Casa întunericului, Stephen King, Peter Straub

.....................................................................
                          9-17

             - Aveai de gând să vinzi fotografii cu cadavrul fetei ăleia?

    - Ce te-a apucat?

    Un rânjet urât lăţeşte gura lui Wendell Green.
    - Nici tu nu eşti tocmai imaculat, nu-i aşa? Poate ne-am putea face reciproc un bine, hă?
    Ceaţa roşie se întunecă la culoare şi-i umple lui Jack ochii.
    - Ne putem face reciproc un bine?
    Stând lângă Jack, Beezer St Pierre îşi încleştează şi descleştează pumnii enormi. Beezer, Jack ştie bine, îi pricepe bine tonul, însă imaginea dolarilor a pus stăpânire pe Wendell Green atât de puternic, încât aude ameninţarea lui Jack ca pe-o simplă întrebare.
    - Mă laşi să pun iar film în aparat şi să fac pozele de care am nevoie, iar eu păstrez tăcerea despre tine.
    Beezer priveşte în pământ şi strânge iar pumnii.
    - Să-ţi zic cum facem. Sunt un tip generos - poate că ţi-aş putea chiar da o parte din mălai, să zicem zece la sută din total.
    Lui Jack i-ar plăcea să-i spargă nasul, dar se mulţumeşte cu un pumn zdravăn în stomacul reporterului. Green se prinde de pântece şi se încovoiază, apoi cade la pământ. La faţă a căpătat o nuanţă de rozaliu febril şi se luptă să-şi tragă răsuflarea. În ochii i se citesc şoc şi nedumerire.
    - Vezi, şi eu sunt un tip generos, Wendell. Probabil că te-am scutit de-o lucrare dentară în valoare de mii de dolari, plus un maxilar rupt.
    - Nu uita de chirurgia plastică, intervine Beezer, frecându-şi pumnul în palma celeilalte mâini.
    Arată ca şi când cineva i-ar fi furat desertul preferat de la masa de seară.
    Faţa lui Wendell a devenit de-o nuanţă roşiatică de purpuriu.
    - Pentru ştiinţa ta, Wendell, orice crezi că ai văzut, nu ascund dovezi. Dimpotrivă, le scot la iveală, deşi nu mă aştept să înţelegi asta.
    Green reuşeşte să tragă şuierător în piept un centimetru cub de aer.
    - Când o să-ncepi să-ţi recapeţi răsuflarea, cară-te de aici. Târăşte-te, dacă va trebui. Du-te înapoi la maşină şi pleacă. Şi, pentru numele lui Dumnezeu, grăbeşte-te, altfel prietenul nostru aici de faţă s-ar putea să te bage într-un scaun cu rotile pentru tot restul vieţii tale.
    Încet, Wendell Green se ridică în genunchi, mai trage o gură zgomotoasă de oxigen şi se opinteşte într-o poziţie pe jumătate dreaptă. Flutură o mână deschisă spre ei, însă nu e clar ce vrea să transmită. Ar putea să le spună lui Beezer şi Jack să nu se apropie de el sau că nu le va mai crea probleme, sau amândouă. Cu trunchiul aplecat peste curea, cu mâinile apăsându-şi stomacul, Green se împleticeşte după colţul clădirii.

            - Cred că ar trebui să-ţi mulţumesc, spune Beezer. M-ai ajutat să-mi ţin promisiunea făcută doamnei mele. Dar tre' să spun că Wendell Green e-un tip pe care chiar mi-ar plăcea să-l fac bucăţi.
    - Amice, zice Jack, nu eram sigur dac-o să mă pot abţine mai mult ca tine.
     - E-adevărat că începeam să-mi pierd răbdarea.
    Amândoi bărbaţii zâmbesc.
    - Beezer St Pierre, zice Beezer, şi întinde mâna.
    - Jack Sawyer.
    Jack îi ia mâna şi nu simte decât o secundă de durere.
    - Ai de gând să-i laşi pe tipii de la poliţia statală să facă toată munca sau o să continui pe cont propriu?
    - Tu ce crezi? întreabă Jack.
    - Dac-o să ai vreodată nevoie de ajutor, sau dacă îţi vor trebui întăriri, nu trebuie decât să ceri. Pentru că vreau într-adevăr să punem mâna pe nemernicul ăsta, şi-mi fac socoteala că tu ai şanse mai mari ca oricine să-l găseşti.

          Pe drumul de întoarcere în valea Norway, Henry spune:
   - O, Wendell a făcut o poză cu cadavrul, sigur că da. Când ai ieşit din clădire şi te-ai dus la camionetă, am auzit pe cineva că face două poze, dar am crezut că e vorba de Dale. Apoi am auzit din nou declicul aparatului când tu şi Dale eraţi înăuntru cu Bobby Dulac, şi mi-am dat seama că cineva îmi face mie poze! Ei bine, ca să vezi, mi-am spus, ăsta trebuie să fie domnul Wendell Green, şi i-am spus să iasă de după perete. Acela a fost momentul când oamenii ăia au venit în fugă, ţipând şi făcând ca toţi dracii. Imediat ce s-a întâmplat asta, l-am auzit pe domnul Green păşind greoi din lateralul clădirii, intrând şi făcând câteva poze. Apoi s-a furişat afară şi-a rămas lângă clădire, adică în locul unde prietenul tău Beezer l-a surprins şi a rezolvat problema. Beezer e-un tip remarcabil, nu crezi?
    - Henry, aveai de gând să-mi spui de asta?
    - Desigur, dar alergai de colo-colo, şi-am ştiut că Wendell Green nu va pleca până ce nu va fi făcut să plece. N-o să mai citesc niciun cuvânt din ce scrie. Niciodată.
    - Nici eu, spune Jack.
    - Dar n-o să renunţi la treaba asta cu Pescarul, nu? În pofida a ceea ce-a spus infatuatul ăla de poliţist statal.
    - Nu pot să renunţ acum. Sincer să fiu, cred că visele alea cu ochii deschişi de care ţi-am vorbit ieri au avut legătură cu cazul ăsta.
    - Hodoronc-tronc. Ei, hai să revenim la Beezer. Am auzit bine că a spus că vrea să-l „facă bucăţi” pe Wendell?
    - Da, aşa cred.
    - Trebuie să fie un om fascinant. Am înţeles de la nepotul meu că Thunder Five îşi petrec după-amiezile şi serile de sâmbătă la Sand Bar. Săptămâna viitoare, poate c-o să pornesc bătrâna maşină a Rhondei şi-o să merg în Centralia, să beau câteva beri şi să port o discuţie frumoasă cu domnul St Pierre. Sunt sigur că are gusturi muzicale interesante.
    - Vrei să mergi la Centralia cu maşina?
    Jack se uită ţintă la Henry, a cărui singură repliere în faţa absurdităţii acestei sugestii este un zâmbet firav.
    - Orbii pot să conducă foarte bine, spune el. Probabil că pot să conducă mai bine ca majoritatea văzătorilor. Ray Charles poate, în orice caz.
    - Fii serios, Henry. De unde ţi-a venit că Ray Charles poate să conducă o maşină?
    - Mai întrebi? Pentru că într-o seară în Seattle, era acum, o, patruzeci de ani, pe când aveam un spectacol la KIRO, Ray m-a luat la o raită cu maşina. A mers ca uns. Absolut nicio problemă. Am străbătut doar drumurile lăturalnice, desigur, dar Ray a atins pană la nouăzeci la oră, sunt aproape sigur de asta.
    - Presupunând că asta a avut într-adevăr loc, n-ai fost speriat?
    - Speriat? Sigur că nu. Eu îi eram copilot. În mod sigur nu cred că aş avea probleme să ajung la Centralia pe bucata asta adormită de autostradă de provincie. Singurul motiv pentru care orbii nu conduc este că ceilalţi oameni nu vor să-i lase s-o facă. E-o problemă de putere. Vor să ne menţinem statutul marginal. Beezer St Pierre ar înţelege perfect.
    - Şi când mă gândesc că-n după-amiaza asta urmează să fac o vizită la casa de nebuni, zice Jack.

                                             14.

                În vârful dealului abrupt dintre valea Norway şi Arden, şerpuielile zigzagate ale Autostrăzii 93, acum îngustată la două benzi, se îndreaptă pe-o lungă bucată care coboară ca o pârtie de schi în oraş, iar în partea de est a autostrăzii, culmea dealului se lăţeşte şi devine un platou ierbos. Două mese de picnic roşi, bătute de vreme, îi aşteaptă pe cei care aleg să se oprească preţ de câteva minute şi să aprecieze spectaculoasa privelişte. Un amestec pestriţ de ferme se întinde pe-o distanţă de peste douăzeci şi cinci de kilometri de peisaj blând, nu tocmai plat, presărat cu pâraie şi drumuri de ţară. Un şir solid de dealuri cu hârtoape, de-un verde-albăstrui, alcătuiesc linia orizontului. Pe cerul necuprins, nori albi spălaţi de soare atârnă ca nişte rufe proaspăt puse la uscat.
    Fred Marshall trage Ford Explorerul pe pietrişul de pe marginea drumului, opreşte şi spune:
    - Hai să-ţi arăt ceva.
    Când a urcat în Explorer acasă la el, Jack avea o servietă de piele neagră uşor roasă, care acum îi stă turtită pe genunchi. Iniţialele tatălui său, P.S.S., de la Philip Stevenson Sawyer, sunt înscrise cu auriu lângă mânerul din partea de sus a servietei. Fred a aruncat de câteva ori priviri curioase spre servietă, dar nu a întrebat ce e cu ea, iar Jack nu s-a oferit să-i spună din proprie iniţiativă.
    Va veni ea vremea dezvăluirilor, gândeşte Jack, după ce va sta de vorbă cu Judy Marshall. Fred coboară din maşină şi Jack pune vechea servietă a tatălui său ui spatele picioarelor şi o sprijină de scaun, înainte să-l urmeze pe celălalt prin iarba moale. Când ajung la prima masă de picnic, Fred face semn spre peisaj.
    - Nu avem pe-aici multe aşa-zis atracţii turistice, da' asta arată binişor, nu?
    - E foarte frumos, spune Jack. Însă mie totul de aici mi se pare frumos.
    - Lui Judy îi place mult priveliştea asta. De fiecare dată când mergem în Arden într-o zi suficient de bună, ea ţine să oprim aici şi coboară din maşină pentru a se relaxa şi a se uita puţin în jur. Ştii, să se încarce de lucrurile cu adevărat importante înainte să revină la monotonia cotidiană, aşa ceva. Cât despre mine, uneori devin nerăbdător şi-mi spun: Haide, ai văzut priveliştea asta de o mie de ori, trebuie să mă întorc la muncă, dar eu sunt bărbat, nu? Aşa că de fiecare dată când oprim aici şi stăm locului câteva minute, îmi dau seama că soţia mea ştie mai multe decât mine şi că ar trebui să-i dau pur şi simplu ascultare.
    Jack zâmbeşte şi se aşază pe bancă, în aşteptarea continuării. De când a venit după el, Fred Marshall a rostit doar două sau trei propoziţii de recunoştinţă, însă e clar că a ales acest loc să-şi ia unele lucruri de pe suflet.
   - În dimineaţa asta m-am dus la spital şi ea... ei bine, e altfel. Ca să te uiţi la ea, ca să-i vorbeşti, ai spune că e într-o stare mult mai bună decât ieri. Chiar dacă e bolnavă de îngrijorare pentru Tyler, e altfel. Crezi că asta s-ar putea datora tratamentului? Nici măcar nu ştiu ce-i dau.
    - Poţi purta o discuţie normală cu ea?
    - Din când în când, da. De pildă, în dimineaţa asta mi-a vorbit despre un articol din ziarul de ieri despre o fetiţă din La Riviere care aproape a ocupat locul trei la concursul de silabisire, faza statală, numai că n-a reuşit să silabisească un cuvânt aiuritor de care n-a auzit nimeni. Popoplax sau ceva de felul ăsta.
    - Opopanax, zice Jack. Vorbeşte ca şi când ar avea un os de peşte înţepenit în gât.
    - Ai văzut şi tu articolul? Interesant că aţi reţinut amândoi cuvântul ăla. I-a dat un impuls, într-un fel. Le-a cerut infirmierelor să afle ce înseamnă şi una dintre ele l-a căutat în câteva dicţionare. Nu l-a găsit.
    Jack găsise cuvântul în Concise Oxford Dictionary; sensul lui literar nu avea importanţă.
    - Probabil că tocmai asta e definiţia opopanaxului, spune Jack. 1. Un cuvânt care nu se află în dicţionar. 2. Un mister crâncen.
     - Hă!
    Până acum, Fred Marshall s-a mişcat agitat prin zona de recreere şi acum se opreşte lângă Jack, a cărui privire îndreptată în sus îl observă pe celălalt bărbat cum examinează lunga panoramă.
    - Poate că asta înseamnă.
    Ochii lui Fred rămân aţintiţi asupra peisajului. Încă nu e pe deplin pregătit, însă face progrese.
    - Mi-a plăcut mult s-o văd interesată de aşa ceva, de-un articolaş apărut în Herald...
    Îşi şterge lacrimile şi face un pas spre orizont. Când se întoarce, se uită direct la Jack.
    - Ăă, înainte să o întâlneşti pe Judy, vreau să-ţi spun câteva lucruri despre ea. Problema e că nu ştiu cum ţi se vor părea. Până şi mie mi se par... nu ştiu.
    - Fă o încercare, spune Jack.
    Fred zice: „Bine”, îşi împleteşte degetele şi lasă capul în pământ. Apoi ridică iar privirea şi ochii îi sunt la fel de vulnerabili ca ai unui copilaş.

             - Aăă... nu ştiu cum s-o spun. Bine, o s-o spun pe şleau. Cu o parte din creier, cred că Judy ştie ceva. În orice caz, vreau să cred asta. Pe de altă parte, nu vreau să mă păcălesc şi să cred că, doar pentru că ea pare să se simtă mai bine, a scăpat de nebunie. Dar chiar îmi doresc să cred asta. Mamă-mamă, cât îmi doresc.
    - Crezi că ştie ceva.
    Strania senzaţie stârnită de opopanax se diminuează înainte de această legitimare a teoriei sale.
    - Ceva ce nu-i e limpede nici măcar ei, zice Fred. Dar mai ţii minte? A ştiut că Ty a dispărut încă dinainte să-i fi spus eu.
    Întoarce spre Jack o privire chinuită şi se îndepărtează. Îşi loveşte pumnii unul de altul şi se uită ţintă în pământ. Încă o barieră mentală cade în faţa nevoii sale de a-şi explica dilema.
    - Bine, uite ce e. Uite ce trebuie să înţelegi despre Judy. E-o persoană specială. Sigur, mulţi bărbaţi ar spune despre soţiile lor că sunt speciale, dar Judy e specială într-un fel special. Întâi de toate, e de-o frumuseţe răpitoare, dar nu despre asta vreau să vorbesc. E foarte curajoasă, dar nici ăsta nu-i subiectul discuţiei. E ca şi când ar avea legături cu ceva pe care noi, ceilalţi, nici nu putem încerca să înţelegem. Dar poate asta să fie real? Cât de mare e nebunia? Poate că atunci când o iei razna, la început te opui cu toate forţele şi faci istericale, dar apoi eşti prea nebun ca să te mai împotriveşti şi devii calm şi resemnat. Trebuie să discut cu doctorul ei, pentru că asta mă sfâşie.
    - Ce fel de lucruri spune? Explică de ce e atât de calmă?
    Ochii lui Fred Marshall îi sfredelesc pe-ai lui Jack.
     - Păi, pentru început, Judy pare să creadă că Ty e încă în viaţă şi că tu eşti singura persoană care-l poate găsi.
     - Bine, zice Jack, nevrând să spună mai multe până ce nu va fi vorbit cu Judy. A pomenit Judy vreodată de cineva pe care l-a cunoscut odată - sau vreun văr de-al ei, sau un vechi iubit - despre care ea crede că e posibil să-l fi răpit?
    Teoria sa pare mai puţin convingătoare decât a sunat în bucătăria ultraraţională şi extrem de bizară a lui Henry Leyden; răspunsul lui Fred Marshall o şubrezeşte şi mai tare.
    - Numai dacă numele lui e Regele Purpuriu, sau Gorg, sau Abbalah. Tot ce-ţi pot spune e că Judy crede că vede ceva şi, chiar dacă nu are niciun sens, îmi doresc mai mult decât orice pe lume să existe cu adevărat.
    O bruscă viziune a lumii în care a găsit şapca Brewers a unui băiat îl străpunge pe Jack Sawyer ca o lance cu vârf de oţel.
    - Şi acolo se află Tyler.
    - Dacă o parte din mine nu ar crede că asta s-ar putea să fie adevărat, mi-aş lua câmpii chiar aici şi-acum, spune Fred. Doar dacă nu m-am dus deja pe copcă.
    - Hai să mergem să vorbim cu soţia ta, propune Jack.

              Pe dinafară, spitalul luteran al districtului French aduce cu o casă de nebuni din secolul al XIX-lea din nordul Angliei: ziduri din cărămidă roşie murdare cu contraforturi înnegrite şi arcade ascuţite, un acoperiş ţuguiat cu vârfuri prevăzute cu ornamente sub formă de frunză, turnuri bombate, geamuri meschine şi toată faţada cănită de-o mizerie ancestrală. Aşezată pe-un teren împrejmuit de ziduri, plin de stejari, la graniţa vestică a Ardenului, uriaşa clădire, gotică fără grandoarea specifică acestui stil arhitectonic, pare punitivă, lipsită de milă.
    Jack aproape că se aşteaptă să audă muzica şfichiuitoare de orgă dintr-un film cu Vincent Price.
    Trec printr-o uşă îngustă şi ţuguiată de lemn şi intră într-un antreu liniştitor familiar. Un bărbat plictisit, îmbrăcat în uniformă, postat la o masă centrală, îi dirijează pe vizitatori către lifturi; animale împăiate şi buchete de flori umplu vitrina magazinului cu daruri; pacienţi îmbrăcaţi în halate şi legaţi de perfuzoare ocupă mese aşezate haotic alături de familiile lor, iar alţii stau cocoţaţi pe scaunele aliniate de-a lungul pereţilor; doi doctori în costume albe discută într-un colţ. Mult deasupra, două candelabre prăfuite, ornate, împrăştie o lumină ocru blândă care pare pentru moment să poleiască măciuliile luxuriante ale lalelelor puse în vazele înalte de lângă intrarea în magazinul de daruri.
    - Oau, chiar că arată mai bine pe dinăuntru, spune Jack.
    - În cea mai mare parte, da, completează Fred.
    Se apropie de bărbatul din spatele biroului şi Fred spune:
    - Secţia D.
   Cu o slabă scăpărare de interes, bărbatul le dă două ecusoane dreptunghiulare pe care scrie VIZITATOR şi le face semn să treacă. Două lifturi coboară zornăitor şi-i primeşte într-un spaţiu lambrisat de mărimea unei debarale pentru mături.
    Fred Marshall apasă butonul pe care e stanţată cifra 4 şi liftul începe să urce hurducându-se. Aceeaşi lumină moale, aurie, stăpâneşte interiorul comic de mic. Acum zece ani, un lift remarcabil de asemănător cu acesta, deşi situat într-un mare hotel parizian, îi ţinuse pe Jack şi pe o absolventă de istoria artei la UCLA pe nume Iliana Tedesco captivi vreme de două ore şi jumătate, în cursul cărora domnişoara Tedesco anunţase că relaţia lor ajunsese la destinaţia finală, mulţumesc, în pofida recunoştinţei ei pentru ceea ce fusese măcar până în clipa aceea o călătorie comună plină de satisfacţii. După ce cumpăneşte la asta, Jack se hotărăşte să nu-l tulbure pe Fred Marshall cu această informaţie.
    Cu un comportament mai bun decât ruda sa franceză, liftul se opreşte cu un tremur şi, cu doar o uşoară manifestare de împotrivire, uşile i se deschid, iar Jack Sawyer şi Fred Marshall sunt eliberaţi la etajul al patrulea, unde frumoasa lumină pare cu puţin mai întunecată decât în lift şi antreu.
    - Din păcate, e taman în celălalt capăt, îi zice Fred lui Jack.
    Un coridor aparent nesfârşit se cască precum un exerciţiu de perspectivă în stânga lor, şi Fred indică direcţia cu degetul.
    Trec prin două seturi de uşi mari, duble, pe lângă coridorul către Secţia B, pe lângă două camere mari mărginite de separeuri cu draperii, o iau iar la stânga la intrarea închisă în secţia de gerontologie, străbat un hol foarte lung tapetat cu afişiere, trec de deschiderea spre Secţia C, apoi virează brusc la dreapta în faţa toaletelor pentru bărbaţi şi femei, trec de oftalmologia ambulatorie şi anexa arhivei şi, în sfârşit, ajung la un coridor marcat Secţia D. Înaintând, lumina pare să scadă progresiv, pereţii să se contracte, geamurile să se restrângă. În coridorul Secţiei D pândesc umbrele şi pe podea scânteiază o baltă mică de apă.
    - Acum suntem în cea mai veche parte a clădirii, zice Fred.
    - Probabil că vrei s-o scoţi pe Judy de aici cât mai repede posibil.
    - Ei, sigur, imediat ce Pat Skarda crede că e pregătită. Dar o să fii surprins; lui Judy îi cam place aici. Cred că o ajută. Mi-a spus că se simte complet în siguranţă, iar cei care pot să vorbească... unu dintre ei sunt extrem de interesanţi. E ca şi când ai fi într-o croazieră, aşa zice ea.
    Jack râde surprins şi neîncrezător, şi Fred Marshall îl atinge pe umăr şi spune:
    - Asta înseamnă că se simte mult mai bine sau mult mai rău?
    La capătul coridorului, intră direct într-o încăpere măricică care pare să fi rămas neatinsă vreme de o sută de ani.
    Lambriuri de-un maro-închis se înalţă un metru şi jumătate de la podeaua de lemn maro-închis. Sus, în peretele cenuşiu din dreapta lor, două geamuri înalte şi înguste înrămate ca nişte tablouri lasă să intre o lumină cenuşie. Un bărbat aşezat în spatele unei tejghele de lemn lustruit apasă un buton care descuie o uşă metalică lată prevăzută cu o inscripţie SECŢIA D şi un gemuleţ de sticlă securizată.
    - Dumneavoastră puteţi intra, domnule Marshall, dar dânsul cine este?
    - Numele lui e Jack Sawyer. A venit cu mine.
    - E rudă sau medic?
    - Nu, dar soţia mea vrea să discute cu el.
    - Aşteptaţi aici o clipă.
    Îngrijitorul dispare pe uşa metalică şi-o încuie în urma lui cu un dangăt ca de închisoare. Un minut mai târziu, îngrijitorul reapare însoţit de-o infirmieră ale cărei faţă grea, ridată, braţe şi mâini mari şi picioare groase o fac să arate ca un bărbat în travesti. Se prezintă drept Jane Bond, infirmiera-şefă a Secţiei D, o combinaţie de cuvinte şi împrejurări care sugerează irezistibil cel puţin două porecle.
    Înainte să dispară din nou în spatele masivei uşi, infirmiera îi supune pe Fred şi Jack, apoi numai pe Jack, unui baraj de întrebări.
    - Secţia Bond, zice Jack, neputându-se înfrâna.
     - Noi îi spunem Temnicerul Bond, mărturiseşte îngrijitorul. E dură, dar, pe de altă parte, e nedreaptă.
    Tuşeşte şi-şi îndreaptă privirea spre geamurile de sus.
    - Avem un om de serviciu care-i zice 007.
    Câteva minute mai târziu, Infirmiera-şefă Temnicerul Bond, Agentul 007, trage de uşa metalică şi spune:
    - Acum puteţi intra, dar aveţi grijă ce spuneţi.
    La început, secţia seamănă cu un uriaş hangar de aeroport împărţit într-o secţiune cu un şir de bănci capitonate, o secţiune cu mese rotunde şi scaune de plastic şi-o a treia unde două mese lungi sunt stivuite cu hârtie de desen, cutii de creioane colorate şi seturi de acuarele. În acel spaţiu vast, aceste obiecte de mobilier seamănă cu mobilele dintr-o casă pentru păpuşi. Ici şi colo, pe podeaua de ciment, vopsită într-o nuanţă netedă şi anodină de cenuşiu, zac covoraşe dreptunghiulare matlasate; la şase metri de podea, geamuri mici şi zăbrelite străpung zidul opus de cărămidă vopsită de mult cu câteva straturi de vopsea albă. Într-o gheretă de sticlă aflată în stânga uşii, o infirmieră aşezată la o masă ridică privirea dintr-o carte. Departe în dreapta, cu mult dincolo de mesele cu unelte pentru desen, trei uşi metalice încuiate dau spre lumi proprii. Senzaţia că te afli într-un hangar face treptat loc senzaţiei unei benigne, dar inflexibile încarcerări.
    Un zumzet slab de voci vine dinspre cei între douăzeci şi treizeci de bărbaţi şi femei risipiţi prin încăperea enormă.
    Numai câţiva dintre aceştia vorbesc cu oameni vizibili. Se plimbă în cerc, stau încremeniţi locului, zac încovrigaţi ca bebeluşii pe covoraşe; numără pe degete şi mâzgălesc în carneţele; tresar, cască, scâncesc, se uită în gol şi-n şinele lor.
    Unii dintre ei poartă halate verzi de spital, alţii haine civile de toate soiurile: tricouri şi pantaloni scurţi, treninguri, cămăşi şi pantaloni largi, jerseuri şi pantaloni simpli. Nimeni nu poartă curea şi niciun pantof nu are şireturi. Doi bărbaţi musculoşi, cu păr tuns foarte scurt şi tricouri albe stau la una dintre mesele rotunde având aerul unor câini de pază răbdători. Jack încearcă s-o repereze pe Judy Marshall, dar nu o vede nicăieri.
    - V-am captat atenţia, domnule Sawyer.
    - Scuze, zice Jack. Nu mă aşteptam să fie atât de mare.
    - Şi e bine că e mare, domnule Sawyer. Deservim o populaţie în creştere.
    Femeia aşteaptă un semn de acceptare a spuselor sale, şi Jack încuviinţează.
    - Prea bine. O să vă spun câteva reguli de bază. Dacă veţi da ascultare vorbelor mele, vizita dumneavoastră aici va fi cât mai plăcută posibil pentru noi toţi. Nu vă uitaţi fix la pacienţi şi nu vă arătaţi alarmat de ceea ce spun ei. Nu vă comportaţi ca şi când aţi găsi neobişnuit sau neliniştitor ceva din ceea ce fac sau spun ei. Fiţi doar politicos şi, în mod normal, ei vă vor lăsa în pace. Dacă vă cer ceva, faceţi cum poftiţi, fără motiv. Dar vă rog să nu le daţi bani, obiecte ascuţite sau lucruri comestibile, fără să vă fi consultat în prealabil cu unul dintre doctori - unele medicamente au efecte adverse în combinaţie cu anumite alimente. La un moment dat, o femeie bătrână pe nume Estelle Packard probabil că vă va aborda şi vă va întreba dacă sunteţi tatăl ei. Răspundeţi cum poftiţi, dar dacă spuneţi nu, o veţi dezamăgi, iar dacă spuneţi da, o veţi face fericită. Aveţi vreo întrebare, domnule Sawyer?
    - Unde este Judy Marshall?
    - E pe partea asta, cu spatele la noi, pe ultima bancă. O vedeţi, domnule Marshall?
    - Am văzut-o din prima, spune Fred. Au avut loc schimbări de dimineaţă?
    - Din câte ştiu, nu. Doctorul care a internat-o, doctorul Spiegleman, va veni cam într-o jumătate de oră şi s-ar putea să vă poată oferi dânsul unele informaţii. Vreţi să vă duc pe amândoi la soţia dumneavoastră sau preferaţi să mergeţi singuri?
    - Ne descurcăm, spune Fred Marshall. Cât putem rămâne?
    - Vă dau cincisprezece minute, douăzeci, cel mult. Judy încă se află în stare de evaluare şi vreau ca nivelul ei de stres să se menţină la cote minime. Acum pare destul de liniştită, însă e profund deconectată de lume şi, sinceră să fiu, aiurează. Nu m-ar surprinde încă un acces de isterie, şi nu vrem să-i prelungim perioada de evaluare introducând în acest moment noi medicamente, nu? Aşa că, vă rog, domnule Marshall, discuţia să nu provoace deloc stres, să fie lejeră. Şi pozitivă.
    - Credeţi că aiurează?
    Infirmiera Bond zâmbeşte compătimitor.
    - După toate probabilităţile, domnule Marshall, soţia dumneavoastră se află în această stare de ani întregi. O, a reuşit să se ascundă bine, însă un mod de gândire ca al dânsei nu apare peste noapte, nu, nu. Lucrurilor de felul ăsta le ia ani mulţi să se formeze şi-n tot acel timp persoana poate părea să funcţioneze normal ca fiinţă umană. Apoi ceva declanşează psihoza şi-o scoate complet la suprafaţă. În acest caz, de exemplu, a fost vorba de dispariţia fiului dumneavoastră. Apropo, vreau să vă transmit compasiunea mea. Ce s-a întâmplat a fost un lucru îngrozitor.
    - Da, a fost, zice Fred Marshall. Dar Judy a început să se comporte ciudat încă dinainte să...
    - Mă tem că asta nu contează. Simţea nevoia să fie mângâiată, iar închipuirile ei - lumea ei închipuită - a ieşit complet la suprafaţă, pentru că lumea aceea i-a oferit exact mângâierea de care avea nevoie. Probabil că aţi auzit ceva în sensul ăsta dimineaţă, domnule Marshall. Soţia dumneavoastră n-a vorbit cumva despre trecerea în alte lumi?
    - Trecerea în alte lumi? întreabă Jack, uimit.
    - O iluzie schizofrenică destul de tipică, spune infirmiera Bond. Mai bine de jumătate dintre oamenii din secţia asta întreţin fantezii asemănătoare.
    - Credeţi că soţia mea suferă de schizofrenie?
    Infirmiera Bond se uită pe după Fred ca să facă un inventar complet al pacienţilor din stăpânirea sa.
    - Eu nu sunt doctor, domnule Marshall, dar am o experienţă de douăzeci de ani lungi în îngrijirea bolnavilor mental. Pe baza acestei experienţe, trebuie să vă spun că, după părerea mea, soţia dumneavoastră manifestă simptome clasice de schizofrenie paranoică. Mi-ar plăcea să am veşti mai bine.
    Aruncă o privire înapoi la Fred Marshall.
    - Desigur, domnul doctor Spiegleman va pune diagnosticul final şi vă va putea răspunde la toate întrebările, vă va explica opţiunile de tratament şi aşa mai departe.
    Zâmbetul pe care i-l întoarce lui Jack pare să îngheţe din clipa când apare.
    - Întotdeauna le spun noilor vizitatori că e mai greu pentru familie decât e pentru pacient. Unii dintre aceşti oameni n-au nicio grijă pe lume. De fapt, aproape că-ţi vine să-i invidiezi.
    - Sigur, zice Jack. Cine nu i-ar invidia?
    - Duceţi-vă, atunci, spune ea cu o urmă de irascibilitate. Să aveţi o vizită plăcută.
    Câteva capete se întorc când ei străbat încet podeaua prăfuită de lemn spre primul şir de bănci; multe perechi de ochi le urmăresc înaintarea. Curiozitate, indiferenţă, confuzie, suspiciune, plăcere şi o mânie impersonală se citesc pe feţele palide. Lui Jack i se pare că fiecare pacient din secţie se apropie de ei.
    Un bărbat durduliu între două vârste îmbrăcat într-un halat de baie a început să umble printre mese, arătând ca şi când s-ar teme că pierde autobuzul spre serviciu. La capătul băncii celei mai apropiate, o bătrână uscăţivă cu păr alb se ridică în picioare şi-l imploră pe Jack din priviri. Mâinile ei încleştate, ridicate în aer, tremură violent. Jack se străduieşte să nu-i întâlnească ochii. Când trece de ea, femeia pe jumătate fredonează, pe jumătate şopteşte:
    - Răţuşca mea era-n spatele uşii, da' io n-am ştiut-o, şi-acolo era ea, în toată, apa aia.
    - Hm, face Fred. Judy mi-a spus că băieţelul i s-a înecat în baie.
    Cu colţul ochiului, Jack l-a urmărit pe bărbatul cu păr zbârlit în halat de baie cum se grăbeşte spre ei, cu gura deschisă. Când el şi Fred ajung în spatele băncii lui Judy Marshall, bărbatul ridică un deget, ca pentru a face semn autobuzului să-l aştepte, şi grăbeşte pasul.
    Jack îl priveşte cum se apropie; ducă-se dracului sfatul Temnicerei Bond. N-o să-i dea voie lunaticului ăstuia să se uite la el, nici gând.

          Degetul ridicat ajunge la treizeci de centimetri de nasul lui Jack şi ochii nămoloşi ai bărbatului îi scrutează faţa. Ochii se retrag; gura se închide brusc. Brusc, bărbatul se roteşte pe călcâie şi-o rupe la fugă, cu halatul fluturând, cu degetul încă în căutarea unei ţinte.
    Ce-a fost asta? se întreabă Jack. A greşit autobuzul?
    Judy Marshall nu s-a mişcat. Trebuie să-l fi auzit pe bărbat trecând în goană pe lângă ea, respiraţia lui rapidă când s-a oprit, apoi întoarcerea lui fâlfâită, însă spatele ei e încă drept în halatul verde şi larg, încă stă cu capul întors în faţă, în acelaşi unghi ascendent. Pare detaşată de tot ce o înconjoară. Dacă părul i-ar fi spălat şi periat, dacă ar fi îmbrăcată normal şi dacă ar avea o valiză alături, ar arăta exact ca o femeie aşezată pe o bancă într-o gară, aşteptând ora plecării.
    Aşadar, încă dinainte ca Jack să vadă faţa lui Judy Marshall, înainte ca ea să rostească un singur cuvânt, în jurul ei pluteşte senzaţia plecării, a călătoriilor începute şi reîncepute - o sugestie a drumului întins, o aluzie a unui posibil altundeva.
    - Îi spun că am venit, şopteşte Fred şi dă ocol băncii ca să îngenuncheze în faţa soţiei sale.
    Ea lasă capul pe spate, peste coloana dreaptă, ca pentru a răspunde combinaţiei amorfe de suferinţă sufletească, iubire şi anxietate care arde pe chipul frumos al soţului ei. Părul de-un blond-închis înspicat cu auriu curge plat pe curbura juvenilă a capului lui Judy Marshall. În spatele urechii ei, zeci de şuviţe multicolore stau strânse într-un ghem ca o pânză de păianjen.
    - Cum te simţi, iubire? o întreabă Fred încet.
    - Reuşesc să mă distrez, zice ea. Ştii, dragul meu, ar trebui să rămân aici măcar puţin timp. Infirmiera-şefă e convinsă că sunt dusă de tot cu pluta. Nu-i aşa că-i convenabil?
    - E şi Jack Sawyer aici. Vrei să discuţi cu el?
    Judy întinde mâna şi-i mângâie genunchiul ridicat.
    - Spune-i domnului Sawyer să vină în faţă, iar tu aşază-te aici lângă mine, Fred.
    Jack vine deja în faţă, cu ochii aţintiţi la capul iarăşi ridicat al lui Judy Marshall, care nu se întoarce.
    Îngenunchind, Fred i-a luat mâna întinsă în ambele sale mâini, ca şi când ar avea de gând să i-o sărute. Arată ca un cavaler părăsit în dragoste în faţa unei regine. Când îşi apasă mâna ei pe obraz, Jack vede pansamentul alb înfăşurat în jurul vârfurilor degetelor ei. Obrazul lui Judy intră în câmpul lui vizual, apoi lateralul gurii sale grave, nezâmbitoare; după care ii e vizibil întregul profil, luminos ca pojghiţa de gheaţă în prima zi de primăvară.
    Este profilul regal, idealizat de pe un medalion sau o monedă: curbura uşor ridicată a buzelor, povârnişul brusc şi precis al nasului, rotunjimea maxilarului, fiecare unghi într-o armonie perfectă, blândă, straniu familiară cu întregul.
    Această neaşteptată frumuseţe îi taie răsuflarea; pentru o fracţiune de secundă îl nedumereşte cu profunda nostalgie a fragmentarei sale evocări a unui al chip. Grace Kelly? Catherine Deneuve? Nu, niciuna dintre acestea; îşi dă seama că profilul lui Judy îi aminteşte de o persoană pe care încă n-a întâlnit-o.
    Apoi, secunda de nedumerire trece: Fred Marshall se ridică în picioare, chipul lui Judy întors pe trei sferturi din profil îşi pierde calitatea regală când îşi priveşte soţul cum se aşază lângă ea pe bancă, şi Jack respinge ceea ce tocmai i-a venit în gând, considerând-o o absurditate.

           Ea nu ridică ochii până când el nu se află înaintea sa. Are părul mat şi încâlcit; pe sub haina de spital poartă o veche cămaşă de noapte albastră, cu margini brodate, care, când a fost nouă, era complet lipsită de gust. În ciuda acestor dezavantaje, Judy Marshall îl trage de partea sa din clipa când îi întâlneşte ochii.
    Un curent electric care porneşte din nervii săi optici pare să-i pulseze prin corp în jos şi trage neputincios concluzia că Judy trebuie să fie cea mai năucitor de frumoasă femeie pe care a văzut-o vreodată. Se teme că forţa reacţiei sale la persoana ei îl va doborî din picioare, apoi - şi mai rău! - că ea va înţelege ce se întâmplă şi-l va considera un prost.
    Vrea cu disperare să nu-i lase impresia unui prost.
    Brooke Greer, Claire Evinrude, Iliana Tedesco, oricât de splendide ar fi fost fiecare dintre acestea în felul lor, lângă ea ar arăta ca nişte fetişcane în costume de Halloween.
     Judy Marshall le face de râs pe toate fostele sale iubite; le demască drept făţarnice şi mărunte, lipsite de personalitate şi animate de-o sută de sentimente şchioape, nesigure. Frumuseţea lui Judy nu e aparentă, ca pusă în faţa unei oglinzi, ci creşte, cu o simplitate care-ţi taie răsuflarea, drept din fiinţa sa cea mai lăuntrică: ceea ce vezi e doar mica, vizibila porţiune a unei mai mari, nai cuprinzătoare, radiante şi explicite calităţi lăuntrice.
    Lui Jack cu greu îi vine să creadă că Fred Marshall cel agreabil şi bun la suflet chiar a avut fantasticul noroc de-a se căsători cu această femeie. Ştie el oare cât de minunată, cât de literalmente fermecătoare este ea? Jack s-ar însura cu ea într-o clipă, dacă ar fi necăsătorită. I se pare că s-a îndrăgostit de ea de îndată ce i-a văzut capul din spate.
    Dar nu poate să fie îndrăgostit de ea. Ea e soţia lui Fred Marshall şi mama fiului lor, şi el va trebui pur şi simplu să trăiască fără ea.
    Judy rosteşte o propoziţie scurtă care trece prin el într-un val vibrant de sunet. Jack se apleacă în faţă bâiguind o scuză, şi Judy, zâmbind, îi oferă o fluturare din mână care îl invită să ia loc. El se lasă la podea şi îşi încrucişează gleznele în faţa sa, încă reverberând de şocul de-a o vedea.
    Chipul ei se umple minunat de sentimente. A văzut exact ceea ce tocmai i s-a întâmplat lui, şi totul e în regulă. Nu-l desconsideră din cauza asta. Jack deschide gura să pună o întrebare. Deşi nu ştie ce întrebare va fi, trebuie s-o rostească.
    Natura întrebării e neimportantă. Cea mai cretină întrebare va fi bună; nu poate sta aici şi să se holbeze la acel chip fermecător.

          Înainte să vorbească, o versiune a realităţii se pocneşte zgomotos în alta şi, fără ezitare, Judy Marshall devine o femeie obosită, la treizeci şi cinci de ani, cu păr încâlcit şi cearcăne, care-l priveşte pieziş de pe-o bancă dintr-o secţie încuiată pentru bolnavii mental.
    Asta ar trebui să pară ca o revenire la luciditate, însă pare ca un soi de truc, ca şi când Judy Marshall ar mai fi făcut ea însăşi asta, pentru a-i uşura lui întâlnirea dintre ei.
    Cuvintele care-i scapă sunt la fel de banale cum s-a temut că vor fi. Jack se aude cum spune că-i pare bine să o cunoască.
    - Şi mie-mi pare bine să vă cunosc, domnule Sawyer. Am auzit aşa multe lucruri minunate despre dumneavoastră.
    El caută un semn care să-i dea de veste că ea e conştientă de dimensiunea momentului care tocmai s-a scurs, dar nu vede decât căldura zâmbetului ei. Date fiind împrejurările, asta i se pare un semn suficient de bun al conştientizării.
    - Cum vă descurcaţi aici? întreabă el, şi echilibrul se deplasează şi mai mult în direcţia sa.
    - Îţi ia puţin să te obişnuieşti cu colegii, însă oamenii de aici s-au rătăcit şi n-au mai putut găsi calea de întoarcere, atâta tot. Unii dintre ei sunt foarte inteligenţi. Am purtat discuţii aici care au fost mult mai interesante decât cele avute la grupul de la biserică sau la şedinţele cu părinţii. Poate ar fi trebuit să vin mai repede în Secţia D! Şederea aici m-a ajutat să învăţ unele lucruri.
    - Cum ar fi?
    - Cum ar fi că sunt multe feluri în care te poţi rătăci, de exemplu, şi că e mai uşor să te rătăceşti decât ar recunoaşte cineva vreodată. Oamenii de aici nu-şi pot ascunde sentimentele şi majoritatea dintre ei n-au învăţat niciodată cum să-şi înfrângă teama.
    - Şi cum ar trebui s-o înfrângi?
    - Păi, o înfrângi înfruntând-o, cum altfel? Nu spui doar: Sunt pierdut şi nu ştiu să mă întorc - continui să mergi. Pui un picior înaintea celuilalt până când te pierzi şi mai mult. Toată lumea ar trebui să ştie asta. Mai ales tu, Jack Sawyer.
    - Mai ales...
    Înainte să poată încheia întrebarea, o femeie în vârstă cu o faţă ridată şi blândă apare lângă el şi-l atinge pe umăr.
    - Iertaţi-mă.
    Îşi înfige bărbia în piept cu sfiala unui copil.
    - Vreau să vă pun o întrebare. Sunteţi tatăl meu?
    Jack îi zâmbeşte.
    - Întâi, daţi-mi voie să vă pun şi eu o întrebare. Vă numiţi cumva Estelle Packard?
    Cu ochii sclipind, bătrâna încuviinţează.
    - Atunci da, sunt tatăl dumitale.
    Estelle Packard bate din palme în faţa gurii, face o plecăciune din cap şi pleacă şontâcăind, radiind de fericire.
    Când a ajuns la trei sau patru meri, îi face lui Jack un semn de rămas-bun dintr-o mână, si întorcându-se pe călcâie, pleacă.
    Când Jack se uită din nou la Judy Marshall, e ca şi când femeia şi-ar fi dat la o parte vălul aparenţei destul cât să scoată la iveală o porţiune mică a sufletului său uriaş.
    - Eşti un om foarte amabil, nu-i aşa, Jack Sawyer? N-aş fi spus asta de la prima privire. Şi eşti un tip foarte bine. Sigur, eşti şi fermecător, însă farmecul şi amabilitatea nu merg mereu mână în mână. Să-ţi mai spun câteva lucruri despre tine?
    Jack ridică privirea spre Fred, care o ţine de mână pe soţia sa şi radiază.
    - Vreau să spui orice simţi nevoia să spui.
    - Sunt lucruri pe care nu le pot spune, indiferent ce aş simţi, dar tu s-ar putea să le auzi chiar şi aşa. Pot spune totuşi asta: frumuseţea nu te-a făcut să te umfli în pene. Nu eşti superficial, şi asta s-ar putea să fie o parte din explicaţie. În principal, însă, ai avut şansa să fii crescut bine. Aş spune că ai avut o mamă minunată. Am dreptate, nu-i aşa?
    Jack râde, mişcat de această neaşteptată analiză de caracter.
    - Nu ştiam că se vede.
    - Ştii de unde se vede? Se vede din felul în care te comporţi cu oamenii. Sunt aproape sigură că ai un trecut pe care cei din jur îl cunosc doar din filme, dar nu ţi s-a urcat la cap. Ne vezi ca pe nişte oameni normali, nu ca pe nişte ţărănoi, şi datorită faptului ăstuia pot avea încredere în tine. E evident că mama ta a făcut o treabă bună. Şi eu am fost o mamă bună, sau cel puţin am încercat să fiu, şi ştiu despre ce vorbesc. Îmi dau seama.
    - Spui că ai fost o mamă bună? De ce foloseşti...
    - Timpul trecut? Pentru că vorbeam despre înainte.
    Zâmbetul lui Fred se topeşte într-o expresie de îngrijorare prost ascunsă.
    - Cum adică, „înainte”?
    - Domnul Sawyer s-ar putea să ştie, zice ea, oferindu-i lui Jack ceea ce el crede că este o privire de încurajare.
    - Scuze, nu cred că ştiu, spune el.
     - Vreau să spun înainte să ajung aici şi în sfârşit să încep să gândesc puţin. Înainte ca lucrurile care mi se întâmplau să înceteze să mă sperie de moarte - înainte să-mi dau seama că-mi pot scruta propria fiinţă şi să examinez sentimentele pe care le-am avut de când mă ştiu. Înainte să am timp să călătoresc. Cred că încă sunt o mamă bună, însă nu sunt tocmai aceeaşi mamă.
    - Draga mea, te rog, spune Fred. Eşti aceeaşi, doar că ai avut un fel de cădere. Ar trebui să discutăm despre Tyler.
    - Dar discutam despre Tyler. Domnule Sawyer, ştii locul acela de oprire de pe Autostrada 93, chiar unde ajunge culmea dealului înalt, cam la un kilometru şi jumătate sud de Arden?
    - L-am văzut astăzi, zice Jack. Mi l-a arătat Fred.
    - Ai văzut fermele alea care continuă să dăinuiască? Şi dealurile din depărtare?
    - Da. Fred mi-a spus că adori priveliştea de acolo.
    - Întotdeauna vreau să oprim şi să cobor din maşină. Îmi place totul la priveliştea aia. Vezi la kilometri depărtare, şi-apoi - hopa! - se termină, şi mai departe nu poţi vedea. Dar cerul merge mai departe, nu? Cerul demonstrează că există o lume de cealaltă parte a dealurilor ălora. Dacă porneşti la drum, poţi ajunge acolo.
    - Da, poţi.
    Dintr-odată, lui Jack i se face pielea de găină, iar ceafa îl gâdilă.
    - Eu? Eu nu pot să călătoresc decât cu mintea, domnule Sawyer, şi mi-am amintit cum să fac asta doar pentru că am aterizat în casa veselilor. Dar mi-a venit ideea că tu poţi ajunge acolo - de cealaltă parte a dealurilor.
     Are gura uscată. Observă neliniştea tot mai pronunţată a lui Fred Marshall fără să fie capabil să o domolească. Vrând să-i adreseze lui Judy o mie de întrebări, începe cu cea mai simplă:
    - Cum ţi-a venit ideea asta? Ce vrei să spui cu asta?
    Judy Marshall îşi trage mâna din cea a soţului ei şi i-o întinde lui Jack, iar el o ia în ambele sale mâini. Dacă a arătat vreodată ca o femeie obişnuită, acum e acel moment.
    Arde ca un far, ca un foc in aer liber pe-o faleză îndepărtată.
    - Să spunem că... noaptea târziu, sau dacă eram singură mult timp, cineva îmi şoptea. Nu era ceva foarte concret, dar să spunem că era ca şi când o persoană mi-ar fi şoptit din cealaltă parte a unui zid gros. O fata ca mine, o fată de vârsta mea. Şi dacă adormeam atunci, aproape întotdeauna visam locul în care trăia fetiţa aia. Eu îi spuneam Lumea de Departe, şi semăna cu lumea asta, cu ţinutul Coulee, numai că era mai luminoasă şi mai curată şi mai magică. În Lumea de Departe, oamenii mergeau cu caleştile şi trăiau în corturi mari şi albe. În Lumea de Departe, erau oameni care puteau să zboare.
    - Ai dreptate, spune el.
    Fred îşi mută privirea de la soţia sa la Jack cu o nesiguranţă dureroasă, şi Jack zice:
    - Sună aiurea, dar are dreptate.
    - Pe când lucrurile astea rele au început să se întâmple în French Landing, uitasem aproape complet de Lumea de Departe. Nu mă mai gândisem la ea de când aveam doisprezece sau treisprezece ani. Dar cu cât se apropiau mai mult lucrurile rele, de mine şi de Fred şi de Ty, vreau să spun, cu atât erau mai urâte visele mele, şi cu atât mai puţin reală mi se părea viaţa. Scriam cuvinte fără să ştiu că o fac, spuneam lucruri nebuneşti, mă destrămam. Nu înţelegeam că Lumea de Departe încerca să-mi spună ceva. Fata îmi şoptea din nou de cealaltă parte a zidului, numai că acum crescuse şi era speriată aproape de moarte.
    - Ce te-a făcut să crezi că aş putea fi de ajutor?
    - A fost doar un sentiment pe care l-am avut atunci când l-ai arestat pe Kinderling ăla şi ţi-a apărut poza în ziar. Primul lucru pe care mi l-am spus când m-am uitat la poza ta a fost: El ştie de Lumea de Departe. Nu m-am întrebat cum sau cum mi-am putut da seama uitându-mă la o poză; am înţeles pur şi simplu că ştii. Şi-apoi, când a dispărut Ty şi eu mi-am pierdut minţile şi m-am trezit în locul ăsta, mi-am spus că dacă poţi vedea în minţile oamenilor ăstora, Secţia D nu va fi chiar aşa diferită de Lumea de Departe, şi mi-am amintit că ţi-am văzut poza. Şi atunci am început să înţeleg cum stă treaba cu călătoritul. Toată dimineaţa asta, m-am plimbat prin Lumea de Departe cu mintea. Am văzut-o, am atins-o. Am simţit mirosul aerului ăluia incredibil. Ştiai, domnule Sawyer, că acolo sunt iepuri de mărimea cangurilor? Te pufneşte râsul numai uitându-te la ei.
    Jack afişează un surâs larg şi se apleacă pentru a-i săruta mâna, într-un gest cam ca şi al soţului ei. Cu blândeţe, ea îşi trage mâna din strânsoarea lui.
    - Când Fred mi-a spus că te-a întâlnit, şi că dai o mână de ajutor poliţiei, am ştiut că eşti aici dintr-un motiv bine întemeiat.

               Ceea ce a făcut femeia aceasta îl uimeşte pe Jack. În cel mai cumplit moment al vieţii ei, când fiul i-a dispărut şi minţile i se năruie, s-a folosit de-un monumental efort de memorie ca să-şi strângă toate puterile şi, de fapt, să înfăptuiască un miracol. A găsit în sinea ei puterea de-a călători. Dintr-o secţie încuiată, a străbătut jumătate din lumea aceasta şi-a intrat într-o alta, pe care o cunoştea doar din visele din copilărie. Nimic altceva decât imensul curaj pe care-l descrisese soţul ei nu i-ar fi putut permite să facă acest pas misterios.
    - Ai făcut ceva odată, nu-i aşa? îl întreabă Judy. Ai fost acolo, în Lumea de Departe, şi ai făcut ceva - ceva extraordinar. Nu trebuie să spui da, pentru că o văd în tine; e limpede ca lumina zilei. Dar trebuie să spui da, ca să o aud eu, aşa că spune-o, spune da.
    - Da.
    - Ce ai făcut? întreabă Fred. În ţara asta de vis? Cum poţi să spui da?
   - Aşteaptă, îi zice Jack, am ceva să-ţi arăt mai târziu, şi se întoarce la extraordinara femeie care stă în faţa sa. Judy Marshall e plină de cunoştinţe, curaj şi credinţă, şi, chiar dacă-i este interzisă lui, acum pare să fie singura femeie din lumea asta sau oricare alta pe care ar putea-o iubi pentru tot restul vieţii sale.
    - Ai fost ca mine, spune ea. Ai uitat complet de lumea aceea. Şi ţi-ai văzut de drum şi ai devenit poliţist, ai devenit detectiv. De fapt, ai devenit unul dintre cei mai buni detectivi care au existat vreodată. Ştii de ce ai făcut asta?
    - Cred că m-a atras meseria.
    - Ce te-a atras în mod special?
   - Să-i ajut pe oameni. Să-i protejez pe nevinovaţi. Să-i prind pe cei răi. Era o treabă interesantă.
    - Şi ai crezut că nu va înceta niciodată să fie interesantă. Pentru că întotdeauna vei avea o problemă nouă de rezolvat, o nouă întrebare care necesită un răspuns.
    A nimerit drept într-o ţintă care, până în acest moment, el nu a ştiut că există.
    - Aşa-i.
    - Ai fost un foarte bun detectiv pentru că, deşi nu o ştiai, exista ceva - ceva vital - pe care trebuia să-l găseşti.
    Sunt un ţopilist, îşi aminteşte Jack. Propria sa voce firavă din noapte, vorbindu-i de cealaltă parte a unui zid foarte gros.
    - Ceva ce trebuia să găseşti, pentru binele propriului tău suflet.
    - Da, spune Jack.
    Cuvintele ei au pătruns drept în miezul fiinţei sale, şi lacrimile îi izvorăsc în ochi.
    - Întotdeauna am vrut să găsesc ceea ce s-a pierdut. Întreaga mea viaţă a fost dedicată căutării unei explicaţii secrete.
  
          Într-o amintire la fel de vie ca o peliculă de film, el vede un mare pavilion de cort, o cameră albă cu o frumoasă şi irosită regină zăcând pe patul de moarte, şi o fetiţă cu doi sau trei ani mai tânără decât şinele său de doisprezece ani numărându-se printre cei de faţă.
    - Şi tu i-ai spus Lumea de Departe? întreabă Judy.
    - Eu i-am spus Teritoriile.
    Să rostească aceste cuvinte cu voce tare i se pare că seamănă cu deschiderea unui cufăr plin cu o comoară pe care în sfârşit o poate împărtăşi.
    - E-un nume bun. Fred nu va înţelege asta, dar pe când îmi făceam lunga plimbare în dimineaţa asta, am simţit că fiul meu se află undeva în Lumea de Departe - în Teritoriile tale. Undeva într-un loc nevăzut, ascuns. În mare pericol, dar încă în viaţă şi nevătămat. Într-o celulă. Dormind pe podea. Dar viu. Nevătămat. Crezi că asta ar putea fi adevărat, domnule Sawyer?
    - Stai o clipă, spune Fred. Ştiu că tu eşti convinsă de asta, şi vreau să cred şi eu ce spui, însă noi vorbim acum despre lumea reală.
    - Eu cred că sunt multe lumi reale, spune Jack. Şi da, cred că Tyler este undeva în Lumea de Departe.
    - Îl poţi salva, domnule Sawyer? Îl poţi aduce înapoi?
    - E aşa cum ai spus înainte, doamnă Marshall, răspunde Jack. Trebuie că mă aflu aici dintr-un motiv bine întemeiat.
    - Sawyer, sper că orice ar fi ceea ce-mi vei arăta va avea mai multă logică decât aveţi voi doi acum, zice Fred. În orice caz, am terminat pentru moment. Uite că vine temnicera.

           Ieşind din parcarea spitalului, Fred Marshall aruncă o privire la servieta care zace turtită în poala lui Jack, dar nu spune nimic. Păstrează tăcerea până când reintră pe 93, când spune:
    - Mă bucur că ai venit cu mine.
    - Mulţumesc, zice Jack. Şi eu mă bucur.
    - Mă simt puţin pe dinafară, ştii, dar aş vrea să-ţi aflu impresiile despre cele petrecute. Crezi că a mers binişor?
    - Cred că a mers foarte bine. Soţia ta este... nici nu ştiu cum s-o descriu. Nu am cuvintele necesare pentru a-ţi spune cât de minunată cred că este.
    Fred încuviinţează şi aruncă pe furiş o privire la Jack.
    - Aşadar se pare că nu crezi că ar fi dusă cu pluta.
   - Dacă ea e nebună, vreau să fiu şi eu nebun ca ea.
    Autostrada cu două benzi care se întinde înaintea lor urcă pe panta abruptă a dealului şi, în vârful lui, pare să se extindă în albastrul fără dimensiune al cerului necuprins.
    Încă o privire precaută din partea lui Fred.
    - Şi tu spui că ai văzut treaba aia, locul ăla pe care ea-l numeşte Lumea de Departe.
    - Da, l-am văzut. Oricât ar fi de greu de crezut.
    - Fugi de-aici. Mă iei peste picior. Jură pe mormântul mamei tale.
    - Jur pe mormântul mamei mele.
    - Ai fost acolo. Şi nu doar într-un vis, ci chiar ai fost acolo.
    - În vara anului când aveam doisprezece ani.
    - Aş putea merge şi eu acolo?
    - Probabil că nu, spune Jack.
    Nu e adevărat, deoarece Fred s-ar putea duce în Teritorii dacă l-ar duce Jack, însă Jack vrea să închidă această uşă cât mai ferm posibil. Îşi poate imagina cum ar fi s-o ducă pe Judy Marshall în cealaltă lume; Fred e altă mâncare de peşte.
    Judy şi-a dobândit cu vârf şi îndesat meritul de-a face o călătorie în Teritorii; Fred în schimb este încă incapabil să creadă în existenţa lor. Judy s-ar simţi acasă acolo, dar soţul ei ar fi ca o ancoră pe care Jack ar trebui s-o tragă după el, ca Richard Sloat.
    - Nici nu mă gândeam altfel, zice Fred. Dacă nu te deranjează, aş vrea să opresc din nou când ajungem în vârf.
    - Mi-ar plăcea şi mie, spune Jack.
    Fred ajunge pe creasta dealului şi traversează autostrada îngustă pentru a opri pe pietrişul spaţiului de popas. În loc să coboare din maşină, arată cu degetul spre servieta care stă turtită pe genunchii lui Jack.
    - Ceea ce vrei să-mi arăţi se află acolo înăuntru?
    - Da, zice Jack. Aveam de gând să-ţi arăt mai devreme, dar după ce ne-am oprit aici prima dată, am vrut să aştept să aud ce avea de spus Judy. Şi mă bucur că am făcut-o. S-ar putea să ţi se pară mai logic, acum că ai auzit cel puţin o parte din explicaţia modului în care am găsit-o.
    Jack deschide servieta, ridică partea de sus şi din interiorul ei căptuşit cu piele deschisă la culoare scoate şapca Brewers pe care a găsit-o dimineaţă.
    - Uită-te bine, zice, şi i-o dă lui Fred.
    - Doamne-dumnezeule, zice Fred Marshall uimit, într-un singur flux de cuvinte. Asta e... este?...
    Se uită în interiorul şepcii şi expiră puternic la vederea numelui fiului său. Ochii îi sar la ai lui Jack.
    - E a lui Tyler. Dumnezeule mare, e a lui Tyler. O, Doamne!
    Strânge şapca la piept şi inspiră profund de două ori, nedezlipindu-şi ochii de la cei ai lui Jack.
    - Unde ai găsit-o? Când ai găsit-o?
    - Am găsit-o dimineaţă pe drum, zice Jack. În locul pe care soţia ta îl numeşte Lumea de Departe.
    Cu un geamăn prelung, Fred Marshall deschide portiera şi sare din maşină. Când Jack îl ajunge din urmă, el se află în celălalt capăt al zonei de odihnă, ţinând şapca la piept şi uitându-se ţintă la dealurile de-un verde-albăstrui de dincolo de pătura lungă a terenului agricol. Se întoarce şi se uită drept la Jack.
    - Crezi că mai e în viaţă?
    - Cred că mai e în viaţă, spune Jack.
    - În lumea aia.
    Fred arată spre dealuri. Lacrimile îi sar din ochi şi gura i se înmoaie.
    - Lumea care-i acolo undeva, cum spune Judy.
    - În lumea aia.
    - Atunci, du-te acolo şi găseşte-l! strigă Fred.
    Cu faţa strălucindu-i de lacrimi, gesticulează sălbatic spre orizont cu şapca de baseball.
    - Du-te acolo şi adu-l înapoi, fir-ar să fie! Eu nu pot s-o fac, aşa că trebuie s-o faci tu.
    Păşeşte înainte ca pentru a-i da un pumn, apoi îl cuprinde pe Jack Sawyer în braţe şi plânge cu suspine.

          Când umerii lui Fred se opresc din tremurat şi îşi recapătă treptat respiraţia, Jack spune:
    - O să fac tot ceea ce pot.
    - Ştiu că o să faci.
    Se îndepărtează şi îşi şterge faţa.
    - Îmi pare rău că am strigat aşa la tine. Ştiu că o să ne ajuţi.

       Cei doi bărbaţi se întorc şi se pornesc înapoi spre maşină.
    Departe înspre vest, o mânjeală miţoasă de-un cenuşiu-palid acoperă terenul de lângă râu.
    - Ce-i aia? întreabă Jack. Ploaie?
    - Nu, ceaţă, spune Fred. Se ridică de pe Mississippi.

                                        Partea a treia
                                   ŢĂRMUL NOPŢII
                                               15

               Până spre seară, temperatura a scăzut cu zece grade din cauza unui minor front de aer rece care trece prin micuţa noastră porţiune din ţinutul Coulee. Nu se înregistrează nicio furtună cu tunete, însă în vreme ce văzduhul se colorează spre violet, ceaţa se ridică. S-a născut din fluviu şi urcă pe panta Chase Street, ascunzând vederii mai întâi rigolele, apoi trotuarele, apoi înceţoşând clădirile. Nu le poate ascunde cu totul, aşa cum fac uneori ceţurile de primăvară şi iarnă, însă înceţoşarea e cumva mai rea: fură culorile şi înmoaie siluetele.
    Ceaţa face normalul să pară anormal. Şi mai e mirosul, străvechea odoare de pescăruş care-ţi intră adânc în nări şi-ţi trezeşte partea din spate a creierului, partea care e perfect capabilă să creadă în monştri atunci când linia vederii se scurtează şi inima e neliniştită.

    Pe Sumner Street, Debbi Anderson încă lucrează la dispecerat. Arnold „Ungurul Nebun” Hrabowski a fost trimis acasă fără insignă - de fapt, a fost suspendat - şi simte că trebuie neapărat să-i pună soţiei sale câteva întrebări punctuale (convingerea sa că ştie deja răspunsurile îi frânge şi mai mult inima). Debbi stă acum la geam, încruntată, cu o cană de cafea în mână.
    - Nu-mi place asta, îi zice ea lui Bobby Dulac, care, posac şi tăcut, scrie rapoarte. Îmi aminteşte de filmele studiourilor Hammer pe care le urmăream la televizor când eram la gimnaziu.
    - Filmele studiourilor Hammer? întreabă Bobby, ridicând privirea.
    - Filme de groază, zice ea, uitându-se afară în ceaţa tot mai deasă. Multe dintre ele erau despre Dracula. Dar şi despre Jack Spintecătorul.
    - Nici nu vreau să aud de Jack Spintecătorul, spune Bobby. Ascultă ce-ţi zic, Debster.
    Şi reîncepe să scrie.

    În parcarea magazinului 7-Eleven, domnul Rajan Patel stă lângă telefon (încă înconjurat de panglica galbenă a poliţiei, şi când va putea fi din nou folosit, domnul Patel nu ne-ar putea spune). Se uită spre centrul oraşului, care acum pare să se ridice dintr-un mare bol cu frişca. Clădirile de pe Chase Street coboară în acest bol. Cele din punctul cel mai jos al Chase sunt vizibile doar de la primul nivel în sus.
    - Dacă e acolo undeva, zice încet domnul Patel, şi nu se adresează nimănui altcuiva decât propriei sale persoane, astă-noapte va face tot ce-i vrea sufletul.
    Îşi încrucişează braţele pe piept şi se cutremură.

    Dale Gilbertson e acasă, ce minune! Plănuieşte să aibă o cină ca lumea alături de soţia şi copilul său chiar de-ar fi ca lumea să se sfârşească din cauza asta. Iese din birouaşul său (unde a petrecut douăzeci de minute vorbind cu ofiţerul Jeff Black de la poliţia statului Washington, o conversaţie în cadrul căreia a trebuit să-şi exerseze toată disciplina de care e capabil ca să se abţină să strige) şi-şi vede soţia stând la geam şi uitându-se afară. Poziţia ei e aproape exact aceeaşi ca a lui Debbi Anderson, numai că ea, în loc de-o cană de cafea, ţine un pahar de vin în mână. Încruntarea este identică.
    - Ceaţă de pe fluviu, zice Sarah pe-un ton sumbru. Ce convenabil. Dacă el e-acolo undeva...
    Dale ridică degetul spre ea.
    - N-o spune. Nici să n-o gândeşti.
    Dar el ştie că niciunul dintre ei nu se poate abţine să nu se gândească la asta. Străzile din French Landing - străzile înceţoşate din French Landing - sunt pustii în clipa aceasta: nimeni nu face cumpărături în magazine, nimeni nu se plimbă alene pe trotuare, nimeni nu e în parcuri. Mai ales niciun copil. Părinţii îi ţin în casă. Chiar şi pe Nailhouse Row, unde părinţii grijulii sunt excepţia mai degrabă decât regula, toată lumea îşi ţine copiii în casă.
    - N-o s-o spun, acceptă ea. Măcar atâta pot să fac.
    - Ce avem la cină?
    - Cum ţi se pare plăcinta cu pui şi legume?
    În mod normal, un asemenea meniu cald într-o seară de iulie i s-ar părea o alegere groaznică, dar în seara asta, cu ceaţa care se apropie, e extraordinar. Vine în spatele ei, o strânge scurt în braţe şi spune:
    - Minunat. Şi-ar fi mai bine dacă am mânca mai devreme.
    Ea se întoarce, dezamăgită.
    - Te întorci la secţie?
    - N-ar trebui să mă duc, nu când Brown şi Black au furculiţa şi cuţitul...
    - Nemernicii ăia, zice ea. Niciodată nu mi-a plăcut de ei.
    Dale zâmbeşte. Ştie că fostei Sarah Asbury nu i-a păsat niciodată cine ştie cât de felul în care el îşi câştigă existenţa, iar asta face ca loialitatea ei furioasă să fie cu atât mai mişcătoare. Şi-n seara asta pare de asemenea vitală. A fost cea mai chinuitoare zi a carierei sale în cadrul forţelor de apărare a legii, care s-a terminat cu suspendarea lui Arnold Hrabowski. Arnie, Dale ştie, cred că se va întoarce la serviciu nu peste mult timp. Iar adevărul neplăcut e că Arnie s-ar putea să aibă dreptate. Dat fiind felul în care merg lucrurile, Dale s-ar putea să aibă nevoie chiar şi de un asemenea exemplu cras de inepţie ca Ungurul Nebun.
    - Oricum, n-ar trebui să mă duc la secţie, dar...
    - Ai o presimţire.
    - Am.
    - Bună sau rea?
    Sarah a ajuns să respecte intuiţiile soţului ei, nu în ultimul rând datorită dorinţei intense a lui Dale de a-l vedea pe Jack Sawyer aşezat suficient de aproape încât să-l poată suna formând un număr alcătuit nu din unsprezece cifre, ci din şapte. Astă-seară, asta i se pare ei că a fost o decizie foarte bună.
    - Amândouă, spune Dale, după care, fără să se explice sau să-i ofere lui Sarah ocazia de-a mai pune vreo întrebare: Unde-i Dave?
    - La masa din bucătărie, cu creioanele colorate.
    La vârsta de şase ani, tânărul David Gilbertson se bucură de-o violentă poveste de iubire cu creioanele colorate, a consumat două cutii de când a venit vacanţa. Puternica speranţă întreţinută de Dale şi Sarah, pe care şi-au mărturisit-o unul altuia numai noaptea, este că s-ar putea să crească un adevărat artist. Următorul Norman Rockwell, a spus Sarah odată. Dale - care l-a ajutat pe Jack Sawyer să-şi agate straniile şi minunatele tablouri - are speranţe mai mari pentru băiat. Prea mari pentru a fi exprimate, de fapt, până şi în patul conjugal după ce s-au stins luminile.
    Cu propriul pahar de vin în mână, Dale se duce cu paşi calmi spre bucătărie.
    - Ce desenezi, Dave? Ce...
    Se opreşte. Creioanele au fost abandonate. Imaginea - un desen pe jumătate terminat a ceea ce ar putea fi fie o farfurie zburătoare, fie poate doar o măsuţă rotundă pentru cafea - a fost abandonată şi ea.
    Uşa din spate e deschisă.

            Uitându-se afară la albeaţa care ascunde vederii leagănul şi celelalte jucării ale lui David, Dale simte cum o teamă teribilă îi urcă în gât, sufocându-l. Dintr-odată, simte din nou mirosul Irmei Freneau, mirosul acela îngrozitor de carne crudă stricată. Senzaţia că familia sa trăieşte într-un magic cerc protejat - li se poate întâmpla altora, dar niciodată, niciodată nu ni se poate întâmpla nouă - a dispărut acum.
    Ceea ce-a înlocuit-o este o convingere pură: David a dispărut.
    Pescarul l-a ademenit afară din casă şi l-a tras în ceaţă. Dale poate vedea rânjetul de pe faţa Pescarului. Poate vedea mâna înmănuşată - e galbenă - acoperind gura fiului său, nu însă şi ochii căscaţi, îngroziţi ai copilului.
    În ceaţă şi afară din lumea cunoscută.
    David.

           Străbate bucătăria pe picioare care i se par lipsite de oase şi, totodată, de nervi. Îşi pune paharul de vin pe masă, piciorul lui aterizând pe-un creion, neobservând când se varsă şi acoperă desenul pe jumătate terminat al lui David cu ceva care seamănă oribil de mult cu sângele arterial. A ieşit pe uşă şi, chiar dacă vrea să ţipe, nu scoate decât un suspin slab aproape fără forţă:
     - David?... David?
    Pentru un moment care pare să dureze o mie de ani, nu se aude nimic. Apoi aude bufnetul surd de picioare care aleargă pe iarba umedă. Jeanşi albaştri şi tricou de rugbi cu dungi roşii se materializează din supa tot mai groasă. O clipă mai târziu vede faţa scumpă şi zâmbitoare a fiului său şi claia lui de păr blond.
    - Tată! Tati! Mă dădeam în leagăn în ceaţă! Parcă aş fi fost într-un nor!
    Dale îl ridică de la pământ. Simte un impuls orb, rău, să-l pălmuiască pe băiat peste faţă, să-l rănească fiindcă şi-a speriat atât de tare tatăl. În schimb, îl sărută.
    - Ştiu, zice el. Probabil că a fost distractiv, dar acum e timpul să intrăm în casă.
    - De ce, tati?
    - Pentru că, uneori, băieţeii se pierd în ceaţă, spune el, privind spre curtea albă.
    Mai poate să vadă masa de grădină, însă e doar o umbră: nu şi-ar da seama la ce se uită dacă n-ar fi văzut-o de o mie de ori. Îşi sărută iar fiul.
    - Uneori, băieţeii se pierd, repetă el.

            O, am putea face o vizită unei mulţimi de prieteni, deopotrivă vechi şi noi. Jack şi Fred Marshall s-au întors de la Arden (niciunul nu a propus să se oprească la Gertie's Kitchen în Centralia atunci când au trecut pe acolo) şi amândoi sunt acum în casele lor altfel pustii. Tot restul drumului spre French Landing, Fred n-a dat drumul nicio clipă şepcii de baseball a fiului său, şi ţine o mână pe ea chiar şi acum, când mănâncă o cină din semipreparate în livingul său prea gol şi urmăreşte ştirile de pe Channel Five.
    Ştirile din seara asta o privesc în mare parte pe Irma Freneau, desigur. Fred ia telecomanda atunci când se face trecerea de la o filmare tremurată din elicopter înfăţişând localul Ed's Eats la un reportaj înregistrat în parcul de case mobile Holiday. Cameramanul a focalizat pe o anumită rulotă dărăpănată. Câteva flori, curajoase, dar damnate, ce cresc în praful de lângă verandă, trei scânduri aşezate pe două blocuri de ciment.
    - Aici, la periferia French Landingului, mama îndurerată a Irmei Freneau locuieşte singură, zice corespondentul de la faţa locului. Nu putem decât să ne închipuim ce simte astă-seară această mamă.
    Reporterul e mai chipeş decât Wendell Green, dar împrăştie cam aceeaşi aură de surescitare scăpărătoare, nesănătoasă. Fred apasă butonul OFF al telecomenzii şi mârâie:
    - De ce n-o puteţi lăsa în pace pe sărmana femeie?
    Coboară privirea la carnea tocată de vită de pe felia de pâine prăjită, dar şi-a pierdut pofta de mâncare.
    Încet, ridică şapca lui Tyler şi şi-o pune pe cap. Nu i se potriveşte şi, pentru o clipă, se gândeşte să slăbească banda de plastic din spate. Ideea îl şochează. Dacă numai de atât e nevoie ca fiul său să moară? Această simplă, mortală modificare? Ideea i se pare deopotrivă ridicolă şi categoric verosimilă. Presupune că dacă lucrurile nu se vor schimba pe viitor, curând va fi la fel de nebun ca soţia sa... sau ca Sawyer. Să aibă încredere în Sawyer e ceva la fel de nebunesc ca şi ideea că, schimbând mărimea şepcii fiului său, l-ar putea omorî... Şi totuşi crede în ambele lucruri.
    Ridică furculiţa şi reîncepe să mănânce, şapca Brewers a lui Ty stându-i pe cap ca boneta lui Spanky în unul din vechile filme din seria Our Gang.

        Beezer St Pierre stă pe sofa în chiloţi, cu o carte deschisă în poală (este vorba, de fapt, despre o carte cu poezii de William Blake), fără să citească însă. Bear Girl doarme în cealaltă cameră şi el se opune pornirii de-a da o fugă la Sand Bar ca să tragă nişte metamfetamină, vechiul său viciu, la care a renunţat acum cinci ani. De când a murit Amy, se luptă cu această pornire zi de zi şi, în ultimul timp, iese învingător doar reamintindu-şi că nu va reuşi să-l găsească pe Pescar - şi să-l pedepsească aşa cum merită să fie pedepsit - dacă „praful diavolului” i-ar lua minţile.
    Henry Leyden e în studioul său cu o pereche uriaşă de căşti Akai pe urechi, ascultând cum Warren Vache, John Bunch şi Phil Flanigan îşi cârmesc nava viselor în I Remember April. Simte mirosul cetii chiar şi prin pereţi şi, pentru el, miroase ca aerul de la Ed's Eats. Ca o moarte crâncenă, cu alte cuvinte. Se întreabă cum s-a descurcat Jack la Secţia D a spitalului luteran al districtului French. Şi se gândeşte la soţia sa, care în ultimul timp (mai ales de când cu spectacolul pe care l-a dat la Maxton's, deşi nu înţelege asta la nivel conştient) pare mai aproape ca niciodată. Şi neliniştită.
    Da, într-adevăr, tot soiul de prieteni sunt pregătiţi să ne primească vizita, dar cel puţin unul pare să fi dispărut din vedere. Charles Burnside nu e în sala de zi de la Maxton's (unde, în acest moment, rulează un vechi episod din Family Ties la străvechiul televizor color prins în şuruburi pe perete), nici în sala de mese, unde se servesc gustări la primele ore ale serii, nici în camera lui, unde aşternuturile sunt acum curate (dar unde aerul încă miroase vag a căcat vechi). Dar în baie? Nici. Thorvald Thorvaldson a trecut pe acolo să-şi golească vezica şi să se spele pe mâini, însă, altfel, locul e gol.
    O ciudăţenie: într-unul dintre separeuri se află un papuc de casă miţos, întors pe-o parte. Cu dungile lui negre şi galbene, seamănă cu cadavrul unui bondar uriaş. Şi da, e al doilea separeu din stânga. Preferatul lui Burny.
    Ar trebui să-l căutăm? Poate că da. Poate că ne nelinişteşte să nu ştim exact unde se află pungaşul ăla. Haideţi să ne strecurăm prin ceaţă, apoi, pe tăcute ca un vis, să coborâm la capătul Chase Street. Iată hotelul Nelson, cu parterul scufundat acum în ceaţa fluviului, dunga maronie care marchează nivelul maxim al apei la acea viitură de demult nefiind altceva decât o şoaptă de culoare în lumina vesperală.
    Într-o parte a lui se află Wisconsin Shoe, deja închis. În cealaltă e Lucky's Tavern, unde o femeie bătrână cu picioare crăcănate (numele ei e Bertha Van Dusen, dacă vreţi să ştiţi) stă acum aplecată, cu palmele înfipte în genunchii uriaşi, vărsând în rigolă toată berea Kingsland Old-Time Lager care i-a încăput în pântece. Scoate sunete ca un şofer nepriceput care hârâie transmisia manuală. În poarta hotelului Nelson stă o corcitură bătrână, răbdătoare, care va aştepta până când Bertha se va fi întors în tavernă, apoi se va furişa într-acolo pentru a mânca fursecurile pe jumătate digerate care plutesc în bere. Din Lucky's se aude vocea obosită şi nazală a răposatului Dick Curless, bătrânul cântăreţ de country cu un singur ochi, care cântă despre pădurile Hainesville, unde e câte-o lespede funerară la fiecare kilometru.
    Câinele mârâie o singură dată neinteresat când trecem pe lângă el şi ne strecurăm în antreul de la Nelson, unde capete mâncate de molii - un lupt, un urs, un elan şi un antic bizon pe jumătate chel, cu un singur ochi de sticlă - se uită la sofalele goale, scaunele goale, liftul care n-a mai funcţionat din 1994 sau aşa ceva şi la masa de recepţie goală. (Morty Fine, recepţionerul, e în birou cu picioarele sprijinite sus pe sertarul unui fişet gol, citind revista People şi scobindu-se în nas.)
    Antreul hotelului Nelson miroase întotdeauna de la fluviu - e impregnat în porii clădirii - însă în seara asta mirosul e mai greu ca de obicei. E-un miros care ne duce cu gândul la idei proaste, investiţii ratate, cecuri falsificate, sănătate şubrezită, rechizite furate, pensie alimentară neplătită, promisiuni goale, tumori de piele, ambiţii pierdute, valize cu mostre abandonate, pline cu nimicuri ieftine, speranţe deşarte, piele moartă şi arcade prăbuşite. Acesta e genul de loc în care nu vii decât dacă ai mai fost acolo înainte şi toate celelalte opţiuni îţi sunt în linii mari închise.
    E-un loc în care bărbaţii care şi-au părăsit familiile de douăzeci de ani zac acum în paturi înguste cu saltele pătate de urină, tuşind şi fumând.
    Salonul vechi şi soios (unde bătrânul şi soiosul Hoover Dalrymple se întreţinea odinioară şi se încaieră aproape în fiecare vineri şi sâmbătă seara) a fost închis prin vot unanim de consiliul orăşenesc la începutul lui iunie, când Dale Gilbertson a scandalizat elita politicii locale arătând o înregistrare video cu trei stripteuze ambulante care se autointitulaseră Tricoul Universităţii Anale, executând un număr de „sincron la castravete” pe micuţa scenă (cameramanul poliţiei locale: ofiţerul Tom Lund, să-l aplaudăm), însă rezidenţii de la Nelson nu trebuie decât să se ducă vizavi ca să bea o bere; e convenabil.
    La Nelson plăteşti cu săptămâna. Poţi ţine o plită în cameră, dar numai cu permisiunea conducerii şi după ce i-a fost inspectat cablul de alimentare. La Nelson poţi muri cu venit fix, şi ultimul sunet pe care-l auzi s-ar putea foarte bine să fie scârţâitul arcurilor patului din camera de deasupra, în vreme ce un alt ratat bătrân şi-o ia la labă.

          Haideţi să urcă primul rând de scări, să trecem de vechiul furtun de pânză al hidrantului în cutia lui de sticlă. Cotim la dreapta pe palierul primului etaj (după telefonul public cu galbenul însemn DEFECT pe el) şi continuăm să urcăm.
    Când ajungem la etajul al doilea, mirosului cetii de pe fluviu i se alătură cel al supei de pui care se încălzeşte pe plita cuiva (cu cablul de alimentare atent inspectat de Morty Fine sau George Smith, managerul din tura de zi).
    Mirosul provine din camera 307. Dacă ne-am strecura prin gaura cheii (n-au existat niciodată cârduri pentru deschiderea uşilor la Nelson şi nu vor exista niciodată), ne-am afla în prezenţa lui Andrew Railsback, şaptezeci de ani, chilug, deşirat, vesel. Odinioară vindea aspiratoare Electrolux şi aparate de uz casnic Sylvania, însă acele zile au rămas acum în urmă. Aceştia sunt anii săi de aur.
    Un candidat pentru Maxton's, am putea crede, dar Andy Railsback cunoaşte locul acela, şi locuri de felul lui. Nu e pentru el, mulţumesc. E destul de sociabil, dar nu-i place să-i spună cineva când să se culce, când să se trezească şi când poate trage o duşcă de whisky Early Times. Are prieteni la Maxton's, îi vizitează des şi, din când în când, s-a întâlnit şi cu Chipper, amicul nostru agitat, încet la minte, cu ochi de prădător. Şi-a spus nu o singură dată într-o asemenea ocazie că domnul Maxton pare genul de individ care ar transforma cadavrele „absolvenţilor” săi în săpun dacă ar crede că ar scoate vreun ban din asta.
    Nu, pentru Andy Railsback, etajul al doilea de la hotelul Nelson este suficient de bun. Are plita sa; are sticla sa de poşircă; are patru pachete de cărţi de joc Bicycle şi joacă solitaire în nopţile când Moş Ene rătăceşte drumul.
    În seara aceasta şi-a făcut trei boluri de supă Lipton, gândindu-se să-l invite pe Irving Throneberry la un bol şi-o vorbă. Poate după aceea se vor duce alături la Lucky's ca să bea o bere. Verifică supa, vede că a început să fiarbă binişor, trage pe nări aburul aromat şi încuviinţează. Are şi săratele, care merg bine cu supă. Iese din cameră ca să urce la etaj şi să bată la uşa lui Irv, însă ceea ce vede în hol îl face să încremenească.
    E-un bătrân într-un halat albastru amorf, care se îndepărtează de el cu o iuţeală suspectă. Sub tivul halatului, picioarele străinului sunt albe ca burta unui crap, însemnate cu şerpişorii albaştri ai varicelor. În piciorul stâng are un papuc de casă miţos cu dungi negre şi galbene. În dreptul nu are nimic. Deşi noul nostru prieten nu-şi dă seama bine - nu când individul stă cu spatele la el - nu seamănă cu niciunul dintre cunoscuţii săi.
    De asemenea, în vreme ce înaintează grăbit pe holul principat de la etajul al doilea, bărbatul încearcă clanţele. O scutură zdravăn pe fiecare în parte. Ca un temnicer. Sau un hoţ. Un hoţ afurisit.
    Mda. Deşi vârsta bărbatul e evident înaintată - e mai bătrân decât Andy, se pare - şi îmbrăcat ca pentru culcare, ideea că ar putea fi un hoţ rezonează în mintea lui Andy cu o certitudine stranie. Până şi faptul că nu are decât un singur papuc, mărturie a faptului că probabil individul nu a venit din stradă, nu are nici-o putere asupra acestei puternice intuiţii.
    Andy deschide gura să strige - ceva de genul Vă pot ajuta cu ceva? sau Căutaţi pe cineva? -, după care se răzgândeşte.
    Omul nu-i provoacă o senzaţie foarte plăcută. Asta are legătură cu felul furişat în care străinul aleargă şi în acelaşi timp încearcă clanţele, însă asta nu e tot. Nu e nici pe departe tot. E-o senzaţie care aminteşte de întuneric şi pericol. Halatul moşului are buzunare, Andy le vede bine, şi în unul dintre ele s-ar putea ascunde o armă. Hoţii nu au întotdeauna arme, dar...
    Bătrânul dă colţul şi dispare. Andy rămâne pe loc, gânditor.
    Dacă ar avea telefon în cameră, ar putea suna la parter ca să-l alerteze pe Morty Fine, dar nu are. Aşadar, ce să facă?
    După o scurtă deliberare interioară, merge pe vârfuri până la colţ şi trage cu ochiul. Coridorul se înfundă acolo. Sunt trei uşi: camerele 312, 313 şi, chiar în capăt, 314, singura cameră din acea mică aripă care acum este ocupată.
    Bărbatul din 314 se află acolo din primăvară, dar aproape tot ceea ce ştie Andy despre el e numele: George Potter. Andy i-a întrebat deopotrivă pe Irv şi Hoover Dalrymple despre Potter, dar Hoover nu ştie nici cât negru sub unghie, iar Irv a aflat doar puţine lucruri.

    - Trebuie să ştii, a obiectat Andy - discuţia aceasta a avut loc la sfârşitul lui mai sau începutul lui iunie, cam pe când s-a închis Salonul Buckhead de la parter. Te-am văzut în Lucky's cu el, bând o bere.
    Irv ridicase o sprânceană stufoasă în felul acela critic al său.
    - M-ai văzut bând o bere cu el. Cine te crezi? s-a răstit el. Afurisita de nevastă-mea?
    - Spun doar. Dacă bei o bere cu un om, porţi o scurtă discuţie...
    - De obicei, poate. Nu şi cu el. M-am aşezat, am cerut o halbă şi-n mare parte am avut îndoielnica plăcere de a-mi asculta propriile gânduri. Am zis: „Ce crezi despre Brewers anu' ăsta?” Şi el a răspuns: „Or să fie de căcat, ca şi anu' trecut. Seara-i prind pe Cubs la rha-dio...”
    - Aşa a zis el? Rha-dio?
    - Păi, io nu zic aşa, nu? M-ai auzit vreodată zicând rha-dio? Eu zic radio, ca orice om normal. Vrei s-auzi asta sau nu?
    - Nu mi se pare că am cine ştie ce de auzit.
    - Poţi fi sigur de asta, amice. El a zis: „Seara-i prind pe Cubs la rha-dio, şi asta-mi ajunge. Când eram copil, mergeam mereu la stadionu' Wrigley cu tata.” Aşa am aflat că-i din Chicago, da' altfel... nemet.

         Când l-a zărit pe hoţul ăla futut pe coridorul de la etajul doi, lui Andy i-a fugit prima dată gândul la Potter, dar domnul George „Pustnicul” Potter e-un lungan deşirat, probabil de unu nouăzeci şi cinci înălţime, cu scalpul plin încă de suficient păr grizonant. Domnul Picior-Desculţ era mai scund şi gârbovit ca o broască râioasă. (O broasca râioasă otrăvitoare, pe deasupra, e gândul care-i vine imediat în minte lui Andy.)
    E acolo înăuntru, gândeşte Andy. Scârba aia de hoţ e-n camera lui Potter, poate că răscoleşte prin sertarele lui Potter, îi caută rezerva de bani. Cincizeci sau şaizeci de dolari făcuţi sul în vârful unei şosete, aşa cum îi ţineam şi eu. Sau îi fură radioul. Rha-dioul lui futut.
    Ei, şi ce-i păsa lui de asta? Treceai pe coridor pe lângă Potter, îi dădeai un bună dimineaţa sau bună ziua civilizat şi te alegeai în schimb cu o mormăială necivilizată. Nema, cu alte cuvinte. Îl vedeai la Lucky's, bea singur, cât mai departe de tonomat. Andy bănuia că te-ai putea aşeza lângă el şi el ar împărţi o halbă cu tine - scurta întrevedere a lui Irv cu el dovedise măcar atâta lucru -, dar la ce-ţi servea asta fără o mică flecăreală? De ce-ar trebui el, Andrew Railsback, să rişte să atragă asupra sa mânia unei broaşte râioase şi otrăvitoare în halat de baie doar de dragul unui posac bătrân care nu-ţi dă nici măcar bună ziua?
    Ei bine...
    Pentru că asta-i casa lui, oricât ar părea de siropos, de asta. Pentru că, atunci când vezi o jigodie bătrână şi nebună, încălţată doar cu un papuc de casă, pornită în căutarea unor bani prost ascunşi sau a unui rha-dio uşor de şterpelit, nu întorci pur şi simplu spatele şi îţi vezi mai departe de drum.
    Pentru că senzaţia neplăcută pe care i-a lăsat-o gnomul ăla scofâlcit (vibraţia negativă, ar fi spus nepoţii lui) probabil că nu însemna altceva decât un caz de „caca-n nădragi”. Pentru că...
    Brusc, Andy Railsback are o intuiţie care, deşi nu e-o lovitură drept la ţintă, nimereşte cel puţin aproape de adevăr.
    Şi dacă este un individ de pe stradă? Şi dacă este unul dintre bătrânii de la azilul Maxton? Instituţia nu e foarte departe şi el ştie sigur că, din când în când, câte unui bătrâior (sau bătrâioare) i-o iau minţile razna şi se îndepărtează de rezervaţie. În împrejurări obişnuite, persoana în cauză ar fi observată şi îndrumată înapoi înainte să ajungă aşa departe în centru - e cam greu să n-o observi pe stradă în halat şi cu un picior desculţ -, însă în seara asta s-a lăsat ceaţa şi străzile sunt aproape complet pustii.

          Uită-te la tine, se apostrofează Andy. Faci pe tine de frică din cauza unui ins care probabil are cu zece ani mai mult ca tine şi-n loc de creier are melasă. A ajuns până aici trecând pe lângă masa goală de la recepţie - slabe şanse ca Fine să fie acolo; probabil că-i în spate, unde citeşte o revistă sau o carte porno - şi-acuma-şi caută camera de la Maxton 's, încercând fiecare clanţă de pe coridoru' ăsta afurisit, neştiind unde se află mai mult decât o veveriţă pe banda de avarie a unei autostrăzi. Potter probabil că bea o bere alături (asta, cel puţin, este adevărat) şi şi-a lăsat uşa neîncuiată (asta, putem sta liniştiţi, nu este).
    Şi, deşi îi este încă frică, Andy dă complet colţul şi se apropie încet de uşa deschisă. Inima îi bate tare, pentru că jumătate din mintea sa e încă sigură că bătrânul poate fi periculos. A existat, totuşi, acea senzaţie neplăcută pe care a avut-o uitându-se la spatele străinului...
    Dar se duce. Domnul fie cu el, se duce.
    - Domnule? strigă, când ajunge la uşa deschisă. Hei, domnule, cred că ai greşit camera. Asta-i camera domnului Potter. Să nu...
    Se opreşte. Nu are rost să vorbească, fiindcă încăperea e goală. Cum e posibil aşa ceva?
    Andy se dă înapoi şi încearcă clanţele de la 312 şi 313.
    Amândouă încuiate bine, aşa cum ştia că vor fi. Odată asigurat de asta, intră în camera lui George Potter şi face o inspecţie temeinică - curiozitatea a omorât pisica, dar satisfacţia a înviat-o din morţi. Spaţiul de locuit al lui Potter e puţin mai mare ca al său, dar altfel nu diferă cu cine ştie ce: e-o cutie cu tavan înalt (mai demult făceau camere în care omul să poată sta în picioare, măcar asta era sigur). Patul pentru o singură persoană e în mijloc, dar atent aranjat. Pe noptieră e-un flacon cu pastile (acestea sunt nişte antidepresive numite Zoloft) şi-o singură poză înrămată cu o femeie despre care Andy crede că a primit o lovitură serioasă cu un ciomag, însă Potter probabil că n-o vede aşa. În definitiv, el a pus poza într-un loc în care e primul lucru pe care-l vede dimineaţa şi ultimul pe care-l vede seara.
    - Potter? întreabă Andy. E cineva? Hei!
    E imediat copleşit de senzaţia că cineva stă în spatele său, şi se întoarce, cu buzele trase peste dantură într-un rânjet datorat pe jumătate fricii. Ridică o mână ca să-şi apere faţa de lovitura care e convins că va veni... numai că nu e nimeni acolo. Oare stă la pândă după colţul de la capătul acestui scurt afluent al coridorului principal? Nu. Andy l-a văzut pe străin dând acel colţ în pas alergător. Nici vorbă să fi ajuns din nou în spatele lui... doar dacă nu s-a târât pe tavan ca cine ştie ce muscă...
    Andy ridică ochii într-acolo, ştiind că e absurd, lăsându-se pradă fricii în stil mare, însă nu e nimeni aici care să-l vadă, aşa că ce naiba? Şi nici nu are ce să vadă acolo sus. Doar un tavan normal de tablă, acum îngălbenit de trecerea vremii şi de ani la rând de fum de ţigară şi trabuc.
    Radioul - o, mii de scuze, rha-dioul - stă pe pervazul geamului, neatins. Şi e-unul al naibii de frumos, un Bose, genul acelora despre care Paul Harvey vorbeşte întruna la emisiunea lui de prânz.
    Dincolo de el, de cealaltă parte a sticlei murdare, se află ieşirea în caz de incendiu.
    A-ha! îşi spune Andy, şi dă fuga la geam. O singură privire la maneta închisă şi expresia triumfătoare îi dispare de pe chip. Aruncă totuşi un ochi afară şi vede o bucată scurtă de fier negru şi ud coborând în ceaţă. Niciun halat albastru, nici-o scăfârlie cheală, solzoasă. Sigur că nu. Scuturătorul de clanţe n-a ieşit pe acolo decât dacă a ştiut vreun truc magic care să închidă maneta aflată pe interiorul geamului odată ce s-a văzut pe scările de incendiu.

         Andy se întoarce, rămâne locului pentru o clipă, gândindu-se, apoi se lasă în genunchi şi se uită sub pat. Ceea ce vede este o veche scrumieră mică, cu un pachet nedesfăcut de Pall Mall şi-o brichetă Kingsland Old-Time Lager de unică folosinţă în ea. Nimic altceva în afara rotocoalelor de praf.
    Înainte să se ridice, pune mâna pe cuvertură şi ochii i se aţintesc asupra uşii de la dulap. E întredeschisă.
    - Acolo, şopteşte Andy, aproape prea încet pentru ca el însuşi să se audă.
    Se ridică şi se duce la uşa dulapului. Ceaţa s-ar putea sau nu să vină pe picioruşe de pisicuţă, după cum a spus Carl Sandburg, însă exact aşa se mişcă Andy Railsback prin camera lui George Potter. Inima îi bate iarăşi tare, destul de tare ca să-i facă vena proeminentă din mijlocul frunţii să pulseze. Bărbatul pe care l-a văzut este în dulap. Aşa spune logica. Asta strigă intuiţia. Iar dacă scuturătorul de clanţe nu e decât un bătrân suflet nedumerit care a intrat din greşeală în hotelul Nelson, venind din ceaţă, de ce nu i-a vorbit lui Andy? De ce s-a ascuns? Pentru că o fi el bătrân, însă nu e confuz, din cauza asta. Nu mai confuz decât este Andy însuşi.
    Scuturătorul de clanţe e-un hoţ afurisit, şi se află în dulap.
    Probabil că ţine în mână un cuţit pe care l-a scos din buzunarul vechiului şi răpciugosului halat. Poate un umeraş pe care l-a îndreptat şi l-a transformat în armă. Poate că stă doar acolo în întuneric, cu ochii căscaţi, cu degetele strânse ca nişte gheare. Lui Andy nu-i mai pasă. Îl poţi speria, sigur că da - e-un agent de vânzări ieşit la pensie, nu Superman -, dar, dacă pui suficientă tensiune peste frică, o transformi în furie, la fel cum suficientă presiune aplicată asupra cărbunelui îl transformă în diamant.
    Iar în clipa aceasta Andy e mai mult enervat decât speriat. Strânge degetele pe clanţa rece de sticlă a uşii de la dulap. O strânge tare.
    Respiră o dată... de două ori... Întărindu-se, pregătindu-se...
    Întărâtându-se, cum ar spune nepoţii... încă o respiraţie, doar ca să-i aducă noroc, şi...
    Cu un sunet jos, plin de tensiune - jumătate mârâit şi jumătate urlet - Andy trage uşa dulapului, iscând o zarvă de umeraşe. Se repliază, cu pumnii ridicaţi, semănând cu un vetust luptător de la sala de gimnastică a celor uitaţi de timp.
    - Ieşi de-acolo, futangiu...
    Nu e nimeni acolo. Patru cămăşi, o jachetă, două cravate şi trei perechi de pantaloni atârnă ca nişte piei moarte. O valiză veche şi scâlciată care arată ca şi când ar fi fost purtată prin toate autogările Greyhound din America de Nord. Nimic altceva. Niciun afurisit de ho...
    Dar este. Este ceva pe jos, sub cămăşi. Mai multe ceva-uri.
    Aproape şase ceva-uri.

              La început, Andy Railsback fie nu înţelege ceea ce vede, fie nu vrea să înţeleagă. Apoi îşi dă seama, i se imprimă pe creier şi-n memorie ca o amprentă de copită, şi încearcă să strige. Nu poate. Încearcă din nou şi nu scoate nimic decât un şuierat ruginit din plămânii care nu i se par mai mari decât nişte prune uscate, încearcă să se întoarcă şi nu reuşeşte să facă nici asta.
    E sigur că George Potter va veni, iar dacă Potter îl găseşte acolo, viaţa lui Andy se va sfârşi. A văzut ceva despre care George Potter nu-l poate lăsa niciodată să vorbească. Dar nu se poate întoarce.
    Nu poate să strige. Nu-şi poate dezlipi ochii de secretul din dulapul lui George Potter. Nu se poate mişca.
   
           Din pricina ceții, întunericul aproape total a sosit în French Landing neobişnuit de devreme; e doar şase treizeci.
    Neclarele lumini galbene de la casa de bătrâni Maxton seamănă cu luminile unui vas de croazieră plutind pe-o mare liniştită. În sectorul Daisy, căminul minunatei Alice Weathers şi mult mai puţin minunatului Charles Burnside, Pete Wexler şi Butch Yerxa au aplecat amândoi acasă. O femeie lată în umeri, oxigenată, pe nume Vera Hutchinson, ocupă acum biroul. În faţa ei e-o carte intitulată Rebusuri uşurele. În clipa aceasta se gândeşte intens la 6 orizontal: Garfield, de exemplu. Şase litere, prima e F, a doua e L, a şasea e Ă.
    Urăşte cuvintele astea dificile.
    Se aude vâjâitul unei uşi de la baie deschizându-se. Ridică ochii şi-l vede pe Charles Burnside ieşind împleticit din toaleta bărbaţilor, în halatul său albastru şi-o pereche de papuci de casă cu dungi galbene şi negre care seamănă cu nişte uriaşi bondari miţoşi. Îi recunoaşte imediat.
    - Charlie? întreabă ea, punând creionul în cartea cu rebusuri şi închizând-o.
    Charlie se împleticeşte mai departe, cu maxilarul atârnându-i, cu o dâră lungă de salivă atârnându-i şi ea.
    Însă are pe faţă un semirânjet neplăcut care n-o impresionează pe Vera. Poate că bătrânul ăsta şi-a pierdut mare parte din minţi, dar puţinele care i-au mai rămas sunt minţi răuvoitoare. Uneori ea ştie că Charlie Burnside n-o aude cu adevărat atunci când îi vorbeşte (sau nu o înţelege), însă e convinsă că alteori doar se preface că nu înţelege. Are o bănuială că aceasta e o situaţie care se încadrează la a doua categorie.
    - Charlie, ce cauţi cu papucii de casă ai lui Elmer? Ştii că i-a primit în dar de la strănepoata lui.
    Bătrânul - Burny pentru noi, Charlie pentru Vera - îşi vede mai departe de drum, într-o direcţie care-l va duce în cele din urmă înapoi în D18. Presupunând că nu va devia de la traseu, desigur.
    - Charlie, opreşte-te.
    Charlie se opreşte. Rămâne în capătul coridorului din sectorul Daisy ca un aparat care a fost scos din priză. Maxilarul îi atârnă. Dâra de salivă se desprinde şi, cât ai clipi, pe linoleum, lângă unul dintre papuceii ăia absurzi, dar comici, apare o pată mică şi udă.
    Vera se ridică, se duce la el, îngenunchează în faţa lui.
    Dacă ar şti ceea ce ştim noi, probabil că ar fi mult mai puţin dispusă să-şi apropie gâtul alb şi neapărat la o distanţă de la care să poată fi apucat de mâinile acelea inerte, contorsionate de artrită, dar încă puternice. Însă, fireşte, ea nu ştie.
    Apucă de papucul sub formă de albină stâng.
    - Ridică, zice.
    Charles Burnside ridică piciorul drept.
    - O, nu mai face pe glumeţul, spune ea. Celălalt.
    Burny ridică piciorul stâng puţin, doar atât cât femeia să-i dea jos papucul.
    - Acum pe cel drept.
    Nevăzut de Vera, care se uită la picioarele lui, Burny îşi scoate penisul prin prohabul pantalonilor lălâi de pijama şi se preface că urinează pe creştetul aplecat al Verei. Rânjetul lui se lăţeşte. În acelaşi timp, ridică piciorul drept şi femeia îi scoate celălalt papuc. Când ea ridică privirea, sculamentul bătrân şi încreţit al lui Burny e înapoi la locul lui.
    S-a gândit s-o boteze, chiar s-a gândit la asta, însă a făcut aproape destule neplăceri pentru o singură seară. Încă o trebuşoară şi va pleca spre tărâmul viselor vesele. Acum e-un monstru bătrân. Are nevoie de odihnă.
    - Bine, spune Vera. Vrei să-mi spui de ce unul e mai murdar decât celălalt?
    Niciun răspuns. Nici nu se aşteptase să primească unul.
    - Bun, minunat. Înapoi în camera ta sau jos în sala de zi, dacă vrei. În seara asta cred că avem popcorn la microunde şi jeleu. La televizor e Sunetul muzicii. O să am eu grijă ca papucii ăştia să se întoarcă la locul lor, iar faptul că i-ai luat va fi micul nostru secret. Dar dacă-i mai iei o dată, va trebui să te spun. Capisce?
    Burny stă acolo, nemişcat... dar cu rânjetul acela scârbos ridicându-i colţurile ridate ale gurii. Şi cu lumina aceea în ochi. El capisce, sigur că da.
    - Du-te, spune Vera. Şi-ar fi bine să nu fi făcut caca pe jos, pezevenchi bătrân ce eşti.
    Nici acum nu se aşteaptă la un răspuns, dar de data asta primeşte unul. Vocea lui Burny e scăzută, dar perfect clară.
    - Vorbeşte civilizat, curvă grasă, sau o să-ţi mănânc limba din gură.
    Femeia tresare de parcă ar fi fost pălmuită. Burny stă acolo cu mâinile inerte pe lângă corp şi cu rânjetul acela mic pe faţă.
    - Cară-te de aici, spune ea. Sau chiar o să te spun.
    Şi asta ar ajuta într-adevăr la multe. Charlie e una dintre vacile de muls bani ale lui Maxton, şi Vera o ştie.
    Charlie îşi reia mersul lent (Pete Wexler a numit deambularea asta împleticitul Hârcilor Bătrâne), acum cu picioarele goale. Apoi se întoarce. Felinarele lăptoase ale ochilor săi o privesc.
    - Cuvântul pe care-l cauţi e felină. Garfield i-o felină. Ai reţinut? Vacă proastă.
    Cu asta, îşi continuă drumul de-a lungul coridorului. Vera rămâne pe loc, uitându-se la el cu maxilarul, la rândul ei, lăsat în jos. A uitat complet de rebus.
    În camera lui, Burny se întinde pe pat şi-şi vâră mâinile la şale. Acolo îl doare de nu mai ştie de el. Mai târziu o va chema pe curva aia grasă şi bătrână şi-i va cere să-i aducă un antiinflamator. Pentru moment însă, trebuie să-şi păstreze luciditatea. Mai are de făcut o trebuşoară.
    - Te-am găsit, Potter, murmură el. Bunul şi... bătrânul... Potsie.

...................................................................