5-17
Deși nu i se citește pe față, Ebbie ascultă cu o nelinişte crescândă povestea lui T.J. despre bicicleta şi tenisul lui Tyler Marshall. Pe faţa lui Ronnie, pe de altă parte, se citeşte destulă nelinişte.- Ce-o să facem, Ebbie? întreabă TJ. când termină.
În sfârşit şi recapătă suflul după rapida cursă pe deal în sus.
- Cum adică, ce-o să facem? zice Ebbie. Aia ce oricum voiam să facem, să mergem la capătul străzii, să vedem ce sticle reciclabile găsim. Să mergem în parc şi să schimbăm cartonaşe Magic.
- Dar... dar dacă...
- Tacă-ţi clonţu', se răsteşte Ebbie.
Ştie care sunt cele două cuvinte pe care T.J. e pe cale să le rostească, şi nu vrea să le audă. Tatăl lui spune că aduce ghinion să arunci o pălărie pe pat, iar Ebbie nu face niciodată asta. Dacă aia aduce ghinion, să pomeneşti numele unui ucigaş psihopat aduce de două ori mai mult ghinion.
Atunci, pe idiotul ăla de Ronnie Metzger îl ia gura pe dinainte şi-o spune... oarecum.
- Dar Ebbie, dacă-i Peşcalu? Dacă Ty a fo' plins de...
- Taci dracului din gură! sare Ebbie şi trage pumnul în spate ca pentru a-l pocni pe gură-stricată ăla.
În clipa aceea, vânzătorul tolomac se iţeşte din magazinul 7-Eleven ca un spiriduş cu turban sărind dintr-o cutie-surpriză.
- N-o să tolerez un asemenea limbaj aici! strigă el. Duceţi- vă acum, vorbiţi ca derbedeii altundeva! Altfel sun la poliţie!
Ebbie începe să pedaleze încet, pornind pe-o direcţie care-l va duce mai departe de Queen Street (În barbă, bâiguie lunatic băşinos, alt termen fermecător pe care l-a învăţat de la tatăl său), şi ceilalţi doi băieţi îl urmează. După ce au ajuns la distanţă de-un cvartal de 7-Eleven, Ebbie se opreşte şi se întoarce spre ceilalţi doi, cu burta Şi bărbia deopotrivă scoase în faţă.
- S-a dus de capul lui acum o juma' de oră, zice.
- Hă? face T.J.
- Cine ce-a făcut? întreabă Ronnie.
- Ty Marshall. Dacă întreabă cineva, s-a dus de capul lui acu' juma' de oră. Când noi eram... mm...
Ebbie încearcă să-şi amintească, lucru care-i vine greu, pentru că a avut pane de foarte puţin antrenament. În împrejurări obişnuite, prezentul e tot ce-i trebuie lui Ebbie Wexler.
- Când ne uitam în vitrină la magazinul lui Schmitt? întreabă T.J. cu fereală, sperând că asta nu-i va aduce una dintre fioroasele urzici ale lui Ebbie.
Ebbie se uită la el cu ochi goi pentru o clipă, apoi zâmbeşte.
T.J. se relaxează. Ronnie Metzger nu face decât să pară zăpăcit. Cu o crosă de baseball în mâini sau o pereche de patine de hochei în picioare, Ronnie e stăpânul tuturor. În restul timpului, pluteşte cel mai adesea în derivă.
- Exact, face Ebbie. Mda! Ne uitam în vitrină la Schmitt, apoi a trecut camioneta aia, aia din care se auzea muzică punk în toţi dracii, după care Ty a zis că tre' s-o şteargă.
- Unde-a trebuit să se ducă? întreabă T.J.
Ebbie nu e isteţ, însă deţine ceea ce s-ar putea numi „viclenie elementară”. Ştie instinctiv că cea mai bună poveste e o poveste scurtă - cu cât sunt mai puţine amănunte, cu atât sunt mai mici şansele să te prindă cineva cu cioara vopsită.
- Nu ne-a zis asta. A zis numa' că tre' s-o şteargă.
- Da' nu s-a dus nicăieri, intervine Ronnie. A rămas doar în urmă pentru că-i un...
Face o pauză, aranjându-şi cuvântul în minte, şi de data asta îl rosteşte cum trebuie...
- împiedicat.
- Lasă asta, zice Ebbie. Dacă... dacă tipu' ăla l-a prins, prostovanilor? Vreţi să zică oamenii c-a fost pen'că nu s-a putut ţine după noi? C-a fost ucis sau mai ştiu eu ce pen'că l-am lăsat în urmă? Vreţi să zică oamenii c-a fost vina noastră?
- Mamă! face Ronnie. Doar nu crezi că Peşcalu - Pescarul - l-a prins pe Ty, nu?
- Nu ştiu şi nu-mi pasă, răspunde Ebbie, dar nu mă deranjează c-a dispărut. Începea să mă calce pe bătături.
- Oh.
Ronnie reuşeşte să pară deopotrivă nepăsător şi satisfăcut.
Ce prostovan mai e, se minunează Ronnie. Ce prostovan de nota zece. Iar daca nu credeţi asta, gândiţi-vă doar la Ronnie, care-i tare ca un cal, cum îi permite lui Ebbie să-i facă urzică după urzică. Probabil că va veni ziua în care Ronnie îşi va da seama că nu mai trebuie să suporte asta, iar în ziua aceea s-ar putea să dea cu Ebbie de pământ ca şi c-un piron de cort, însă Ebbie nu-şi face griji despre asemenea lucruri; se descurcă chiar mai rău să-şi proiecteze mintea în viitor decât se descurcă s-o proiecteze în trecut.
- Ronnie, zice Ebbie.
- Ce-i?
- Unde eram când a tulit-o Tyler?
- Hmm... La magazinul cu de toate al lui Schmitt?
- Aşa-i. Şi unde s-a dus el?
- N-a zis.
Ebbie vede că pentru Ronnie ăsta începe să fie adevărul şi e satisfăcut. Se întoarce spre T.J.
- Ai priceput?
- Am priceput.
- Atunci să plecăm.
Pornesc pe biciclete. Înaintând de-a lungul străzii mărginite de copaci, prostovanul o ia puţin înaintea lui Ebbie şi a lui T.J. Şi Ebbie nu se împotriveşte. Se apropie puţin mai mult de T.J. Şi zice:
- Ai mai văzut ceva acolo? Pe cineva? Pe vreun tip?
T.J. clatină din cap.
- Numa' bicicleta şi tenisul lui.
Face o pauză, încercând să-şi amintească cât mai multe.
- Erau câteva frunte împrăştiate în jur. De la tufiş. Şi cred că s-ar putea să fi fost şi o pană. Care semăna cu o pană de corb?
Ebbie nu ia asta în seamă. El se luptă cu întrebarea dacă Pescarul chiar s-a apropiat sau nu de el în dimineaţa asta, dacă s-a apropiat destul cât să-i înşface unul dintre amici.
Unei părţi însetate de sânge din el îi place ideea asta, savurează gândul că un monstru întunecat, iară chip, l-a ucis pe tot mai sâcâitorul Ty Marshall şi că-l va mânca la prânz. Mai e însă o parte copilăroasă din el care e îngrozită de Omul Negru (partea aceasta se va afla la conducere la noapte, când - va sta treaz în camera sa, uitându-se la umbrele care par să alcătuiască forme şi să i se strângă tot mai aproape în jurul patului). Şi mai e partea „mai mare decât vârsta sa”, care a luat măsuri instinctive şi imediate de-a evita ochiul autorităţii, dacă se va întâmpla ca dispariţia lui Tyler să se transforme în ceea ce tatăl lui numeşte „futelniţă”.
Dar în cea mai mare parte, aşa cum se întâmplă cu Dale Gilbertson şi cu tatăl lui Ty, Fred, înlăuntrul lui Ebbie Wexler există un continent întreg de neîncredere esenţială. Pur şi simplu nu poate să creadă că lui Tyler i s-a întâmplat ceva, orice, fatal. Nici chiar după cele întâmplate cu Amy St Pierre şi Johnny Irkenham, care a fost tăiat bucăţi şi agăţat într-un coteţ vechi. Aceştia sunt copii despre care Ebbie a auzit la ştirile de seară, ficţiuni din ţara Televizorului.
Nu a cunoscut-o pe Amy şi nici pe Johnny nu-l ştia, aşa că puteau să moară, exact aşa cum oamenii inventaţi mureau mereu în filme. Ty e diferit. Ty tocmai a fost aici. A vorbit cu Ebbie, Ebbie a vorbit cu el. În mintea lui Ebbie, asta înseamnă nemurire. Sau ar trebui să însemne. Dacă Ty putea fi prins de Pescar, orice copil putea fi prins. Inclusiv el. Prin urmare, asemenea lui Dale şi Fred, el pur şi simplu nu crede. În adâncul fiinţei sale, partea aceea din el care asigură celelalte părţi că totul e în ordine pe Planeta Ebbie, neagă existenţa Pescarului şi-a faptelor sale. T.J. zice:
- Ebbie, crezi că...
- Nu, sare el. O să apară. Haide să mergem în parc. Putem căuta conserve şi sticle mai târziu.
Fred Marshall şi-a lăsat sacoul sport şi cravata în birou, şi-a sumeţit mânecile şi-l ajută pe Rod Tisbury să despacheteze o nouă săpătoare motorizată Hiler. Este prima din noua linie Hiler şi e-o frumuseţe.
- Aştept o maşină ca asta de douăzeci de ani sau mai mult, zice, Rod.
Introduce expert capătul lat al răngii sub capacul cutiei uriaşe şi un perete de lemn cade pe podeaua din ciment a garajului care serveşte drept service cu un pocnet sec.
Rod este mecanicul-şef de la Goltz şi aici, în service, el e regele. O să fie bună pentru micul fermier; o să fie bună şi pentru grădinarul obişnuit.
- Dacă nu vinzi o duzină până la toamnă, nu ştii să-ţi faci treaba.
- O să vând douăzeci până la sfârşitul lui august, spune Fred cu o încredere absolută.
Toate grijile i-au fost alungate temporar de această splendidă maşinuţă verde, care poate face mult mai mult decât doar să sape; e prevăzută cu câteva aparate secundare sexy care intră şi ies din corpul ei la fel de uşor ca o căptuşeală la o jachetă de toamnă. Vrea s-o pornească, s-o audă cum funcţionează. Motorul ăla cu doi cilindri arată al naibii de bine.
- Fred?
Întoarce privirea nerăbdător. E Ina Gaitskill, secretara lui Ted Goltz şi recepţionera reprezentanţei.
- Ce e?
- Ai un telefon pe linia unu.
Arată cu degetul de cealaltă parte a garajului - plin de maşinării zăngănitoare şi bâzâitul zgomotos al şurubelniţelor pneumatice care strâng şuruburile unui vechi tractor Case - către telefonul de pe perete, pe care clipesc mai multe beculeţe.
- Nu poţi să preiei tu mesajul, Ina? Voiam să-l ajut pe Rod să pună bateria pe chestiuţa asta frumoasă şi-apoi...
- Cred că ar trebui să răspunzi. E-o femeie pe nume Enid Purvis. O vecină de-a ta?
Pentru o clipă, Fred nu pricepe nimic, apoi mintea sa de vânzător, care înmagazinează nume automat, îi vine în ajutor.
Enid Purvis. Soţia lui Deke. Colţul lui Robin Hood cu Domniţa Marian. L-a văzut pe Deke de dimineaţă. Şi-au făcut cu mâna.
În acelaşi timp, devine conştient că ochii Inei sunt prea mari şi ca gura ei de obicei generoasă e mult prea mică. Pare îngrijorată.
- Care-i problema? întreabă Fred. Ina, care-i treaba?
- Nu ştiu.
Apoi, ezitând:
- Ceva despre soţia ta.
- Mai bine ai răspunde, amice, zice Rod, dar Fred traversează deja cimentul pătat cu ulei către telefon.
Ajunge acasă la zece minute după ce a plecat de la Goltz's, ieşind valvartej din parcarea angajaţilor şi alergând ca un adolescent. Partea cea mai rea fusese felul calm şi grijuliu cu care-l abordase Enid Purvis, cât de tare încercase să nu pară speriată.
O plimba pe Potsie pe lângă casa Marshall, a zis ea, când a auzit-o pe Judy strigând. Nu o dată, ci de două ori. Desigur, Enid făcuse ceea ce-ar fi făcut orice vecin bun, Dumnezeu s-o aibă în pază: se dusese la uşă, bătuse, apoi împinsese clapeta fantei de poştă şi strigase prin ea. Dacă n-ar fi primit niciun răspuns, i-a spus lui Fred, probabil că ar fi sunat la poliţie. Nici măcar nu s-ar fi întors acasă s-o facă; ar fi traversat strada spre casa Plotsky şi-ar fi sunat de acolo.
Dar...
- Sunt bine, îi strigase Judy, apoi râsese.
Râsetul era ascuţit, transformându-se într-un icnet hlizit. Enid găsise râsetul acesta cumva şi mai neliniştitor decât strigătele.
- Totul era un vis. Până şi Ty a fost un vis.
- Te-ai tăiat, scumpo? strigase Enid prin fanta din uşă. Ai căzut?
- N-a fost niciun coş, strigase Judy ca răspuns. E posibil să fi spus borş, însă Enid era cât se poate de sigură că spusese coş. Şi pe ăsta l-am visat.
Apoi, i-a spus Enid lui Fred cu fereală, Judy Marshall începuse să plângă. Fusese foarte tulburător să audă sunetul acela venind prin fanta de poştă. Îl făcuse până şi pe câine să scâncească.
Enid mai strigase o dată, întrebând dacă putea intra să se asigure că Judy n-a păţit nimic.
- Pleacă! îi strigase Judy.
În toiul plânsetului, râsese din nou - un râset furios, tulburat.
- Şi tu eşti un vis. Toată lumea asta-i un vis.
- Apoi se auzise un zgomot de sticlă spartă, de parcă ar fi dat de podea cu o cană de cafea sau cu o carafă de apă. Sau ar fi azvârlit-o în perete.
- N-am sunat la poliţie, pentru că părea să nu fi păţit nimic, i-a spus Enid lui Fred (Fred stând cu telefonul lipit de-o ureche şi cu mâna acoperindu-şi-o pe cealaltă ca să nu audă larma năucitoare a maşinilor agricole, care de obicei îi plăcea şi care-n momentul acela părea să-i intre în cap ca nişte ţepuşe cromate). Că n-a păţit nimic fizic, cel puţin. Dar Fred... Cred c-ar trebui să te duci acasă şi să vezi ce s-a întâmplat.
Toate ciudăţeniile recente ale lui Judy i-au trecut prin minte într-un vârtej. La fel şi vorbele lui Pat Skarda: Disfuncţie mentală. Auzim cum se spune „lui cutare sau cutare i-a sărit o doagă”, dar, de obicei, există semne prevestitoare...
Iar el a văzut semnele, nu-i aşa?
Le-a văzut şi n-a făcut nimic.
Fred îşi parchează maşina, un Ford Explorer cuminte, pe alee şi se grăbeşte pe scări în sus, strigând deja numele soţiei sale. Nu primeşte niciun răspuns. Nu primeşte niciunul nici când a trecut pragul (împingând uşa în lături atât de tare încât fanta de alamă pentru poştă scoate un clămpănit scurt şi idiot). În interiorul casei prevăzute cu aer condiţionat e prea frig şi el îşi dă seama că transpiră.
- Judy? Jude?
Tot niciun răspuns. Aleargă pe hol spre bucătărie, unde sunt cele mai multe şanse s-o găsească dacă se întoarce acasă după ceva la mijlocul zilei.
Bucătăria e scăldată în lumina soarelui şi goală. Masa şi tejgheaua sunt curate; aparatele scânteiază; două căni de cafea au fost puse în uscătorul de vase, soarele reflectându-se pe suprafeţele lor proaspăt spălate. Soarele se mai reflectă şi într-o grămăjoară de sticlă spartă. Fred vede pe-un ciob desenul unei flori şi-şi dă seama că aceea a fost vaza de pe pervaz.
- Judy? strigă din nou.
Simte sângele cum îi bubuie în gât şi la tâmple.
Ea nu-i răspunde, însă el o aude la etaj, începând să cânte.
- Leagănă-te, copilaş... pe vârful copacului... când vântul suflă...
Fred recunoaşte piesa şi, în loc să se simtă uşurat la auzul vocii ei pielea i se răceşte şi mai tare. Judy obişnuia să i-o cânte lui Tyler când fiul lor era mic. Cântecul de leagăn al lui Ty. Fred n-a mai auzit-o fredonând cântecelul ăla de câţiva ani.
Străbate holul înapoi spre scări, văzând acum ce-a trecut cu vederea înainte. Stampa Andrew Wyeth, Lumea Christinei, a fost luată de pe perete şi sprijinită de calorifer. Tapetul de sub tablou a fost smuls în mai multe locuri, scoţând la iveală tencuiala de dedesubt. Fred, mai înfrigurat ca niciodată, ştie că Judy a făcut asta. Nu-i vorba de intuiţie, nu tocmai; şi nici de deducţie. Să-i spunem telepatia celor cu mulţi ani de căsnicie în spate.
De la etaj, frumos şi melodios, dar, în acelaşi timp, absolut golit de viaţă, se aude:
- ...leagănul se va legăna. Când creanga se rupe, leagănul se va legăna...
Fred urcă scările câte două o dată, strigându-i numele.
Holul de la etaj e un dezastru înspăimântător. Aici e locul unde şi-au agăţat ei galeria trecutului lor: Fred şi Judy în faţă la Madison Shoes, un club de blues la care mergeau uneori când nu se întâmpla nimic interesant la Chocolate Watchband; Fred şi Judy dansând dansul miresei la petrecerea lor de nuntă în vreme ce oaspeţii îi priveau fericiţi; Judy într-un pat de spital, epuizată, dar zâmbitoare, ţinând în braţe ghemotocul înfăşurat care era Ty; fotografia cu ferma familiei Marshall la care ea strâmbase întotdeauna din nas şi multe altele.
Majoritatea acestor fotografii înrămate au fost date jos.
Unele, cum ar fi cea cu ferma, au fost aruncate jos. Sticla spartă şi împrăştiată a format în hol grămăjoare scânteietoare. Şi Judy a sfâşiat tapetul din spatele a o duzină de poze. În locul unde se aflase poza lui Judy şi a lui Ty în spital, tapetul a fost aproape complet smuls, iar el vede unde ea a zgâriat placajul zidului de dedesubt. Unele zgârieturi sunt mânjite cu sânge aproape uscat.
- Judy! Judy!
Uşa camerei lui Tyler e deschisă. Fred sprintează pe toată lungimea holului de la etaj, sticla scrâşnindu-i sub tălpi.
-...ţi Tyler va cădea, cu leagăn cu tot.
- Judy! Ju...
Rămâne în prag, pe moment fără cuvinte.
Camera lui Ty arată ca după o percheziţie violentă dintr-un film poliţist. Sertarele au fost trase din birou şi sunt împrăştiate care pe unde, majoritatea cu faţa în jos. Biroul însuşi a fost tras de lângă perete. Hainele de vară sunt aruncate claie peste grămadă - jeanşi şi tricouri şi chiloţi şi şosete sport albe. Uşa dulapului e deschisă şi alte haine au fost smulse de pe umeraşe; aceeaşi telepatie izvorâtă dintr-o căsnicie îndelungă îi spune că ea tras de pantalonii şi cămăşile cu nasturi ale lui Ty pentru a se asigura că nu era nimic în spatele lor. Sacoul singurului costum al lui Tyler atârnă strâmb pe clanţa uşii dulapului. Posterele lui au fost smulse de pe pereţi; Mark McGwire a fost rupt în două.
Cu o singură excepţie, ea a lăsat în pace tapetul din spatele posterelor, însă acea excepţie e-o frumuseţe. Acolo unde era agăţat posterul cu castelul (reveniţi la auld SOD), tapetul a fost rupt aproape complet. Pe scândurile de dedesubt sunt alte dâre de sânge.
Judy Marshall stă pe salteaua patului fiului său.
Cearşafurile sunt îngrămădite într-un colţ, împreună cu perna. Patul a fost tras de lângă perete. Judy ţine capul în pământ. El nu-i vede faţa - i-o ascunde părul -, însă femeia poartă pantaloni scurţi şi el vede pete şi dâre de sânge pe coapsele ei bronzate. Judy îşi ţine mâinile împreunate sub genunchi, unde nu se văd, şi Fred e recunoscător pentru asta.
Nu vreau să vadă cât de grav s-a rănit până când nu va fi absolut nevoie s-o facă. Inima îi bubuie în piept, sistemul său nervos vuieşte de adrenalină în exces şi-n gură are gust de siguranţă arsă.
Ea reîncepe să cânte refrenul cântecului de leagăn al lui Ty şi el nu mai suportă.
- Judy, nu, zice, ducându-se la ea prin câmpul minat care a fost, nu mai departe de aseară când a venit să-i dea lui Ty sărutul de noapte bună, camera destul de ordonată a unui băieţel. Încetează, iubire, e-n ordine.
Ca prin minune, ea chiar încetează. Ridică fruntea, iar când el îi vede privirea îngrozită, rămâne şi fără puţina răsuflare care i-a mai rămas. E mai mult decât groază. E goliciune, ca şi când ceva dinlăuntrul ei ar fi alunecat în lături şi-ar fi lăsat în loc o gaură neagră.
- Ty a dispărut, zice ea simplu. M-am uitat în spatele tuturor Pozelor la care am ajuns... Eram convinsă că va fi în spatele ăleia, aci e undeva, în spatele ăleia ar trebui să fie...
Arată cu degetul spre locul unde s-a aflat posterul turistic înfăţişând un colţ al Irlandei, iar el vede că patru unghii de la mâna sa stângă au fost rupte parţial sau complet. Stomacul îi face un flic-flac. Degetele ei arată ca şi când ar fi fost muiate în cerneală roşie. Măcar de-ar fi vorba de cerneală, îşi spune Fred. Măcar de-ar fi asta.
- ...dar sigur că nu-i decât o poză. Toate nu-s decât poze. Acum înţeleg asta.
Face o pauză, apoi strigă:
- Abbalah! Munşun! Abbalahgorg, Abbalah-dun!
Limba îi iese din gură - iese pe-o lungime imposibilă, de desen animat - şi loveşte umedă peste nas. Fred o vede, dar nu-i vine să creadă. E ca şi când ai intra la un film horror la jumătatea lui, descoperind că e real şi neştiind ce să faci. Ce ar trebui să facă? Când descoperi că femeia pe care o iubeşti a înnebunit - a suferit o despărţire de realitate, cel puţin - ce ar trebui să faci? Cum naiba te descurci în situaţia asta?
Dar o iubeşte şi a iubit-o din prima săptămână în care a cunoscut-o, irecuperabil şi complet şi fără cel mai mic regret niciodată după aceea, iar acum iubirea îl călăuzeşte. Se aşază lângă ea pe pat, îşi petrece braţul pe după umerii ei şi-o ţine aşa. Simte cum tremură dinăuntru spre afară. Trupul ei vibrează ca o coardă.
- Te iubesc, zice, surprins de propria-i voce.
E uimitor că o părere de calm poate ieşi dintr-un asemenea amalgam aiuritor de confuzie şi teamă.
- Te iubesc şi totul va fi bine.
Ea se uită la el şi-i revine ceva în ochi. Fred nu-i poate spune sănătate mentală (oricât de mult i-ar plăcea asta), însă e cel puţin un fel de conştiinţă periferică. Judy ştie unde se află şi cine e alături de ea. Pentru un moment, el vede gratitudine în ochii ei. Apoi faţa 1 se schimonoseşte într-o nouă agonie de inimă rea şi începe să plângă. E-un sunet epuizat, rătăcit, care-l întoarce pe dos. Nervii, inima şi mintea, toate i se întorc pe dos.
- Ty nu mai e, spune ea. Gorg l-a fascinat şi Abbalah i-a luat. Abbalah-dun!
Lacrimile îi şiroiesc pe obraji. Când duce mâinile să le şteargă-degetele lasă dâre înfiorătoare de sânge.
Chiar dacă ştie că Tyler e bine, sănătos (cu siguranţă Fred n-a avut nicio premoniţie astăzi, doar dacă nu punem la socoteală predicţia sa cu privire la vânzările-record ale noii motosăpătoare Hiler), simte că-l trece un fior la vederea acelor dâre, şi nu starea lui Judy e cea care i-l stârneşte, ci un lucru pe care tocmai l-a spus: Ty nu mai e. Ty e cu prietenii lui; i-a spus lui Fred tocmai aseară că el, Ronnie, T T. Şi mai puţin decât agreabilul băiat Wexler au de gând să-şi petreacă ziua „făcându-şi de cap”. Dacă ceilalţi băieţi se duc undeva unde Ty nu vrea să meargă, i-a promis că va veni direct acasă. Toate lucrurile par în ordine, şi totuşi... oare nu există ceva numit intuiţie maternă? Păi, îşi spune el, poate pe Fox Network.
O ridică pe Judy în braţe şi e îngrozit din nou, de data asta de cât de uşoară este. A pierdut poate zece kilograme de ultima dată când am ridicat-o aşa, îşi spune. Cel puţin cinci.
Cum e posibil să nu fi observat? Dar ştie cum. În parte a fost grija muncii; restul era refuzul încăpăţânat de-a renunţa la ideea că lucrurile erau, în esenţa lor, aşa cum trebuie să fie.
Ei bine, îşi spune, ducând-o afară din cameră (braţele ei s-au furişat ostenite în sus şi i s-au agăţat pe după gât), am depăşit această mică neînţelegere. Şi chiar crede asta, în ciuda neabătutei lui încrederi oarbe în siguranţa fiului său.
În accesul ei de furie, Judy n-a răvăşit dormitorul, iar lui Fred acesta i se pare o oază răcoroasă de echilibru logic.
Aparent, şi Judy e de aceeaşi părere. Scoate un suspin obosit şi braţele i se desprind de după gâtul soţului ei. Limba iese din gură, dar de data asta nu face decât să lingă uşor buza superioară. Fred se apleacă şi-o aşază pe pat. Ea ridică braţele, se uită la ele.
- M-am tăiat... m-am zgâriat...
- Da, zice el. Mă duc să aduc ceva să le îngrijim.
- Cum?...
Se aşază lângă ea pentru o clipă. Capul i s-a afundat în moliciunea roasă a celor două perne ale ei şi pleoapele i se închid, grele. El crede că dincolo de nedumerirea din ochii ei, încă mai poate vedea acea goliciune înspăimântătoare. Speră să se înşele.
- Nu-ţi aduci aminte? o întreabă cu blândeţe.
- Nu... Am căzut?
Fred alege să nu răspundă. Începe din nou să gândească. Nu mult, nu e în stare de mult acum, dar puţin.
- Draga mea, ce-i un gorg? Ce-i un abbalah? E-o persoană?
- Nu... Ştiu... Ty...
- Ty e bine, zice el.
- Nu-
- Ba da insistă el.
Poate că insistă pentru amândouă persoanele din dormitorul acesta frumos, decorat cu gust.
- Dulceaţa mea, sta: acolo liniştită. Mă duc să aduc câteva lucruri.
Ei i se închid ochii. El crede că va adormi, însă pleoapele se străduiesc să se ridice înapoi în berna.
- Stai liniştită acolo, repetă el. Să nu te ridici şi să umbli aiurea. Ajunge câte ai făcut deja. Ai speriat-o pe sărmana Enid Purvis cat pentru un an întreg. Promiţi?
- Promit...
Pleoapele i se închid la loc.
Fred intră în baia alăturată, cu urechile ciulite să prindă orice mişcare în urma sa. N-a mai văzut niciodată până acum pe cineva care să arate mai apatic decât arată Judy acum, însă oamenii nebuni sunt deştepţi şi, în pofida prodigioasei sale capacităţi de negare în unele privinţe, Fred nu se mai poate păcăli cu privire la starea mentală de acum a soţiei sale.
Nebună? Chiar nebună de legat? Probabil nu. Dar sărită de pe fix, cu siguranţă. Temporar sărită de pe fix, completează el când deschide dulăpiorul cu medicamente.
Ia flaconul cu Mercurocrom, apoi îşi plimbă privirea peste flacoanele de pe raftul de deasupra. Sunt multe la număr. Îl ia pe cel din extrema stângă. Sonata, Farmacia French Landing, o capsula înainte de culcare, a nu se folosi mai mult de patru seri la rând, medic emitent al reţetei: Patrick J. Skarda.
În oglinda dulăpiorului cu medicamente, Fred nu poate tot patul, însă-i vede partea de la picioare... Şi, de asemenea, un picior al lui Judy. Tot pe pat. Bun, bun. Scoate o capsulă de Sonata, apoi aruncă periuţele de dinţi din pahar - nu are de gând să se ducă până la parter după un pahar curat, nu vrea s-o lase singură atâta timp.
Umple paharul, după care se înapoiază în dormitor cu apa, pastila şi sticla de Mercurocrom. Ea stă cu ochii închişi.
Respiră atât de încet, că el trebuie să-şi lipească urechea de pieptul ei ca să se asigure că totuşi o face.
Se uită la pastila de somnifer, cumpăneşte, apoi o scutură uşor pe soţia sa.
- Judy! Jude! Trezeşte-te puţin, draga mea. Numai cât să iei o pastilă, bine?
Ea nici măcar nu bolboroseşte, şi Fred lasă Sonata deoparte. N-o să fie nevoie de asta, totuşi. Simte o urmă vagă de optimism văzând cât de repede şi de adânc a adormit. E ca şi când s-ar fi spart cine ştie ce pungă infectă, şi-ar fi eliberat otrava, lăsând-o slăbită şi obosită, dar categoric din nou într-o stare bună. E posibil aşa ceva?
Fred nu ştie, dar e convins că ea nu se preface doar că doarme. Toate chinurile actuale ale lui Judy au început cu insomnia, iar insomnia a fost o constantă de la un capăt la celălalt.
Deşi n-a manifestat simptome neliniştitoare decât de vreo două luni - vorbea singură şi făcea treaba aia ciudată şi destul de dezgustătoare cu limba, ca să pomenim doar două - n-a mai dormit bine din ianuarie. De unde şi prezenţa pastilelor de Sonata. Acum pare că în sfârşit a capitulat.
Şi e oare prea mult să spere că, atunci când se va trezi dintr-un somn normal, va fi din nou cea care a fost dintotdeauna? Că grijile pe care şi le-a făcut cu privire la siguranţa fiului ei în vara Pescarului au împins-o dincolo de limita rezistenţei? Poate da, poate nu... dar, cel puţin, i-a oferit lui Fred câtva timp să se gândească la ce-ar trebui să facă mai departe Şi-ar fi bine să-l folosească din plin.
Un lucru i se pare absolut clar: dacă Ty va fi aici când mama lui se trezeşte, Ty va avea o mamă mult mai fericită. Întrebarea imediată e cum să-l găsească pe Tyler în cel mai scurt timp posibil.
Primul său gând e să sune acasă la prietenii lui Ty. Ar fi uşor; umerele acelea sunt lipite pe frigider, scrise de mâna lui Judy, cu e aplecate, lângă numerele de la pompieri, poliţie (inclusiv numărul personal al lui Dale Gilbertson, vechiul său prieten) şi Salvarea French Landing.
Dar lui Fred îi trebuie numai un moment ca să-şi dea seama cât de proastă e ideea asta. Mama lui Ebbie e moartă şi tatăl lui e-un şomer cretin - Fred s-a întâlnit o dată cu el şi o dată e mai mult decât suficient. Lui Fred nu-i place faptul că soţia sa îi numeşte pe unii „pierde-vară” (Tu ce crezi celeşti, o întrebase el odată, Regina tuturor care mişcă?), dar, în cazul lui Pete Wexler, asta se potriveşte ca o mănuşă. El n-o să ştie unde s-au dus băieţii azi şi nici nu-i va păsa de asta.
Doamnelor Metzger şi Ellen Renniker le-ar păsa, dar, fiindcă a fost el însuşi odinioară un băiat aflat în vacanţa de vară - cu lumea întreagă întinzându-i-se la picioare şi cel puţin două mii de locuri unde să se ducă -, se îndoieşte că ar şti ceva.
S-ar putea ca băieţii să ia prânzul (nu mai e mult până la ora aceea) acasă la Metzger sau Renniker, dar merită ca, în numele acestei posibilităţi infime, să le sperie de moarte pe cele două femei? Pentru că primul lucru la care le-ar zbura gândul ar fi la ucigaş, asta-i sigur aşa cum sigur e că Dumnezeu a creat peştii ăi mici... Şi pescarii care să-i prindă.
Aşezându-se din nou pe pat lângă soţia sa, Fred simte primul puseu adevărat de teamă pentru fiul lui, şi-l alungă imediat. Acum nu e momentul să cadă pradă tremuricilor.
Trebuie să ţină minte că problemele psihice ale soţiei sale şi siguranţa fiului său nu sunt legate între ele - decât în mintea lui. Datoria lui e să-l prezinte pe Ty, din faţă şi în plină lumină, dovedindu-i astfel că temerile ei sunt neîntemeiate.
Se uită la ceasul de pe partea sa de pat şi vede că e unsprezece şi un sfert. Cum zboară timpul când te distrezi, îşi spune. Lângă el, Judy scoate un singur sforăit icnit. E-un sunet firav, foarte feminin, însă Fred tot tresare. Cum l-a speriat când a văzut-o în camera lui Ty. Încă mai e speriat.
Ty şi prietenii lui ar putea veni aici la prânz. Judy spune că fac deseori asta pentru că familia Metzger nu prea are mare lucru de mâncare şi doamna Renniker le dă de obicei ceea ce băieţii numesc „lături”, un meniu misterios constând din tăiţei şi nişte carne cenuşie. Jeny le face supă Campbell şi sandviciuri cu şuncă, lucruri de felul asta. Dar Ty are destui bani să le facă tuturor cinste la McDonald's-ul de lângă mall-ul din partea de nord sau să meargă la Sonny's Cruisin' Restaurant, o bodegă ieftină cu decor încărcat în genul anilor cincizeci. Iar Ty nu se dă înapoi de la a face cinste. E-un băiat generos.
- O să aştept până la prânz, murmură el, fără să-şi dea seama că dă glas gândurilor sale. Şi cu siguranţă că n-o deranjează pe Judy: ea doarme buştean. Apoi...
Apoi ce? Nu ştie exact.
Coboară la parter, porneşte cafetiera Mr. Coffee şi sună la serviciu, îi cere Inei să-i spună lui Ted Goltz că-şi ia liber restul zilei - Judy e bolnavă. Are gripă, îi spune. Vomită şi toate cele. Face o listă a celor cu care trebuia să se întâlnească în ziua aceea şi-o roagă să-i spună lui Otto Eisman să se ocupe de ei. Otto o va face fără să comenteze.
Cât discută cu ea, îi vine o idee, iar când încheie conversaţia, sună totuşi la Metzger şi Renniker. La Metzger îi răspunde robotul şi închide fără să lase vreun mesaj. Ellen Renniker, însă, ridică din prima. Vorbind normal şi vesel - îi vine de la sine, e-un vânzător dat naibii - îi cere să-i spună lui Ty să sune acasă dacă băieţii apar acolo la prânz. Fred zice că are ceva de discutat cu fiul său, făcând să pară că ar fi vorba despre ceva îmbucurător. Ellen zice c-o va face, dar adaugă că T.J. avea patru sau cinci dolari în buzunar când a plecat de acasă dimineaţă şi că nu crede că o să-l mai vadă până la ora cinei.
Fred urcă din nou la etaj şi o priveşte pe Judy. Nu s-a mişcat nici un milimetru, iar el bănuieşte că asta-i de bine.
Nu. Nu-i nimic de bine în toată povestea asta.
În loc să-i scadă, acum că situaţia s-a stabilizat - oarecum -, teama ui pare să crească. Să-şi spună că Ty e cu prietenii lui nu mai pare sa fie de ajutor. Casa însorită şi tăcută îi dă fiori. Îşi dă seama că nu-l mai vrea pe Ty din faţă şi-n plină lumină doar spre binele soţiei sale. Unde s-ar putea duce băieţii? Există oare un loc?...
Sigur că există. Acolo de unde-şi pot cumpăra cartonaşe Magic. Jocul ăla prostesc şi de neînţeles pe care-l joacă ei.
Fred Marshall coboară în grabă înapoi la parter, ia cartea de telefon, frunzăreşte Paginile Aurii şi sună la magazinul 7-Eleven. Ca majoritatea locuitorilor din French Landing, Fred merge la 7-Eleven de patru sau cinci ori pe săptămână - o sticlă de apă minerală o dată, o cutie de suc de portocale altă dată - şi recunoaşte accentul cadenţat al vocii indianului care e de serviciu în timpul zilei. Îşi aminteşte imediat numele lui: Rajan Patel. Asta din cauza acelui vechi truc al vânzătorilor de-a ţine cât mai multe nume posibil în dosarul de lucru.
Fără-ndoială, asta îi e de ajutor în cazul de faţă. Când Fred îi spune omului domnul Patel, vânzătorul din tura de zi devine imediat prietenos, întru totul dispus să-l ajute. Din păcate, nu-l poate ajuta cine ştie cât. Vin o grămadă de băieţi. Cumpără cartonaşe Magic, dar şi Pokemon şi de baseball.
Unii fac schimb cu ele în faţa magazinului, îşi aminteşte totuşi de trei care au venit dimineaţă cu bicicletele, zice el.
Au cumpărat, pe lângă cartonaşe, îngheţată Slurpee şi-apoi s-au certat din cine ştie ce motiv afară. (Rajan Patel nu pomeneşte de înjurături, deşi ăsta-i principalul motiv pentru care-şi aminteşte de băieţii aceia.) După o vreme, zice el, s-au dus în legea lor.
Fred bea cafea fără să-şi amintească măcar când şi-a turnat-o. Fire noi de nelinişte ţes pânze mătăsoase de păianjen în capul său. Trei băieţi. Trei.
Nu înseamnă nimic, ştii asta, nu? îşi spune.
O ştie şi, în acelaşi timp, nu o ştie. Nici nu-i vine să creadă că s-a molipsit puţin de sperieciunea lui Judy, ca de-un virus al răcelii.
Asta-i doar... ei bine... sperieciune de dragul sperieciunii.
Îi cere lui Patel să-i descrie pe copii şi nu e foarte surprins când Patel n-o poate face. Crede că unul dintre ei era grăsuliu, dar nu e prea sigur de asta.
- Scuze, dar văd aşa de mulţi, zice.
Fred îi spune că-l înţelege. Şi chiar o face, numai că nici toata înţelegerea din lume nu l-ar putea linişti.
Trei băieţi. Nu patru, ci trei.
A sosit ora prânzului, însă lui Fred nu i-e foame deloc.
Înfiorătoarea şi însorita tăcere se menţine. Pânzele de păianjen continuă să-se ţeasă.
Nu patru, ci trei.
Dacă domnul Patel a văzut într-adevăr grupul lui Ty, grăsunelul era cu siguranţă Ebbie Wexler. Întrebarea e cine erau ceilalţi doi. Şi care dintre ei lipsea? Care fusese aşa de prost să se despartă de grup?
Ty nu mai e. Gorg l-a fascinat şi abbalah l-a luat.
Aiureli, fără-ndoială.... dar Fred simte că i se face pielea de găină, pune jos cana de cafea, zgomotos. O să adune cioburile de sticlă, asta o să facă. Ăsta-i următorul pas, nu încape discuţie.
Adevăratul pas următor, logicul pas următor, îşi şopteşte în gând în timp ce urcă scările, dar el alungă imediat ideea. E sigur că poliţiştii sunt în ultima vreme copleşiţi de cereri din partea părinţilor isterici care au pierdut urma copiilor preţ de-o oră sau aşa ceva. Ultima dată când l-a văzut pe Dale Gilbertson, sărmanul om părea ros de griji şi posomorât.
Fred nu vrea să fie identificat cu o parte din problemă. Vrea să fie o parte din soluţie. Şi totuşi...
Nu patru, ci trei.
Scoate făraşul şi mătura din debaraua de lângă spălătorie şi începe să strângă cioburile. După ce termină, se duce la Judy, vede că încă doarme (mai adânc ca niciodată, după cum arată) şi se duce în camera lui Ty. Dacă Ty ar vedea-o cum arată, s-ar supăra. Ar crede că mamei lui îi lipseşte mai mult de-o cola ca să fie un Happy Meal complet.
Nu trebuie să-ţi faci griji pentru asta, îi şopteşte mintea. N-o să-şi vadă camera. Nici în seara asta, nici altă dată. Gorg l-a fascinat şi abbalah l-a luat.
- Încetează, îşi spune Fred. Încetează să te comporţi ca o babă.
Însă casa e prea goală, prea tăcută, iar lui Fred Marshall îi e teamă.
Să pună în ordine camera lui Tyler îi ia mai mult decât s-ar fi aşteptat; soţia lui a trecut prin ea ca un vârtej. Cum poate o femeie atât de mică să aibă atâta forţă în ea? Să fie forţa nebunilor? Poate, dar Judy nu are nevoie de forţa nebunilor. Când îşi pune ceva în gând e-un motor de neoprit.
Când a terminat de curăţat, au trecut aproape două ore şi singura cicatrice vizibilă e dreptunghiul zgâriat al tapetului acolo unde se afla posterul irlandez. Aşezându-se pe patul aranjat al lui Ty, Fred descoperă că, cu cât se uită mai mult la locul acela, cu atât poate suporta mai puţin scândurile albe ale peretelui, iţindu-se alarmante ca nişte oase frânte prin pielea crăpată. A spălat dârele de sânge, dar nu poate face nimic în privinţa zgârieturilor pe care Judy le-a făcut cu unghiile.
Ba pot, îşi spune. Ba sigur că pot.
Dulapul lui Ty e din mahon, o piesă de mobilier care le-a parvenit din moştenirea unei rude îndepărtate din partea lui Judy. Să-l mişte din loc nu prea e-o treabă de-un singur om şi, date fiind împrejurările, asta e chiar pe placul lui Fred.
Strecoară sub el o bucată de covor ca să nu lase urme pe podea, apoi îl trage prin cameră. Odată aşezat lângă peretele din cealaltă parte, acesta acoperă mare parte din suprafaţa zgâriată. Odată acel loc gol ascuns vederii, Fred se simte mai bine. Mai sănătos la minte.
Ty nu s-a întors acasă la prânz, dar Fred nu se aştepta s-o facă. Se va înapoia până la patru, cel mai târziu. Va fi acasă la cină. Pe asta poţi pune pariu.
Fred se duce alene înapoi în dormitor, masându-şi şalele din mers. Judy tot nu s-a mişcat şi, încă o dată, el îi aşază neliniştit mâna pe piept. Respiraţia îi e uşoară, dar regulată.
Asta e bine. Se întinde lângă ea pe pat, dă să-şi slăbească nodul la cravată şi râde când simte gulerul desfăcut. Sacoul şi cravata, amândouă sunt la Goltz's. Ei bine, a fost o zi nebunească. Pentru moment, e bine să stea întins aici în răcoarea aerului condiţionat şi să-şi odihnească spatele care-l doare. A fost un chin să mute dulapul, dar e bucuros că a făcut-o. Fără-ndoială, nu va adormi nici mort, e mult prea neliniştit. Pe deasupra, să tragă un pui de somn la mijlocul zilei e un lucru pe care nu l-a făcut niciodată.
Gândind astfel, Fred adoarme.
Lângă el, dormind şi ea, Judy începe să şoptească. Gorg... abbalah... Regele Purpuriu. Şi numele unei femei.
Numele e Sophie.
6.
În camera de odihnă a departamentului de poliţie din French Landing, telefonul de pe birou sună. Bobby Dulac fora după aur în nas. Acum îşi lipeşte ultima comoară pe talpa pantofului şi ridică receptorul.
- Alo, departamentul de poliţie, ofiţerul Dulac la telefon, cu ce vă pot ajuta?
- Salut, Bobby. Sunt Danny Tcheda.
Bobby simte o strângere de inimă. Danny Tcheda - numele de familie se pronunţă Cita - este unul dintre cei paisprezece poliţişti PMR cu normă întreagă din French Landing. El e acum în exerciţiul funcţiunii, iar procedura standard spune că ofiţerii de serviciu trebuie să ţină legătura prin staţia radio - asta şi înseamnă R-ul din PMR, în definitiv. Singura excepţie de la regulă are legătură cu Pescarul. Dale a cerut ca ofiţerii de patrule mobile să sune pe-un fir direct dacă cred că au informaţii legate de criminal. Prea mulţi oameni ţin urechile ciulite la transmisiile radio pe frecvenţa poliţiei, fără-ndoială printre aceştia numărându-se şi Wendell „Cap sec” Green.
- Danny, care-i treaba?
- Poate nimic, poate ceva nu prea vesel. Am o bicicletă şi-un tenis în portbagaj. Le-am găsit pe Queen Street. Lângă casa de bătrâni Maxton.
Bobby trage spre el un carneţel şi începe să ia notiţe.
Strângerea de inimă a devenit acum un sentiment angoasant.
- Nu-i nimic în neregulă cu bicicleta, continuă Danny, stătea doar sprijinită pe proptea, dar pusă laolaltă cu tenisul...
- Mda, mda, înţeleg ce zici, Danny, dar nu trebuia să te atingi de ceva ce-ar putea fi dovada unei crime.
Te rog, Doamne, fă să nu fie dovada unei crime, îşi spune Bobby Dulac. Te rog, Doamne, nu lăsa să fie încă una.
Mama Irmei Freneau tocmai a trecut pe acolo să discute cu Dale si deşi n-au fost deloc strigăte şi ţipete, a ieşit plângând şi arătând ca dracu'. Încă nu pot fi siguri dacă fetiţa a fost a treia victimă a Pescarului, dar...
- Bobby, trebuia s-o fac, zice Danny. Sunt de serviciu singur, nu voiam să anunţ asta prin radio şi trebuia să găsesc un telefon. Dacă lăsam bicicleta acolo, s-ar fi prins altcineva de ea. La naiba, ar fi furat-o. E-o bicicletă de calitate, o Schwinn cu trei viteze. Mai bună ca aia pe care-o are pustiu' meu, sincer să fiu.
- Care-i poziţia ta?
- Magazinul 7-Eleven, sus pe deal, la 35. Ce-am făcut a fo' să marchez locul în care erau bicicleta şi tenisul c-un X de cretă pe trotuar. Am folosit mănuşi şi-am pus tenisul într-o pungă de dovezi.
Danny pare din ce în ce mai anxios. Bobby ştie cum trebuie să se simtă, înţelege hotărârile pe care a trebuit să le ia Danny. Să fii singur de serviciu e-o pacoste, dar French Landing are şi aşa mai mulţi poliţişti - cu normă întreagă şi cu jumătate de normă - decât poate suporta bugetul. Doar dacă, desigur, treaba asta cu Pescarul nu scapă complet de sub control; caz în care părinţii oraşului vor descoperi fără-ndoială că bugetul e puţin mai elastic.
Poate că a scăpat deja de sub control, gândeşte Bobby.
- Bine, Danny. Bine. Înţeleg ce zici.
Dac-o să înţeleagă şi Dale e-o cu totu' altă problemă, îşi spuse Bobby. Danny coboară vocea:
- Nu tre' să ştie nimeni că am rupt lanţul dovezilor, nu? Adică, dacă s-ar aduce vreodată vorba de asta. În sala de judecată sau mai ştiu eu.
- Cred că asta hotărăşte Dale.
O, Doamne, îşi spune Bobby. Tocmai şi-a dat seama că are o altă problemă. Toate apelurile care vin pe telefonul acesta sunt înregistrate automat. Bobby ajunge la concluzia că aparatul de înregistrare va avea o defecţiune, survenită în jurul orei două după-amiaza.
- Şi vrei să mai ştii un lucru? întreabă Danny. Ăla important. N-am vrut s-o vadă oamenii. Cu o bicicletă abandonată în felul ăla, nu tre' să fii ditamai Sherlock Holmes ca să tragi o anumită concluzie. Iar oamenii mai au puţin să dea-n panică, mai ales după articolu’ ala iresponsabil din ziarul de dimineaţă. N-am vrut să sun de la Maxton's din acelaşi motiv.
- O să te pun pe aşteptare. Ar fi mai bine să discuţi cu Dale.
Pe-o voce deloc fericită, Danny zice:
- O, mamă!
În biroul lui Dale Gilbertson e un avizier pe care se află fotografii mărite cu Amy St. Pierre şi Johnny Irkenham. În curând va mai fi adăugată una, se teme el - aceea a Irmei Freneau. Sub cele două poze de acum, Dale stă la masa de lucru şi fumează Marlboro 100. A pornit ventilatorul. Acesta, sper să el, va da fumul afară. Sarah l-ar ucide dacă ar afla că s-a apucat din nou de fumat, dar, Iisuse Hristoase, are nevoie de ceva.
Discuţia sa cu Tansy Freneau fusese scurtă şi un adevărat purgatoriu. Tansy e-o sugativă, a clientă fidelă a Sand Bar, și-n timpul discuţiei lor mirosul de cafea cu brandy fusese atât de puternic, încât aproape că părea să iasă din porii femeii (altă scuză pentru a porni ventilatorul). Era pe jumătate beată şi Dale fusese bucuros de asta. Îi menţinuse calmul, cel puţin. Nu-i adusese nici-o scânteiere în ochii morţi, cafeaua cu brandy nu ajuta la asta, dar fusese calmă.
Cât se poate de hidos, spusese chiar şi „Mulţumesc de ajutor, domnule” înainte să plece.
Fostul soţ al lui Tansy - tată Irmei - locuieşte în cealaltă parte a statului, în Green Bay („Green Bay e oraşul diavolului”, obişnuia să spună tatăl lui Dale, Dumnezeu ştie de ce), unde lucrează la un service auto şi, după spusele lui Tansy, frecventează mai multe baruri cu nume precum Zona Finală şi Linia de 45 de metri. Până azi, a existat un motiv de-a crede - cel puţin de-a spera - că Richard „Cubby” Freneau şi-a răpit fiica. Un e-mail primit de la departamentul de la departamentul de Poliţie din Green Bay a infirmat această supoziţie.
Cubby Freneau trtrăieşte cu o femeie care are doi copii şi-a fost la închisoare - conducere în stare de ebrietate - în ziua dispariţiei Irmei. Totuşi, încă nu există un cadavru, şi Tansy n-a primit vreo scrisoare de la Pescar, dar...
Uşa se deschide. Bobby Dulac îşi vâră capul înăuntru.
Dale stinge ţigara pe marginea interioară a coşului de gunoi, arzându-şi dosul palmei cu scânteile rezultate.
- Bat-o s-o bată, Bobby, da' nu ştii să ciocăneşti?
- Scuze, şefu'.
Bobby se uită la fuioarele de fum care se ridică din coşul de gunoi nici cu surprindere, nici cu interes.
- Danny Tcheda e la telefon. Cred c-ar trebui să vorbeşti tu.
- Despre ce-i vorba?
Dar ştie. Din ce alt motiv să fi folosit telefonul?
Bobby nu face decât să repede, nu fără o urmă de compasiune:
- Cred c-ar trebui să vorbeşti tu.
Maşina trimisă de Rebecca Vilas îl aduce pe Henry la casa de bătrâni Maxton la trei treizeci, cu nouăzeci de minute înaintea orei programate pentru începerea dansului de Sărbătoarea Căpşunelor. Ideea e ca bătrânii să-şi stârnească pofta de mâncare pe ring, apoi să meargă încolonaţi în sala de mese - potrivit decorată pentru această ocazie - pentru o scandalos de târzie (şapte treizeci este cam târziu pentru Maxton's) cină. Cu vin, pentru cei cărora le place.
Un Pete Wexler antipatic a fost ales de Rebecca Vilas să aducă înăuntru catrafusele digeiului (În sinea lui, Pete îi spune lui Henry „orbul zgârie-discuri”). Catrafuse care constau din două boxe (foarte mari), un platan (uşor, dar greu ca dracu' de purtat pe braţe), un preamplificator (foarte greu), cabluri de tot soiul (toate făcute ghem, dar asta-i problema orbului zgârie-discuri) şi patru cutii cu discuri de vinilin veritabile, care au ieşit din modă cam acum o sută de am-Pete crede că orbul zgârie-discuri n-a auzit niciodată în viaţă de CD-uri.
Ultimul obiect e-un costum tras în ţiplă cu umeraş cu tot.
Pete tras cu ochiul înăuntru şi s-a asigurat că acesta este într-adevăr alb.
- Agaţă-l acolo înăuntru, te rog, zice Henry, arătând cu precizie spre debaraua cu unelte care i-a fost oferită în chip de garderobă.
- Bine, face Pete. Ce-i, mai exact, dacă nu te deranjează întrebarea?
Henry zâmbeşte. Ştie foarte bine că Pete a tras deja cu ochiul.
A auzit ţipla foşnind şi fermoarul zăngănind într-un duet care se produce doar atunci când cineva trage de plastic lângă umeraş.
- În ţipla aia, prietene, Simfonic Stan, Omul Big-Band, abia aşteaptă să-l îmbrac şi să-l aduc la viaţă.
- O, îhî, face Pete, neştiind dacă a primit sau nu răspunsul.
Tot ce-i foarte sigur pentru el e că discurile alea erau aproape la fel de grele ca şi preamplificatorul. Cineva chiar ar trebui să-i vândă orbului zgârie-discuri pontul cu CD-urile, următorul mare pas înainte.
- Tu m-ai întrebat ceva; pot să-ţi pun şi eu o întrebare?
- Cum pofteşti, zice Pete.
- Se pare c-a fost poliţia pe la casa de bătrâni Maxton în această după-amiază, zice orbul zgârie-discuri. Acum s-au dus, dar aici au fost când am venit. Despre ce-i vorba? Sper că n-a avut loc vreun jaf sau vreo bătaie între bătrâni!
Pete se opreşte sub o uriaşă căpşună de carton, ţinând costumul în ţiplă şi uitându-se la orbul zgârie-discuri cu o uluire pe care Henry aproape c-o poate atinge.
- De unde-ai ştiut c-au fost poliţiştii aici?
Henry îşi atinge o nară cu degetul şi înclină capul pe-o parte. Răspunde într-o şoaptă aspră, conspirativă.
- Am simţit miros de ceva albastru.
Pete pare nedumerit, se gândeşte dacă să mai întrebe sau nu ceva? se hotărăşte să n-o facă. Reluându-şi marşul către debaraua-garderobă, zice:
- Fac pe secretoşii, dar cred că mai caută un copil dispărut.
Expresia de curiozitate amuzată dispare de pe faţa lui Henry.
- Hristoase, zice el.
- Au venit şi au plecat în grabă. Aici nu-s copii, domnule... ăă, Lexden?
- Leyden, confirmă Henry.
- Un copil în locul ăsta ar ieşi-n evidenţă ca un trandafir într-o mare de urzici, dacă înţelegi ce vreau să zic.
Henry nu-i consideră deloc pe bătrâni ca fiind asemenea urzicilor, însă pricepe într-adevăr încotro bate domnul Wexler.
- Ce i-a făcut să creadă că?...
- Cineva a dat peste ceva pe trotuar, zice Pete.
Arată cu degetul pe geam afară, apoi îşi dă seama că orbul nu-l poate vedea încotro arată. Dhă! cum ar zice Ebbie. Lasă mâna jos.
- Dac-a fo' răpit v'un copil, probabil c-a venit cineva c-o maşină şi l-a luat. Aici nu-s răpitori, atâta lucru-ţi pot zice.
Pete râde numai la ideea unui boşorog decrepit de la Maxton răpind un copil destul de mare să meargă pe bicicletă.
Puştiul probabil că l-ar rupe pe bătrân peste genunchi ca pe-un băţ uscat.
- Nu, zice Henry serios, asta pare puţin probabil, nu-i aşa?
- Da' ere' că poliţaii tre' să pună punctu' pe fiecare t şi să tragă linie pe fiecare i.
Face o pauză.
- Asta-i o glumită de-a mea.
Henry zâmbeşte politicos, spunându-şi că-n privinţa anumitor oameni, Alzheimer ar putea fi de fapt un reviriment.
- Când îmi pui costumul în garderobă, domnule Wexler, ai fi aşa bun să-l scuturi puţin? Doar ca să scape de orice cută incipientă.
- Bine. Vrei să-l scot şi din pungă?
- Mersi, dar nu e nevoie.
Pete intră în debaraua de unelte, agaţă costumul şi-l scutură uşor. Incipient, ce dracu' mai înseamnă şi asta? La Maxton's există o bibliotecă rudimentară; poate c-o să-l caute în dicţionar. Merită oricând să-şi sporeşti bagajul de cuvinte, cum se zice-n Reader's Digest, deşi Pete se îndoieşte că meritul se va răsfrânge şi asupra serviciului său.
Când se duce înapoi în sala de zi, orbul zgârie-discuri - domnul Leyden, Simfonic Stan, oricine-ar mai fi - a început deja să descâlcească firele şi să le mufeze cu o viteză şi acurateţe pe care Pete le găseşte puţin cam neliniştitoare.
Sărmanul Fred Marshall are un vis îngrozitor. Faptul că ştie că este un vis ar trebui să-l facă mai puţin oribil, dar, cine ştie de ce, nu e aşa. Se află într-o barcă, pe un lac, împreună cu Judy. Judy stă în partea din faţă. Pescuiesc. Cel puţin, el pescuieşte; Judy ţine doar de undiţă. Pe faţă are o expresie goală. Pielea i-e albă ca varul. Are o privire pierdută, incredulă. El se luptă tot mai disperat să intre în contact cu ea, încercând un gambit conversaţional după altul. Niciunul nu merge. Ca să folosim ceea ce, date fiind împrejurările, este o metaforă destul de potrivită, ea nu muşcă nici-o momeală.
El vede că ochii ei goi par să se fi fixat asupra coşului dintre ei, pe fundul bărcii. Printre nuielele împletite sângele se scurge în fâşii roşii, groase.
Nu-i nimic, doar sânge de peşte, încearcă el s-o liniştească, dar ea nu răspunde. De fapt, nici Fred nu e atât de sigur. Se gândeşte că ar trebui să arunce o privire în coş, doar ca să se asigure, când undiţa sa se scutură puternic - de n-ar fi avut reflexe iuţi, ar fi pierdut-o în apă. A înţepat unul mare!
Fred mulinează, peştele de la celălalt capăt al firului luptându-se cu el fără-ncetare. Apoi, când în sfârşit îl aduce lângă barcă, îşi dă seama că nu are minciog. La naiba cu el, îşi spune, încearcă-ţi norocul fără el. Trage de undiţă în spate, punând la încercare rezistenţa vergelei, şi peştele - cel mai mare păstrăv de lac pe care ai spera vreodată să vezi - sare din apă şi zboară prin aer într-un arc scânteietor, lovind din înotătoare. Aterizează pe fundul bărcii (lângă coşul înroşit, de fapt) şi începe să se zbată. Mai începe şi să scoată oribile sunete gâtuite. Fred n-a auzit niciodată un peşte scoţând asemenea sunete. Se apleacă în iată şi e îngrozit să vadă că păstrăvul are chipul lui Tyler. Fiul lui a devenit cumva un „păstrăv de lună plină”, iar acum moare pe fundul bărcii.
Sufocându-se.
Fred îl apucă, vrând să-i scoată cârligul din gură şi să-l arunce apoi în apă cât încă mai este timp, însă arătarea aia teribilă îi tot lunecă printre degete, lăsând în urmă doar o pastă sclipitoare de solzi. Ar fi greu să-i scoată cârligul, în orice caz. Ty-peştele l-a înghiţit cu totul, iar vârful crestat îi iese de-a dreptul printr-o branhie, cu puţin mai jos de punctul unde dispare chipul uman. Gâjâitul lui Ty devine mai puternic, mai aspru, infinit mai oribil...
Fred se ridică în şezut cu un ţipăt slab, simţindu-se ca şi când s-ar sufoca şi el. Pentru o clipă, nu-şi dă seama unde se află şi cât e ceasul - e pierdut în alunecare, am putea spune -, după care realizează că e-n propriul dormitor, şezând în fund pe partea lui de pat, patul pe care-l împarte cu Judy.
Observă că lumina aici e mult mai scăzută, pentru că soarele s-a mutat în partea cealaltă a casei. Dumnezeule, îşi spune, cât am dormit? Cum am putut să...
O, dar iată încă un lucru: gâjâitul ăla hidos l-a urmat din vis, E mai puternic ca niciodată. O s-o trezească pe Judy, o s-o sperie... Judy însă nu mai e în pat.
- Jude? Judy?
Ea sade în colţ. Are ochii larg căscaţi şi goi, exact cum erau în visul său. Din gură îi iese o hârtie mototolită. Gâtlejul îi e grotesc de umflat, lui Fred i se pare că seamănă cu un caltaboş ţinut pe grătar până ce maţul stă să plesnească.
Tot hârtie, îşi spune. Hristoase, se sufocă. Se rostogoleşte de cealaltă parte a patului, se prăvăleşte şi aterizează în genunchi ca un gimnast care execută un truc. Întinde mâinile spre ea. Ea nu schiţează niciun gest de-a se feri din calea lui. Măcar atât. Şi, deşi se sufocă, el tot nu vede nicio expresie în ochii ei. Sunt două zerouri prăfoase.
Fred îi smulge hârtia din gură. Mai e încă una. Fred îi vâră degetele între dinţi, apucă al doilea cocoloş de hârtie între arătător şi degetul mare de la mâna sa dreaptă (spunându-şi: Te rog să nu mă muşti, Judy, te rog să n-o faci) şi-l scoate şi pe acesta. În spatele lui mai e un cocoloş de hârtie, adânc în fundul gâtului. Îl apucă şi pe acesta şi-l extrage. Deşi e mototolită, el vede cuvintele imprimate - IDEE MINUNATA - şi ştie ce-a înghiţit: foi din carneţelul pe care Ty i l-a făcut cadou de ziua ei.
Încă se sufocă. Pielea îi devine cenuşie.
Fred o prinde de partea superioară a braţelor şi-o trage în picioare. Ea se ridică uşor, dar, când el îşi slăbeşte priza, genunchii ei se îndoaie şi începe să alunece. S-a transformat în Ann păpuşa de cârpe. Gâjâitul continuă. Gâtul ei ca un caltaboş...
- Ajută-mă, Judy! Ajută-mă, nenorocito!
Nu-şi dă seama ce spune. O smuceşte de mână - la fel de tare cum a smucit undiţa în vis - şi-o învârte ca pe-o balerină ridicată pe poante. După care o apucă într-o strânsoare de urs, încheieturile sale atingându-i sânii, fundul ei lipindu-se tare de prohabul său, genul de poziţie pe care ar găsi-o extrem de sexy dacă soţia sa nu s-ar întâmpla să se sufoce de moarte.
Îşi înfige degetul mare între sânii ei, ca un autostopist, apoi rosteşte cuvântul magic în vreme ce trage brusc în sus şi-n spate. Cuvântul magic este Heimlich, şi dă roade. Alte două cocoloaşe de hârtie zboară din gura lui Judy, propulsate de-un jet de vomă care-i aproape în întregime bilă - în ultimele douăsprezece ore, tot ce-a îngurgitat ea se rezumă la trei căni de cafea şi-o brioşă cu afine.
Ea icneşte o dată, tuşeşte de două ori, apoi începe să respire aproape normal.
El o aşază pe pat... o aruncă pe pat. Şalele îi sunt cuprinse de spasme violente, şi nu-i de mirare; mai întâi dulapul lui Ty, acum asta.
- Ei, ce credeai că faci? o întreabă tare. Pentru numele lui Dumnezeu, ce credeai că faci?
Îşi dă seama că a ridicat o mână deasupra feţei cu ochii în tavan a lui Judy, ca pentru a o plesni. O parte din el vrea s-o plesnească. O iubeşte, dar în momentul ăsta o şi urăşte. Şi-a imaginat o sumedenie de lucruri rele de-a lungul anilor cât au fost căsătoriţi - Judy îmbolnăvindu-se de cancer, Judy paralizată într-un accident, Judy găsindu-şi mai întâi un amant şi apoi cerând divorţul -, dar nu şi-a imaginat niciodată că Judy va ceda într-un chip atât de laş, şi oare nu la asta se reduc toate cele petrecute acum?
- Ce credeai că faci?
Ea se uită la el fără teamă... dar şi fără orice altceva. Ochii ei sunt morţi. Soţul ei coboară mâna, gândind: Mai bine mi-aş tăia-o decât să te lovesc. Oi fi nervos pe tine, sunt nervos pe tine, dar mai bine mi-o tai decât să fac asta.
Judy se rostogoleşte cu faţa în jos pe cuvertură, cu părul răspândit în jurul capului ca o aură.
- Judy?
Nimic. Zace doar acolo.
Fred o priveşte preţ de-o clipă, apoi despătureşte unul dintre cocoloaşele lipicioase de hârtie cu care ea a încercat să se sufoce. Foaia e acoperită cu un talmeş-balmeş de cuvinte mâzgălite. Gorg, abbalah, ilili, munşun, bas, lum, opopanax: astea n-au nici-o însemnătate pentru el. Altele - târâş, căcănar, negru, roşu, Chicago şi Ty - sunt cuvinte adevărate, dar nu apar în niciun context. În partea de sus a foii, într-o parte, stă scris: DACĂ-ŢI MERGE FRIGIDERUL, DE CE NU FUGI DUPĂ EL SĂ-L PRINZI? În cealaltă parte a foii, sus, scrie: CASA NEAGRĂ REGELE PURPURIU CASA NEAGRĂ REGELE PURPURIU CASA
Dacă-ţi pierzi vremea căutând logică în asta, eşti la fel de nebun ca ea, îşi spune Fred. Nu poţi pierde timpul...
Timp.
Se uită la ceasul de pe partea sa de pat şi nu-i vine să-şi creadă ochilor: patru şi şaptesprezece minute după-amiaza.
E posibil? Se uită la ceasul de la încheietura mâinii şi vede că e.
Ştiind că-i o prostie, ştiind că l-ar fi auzit pe fiul său venind chiar şi dacă dormea profund, Fred se grăbeşte spre uşă cu paşi mari, fără a-şi simţi picioarele.
- Ty! strigă. Hei, Ty! TYLER!
Aşteptând un răspuns care nu va veni, Fred îşi dă seama că totul s-a schimbat în viaţa sa, s-a schimbat probabil pentru totdeauna. Ți se spune că asta se poate întâmpla - cât ai clipi, zic oamenii, înainte să-ţi dai seama, spun ei - dar tu nu crezi. Apoi vine o pală de vânt.
Să mă duc în camera lui Ty? Să verific? Să fiu sigur?
Ty nu e acolo - Fred ştie asta - dar tot se duce. Camera e goală, aşa cum ştia că va fi. Şi pare ciudat de distorsionată, aproape sinistră, cu dulapul aşezat acum pe celălalt perete.
Judy. Ai lăsat-o singură, idiotule. Acum probabil că iar ronţăie hârtie, oamenii nebuni sunt deştepţi...
Fred dă fuga înapoi în dormitorul principal şi scoate un suspin de uşurare când o vede pe Judy zăcând aşa cum a lăsat-o, cu faţa în jos, cu părul răvăşit în jurul capului.
Descoperă că grijile sale faţă de soţia sa nebună sunt acum secundare grijilor sale faţă de fiul său dispărut.
Se va înapoia până la patru, cel mai târziu.... Pe asta poţi pune pariu. Aşa-şi spusese. Dar patru a venit şi-a trecut. Un vânt puternic s-a iscat şi-a făcut inutil orice pariu. Se duce de partea sa a patului şi se aşază lângă picioarele depărtate ale soţiei sale. Ridică receptorul şi formează un număr. E-un număr uşor, din doar trei cifre.
- Alo, departamentul de poliţie, ofiţerul Dulac la telefon. Aţi format 911, aveţi o urgenţă?
- Domnule ofiţer Dulac, aici Fred Marshall. Vreau să vorbesc cu Dale, dacă mai e acolo.
Fred e aproape sigur că Dale mai e acolo. Lucrează până târziu în majoritatea serilor, mai ales de când...
Alungă restul, dar în mintea sa vântul suflă şi mai tare.
Mai zgomotos.
- Ah, domnule Marshall, e aici, dar e-ntr-o şedinţă şi nu cred că pot să...
- Chemaţi-l.
- Domnule Marshall, n-aţi auzit ce-am zis? E într-o şedinţă cu doi tipi de la poliţia statului Wisconsin şi unul de la FBI. Dacă mi-aţi putea spune...
Fred închide ochii. E interesant, nu-i aşa? E ceva interesant aici. A sunat pe linia de 911, dar idiotul de la celălalt capăt al firului pare sa fi uitat asta. De ce? Pentru că e cineva cunoscut. E bunul şi bătrânul Fred Marshall, a cumpărat un tractor Deere de la el acum doi ani.
Probabil c-a format 911 pentru c-a fost mai uşor decât să caute numărul direct. Pentru că niciunul dintre cunoscuţii lui Bobby nu poate avea într-adevăr o urgenţă.
Fred îşi aminteşte că a avut el însuşi o idee asemănătoare dimineaţă - un alt Fred Marshall, unul care credea că Pescarul nu-i va putea atinge niciodată fiul. Nu pe fiul lui.
Ty nu mai e. Gorg l-a fascinat şi abbalah l-a luat.
- Alo? Domnule Marshall? Fred? Mai eşti...
- Ascultaţi-mă, zice Fred, cu ochii tot închişi.
La Goltz's, acum i-ar spune pe numele mic bărbatului cu care vorbeşte, dar Goltz's n-a părut niciodată mai departe; Goltz's se află-n sistemul stelar Opopanax, pe planeta Abbalah.
- Ascultaţi-mă cu atenţie. Luaţi notiţe, dacă e nevoie. Soţia mea a înnebunit şi fiul meu a dispărut. Pricepeţi lucrurile astea? Soţia nebună. Fiul dispărut. Acum faceţi-mi legătura cu şeful!
Dar Bobby Dulac n-o face, nu imediat. A făcut o deducţie.
Un ofiţer de poliţie mai diplomat (Jack Sawyer, aşa cum a fost în zilele sale de început, de pildă) ar fi ţinut pentru el deducţia cu pricina, însă Bobby nu poate face asta. Bobby a prins o captură babană.
- Domnule Marshall? Fred? Fiul tău nu are o Schwinn, nu-i aşa? O Schwinn roşie, cu trei viteze? Are o plăcuţă de înmatriculare haioasă pe care scrie... ăă... BIG MAC?
Fred nu poate să răspundă. Preţ de câteva clipe lungi şi îngrozitoare nici măcar nu poate să respire. Între urechile lui, vântul suflă deopotrivă mai tare şi mai zgomotos. Acum e un uragan.
Gorg l-a fascinat... abbalah l-a luat.
În cele din urmă, exact când pare că se va sufoca, pieptul i se deblochează şi trage o gură de aer mare, sfâşietoare.
- FĂ-MI IMEDIAT LEGĂTURA CU ŞEFUL GILBERTSON! FĂ-O ACUM, NENOROCITULE!
Deşi ţipă astea cât îl ţin rărunchii, femeia care zace cu faţa în jos pe cuvertură lângă el nu se mişcă deloc. Se aude un declic. E pus pe aşteptare. Nu pentru mult timp, dar e destul de mult ca el să vadă locul zgâriat şi gol de pe zidul camerei fiului său dispărut, stâlpul umflat al gâtului soţiei sale nebune şi sângele strecurându-se prin coşul de nuiele din vis.
Spatele i se contractă fioros şi el întâmpină durerea cu braţele deschise. E ca şi când ar primi o telegramă din lumea reală.
Apoi Dale vine la telefon, Dale îl întreabă care-i problema, iar Fred Marshall izbucneşte în plâns.
7.
Poate că Dumnezeu ştie unde a găsit Henry Leyden costumul acela uluitor, dar noi cu siguranţă nu ştim. La un magazin de costume? Nu, e prea elegant să fie un costum; asta-i o treabă veritabilă, nu o imitaţie. Dar ce fel de treabă veritabilă e? Reverele late se întind în jos până la doi centimetri sub brâu, iar pliurile duble ale cozii de rândunică ajung aproape până la gleznele pantalonilor bufanţi, plisaţi, care par, sub întinderea albă ca zăpada a vestei la doi piepţi, să urce aproape până la nivelul sternului.
În picioarele lui Henry, ghete albe, cu nasturi până sus, împodobesc pantofii albi din piele naturală; în jurul gâtului, un guler înalt, rigid, îşi întoarce vârfurile ascuţite peste un papion larg, curgător, din satin alb, perfect înnodat. Efectul general este de rafinament diplomatic de modă veche armonios îmbinat cu un costum extravagant în stilul anilor patruzeci: destrăbălarea costumaţiei îi contrabalansează formalitatea, însă demnitatea fracului şi-a jiletcii oferă întregului o calitate regală de-un fel aparte, regalitatea deseori văzută la comedianţii şi muzicienii afro-americani.
Însoţindu-l pe Henry în sala de zi în vreme de posacul Pete Wexler îi urmează, împingând un cărucior plin de cutii cu discuri, Rebecca Vilas îşi aminteşte vag că l-a văzut pe Duke Ellington purtând un sacou alb ca acesta într-o secvenţă dintr-un film vechi... sau să fi fost Cab Calloway?
Îşi aminteşte o sprânceană ridicată, un zâmbet scânteietor, un chip seducător, o siluetă dreaptă de spate aşezată în faţa unei formaţii, şi cam atât. (Dacă ar trăi, domnul Ellington şi domnul Calloway deopotrivă ar putea-o informa pe Rebecca asupra faptului vestimentaţia lui Henry, inclusiv pantalonii „evazaţi” cu „plisaje ascuţite”, termeni care nu se află în vocabularul ei, a fost fără-ndoiala confecţionată de unul dintre cei patru croitori aflaţi în cartierele cu negri din New York, Washington, D.C., Philadelphia sau Los Angeles, maeştri ai meseriei lor în anii treizeci şi patruzeci, croitori underground, oameni acum la fel de morţi ca şi clienţii lor celebri. Henry Leydes ştie foarte bine cine i-a croit costumul, de unde provine şi ce senzaţie încearcă atunci când îl atinge, dar când vine vorba de persoane precum Rebecca Vilas, Henry nu împărtăşeşte mai multe informaţii decât e posibil să se ştie deja.) În coridorul care duce spre sala de zi, fracul alb pare să strălucească dinăuntru, impresie sporită doar de ochelarii întunecaţi ai lui Henry: uriaşi, cu rame de bambus, pe care ceea ce ar putea fi nişte safire mititele scânteiază la colţul lentilelor.
Să existe oare vreun magazin unde să se vândă haine folosite de marii conducători de formaţii din anii treizeci?
Oare moşteneşte vreun muzeu lucrurile astea şi-apoi le scoate la licitaţie? Rebecca nu-şi mai poate înfrâna curiozitatea nici măcar o clipă.
- Domnule Leyden, de unde aţi luat costumaţia asta frumoasă?
Din spate şi având grijă să pară că vorbeşte pentru sine, Pete Wexler opinează că pentru a obţine o atare vestimentaţie probabil că e nevoie să alergi după o persoană a cărei etnie începe cu litera n cale de cel puţin trei kilometri.
Henry îl ignoră pe Pete şi surâde.
- Totu-i să ştii unde să te uiţi.
- Pun pariu că n-aţi auzit niciodată de CD-uri, zice Pete. Sunt o mare revoluţie.
- Tacă-ţi fleanca şi cară, pretinu' mieu, zice domnişoara Vilas. Aproape am ajuns.
- Rebecca, draga mea, dacă-mi dai voie, intervine Henry, domnul Wexler are tot dreptul să se plângă. În definitiv, nu are de unde să ştie că deţin în jur de trei mii de CD-uri, nu-i aşa? Iar dacă omul care a deţinut primul aceste haine poate fi numit negrotei, aş fi mândru să pot fi numit şi eu aşa. Ar fi o onoare incredibilă. Mi-ar plăcea sa mă pot făli cu ea.
Henry s-a oprit. Fiecare, într-un fel diferit, şocat de faptul că el rostise cuvântul interzis, Pete şi Rebecca trebuie să se oprească şi ei.
- Şi, zice Henry, le datorăm respect celor care ne ajută să ne îndeplinim datoria. L-am rugat pe domnul Wexler să-mi scuture costumul înainte să-l agate în garderobă, iar el a făcut-o cu mare bunăvoinţă.
- Mda, face Pete. În plus, v-am mai instalat şi reflectorul şi platanul şi difuzoarele şi tot calabalâcu' exact unde-aţi vrut să fie puse.
- Mulţumesc foarte mult, domnule Wexler, zice Henry. Îţi apreciez eforturile faţă de mine.
- Păi, mama dracului, zice Pete, nu-mi făceam decât meseria, nu? Da' o să v-ajut la orice vreţi după ce terminaţi.
Fără a i se oferi şansa de-a zări în treacăt o frântură de chiloţei sau o bucăţică de fund, Pete Wexler a fost complet dezarmat. Rebecca găseşte că asta-i uimitor. Una peste alta, cu sau fără văz, Henry Leyden, îşi dă ea seama, este de departe cea mai mişto fiinţă umană pe care a avut privilegiul s-o întâlnească în ai săi douăzeci şi şase de ani pe faţa pământului. Lasă naibii hainele - de unde veneau tipii ca el?
- Chiar crezi că un băieţel a dispărut de pe trotuarul de-aici din faţă în după-amiaza asta? întreabă Henry.
- Poftim? zice Rebecca.
- Mie aşa mi se pare, răspunde Pete.
- Poftim? întreabă Rebecca din nou, de data asta adresându-se lui Pete Wexler, nu lui Henry. Ce tot spui?
- Păi, el m-a-ntrebat, aşa că i-am zis, răspunde Pete. Atâta tot.
Înfierbântându-se periculos de tare, Rebecca face un pas mare spre el.
- Asta s-a întâmplat pe trotuarul nostru? Încă un copil, în faţa clădirii noastre? Şi tu nu ne-ai spus nimic mie sau domnului Maxton?
- N-am avut ce să zic, aruncă Pete în apărarea sa.
- Poate ne-ai putea spune ce s-a întâmplat de fapt, zice Henry.
- Sigur. Ce s-a-ntâmplat a fo' c-am ieşit să trag o ţigară, înţelegi?
Asta nu-i tocmai adevărul adevărat. Având de ales să meargă zece metri pană la toaleta de pe coridorul Daisy ca să-şi arunce ţigara într-un vas de veceu sau să meargă trei metri până la intrarea în clădire şi s-o arunce în parcare, Pete alesese categoric a doua variantă.
- Aşa c-ajung afară şi uite ce-mi văd ochii. O maşină de poliţie, parcată chiar acolo. Aşa că m-am dus pân' la gardu' viu şi-acolo era un poliţai, unu' tânăr, cred că-l cheamă Cita, sau aşa ceva, şi punea o bicicletă, una de copil, în portbagaj. Şi mai era ceva, numa că n-am putut să văd decât că era ceva mic. Şi după ce-a făcut asta, a scos o bucată de cretă din torpedou şi s-a-ntors şi-a făcut nişte X-uri pe trotuar.
- Ai stat de vorbă cu el? întreabă Rebecca. L-ai întrebat ce face?
- Donşoară Vilas, nu vorbesc cu poliţaii decât dacă n-am de ales, 'ţelegi ce vreau să zic? Cita ăla nici nu m-a văzut. Şi tipu' oricum n-ar fi zis nimic. Avea o expresie pe faţă - era ceva de genu', Iisuse, sper s-ajung la căcăstoare înainte să-mi mânjesc pantalonii, genu' ăla de expresie.
- Apoi a plecat pur şi simplu?
- Pur şi simplu. După douăzeci de minute, au apărut alţi doi copoi.
Rebecca ridică mâinile, închide ochii şi-şi apasă fruntea cu buricele degetelor, oferindu-i lui Pete Wexler o ocazie excelentă, de care el nu ezită să profite la maximum, de a-i admira forma sânilor sub bluză. N-o fi la fel de minunată ca priveliştea de la baza scării, dar nu-i de lepădat, sigur că nu, nu-i deloc de lepădat. În ceea ce-l priveşte pe tatăl lui Ebbie, priveliştea balcoanelor Rebeccăi Vilas forţând pânza hainei e ca un foc bun într-o noapte răcoroasă. Sunt mai mari decât te-ai aştepta de la o fiinţă micuţă şi zveltă ca ea, şi ştii ce?
Când ridică braţele, şi balcoanele se ridică! Hei, dac-ar fi ştiut că va oferi un asemenea spectacol, i-ar fi spus de Cita şi de bicicletă imediat ce se petrecuseră faptele.
- Bine, bine, face ea, încă apăsându-şi fruntea cu buricele degetelor.
Ridică bărbia, mai înalţă braţele câţiva centimetri şi se încruntă de concentrare, pentru o clipă semănând cu o efigie pe-un soclu de coloană.
Ura şi aleluia, gândeşte Pete. Totu' are o latură bună. Dacă o mai fi înşfăcat vreun mucos mic de pe trotuar mâine dimineaţă, pentru mine n-o să fie prea curând.
Rebecca zice:
- Bine, bine, bine.
Apoi deschide ochii şi lasă braţele jos.
Pete Wexler se holbează neabătut la un punct deasupra umărului ei, cu faţa animată de-o inocenţă falsă pe care ea o înţelege imediat. Dumnezeule mare, ce troglodit.
- Nu-i aşa rău cum am crezut. În definitiv, tot ce-ai văzut a fost un poliţist care lua o bicicletă. Poate că era furată. Poate că alt puşti a împrumutat-o, a abandonat-o şi-a fugit. Poate că poliţistul o căuta. Sau puştiul a cărui era bicicleta a fost lovit de-o maşină sau altceva. Şi chiar dacă s-a întâmplat ce-i mai rău, nu văd cum ne-ar putea afecta pe noi. Maxton's nu e răspunzător de cele ce se petrec în afara perimetrului său.
Se întoarce spre Henry, care arată ca şi când şi-ar dori să fie la o sută de kilometri depărtare.
- Scuze, ştiu că asta a sunat îngrozitor de rece. Sunt la fel de mâhnită de treaba asta cu Pescarul ca toată lumea, cu ăia doi copii sărmani şi fetiţa dispărută. Suntem toţi aşa tulburaţi că abia mai gândim cum trebuie. Dar nu mi-ar plăcea să ne văd târâţi în mizeria asta, vedeţi unde bat?
- Văd perfect, zice Henry. Fiind unul dintre orbii aceia despre care tot urlă George Rathbun.
- Ha! latră Pete Wexler.
- Şi sunteţi de acord cu mine, nu?
- Sunt un gentleman, aşa că sunt de-acord cu toată lumea, zice Henry. Sunt de-acord cu Pete că s-ar putea ca un alt copil să fi fost răpit de monstrul nostru. Ofiţerul Cita, sau cum l-o chema, părea Prea îngrijorat ca să recupereze doar o bicicletă pierdută. Şi sunt de acord cu tine că Maxton's nu poate fi învinuit pentru nimic din ce s-a întâmplat.
- Bun, zice Rebecca.
- Doar dacă, desigur, nu e implicat cineva de aici în uciderea acestor copii.
- Dar asta-i imposibil! sare Rebecca. Majoritatea clienţilor noştri bărbaţi nu-şi amintesc nici măcar cum îi cheamă.
- Şi o fată de zece ani ar putea veni de hac celor mai mulţi dintre scorojiţii ăştia, zice Pete. Până şi ăia care nu suferă de boala bătrânilor se fâţâie plini de propriile lor... Ştiţi ce.
- Uiţi de personal, zice Henry.
- O, nu, răspunde Rebecca, rămânând pentru moment aproape fără cuvinte. Să fim serioşi. Ăsta... ăsta-i un lucru absolut iresponsabil de zis.
- Adevărat. Este. Dar dacă mai continuă aşa, nimeni nu va fi dincolo de orice bănuială. Asta-i ideea mea.
Pete Wexler simte brusc un fior - dacă clovnii oraşului încep să-i ia la puricat pe rezidenţii de la Maxton, distracţia lui secretă ar putea fi descoperită, iar Wendell Green nu-i aşa că s-ar folosi cu mare plăcere de treaba asta?
Îi vine o sclipitoare idee nouă şi-i dă glas, sperând s-o impresioneze pe donşoara Vilas:
- Ştiţi ce? Poliţaii ar trebui să discute cu tipu' ăla din California, detectivu' ăla barosan care l-a prins pe găozu' ăla de Kinderling acu' doi-trei ani. Locuieşte aici pe undeva, nu? Cineva de felul' lui, de-un aşa om avem nevoie acum. Poliţaii de-aci-s depăşiţi complet de situaţie. Tipu' ăla, ăla-i ca o... cum naiba-i zice, o resursă.
- Ciudat că spui asta, intervine Henry. Sunt absolut de-acord cu tine. E şi timpul ca Jack Sawyer să treacă la fapte. O să-l mai presez puţin.
- Îl cunoaşteţi? întreabă Rebecca.
- O, da, zice Henry. Îl cunosc. Dar nu e timpul să trec şi eu la fapte?
- Curând. Toţi sunt încă afară.
Rebecca îl conduce pe porţiunea rămasă din coridor şi în sala de zi, unde toţi trei traversează spre platforma.
Microfonul lui Henry se afla lângă o masă pe care sunt aşezate difuzoarele şi platanul. Cu o precizie uluitoare, Henry zice:
- E mult loc aici.
- Vă puteţi da seama de asta? întreabă ea.
- Floare la ureche, zice Henry. Probabil că acum suntem aproape.
- E chiar în faţa dumneavoastră. Aveţi nevoie de ajutor?
Henry întinde un picior şi loveşte marginea podiumului. Plimbă mâna pe muchia mesei, găseşte stativul microfonului şi zice:
- Acum nu, scumpo.
Şi urcă fără greş pe platformă. Pe pipăite, se duce în spatele mesei şi localizează platanul.
- Totu-i în bună regulă, zice. Pete, vrei să pui cutiile cu discuri pe masă? Cea de deasupra vine aici, iar cealaltă chiar lângă ea.
- Cum e prietenul dumneavoastră Jack? întreabă Rebecca.
- Un orfan al sorţii. Un pisoiaş, dar un pisoiaş extrem de dificil. Trebuie să mărturisesc că poate fi o adevărată pacoste.
Rumoare de mulţime, un murmur de discuţii întrepătruns cu voci de copii şi cântece cântate la un pian vechi şi trainic s-au auzit prin geamuri până să intre în cameră, iar după ce Pete a aşezat cutiile cu discuri pe masă, zice:
- Mai bine mă duc afară, pen' că Chipper probabil că mă caută. O să fie-o groază de curăţat după ce vin înăuntru.
Pete se duce cu paşi târşâiţi afară, împingând căruciorul înaintea sa. Rebecca întreabă dacă Henry nu mai vrea să-l ajute cu ceva.
- Becurile din tavan sunt aprinse, nu? Te rog să le stingi şi să aştepţi să vină înăuntru primul val. Apoi aprinde reflectorul roz şi pregăteşte-te să dănţuieşti de să-ţi sară inima din piept.
- Vreţi să sting becurile?
- O să vezi tu.
Rebecca se duce înapoi spre uşă, stinge becurile din tavan şi vede într-adevăr exact ce i-a promis Henry. Dinspre şirul de geamuri Pluteşte în aer o lumină moale, difuză, înlocuind fosta strălucire cu o ceaţă suavă, vagă, de parcă încăperea s-ar afla în spatele unei cortine e pânză aspră. Reflectorul acela roz o să arate foarte bine aici, îşi spune Rebecca.
Afară, pe peluză, sărbătoarea de dinaintea dansului se apropie de sfârşit. O mulţime de bătrâni şi bătrâne îşi înfulecă prăjiturelele cu căpşune şi sucurile gazoase la mesele de picnic, iar pianistul cu pălărie de pai şi bretele roşii ajunge la capătul piesei Heart and Soul, ba bum ba bum ba ba bum bum bum, nici urmă de rafinament, dar volum cu ghiotura, închide capacul pianului şi se ridică într-un ropot firav de aplauze. Nepoţii care până acum se plângeau că trebuie să vină la marea sărbătoare fac slalom printre mese şi scaune cu rotile, scăpând de privirile părinţilor şi sperând să mai şterpelească un ultim balon de la doamna cu baloane în costum de clovn şi perucă roşie, zburlită, o, bucuria bucuriilor.
Alice Weathers aplaudă pianistul cât poate ea mai bine: acum patruzeci de ani, a învăţat de la ea principiile de bază ale cântatului la pian doar atât cât să mai strângă nişte bani la astfel de ocazii, atunci când nu e nevoit să-şi îndeplinească funcţia de zi cu zi, aceea de-a vinde tricouri şi şepci de baseball pe Chase Street.
Charles Burnside, care, după ce-a fost curăţat lună de Butch Yerxa cel bun la suflet, s-a îmbrăcat într-o veche cămaşă albă şi-o pereche de pantaloni largi, mizerabili, stă puţin mai departe ţă de mulţimea de la umbra stejarului masiv, neaplaudând, dar surâzând batjocoritor. Gulerul descheiat al cămăşii îi atârnă în jurul gâtului scurs. Din când în când, se şterge la gură sau se scobeşte între dinţi cu o unghie zimţată, dar cel mai adesea nu se mişcă deloc.
Arată ca şi când cineva l-ar fi abandonat pe marginea unui drum şi-ar fi plecat. Ori de câte ori nepoţii zbuciumaţi aleargă pe lângă Burny, fac pe dată cale-ntoarsă, parcă respinşi de-un câmp de forţă.
Între Alice şi Burny, trei sferturi dintre rezidenţii de la Maxton's s;e îngrămădesc la mese, şontâcăiesc cu cadrele metalice, şed sub copaci, stau în scaune cu rotile, şchiopătează ici-colo - trăncănesc, moţăie, chicotesc, se băşesc, scarmănă petele de culoarea căpşunelor proaspete de pe haine, se holbează la rudele lor, se holbează la mâinile care le tremură, se holbează în gol. O jumătate de duzină dintre cei mai inexpresivi poartă pălării conice de petrecere în tonuri de roşu şi albastru tare şi otova, nuanţele veseliei obligatorii.
Femeile de la bucătărie au început să circule printre mese cu pungi mari şi negre de gunoi, căci în scurt timp vor trebui să se retragă în împărăţia lor ca să pregătească marele meniu sărbătoresc alcătuit din salată de cartofi, cartofi piure, fasole coaptă, salată de jeleu, salată de bezele şi salată de frişca, plus, desigur, şi mai multă prăjitură cu căpşune!
Necontestatul şi moştenitorul suveran al acestui domeniu, Chipper Maxton, a cărui dispoziţie seamănă de obicei cu aceea a unui sconcs blocat într-o groapă cu noroi, şi-a petrecut ultimele nouăzeci de minute preumblându-se zâmbitor şi strângând mâini, şi i-a ajuns până peste cap.
- Pete, mârâie el, ce dracu' ţi-a luat atât de mult? Pune-te şi adună scaunele pliante, bine? Şi ajută la mutarea oamenilor ăstora în sala de zi. Să văd naibii puţină mişcare pe-aici. La treabă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu