Casa întunericului, Stephen King, Peter Straub

.......................................................................
                               6-17

              Pete o ia din loc, iar Chipper bate de două ori din palme, puternic, apoi ridică brațele.

    - Hei, oameni buni, urlă el, vă vine să credeţi ce zi splendidă ne-a dat bunul Dumnezeu pentru sărbătoarea asta minunată? Nu-i aşa că-i deosebit?

    Vreo şase voci firave se înalţă aprobator.

    - Haideţi, oameni buni, puteţi mai mult de-atât! Vreau să vă aud uralele pentru ziua asta minunată, pentru cât de bine ne simţim cu toţii şi pentru minunatul ajutor şi asistenţă pe care ni l-au oferit voluntarii şi personalul nostru!

    Eforturile îi sunt răsplătite de urale ceva mai exuberante.

    - Aşa da! Hei, ştiţi ce? Cum ar spune George Rathbun, până şi-un orb poate vedea ce bine ne simţim cu toţii. Eu ştiu că mă simt bine, Şi încă n-am pus punct! Îl avem pe cel mai bun digei pe care l-aţi auzit vreodată, un ins pe nume Simfonic Stan, Omul Big-Band, care aşteaptă să facă un spectacol de zile mari în sala de zi, muzică şi dans pană târziu la cina de Sărbătoarea Căpşunelor, şi l-am adus şi pe bani puţini - dar să nu-i spuneţi c-am zis asta! Aşadar, prieteni şi membri ai familiei, e timpul să vă luaţi rămas-bun şi să-i lăsaţi pe cei dragi sa se zbânţuie pe piese nemuritoare, exact ca ei, ha-ha! Nemuritori pană la ultimul, asta suntem cu toţii cei de la Maxton's. Nici eu nu mai sunt atât de tânăr cum eram, ha-ha, aşa că s-ar putea să iau la dans pe-o doamnă norocoasă.

    Serios, oameni buni, e timpul să trecem la dans. Vă rog să-i sărutaţi de rămas-bun pe mama sau tata, bunica ori bunicul, şi, în drum spre ieşire, poate doriţi să lăsaţi o donaţie în coşul de pe pianul lui Willie Distracţie-garantată de-acolo, zece dolari, cinci dolari, oricât vă prisoseşte ne va ajuta să acoperim costurile pentru a-i oferi mamei sau tatălui vostru zile pline, pline de soare. Noi o facem din dragoste, dar jumătate din dragostea asta e dragostea voastră.

    Şi în ceea ce nouă ni s-ar putea părea un timp surprinzător de scurt, nu însă şi lui Chipper Maxton, care înţelege că foarte puţini oameni îşi doresc să zăbovească în casele de bătrâni mai mult decât trebuie s-o facă, rudele acordă ultimele îmbrăţişări şi sărutări, strâng copiii epuizaţi şi se încolonează pe poteci în jos şi peste iarbă spre parcare, în drum destul de mulţi depunând bancnote în coşul de pe pianul lui Willie Distracţie-garantată.

    Nici nu începe bine acest exod, că Peter Wexler şi Chipper Maxton trec să-i convingă pe bătrâni, cu toată dibăcia de care pot da dovadă, să intre din nou în clădire. 

    Chipper zice lucruri precum: „Ei, nu ştiţi cât de mult vrem cu toţii să vă vedem dansând de să vă sfârâie călcâiele, doamnă Syverson?” în vreme ce Pete adoptă o abordare mai directă: „Mişcă, amice, e timpu' să-ţi pui cioatele-n mişcare”, însă amândoi fac apel la tehnicile subtilelor şi nu chiar atât de subtilelor ghionturi, îmbrânceli, apucarea cotului şi împingerea scaunului cu rotile, pentru a-şi duce bătrânii tremurători dincolo de pragul uşii.

    La locul ei, Rebecca Vilas îi priveşte pe rezidenţi cum intră în sala de zi obscură, unii dintre ei mergând într-un ritm prea iute pentru propriul lor bine. 

    Henry Leyden stă nemişcat în spatele cutiilor sale cu discuri. Costumul lui licăreşte; capul său nu e decât o siluetă întunecată în faţa geamurilor.

    De data aceasta prea ocupat ca să se mai binocleze la pieptul Rebeccăi, Pete Wexler trece pe lângă ea cu o mână pe cotul lui Elmer Jesperson, îl depune doi metri dincolo de uşă şi se roteşte ca să-l localizeze pe Thorvald Thorvaldson, cel mai aprig duşman şi colegul de cameră în D12 al lui Elmer. Alice Weathers intră alene de una singură şi-şi împleteşte mâinile sub bărbie, aşteptând să înceapă muzica. 

    Înalt, deşirat, cu obraji scobiţi, în mijlocul unui spaţiu gol care-i aparţine doar lui, Charles Burnside se strecoară pe uşă şi se mişcă iute pe-o distanţă bună într-o parte. Când ochii lui morţi îi întâlnesc indiferenţi pe-ai ei, Rebecca se cutremură. 

    Următoarea pereche de ochi care-i întâlnesc pe ai săi sunt ai lui Chipper, care împinge scaunul cu rotile al Florei Flostad de parcă ar ţine o ladă cu portocale şi-i aruncă o privire nerăbdătoare absolut în contrast cu zâmbetul degajat de pe faţa sa. Timpul înseamnă bani, poţi fi sigur, dar şi banii înseamnă bani, hai să punem spectacolul ăsta pe roate, pronto. 

    Primul val, i-a spus Henry - asta să fie ceea ce au aici, primul val? Aruncă o privire prin cameră, întrebându-se cum să întrebe, şi vede că întrebarea a primit deja răspuns, căci, de-ndată ce ridică privirea, Henry îi face semnul de undă verde.

    Rebecca apasă comutatorul care acţionează reflectorul roz şi aproape toţi cei prezenţi în încăpere, inclusiv câţiva boşorogi care de mult par să nu mai reacţioneze la nimic, scot un aaa! moale. Cu costumul, cămaşa şi ghetele scânteind în conul de lumină, Henry Leyden se apropie de microfon în vreme ce un disc apărut parcă prin magie i se roteşte pe podul palmei drepte. Dinţii îi strălucesc; părul neted îi luceşte; safirele trag cu ochiul de la colţul ochelarilor săi uriaşi.

    Henry pare că aproape dansează şi el, cu mişcările lui line, atente în lateral... doar că el nu mai este Henry Leyden; nici poveste, Renee, cum îi place lui George Rathbun să strige.

    Costumul, ghetrele, părul netezit pe spate, ochelarii de soare, chiar şi reflectorul roz care creează un efect minunat nu sunt decât simple obiecte de decor. Adevărata magie de-aici e Henry, creatura aceea deosebit de maleabilă. Când este George Rathbun, este tot numai George. La fel şi cu şobolanul Wisconsin; la fel şi cu Henry Shake. Au trecut optsprezece luni e când l-a scos pe Simfonic Stan din dulap şi i-a intrat în piele ca ana într-o mănuşă pentru a uimi mulţimea la o reuniune a veteranilor de război din Madison, însă hainele încă i se mai potrivesc, o, da, i se potrivesc, iar el se potriveşte în el, un dandy renăscut dintr-un trecut pe care el, personal, nu l-a trăit niciodată.

    Pe palma sa întinsă, discul care se roteşte seamănă cu o minge de plajă neagră, nemişcată, solidă.

    Ori de câte ori Simfonic Stan ţine o petrecere, de fiecare dată începe cu în the Mood. Chiar dacă nu-l detestă pe Glenn Miller aşa cum fac unii pasionaţi de jazz, de-a lungul anilor s-a cam săturat de piesa asta. Dar întotdeauna îşi îndeplineşte menirea. Chiar dacă petrecăreţii n-au de ales decât să danseze cu un picior în mormânt şi cu celălalt pe proverbiala coajă de banană, ei dansează. Pe deasupra, el ştie că, după ce a fost chemat la arme, Miller i-a spus aranjorului Billy May că are de gând „să vină din războiul ăsta ca erou”, şi, la naiba, se ţinuse de cuvânt, nu-i aşa?

    Henry ajunge la microfon şi pune discul pe platan cu un gest nepăsător din mâna dreaptă. Mulţimea îl aplaudă cu un ooo! de uimire.

    - Bun venit, bun venit, prieteni şi prietene ale jazz-ului, zice Henry. 

    Cuvintele ies din difuzoare înfăşurate în vocea suavă, uşor detaşată a unui adevărat prezentator de radio din anii 1938 sau 1939, unul dintre cei care transmiteau live departe de sălile de dans şi cluburile de noapte aflate între Boston şi Cătălina. Din gâtlejul lor curgea miere, acele muze ale nopţii, şi nu ratau niciodată nicio bătaie. 

    - Spuneţi-mi un lucru, flăcăi şi fetişcane, vă puteţi imagina un mod mai bun de-a scutura praful de pe călcâie decât cu Glenn Miller? Haideţi, fraţi şi surori, spuneţi-mi că daaoaa.

    Dinspre rezidenţii de la Maxton's - dintre care unii deja au ieşit de pe ring, iar alţii sunt blocaţi în scaune cu rotile pe margine în varii stadii de confuzie sau absenţă - vine un răspuns şoptit, mai mult un foşnet de vânt tomnatic prin crengi desfrunzite decât un strigăt de petrecere. 

    Simfonic Stan rânjeşte ca un rechin şi ridică mâinile ca pentru a potoli o mulţime înflăcărată, apoi se roteşte pe călcâie ca un dansator de la Savoy inspirat de Chuck Webb. Poalele sacoului i se deschid ca nişte aripi, picioarele scânteietoare i se ridică-n aer şi calcă şi se ridică iar. Momentul se stinge şi două mingi de plajă negre apar pe palmele digeiului, una dintre ele intrând în rotire înapoi în plic, cealaltă coborând spre întâlnirea cu acul platanului.

    - Bine, bine, bine, scumpii mei iepuraşi şi iepuraşe, iată că vine sentimentalul prin excelenţă, domnul Tommy Dorsey, aşa că daţi-vă drumul cât timp vocalistul Dick Haymes, mândria Buenos Airesului, Argentina, vă adresează întrebarea muzicală How Am I to Know You? Frank Sinatra n-a intrat încă în clădire, fraţi şi surori, dar viaţa încă ne surâde.

               Rebeccăi Vilas nu-i vine să creadă ce vede. Tipul ăsta îi face aproape pe toţi să vină pe ring, până şi pe unii dintre cei în scaun cu rotile, care se înclină şi se învârt alături de cei mai zdraveni. 

    Înveşmântat în costumul lui exotic şi uimitor, Simfonic Stan - Henry Leyden, îşi aminteşte ea - e răsuflat şi extraordinar, absurd şi convingător, toate deodată. E ca un... ca un fel de capsulă a timpului, prizonier deopotrivă al rolului său şi al muzicii pe care bătrânii aceştia vor s-o audă. I-a fermecat şi i-a readus la viaţă, le-a redat bruma de tinereţe care le-a mai rămas. Incredibil! Niciun alt cuvânt nu s-ar potrivit. Oameni pe care ea-i trecuse la categoria legumicolă se scălâmbăie chiar în faţa ei. Cât despre Simfonic Stan, el îşi vede de treabă ca un derviş elegant, ducând-o cu gândul la cuvinte precum suav, lustruit, urban, destrăbălat, sexy,  graţios, cuvinte care n-au legătură între ele decât în cazul său. Iar chestia aia pe care o face cu discurile! Cum e posibil aşa ceva?

    Nu-şi dă seama că bate din picior şi că se leagănă în ritmul muzicii pană când Henry nu pune Begin to Beguine, piesa lui Artie Shaw, când începe la propriu să danseze beguine de una singură. 

    Swingul smucit al lui Henry, vederea atât de multor oameni cu păr alb, albastru sau fără păr deloc legănându-se pe ringul de dans, Alice Weathers radiind de fericire în braţele nimeni altului decât ale posacului de Thorvald Thorvaldson, Ada Meyerhoff şi „Tom Tom” Boettcher învârtindu-se unul în jurul celuilalt în scaunele lor cu rotile, ritmul cuceritor al muzicii acaparându-i pe toţi cu strălucirea lichidă a clarinetului lui Artie Shaw, toate aceste lucruri se coagulează brusc si magic într-o viziune a frumuseţii pământene care-i aduce lacrimi înţepătoare în ochi. 

    Zâmbind, ridică braţele, se roteşte şi se trezeşte cât ai clipi în braţele fratelui geamăn al lui Tom Tom, Hermie Boettcher, în vârstă de optzeci şi şase de ani, profesorul de geografie pensionar din A17 considerat până acum o acritură, care, fără niciun cuvânt, o aduce în ritm de fox-trot până în mijlocul ringului.

    - Îi păcat să vezi o aşa fată faină că dansează singură singurică, zice Hermie.

    - Hermie, te-aş urma oriunde, îi zice ea.

    - Hai să ne apropiem mai mult de scenă, spune el. Vreau să-l văd mai bine pe barosanul în costum fistichiu. Se zice că-i orb ca un liliac, da' io nu cred.

    Cu mâna lipită ferm de baza spatelui ei, cu şoldurile legănându-se în ritmul lui Artie Shaw, Hermie o ghidează până la mai puţin de-un metru de platformă, unde Simfonicul îşi face deja trucul cu un nou disc în vreme ce aşteaptă să se isprăvească ultima piesă de pe cel de-acum.

    Rebecca ar putea jura ca Stan/Henry nu-i simte doar prezenţa în faţa lui, ci că-i şi trage cu ochiul! Însă asta-i chiar imposibil... nu-i aşa?

    Simfonicul vâră discul cu Shaw în plic, îl pune pe cel nou pe platan şi zice:

    - Puteţi spune „chef”? Puteţi spune „extraordinar”? Acum că ne-am dezmorţit cu toţii, hai să ne facem de cap cu Woody Herman şi Wild Root. Piesa asta e dedicată tuturor doamnelor frumoase de aici, mai ales doamnei care miroase a Calyx.

    Rebecca râde şi spune:

    - O, mamă.

    Reuşeşte să-i simtă mirosul parfumului; l-a recunoscut!

   Nedescurajat de tempoul alert al Wild Root, Hermie Boettcher face un pas în spate, întinde braţul şi-o roteşte pe Rebecca. La prima bătaie a piesei următoare, o prinde în braţe şi schimbă direcţia, învârtindu-se odată cu ea către celălalt capăt al platformei, unde Alice Weathers stă lângă de domnul Thorvaldson, uitându-se răpită în sus la Simfonic Stan.
     - Doamna specială trebuie că eşti tu, zice Hermie. Pentru că parfumul ăla al tău merită orice dedicaţie.
    Rebecca întreabă:
    - Unde ai învăţat să dansezi aşa?
    - Eu şi fratele meu am crescut la oraş. Am învăţat să dansăm în faţa tonomatului de la Alouette's, în Arden.
    Rebecca ştie de Alouette's, pe strada principală din Arden, însă ceea ce-a fost odinioară un dozator de suc este acum o tejghea de servire a mâncării, iar tonomatul a dispărut cam pe când Johnny Mathis a ieşit din topurile muzicale.
    - Dacă vrei un dansator bun, găseşte-ţi un orăşean. Tom Tom, el a fost mereu cel mai priceput dansator din părţile alea, şi-l poţi proţăpi-n scaunul ăla, dar nu-i poţi răpi simţul ritmului.
    - Domnule Stan, iu-hu, domnule Stan?
    Alice Weathers a înclinat capul şi şi-a făcut mâinile căuş la gură.
    - Primiţi cereri?
    O voce la fel de plată şi de dură ca sunetul produs de două pietre care se freacă între ele:
    - Eu am fost primul aici, babo.
    Grosolănia asta necruţătoare o face pe Rebecca să se oprească. Piciorul drept al lui Hermie coboară încet peste piciorul ei stâng, apoi se îndepărtează uşor, fără a o răni mai mult ar fi rănit-o cu o sărutare. Dominând-o pe Alice, Charles Burnside îi aruncă săgeţi din ochi lui Thorvald Thorvaldson. Acesta face un pas în spate şi-o trage pe Alice de mână.
    - Sigur, draga mea, zice Stan, aplecându-se în faţă. Spune-mi cum te cheamă şi ce ai vrea să asculţi.
    - Mă numesc Alice Weathers şi...
    - Eu am fost primul aici, repetă tare Burny.
    Rebecca se uită ţintă la Hermie, care clatină din cap şi face o faţă acră. Orăşean sau nu, e la fel de intimidat ca şi domnul Thorvaldson.
    - Moonglow, vă rog. De Benny Goodman.
    - E rândul meu, tăntălăule. Vreau piesa aia a lu’ Woody Herman, Lady Magowan's Nightmare. Asta-i una bună.
    Hermie se apleacă spre urechea Rebeccăi.
    - Nimeni nu-l place pe tipul ăla, dar obţine ceea ce vrea.
    - Nu şi acum, zice Rebecca. Domnule Burnside, vreau să...
    Simfonic Stan o reduce la tăcere cu o fluturare de mână. Se întoarce cu faţa spre deţinătorul deosebit de neplăcutei voci.
    - Nu pot face nimic, domnule. Cântecul se cheamă Lady Magowan's Dream, şi în după-amiaza asta n-am adus discul ăla energic cu mine, scuze.
    - Bine, amice, da' ce zici de I Can't Get Started, aia a lu’ Bunny Berigan?
    - O, o ador pe aia, zice Alice. Da, puneţi I Can't Get Started.
    - Cu mare plăcere, răspunde Stan pe vocea normală a lui Henry Leyden.
    Fără a se sinchisi să facă o rotire sau să învârtă discurile pe palme, schimbă doar discul de pe platan cu unul din prima cutie. Pare ciudat de abătut când se apropie de microfon şi spune:
    - Am zburat în jurul lumii cu avionul, am potolit revoluţii în Spania. Can't Get Started. Dedicaţie pentru încântătoarea Alice Rochie-albastră şi Celui care hoinăreşte noaptea.
    - Nu eşti cu nimic mai bun decât o maimuţă beată, zice Burny.
    Muzica începe. Rebecca îl loveşte uşor pe Hermie peste braţ şi se duce lângă Charles Burnside, faţă de care n-a simţit niciodată altceva decât o uşoară repulsie. Acum că-l are în faţa ochilor, furia şi dezgustul o fac să spună:
    - Domnule Burnside, o să-ţi ceri scuze de la Alice şi de la oaspetele nostru aici de faţă. Eşti un bădăran necioplit şi necuviincios, şi după ce-ţi ceri scuze, vreau să te întorci în camera ta, acolo unde ţi-e locul.
    Cuvintele ei nu au niciun efect. Burnside a lăsat umerii jos. Pe faţă are un rânjet larg, ştrengăresc şi se uită cu ochi goi la nimic în mod special. Pare prea pierdut ca să-şi mai amintească propriul nume darămite al lui Bunny Berigan. În orice caz, Alice Weathers s-a îndepărtat dansând, iar Simfonic Stan, din nou în celălalt capăt al platformei şi afară din raza rozalie a reflectorului, pare cufundat adânc în gânduri. Cuplurile de bătrâni se clatină înainte şi-napoi pe ringul de dans. Pe margine, Hermie Boettcher mimează dansul şi-o strânge cu o privire.
    - Îmi pare rău pentru asta, îi zice ea lui Stan/Henry.
    - Nu-i nevoie să-ţi ceri scuze. I Can't Get Started a fost discul preferat al soţiei mele. În ultimele câteva zile m-am gândit des la ea. M-a cam luat prin surprindere.
    Îşi trece mâna prin părul neted şi îşi scutură braţele, reintrându-şi vizibil în rol.
    Rebecca se hotărăşte să-l lase în pace. De fapt, vrea să-i lase pe toţi în pace pentru scurtă vreme. Făcându-i lui Hermie un semn de regret c-o cheamă datoria, îşi croieşte drum prin mulţime şi iese din sala de zi. Cine ştie cum, bătrânul Burny a ajuns înaintea ei pe coridor. Îşi târşâieşte absent paşii spre sectorul Daisy, cu bărbia în piept, trăgându-şi picioarele după el.
    - Domnule Burnside, zice ea, prefăcătoria ta poate că-i păcăleşte pe ceilalţi, dar vreau să ştii că pe mine mă lasă rece.
    Mişcându-se fragmentat, bătrânul se roteşte. Mai întâi se întoarce un picior, apoi un genunchi, mijlocul betegit, al doilea picior, în sfârşit trunchiul cadaveric. Corola urâtă a capului lui Burny stă aplecată pe lujeru-i subţire, oferindu-i Rebeccăi o privelişte a scalpului său pătat. Nasul lung iese în relief ca o cârmă încovoiată. Cu aceea lentoare înfiorătoare, capul i se ridică pentru a scoate la iveală ochi lăptoşi şi-o gură flască. O scăpărare răzbunătoare urcă în ochii opaci, iar buzele moarte tremură.
    Speriată, Rebecca face instinctiv un pas în spate. Gura lui Burny s-a lărgit până la capăt într-o rânjet oribil. Rebecca vrea să fugă, dar furia că a fost umilită de canalia asta mizerabilă o face să rămână pe Poziţie.
    - Doamna Magowan a avut un coşmar urât, urât, o informează Burny. Vorbeşte ca un drogat sau ca unul pe jumătate adormit. Şi doamna Sophie a avut un coşmar. Numai că al ei a fost mai rău.
    Chicoteşte.
    - Regele era în vistierie, numărându-şi avuţia. Asta a văzut Sophie când a adormit.
    Chicotelile sale se ascut, şi spune ceva ce ar putea fi „Domnul Bunşun”. Buzele i se răsfrâng, dându-i la iveală dinţii galbeni, neregulaţi, iar faţa-i scobită suferă o schimbare subtilă. Un nou soi de inteligenţă pare să-i ascută trăsăturile.
    - Tu-l ştii pe domnul Munşun? Domnul Munşun şi pretinaşu' lui Gorg? Ştii ce s-a-ntâmplat în Chicago?
    - Termină imediat cu asta, domnule Burnside.
    - Jtii dă Fridz Haarman, ăl' de iera aşa fuuumos? Îi zişau, îi zişau, îi zişau Vampu', Vampu', Vampu' din Hanover, da, da, aja, aja, aja. Tătă lume', tătă lume', tătă-tătă lume' are cojmaruri tăt timpu', timpu', timpu', ha-ha, ho-ho.
    - Nu mai vorbi aşa! strigă Rebecca. Nu mă păcăleşti!
    O clipă, inteligenţa scapără în ochii pâcloşi ai lui Burny.
    Dar dispare imediat. Bărbatul se linge pe buze şi zice:
    - Tetejde-te, Burn-Burn.
    - Cum vrei tu, zice Rebecca. Cina e jos la şapte, dac-o vrei. Du-te şi trage-un pui de somn sau ceva, bine?
    Burny îi aruncă o privire iritată, sumbră, şi loveşte cu piciorul în podea, începându-şi anevoiosul proces care-l va întoarce din nou.
    - Ai putea nota. Fritz Haarman. În Hanover.
    Gura i se contorsionează într-un zâmbet de-o neliniştitoare viclenie.
    - Când va veni regele aici, poate că vom dansa împreună.
    - Nu, mulţumesc.
    Rebecca întoarce spatele bătrânei orori şi porneşte de-a lungul coridorului, pocnind din tocurile cui, neplăcut conştientă de ochii lui care-o urmăresc.
    Simpatica poşetuţă Coach a Rebeccăi zace turtită pe masa ei de lucru din vestibulul fără geamuri al biroului lui Chipper.
    Înainte să intre, zăboveşte cât să rupă o foaie din carneţel, să scrie Fritz Harmann (?), Hanover (?), şi să strecoare hârtia în compartimentul din mijloc al poşetei. Poate că nu e nimic - probabil că nu e -, dar cine ştie? E furioasă că l-a lăsat pe Burnside s-o sperie şi, dacă poate găsi o cale de a-i folosi aiurelile împotriva lui, va face tot ce-i stă în puteri ca să-l dea afară de la Maxton's.
    - Puştoaico, tu eşti? strigă Chipper.
    - Nu, sunt doamna Magowan şi coşmaru' ei futut.
    Intră în biroul lui Chipper cu paşi grei şi-l găseşte înspatele mesei, numărând fericit bancnotele strânse în după-amiaza aceea de la fiii şi fiicele clienţilor săi.
    - Micuţa mea Becky pare o ţâră şifonată, zice el. Ce s-a întâmplat, te-a călcat pe bătături vreunul dintre zombii noştri?
    - Nu-mi spune Becky.
    - Hei, hei, înveseleşte-te. N-o să-ţi vină să crezi cât a reuşit iubitul tău cu gură de aur să stoarcă azi de la rude. O sută douăzeci şi şase de biştari! Bani neimpozabili! Bine, ce n-a mers bine, totuşi?
    - M-a înfricoşat Charles Burnside, asta n-a mers. Locul lui ar trebui să fie la un sanatoriu de nebuni.
    - Glumeşti? Zombiul ăla face cât greutatea lui în aur. Atâta vreme cât Charles Burnside îşi trage suflul, va avea mereu un loc în sufletul meu.
    Rânjind, flutură un pumn de bancnote.
    - Iar dacă ai un loc în sufletul meu, dulceaţa mea, vei avea întotdeauna un loc la Maxton's.
    Amintirea lui Burnside spunând: Regele era în vistierie, numărându-şi avuţia o face să se simtă necurată. Dacă Chipper n-ar rânji în felul ăla exaltat, cu toată gura, Rebeccabănuieşte că nu i-ar aminti atât de neplăcut de rezidentul lui preferat. Tată lume' are cojmaruri tat timpu', timpu', timpu'- asta nu era o descriere rea a French Landingului Pescarului.
    Comic, n-ai fi crezut că Moş Burny bagă în seamă crimele alea mai mult ca Chipper. Rebecca nu l-a auzit niciodată Pomenind de crimele Pescarului, cu excepţia acelei daţi când se plânsese că nu va putea spune nimănui că se duce la pescuit până când Dale Gilbertson nu-şi mişca în sfârşit curul ăla dolofan, şi ce porcărie mai e şi asta?

                                                 8.

            Două apeluri telefonice şi o altă problemă, una privată, una pe care se străduieşte din răsputeri s-o nege, au conspirat să-l scoată pe Jack Sawyer din coconul său din valea Norway şi să-l trimită pe drum spre French Landing, Sumner Street şi secţia de poliţie.
    Primul apel a fost din partea lui Henry, iar Henry, sunând din bufetul de la Maxton în timpul uneia dintre pauzele Simfonicului, insistase să-şi spună păsul. Aparent, mai devreme în ziua aceea, un copil fusese răpit de pe trotuarul din faţa casei de bătrâni Maxton's. Oricare ar fi motivele pentru care Jack nu se implică în caz, pe care, apropo, nu le explicase niciodată, acestea nu mai aveau nici-o greutate, scuze. Cu acesta, numărul copiilor răpiţi de Pescar se ridica la patru, pentru că Jack - nu credea cu adevărat că Irma Freneau se va mai întoarce vreodată acasă, nu-i aşa? Patru copii!
    „Nu”, a zis Henry, „n-am auzit-o la radio. S-a întâmplat în dimineaţa asta.”
    „De la un îngrijitor de la Maxton's”, a zis Henry. „A văzutun poliţist cu o faţă îngrijorată ridicând o bicicletă şi punând-o în portbagajul său.”
    „Bine”, a zis Henry, „poate că nu ştiu sută la sută sigur, însă eu sunt sigur. Până deseară, Dale va afla identitatea sărmanului copil, iar mâine numele lui va apărea peste tot în ziar. Şi-atunci, tot districtul va începe să fiarbă. Nu pricepi? Numai aflând că eşti implicat, oamenii vor reuşi să-şi păstreze calmul. Nu te mai poţi bucura de luxul pensionării, Jack. Trebuie să-ţi joci rolul.”
    Jack i-a spus că a tras prea repede concluziile şi că vor discuta mai târziu despre asta.
    Patruzeci şi cinci de minute mai târziu, Dale Gilbertson sunase pentru a-i spune că un băiat pe nume Tyler Marshall a dispărut din faţa azilului Maxton's cândva în cursul acelei dimineţii, iar că tatăl lui Tyler, Fred Marshall, era acolo în clipa aceea, la secţie, cerând să-l vadă pe Jack Sawyer.
    Fred era un tip nemaipomenit, un om dintr-o bucată şi adevărat familist, un cetăţean de nădejde, un prieten de-al lui Dale, s-ar putea spune, dar în clipa aceea era la capătul răbdărilor.
    Aparent, Judy, soţia lui, a avut unele probleme mentale chiar dinainte să înceapă necazul, iar dispariţia lui Tyler o făcuse să-şi piardă minţile. Vorbea în păsărească, se automutila, distrugea totul în jur.
    „Şi-o cunosc destul de bine pe Judy Marshall”, a zis Dale.
    „Frumoasă, frumoasă femeie, o făptură pirpirie, dar cu o fire tare, cu picioarele pe pământ, o persoană minunată, o persoană extraordinară, un om care ai crede că niciodată nu şi-ar putea pierde minţile, orice ar fi. Şi se pare că a crezut, a ştiut, habar n-am cum, că Tyler a fost răpit încă dinainte să fie găsită bicicleta. Mai târziu în după-amiaza asta, starea ei s-a agravat aşa de tare că Fred a trebuit să-l sune pe doctorul Skarda şi s-o ducă la spitalul luteran al districtului French în Arden, unde au consultat-o rapid şi-au pus-o în Secţia D, secţia bolnavilor mentali. Aşa că-ţi dai seama în ce stare e Fred. Insistă să discute cu tine. N-am pic de încredere în tine, mi-a spus.”
    „Păi”, a mai zis Dale, „dacă nu vii aici, va veni Fred Marshall la tine, chiar aşa. Nu-l pot ţine pe om în lesă şi n-o să-l închid doar ca să-l ţin departe de tine. Pe lângă toate astea, avem nevoie de tine, Jack.”
    „Bine”, a încheiat Dale. „Ştiu că nu promiţi nimic. Dar ştii ce-ar trebui să faci.”
    Ar fi ajuns aceste discuţii ca să-l facă să urce în camionetă şi să plece spre Sumner Street? Foarte probabil, crede Jack, ceea ce face ca al treilea factor, cel secret, abia conştientizat, să fie lipsit de importanţă. Nu înseamnă nimic. Un caraghios atac de nervozitate, o anxietate sporită, absolut normală date fiind împrejurările. Genul de lucru care s-ar putea întâmpla oricui. Avea chef să iasă din casă, si ce dacă? Nu-l putea acuza nimeni că evadează.
    Călătorea spre, nu fugea de, ceea ce-şi dorea cel mai mult să scape - atracţia întunecată a crimelor Pescarului. Şi nici nu se dedica vreunei datorii serioase. Un prieten de-al lui Dale şi tatăl unui copil care aparent a dispărut, cest Fred Marshall insista să discute cu el; bine, să discute. Dacă jumătate de oră petrecută împreună cu un detectiv ieşit la pensie îl putea ajuta pe Fred Marshall să-şi recapete controlul asupra problemelor sale, detectivul ieşit la pensie era dispus să-i acorde acest timp.
    Toate celelalte nu erau decât lucruri personale. Visele cu ochii deschişi şi ouăle de măcăleandru îşi făceau de cap cu mintea ta, însă astea erau doar nişte lucruri personale.
    Puteau fi depăşite, rezolvate. Nicio persoană sănătoasă la cap n-ar lua aşa ceva în serios: ca o furtună de vară, veneau şi treceau. Acum, în vreme ce depăşea semaforul verde din Centralia şi observa, cu perspicacitatea reflexă a unui poliţist, şirul de motociclete Harley aliniate în parcarea de la Sand Bar, simţea că intră în ritm cu dificultăţile după-amiezii.
    Era absolut logic că nu reuşise - ei bine, să zicem că nu dorise - să deschidă uşa frigiderului. Surprizele neplăcute te făceau să gândeşti de două ori. Un bec din living se arsese şi, când se dusese la sertarul în care ţinea vreo şase becuri cu halogen noi, nu se putuse convinge să-l deschidă. De fapt, nu se putuse convinge să deschidă niciun alt sertar, dulap sau debara din casă, lucru care-l împiedicase să-şi facă o cană de ceai, să-şi schimbe hainele, să-şi pregătească prânzul sau orice altceva în afară de-a frunzări fără tragere de inimă cărţi şi de-a se uita la televizor.
    Când clapeta cutiei poştale ameninţase să ascundă o piramidă de ouşoare albastre, se hotărâse să amâne ridicarea corespondenţei până-n ziua următoare. Oricum, tot ce primea erau formulare de declaraţii de venit, reviste şi poştă nesolicitată.
    Să nu facem să pară mai rău decât a fost, îşi spune Jack.
    Aş fi putut deschide fiecare uşă, sertar şi dulap din casă, dar n-am vrut s-o fac. Nu îmi era teamă că ouăle de măcăleandru se vor revărsa pe uşa frigiderului sau a dulapului - doar că nu voiam să-mi asum riscul de-a găsi una dintre blestemăţiile alea. Arată-mi un psihiatru care spune că ăsta-i un comportament de nevrotic şi-ţi voi arăta un cretin care nu ştie cu ce se mănâncă psihologia. Toţi veteranii îmi spuneau că munca la omucideri îţi dă mintea peste cap. La naiba, ăsta-i primul motiv pentru care am ieşit la pensie!
    Ce trebuia să fac, să rămân în poliţie până ce aveam să-mi vâr pistoli în gură? Eşti un tip deştept, Henry Leyden, şi te preţuiesc, dar sunt unele lucruri pe care nu le PRICEPI!
    Bine, se ducea pe Sumner Street. Toţi îi strigau să facă ceva, şi asta şi făcea. Îl va saluta pe Dale, îi va saluta pe băieţi, va sta de vorbă cu Fred Marshall, cetăţeanul de nădejde al cărui fiu a dispărut, şi-i va spune balivernele obişnuite cu se face tot ce e omeneşte posibil, bla-bla, FBI-ul munceşte umăr la umăr cu noi la cazul ăsta, iar Biroul are cei mai buni anchetatori din lume. Balivernele astea.
    În ceea ce-l privea pe Jack, principala sa datorie era să-l calmeze pe Fred Marshall, aşa cum ai linişti o pisică rănită; după ce Fred se va fi calmat, presupusa obligaţie a lui Jack faţă de comunitate - o obligaţie ce exista doar în minţile celorlalţi - avea să fie îndeplinită, oferindu-i libertatea de-a se întoarce în intimitatea pe care şi-o câştigase.
    Dacă lui Dale nu-i plăcea asta, putea să se-arunce bombă în Mississippi; dacă lui Henry nu-i plăcea, Jack va refuza să citească din Casa întunericului şi-l va forţa să asculte în schimb Lawrence Welk, Vaughn Monroe sau ceva la fel de chinuitor. Bad Dixieland.
    Cu ani în urmă, cineva îi dăduse lui Jack un CD intitulat Fats Manassas & His Muskrat All Stars Stompin' the Ramble.
    Treizeci de secunde de Fats Manassas, şi Henry va cere îndurare.
    Imaginea asta îl face pe Jack să se simtă suficient de liniştit cât să demonstreze că ezitarea sa în faţa dulapurilor şi-a sertarelor nu fusese decât o dovadă temporară de nesupunere, nu o neputinţă fobică. Chiar şi-n timp ce era cu atenţia în altă parte, cum se întâmpla cel mai des, scrumiera de sub bord l-a ademenit încă de când a urcat în camionetă.
    Un soi de sugestionare sinistră, o aură de răutate latentă împresoară micuţul panou plat al scrumierei.
    Se teme el că un ouşor albastru aşteaptă în spatele micului panou?
    Sigur că nu. Acolo nu e altceva decât aer şi plastic negru.
    În cazul ăsta, o poate trage afară.
    Clădirile de la periferia French Landingului trec pe lângă geamurile camionetei. Jack a ajuns aproape în punctul unde Henry a oprit CD-ul cu Dirtysperm. Evident, poate să deschidă scrumiera. Nimic nu poate fi mai simplu. Îţi vâri doar degetele acolo dedesubt şi tragi. Cel mai uşor lucru din lume. Întinde o mână.
    Înainte ca degetele să atingă panoul, îşi trage mâna înapoi. Broboane de sudoare i se rostogolesc pe frunte şi se opresc în sprâncene.
    - Nu-i mare brânză, zice cu voce tare. Ai vreo problemă cu asta Jacky-băiete?
    Din nou, întinde mâna spre scrumieră. Brusc conştient că acordă mai multă atenţie părţii de jos a bordului decât drumului, ridică privirea şi reduce viteza la jumătate. Refuză să apese frâna. Nu e decât o scrumieră, pentru numele lui Dumnezeu. Degetele ating panoul, apoi se încovoiază sub buza lui. Jack mai aruncă o privire la drum.
    Apoi, cu viclenia unei infirmiere care smulge o fâşie de leucoplast de pe abdomenul păros al unui pacient, trage scrumiera glisantă.
    Bricheta ataşată, pe care o desprinsese fără să ştie pe alee în dimineaţa aceea, sare opt centimetri prin aer, semănând mult, pentru ochii îngroziţi ai lui Jack, cu un ou negru cu argintiu zburător.
    Iese de pe drum, sare peste marginea plină de buruieni şi se îndreaptă spre stâlpul înalt de telefon. Bricheta sare înapoi în scrumieră cu un dangăt puternic, metalic, pe care niciun ou din lume nu l-ar putea produce. Stâlpul de telefon se apropie şi mai mult şi umple aproape complet parbrizul.
    Jack calcă frâna şi opreşte brusc maşina, provocând un florilegiu de păcănituri şi zăngăneli dinspre scrumieră. Dacă n-ar fi redus viteza înainte să tragă scrumiera, ar fi intrat direct în stâlp, care se afla acum cam la un metru de capota camionetei. „Rahat pe băţ.” Fixează ataşamentul în receptacul şi se prăbuşeşte pe spătarul scaunului.
    - Nu-i de mirare că se zice că fumatul poate să ucidă, rosteşte el.
    Gluma e prea palidă ca să-l amuze şi, pentru câteva secunde, nu face altceva decât să stea flasc în scaun şi să privească traficul rarefiat de pe Lyall Road. Când pulsul îi revine la normal, îşi aminteşte că, totuşi, a tras scrumiera.
    Tom Lund cel blond şi ciufulit a fost evident pus în gardă cu privire la sosirea lui, căci atunci când Jack trece pe lângă cele trei biciclete aliniate lângă uşă şi intră în secţie, tânărul ofiţer sare de după biroul său şi se avântă în faţă, şoptindu-i că Dale şi Fred Marshall îl aşteaptă în biroul lui Dale, şi că-l va conduce el înăuntru. Se vor bucura să-l vadă, asta-i sigur.
    - Şi eu sunt bucuros, locotenent Sawyer, adaugă Lund. Mamă, tre' s-o spun. Aveţi, cred, ceea ce ne trebuie.
    - Spune-mi Jack. Nu mai sunt locotenent. Nu mai sunt nici măcar poliţist.
    Jack îl întâlnise pe Tom Lund în timpul anchetei Kinderling şi-i plăcuseră zelul şi dedicarea tânărului bărbat.
    Îndrăgostit de meseria sa, de uniformă şi de insignă, manifestând respect faţă de şef şi uimit peste poate de Jack, Lund petrecuse fără să se plângă sute de ore vorbind la telefon, în arhive şi-n maşina sa, verificând şi reverificând deseori contradictoriile amănunte iscate de coliziunea dintre un vânzător de asigurări agricole din Wisconsin şi două fete de pe Sunset Strip.
    În tot acest timp, Tom Lund îşi păstrase vioiciunea energică a unui fundaş de liceu care aleargă pe teren în primul său meci.
    Acum nu mai arată aşa, observă Jack. Sub ochi îi atârnă umbre întunecate şi oasele feţei sunt mai proeminente. În spatele aspectului lui Lund se ascunde mai mult decât lipsa somnului şi epuizarea: ochii lui poartă expresia neputincios speriată a celor care au suferit un mare şoc moral. Pescarul a răpit o bună parte din tinereţea lui Tom Lund.
    - Dar o să văd ce pot face, zice Jack, oferind promisiunea unei angajări mai mari decât are de gând să dea.
    - Ne prinde fără-ndoială bine orice ajutor ne poţi oferi, răspunde Lund.
    Cuvintele lui exprimă prea mult servilism şi, când Tom se întoarce cu spatele şi-l conduce în birou, Jack îşi spune: N-am venit aici să fiu salvatorul vostru.
    Gândul îl face imediat să se simtă vinovat.
    Lund ciocăneşte, deschide uşa pentru a-l anunţa pe Jack, îi face semn să intre şi dispare ca o fantomă, neobservat de cei coi bărbaţi care se ridică din scaune şi-şi pironesc ochii la faţa vizitatorului, unul cu o gratitudine vizibilă, celălalt cu un grad uriaş din acelaşi sentiment amestecat cu nevoie pură, ceea ce-l face pe Jack să se simtă şi mai incomod.
    Suprapunându-se introducerii bâiguite a lui Dale, Fred Marshall spune:
    - Mulţumesc că aţi fost de acord să veniţi, mulţumesc mult de tot. Mai mult nu pot să...
    Braţul său drept sare în faţă ca o manetă de pompă. Când Jack îi ia mâna, o cantitate şi mai mare de sentiment inundă faţa lui Fred Marshall. Mâna lui o strânge tare pe-a lui Jack şi pare aproape s-o reclame, aşa cum un animal îşi reclamă prada. Strânge, strânge tare, strânge de-un număr considerabil de ori. Ochii i se umezesc.
    - Nu pot să...
    Marshall îşi trage mâna înapoi şi-şi şterge lacrimile de pe faţă. Acum, ochii lui par cruzi şi foarte vulnerabili.
    - Mamă, mamă, zice el. Sunt foarte bucuros că sunteţi aici, domnule Sawyer. Sau ar trebui să spun locotenent?
    - Jack e bine. Ce-ar fi să-mi spuneţi amândoi ce s-a întâmplat azi?
    Dale indică un scaun liber; cei trei iau loc; dureroasa, dar în principal simpla poveste a lui Fred, Judy şi Tyler Marshall începe.
    Fred vorbeşte primul, destul de mult timp.
    În versiunea sa a poveştii, o femeie curajoasă şi cu inimă de leu, o soţie devotată şi mamă cade pradă unor năucitoare şi multifaţetate transformări şi dezordini, şi dezvoltă simptome misterioase trecute cu vederea de ignorantul, stupidul, egocentricul ei soţ. Bălmăjeşte cuvinte fără sens; scrie lucruri nebuneşti pe foi de carneţel, îndeasă hârtiile în gură şi încearcă să le înghită. Vede tragedia dinainte şase întâmple şi asta îi rupe zăgazurile.
    Pare nebunie, dar soţul egocentric crede că ăsta e adevărul. Adică, el crede că crede că e adevărul, pentru că s-a gândit la asta de când a vorbit prima oară cu Dale şi, chiar dacă pare o nebunie, are sens într-un fel. Pentru că ce altă explicaţie ar putea exista?
    Aşa că asta crede el că crede - că soţia lui a început să-şi piardă minţile pentru că a ştiut că Pescarul era pe drum. Astfel de lucruri sunt posibile, bănuieşte el. De exemplu, curajoasa soţie degenerată a ştiut că minunatul fiu frumos a dispărut încă dinainte ca stupidul soţ egoist, care s-a dus la serviciu ca şi când ar fi fost o zi normală, i-a spus despre bicicletă. Asta dovedea în linii mari lucrurile despre care vorbea ei.
    Băieţelul frumos s-a dus împreună cu cei trei prieteni ai lui, dar numai cei trei prieteni s-au întors, iar ofiţerul Danny Tcheda a găsit bicicleta Schwinn şi unul dintre tenişii fiului pe trotuar în faţă la Maxton's.
    - Danny Cita? întreabă Jack, care, ca şi Fred Marshall, începe să creadă că crede o serie de lucruri alarmante.
    - Tcheda, îl corectează Dale şi silabiseşte numele.
    Dale spune propria sa versiune, mult mai scurtă, a poveştii.
    În povestea lui Dale Gilbertson, un băiat iese la o plimbare cu bicicleta şi dispare, poate ca rezultat al unei răpiri, de pe trotuarul din faţa azilului Maxton. Mai mult Dale nu ştie din poveste şi speră că Jack Sawyer va reuşi să completeze mult din spaţiile rămase goale.
    Jack Sawyer, la care amândoi bărbaţii din cameră se uită ţintă, îşi ia timp să se adapteze celor trei gânduri pe care crede că le crede. Primul nu e atât un gând, cât un răspuns care dă glas unui gând ascuns: din clipa în care Fred Marshall i-a strâns mâna şi-a spus „Mamă, mamă”, Jack a descoperit că-l place pe om, o turnură neaşteptată a evenimentelor serii.
    Fred Marshall i se pare că seamănă cu o efigie a vieţii de provincie. Dacă i-ai pune poza pe panourile care fac reclamă la proprietăţile imobiliare din districtul French, ai putea vinde o mulţime de locuinţe celor din Milwaukee şi Chicago. Chipul prietenos şi arătos al lui Marshall, corpul lui zvelt de alergător sunt ca un fel de mărturii ale responsabilităţii, bunei-cuviinţe, bunelor maniere şi bunei vecinătăţi, modestiei şi sufletului generos.
    Cu cât Fred Marshall se acuză singur de egoism şi stupiditate, cu atât Jack îi place mai mult. Şi cu cât îl place mai mult, cu atât empatizează mai mult cu teribilul său chin, cu atât îşi doreşte mai mult să-l ajute. Jack venise la secţie aşteptându-se să-i răspundă prietenului lui Dale ca un poliţist, însă reflexele sale de poliţist au ruginit din lipsă de folosinţă.
    Reacţionează ca un concetăţean. Poliţiştii, după cum Jack știe bine, îi văd rareori pe civilii prinşi în trena unei crime ca pe nişte concetăţeni şi cu siguranţă niciodată în primele faze ale unei anchete. (Gândul ascuns în miezul reacţiei lui Jack la bărbatul din faţa lui este că Fred Marshall, fiind ceea ce este, nu poate bănui pe nimeni cu care se află în termeni buni.)
    Al doilea gând al lui Jack este acela deopotrivă al unui poliţist şi-al unui concetăţean, şi, în vreme ce continuă să se adapteze celui de-al treilea, care este în întregime produsul ruginitelor şi totuşi preciselor reflexe de poliţist, îl face cunoscut.
    - Bicicletele pe care le-am văzut afară sunt ale prietenilor lui Tyler? Îi chestionează cineva acum?
    - Bobby Dulac, răspunde Dale. Am vorbit cu ei când au venit, dar n-am ajuns nicăieri. După spusele lor, erau toţi împreună pe Chase Street, şi Tyler a plecat singur. Susţin că ei n-au văzut nimic. Poate că aşa este.
    - Dar tu crezi că asta nu-i tot.
    - Sincer să fiu, da. Dar nu ştiu ce naiba mai poate fi şi trebuie să-i trimitem acasă înainte să se burzuluiască părinţii lor.
    - Cine sunt, cum îi cheamă?
    Fred Marshall strânge degetele parcă în jurul unei bâte de baseball invizibile.
    - Ebbie Wexler, T.J. Renniker şi Ronnie Metzger. Sunt băieţii cu care Ty s-a jucat vara asta.
    Deasupra acestei ultime propoziţii planează o sentinţă nerostită.
    - Am impresia că nu-i consideri cea mai bună companie posibilă pentru fiul tău.
    - Păi, nu, admite Fred, prins între dorinţa de-a spune adevărul şi înclinaţia înnăscută de-a evita aparenţa nedreptăţii. Nu dacă spui aşa. Ebbie pare genul unui bătăuş, iar ceilalţi doi sunt poate puţin cam... săraci la mansardă? Sper... sau speram... că Ty îşi va da seama că merită mai mult şi-şi va petrece timpul cu copii care sunt puţin mai, ştii...
    - Puţin mai la nivelul lui.
    - Aşa-i. Problema-i că fiul meu e cam scund pentru vârsta lui, iar Ebbie Wexler e... ăă...
    - Grăsuliu şi înalt pentru vârsta lui, completează Jack. Starea perfectă pentru un bătăuş.
    - Vrei să spui că îl cunoşti pe Ebbie Wexler?
    - Nu, dar l-am văzut dimineaţă. Era împreună cu ceilalţi doi băieţi si cu fiul tău.
    Dale sare ca ars în scaun şi Fred Marshall lasă jos bâta invizibilă.
    - Când a fost asta? vrea să afle Dale.
    În acelaşi timp, Fred Marshall întreabă:
    - Unde?
    - Pe Chase Street, în jur de opt şi zece. Am venit să-l iau pe Henry Leyden şi să-l duc acasă. Când mă îndreptam spre ieşirea din oraş, băieţii au ieşit cu bicicletele chiar în faţa noastră. Am apucat să-l văd bine pe fiul tău, domnule Marshall. Pare un puşti nemaipomenit.
    Ochii căscaţi ai lui Fred Marshall par să indice că un soi de speranţă, o urmă de promisiune, prinde formă în spatele lor; Dale se relaxează.
    - Asta se cam potriveşte cu povestea lor. Trebuie să fi fost chiar înainte ca Ty să plece singur. Dacă asta a făcut.
    - Sau au luat-o ei înainte şi l-au lăsat în urmă, zice tatăl lui Ty. Erau mai rapizi pe biciclete ca Ty şi uneori, ştii... Îl luau peste picior.
    - Gonind înainte şi lăsându-l singur, zice Jack.
    Încuviinţarea sumbră a lui Fred Marshall vorbeşte despre umilinţe din copilărie împărtăşite cu acest tată înţelegător.
    Jack îşi aminteşte faţa buhăită şi ostilă şi degetul ridicat al lui Ebbie Wexler şi se întreabă dacă şi cum s-ar putea proteja băiatul. Dale a zis că a simţit mirosul prezenţei falsităţii în povestea băiatului, dar de ce să mintă? Orice motiv ar avea, minciuna aproape cu siguranţă a început cu Ebbie Wexler. Ceilalţi doi i-au urmat ordinele.
    Lăsând deocamdată deoparte al treilea gând, Jack spune:
    - Vreau să stau de vorbă cu băieţii înainte să-i trimiţi acasă. Unde sunt?
    - În camera de interogatoriu, în capul scărilor.
    Dale îndreaptă un deget spre tavan.
    - O să te ducă Tom.

             Cu pereţii ei cenuşii ca ai unei nave de luptă, masa de metal cenuşiu şi singura fereastră îngustă ca o fantă într-un zid de castel, camera din capul scărilor pare proiectată pentru a obţine mărturisiri prin plictiseală şi disperare, iar când Tom Lund îl conduce pe Jack peste prag, cei patru din camera de interogatoriu par să fi cedat atmosferei ei apăsătoare. Bobby Dulac se uită într-o parte, se opreşte din bătut darabana cu pixul în tăblia mesei şi spune:
    - Ei, salutări cordiale lui Hollywood. A zis Dale c-o să vii.
    Până şi Bobby pare mai puţin bătător la ochi în întunecimea asta.
    - Vrei să-i interoghezi pe golanii ăştia, locotenente?
    - Poate într-un minut.
    Doi dintre cei trei golani aflaţi de cealaltă parte a mesei îl urmăresc pe Jack cum vine lângă Bobby Dulac ca şi când s-ar teme că-i va arunca într-o celulă. Cuvintele „interoghezi” şi „locotenente” au avut efectul combinat al unui vânt îngheţat din Canada.
    Ebbie Wexler se uită printre gene la Jack, încercând să pară dur, iar băiatul de lângă el, Ronnie Metzger, se foieşte în scaun, cu ochii cât farfuriile de cină. Al treilea băiat, T.J. Renniker, şi-a lăsat capul peste braţele încrucişate şi pare că doarme.
    - Trezeşte-l, zice Jack. Am ceva de spus şi vreau să auziţi toţi.
    De fapt, nu are nimic de spus, dar vrea ca băieţii să-i acorde atenţie.
    Ştie deja că Dale a avut dreptate. Dacă nu mint, ascund totuşi ceva. Din cauza asta i-a speriat brusca lui apariţie pe scena lor amorţită. Dacă Jack ar fi fost la conducere, i-ar fi despărţit pe băieţi şi i-ai fi chestionat separat, dar acum trebuie să accepte greşeala lui Bobby Dulac. Trebuie să-i trateze laolaltă, pentru început, şi trebuie să le alimenteze teama. Nu vrea să-i terorizeze, ci doar să le facă inimile să bată puţin mai repede; după aceea, îi poate despărţi. Veriga cea mai slabă şi vinovată s-a făcut deja cunoscută. Jack nu are nicio reţinere să spună minciuni pentru a obţine informaţii.
    Ronnie Metzger îl loveşte pe T.J. peste umăr şi spune:
    - Trezeşte-te, tâm'itule... tâmpitule.
    Băiatul adormit geme, ridică fruntea de pe masă, dă să se întindă. Ochii i se opresc asupra lui Jack şi, clipind şi înghiţind în sec, sare în poziţie de drepţi.
    - Bun venit înapoi, zice Jack. Vreau să mă prezint şi să vă explic ce caut aici. Mă numesc Jack Sawyer şi sunt locotenent la Divizia Omucideri din cadrul Departamentului de Poliţie Los Angeles. Am un palmares excelent şi-o cameră plină de diplome şi medalii. Când pornesc pe urmele unui om rău, de obicei reuşesc să-l arestez. În urmă cu trei ani, am venit aici cu ocazia unui caz început în Los Angeles. După două săptămâni, un om pe nume Thornberg Kinderling a fost trimis înapoi în L.A. În lanţuri. Pentru că ştiu zona asta şi-am lucrat cu ofiţerii care apără legea de aici, LAPD mi-a cerut să ofer ajutor forţelor locale de poliţie la ancheta privitoare la crimele Pescarului. Coboară ochii pentru a vedea dacă Bobby Dulac surâde la aceste aiureli, însă Bobby se uită peste masă cu chipul împietrit.
    - Prietenul vostru Tyler Marshall a fost împreună cu voi înainte să dispară în dimineaţa asta. L-a prins oare Pescarul? Nu-mi place s-o spun, dar cred că da. Poate că vom reuşi să-l aducem înapoi pe Tyler, sau poate că nu vom reuşi, dar, ca să-l opresc pe Pescar, vreau să-mi spuneţi exact ce s-a întâmplat, până la ultimul amănunt. Trebuie să fiţi absolut sinceri cu mine, pentru că dacă minţiţi sau păstraţi vreun secret, vă veţi face vinovaţi de obstrucţionarea justiţiei. Obstrucţionarea justiţiei este o crimă extrem de serioasă. Ofiţere Dulac, care e pedeapsa minimă pentru crima asta în statul Wisconsin?
    - Cinci ani, sunt cât se poate de sigur, răspunde Bobby Dulac.
    Ebbie Wexler se muşcă de interiorul obrazului, Ronnie Metzger îşi fereşte privirea şi se încruntă către masă, T.J. Renniker contemplă inexpresiv fereastra îngustă.
    Jack se aşează lângă Bobby Dulac.
    - Din întâmplate, eu am fost tipul din camioneta spre care unul dintre voi a ridicat degetul mijlociu în dimineaţa asta. Nu pot spune că mă dă pe spate să vă revăd.
    Două capete se rotesc spre Ebbie, care se încruntă feroce, încercând să rezolve această problemă nou-apărută.
    - N-am făcut-o, zice el, abordând calea negării făţişe. Poate că aşa a părut, dar n-am făcut-o.
    - Minţi, şi încă nici n-am început să vorbim despre Tyler Marshall. Îţi mai acord o şansă. Spune-mi adevărul.
    Ebbie surâde superior.
    - Eu nu fac semne d-astea oamenilor pe care nu-i cunosc.
    - În picioare! zice Jack.
    Ebbie se uită în dreapta şi în stânga, dar prietenii lui nu sunt în stare să-i întâlnească privirea. Îşi împinge scaunul în spate şi, nesigur, se ridică.
    - Ofiţere Dulac, zice Jack, du-l pe băiatul ăsta afară şi ţine-l acolo.
    Bobby Dulac îşi joacă foarte bine rolul. Se desprinde din scaunul său şi, ducându-se spre băiat, nu-l slăbeşte din ochi.
    Seamănă cu o panteră care se îndreaptă spre o masă copioasă. Ebbie Wexler sare în spate şi încearcă să-l oprească pe Bobby cu o palmă ridicată.
    - Nu, nu... îmi retrag cuvintele... am făcut-o, e bine?
    - Prea târziu, zice Jack.
    Priveşte cum Bobby îl apucă pe băiat de cot şi-l trage către uşă. Roşu la faţă şi transpirând, Ebbie îşi înfige picioarele în podea, dar presiunea aplicată asupra braţului său îl face să se aplece peste umflătura stomacului. Se împleticeşte în faţă, scâncind şi smiorcăindu-se. Bobby Dulac deschide uşa şi-l împinge în coridorul sumbru de la etaj. Uşa se trânteşte şi retează un strigăt de teamă.
    Cei doi băieţi rămaşi au căpătat culoarea laptelui smântânit şi par incapabili să se mişte.
    - Nu vă faceţi griji pentru el, zice Jack. O să fie bine. În cincisprezece, douăzeci de minute, o să fiţi liberi să mergeţi acasă. Nu cred că avea vreun rost să discut cu cineva care minte de la bun început, asta-i tot. Ţineţi minte: până şi poliţiştii nepricepuţi ştiu când sunt minţiţi, iar eu sunt un poliţist extraordinar. Aşa că iată ce-o să facem acum. O să discutăm despre ceea ce s-a întâmplat în dimineaţa asta, despre ce făcea Tyler, cum v-aţi despărţit de el, unde eraţi, ce aţi făcut după aceea, pe cine aţi văzut, genul ăsta de lucruri.
    Se lasă pe spate şi îşi puse mâinile pe masă.
    - Daţi-i drumul, spuneţi-mi ce s-a întâmplat.
    Ronnie şi T.J. se uită unul la celălalt. T.J. bagă arătătorul de la mâna dreaptă în gură şi începe să-şi roadă unghia.
    - Ebbie v-a făcut semnul cu degetul, zice Ronnie.
    - Nu zău! Mai departe.
    - Ăă, Ty a zis că tre' să plece undeva.
    - Trebuia să plece undeva, repetă T.J.
     - Unde eraţi atunci?
    - Ăă... În faţă la Allsort Pomorium.
    - Emporium, îl corectează T.J. Nu-i „pomorium”, cap-sec, îi emporiu-um.
    - Şi?
    - Şi Tyler a zis...
    Ronnie îi aruncă o privire lui T.J.
    - Ty a zis că tre' să plece undeva.
    - În ce direcţie a plecat, est sau vest?
    Băieţii tratează întrebarea aceasta ca şi când ar fi într-o limbă străină, cugetând nehotărâţi la ea, fără să sufle o vorbă.
    - Spre râu sau în direcţia opusă râului?
    Se consultă din nou. Întrebarea a fost adresată în engleză, dar nu există niciun răspuns potrivit. În cele din urmă, Ronnie zice:
     - Nu ştiu.
    - Dar tu, T.J.? Tu ştii?
    T.J. scutură din cap.
    - Bine. Sunteţi sinceri. Nu ştiţi pentru că nu l-aţi văzut plecând, aşa-i? Şi n-a spus de fapt că trebuie să plece undeva, aşa-i? Pun pariu că Ebbie a inventat asta.
    T.J. se foieşte şi Ronnie se uită la Jack cu o mirare întrebătoare. Tocmai s-a dovedit a fi Sherlock Holmes.
    - Mai ţineţi minte când am trecut cu camioneta?
    Ei încuviinţează la unison.
    - Tyler era cu voi.
    Încuviinţează din nou.
    - Plecaserăţi deja de pe trotuarul din faţa lui Allsorts Emporium, si vă îndreptaţi spre est pe Chase Street - în direcţia opusă râului. V-am văzut în oglinda retrovizoare. Ebbie pedala foarte repede. Voi doi abia puteţi ţine ritmul cu el. Tyler este mai pirpiriu ca voi ceilalţi, si a rămas în urmă. Aşa că ştiu că nu a plecat singur. N-a putut ţine pasul.
    Ronnie Metzger strigă tânguitor:
    - Şi-a rămas mult, mult în urmă, şi Pişcalu a venit l-a luat.
    Izbucneşte brusc în lacrimi.
    Jack se apleacă înainte.
    - Ai văzut când s-a întâmplat? A văzut vreunul dintre voi?
     - Nuuu, suspină Ronnie.
    T.J. clatină încet din cap.
    - N-aţi văzut pe nimeni discutând cu Ty, sau o maşină oprind, sau pe el intrând într-un magazin, sau ceva de felul ăsta?
    Băieţii scot o bolboroseală incoerentă, suprapusă, vrând să spună că n-au văzut nimic.
    - Când v-aţi dat seama că a dispărut?
    T.J. deschide gura, apoi o închide. Ronnie spune:
    - Când mâncam îngheţatele Slurpee.
    Cu faţa pungită de tensiune, T.J. încuviinţează din cap.
    Alte două întrebări scot la iveală că băieţii şi-au consumat îngheţatele la magazinul 7-Eleven, de unde au cumpărat şi cartonaşele Magic, şi că probabil le luase nu mai mult de două minte să observe absenţa lui Tyler Marshall.
    - Ebbie a zis că Ty o să ne mai cumpere nişte cartonaşe, adaugă Ronnie, dornic să ajute.
    Au ajuns la momentul pe care-l aştepta Jack. Oricare ar fi secretul, se întâmplase la scurt timp după ce băieţii au ieşit din 7-Eleven şi au văzut că Tyler nu-i ajunsese încă din urmă.
    Iar secretul este numai al lui T.J. Puştiul transpiră de-a dreptul sânge, în vreme ce amintirea îngheţatelor şi-a cartonaşelor Magic a pus stăpânire pe prietenul său într-o măsură remarcabilă. Mai vrea să le adreseze celor doi numai o singură întrebare.
    - Aşadar Ebbie a vrut să-l găsească pe Tyler. V-aţi urcat toţi pe biciclete şi l-aţi căutat, sau Ebbie l-a trimis doar pe unul dintre voi.
    - Hă? face Ronnie.
    T.J. lasă bărbia în piept şi-şi încrucişează braţele deasupra capului ca pentru a se feri de-o lovitură.
    - Tyler s-a dus undeva, zice Ronnie. Nu l-am căutat, ne-am dus în parc. Să facem schimb de cartonaşe Magic.
    - Înţeleg, spune Jack. Ronnie, mulţumesc. Ai fost de mare ajutor. Vreau să te duci afară şi să stai cu Ebbie şi ofiţerul Dulac cât timp eu port o discuţie scurtă cu T.J. N-o să dureze mai mult de cinci minute, poate nici atât.
    - Pot să plec?
    La încuviinţarea lui Jack, Ronnie se ridică cu fereală din scaun. Când ajunge la uşă, T.J. scoate un scâncet. Apoi Ronnie a plecat, iar T.J. sare în spate în scaun şi încearcă să se facă mic-mic, uitându-se în acelaşi timp la Jack cu ochi care au devenit sclipitori, plaţi şi perfect rotunzi.
    - T.J., spune Jack, n-ai de ce să-ţi faci griji, îţi promit asta.
    Acum, că e singur cu băiatul care şi-a declarat vinovăţia adormind în camera de interogatoriu, Jack Sawyer vrea mai presus de orice să-l absolve de acea vină. Cunoaşte secretul lui T.J., iar secretul e nimic: e inutil.
    - Orice mi-ai spune, n-am să te arestez. Şi asta ţi-o promit. Nu ai dat de niciun bucluc, fiule. De fapt, mă bucur că tu şi prietenii tăi aţi putut veni încoace ca să se ajutaţi să lămurim lucrurile.
    Continuă pe pista aceasta încă trei sau patru minute, în cursul cărora T.J. Renniker, înainte condamnat la moarte prin împuşcare, înţelege treptat că a fost amnistiat şi că scăparea de ceea ce amicul său Ronnie ar numi incurcerare este iminentă. Îi revine puţină culoare în obraji. Se întoarce la fosta sa dimensiune şi ochii lui pierd luciul acela indus de groază.
    - Spune-mi ce-a zis Ebbie, îl îndeamnă Jack. Rămâne între noi. N-o să-i spun nimic. Sincer. N-o să te pârăsc.
    - Voia ca Ty să mai cumpere cartonaşe Magic, zice T.J., croindu-şi calea pe-un teritoriu necunoscut. Dacă Ty era acolo, ar fi făcut-o. Ebbie poate fi destul de rău. Aşa că... aşa că mi-a zis: du-te înapoi şi adu-l pe împiedicat, altfel îţi dau o urzică.
    - Te-ai urcat pe bicicletă şi-ai mers înapoi pe Chase Street.
    - Îhî. Am căutat, da' nu l-am văzut pe Ty nicăieri. Credeam c-o să-l găsesc, ştiţi? Pentru că unde altundeva putea să fie?
    - Şi?...
    Răsucind mâna în aer, Jack ademeneşte răspunsul care ştie că stă să vină.
    - Şi tot nu l-am văzut. Şi-am ajuns pe Queen Street, acolo unde-i casa aia de bătrâni, cu gardu' ăla mare-n faţă, de tufiş.
    Şi, ăă, acolo i-am văzut bicicleta. Pe trotuar în faţa gardului-tufiş. Tot acolo era şi tenisul. Şi câteva frunze din gard.
    Iată-l, secretul inutil. Poate că nu întru totul inutil: le oferă o informaţie destul de precisă asupra momentului dispariţiei băiatului: opt şi un sfert, să zicem, sau opt şi douăzeci.
    Bicicleta a zăcut pe trotuar lângă tenis preţ de aproximativ patru ore până când le-a observat Danny Tcheda. Maxton's ocupă aproape tot terenul din acea secţiune a Queen Street şi n-a venit nimeni la Sărbătoarea Căpşunelor până la prânz.
    T.J. spune că i-a fost frică - dacă Pescarul l-a tras pe Ty în tufişul acela, poate că se va întoarce să mai ia pe cineva! Ca răspuns la ultima întrebare a lui Jack, băiatul spune:
    - Ebbie ne-a zis să zicem că Ty a plecat de capu' lui din faţă de la Allsorts, pentru ca oamenii, ştiţi, să nu de vina pe noi. În caz că a fost omorât. Ty n-a fost omorât de fapt, nu? Copiii ca Ty nu sunt omorâţi.
    - Sper că nu, răspunde Jack.
    - Şi eu.
    T.J. îşi suflă nasul şi se şterge cu mâna.
    - Hai să te trimitem acasă, spune Jack, ridicându-se de pe scaun.
    T.J. se ridică şi el şi începe să se mişte de-a lungul mesei.
    - O! Tocmai mi-am amintit!
    - Ce?
    - Am văzut pene pe trotuar.
    Podeaua de sub picioarele lui Jack pare să se încline spre stânga, apoi spre dreapta, ca puntea unei nave. Îşi păstrează echilibrul apucându-se de spătarul scaunului.
    - Aşa deci.
    Ezită puţin, atât cât să-şi recapete stăpânirea, înainte să se întoarcă spre băiat.
    - Cum adică, pene?
    - Din-acela negre. Mari. Parcă i-ar fi căzut unui corb. Una era lângă bicicletă şi cealaltă era în tenis.
    - Ce ciudat, zice Jack, trăgând de timp ca să-şi revină în urma neaşteptatei apariţii a penelor în discuţia sa cu TJ. Renniker.
    Faptul că a reacţionat în vreun fel e ridicol; faptul că a simţit, fie şi pentru o secundă, că îi vine să leşine e grotesc. Penele lui T.J. erau pene adevărate de corb pe-un trotuar real. Ale lui erau pene din vis, pene provenite de la măcălendri ireali, iluzorii ca toate lucrurile dintr-un vis. Jack îşi spune o serie de lucruri ajutătoare ca acestea şi, curând, se simte din nou normal, dar noi ar trebui să fim conştienţi că, pentru tot restul nopţii şi mare parte din ziua următoare, cuvântul pene pluteşte, înconjurat de-o aură la fel de încărcată ca o furtună electrică, dedesubt şi prin toate gândurile sale, ici-colo ieşind la suprafaţă cu sfârâitul unui fulger.
    - Este ciudat, recunoaşte T.J. Adică, cum a ajuns o pană în tenisul lui?
    - Poate că a adus-o vântul acolo, propune Jack, ignorând convenabil faptul că în ziua aceea nu bătuse vântul.
    Reasigurat de stabilitatea podelei, îi face semn lui T.J. să iasă pe hol, apoi îl urmează.
    Ebbie Wexler se împinge de lângă perete şi vine numaidecât alături de Bobby Dulac. Încă jucându-şi rolul, Bobby ar putea fi cioplit dintr-un bloc de marmură. Ronnie Metzger se depărtează.
    - Îi putem trimite acasă pe băieţi, spune Jack. Şi-au făcut datoria.
    - T.J., ce ai spus? întreabă Ebbie, săgetându-l din priviri.
    - A spus clar că nu ştiţi nimic despre dispariţia prietenului vostru, zice Jack.
    Ebbie se relaxează, nu însă fără a împărţi încruntături de jur împrejur. Ultima şi cea mai înflăcărată încruntătură este pentru Jack, care ridică din sprâncene.
    - Nu am plâns, zice Ebbie. Eram speriat, dar nu am plâns.
    - Ai fost speriat, sigur că da, admite Jack. Data viitoare, să nu mă minţi. Ai avut ocazia să ajuţi poliţia şi ai dat cu băţul în baltă.
    Ebbie se luptă cu această noţiune şi izbuteşte, măcar parţial, s-o absoarbă.
    - Bine, da' nu v-am arătat dumneavoastră degetul mijlociu. Ci muzicii ăleia idioate.
    - Nici mie nu mi-a plăcut. Tipul care era cu mine a insistat s-o asculte. Ştii cine era?
    În faţa încruntăturii suspicioase a lui Ebbie, Jack spune:
    - George Rathbun.
    E ca şi când ai spune „Superman” sau „Arnold Schwarzenegger”; suspiciunea lui Ebbie se evaporă şi chipul i se transformă. O mirare inocentă îi umple ochii mici, apropiaţi.
    - Îl cunoaşteţi pe George Rathbun?
    - E unul dintre prietenii mei cei mai buni, recunoaşte Jack, neadăugând că majoritatea celorlalţi prieteni buni ai săi, într-un fel, sunt tot George Rathbun.
    - Mişto, zice Ebbie.
    În fundal, T.J. şi Ronnie ţin isonul:
    - Mişto.
    - George este un tip mişto, întăreşte Jack. O să-i spun că aţi zis asta. Hai să mergem la parter şi să vă luaţi bicicletele.
    Încă învăluiţi în gloria de a-l fi zărit pe marele, pe extraordinarul George Rathbun, băieţii urcă pe biciclete, pedalează pe Sumner Street şi virează pe Second.
    Bobby Dulac zice:
    - A fost o şmecherie bună, ce-ai spus despre George Rathbun. I-ai trimis de-aici fericiţi.
    - N-a fost o şmecherie.
    Aşa uluit că se împleticeşte înapoi în secţie umăr la umăr cu Jack, Bobby spune:
    - George Rathbun ţi-e prieten?
    - Mda, răspunde Jack. Şi, uneori, poate fi o adevărată pacoste.
    Când Jack intră în birou, Dale şi Fred Marshall ridică privirea, Dale cu o nerăbdare precaută, Fred Marshall cu ceea ce Jack vede, sfâşiindu-i inima, ca fiind speranţă.
    - Ei bine? face Dale.
    (pene)
    - Ai avut dreptate, ascundeau ceva, dar nu-i cine ştie ce.
    Fred Marshall se prăbuşeşte pe spătarul scaunului, lăsând o parte din credinţa sa într-o speranţă viitoare să iasă din el ca aerul dintr-un pneu găurit.
    - Nu la mult timp după ce au ajuns la 7-Eleven, băiatul Wexler l-a trimis pe T.J. înapoi să-l caute pe fiul tău, zice Jack. Când T.J. a ajuns pe Queen Street, a văzut bicicleta şi tenisul zăcând pe trotuar. Sigur, toţi s-au gândit la Pescar. Ebbie Wexler s-a gândit că vor fi învinuiţi că l-au lăsat în urmă, şi-a născocit povestea pe care aţi auzit-o - că Tyler i-a părăsit, şi nu invers.
    - Dacă i-ai văzut pe toţi patru băieţii la opt, asta înseamnă că Tyler a dispărut doar după câteva minute. Ce face individul ăsta, stă la pândă în boschete?
    - Poate că tocmai asta face, zice Jack. Ai pus oamenii să verifice gardul viu?
    (pene)
    - Cei de la centru au trecut peste el, prin el şi pe sub el. Frunze şi pământ, asta-i tot ce au găsit.
    Ca şi când ar înfige o ţepuşă cu mâna, Fred Marshall loveşte cu pumnul în masă.
    - Fiul meu a lipsit vreme de patru ore înainte să-i observe cineva bicicleta. Acum e aproape şapte treizeci! E dispărut de peste jumate de zi! N-ar trebui să stau aici, ar trebui să umblu prin jur, să-l caut.
    - Toţi îl caută pe fiul tău, Fred, zice Dale. Oamenii mei, cei de la centru, chiar şi FBI-ul.
    - N-am deloc încredere în ei, spune Fred. N-au găsit-o pe Irma Freneau, nu? De ce l-ar găsi pe fiul meu? Din câte-mi dau seama, aici am o singură şansă.
    Când se uită la Jack, emoţia îi transformă ochii în doi bulgări mari.
    - Şansa eşti tu, locotenente. Vrei să mă ajuţi?
    Al treilea şi cel mai neliniştitor gând al lui Jack, reţinut până acum şi întru totul acela al unui poliţist cu experienţă, îl face să spună:
    - Aş vrea să stau de vorbă cu soţia ta. Dacă ai de gând să mergi mâine în vizită la ea, te-ar deranja dacă te-aş însoţi?
    Dale clipeşte şi spune:
    - Poate ar trebui să discutăm despre asta.
    - Crezi că ar ajuta la ceva?
    - S-ar putea, răspunde Jack.
    - Să te vadă ar ajuta-o pe ea, în orice caz, completează Fred. Nu cumva locuieşti în valea Norway? Asta-i în drum spre Arden. Pot să te iau pe la nouă.
    - Jack, zice Dale.
    - Ne vedem la nouă, spune Jack, ignorând semnalele de nelinişte şi nervozitate pe care le emite prietenul său, dar şi vocea firavă care şopteşte
    (pene).

    - Uimitor, zice Henry Leyden. Nu ştiu dacă să-ţi mulţumesc sau să te felicit. Amândouă, presupun. E prea târziu să fii un „fenofantastic”, ca mine, dar cred că ai putea încerca să fii un „tolomac”.
    - Nu te întrece cu măsura. Singurul motiv pentru care m-am dus acolo a fost ca tatăl băiatului să nu vină la mine acasă.
    - Nu ăsta a fost singurul motiv.
    - Ai dreptate. Mă simţeam cam tensionat şi închistat. Simţeam nevoia să ies din casă, să schimb decorul.
    - Dar a mai existat un motiv.
    - Henry, eşti îngropat până la brâu în balegă de porc, ştii asta. Vrei să crezi că am acţionat dintr-un simţ de datorie civică, sau din onoare, sau compasiune, sau altruism, sau mai ştiu eu ce, dar n-a rost aşa. Nu-mi place să spun asta, dar nu sunt atât de inimos şi de responsabil cum crezi tu că sunt.
    - ”Îngropat până la brâu în balegă de porc”? Mamă, ce-ai mai nimerit-o. Am fost îngropat până la brâu în balegă de porc, fără a mai pomeni de până la piept şi chiar până la bărbie, mare parte din viaţă.
    - Frumos din partea ta s-o recunoşti.
    - Oricum, nu m-ai înţeles. Ai dreptate, cred într-adevăr că eşti o persoană bună şi cuviincioasă. Nu cred asta, o ştiu. Eşti modest, eşti milos, eşti cinstit, eşti responsabil - orice ai crede despre tine în clipa asta. Dar nu despre asta vorbeam.
    - Dar despre ce vorbeai, atunci?
    - Celălalt motiv pentru care te-ai hotărât să mergi la secţia de poliţie e legat de problema, de grija, de ce-o fi ea, care te-a sâcâit în ultimele două săptămâni. E ca şi când ai fi umblat sub o umbră.
    - Hm, face Jack.
    - Problema asta, secretul ăsta al tău, îţi răpeşte jumătate din atenţie, aşa încât nu eşti prezent decât pe jumătate; cealaltă parte din tine e altundeva. Scumpule, crezi că nu-mi dau seama când eşti îngrijorat şi preocupat? Oi fi eu orb, dar să ştii că văd.
    - Bine. Să presupunem că m-a preocupat ceva în ultima vreme. Ce legătură ar fi putut avea asta cu mersul la secţie?
    - Există două posibilităţi. Fie te duceai să-ţi înfrunţi problema, fie fugeai de ea.
    Jack nu spune nimic.
    - Ceea ce sugerează că problema asta are de-a face cu viaţa ta de poliţist. Ar putea fi vreun caz vechi care s-a întors şi te bântuie. Poate vreun criminal psihopat pe care l-ai trimis la pârnaie a fost eliberat Şi te ameninţă cu moartea. Sau, la naiba, vorbesc numai aiureli şi ai aflat că ai cancer hepatic şi că mai ai de trăit trei luni.
    - Nu am cancer, cel puţin din câte ştiu acum, şi niciun fost condamnat nu vrea să mă omoare. Toate vechile mele cazuri, majoritatea, cel puţin, sunt depozitate-n siguranţă în arhiva LAPD. Desigur, m-a Preocupat ceva în ultima vreme, şi trebuia să mă aştept să-ţi dai seama e asta. Dar n-am vrut, ştii, să te împovărez cu ea până ce nu aveam mi dau singur seama ce şi cum.
    - Spune-mi un singur lucru, dacă vrei. Mergeai în întâmpinarea ei sau fugeai de ea?
    - Nu există răspuns la întrebarea asta.
    - O să vedem. N-o fi gata mâncarea? Sunt lihnit, de-a dreptul lihnit. Găteşti prea încet. Eu aş fi terminat deja de zece minute.
    - Nu te ambala, zice Jack. Vine acum. Problema-i bucătăria asta aiurită a ta.
    - Cea mai raţională bucătărie din America. Poate din toată lumea.
    După ce se furişase afară din secţia de poliţie destul de repede ca să evite o inutilă discuţie cu Dale, Jack cedase impulsul şi-l sunase pe Henry cu oferta de-a pregăti cina pentru amândoi. Două fripturi bune, o sticlă frumoasă de vin, ciuperci prăjite, o salată mare. Putea cumpăra toate cele de trebuinţă în French Landing. Jack mai gătise pentru Henry în alte trei sau patru ocazii, iar Henry pregătise o cină copleşitor de bizară pentru Jack. (Femeia de serviciu luase toate ierburile şi mirodeniile de pe stativ ca să le spele şi pusese totul înapoi alandala.) Ce căuta el în French Landing? Îi va explica asta la sosire.
    La opt treizeci oprise în faţa spaţioasei case albe de fermă a lui Henry, îl salutase şi dusese cumpărăturile şi exemplarul său din Casa umbrelor în bucătărie. Aruncase cartea de cealaltă parte a mesei, destupase vinul, turnase un pahar pentru gazda sa şi unul pentru el, şi începuse să gătească. Îi trebuiseră câteva minute ca să se refamiliarizeze cu excentricităţile bucătăriei lui Henry, în care obiectele nu erau aranjate după fel - tigăile cu tigăile, cuţitele cu cuţitele, oalele cu oalele -, ci în funcţie de genul de mâncare la care foloseau.
    Dacă Henry voia să amestece nişte păstrăv la grătar cu câţiva cartofi noi, trebuia doar să deschidă dulăpiorul potrivit ca să găsească toateustensilele necesare. Acestea erau aranjate în trei grupuri fundamentale (carne, peşte, pasăre şi legume), cu multe subgrupuri şi subsubgrupuri în fiecare categorie. Sistemul de aranjare îl nedumerea pe Jack, care deseori trebuia să se uite bine în mai multe locuri haotice înainte să dea peste tigaia sau spatula pe care o căuta.
    În vreme ce Jack mărunţise, căutase pe rafturi şi gătise, Henry pusese pe masa din bucătărie farfurii Şi argintărie şi se aşezase ca să-şi chestioneze prietenul aflat la ananghie.
    Acum, fripturile, în sânge, sunt transportate la farfurii, ciupercile aranjate în jurul lor şi uriaşul bol de lemn pentru salată instalat în mijlocul mesei. Henry anunţă că mâncarea e delicioasă, ia o gură de vin şi zice:
    - Dacă tot nu vrei să vorbeşti despre problema ta, oricare ar fi ea, spune-mi mai bine ce s-a întâmplat la secţie. Presupun că e aproape sigur că a mai fost răpit un copil.
    - Aşa este, îmi pare rău s-o spun. E vorba de un băiat pe nume Tyler Marshall. Pe tatăl lui îl cheamă Fred Marshall, şi lucrează la Goltz's. Îl cunoşti?
    - A trecut mult timp de când n-am mai cumpărat o combină, zice Henry.
    - Primul lucru care m-a frapat a fost că Fred Marshall este un tip foarte simpatic, zice Jack şi continuă să povestească, în amănunt şi fără să lase nimic deoparte, evenimentele şi revelaţiile serii, cu excepţia unui singur lucru, respectiv al treilea, cel nerostit, gând al său.
    - Chiar ai cerut s-o vizitezi pe soţia lui Marshall? În secţia de psihiatrie de la spitalul luteran al districtului French?
    - Da, zice Jack. Mă duc acolo mâine.
    - Nu înţeleg.
    Henry mănâncă vânându-şi mâncarea cu cuţitul, înfigând furculiţa în ea şi tăind o fâşie îngustă de friptură.
    - De ce vreo s-o vezi pe mamă?
    - Pentru că, într-un fel sau altul, cred că e implicată, spune Jack.
    - O, fii serios. Chiar mama băiatului?
    - Nu spun că ea e Pescarul, pentru că sigur că nu e. Dar, după spusele soţului ei, comportamentul lui Judy Marshall a început să se schimbe înainte de dispariţia lui Amy St Pierre. Lucrurile s-au agravat pe măsură ce au continuat crimele, iar în ziua dispariţiei fiului sau, şi-a pierdut cu totul controlul. Soţul ei a fost nevoit s-o interneze.
    - Nu crezi că a avut un motiv excelent să clacheze?
    - A clacat înainte să-i spună cineva despre fiul ei. Soţul crede că are capacităţi extrasenzoriale! Zice că ea a văzut crimele înainte, că ştia ca Pescarul e pe drum. Şi-a ştiut de dispariţia fiului ei înainte să fie găsită bicicleta - când Fred Marshall s-a întors acasă, a găsit-o zgâriind pereţii şi vorbind aiurea. Cu totul scăpată de sub control.
    - Auzi de multe cazuri când o mamă devine brusc conştientă de mai ştiu eu ce ameninţare sau rănire adusă copilului ei. O legătură psihică. Par baliverne, dar bănuiesc că se întâmplă.
    - Eu nu cred în percepţie extrasenzorială şi nu cred nici în coincidenţe.
    - Şi-atunci, ce spui?
    - Judy Marshall ştie ceva şi, orice ar şti, e vorba de ceva cu adevărat şocant. Fred nu vede asta - e mult prea aproape - şi nici Dale. Trebuia să-l auzi cum vorbea despre ea.
    - Şi ce s-ar presupune că ştie?
    - Cred că e posibil să ştie cine e făptaşul. Cred că trebuie să fie cineva apropiat de ea. Oricine ar fi, ea îi cunoaşte numele şi asta o scoate din minţi.
    Henry se încruntă şi-şi foloseşte tehnica să mai apuce o bucată de friptură.
    - Aşa c-o să te duci la spital ca s-o descoşi, spune el în cele din urmă.
    - Da. În principiu.
    Această declaraţie e urmată de-o tăcere misterioasă. Henry taie încet din carne, mestecă şi-şi spală gâtul cu cabernet Jordan.
    - Cum ţi-a ieşit spectacolul de digei? A fost bine?
    - A fost ceva frumos. Toţi adorabilii ăia de dansatori bătrâni şi-au dat drumul pe ringul de dans, până şi cei în scaun cu rotile. Unul m-a cam călcat pe bătături. A fost necioplit cu o femeie pe nume Alice, şi mi-a cerut să pun Lady Magowan's Nightmare, care nu există, cum probabil că ştii...
   - E Lady Magowan's Dream. Woody Herman.
    - Bravo ţie. Ideea e că avea o voce cumplită. Părea ceva venit drept din iad! În orice caz, nu aveam discul cu Woody Herman, şi mi-a cerut Bunny Berigan cu I Can't Get Started. Care se întâmpla să ne discul preferat al Rhodei. Cu toate halucinaţiile mele auditive şi alte alea, m-a zdruncinat. Nu ştiu de ce.
    Preţ de câteva minute, se concentrează amândoi asupra farfuriilor. Jack spune:
    - Tu ce crezi, Henry?
    Henry înclină din cap, dând ascultare unei voci lăuntrice.
    Încruntându-se, lasă furculiţa jos. Vocea lăuntrică îi cere în continuare atenţia. Îşi potriveşte ochelari fumurii pe nas şi îşi îndreaptă faţa spre Jack.
    - Orice ai spune tu, încă mai gândeşti ca un poliţist.
    Jack tace, bănuind că Henry nu-i face un compliment.
    - Ce vrei să spui cu asta?
    - Poliţiştii văd altfel lucrurile decât cei care nu sunt poliţişti. Când un poliţist se uită la cineva, se întreabă de ce s-a făcut vinovată persoana aceea. Posibilitatea nevinovăţiei nici nu-i trece prin gând. Pentru un poliţist cu vechime, un tip care a lucrat zece sau mai mulţi ani în branşă, toţi cei care nu sunt poliţişti sunt vinovaţi. Numai că majoritatea n-au fost încă prinşi.
    Henry a descris gândirea a zeci de oameni cu care Jack a lucrat odinioară.
    - Henry, de unde ştii asta?
    - Le-o citesc în ochi, zice Henry. Ăsta-i modul în care poliţiştii abordează lumea. Tu eşti poliţist.
    Jack izbucneşte:
    - Sunt un ţopilist.
    Îngrozit, se înroşeşte.
    - Scuze, cuvintele astea idioate mi se tot învârt în minte, şi-au ieşit pe nepusă masă.
    - Ce-ar fi strângem vesela şi să începem Casa umbrelor?
    După ce cele câteva farfurii au fost stivuite lângă chiuvetă, Jack ia cartea din cealaltă parte a mesei şi-l urmează pe Henry spre living, oprindu-se pe drum ca să arunce o privire, aşa cum face întotdeauna, ia studioul prietenului său. O uşă cu un panou mare de sticlă se deschide într-o încăpere mică şi izolată fonic, scânteind de aparate electronice: microfonul şi platanul aduse înapoi de la Maxton's şi reinstalate in faţa scaunului rotativ, bine căptuşit, al lui Henry; un schimbător de discuri şi un convertor digital-analog asortat stau, la îndemână, lângă un panou de mixaj şi-un casetofon masiv alături de cealaltă, mai mare, fereastră, care dă spre bucătărie.
    Când Henry făcea planul studioului, Rhoda a cerut instalarea geamurilor, pentru că, spunea ea, voia să-l poată vedea când lucrează. Nu se vede niciun cablu. Întregul studio are ordonarea disciplinată a cabinei comandantului unei nave.
    - Se pare că ai de gând să lucrezi la noapte, spune Jack.
    - Vreau să mai pregătesc de expediere două emisiuni cu Henry Shakes, şi lucrez la ceva pentru un salut de aniversare pentru Lester Young şi Charlie Parker.
    - S-au născut în aceeaşi zi?
    - Aproape. 27 şi 29 august. Ştii, nu-mi dau seama dacă vrei să fie luminile aprinse sau nu.
    - Hai să le aprindem, spune Jack.
    Aşa că Henry Leyden aprinde cele două veioze de lângă fereastră, şi Jack Sawyer se duce la fotoliul capitonat de lângă şemineu, aprinde veioza înaltă de lângă unul dintre braţele lui rotunjite şi-şi priveşte prietenul cum înaintează direct spre becul de după uşa din faţă şi spre veioza decorată de lângă locul său preferat de odihnă, o sofa în stil colonial, aprinzându-l mai întâi pe primul, apoi pe celălalt, şi-apoi se aşază cu un picior întins pe toată lungimea sofalei. O lumină egală şi joasă se răspândeşte în încăperea lungă şi capătă mai multă putere în jurul fotoliului lui Jack.
    - Casa umbrelor, de Charles Dickens, spune el. Îşi drege glasul.
    - Bun, Henry, am pornit la drum.
    - ”Londra. Sesiunea de toamnă pe terminate”, citeşte el şi intră într-o lume alcătuită din funingine şi noroi. Câini înnoroiaţi, cai înnoroiaţi, oameni înnoroiaţi, o zi fără lumină.
    În scurt timp, ajunge la al doilea paragraf: „Ceaţă pretutindeni. Ceaţă în susul Tamisei, ce se strecoară printre ostroave şi pajişti verzi; ceaţă în josul Tamisei ce se rostogoleşte întinată de navele rânduite în şiruri şi de scârnăviile unei metropole mari, dar murdare, aruncate pe malurile apei. Ceaţa pe mlaştinile Essexului, ceaţă pe culmile Kentului. Ceaţă târându-se în cabinele vapoarelor de cărbuni, ceaţă aşezându-se de-a lungul şantierelor, ceaţă plutind peste odgoanele marilor corăbii; ceaţă lăsându-se peste bordurile bărcilor şi ale luntrilor.”
     Vocea i se împiedică şi mintea îi zboară pentru moment în altă parte. Ceea ce citeşte îi aminteşte din nefericire de French Landing, de Sumner Street şi Chase Street, de lumina din geamul de la Oak Tree Inn, de Thunder Five făcându-şi veacul în Nailhouse Row şi de cenuşiul povârniş dinspre râu, de Queen Street şi gardurile vii de la Maxton's, căsuţele împrăştiindu-se în reţele, toate sufocate de ceaţa nevăzută - care înghite un anunţ bătut de vreme eu TRECEREA INTERZISĂ pe autostradă şi Sand Bar, şi pluteşte hămesită şi căutătoare de-a lungul văilor.
    - Scuze, zice el. Mă gândeam doar la...
    - Şi eu, îl întrerupe Henry. Continuă, te rog.
    Cu excepţia acelei scurte imagini a unui vechi anunţ cu TRECEREA INTERZISĂ absolut nepăsător faţă de casa neagră în care el va trebui să intre într-o bună zi, Jack se concentrează din nou asupra paginii şi continuă lectura din Casa umbrelor.
    Geamurile se întunecă pe măsură ce veiozele se încing. Cazul Jarndyce şi Jarndyce străbate curţile de judecată, ajutat sau împiedicat de avocaţii Chizzle, Mizzle şi Drizzle; lady Dedlock îl lasă pe sir Leicester Dedlock singur la întinsul lor domeniu cu capela lui plină de mucegai, râul stătător şi «Promenada fantomei”; Esther Summerson începe să sporovăiască la persoana întâi. Prietenii noştri hotărăsc că apariţia lui Esther cere o mică libaţie, dacă e să mai îndure multă sporovăială.
    Henry se ridică de pe sofa, se duce alene în bucătărie şi se întoarce cu două pahare scunde şi grase pline de-un sfert cu whisky Balvenie Doublewood curat, dar şi cu un pahar de apă plată pentru cititor. Două sorbituri, câteva murmure de apreciere, şi Jack îşi reia lectura. Esther, Esther, Esther, dar dincolo de tortura cu picătura chinezească a voioşiei sale neobosite povestea adună forţă şi-i poartă deopotrivă pe cititor şi ascultător de-a lungul firului ei.
    Când ajunge la un moment bun pentru a se opri, Jack închide cartea şi cască. Henry se ridică în picioare şi se întinde. Se duc la uşă, şi Henry îl urmează pe Jack afară sub necuprinsul cer al nopţii scânteietor spuzit cu stele.
    - Spune-mi un lucru, zice Henry.
    - Ascult.
    - Când ai fost la secţie, te-ai simţit cu adevărat ca un poliţist? Sau te-ai simţit ca şi când te-ai preface că eşti unul?
    - De fapt, a fost cumva cam surprinzător, mărturiseşte Jack. Cât ai zice peşte, m-am simţit din nou ca un poliţist.
    - Bine.
    - De ce-i bine asta?
    - Pentru că înseamnă că fugeai către acel misterios secret, nu departe de el.
    Clătinând din cap şi zâmbind, nedându-i intenţionat lui Henry satisfacţia unui răspuns, Jack urcă în maşina sa şi-şi ia rămas-bun din poziţia uşor, dar evident înaltă a scaunului şoferului. Motorul tuşeşte şi porneşte, farurile se aprind şi Jack o ia spre casă.

                                                     9.

                 După câteva ore, Jack se vede umblând pe aleea principală a unui parc de distracţii pustiu sub un cer cenuşiu de toamnă. De-o parte şi de alta sunt dughene oblonite: standul cu hotdogi Fenway Franks, galeria de tir Annie Oakley, jocurile mecanice. A plouat şi încă va mai ploua; aerul e tăios, umed. Nu departe, aude tunetul singuratic al valurilor avântându-se spre pietrişul plajei pustii. De mai aproape vine sunetul piţigăiat al unei chitare ciupite. Ar trebui să fie un sunet vesel, dar pentru Jack este întruchiparea muzicală a spaimei. N-ar trebui să se afle aici. Ăsta-i un loc vechi, un loc periculos.
    Trece pe lângă un carusel oblonit şi el. Un anunţ din faţa lui spune: SPEEDY OPOPANAX SE VA REDESCHIDE DE ZIUA EROILOR 1982 - NE VEDEM ATUNCI!
    Opopanax, îşi spune Jack, doar că nu mai este Jack; acum este Jacky. E Jacky-băiete, iar el şi mama lui sunt pe fugă.
    De cine fug? De Sloat, desigur. De arţăgosul şi nervosul unchi Morgan.

.......................................................................