniţi ca să aflaţi câte nenorociri au adus albiturile pe capul oamenilor de culoare.
   Nicio fată de culoare nu era în siguranţă, dar Mohammed el Nesr avea răspunsuri.
   Ce păcat, se gândea Wesley/Ali într-un ungher al minţii sale, că niciun alb nu se gândea să îl împuşte pe Mohammed. Ce martir ar fi devenit! Dar aici era vechiul Connecticut, nu se aflau în sud sau în vest; niciun neonazist, sau membru al Ku Klux Klanului. Era doar unul dintre primele 13 state, un rai al libertăţii de exprimare.

   Indiferent ce credea Wesley/Ali, Carmine era convins că şi în Connecticut existau neonazişti şi membri ai Klanului; dar ştia că majoritatea se rezumau doar să vorbească, iar vorbele nu făceau doi bani.
   Dar orice rasist fervent era supravegheat întrucât Carmine nu voia ca vreunul dintre ei să-l încurce pe Mohammed duminică după-amiază. În timp ce Mohammed îşi pregătea discursul, Carmine se gândea cum să îl apere: unde să fie lunetiştii poliţiei, câţi poliţişti în civil să patruleze locurile în jurul mulţimii de protestatari. Sub nicio formă Mohammed el Nesr nu va muri ca un martir.
   Dar sâmbătă seară începuse din nou să ningă şi un viscol de februarie aşternuse peste noapte o zăpadă groasă de treizeci de centimetri; vântul şi temperatura sub zero grade făceau imposibilă o adunare la Holloman Green. Carmine era salvat din nou de clopoţelul iernii.

   Aşa că azi Carmine putea s-o ia pe Drumul 133 ca să vadă dacă doamna Eliza Smith era acasă. Îi deschise chiar ea.
   - Băieţii au plecat la şcoală foarte dezamăgiţi. Dacă ar fi nins noaptea trecută, azi nu ar fi mers la şcoală.
   - Îmi pare rău pentru ei, dar mă bucur pentru mine, doamnă Smith.
   - Adunarea negrilor de la Holloman Green?
   - Exact.
   - Dumnezeu iubeşte pacea, spuse ea cu simplitate.
   - Păi şi atunci de ce nu se ocupă mai mult de asta? întrebă veteranul militar.
   - Pentru că după ce ne-a creat, s-a mutat într-un univers mult mai mare. Poate că atunci când ne-a zămislit ne-a pus o rotiţă care să ne facă să iubim pacea. Când rotiţa se uzează – bum! E prea târziu pentru ca Domnul să se întoarcă.
   - Interesantă teorie, remarcă el.
   - Am făcut prăjiturele în formă de fluturi, zise Eliza, îndreptându-se către bucătărie. Ce-aţi zice de o cafea proaspătă şi nişte prăjituri?
   Prăjiturelele în formă de fluturi, urma să descopere el, aveau interiorul umplut cu frişcă şi arătau ca nişte aripioare dolofane. Şi pe deasupra erau delicioase.
   - Luaţi-le de lângă mine, spuse el după ce înghiţi patru. Altfel voi sta aici şi le voi mânca pe toate.
   - Bine, spuse ea luându-le şi punându-le pe masă. Apoi se aşeză. Şi cu ce ocazie pe aici, domnule locotenent?
   - Desdemona Dupre. Mi-a spus că ar trebui să vorbesc cu dumneavoastră despre oamenii de la Hug întrucât dumneavoastră îi cunoaşteţi cel mai bine. Mă ajutaţi, sau îmi veţi spune să îmi iau tălpăşiţa?
   - Acum trei luni asta v-aş fi zis, dar acum situaţia s-a schimbat. Ştiaţi că Bob nu se mai întoarce la Hug?
   - Da, se pare că toată lumea de acolo ştie asta
   - E o tragedie, domnule locotenent. E un om distrus. Întotdeauna a avut o latură întunecată şi cum eu îl ştiu de o viaţă, l-am cunoscut şi sub acest aspect.
   - Ce vreţi să spuneţi?
  - Depresie accentuată, un mare gol, nimicnicie. Cam aşa îi spune el. A făcut prima criză după moartea fiicei noastre, Nancy. Leucemie.
   - Îmi pare foarte rău.
   - Şi nouă, zise ea clipind des ca să nu izbucnească în plâns. Nancy era cea mai mare şi avea 7 ani când a murit. Ar fi avut 16 ani acum.
   - Aveţi o poză de-a ei?
   - Sute, dar le-am ascuns din cauza predispoziţiei spre depresie a lui Bob. Staţi un pic.
   Plecă pentru a se întoarce cu o poză color a unei copile adorabile făcută sigur înainte ca boala să-şi pună pecetea asupra ei. Par blond creţ, ochi mari albaştri şi o guriţă exact ca a mamei sale.
   - Mulţumesc, spuse el şi puse poza cu faţa în jos pe masă. Şi-a revenit, bănuiesc, după acea depresie?
   - Da, datorită institutului Hug. Faptul că trebuia să conducă institutul Hug l-a ţinut pe lina de plutire.
   - Şi cum vă veţi descurca cu banii? întrebă el fără să îşi dea seama că se uita spre prăjituri.
   a se ridică să-i mai toarne cafea şi îi puse alte două prăjituri în farfurie.
   - Luaţi şi mâncaţi-le. E un ordin. Nu avem grija banilor. Familiile noastre ne-au lăsat moşteniri care ne asigură traiul fără să muncim. Ce lecţie de etică a yankeilor – dorinţa de a munci nu poate fi stăvilită.
   - Dar fiii dumneavoastră?
   - Păi moştenirile şi fondurile noastre vor trece pe numele lor. Sunt băieţi buni.
   - De ce îi bate Profesorul?
   Nu a încercat să nege.
   - Latura întunecată. Nu se întâmplă des, vă rog să mă credeţi. Doar când insistă aiurea – nu renunţă la un subiect sau nu înţeleg că răspunsul e „nu”. Ca băieţii.
   - Mă gândeam când se vor juca băieţii cu trenuleţele împreună cu tatăl lor?
   - Cred că amândoi băieţii mei ar prefera să moară decât să intre în subsolul acela. Bob e... egoist.
   - Am observat, spuse el.
   - Nu-i place să împartă trenuleţele. De aceea au încercat băieţii să le distrugă – v-a spus cât de tare le-au stricat?
   - Da, a avut nevoie de 4 ani să le refacă.
   - Nu-i adevărat. Un băieţel de 7 ani şi unul de 5? Gogoşi, domnule locotenent! Trebuia doar să le strângă de pe jos. Şi apoi i-a bătut ca pe hoţii de cai. A fost nevoie de intervenţia mea ca să îl calmez. Şi i-am spus că dacă îi va mai bate vreodată aşa pe băieţi, o să mă duc la poliţie. Ştia că vorbesc serios. Cu toate astea îi mai bătea din când în când. Niciodată atât de crunt. Fără pedepse sadice. Obişnuieşte să îi critice fiindcă nu sunt atât de buni ca sfânta lor surioară.
   Zâmbetul ei era lipsit de veselie.
   - Cu toate că, vă asigur, domnule locotenent, Nancy nu era cu nimic mai bună decât Bobby sau Sam.
   - Nu v-a fost uşor, doamnă Smith.
   - Poate că nu, dar m-am descurcat.
   Mâncă prăjiturile.
  - Excelente, zise el cu admiraţie. Povestiţi-mi despre Walter Polonowski şi soţia sa.
   - S-au prins singuri într-o plasă religioasă, spuse Eliza dând din cap cu tristeţe. Ea a crezut că el nu ar fi de acord cu metodele contraceptive, iar el şi-a închipuit acelaşi lucru despre ea. Aşa că au făcut patru copii într-o perioadă în care niciunul dintre ei nu îşi dorea asta. Şi mai ales înainte să aibă prilejul să se cunoască reciproc. Să te obişnuieşti să trăieşti cu un străin e greu, dar şi mai greu e când acel străin se schimbă sub ochii tăi în câteva luni – se enervează, aruncă lucruri, se plânge. Paola e mult mai tânără decât Walt – vai, ce fată frumoasa era! Cam la fel ca Marian, cea nouă. Când Paola a aflat despre Marian ar fi trebuit să tacă şi să se ţină de Walt ca să o întreţină. În schimb, o să crească anevoie copiii căci ea sigur nu ştie să muncească. Walt nu vrea să îi dea niciun ban mai mult decât e absolut necesar, aşa că o să vândă casa. Şi cum casa e sub ipotecă, Paola va primi foarte puţini bani. Mai mult decât atât, Marian e însărcinată. Deci Walt va avea două familii de întreţinut. Va trebui să lucreze şi în particular.
   - Sunteţi pragmatică, doamnă Smith.
   - Cineva din familie trebuie să fie.
   - Se zvoneşte, spuse el încet fără să se uite la ea, că Hug va înceta să mai funcţioneze, cel puţin în forma actuală.
   - Sunt sigură ca zvonurile sunt adevărate, ceea ce va înlesni luarea deciziilor de către unii oameni de la Hug. Mă gândesc la Walt Polonowski, dar şi la Maurie Finch. După tentativa de sinucidere a lui Schiller şi găsirea cadavrului acelei sărmane fetiţe, Maurie Finch pare să fi fost afectat. Nu la fel ca Bob, dar aproape. Cu toate astea, de Chuck Ponsonby îmi pare cel mai rău.
   - De ce? întrebă el stârnit de această nouă perspectivă asupra lui Ponsonby, cel pe care îl credea succesorul Profesorului. Indiferent cum se va schimba Hugul, Ponsonby se va descurca cel mai bine dintre toţi.
   - Chuck nu e un cercetător strălucit, spuse Eliza cu o voce neutră. Bob a avut grijă de el încă de când s-a deschis Hugul. Mintea lui Bob coordonează munca lui Chuck şi amândoi ştiu asta. O conspiraţie între cei doi. În afară de mine, nu cred că mai bănuieşte cineva ceva.
   - De ce ar face Profesorul asta, doamnă Smith?
   - Legături vechi, domnule locotenent – legături foarte vechi. Provenim din acelaşi grup de yankei, familiile Ponsonby, Smith şi Courtenay – familia mea. Prietenia durează de generaţii, iar Bob a avut grijă ca destinul să nu îi distrugă pe cei din familia Ponsonby – la fel ca şi mine.
   - Destinul?
   - Len Ponsonby – tatăl lui Chuck şi Claire – era foarte bogat, ca şi înaintaşii săi. Apoi, Len Ponsonby a fost ucis. Trebuie să fi fost prin 1930, la scurtă vreme după prăbuşirea bursei de pe Wall Street. A fost omorât în bătaie lângă staţia de cale ferată Hollomon de către o bandă de vagabonzi. La fel au păţit încă doi oameni. Fapta a fost pusă pe seama Crizei, a prohibiţiei, a ce vreţi dumneavoastră. Autorii au rămas nepedepsiţi. Dar banii lui Len dispăruseră odată cu criza, iar asta o lăsase pe Ida practic falită. S-a descurcat vânzând terenurile Ponsonby. O femeie curajoasă!
   - Cum aţi ajuns să vă cunoaşteţi cu Chuck şi Claire? întrebă Carmine surprins să descopere ce se ascundea în spatele aparenţelor.
   - Am fost împreună la Şcoala Dormer Day. Chuck era cu 4 ani mai mare decât Claire şi decât mine.
   - Claire? Dar e oarbă!
   - Asta s-a întâmplat când avea 14 ani. În 1939, chiar după ce în Europa izbucnise războiul. Nu văzuse niciodată bine, dar atunci a suferit o deslipire de retină la ambii ochi simultan. A orbit practic peste noapte. A fost groaznic. De parcă acea sărmană femeie şi cei trei copii nu ar fi trecut prin destule încercări.
   - Trei copii?
   - Da, cei doi băieţi şi Claire. Chuck era cel mai mare, urmat de Morton şi Claire cea mai mică. Morton era retardat, nu vorbea niciodată şi nu părea să-şi dea seama că mai există alţi oameni în lume. Şi nici n-a cunoscut lumina lumii. În plus, avea accese de violenţă. Bob zicea că a fost diagnosticat ca autist. Deci Morton nu a mers niciodată la şcoală.
   - L-aţi văzut vreodată?
   - Din când în când, deşi Ida Ponsonby se temea să nu aibă vreo criză când mergeam acolo să ne jucăm, aşa că îl închidea. De obicei Chuck şi Claire veneau la mine sau la Bob acasă.
   Carmine se străduia din răsputeri să îşi păstreze calmul ca să nu piardă nimic din povestea asta – un frate dement!
   De ce nu şi-a dat seama că e ceva în neregulă cu familia Ponsonby? Pentru că aparent nu era nimic, dar chiar nimic în neregulă! Dar imediat ce Eliza spusese trei copii, îşi dăduse seama. Începea să se lege. Chuck la Hug şi fratele dement în altă parte... Dându-şi seama că Eliza se holba la el, Carmine se strădui să formuleze o întrebare firească.
   - Cum arată Morton? Unde e el acum?
   - Cum arăta, unde era, domnule locotenent. La trecut. Toate s-au întâmplat deodată, deşi cred că a fost ceva timp între ele – câteva zile, o săptămână. Claire a orbit, iar Ida Ponsonby a trimis-o la o şcoală de nevăzători, unde mai avea rude. Stabiliseră o legătură cu şcoala aceea, probabil le făcuseră o donaţie, îi sponsorizau, ceva de genul ăsta. La vremea respectivă era greu să intri într-o şcoală de nevăzători. În orice caz, imediat ce Claire a fost dusă la Cleveland, Morton a murit din cauza unei hemoragii cerebrale, cred. M-am dus la înmormântare bineînţeles. Ce lucruri îi puneau pe copii să facă în timpurile alea! A trebuit să mergem până la coşciug şi să îl sărutăm pe Morton pe obraz. Era lipicios şi unsuros şi a fost prima dată când am mirosit moartea. Săracul băiat, cunoscuse, în sfârşit, liniştea. E înmormântat la un loc cu familia în vechiul cimitir din Valley.
   Carmine îşi vedea ipoteza spulberată. Eliza Smith nu avea cum să inventeze toate astea. Povestea familiei Ponsonby era adevărată şi ilustra faptul că anumite familii suferiseră fără niciun motiv anume o mulţime de tragedii.
   - Parcă existau anumite tare ereditare în familie, spuse el.
   - O, da. Bob observase asta după ce studiase genetica la Facultatea de Medicină. Demenţa şi orbirea fuseseră semnalate în familia Idei, dar nu în familia Ponsonby. Şi Ida a înnebunit în scurtă vreme. Cred că ultima dată când am văzut-o a fost la înmormântarea lui Morton. Deoarece Claire se afla în Cleveland, nu i-am mai vizitat pe cei din familia Ponsonby.
   - Când s-a întors Claire acasă?
   - Când Ida a înnebunit complet – la scurt timp după Pearl Harbor. Chuck şi Bob nu au fost înrolaţi; au petrecut anii de război în colegiu şi în facultate. Claire stătuse în Ohio îndeajuns pentru a învăţa alfabetul Braille şi a se descurca cu ajutorul unui baston alb, asemeni tuturor nevăzătorilor. A fost una dintre primele care a avut un câine pentru nevăzători. Biddy e al patrulea.
   Carmine se ridică, profund dezamăgit. Pentru un moment crezuse că totul s-a terminat; că făcuse imposibilul şi că găsise Fantomele. Dar îşi dădea seama că era mai departe ca oricând de răspunsurile pe care le căuta.
   - Mulţumesc pentru toate informaţiile, doamnă Smith. Mai există vreun om din Hug de care credeţi că ar trebui să ştiu? Tamara?
   Trase adânc aer în piept.
   - Desdemona?
   - Nu sunt ucigaşi, domnule locotenent, la fel cum nici Chuck şi nici Walt nu sunt. Tamara e una dintre ghinionistele incapabile să găsească un om bun, iar Desdemona, râse ea, e „englezoaică”.
   - Faptul că e englezoaică spune totul, nu?
   - Mie da. Cred că în copilărie au îmbăiat-o cu apret.
   O lăsă pe Eliza în faţa uşii casei sale şi se îndreptă spre Ford.

   În orice caz, exista un lucru pe care trebuia să îl facă: să o vadă pe Claire Ponsonby şi să afle de ce îl minţise în legătură cu data când orbise. Sau poate doar voia să dea cu ochii de ea – să privească în faţă o tragedie.
   Şi-a pierdut tatăl şi averea când avea 5 ani, văzul când avea 12 şi libertatea la 16 când venise s-o îngrijească pe mama sa nebună, treabă care a durat cam douăzeci şi unu de ani. Căci altfel nu remarcase la ea nicio urmă de regret. Incredibilă femeie Claire Ponsonby! Dar de ce minţise?
   Biddy începu să latre în clipa în care Fordul ajunse pe strada Ponsonby nr. 6; Claire era deci acasă.
   - Domnule locotenent Delmonico, spuse ea din pragul uşii ţinând-o pe Biddy de lesă.
   - De unde ştiaţi că sunt eu? întrebă el în timp ce intra înăuntru.
   - Sunetul maşini dumneavoastră. Cred că are un motor puternic fiindcă huruie când maşina stă pe loc. Veniţi în bucătărie.
   Prin casă umbla fără să atingă măcar vreo parte din mobilă până în încăperea supraîncălzită de cuptorul Aga. Biddy stătea într-un colţ cu ochii aţintiţi asupra lui Carmine.
   - Nu mă place, zise el.
   - Puţini sunt aceia pe care îi place. Cu ce vă pot ajuta?
   - Spuneţi-mi adevărul. Tocmai am trecut pe la Eliza Smith care mi-a povestit că nu sunteţi oarbă din naştere. De ce m-aţi minţit?
   Claire oftă punându-si mâinile în şolduri.
   - Am minţit pentru că urăsc întrebările ce urmează după ce spun adevărul. Întrebări ca de exemplu ce am simţit după ce mi-am pierdut vederea. A fost cel mai groaznic lucru care vi s-a întâmplat? E mai greu să fii nevăzător după ce înainte vedeai? Şi aşa mai departe. Vă pot spune că m-am simţit de parcă aş fi fost condamnată la moarte şi că într-adevăr a fost cel mai îngrozitor lucru care mi s-a întâmplat. Tocmai mi-aţi redeschis rănile, domnule locotenent, şi acum sângerează. Sper că sunteţi mulţumit.
   Se întoarse cu spatele.
   - Îmi pare rău, dar a trebuit să întreb.
   - Da, îmi dau seama. Brusc, se întoarse şi îi zâmbi. E rândul meu să îmi cer scuze. S-o luăm de la început.
   - Doamna Smith mi-a mai spus şi că aţi avut un frate, Morton, care a murit pe neaşteptate la scurt timp după ce dumneavoastră aţi orbit.
   - Mamă, dar i-a mers meliţa Elizei în dimineaţa asta! Chiar cred că vă place – ea întotdeauna a avut o slăbiciune pentru tipii arătoşi. Scuze pentru ieşirea asta, dar Eliza a obţinut ce şi-a dorit. Eu nu.
   - Înţeleg, domnişoară Ponsonby.
   - Nu îmi mai spuneţi Claire?
   - Cred că te-am rănit prea tare ca să-ţi mai spun Claire.
   - M-aţi întrebat despre Morton. A murit imediat după ce eu am fost trimisă la Cleveland. Nu s-au deranjat să mă anunţe când avea loc înmormântarea, deşi aş fi vrut să îmi iau adio de la el. A murit atât de subit încât a fost chemat şi un medic legist, deci ar fi avut timp să mă aducă acasă înainte ca legistul să-şi dea acordul în privinţa înmormântării. În ciuda demenţei, era un puşti simpatic. Trist, foarte trist...
   Pleacă de aici Carmine. Nu mai eşti binevenit.
   - Vă mulţumesc, domnişoară Ponsonby. Mulţumesc şi vă rog să mă iertaţi că v-am supărat.
   A fost de nevoie de un legist... Asta înseamnă că decesul lui Morton Ponsonby fusese înregistrat pe strada Caterby; ar trebui să trimit pe cineva să facă săpături.

   Pe drumul de întoarcere spre Holloman a sunat la vechiul cimitir din Valley, un cimitir care nu mai avea locuri libere de nouăsprezece ani.
    Erau multe morminte Ponsonby acolo, unele dintre ele cu mult mai vechi decât cea mai timpurie poză din casa Ponsonby. Ultima piatră funerară era cea a Idei Ponsonby, decedată în noiembrie 1963.
   Înainte de ea, Morton Ponsonby trecuse în nefiinţă în octombrie 1939. Şi mai înainte de el Leonard Ponsonby murise în ianuarie 1930. O serie de tragedii pe care nimeni nu ar fi avut cum să le cunoască citind pietrele funerare.
   Cei din familia Ponsonby nu îşi exhibau durerea. La fel stăteau lucrurile în cazul familiei Smith, îşi spuse când găsi mormântul lui Nancy. Pe piatră nu scria nimic legat de moartea sa.
   Ce ar putea face Chuck Ponsonby fără Hug? se gândi el în maşină. Şi cercetările Profesorului? Aveau să fie folosite?
   În niciun caz! Exista posibilitatea ca pentru Chuck să nu se mai găsească un alt loc de muncă, îşi spuse Carmine şi dacă lucrurile stăteau aşa, ce motiv ar avea Chuck să distrugă Hugul?

   Intră în biroul lui Charles bombănind şi se tolăni într-un fotoliu din colţ.
   - Cum merge treaba? întrebă Patrick.
   - Nu mă-ntreba! Ştii ce aş face acum, Patsy?
   - Nu, ce?
   - O luptă cu arme în parcarea de la Chubb Bowl, dar preferabil cu mitraliere. Sau o plimbare frumoasă printre zece jefuitori la banca Holloman. Ceva care să mă revigoreze.
   - Ăsta e răspuns de poliţist inactiv şi prost dispus!
   - Poţi să fii sigur de asta! Cazul acesta necesită multe discuţii, fără oprire, discuţi, discuţii, discuţii... Fără împuşcături, fără jafuri.
   - Să înţeleg că nu ţi-a fost de folos portretul-robot făcut de Jill Menzies după descrierile femeii de la Tinker Bell?
   - Aşa e, confirmă Carmine. Patsy, cum tu ai cu 10 ani mai mult decât mine pe pământul ăsta frământat, îţi aduci aminte de vreo crimă comisă în staţia de cale ferată în 1930? Trei oameni au fost omorâţi în bătaie de o bandă de boschetari sau ceva de genul ăsta. Te întreb pentru că unul dintre ei era tatăl lui Chuck şi Claire Ponsonby. Şi de parcă asta nu ar fi fost de ajuns, se pare că pierduse toţi banii ca urmare a crahului de la bursă.
   Patrick se gândi o vreme, apoi dădu din cap.
   - Nu, nu îmi aduc aminte nimic – mama avea grijă să nu aud aşa ceva când eram copil. Dar trebuie să fie vreun raport îngropat prin arhivă. Doar îl ştii pe Silvestri cum e, iar predecesorii săi erau la fel.
   - Voiam să trimit pe cineva să aducă dosarul, dar din moment ce nu am altceva de făcut, aş putea să trag o fugă şi să mă uit chiar eu. Mă intrigă tragedia din familia Ponsonby. Ar putea fi şi ei victime ale Fantomelor?

   Mai rămăsese ceva mai mult de o săptămână până când Fantomele aveau să lovească din nou; februarie era lună scurtă aşa că probabil următoarea răpire urma să aibă loc la începutul lui martie.
   Dominat de frică, Carmine ar fi vrut să se ducă până în Maine să caute vreun indiciu în arhivă, chiar dacă asta părea puţin probabil, dar strada Caterby se afla mult mai aproape decât Maine. Arhivele reprezentau coşmarul oricărui funcţionar public, indiferent că era vorba de cele ale poliţiei, de dosare medicale, arhive ale pensiilor, taxe sau multe altele asemănătoare. Când Spitalul Holloman fusese renovat în 1950, se alocase arhivelor un întreg subsol. Comisar până în 1960, John Silvestri luptase cu îndârjire ca orice petic de hârtie ce aparţinea poliţiei să fie păstrat, chiar dacă era vorba de vreo hârţoagă datând încă de pe vremea când Holloman avea un singur poliţist, iar furtul unui cal se pedepsea cu spânzurătoarea.
   La acea dată o firmă de ciment dăduse faliment, iar Silvestri mersese la toate autorităţile pentru a obţine bani şi permisiunea de a cumpăra cele câteva sute de metri pătraţi de pe strada Caterby, într-o zonă industrială mizeră, deci nu foarte scumpă. Licitaţia pentru teren a pornit de la douăsprezece mii de dolari, iar Poliţia din Holloman şi l-a adjudecat.
   La parter exista un depozit în care firma de ciment îşi ţinuse camioanele, piesele de schimb şi tot felul de echipamente. Şi după înlăturarea prafului şi curăţarea restului clădirii, toate arhivele poliţiei fuseseră mutate în depozit pe rafturi cu margini din oţel. Acoperişul era bun, iar două mansarde la fiecare capăt asigurau o bună circulaţie a aerului menită să împiedice apariţia mucegaiului vara.
   Cei doi arhivari trăiau bine într-o rulotă parcată de-a lungul intrării în depozit; subordonatul mai dădea cu mătura din când în când în depozit şi mergea după cafea şi de-ale gurii în timp ce celălalt, de fapt o femeie pregătea un doctorat legat de infracţiunile din Holloman încă din 1650. Niciunul dintre ei nu manifesta interes faţă de acest locotenent care venise el însuşi până la depozit. Cea cu mai multă carte îi spusese doar pe unde să caute şi îşi continuase munca la lucrarea de doctorat, iar celălalt dispăruse într-o maşină a poliţiei.
   Datele despre anii ’30 erau îndosariate în 19 cutii măricele în timp ce rapoartele medicului legist din 1939 ocupau un spaţiu aproape la fel de mare: crimele se înmulţiseră în cei 9 ani.
   După ce găsi raportul despre Morton Ponsonby din octombrie 1939, Carmine se uită în primele cutii după Leonard Ponsonby. Forma rapoartelor nu se schimbase mult de atunci. Doar coli de hârtie puse într-un dosar, unele capsate, altele nu. În 1930 nu aveau un sistem de prindere a filelor în dosar şi probabil nici pe cineva care să se ocupe de dosare după ce erau clasate şi mutate. Dar se afla acolo, unde trebuia să fie: PONSONBY, Leonard Sinclair, om de afaceri, strada Ponsonby nr. 6, Holloman, Connecticut, vârsta – 35 ani, trei copii.
   Cineva pusese un scaun şi o masă sub un geam; Carmine luă cele două dosare şi încă unul subţire ce conţinea informaţii despre celelalte două persoane ucise în staţia de cale ferată.
   Mai întâi se uită la dosarul lui Morton. Deoarece moartea fusese atât de bruscă, medicul familiei Ponsonby refuzase să întocmească un certificat de deces. Dar nu exista nimic care să indice altceva; pur şi simplu solicitase o autopsie pentru a se convinge că nu greşise ceva de-a lungul anilor în care nu se putuse apropia nimeni de Morton. Era un raport patologic obişnuit care începea cu banala frază: „Acesta este cadavrul unui adolescent bine hrănit şi vizibil sănătos”. Dar cauza decesului nu fusese o hemoragie cerebrală cum spusese Eliza Smith. Autopsia nu preciza cauza decesului, ceea ce însemna că legistul scrisese că era vorba de complicaţii cardiace. Tipul nu făcea parte din tagma lui Patsy, dar făcuse toate testele de depistare a toxinelor şi nu găsise nimic, drept care semnalase prezenţa psihozei în antecedentele tânărului. În creier nu existau urme care să indice cauza psihozei. Penisul băiatului, notase doctorul, era necircumcis şi foarte mare.
   Pentru 1939 era o autopsie exhaustivă. Carmine nu avea niciun fel de dubii, nu fusese decât o victimă nefericită a predispoziţiei familiei sale spre tragedie. Sau poate ceea ce spunea de fapt era că zestrea genetică a Idei Ponsonby se dovedise nesatisfăcătoare pentru descendentul ei.
   Bun, mai departe cu Leonard Ponsonby. Crima avusese loc la mijlocul lui ianuarie 1930 într-o iarnă grea, cu zăpadă de o jumătate de metru. Trenul care era din D.C. venea dinspre staţia Penn din New York cu o întârziere determinată de condiţiile atmosferice. Decât să stea în tren şi să moară, pasagerii au ales să coboare şi să dea zăpada de pe linie. Într-unul dintre vagoane era un grup de şomeri beţi ce sperau să găsească un loc de muncă în Boston, aceasta fiind destinaţia trenului; contribuiseră în cea mai mică măsură la înlăturarea zăpezii fiind beţi, agitaţi şi agresivi şi munciseră doar ca să se încălzească. După ce a ajuns în Holloman, trenul a staţionat un sfert de oră pentru a le permite pasagerilor să cumpere gustări de la bufetul gării, o alternativă mult mai ieftină decât vagonul-restaurant din tren.
   Urmează partea cea mai interesantă. Leonard Ponsonby nu cobora din tren, ci urca pentru a merge la Boston după cum scria pe bilet! Alesese să aştepte în frig şi, potrivit spuselor unuia dintre pasageri părea că se furişa. Se furişa?
   Ponsonby nu voia să fie văzut în călduroasa sală de aşteptare şi nu s-a urcat îndată ce trenul a ajuns în staţie.
   Nu, a rămas în frig.
   Se făcuse ora 9 seara şi acela era ultimul tren spre Boston. Scotea aburi în timp ce personalul gării făcea ture pentru a închide sălile de aşteptare şi toaletele ca măsură de precauţie luată împotriva armatei de vagabonzi beţi ce îşi căutau de muncă, deşi aceştia nu coborâseră din tren în Holloman. Undeva între Hartford şi graniţa cu Massachusetts au dispărut în noapte şi de aceea deveniseră suspecţi. În cele din urmă, după lungi interogatorii şi-au recunoscut vina.
   Leonard Ponsonby zăcea în zăpadă cu capul zdrobit; lângă el se aflau o femeie şi o fetiţă cu capetele făcute zob în acelaşi fel. Ponsonby a fost identificat pe baza conţinutului portmoneului, dar femeia şi fetiţa nu aveau nimic asupra lor care să înlesnească identificarea. În portmoneul ei ieftin găsiseră 1 dolar şi 90 de cenţi în monede, o batistă şifonată şi două prăjiturele. Geanta conţinea lenjerie intimă foarte ieftină, dar curată pentru o femeie şi o fetiţă, şosete, dresuri, două eşarfe şi o rochiţă.
   Femeia era destul de tânără, iar fetiţa avea 6 ani.
   Ponsonby era bine îmbrăcat, cu două mii de dolari în bancnote în portofel, un ac de cravată cu diamant şi patru diamante valoroase în fiecare buton de platină al cămăşii, în schimb, cu privire la femeie şi copilă s-a făcut specificaţia că „trăiau de pe o zi pe alta.”
   Lui Carmine i se păreau ciudate cele trei crime. Un bărbat prosper plus o femeie sărmană şi o copilă care nu aveau nicio legătură cu el. Motivul nu era jaful. Toţi rămăseseră afară, în zăpadă în loc să se încălzească lângă un radiator. Fără îndoială, banda din tren nu avea nicio legătură cu aceste trei crime.
   Adevărata întrebare era care trebuia să fie de fapt victima? Celelalte două fuseseră ucise doar pentru că asistaseră la ceea ce se întâmplase.
   Nu existau niciun fel de fotografii. Informaţiile legate de tânără şi probabil fiica sau o rudă de-a sa se aflau în dosarul subţire. Toţi fuseseră omorâţi cu un obiect contondent, dar detectivul nu observase că Ponsonby a fost probabil prima victimă; femeia şi copila au privit până când le-a venit şi lor rândul. Dacă s-ar fi inversat lucrurile, Ponsonby ar fi opus rezistenţă. Aşa că indiferent cine ar fi ţinut arma crimei în mână – Carmine credea că era vorba de o bâtă de baseball – trebuie să se fi furişat prin zăpadă şi să-l fi lovit pe Ponsonby înainte ca acesta să observe ceva. Încă o Fantomă.
   Când se duse să vorbească cu cei de la arhivă, aceştia plecaseră deja cu vreo jumătate de oră mai devreme decât ar fi trebuit. Carmine avea în mână cele trei dosare, iar acei nepricopsiţi nu ar fi observat lipsa lor înainte ca el să se întoarcă şi să le returneze. Doi infractori birocratici convinşi că atâta vreme cât dosarele nu ardeau, nu prezentau niciun interes, aşa că n-aveau de ce să îşi facă griji. Greşit, greşit, greşit.

   Pe drumul de întoarcere sună la ziarul din Holloman şi află că ştirea despre moartea ciudată a lui Ponsonby ajunsese pe prima pagină pentru că violenţa nejustificată era foarte rar întâlnită în afara conflictelor domestice în 1930; reprezenta genul de întâmplare ce alimenta temerile ziariştilor cu privire la posibilele evadări ale unor nebuni.
   Nu se puteau compara decât cu crimele dintre gangsteri, numeroase în perioada Prohibiţiei. Chiar şi după ce se stabilise că niciun nebun nu evadase din vreun ospiciu, Holloman Post insista că acesta provenea dintr-un aşezământ din alt stat.
   Una peste alta, întârziase la întâlnirea cu Desdemona de la Malvolio’s.

   - Iartă-mă, spuse el când se apropie de ea. Ai acum confirmarea a ceea ce înseamnă să ai un iubit poliţist. Multe întâlniri ratate şi multe mâncăruri sleite. Mă bucur că nu găteşti. Masa în oraş e cea mai bună alternativă şi niciunde nu e mai bine decât la Malvolio’s. Şi pun la pachet orice, de la o porţie întreagă la o linguriţă de plăcintă de îndată ce un client bate în geam.
   - Chiar îmi place să am un iubit poliţist, spuse ea zâmbind. Am comandat, dar l-am rugat pe Luigi să aştepte. Eşti mult prea generos nelăsându-mă să îmi plătesc măcar partea mea.
   - În familia mea, un bărbat care ar face asta ar fi linşat.
   - Dar se pare că măcar ai avut o zi rodnică.
   - Da, am aflat o grămadă de lucruri. Problema e că nimic nu se leagă. Totuşi e distractiv să le descoperi.
   Întinse mâna să o apuce pe a ei.
   - E amuzant şi să aflu câte ceva despre tine.
   Îi strânse degetele.
   - Ai spus-o, Carmine.
   - În ciuda acestui caz, viaţa mea s-a ameliorat în ultimele zile. Şi tu eşti o parte din ea, frumoasă doamnă.
   Nimeni nu îi spusese încă aşa; simţi că ar trebui să mulţumească pentru acel compliment, roşi uşor şi îşi feri privirea.
   Cu 6 ani în urmă, în Lincoln, credea că e îndrăgostită de un medic, asta până când îl auzise de după o uşa spunând: „Cine, Desdemona cea disperată? Dragul meu, e preferabil să curtezi urâtele pentru că îţi sunt mereu recunoscătoare. Sunt mame bune şi nu trebuie să îţi faci nici griji că te-ar înşela. Până la urmă nu te uiţi la poliţa şemineului atunci când bagi lemne în foc, aşa că mă voi însura cu Desdemona. Cel puţin, copiii noştri vor fi deştepţi. Şi înalţi.”
   Începuse să planifice emigrarea chiar în ziua următoare, jurându-şi că nu va mai admite niciodată să fie supusă unei asemenea cruzimi.
   Acum, datorită unui Monstru fără faţă, iat-o locuind cu Carmine în acelaşi apartament, sigură că o iubeşte la fel de mult cum îl iubea şi ea. Cuvintele sunt ieftine – nu demonstrase asta oare doctorul din Lincoln? Oare cât de mult din ceea ce îi spusese se datora meseriei sale, tendinţei de a-i proteja pe ceilalţi sau şocului provocat de ceea ce era să i se întâmple ei? O, te rog, Carmine, nu mă dezamăgi!

25

Vineri, 25 februarie 1966

   Peste o săptămână urmau să se împlinească 30 de zile de când Faith Khouri fusese răpită şi nimeni, nici chiar Carmine, nu era îndreptăţit să presupună că aveau mai multe şanse acum de a preveni o crimă decât avuseseră cu patru luni în urmă.
   Când mai durase atât de mult un caz în care se implicaseră o mulţime de oameni, în care se luaseră numeroase măsuri de precauţie, în care fuseseră lansate atâtea avertismente şi se făcuse atâta publicitate la scară largă?
   Căzuseră de acord să nu schimbe procedura: toţi suspecţii din stat să fie supravegheaţi 24 de ore din 24, începând de luni, 28 februarie, până vineri pe 4 martie. Asta presupunea şi includerea celor 20 de suspecţi din Holloman. Acţiunile lor deveniseră mai organizate şi mai restrânse; în cazul profesorului Bob Smith, de exemplu, sistemul deficitar de pază şi securitate de la conacul Marsh trebuia compensat de 4 echipe de observatori de la poliţia din Bridgeport.
   Dacă nu avea de gând să-şi aleagă următoarea victimă din Bridgeport, Profesorul ar fi trebuit să traverseze înot râul Housatonic, dacă se îndrepta spre est, sau să evite şase filtre de poliţie dacă o pornea spre vest. Aceasta era cea mai mare diferenţă dintre planul de luna trecută şi cel curent: maşini de politie şi poliţişti în uniformă, precum maşini nemarcate şi poliţişti în civil şi filtre pe toate drumurile.
   La o şedinţă cu toate forţele de ordine de pe întreg cuprinsul statului se stabilise că dacă Fantomele erau prinse la un filtru înainte să răpească pe cineva, nu mai aveau ce face. Toţi suspecţii deja cunoscuţi care erau văzuţi la un filtru urmau să fie consemnaţi şi după aceea supravegherea lor avea să fie mai strictă. Şi dacă în februarie-martie Fantomele dădeau greş, în martie-aprilie aveau să găsească alte metode poliţieneşti şi alţi posibili suspecţi.
   Carmine se decise să nu mai participe personal la operaţiunile de supraveghere. Riscul ca acum, la începutul lui martie, temperatura să coboare sub minus 10 grade era foarte mic, aşa că putea să rămână undeva în spate, în contact radio cu toată lumea de pe teren, cu o hartă imensă a Connecticutului prinsă pe perete, într-un loc la îndemână. Fantomele loviseră de două ori consecutiv în estul extrem, astfel că acum se aştepta să opereze undeva în nord, în vest sau în sud-vest. Poliţia statală din Massachusetts, New York şi Rhode Island fusese de acord să patruleze graniţele cu Connecticutul, cu mai multe maşini decât muştele pe un cadavru. Era război pe faţă.

   Mai târziu în după-amiaza aceea, gândindu-se mai mult la o seară petrecută în compania Desdemonei decât la cazul care continua să stagneze, Carmine duse dosarele lui Ponsonby şi ale celorlalte două victime înapoi pe strada Caterby.
   - Mai aveţi obiecte nerevendicate care să dateze din jurul anilor 1930? o întrebă el pe funcţionara care-şi pregătea doctoratul.
   Subalternul acesteia nu se vedea nicăieri. Şi nici camioneta poliţiei. Şi, la naiba, uitase să-i spună lui Silvestri ce se petrecea de fapt aici.
   - Ar trebui să avem obiecte personale mai vechi decât pălăria lui Paul Revere, spuse ea cu sarcasm, trecând peste faptul că el plecase cu dosarele.
   Nu părea să-şi facă nicio problemă fiindcă îşi scurtase programul de lucru lunea trecută.
   - Aceste două victime ale unei crime, spuse el fluturând dosarul foarte subţire, pe coperta căruia nu figura niciun nume, pe sub nasul femeii. Vreau să văd efectele lor personale.
   Tipa căscă, îşi examină unghiile şi aruncă o privire spre ceas.
   - Îmi pare rău, dar aţi venit cam târziu, domnule locotenent. Este ora 5, aşa că închidem. Reveniţi mâine, după ce deschidem.
   Mâine avea să-i spună totul lui Silvestri, dar de ce să n-o pună puţin pe jar pe nemernica asta?
   - În cazul acesta îţi sugerez, spuse el pe un ton agreabil, ca mâine-dimineaţă la prima oră să-ţi pui servitorul să folosească conform legii camioneta, în interes de serviciu, şi să aducă cutia cu efectele personale locotenentului Carmine Delmonico, în clădirea municipalităţii. Dacă respectiva cutie nu îmi va fi adusă, nepoata mea Gina o să ajungă să-ţi ocupe locul la biroul acela. Abia aşteaptă să facă rost de o slujbă la stat, într-un loc mai retras, pentru că are de gând să-şi continue studiile. Vrea să intre în FBI, dar e foarte greu de pătruns acolo, mai ales dacă eşti femeie.

26

Duminică, 27 februarie, 1966

   La ora 11 dimineaţa, în duminica dinaintea zilei când urma să înceapă supravegherea, Carmine intră în clădirea poliţiei simţindu-se singur, agitat şi tensionat.
   Se simţea singur pentru că vineri Desdemona îl anunţase că dacă în weekend era vreme frumoasă, avea să facă o plimbare în munţii Appalaşi, de la graniţa cu statul Massachusetts. Şi pentru că îi plăcea la nebunie s-o aibă alături de el în pat, acest lucru îl demoraliza. Nu luase în seamă protestele lui legate de faptul că trebuia să-i pună la dispoziţie o maşină de poliţie ca să o ducă până acolo şi înapoi. Îl îngrijora faptul că aşteptările lui de la această relaţie erau atât de diferite de cele pe care le avusese de la Sandra. Deşi ea nu se descurcase bine nici în postura de soţie, nici în cea de mamă, îşi asumase aceste două roluri, refugiindu-se într-un compartiment pe care el nici măcar nu se gândea să-l deschidă cât timp se afla la muncă. Dar Desdemona pusese stăpânire pe gândurile lui şi nu avea nicio legătură cu rolul pe care-l juca în această anchetă. Pur şi simplu, aştepta cu nerăbdare să-şi petreacă timpul cu ea.
   Poate era ceva legat de vârstă. Avusese 20 de ani când o cunoscuse pe Sandra şi trecuse de 40 când o întâlnise pe Desdemona. Ca tată nu se descurcase grozav, iar ca soţ fusese de-a dreptul lamentabil. Şi cu toate acestea, ştia că nu voia doar să fie amantul Desdemonei.
   Căsătorie, asta îşi dorea. Dar, oare, ea voia să se mărite?
   Nu avea nici cea mai vagă idee. Faptul că se dusese la plimbare pe munte îi dădea de înţeles că nevoia ei de el nu era la fel de mare ca a lui pentru ea. Şi cu toate acestea, cât de iubitoare era faţă de el când rămâneau singuri şi nici nu-i reproşase niciodată că o neglija în favoarea muncii sale. Oh, Desdemona, te rog nu mă dezamăgi! Rămâi cu mine, agaţă-te de mine!
  Era agitat pentru că se trezise cu două zile libere pe care trebuia să le umple şi nu avea cu ce. Silvestri îi interzisese să se mai ocupe de alt caz în afara celui privitor la Fantome, singura excepţie fiind o eventuală apariţie a unui incident de natură rasială. Şi acum, în această duminică destul de frumoasă, când temperatura trecuse de zero grade, oare Mohammed el Nesr era ocupat? În mod sigur, nu se pregătea să facă vreo demonstraţie sau să ia parte la un miting.
   Atitudinea lui nu-l surprindea. La fel ca şi Carmine, Mohammed îşi închipuia că Fantoma o să mai răpească o victimă săptămâna aceea, producând durere şi indignare. Mai mult ca sigur următoarea demonstraţie publică o să aibă loc duminica viitoare. Şi acest lucru însemna detaşarea poliţiştilor de care era mare nevoie pentru urmărirea Fantomelor. O mişcare bună din partea lui Mohammed.
   Şi era tensionat fiindcă a treizecea zi se apropia cu repeziciune.
   - Domnul locotenent Delmonico? întrebă sergentul de la recepţie.
   - Ultima dată când am făcut verificarea eu eram acela, spuse Carmine zâmbind.
   - Am găsit o cutie veche cu probe în spatele acelor pachete, când am venit la serviciu în dimineaţa asta. Nu are niciun nume pe ea, şi presupun că de aia nu aţi primit-o până acum. Apoi am descoperit o etichetă cu numele dumneavoastră pe ea, la câţiva metri distanţă.
   Se aplecă, căută sub birou şi scoase o cutie mare, pătrată, care nu părea diferită de cele pe care le foloseau în mod curent.
   Erau lucruri ce aparţineau unei femei şi unui copil omorâţi în bătaie în 1930! Uitase cu totul de ei, atât de absorbit fusese de supraveghere. Deşi îşi adusese aminte să-l roage pe Silvestri să îi pună puţin pe jar pe ticăloasa de la arhive şi pe subalternul ei.
   - Mulţumesc, Larry, îţi rămân dator, spuse el după care luă cutia şi se duse în birou.
   Era ceva de făcut duminica dimineaţă, dacă iubita ta plecase la plimbare de una singură.

   Când deschise cutia nu ieşiră la iveală relicvele fetide ale unei crime înfăptuite cu 36 de ani în urmă; nu se străduiseră să păstreze hainele purtate de victime, ceea ce însemna probabil că erau pline de sânge, chiar şi pantofii.
   Pentru că nimeni nu îşi dăduse silinţa să noteze exact ceea ce însemna „lângă” Leonard Ponsonby, din câte ştia Carmine, o parte din sânge putea fi chiar al lui. Nimeni nu îşi bătuse capul să facă măcar o schiţă pentru a-şi da seama cum fuseseră găsite corpurile, unul faţă de celălalt.
   „Lângă” era singura descriere de la care trebuia să pornească.
   Oricum, poşeta se afla acolo. Din obişnuinţă, îşi pusese mănuşile pentru a o scoate cu atenţie şi a o examina cu ochii săi experimentaţi.
   Era făcută de mână. Croşetată, aşa cum obişnuiau femeile să facă pe vremea aceea, când nu prea aveau bani, cu două mânere de lemn şi căptuşeală de etamină. Nu avea încuietoare. Femeia nu-şi putuse permite nici cea mai ieftină piele existentă. În poşetă se afla un portofel mic în care era 1 dolar de argint, 3 monede de 25 de cenţi, una de 10 cenţi şi una de 1 cent. Carmine puse portmoneul pe biroul său. Mai găsi o batistă bărbătească, curată, dar necălcată; nu era din in, ci din alt material. Şi la fundul poşetei se aflau nişte resturi din ceea ce Carmine presupunea că fuseseră două prăjituri.
   Probabil că mama le furase de la cafeneaua din gară pentru ca fiica sa să aibă ceva de ronţăit pe drum şi poate că de aceea se şi ascundeau în zăpadă. La autopsie se dovedise că aveau stomacurile goale. Da, cu siguranţă furase cele două prăjituri.
   Geamantanul nu era mare, dar părea destul de vechi pentru a fi fost unul din acelea pe care emigranţii din nord le luaseră cu ei în sud după Războiul Civil. Culoarea i se ştersese, dar cu siguranţă nu fusese niciodată elegant, nici măcar atunci când îl cumpăraseră.
   Îl deschise aproape cu reverenţă; aici se afla, probabil, tot ceea ce posedase acea femeie, şi nimic nu i se părea mai emoţionant decât dovezile mute ale unor vieţi care se sfârşiseră de mult.
   Deasupra erau două fulare lungi de lână, croşetate în fâşii de diverse culori, ca şi cum ar fi fost făcute din resturi.
   Dar de ce fularele se aflau în geantă pe o vreme aşa de rea? Erau în plus? Dedesubt văzu două perechi de chiloţi de damă din muselină şi alte două perechi de chiloţi mult mai mici, care evident erau ai copilului. O pereche de şosete tricotate şi o pereche de ciorapi lungi croşetaţi. La fund, împachetată cu grijă în hârtie, se afla o rochiţă.
   Carmine îşi ţinu respiraţia. O rochiţă de fetiţă.
   Confecţionată din dantelă de culoare albastru deschis, brodată cu perle. Avea mânecile bufante şi nasturi de perle la spate, căptuşeală de mătase-şi dedesubt o plasă care făcea ca rochia să se strângă ca un tutu de balerină. Un precursor din 1930 al lui Tinker Bell, doar că aceasta fusese lucrată în întregime manual. Oh, câte lucruri le scăpaseră din vedere poliţiştilor din 1930! Pe sânul stâng era trecut numele EMMA, cusut din perle mai închise la culoare, purpurii.
   Carmine puse rochia pe birou şi apoi rămase cu privirea aţintită asupra ei. Nu ştia dacă trecuseră 5 minute, sau o oră pentru că nu se uitase nici la ceasul de mână, nici la cel de pe perete.
   În cele din urmă se aşeză pe scaun şi luă geanta în mână, deschizând-o atât de mult cât îi permiseră balamalele ruginite. Căptuşeala era uzată şi se rupsese la cusături. Îşi băgă amândouă mâinile în geantă şi pipăi interiorul cu ochii închişi. Era ceva acolo!
   O fotografie, şi nu una de proastă calitate. Fusese făcută în studio şi era încă în cutia care avea gravată pe ea numele fotografului. Mayhew Studios, Windsor Locks.
   Cineva scrisese ceva ce părea a fi „1928” pe rama de dedesubt, dar cu creionul şi acum se vedea atât de slab că mai degrabă ghiceai decât desluşeai cifrele.
   Femeia stătea pe un scaun, iar copilul, care avea vreo 4 ani, şedea pe genunchii ei. Femeia era bine făcută, avea un şirag de perle la gât şi cercei de perle la urechi.
   Fetiţa purta o rochie asemănătoare cu cea aflată în geantă şi cuvântul brodat din perle, EMMA, se vedea clar. Şi amândouă aveau acea faţă. Chiar şi într-o poză alb-negru puteai să-ţi dai seama că pielea lor avea nuanţa cafelei cu lapte; părul amândurora era mare, negru şi cârlionţat, ochii negri şi buzele cărnoase. Lui Carmine, care se uita la ele cu ochii în lacrimi, i se păreau desăvârşite. Distruse prematur, şi cu toate rămăşiţele însângerate.
   O crimă pasională. Oare cum de nu văzuse nimeni acel lucru? Niciun ucigaş nu ar aplica un torent de lovituri dacă nu ar fi fost mânat de ură. Mai ales atunci când craniul asupra căruia se revărsau era al unei fetiţe. Nu se putea să nu existe o legătură între aceste două fiinţe şi Leonard Ponsonby. Ele se aflau acolo din pricina lui şi el fusese acolo pentru a fi alături de ele.
   Deci, până la urmă era Charles Ponsonby. Deşi ar fi trebuit să fie mai în vârstă pentru a face asta. Nici Morton şi nici Claire. Era mâna lui Ida, cu mai bine de zece ani înainte să înnebunească. Ceea ce însemna că Leonard şi mama Emmei erau... iubiţi? Rude? Ambele variante păreau la fel de plauzibile. Ida era ultraconservatoare şi nimic nu trebuia să o atingă. Atât de multe întrebări ce trebuiau puse! De ce Emma şi mama ei arătau în halul acela în 1930, când Leonard era cu ele şi avea două mii de dolari şi bijuterii cu diamante? Ce se întâmplase cu Emma şi mama ei în cei doi ani care se scurseseră de la prosperitatea din 1928 când fusese făcută fotografia de la studioul Windsor Locks şi sărăcia din ianuarie 1930?
   Destul, Carmine, destul! 1930 poate să aştepte, 1966 nu.
   Chuck Ponsonby este o Fantomă, sau este chiar singura Fantomă şi face totul de unul singur? Oare cât de mult îl ajută Claire? În ce măsură e capabilă să-l ajute? Este oare posibil ca un membru al familiei Ponsonby să fie Fantomă şi altul nu? Da, deoarece Claire este oarbă. Chuck ar fi putut să acţioneze într-un subsol antifonat fără ca ea să fi observat. Sunt sigur că e antifonat, căci ţipetele foarte puternice nu trebuie să se audă.
   Charles Ponsonby... Un burlac care nu şi-a schimbat niciodată domiciliul, care nu s-a dovedit capabil să facă cercetări originale. A fost mereu în umbra cuiva – a mamei nebune, a fratelui dement, a surorii oarbe, a celui mai bun prieten care a avut mai mult succes. Nu-şi dă osteneala nici să-şi împerecheze ciorapii, să-şi pieptene părul, sau să-şi cumpere o haină nouă de tweed. Arhetipul pentru profesorul aiurit, prea reticent pentru a lua în mână un şobolan fără a-şi pune mănuşi de protecţie, imposibil de descris în sensul că rezultatul ar trebui să evidenţieze o ratare radicală a egoului, în ciuda unui aparent snobism intelectual.
   Dar se putea, oare, ca acest Charles Ponsonby să fie un răpitor, un ucigaş atât de abil încât să comită toate acele crime fără ca măcar să ne dăm scama de existenţa sa?
   Pare imposibil de crezut. Problema este că nimeni nu poate să facă portretul-robot al ucigaşului în serie; ştim doar faptul că mereu este vorba de sex. De aceea, de fiecare dată când scoatem la lumină un nou suspect, trebuie să-l examinăm cu mare atenţie. Vârsta, rasa, credinţa, felul în care arată, genul de victimă aleasă, personalitatea pe care o afişează în relaţie cu ceilalţi, copilăria, trecutul, lucruri care îi plac sau care îi displac – mii de factori. Un lucru e cert – că familia din partea mamei lui Charles Ponsonby le-a transmis descendenţilor nebunie şi orbire.
   Carmine puse toate lucrurile înapoi în cutie la fel cum le găsise şi apoi o duse la biroul de probe.
   - Larry, pune, te rog, cutia la loc sigur, spuse el. Nimeni nu trebuie să se apropie de ea.
   Şi apoi, înainte ca Larry să aibă timp să scoată un cuvânt, Carmine ieşise deja pe uşă. Era momentul să mai arunce o privire la casa numărul 6 de pe Ponsonby Lane.
   Întrebările se adunau în mintea sa, viespi în căutarea cuibului roiau după răspunsuri: cum, de exemplu, reuşise Charles Ponsonby să ajungă de la Hug la liceul Travis şi înapoi, convingându-i pe toţi că participase la conferinţă pe acoperiş?
   Trecuseră 30 de minute preţioase înainte ca Desdemona să-l găsească şi pe el şi pe ceilalţi acolo şi cu toate acestea, toţi cei şase de pe acoperiş juraseră că niciunul dintre ei nu lipsise nici cât ar fi avut nevoie să meargă la baie. Dar cât de mult te puteai baza pe atenţia unui profesor distrat? Şi cum reuşise Ponsonby să iasă afară din casă în noaptea răpirii lui Faith Khouri, când el fusese supravegheat îndeaproape? Şi conţinutul cutiei cu probe din 1930 era suficient pentru a solicita un mandat de percheziţie judecătorului Douglas Thwaites? Întrebările roiau în mintea sa.

   Veni pe Route 133 dinspre nord-est, şi drumul îl duse mai întâi pe strada Căprioarei. După părerea consiliului, drumul către cele 4 case din depărtare nu merita să fie asfaltat, aşa că strada Căprioarei era acoperită cu pietriş. În capătul ei se afla o alee circulară, unde puteau fi parcate cu uşurinţă 6 sau 7 maşini. De ambele părţi pădurea înainta până la drum.
   În urmă cu două sute de ani, acest teren ar fi fost desţelenit şi cultivat, dar cum terenurile din Ohio şi cele situate mai spre vest erau extrem de fertile, agricultura nu mai fusese atât de profitabilă pentru yankeii din Connecticut cum era linia de asamblare industrială pe care o înfiinţase Eli Whitney. Aşa că pădurile crescuseră la loc – stejar, arţar, plută, sicomori şi câţiva pini. Primăvara înfloreau dafinii de munte. Meri sălbatici. Şi se întorseseră şi căprioarele.
   Cauciucurile scrâşniră puternic pe pietriş, ceea ce-i întări convingerea că maşinile care supravegheaseră strada Căprioarei la intersecţia cu Route 133 în noaptea când Faith Khouri dispăruse de acasă, ar fi auzit zgomotul făcut de motorul unui autovehicul şi ar fi şi văzut fumul ieşind din ţeava de eşapament. Şi singurele maşini parcate pe strada Căprioarei în acea noapte fuseseră vehicule ale poliţiei fără însemne.
   Aşa că, deşi era posibil ca Charles Ponsonby să fi urcat pe jos panta din spatele casei fără lanternă, unde ar fi putut să meargă odată ajuns la drum? Nu ar fi putut să-şi lase vehiculul nicăieri în apropiere decât undeva pe Route 133, sau dacă acesta ar fi aparţinut unui partener nu ar fi putut să-l ia din niciun loc aflat în apropiere. Şi să facă o plimbare atât de lungă pe o temperatură atât de scăzută?
   Imposibil. Şi frigiderele păreau a fi un loc mai confortabil prin comparaţie. Aşadar, cum procedase?
   Carmine avea un principiu: dacă tot trebuie să faci o plimbare într-o zi frumoasă, atunci fă-o pe lângă un suspect; şi dacă paşii te duc spre o pădure, atunci ia şi un binoclu pentru a te uita după păsărele. Cu binoclul atârnându-i la gât, Carmine urcă pe poteca din pădure ce ducea spre casa cu numărul 6 de pe Ponsonby Lane.
   Pământul se afla la câţiva centimetri sub stratul de frunze ude, zăpada se topise cam peste tot, mai puţin pe lângă câte un bolovan şi în crevasele unde încă nu ajunsese căldura. Câteva căprioare trecură prin faţa lui, dar fără să pară alarmate; animalele ştiau că se aflau într-o rezervaţie.
   Era, se gândi el, un loc destul de plăcut şi liniştit în această perioadă a anului. Vara, zgomotul făcut de motocositoare şi râsetele petrecăreţilor adunaţi în jurul grătarelor distrugeau armonia. Ştia, de la ultima cercetare pe care o făcuse poliţia, că nimeni nu se aventura pe aici, nici măcar pentru o partidă de sex ocazională. Cei peste 93 de mii de metri pătraţi nu erau murdăriţi de cutii de bere, sticle, reziduuri de plastic sau prezervative folosite.
   Odată ajuns în vârf văzu cu uşurinţă casa familiei Ponsonby. Pădurea de pe panta unde era amplasată fusese rărită considerabil, o dovadă grăitoare a diversităţii pădurilor americane. Probabil că tăierile se făcuseră cu ceva timp în urmă, pentru că trunchiurile copacilor nu se mai vedeau deloc.
   Ridicându-şi binoclul el se uită la casă, sesizând detaliile la 50 de paşi de el. Chuck era căţărat pe o scară şi curăţa temeinic vopseaua de pe un perete. Claire şedea pe un scaun de lemn aproape de prispă, cu câinele întins la picioarele ei. O briză uşoară îi mângâia faţa, aşa că animalul nu avea cum să-i simtă mirosul. Apoi Chuck o strigă. Claire se ridică în picioare şi se duse spre el cu atâta siguranţă încât Carmine fu surprins. Şi cu toate acestea ştia că Claire era oarbă.
   Cum putea fi atât de sigur? Deoarece Carmine nu lăsase nicio piatră neîntoarsă şi orbirea lui Claire era o piatră în calea sa. Uneori apela la serviciile unei gardiene de la închisoarea de femei, Carrie Tallboys, care se străduia să-i asigure condiţii cât mai bune băiatului său deosebit de înzestrat şi de aceea se oferea să lucreze în afara orelor de program. Carrie avea un talent ciudat care îi permitea să-şi joace rolul atât de bine încât oamenii îi spuneau mult mai multe decât ar fi intenţionat. Aşadar, Carmine o trimise pe Carrie la oftalmologul lui Claire, eminentul doctor Carter Holt. Ea urma să-i spună că voia să doneze nişte bani pentru cei care sufereau de retinis pigmentosa, pentru că şi prietena ei, Claire Ponsonby fusese diagnosticată cu această afecţiune înainte de a orbi. Ah, da, îşi amintea de ziua când Claire venise la el cu ambele retine dezlipite – se întâmpla atât de rar ca ambii ochi să fie afectaţi simultan!
   Era primul său caz mai important şi se simţea depăşit. Dar, protestă Carrie, cu siguranţă că în zilele noastre exista leac pentru asta? Cu siguranţă nu, spusese doctorul Holt. Claire Ponsonby avea să rămână oarbă tot restul vieţii. Îi părea foarte rău!
   Carmine se uită la Claire cea oarbă în timp ce discuta animat cu Chuck. După ce coborî de pe scară, el îşi trecu braţul pe sub al surorii sale, apoi o conduse în casă. Câinele îi urmă; apoi se auziră acordurile slabe ale unui simfonii de Brahms. Asta fusese tot: cei doi luaseră tot aerul proaspăt de care avuseseră nevoie. Deşi – stai, stai! Ah, da, desigur.
   Chuck ieşi din nou afară, îşi adună uneltele şi le duse, împreună cu scara, în garaj. Oare era doar atent ca totul să fie la locul său, sau îl obseda ordinea?
   Lăsând binoclul de la ochi, Carmine se duse înapoi pe strada Căprioarei. Era mai greu la coborâre, printre toate frunzele aflate în diferite grade de putrefacţie. Nici măcar căprioarele nu trecuseră pe acolo, deşi vara erau probabil mai multe. Cufundat în gândurile despre Charles Ponsonby şi contradicţiile legate de el, Carmine se grăbi să se întoarcă la birou pentru a analiza problema pe toate feţele.
   Şi, de asemenea, să ia prânzul la Malvolio’s.
   Apoi simţi cum picioarele îi fug de sub el şi îşi întinse mâinile ca să amortizeze căderea. Frunzele moarte se răspândiră în jurul său când se lovi de pământ. Alunecă în jos încercând să găsească un punct de sprijin, şi până la urmă se opri. Mâinile sale lăsaseră două dâre. Înjură în barbă, se întoarse şi se ridică, respirând uşurat când descoperi că nu păţise nimic.
   Ce prostie, Carmine, ce prostie! Erai prea absorbit de gânduri să te uiţi pe unde mergi, aiuritule!
   Dar de ce se auzise zgomotul acela de gol? Fiind curios de felul său, se lăsă pe vine şi săpă sub unul din şanţurile pe care le făcuse. La câţiva centimetri dedesubt descoperi o placă de lemn. Continuă să sape şi dădu frunzele la o parte până când văzu că se afla pe acoperişul a ceea ce părea să fie o pivniţă veche.
   Oh, Iisuse, Iisuse, Iisuse! Plin de energie dintr-odată, împinse frunzele în locul unde fuseseră, transpirat şi cu respiraţia întretăiată de efort. Când constată că reuşise să-şi acopere urmele, se dădu înapoi pentru a examina ce făcuse. Nu, nu era îndeajuns de bine. Dacă cineva ar fi cercetat zona îndeaproape ar fi observat ceva în neregulă.
   Îşi scoase haina şi o folosi pentru a strânge şi mai multe frunze, de la câţiva metri depărtare. După ce le împrăştie, îşi aruncă haina pe jos şi o utiliză ca pe o mătură, ca să şteargă toate urmele intruziunii sale. În cele din urmă, abia respirând, se uită din nou, sigur că nimeni n-ar fi putut să-şi dea seama ce se întâmplase.
   Şi acum dispari dracului de aici, Carmine! Lucru pe care-l făcu, în genunchi, dând frunzele la o parte din calea sa. Era aproape în parcare când se ridică în picioare. Cu puţin noroc, căprioarele aveau să treacă pe acolo în căutarea hranei.

   După ce urcă în Ford, se rugă ca auzul foarte lin al lui Claire să nu desluşească zgomotele făcute de motorul maşinii sale.
   Apăsă uşor pe pedala de acceleraţie şi merse până la colţ în viteza întâi. O parte din el ardea de nerăbdare să le transmită noile informaţii lui Silvestri, Marciano şi Patrick, dar decise să nu-i sune de la motelul maiorului Minor. Era mai bine să se întoarcă spre nord-est şi să plece pe drumul pe unde venise. N-avea să moară dacă aştepta puţin.
   În fond, nu era o plimbare aşa de lungă la temperatura aia scăzută, Chuckie, iubitule! Şi nici nu aveai nevoie de lanternă pentru că ai un tunel care nu iese la suprafaţă până hăt-departe pe panta rezervaţiei. Cineva – tu, sau altcineva cu mult înaintea ta? – a săpat adânc şi a scurtat distanţele, în Connecticut, la sute de kilometri de linia Mason-Dixon, mai mult ca sigur că drumul nu fusese săpat pentru a înlesni fuga sclavilor de pe plantaţii. Eu aş pune pariu că tu l-ai săpat de unul singur, Chuckie, iubitule. În noaptea când ai răpit-o pe Faith Khouri n-ai făcut decât să ieşi afară; când ai ajuns înapoi, noi eram deja de mult plecaţi din zonă. Asta a fost una din greşelile noastre. Ar fi trebuit să rămânem la pândă. Deşi, ca să fim cinstiţi cu noi înşine, nu te-am fi prins nici la întoarcere. Noi supravegheam Ponsonby Lane şi casa ta, nu ştiam nimic de tunel. Aşa că de data aceea, norocul a fost de partea ta, Chuckie, iubitule. Acum soarta ne-a surâs nouă. Ştim de tunel.
   Pentru că era lihnit şi avea nevoie şi de ceva mai mult timp de gândire, Carmine luă prânzul la Malvolio’s, înainte de a-şi chema trupele.

   - Abia acum înţeleg pe deplin semnificaţia unui vechi clişeu, spuse el când Patrick, ultimul care ajunse acolo, intră pe uşa de la biroul lui Silvestri.
   - Despre ce clişeu este vorba? întrebă Patrick luând loc.
   - Despre unul plin de informaţii.
   - Eşti în prezenţa a trei hamali, aşa că descarcă-ţi sacul.
   Cu cuvinte precise şi urmând cursul logic al expunerii, Carmine le spuse pas cu pas ceea ce făcuse după ce se întâlnise cu Eliza Smith.
   - Totul a pornit de la ce mi-a spus ea, şi de la felul în care mi-a relatat. A fost catalizatorul care a culminat cu căderea de pe deal – ca să vezi de unde sare iepurele! Ce noroc am avut cu cazul ăsta, spuse el când îşi termină relatarea, iar ceilalţi reuşiră să se dezmeticească.
   - Nu, nu noroc, îl contrazise Patrick, cu privirea strălucitoare. Încăpăţânare şi hotărâre, Carmine. Cine altcineva şi-ar mai fi bătut capul să cerceteze împrejurările morţii lui Leonard Ponsonby? Şi cine altcineva s-ar fi gândit să caute într-o cutie cu probe veche de 36 de ani? Să cerceteze o crimă cu autor necunoscut, pentru că tu eşti unul dintre puţinii, foarte puţinii oameni la care mă pot gândi şi care ştiu că atunci când fulgerul loveşte de două ori în acelaşi loc, asta înseamnă că ceva îl atrage acolo.
   - Totul e bine şi frumos, Patsy, dar tot nu este îndeajuns pentru a obţine un mandat din partea judecătorului Thwaites. Am găsit probe doar accidental – o alunecare pe panta unui deal.
   - Nu, Carmine. Căderea poate că a fost accidentală, nu însă şi descoperirea pe care ai făcut-o. Oricare altul s-ar fi ridicat în picioare şi apoi şi-ar fi scuturat hainele, spuse Patrick luând câteva frunze uscate de pe haina distrusă a lui Carmine, şi apoi ar fi plecat de acolo şotânc-şontâc. Ai găsit uşa pentru că creierul tău a înregistrat un zgomot care nu era normal în acel loc, nu pentru că în cădere ai descoperit uşa. Şi, oricum, nu te-ai fi dus pe deal dacă nu ai fi descoperit acea fotografie făcută în 1928. Haide, acceptă şi tu câteva laude pentru o muncă bine făcută!
   - Bine, bine! strigă Carmine, ridicând mâinile în aer. Dar esenţial este să decidem ce facem în continuare.

   Atmosfera din biroul lui Silvestri deveni brusc mai relaxată.
   Simţeau cu toţii acea bucurie indescriptibilă care însoţeşte elucidarea unui caz. Mai ales cazul Fantomelor, atât de macabru şi care le luase o grămadă de timp pentru a-l rezolva. Indiferent de natura problemelor cu care aveau să se confrunte în continuare – şi erau mult prea experimentaţi ca să-şi închipuie că nu vor mai întâmpina greutăţi în rezolvarea completă a cazului – aveau în linii mari soluţia pentru a continua investigaţiile conştienţi de faptul că finalul era aproape.
   - Mai întâi de toate, nu trebuie să pornim de la premisa că ne putem baza pe sistemul judiciar, spuse Silvestri trăgând din trabuc. Nu vreau ca nenorocitul ăsta să ne scape din cauza unor chichiţe ale legii, şi când spun asta mă refer mai ales la cele pe care apărătorii săi ar putea să le poată pune pe seama poliţiei. Să recunoaştem, noi suntem cei în care, de obicei, se aruncă cu ouă stricate. Acest proces va fi unul de anvergură care va capta interesul presei naţionale. Şi asta înseamnă că apărătorii lui Ponsonby nu vor fi doi necunoscuţi cu caş la gură, chiar dacă nu are prea mulţi bani. Orice terchea-berchea care cunoaşte legile din Connecticut şi pe cele federale, va încerca să facă parte din echipa de apărători ai lui Ponsonby. Şi va fi tentat să arunce în noi cu ouă stricate. Nu ne putem permite să facem nici măcar o singură greşeală.
   - Deci tu spui, John, că dacă primim acum un mandat şi intrăm în tunelul lui Ponsonby, tot ceea ce vom găsi este o sală de operaţii amenajată la domiciliul unui doctor, spuse Patrick. La fel ca şi Carmine, eu am fost convins că ucigaşul nu lasă urme de sânge peste tot pe lângă casă, pentru că are o sală de operaţii. Şi dacă se străduieşte să înlăture urmele din sala de operaţii, cu aceeaşi minuţiozitate cu care îşi acoperă urmele pe victime, s-ar putea să nu găsim nimic. La asta te gândeşti?
   - Da, spuse Silvestri.
   - Fără greşeli, adăugă Marciano. Nici măcar una.
   - Şi noi am făcut tot timpul o grămadă de greşeli, spuse Carmine.
   Se lăsă tăcerea; bucuria se risipea ca prin farmec. În cele din urmă, Marciano pufni exasperat şi zise:
   - Dacă niciunul dintre voi nu vrea să o facă, o să vorbesc eu. Trebuie să-l prindem pe Ponsonby cu mâinile murdare. N-avem altă soluţie.
   - Oh, Danny, pentru numele lui Dumnezeu! strigă Carmine. Să mai punem viaţa unei alte fete în pericol? S-o lăsăm să treacă prin supliciul răpirii? Nu pot să fac asta! Refuz categoric!
   - Se va speria, e adevărat, dar îi va trece. Acum ştim cine este, nu? Ştim cum operează, da? Aşa că tot ceea ce trebuie să facem este să-l pândim... fără să ne mai irosim forţele urmărind alţi suspecţi.
   - Nu putem face acest lucru, Danny, interveni Silvestri. Trebuie să-i supraveghem pe toţi la fel cum o facem de o lună. Altfel va remarca schimbarea.
   - Bine, sunt de acord cu asta. Dar ştim că el este, aşa că trebuie să-i acordăm o atenţie specială, îl urmărim până acasă la victima sa şi îl lăsăm să o răpească înainte să punem noi mâna pe el. Răpirea, tunelul şi sala de operaţii reprezintă suficiente argumente în favoarea condamnărilor, spuse Marciano.
   - Sunt dovezi circumstanţiale, asta este problema, spuse Silvestri. Ponsonby a comis cel puţin 14 crime, dar noi nu avem decât 4 cadavre. Ştim că primele 10 victime au fost incinerate, dar cum putem demonstra acest lucru? Chiar crezi că Ponsonby va mărturisi totul? Eu sunt aproape sigur că nu este genul de om care face confesiuni. Pentru că fete de 16 ani fug de acasă în fiecare zi, nu vom reuşi niciodată să-l acuzăm de cele 10 crime. Totul depinde de Mercedes, Francine, Margaretta şi Faith, dar nimic nu face legătură între ele şi el, în afara supoziţiei care este mai firavă decât un fir de păr. Danny are dreptate. Singura noastră şansă este să-l prindem în flagrant delict. Dacă ne ducem acum peste el, va scăpa. Mai mult ca sigur că va angaja avocaţi foarte buni, capabili să convingă juriul să-i lase liberi şi pe Stalin sau pe Hitler.
   Se uitară unii la ceilalţi cu un aer perplex.
   - Avem o altă problemă, spuse Carmine. Claire Ponsonby.
   Comisarul Silvestri nu prea obişnuia să înjure dar azi, chiar într-o zi de duminică, îşi încălcă propriile reguli.
   - Rahat! spuse el printre dinţi.
   Şi apoi ca şi cum ar fi vrut să muşte:
   - Mama mă-sii!
   - Cât de mult crezi că ştie, Carmine? întrebă Patrick.
   - Nici nu pot să ghicesc, Patsy, şi chiar nu exagerez. Ştiu cu certitudine că este oarbă, cel puţin asta susţine oftalmologul ei. Şi acesta este doctorul Carter Holt, profesor de oftalmologie la Chubb. Cu toate astea, niciodată nu am mai văzut un orb care să se fi adaptat mai bine decât ea. Dacă ea este momeala fluturată în faţa adolescentelor care nu-şi doresc decât să facă bine, atunci este complice la viol şi crimă, chiar dacă nu a intrat niciodată în sala de operaţii a lui Ponsonby. Şi ce momeală mai bună decât o femeie oarbă ar putea exista? Cu toate astea, o femeie oarbă iese în evidenţă şi de aceea sunt tentat să renunţ la această teorie. Nu cred că are cum să ştie toate locurile la fel de bine cum cunoaşte Ponsonby Lane, aşa că probabil nu ar putea să se mişte foarte repede. Şi cum să ştie care sunt ţintele dacă Charles nu este alături de ea? Mi-am petrecut multe dimineţi punându-mi întrebări în legătură Claire! Tot o văd în Norwalk, în faţa şcolii Sf. Martha – ştiaţi că trotuarul a fost în reparaţii mai bine de un an pentru că cei din consiliul local nu au reuşit să repare ţevile? Şi în condiţiile în care două fete au dispărut de acolo, cineva ar fi trebuit să o remarce. După mine, ar fi fost necesar ca ea să exerseze plimbările pe un trotuar plin de gropi. Am ajuns la concluzia că Claire ar fi mai degrabă o piedică decât un ajutor pentru Charles. Presupun că ar fi putut să supravegheze victimele după ce le-ar fi adus în bârlog, dar chestia asta pare puţin plauzibilă. Şi cu toate astea, cred că a avut un complice – cine era şoferul, bunăoară?
   - Ai de gând să o scoţi pe Claire din ecuaţie? întrebă Silvestri.
   - Nu complet, John. O consider un suspect improbabil în cazul răpirilor.
   - Sunt de acord că nu ar trebui scoasă cu totul de sub urmărire, spuse Patrick, dar nu o văd în stare să dea prea mult ajutor. Însă asta nu înseamnă că nu este conştientă de ceea ce face fratele său.
   - Între ei doi există o legătură foarte puternică. Acum că ştim cum a fost copilăria lor, această legătură are şi sens. Mama lor l-a ucis pe tatăl lor, aproape că aş jura pe viaţa mea că aşa s-a întâmplat. Ceea ce înseamnă că Ida Ponsonby era instabilă psihic chiar înainte de venirea lui Claire pentru a avea grijă de ea. Trebuie să fi fost o nebunie.
   - Cum ar fi putut copiii să ştie de crimă, Carmine?
   - Nu am nici cea mai vagă idee, Patsy. Cum ar fi reuşit Ida să ajungă acasă pe viscol în 1930? Probabil cu maşina lui Leonard, dar oare atunci se curăţau drumurile cu plugurile? Eu nu mai ţin minte.
   - Cele mai importante, cu siguranţă, spuse Silvestri. Probabil că era plină de sânge pe haine. Poate copiii au văzut acest lucru.
   - Speculaţii! zise Marciano pufnind iritat. Să ne limităm la fapte, oameni buni.
   - Danny are dreptate, ca de obicei, spuse Silvestri, punându-i ostentativ mucul de la trabuc sub nas. Vom începe să supraveghem oamenii de mâine, aşa că ar fi mai bine să stabilim schimbările de acum.
   - Cea mai importantă schimbare este că eu, Corey şi Abe vom supraveghea intrarea în tunel, spuse Carmine.
   - Şi cu câinele cum rămâne?
  - E o complicaţie. Mă îndoiesc că i-am putea da ceva în care am pune droguri, deoarece câinii însoţitori sunt dresaţi să nu ia mâncare de la străini, şi să nu mănânce de pe jos. Şi pentru că este femelă, nici nu va pleca în căutarea unui partener. Dacă ne simte, va lătra. Nu ştiu însă dacă nu cumva Charles o va lua pe Biddy cu el să păzească tunelul în absenţa sa. Dacă va face acest lucru, atunci animalul ne va simţi în mod sigur mirosul.
   Patrick râse.
   - Nu şi dacă vă daţi cu parfum de sconcs!
   Cu toţii se uitară la el şocaţi.
   - Iisuse, Patsy, nu!
   - Ei bine, cel puţin Abe şi Corey, specifică el, cu o privire şugubeaţă. Chiar şi unul singur ar fi îndeajuns.
   - Te asigur că unul dintre noi sigur nu se va da cu aşa ceva, şi acela voi fi eu, spuse Carmine strâmbându-se. Trebuie să existe o altă soluţie.
   - Nu şi dacă nu vrem să ne dăm de gol faţă de Ponsonby. Nu putem să răpim câinele, asta e sigur. Nu avem de-a face cu unul care habar n-are de nimic şi nu-şi elaborează cu atenţie planurile, ci este un doctor în ştiinţe medicale, care până acum ne-a luat-o mereu înainte. Dacă va dispărea câinele, va şti că ne aflăm pe urmele lui şi va pune capăt răpirilor, spuse Patrick. Asul din mâneca sa este tunelul din rezervaţie şi noi trebuie să-l lăsăm să creadă că nu i-am descoperit secretul. E posibil să-şi fi luat măsuri de protecţie acolo – sârme, alarme, sau sonerii pe care poţi călca ca pe o mină, ori vreo lumină în copaci; trebuie să verificăm înainte de a intra, pentru numele lui Dumnezeu. Aşa că sigur, va folosi câinele. Cum, nu ştiu, dar nu am niciun dubiu în privinţa asta. Dacă aş fi în locul lui aş pune o mică pastilă de Seconal în ultimul pahar al lui Claire, cel pe care-l bea înainte de a merge la culcare.
   - Patsy, cât eşti de viclean, spuse Silvestri rânjind.
   - Nu mă compar nici pe departe cu Carmine, John. Haide, tot ceea ce am spus este logic.
   - Da, ştiu, dar unde găsim parfum de sconcs?
   - Am eu o sticlă întreagă, mârâi Patrick.
   Carmine îi aruncă lui Silvestri o privire ameninţătoare.
   - Atunci poliţia din Holloman va trebui să prevadă în bugetul anual achiziţionarea unor mari cantităţi de suc de roşii. Nu pot să le cer lui Abe şi lui Corey să-şi dea cu duhoare de sconcs după urechi, fără să le ofer posibilitatea să facă o baie într-o cadă plină cu suc de roşii, dimineaţa. Avem vreo cadă pe undeva prin celule, sau măcar un duş?
   - Este o cadă mare de metal într-o cameră din spate, în aripa veche a clădirii. Cam pe vremea când Leonard Ponsonby a fost omorât în bătaie, era utilizată pentru a-i linişti pe nebuni înainte de a fi daţi pe mâna oamenilor în halate albe, spuse Marciano.
   - Bine, cineva să facă curăţenie acolo şi să dezinfecteze totul. Şi apoi vreau ca acea cadă să fie plină cu suc de roşii, pentru că atât Abe, cât şi Corey trebuie să-şi dea cu duhoare de sconcs. Dacă cumva vor fi nevoiţi să se despartă, n-aş vrea să fie mirosiţi de câine.
   - De acord, spuse Silvestri, şi privirea lui le dădu de înţeles că întâlnirea se încheiase.
   - Staţi! Nu am terminat, spuse Carmine. Mai trebuie să discutăm posibilităţile pe care le avem. Ca de exemplu, Ponsonby lucrează singur, sau are un complice despre care deocamdată nu ştim nimic? Presupunând că n-a implicat-o în niciun fel pe Claire, de ce renunţăm dintr-odată la posibilitatea să existe două fantome? Ponsonby nu se rezumă doar la viaţa de la Hug şi de acasă. Se ştie că merge la expoziţii de artă, chiar dacă trebuie să-şi ia o zi sau două libere de la serviciu pentru asta. De acum încolo o să-l urmărim oriunde merge. Danny, ai grijă ca cei mai buni oameni ai noştri să fie pe urmele lui. Să fie ca umbrele, bărbaţi şi femei şi să nu lucreze cu radiouri. Să li se dea noile transmiţătoare, astfel încât oamenii de schimb să nu-i poată pierde urma şi să iasă de sub acoperirea radiourilor, care nu fac doi bani. Dotările noastre tehnice s-au îmbunătăţit, dar am putea să ne folosim de un Billy Ho şi de un Don Hunter. Dacă nu e nevoie de ei la Hug, ar fi o idee bună să-i cooptăm în echipă. Să fie repartizaţi la departamentul lui Patsy, care poate că ar trebui să încorporeze cuvântul „criminalistic” în denumire. Şi nu spune nimic, John! Găseşte banii, la naiba!
   - Dacă Morton Ponsonby ar fi în viaţă, am cunoaşte identitatea celei de-a doua Fantome, spuse Marciano.
   - Danny, Morton Ponsonby nu mai trăieşte, spuse Carmine. I-am văzut mormântul şi m-am uitat peste raportul autopsiei. Nu, nu a fost ucis, ci doar a murit subit. Nu s-au găsit niciun fel de otrăvuri, deşi nu se cunoaşte nici adevărata cauză a morţii.
   - Poate că Ida Nebuna a lovit din nou.
   - Mă îndoiesc, Danny. Era mică de statură şi Morton Ponsonby ar fi fost greu de sufocat cu o pernă, având în vedere fizicul său impunător.
   - Poate că exista şi un al patrulea copil, insistă Marciano. Este posibil ca Ida să nu-l fi înregistrat la naştere.
   - Ei, haide să nu o luăm razna! strigă Carmine gesticulând iritat. Mai întâi de toate, după naşterea lui Leonard, cine ar fi putut să fie tatăl acestui copil misterios? Chuck? Să fim serioşi, Danny. Prezenţa unui copil nu trece neobservată, pentru că nu e vorba de nişte nou-veniţi în Ponsonby Lane, ci de proprietarii acestuia! Au apărut aici la scurtă vreme după acostarea lui Mayflower. Uită-te la Morton. Era nebun, dar oamenii ştiau de existenţa lui. La înmormântarea lui au fost bocitoare.
   - Deci dacă există o a doua Fantomă, atunci pentru noi este o necunoscută.
   - Pentru moment, da, confirmă Carmine.

27

Miercuri, 2 martie 1966

   Nopţile de luni şi marţi trecură fără să aibă loc vreun incident, în afara înjurăturilor permanente ale lui Abe şi Corey.
   Să trebuiască să respire duhoarea de sconcs era o tortură în plus, pentru că nu reuşeau să-şi impună ceea ce creierele normale făceau cu mirosurile, adică să le ignore după o scurtă perioadă. Mirosul de sconcs se lipea, era cea mai gravă ofensă olfactivă. Doar din afecţiune pentru Carmine acceptaseră să se dea cu aşa ceva, dar după ce aplicară esenţa de sconcs regretară amarnic. Din fericire, cada din vechea secţie de la serviciile comunitare era destul de mare pentru a încăpea amândoi odată, altfel ar fi fost posibil ca prietenia lor să se destrame.
   Vremea continua să fie bună şi temperatura peste zero grade; era perfectă pentru răpiri. Nici ploaie, nici vânt.
   Carmine încercase să se gândească la toate variantele posibile. În afară de el, Abe şi Corey, ascunşi în locuri de unde vedeau extrem de bine mirarea în tunel, la toate colţurile străzii Căprioarei şi ale lui Ponsonby Lane erau oameni pregătiţi – unul se afla la recepţia de la Major Minor, altul în locul unde se ascunsese Carmine în urmă cu o lună şi încă câţiva pe Route 133. Toate vehiculele erau pentru efect; probabil că Ponsonby se aştepta să le vadă, pentru că nu se poate să nu le fi remarcat pe cele de pe strada Căprioarei postate în urmă cu o lună. Adevăraţii supraveghetori erau ascunşi pe aleile celor patru case de pe strada Căprioarei.
   Deocamdată nu se afla nicio maşină parcată în acel loc; Carmine ajunsese la concluzia că maşina utilizată de Ponsonby trebuia să fie undeva pe Route 133. Deşi nu era vorba de niciuna din maşinile din garajul lui, dubiţa sau Mustangul roşu. Acestea fuseseră acolo în urmă cu o lună şi tot în acel loc se aflau şi în clipa de faţă. Poate complicele lui fusese cel care făcuse rost de mijlocul de transport? În acest caz, Ponsonby se dusese pe jos până la punctul de întâlnire.
   - Cel puţin voi puteţi să purtaţi dopuri pentru nas, îi încuraja Carmine când urcau toţi trei panta, siguri că Ponsonby încă era pe drum de la Hug spre casă. Poate că eu nu m-am dat cu esenţă de sconcs, dar trebuie să vă miros pe amândoi. Şi, Doamne, cât de tare duhniţi!
   - Nu ne ajută prea mult nici dacă respirăm pe gură, spuse Corey. Simt gustul chestiei ăsteia! Şi în sfârşit înţeleg de ce-i înnebuneşte pe câini.
   Graţie îndemânării lui Pete Evans, îşi construiseră un adăpost bun la circa 60 de metri de intrarea în tunel, fără să existe niciun trunchi de copac între ei şi uşă. Toţi trei stăteau întinşi, dar se rostogoleau pe rând pe o parte, pentru a-şi dezmorţi muşchii. Un singur om era de ajuns pentru a urmări ce se întâmpla, cu condiţia ca şi ceilalţi doi să fie în stare de alertă.
   Se dovedise că nu exista niciun fel de dispozitiv de avertizare, nici măcar o sârmă întinsă în calea eventualilor intruşi.
   Gândindu-se la căderea sa, Carmine considera acest lucru puţin plauzibil. Ponsonby putea să fie sigur că tunelul lui era secret. Mândria lui în legătură cu acest subiect i se părea interesantă, de parcă psihicul său s-ar fi deosebit de cel care îi era propriu doctorului Charles Ponsonby, cercetător şi om de lume. De fapt, Ponsonby reprezenta un amalgam de contradicţii – se temea să ia un şobolan în mână, dar nu-i era frică de poliţie.
   În vreme ce aştepta ore întregi, plictisit, Carmine îşi punea întrebări legate de tunel. Cine îl construise? Cât de vechi era? În ciuda faptului că scurta distanţele pentru că nu mai erau necesare urcarea şi coborârea dealului, trebuia să aibă cel puţin 250 de metri lungime, dacă nu mai mult. Şi deşi era atât de îngust încât nu permitea decât deplasarea târâş, se punea întrebarea ce se întâmplase cu pietrele şi pământul scos de acolo?
   Connecticut era plin de ziduri de piatră, pentru că fermierii scoseseră aceste pietre de pe câmpurile pe care le arau.
   Câte tone de pământ şi de pietre? O sută? Două sute? Cum era ventilat, pentru că nu trebuia neglijat acest aspect? Oare din ce zonă a statului New York provenise lemnul pentru structura de rezistenţă?

   Pe la ora două dimineaţa, în noaptea înceţoşată se auzi un scrâşnet care creştea în intensitate sugerând zgomotul scos de un mecanism bine uns, dar în care pătrunseseră particule de nisip.
   Mai uscate decât atunci când Carmine căzuse pe ele, frunzele se dădură de o parte şi de alta când uşa se deschise în direcţia celor trei bărbaţi aflaţi în ascunzătoarea lor. Forma care ieşi din gaura neagră părea a avea aceeaşi culoare; se opri şi se strâmbă dezgustat când adulmecă mirosul de sconcs. Apăru şi capul câinelui, dar dispăru imediat. Biddy nu avea să facă de pază la tunel în seara aceea. Îl auzi pe Ponsonby îmboldind câinele să iasă afară, dar fără niciun rezultat. Sconcs.
   Carmine trebuia să-l urmărească pe Ponsonby, iar Corey şi Abe să aştepte la intrarea în tunel; pândi cu respiraţia tăiată până când umbra se îndreptă şi ajunse la dimensiunea normală, dar era atât de întuneric încât nu se deosebea nimic în acea noapte fără lună şi fără stele.
   Oare cu ce era îmbrăcat? se întrebă Carmine. Nici măcar faţa nu i-o putea vedea. Şi când începu să se mişte făcu acest lucru în linişte, de-abia auzindu-se un zgomot de paşi în pădure.
   Şi Carmine era îmbrăcat în negru, şi avea faţa mânjită cu vopsea neagră, iar în picioare purta pantofi de sport, dar nu îndrăznea să se apropie de umbră prea mult... maximum la 60 de metri şi se ruga ca Ponsonby să nu vadă foarte bine din cauza căciulii pe care şi-o îndesase pe cap.
   Ponsonby coborî panta către partea circulară a străzii Căprioarei. În apropierea parcării coti brusc în direcţia lui Route 133, încă la adăpostul pădurii, care continua până la marginea drumului 133. Acum că pământul era la acelaşi nivel, Carmine constată că urmărirea devenise şi mai anevoioasă. Era tentat să se grăbească pentru a scurta distanţa până la drum, unde ar fi putut să-l vadă mai bine, dar, potrivit deciziei consiliului local din Holloman drumul era doar pietruit.
   Sudoarea îi curgea pe faţă, orbindu-l. O şterse repede de pe ochi, dar când se uită spre locul unde se aflase silueta atunci când făcuse gestul, aceasta dispăruse. Nu din cauză că Ponsonby îşi dăduse seama că era urmărit, Carmine n-avea nicio îndoială în privinţa asta. Pur şi simplu se întâmplase. Lăsase uşa de la tunel deschisă; în clipa în care şi-ar fi dat seama că este urmărit s-ar fi întors acolo şi cu siguranţă n-o luase în direcţia aceea.
   Carmine făcu singurul lucru logic, o luă la fugă pe pietriş până la Chryslerul parcat la colţul dinspre pădure al străzii Căprioarei.
   - A ieşit, dar l-am pierdut, le spuse el lui Marciano şi lui Patrick după ce urcă în maşină şi închise uşa uşor. Fantomă chiar este cuvântul potrivit pentru acest om. Este îmbrăcat în negru din cap până-n picioare, nu face niciun zgomot şi cred că are ochi mai buni decât păsările de noapte. Şi probabil că mai şi cunoaşte pe de rost fiecare colţişor din pădurea asta. Acum nu mai avem ce să facem, trebuie să-l aşteptăm să se întoarcă cu o biată fată, înspăimântată. Dumnezeule, chiar nu am vrut să mergem aşa de departe.
   - Să anunţăm prin radio?
   - Nu, pentru că oricum nu avem nici cea mai vagă idee cu ce vehicul se deplasează. Şi poate că are pe bord un dispozitiv capabil să prindă toate frecvenţele folosite de noi. Aşteptaţi aici până când vă anunţ prin staţie că s-a întors la tunel. După 10 minute voi şi toţi ceilalţi puteţi să vă apropiaţi de casă. E cel mai bun lucru pe care-l avem de făcut.
   Carmine coborî din maşină şi o luă înapoi printre copaci până la ascunzătoare.
   - I-am pierdut urma, aşa că trebuie să aşteptăm.
   - Nu se poate să se fi dus prea departe, spuse Corey pe un ton scăzut. A ieşit prea târziu pentru a trece de graniţele districtului Holloman.

   Când se întoarse la ora 5 dimineaţa, Ponsonby era ceva mai uşor de văzut; deşi corpul pe care-l ducea pe umeri fusese înfăşurat într-un material negru, acesta îl făcea să se mişte mai greu, iar paşii i se auzeau mai bine.
   În loc să vină dinspre strada Căprioarei, el se apropie de uşă dintr-o parte, îşi lăsă încărcătura în faţa intrării şi intră el primul după care-şi trase prada după el. Uşa se închise, aparent cu un mâner şi apoi noaptea nu mai fu tulburată decât de zgomotele obişnuite ale pădurii.
   Carmine îşi pusese degetul pe butonul radioului, pregătindu-se să-i trimită lui Marciano semnalul când auzi ceva: rămase nemişcat după ce le făcu semn şi celorlalţi doi să nu se clintească din loc. O siluetă apăru pe creastă şi începu să coboare spre uşă, condusă de un câine, care voia să meargă, dar era descurajat de mirosul insuportabil de sconcs. Claire Ponsonby. Avea o găleată mare şi o greblă.
   Disperată să scape, Biddy tot scheuna şi trăgea de ham, în vreme ce Claire ţinea lesa doar cu o mână, încercând să-şi convingă câinele să stea locului. Mai întâi se folosi de greblă pentru a acoperi uşa cu frunzele date într-o parte. Apoi aruncă găleata cu frunze pe care o adusese cu ea peste frunzele celelalte, după care greblă din nou. În cele din urmă renunţă să se mai împotrivească câinelui, ridică din umeri şi se întoarse lăsând câinele să o conducă în sus pe pantă.
   - Şi acum ce facem? întrebă Abe când nu se mai auzi deloc zgomotul paşilor ei.
   - O lăsăm să ajungă la casă, şi apoi chemăm oamenii, aşa cum am convenit.
   - De unde a ştiut unde să ascundă probele? întrebă Corey.
   - Haide să vedem, spuse Carmine ridicându-se în picioare şi ducându-se până la uşa camuflată. Acolo, cred.
   Ridică cu piciorul o bucată de ţeava, aparent vopsită cu o vopsea maro, deşi era greu să-ţi dai seama pe întuneric.
   - Câinele ştie drumul spre uşă, dar nu poate să-i spună când a ajuns acolo. Când atinge ţeava îşi dă seama că se află în dreptul uşii. După aceea e uşor. Sau ar fi fost, cu altă ocazie: în seara asta a avut de-a face cu un câine speriat şi se vede că asta a dat-o peste cap.
   - Deci ea este cea de-a doua Fantomă, spuse Abe.
   - Aşa se pare.
   Carmine apăsă pe butonul radioului.
   - Bine, suntem gata pentru călătoria în iad? Avem 9 minute înainte ca Marciano să intre în acţiune.

   - Nu-mi palce deloc să irosesc efortul depus de Claire, spuse Corey zâmbind şi dând frunzele la o parte.
   Tunelul era destul de încăpător pentru a merge în genunchi şi avea o formă pătrată. Era mai uşor, se gândi Carmine, să-l căptuşeşti cu scânduri. Cam la fiecare 5 metri se afla câte un puţ de ventilare făcut dintr-o ţeava cu diametrul de 10 centimetri. Era sigur că ţevile abia ieşeau din pământ; aveau un grătar deasupra şi nu fuseseră descoperite decât în momentul folosirii tunelului.
   Cât timp, cât efort! Era vorba de o muncă de mulţi ani. Săpat cu mâna, asigurat manual, după ce rocile şi pământul fuseseră scoase fără să se recurgă la vreun utilaj.
   Având în vedere programul său relativ aglomerat, Charles nu ar fi avut timpul necesar să ducă la bun sfârşit această lucrare; altcineva săpase tunelul.
   Părea să continue la nesfârşit, cel puţin 250 de metri, după estimările lui Carmine. Se târau deja de cinci minute. Apoi ajunseră la o uşă, nu una improvizată din câteva surcele, ci făcută din oţel masiv cu o ditamai încuietoare.
   - Iisuse, este un adevărat seif de bancă! strigă Abe.
   - Taci şi lasă-mă să gândesc! zise Carmine uitându-se în direcţia luminii de la lanternă, şi dându-şi seama că era nevoie de o astfel de uşă pentru a nu permite contaminarea. Bine, este absolut logic să presupunem că este înăuntru şi că nu ştie ce se întâmplă afară. La naiba! Dacă Claire este cea de-a doua Fantomă şi ea nu a folosit tunelul pentru a intra, atunci mai există o cale de acces în locul unde sunt comise crimele. Este în casă şi noi trebuie să-l găsim. Mişcă-ţi fundul, Corey!
   Se târâră înapoi, apoi coborâră panta ce ducea spre casa Ponsonby. Luminile se aprindeau pe măsură ce oamenii erau treziţi de sirenele maşinilor de poliţie. Aleea fusese înţesată de maşini şi o ambulanţă staţiona în apropiere.
   Biddy lătra, agitându-se la vederea lor, iar Claire îi bloca drumul lui Marciano.
   - Pune-i cătuşele şi citeşte-i drepturile, Danny, spuse Carmine, sprijinindu-se de stâlpul de la poartă pentru a-şi trage sufletul. Ea a acoperit uşa secretă cu frunze şi asta înseamnă că este complice. Dar nu putem să intrăm prin tunel, pentru că în capăt există o uşă de oţel care blochează accesul. I-am lăsat pe Abe şi pe Corey de pază la tunel – trimite, te rog, nişte oameni acolo să-i schimbe ca să se poată duce să-şi facă baia în suc de roşii.
   Se apropie de Claire, care părea fascinată de cătuşe, şi încerca să le pipăie, atât cât putea cu degetele ei asemănătoare unor picioare de păianjen.
   - Domnişoară Ponsonby, nu vă agravaţi situaţia de complice la crimă, vă rog. Spuneţi-ne unde se află intrarea dinspre casă în camera ororilor fratelui dumneavoastră. Avem dovada că el este Monstrul din Connecticut.
   Ea inspiră şi scutură din cap cu fermitate:
   - Nu, nu, este imposibil! Nu pot să cred aşa ceva!
   - Duceţi-o la secţie, le spuse Marciano celor doi detectivi, dar lăsaţi-i şi câinele. Pe noi ne latră ca o nebună.
   - Danny, tu şi Patrick veniţi cu mine, spuse Carmine, după ce reuşi să-şi recapete echilibrul. Nimeni altcineva. Nu vrem ca poliţiştii să invadeze casa înainte ca Paul şi Luke să aibă timp să examineze totul, dar trebuie să găsim cealaltă uşă înainte ca Ponsonby să-i facă vreun rău bietei fete. Cine este?
   - Nu ştim încă, spuse Marciano trist urmându-l pe Carmine în casă. Probabil că nimeni nu s-a trezit la ea acasă, nu e nici măcar ora 6.
   Încercă să pară vesel.
   - Cine ştie, poate reuşim să o ducem înapoi înainte ca ai ei să-şi dea seama că lipseşte.

   Oare de ce credea că este în bucătărie? Pentru că aceea părea a fi camera în care cei doi Ponsonby stăteau cel mai mult; reprezenta centrul micului lor univers. Vechea casă era ca un fel de muzeu, şi camera de zi părea să fie doar locul unde îşi ţineau aparatura hi-fi şi colecţia de discuri.
   - Bine, spuse el, conducându-i pe Marciano şi pe Patrick în vechea bucătărie, începem de aici: a fost construită în 1725, aşa că pereţii sunt probabil foarte fragili. Dublura de fier nu sună la fel ca ei.
   Nimic, nimic, nimic. În cameră era frig pentru că soba Aga nu funcţiona. De ce nu funcţiona? Descoperirea unei sobe pe gaz ascunsă de un panou, precum şi a unui cilindru cu apă încălzit pe gaz, într-un dulap, îi demonstrase că cei doi Ponsonby nu se prăjeau vara, dar mai era mult până la vară. Şi atunci de ce Aga nu funcţiona?
   - Răspunsul are legătură cu soba Aga, spuse Carmine. Haideţi să ne concentrăm asupra acestei probleme.
   În spatele sobei se afla un rezervor, care era încă fierbinte la atingere. Căutând cu mâna, Patrick descoperi o manetă.
   - E aici, l-am găsit!
   Cu ochii închişi şi spunând o rugăciune, Patrick trase de mâner. Toată soba se deplasă înainte şi apoi într-o parte, pivotând fără niciun fel de zgomot. Şi acolo, în mijlocul locului unde înainte fusese soba, se afla o scară de metal.
   Carmine îşi scoase pistolul, dar după o uşoară ezitare îl puse înapoi în toc.
   - Patsy, dă-mi aparatul tău de fotografiat, spuse el. Nu cred că va trebui să recurgem la pistoale, dar Danny poate să mă acopere. Tu aşteaptă aici.
   - Carmine, este un risc inutil! strigă Patrick.
   - Dă-mi camera, este arma de care am nevoie.
   La capătul scărilor se afla o uşă de lemn, obişnuită. Nu avea nicio încuietoare, doar un mâner.

   Carmine apăsă pe mâner şi intră în sala de operaţii.
   Îl văzu Charles Ponsonby, aplecat deasupra unui pat pe care se afla o fată, complet dezbrăcată, drogată şi care mormăia ceva. Fusese legată cu o pânză lată, care-i imobiliza braţele de la umeri până deasupra încheieturilor. Ponsonby îşi scosese echipamentul de care se folosea pentru a intra în case unde toată lumea dormea şi era şi el dezbrăcat, cu pielea umedă pe alocuri de la duşul pe care-l făcuse mai devreme. Îngâna un cântecel în vreme ce mâinile lui experimentate pipăiau prada. Abia aştepta ca efectele drogului să dispară.
   Camera se declanşa:
   - Te-am prins! spuse Carmine.
   Charles Ponsonby se răsuci pe călcâie, cu gura întredeschisă şi ochii orbiţi de lumina strălucitoare a bliţului, fără nici cea mai mică intenţie de a opune rezistenţă.
   - Charles Ponsonby eşti arestat sub acuzarea de crime multiple. Nu trebuie să spui nimic înainte de a te consulta cu avocatul tău. Înţelegi? îl întrebă Carmine.
   Se părea că nu; Ponsonby îşi strânse buzele şi se uită fix la el.
   - Te sfătuiesc să îţi suni avocatul imediat ce ajungi la secţie. Şi sora ta va avea nevoie de unul.
   Danny Marciano deschisese o altă uşă şi acum venea spre ei ducând în mână un parpalac negru strălucitor.
   - E singur, spuse el, şi asta e tot ce am găsit. Bagă-ţi braţele în el, nemernicule!
   De îndată ce Ponsonby se îmbrăcă, el îşi scoase cătuşele pe care i le prinse strâns pe încheieturi.
   - Poţi să coborî, Patsy! îl strigă Carmine.
   - Iisuse!
   Asta fu tot ce putu să spună Patrick, când se uită împrejur; după aceea se duse să-l ajute pe Carmine să o învelească pe fată într-o pătură şi să o transporte în sus pe scări, cu Marciano şi Ponsonby, deschizându-le calea.

   După ce-l puseră pe bancheta din spate a unei maşini de poliţie, Ponsonby păru să se întoarcă în lumea reală pentru o clipă, deschizând ochii mari, albaştri, lăptoşi, după care îşi dădu capul pe spate şi izbucni în râs, ca un dement.
   Poliţiştii care se aflau alături de el în maşină se uitară în altă parte cu figuri inexpresive.
   Victima, a cărei identitate nu o aflaseră, fu dusă în ambulanţa care aştepta. Când aceasta plecă, Paul şi Luke tocmai ajungeau cu dubiţa lor, împrăştiindu-i pe rezidenţii din Ponsonby Lane, care se adunaseră murmurând şi minunându-se de circul de la numărul 6. Chiar şi maiorul Minor era acolo, discutând aprins.

.......................................