Casa întunericului, Stephen King, Peter Straub

.......................................................................
                              7-17

               Speedy, gândește Jack și, ca și când ar fi transmis un semnal telepatic, o voce caldă, uşor îngălată, începe să cânte: When the red red robin comes bob bob bobbin' along, / There'll be no more sobbin' when he starts throbbin' his old sweet song...
    Nu, îşi spune Jack. Nu vreau să te văd. Nu vreau să-ţi aud cântecul vechi şi dulce. Oricum, nu poţi fi aici, pentru că eşti mort. Ai murit pe cheiul Santa Monica. Un negru bătrân şi mort în umbra unui cal de carusel încremenit.
    O, dar nu. Când vechea logică de poliţist se întoarce, preia controlul ca o tumoare, chiar şi în vise, şi nu e nevoie de multă ca să-ţi dai seama că locul acesta nu e Santa Monica - e prea frig şi prea vechi. Acesta e tărâmul lui de demult, când Jacky şi Regina filmelor de serie B au fugit din California asemenea fugarilor care deveniseră. Şi nu s-au oprit din fugă până ce n-au ajuns la cealaltă coastă, locul unde Lily Cavanaugh Sawyer...
    Nu, nu mă gândesc la asta, niciodată nu mă gândesc la asta
    ...venise ca să moară.
    - Trezeşte-te, somnorosule!
    Vocea vechiului său prieten.
    Prieten, pe dracu'! El e cel care m-a trimis pe drumul încercărilor, cel care a intervenit între mine şi Richard, adevăratul meu prieten. El e cel din pricina căruia a fost cât pe ce să fiu omorât, cât pe ce să înnebunesc.
    - Trezeşte-te, trezeşte-te, dă-te jos din pat!
    T'ezejdă-te, te'zejdă-te, te'zejdă-te. E timpu' să dai piept cu temutu' opopanax. E timpu' să te-ntorci în nu atât de dulcele tău trecut.
    - Nu, şopteşte Jacky, şi-atunci se sfârşeşte cărarea mediană.
    În față e caruselul, cam ca acela de pe cheiul Santa Monica şi cam ca cela pe care şi-l aminteşte de... păi, de demult. E un hibrid, cu alte cuvinte, o specialitate a visului, nici aici, nici acolo. Dar nu ai cum să-l confunzi pe omul care stă, cu chitara pe genunchi, sub unul dintre caii încremeniţi.
    Jacky-băiete ar recunoaşte acel chip oriunde, şi toată vechea iubire i se înalţă în suflet. I se opune, însă e-o încercare din care puţini ies câştigători, mai ales nu cei care au fost întorşi înapoi la vârsta de doisprezece ani.
    - Speedy! strigă el.
    Bătrânul se uită la el şi faţa lui maronie se deschide într-un zâmbet.
    - Jack Călătorul zice el. Ce dor mi-a fost de tine, fiule.
    - Şi mie mi-a fost dor de tine, răspunde el. Dar nu mai călătoresc. M-am stabilit în Wisconsin. Ăsta...
    Face un gest spre trupul său redevenit prin magie de băiat, îmbrăcat în jeanşi şi tricou.
    - Ăsta nu-i decât un vis.
    - Poate că da, poate că nu. În orice caz, mai ai o ţâră de călătorit, Jack. Îţi zic asta deja de ceva vreme.
    - Cum adică?
    Zâmbetul lui Speedy e viclean la mijloc, exasperat la colţuri.
    - Nu face pe prostul cu mine, Jacky. Ţi-am trimis pene, nu-i aşa? Ți-am trimis un ou de măcăleandru, nu-i aşa? Ți-am trimis mai mult de unul.
    - De ce oamenii nu mă pot lăsa în pace? întreabă Jack.
    Vocea lui e suspicios de-aproape de o tânguială. Deloc un sunet plăcut.
    - Tu... Henry... Dale...
    - Termină odată, zice Speedy, înverşunându-se. Nu mai am vreme să te rog frumos. Jocul s-a înteţit. Nu-i aşa?
    - Speedy...
    - Tu ai datoria ta şi eu o am pe-a mea. Şi e-aceeaşi datorie. Să nu mi te tânguieşti, Jack, şi nu mă mai face să te urmăresc. Eşti un ţopilist, ca-ntotdeauna.
    - Sunt pensionar...
    - Mă cac pe pensionarea ta! Copiii pe care i-a omorât, asta-i cat se poate de rău. Copiii pe care i-ar mai putea omorî dacă e lăsat să continue, asta-i şi mai rău. Da' ăl' de l-a prins...
    Speedy se înclină în faţă, cu ochii întunecaţi scăpărându-i pe faţa întunecată.
    - Băiatul trebuie adus înapoi, şi încă repede. Dacă nu-l poţi aduce înapoi, tre' să-l omori cu mâna ta, oricât demult mi-ar displăcea asta. Pentru că el e-un Spărgător. Unu' puternic. Încă unul s-ar putea să fie tot ce-i mai trebe ca să-l doboare.
    - Cui să-i trebuiască? întreabă Jack.
    - Regelui Purpuriu.
    - Şi ce vrea Regele ăsta Purpuriu să doboare?
    Speedy se uită la el un moment, apoi, în loc să răspundă, începe să cânte piesa aia săltăreaţă.
    - There'll be no more sobbin' when he starts throbbin' his old sweet song...
    - Speedy, nu pot!
    Piesa se încheie într-o încâlceală discordantă de coarde.
    Speedy se uită la Jack Sawyer cel de doisprezece ani cu o răceală care-i îngheaţă măruntaiele băiatului până la sufletul ascuns al bărbatului care este. Iar când vorbeşte din nou, vagul accent sudist al lui Speedy Parker e mai Pronunţat. S-a umplut de-un dispreţ aproape lichid.
    - Treci la treabă acum, m-auzi? O să termini cu jelitu' şi plânsu' şi smiorcăitu'. O să-ţi aduni curaju' de unde l-ai lăsat şi-o să treci la treabă!
    Jack dă înapoi. O mână grea îi cade pe umăr şi el îşi spune:
    E unchiul Morgan. El sau poate Sunlight Gardener. E anul 1981 şi trebuie s-o iau de la capăt...
    Însă acesta e gândul unui băiat, iar acesta e visul unui bărbat. Jack Sawyer aşa cum e acum alungă disperarea copilului. Nu, deloc. Neg asta. Am pus deoparte feţele şi locurile alea. A fost greu şi n-o să accept sa se destrame totul din cauza câtorva pene-fantomă, a câtorva ouă-fantoma şi-a unui singur vis urât. Găseşte-ţi alt băiat, Speedy. Acesta a crescut.
    Se întoarce, pregătit de luptă, dar nu e nimeni acolo. În spatele lui, pe promenadă, pe-o parte ca un ponei mort, zace o bicicletă de băiat. În spate are o plăcuţă de înmatriculare pe care scrie BIG MAC.
    În jurul ei sunt împrăştiate pene strălucitoare de corb. Iar acum Jack aude altă voce, rece şi spartă, urâtă şi indubitabil malefică. Ştie că e vocea arătării care l-a atins.
    - Aşa-i, găozule. Nu te amesteca. Dacă te pui cu mine, îţi împrăştii maţele de la Racine până la La Riviere.
    Chiar în faţa bicicletei, în lemnul promenadei se cască o gaură învârtejită. E largă ca un ochi speriat. Continuă să se lărgească, şi Jack sare către ea. E drumul de întoarcere.
    Calea de ieşire. Vocea ameninţătoare îl urmează.
    - Aşa-i, muistule, zice ea. Fugi! Fugi de abbalah! Fugi de Rege! Fugi să-ţi salvezi viaţa mizerabilă şi futută!
    Vocea se dizolvă în râset, şi sunetul nebunesc al acelui râset este cel care-l urmăreşte pe Jack Sawyer în întunecimea dintre lumi.

                 După alte câteva ore, Jack stă gol la fereastra dormitorului său, scărpinându-se absent în fund şi urmărind cerul cum se luminează înspre răsărit. E treaz încă de la patru. Nu-şi aminteşte mare lucru din vis (poate că sistemele sale de apărare se îndoaie, dar nici chiar acum nu s-au rupt de tot), şi totuşi destul din el încă zăboveşte pentru ca el să fie sigur de un lucru: cadavrul de pe cheiul Santa Monica l-a tulburat atât de tare, încât şi-a prezentat demisia pentru că-i amintea de cineva pe care-l cunoscuse odinioară.
    - Nimic din toate astea nu s-a întâmplat, spune el zorilor pe-o voce fals cumpănită. Am avut un fel de cedare nervoasă preadolescentină, provocată de stres. Mama credea că are cancer, m-a luat pe sus şi am fugit până pe Coasta de Est. Până în New Hampshire. Credea că se duce înapoi în Marele Loc al Fericirii ca să moară. S-a dovedit că, în mare parte, nu sunt decât iluzii, blestemata criză de la mijlocul vieţii a unei actriţe, dar ce ştie un copil? Eram stresat. Aveam vise.
    Jack suspină.
    - Am visat că am salvat viaţa mamei mele.
    Telefonul începe să sune, un ţiuit ascuţit şi spart în încăperea umbrită.
    Jack Sawyer ţipă.
    - Te-am trezit, spune Fred Marshall, şi Jack ştie imediat că omul acesta a stat treaz toată noaptea, şezând în casa din care-i lipseau soţia şi fiul. Uitându-se la albumele cu poze, poate, în vreme ce televizorul mergea. Ştiind că pune sare pe rană, dar neputându-se opri s-o facă.
    - Nu, zice Jack, de fapt eram...
    Se opreşte. Telefonul e lângă pat şi lângă telefon e un carneţel, în carneţel e scris un mesaj. Trebuie să-l fi scris el, deoarece el e singurul de acolo - elementar, futu-i, dragul meu Watson - însă nu e caligrafia lui. La un moment dat, în vis, a scris mesajul acesta cu caligrafia mamei sale moarte.
    Turnul. Grinzile. Daca Grinzile sunt rupte, Jacky-băiete, dacă Grinzile sunt rupte şi Turnul se prăbuşeşte.
    Asta e tot. Nu e decât sărmanul Fred Marshall, care a descoperit cât de repede se pot înrăutăţi lucrurile în cea mai însorită viaţă din Midwest.
    Gura lui Jack a încercat să spună câteva lucruri în vreme ce mintea sa e ocupată cu această plastografie a subconştientului său, probabil nu nişte lucruri foarte sensibile, dar asta nu-l deranjează pe Fred; el pur şi simplu continuă să turuie fără opririle şi inflexiunile pe care oamenii le folosesc de obicei pentru a indica sfârşitul de propoziţie sau schimbarea ideii. Fred nu face decât să debiteze totul, să se descarce, şi până şi-n starea sa de tulburare Jack îşi dă seama că Fred Marshall de pe Aleea Robin Hood nr. 16, căsuţa aceea dulce în stil Cape Cod, a ajuns aproape la capătul puterilor. Dacă lucrurile nu se vor întoarce curând în favoarea sa, nu va mai trebui s-o viziteze pe soţia lui în Secţia D de la spitalul luteran al districtului French; vor fi colegi de cameră.
    Şi tocmai despre plănuita lor vizită la Judy vorbeşte Fred, îşi dă seama Jack. Renunţă la încercarea de a-l mai întrerupe şi-l ascultă pur şi simplu, încruntându-se în acelaşi timp la biletul pe care şi l-a scris singur. Turnul si Grinzile. Ce fel de grinzi? Dulgheri, înălţaţi grinda acoperişului?
    -  ...ştiu că am spus că te iau la nouă, dar doctorul Spiegleman care-i doctorul ei de-acolo Spiegleman aşa-l cheamă el a spus că a avut o noapte foarte grea cu multe ţipete şi strigăte şi-apoi a încercat să desprindă tapetul de pe pereţi şi să-l mănânce şi poate un fel de atac de apoplexie aşa că încearcă să-i aplice un nou tratament poate că a spus cu Pamizene sau Patizone n-am notat Spiegleman m-a sunat acum cincisprezece minute mă-ntreb dacă oamenii ăştia dorm vreodată şi-a spus că o vom putea vizita cam pe la patru crede că pe la patru starea ei va fi mult mai stabilă şi-atunci o vom putea vedea aşa că pot să vin după tine pe la trei sau poate ai altceva de...
    - La trei e bine, zice Jack încet.
    - ...făcut alte planuri aş înţelege asta dar aş putea veni dacă nu ai nimic totul e că nu vreau să mă duc singur...
    - O să te aştept, spune Jack. O să mergem cu camioneta mea.
    - ...am crezut că poate o să aflu ceva de la Ty sau de la oricine l-o fi răpit cum ar fi o cerere de recompensă dar n-a sunat nimeni numai Spiegleman care-i doctorul soţiei mele de-acolo de la...
    - Fred, o să-ţi găsesc băiatul.
    Jack e îngrozit de această curajoasă asigurare, de încrederea sinucigaşă pe care o aude în propria sa voce, însă reuşeşte cel puţin un lucru: opreşte năvala de cuvinte moarte a lui Fred. De la celălalt capăt al firului urmează o binecuvântată tăcere.
    În cele din urmă, Fred vorbeşte într-o şoaptă tremurătoare.
    - O, domnule. Dacă aş putea măcar să cred asta.
    - Vreau să încerci, spune Jack. Şi, dacă tot ne ocupăm de asta, poate reuşim să găsim şi minţile soţiei tale.
    Poate că amândouă sunt în acelaşi loc, gândeşte, dar nu spune asta cu voce tare.
    Sunete lichide vin de la celălalt capăt al firului. Fred a început să plângă.
    - Fred.
    - Da?
    - Vino să mă iei la trei.
    - Da.
    Un suspin zdravăn; un strigăt chinuit aproape complet reţinut. Jack înţelege oarecum cât de goală trebuie că pare casa lui Fred Marshall acum, şi numai această slabă înţelegere e destul de rea.
    - Locuiesc în valea Norway. Treci de magazinul lui Roy, traversezi pârâul Tamarack...
    - Ştiu unde e.
    În vocea lui Fred şi-a făcut loc o urmă vagă de nelinişte.
    Jack e foarte bucuros s-o audă.
    - Bine. Ne vedem atunci.
    - Sigur.
    Jack aude o fantomă a voioşiei de vânzător a lui Fred, şi asta-i strânge inima.
    - La ce oră?
    - T-trei?
    Apoi, cu o certitudine marginală:
    - La trei.
    - Aşa e. O să luăm camioneta mea. Poate mâncăm ceva la Gertie's Kitchen la întoarcere. La revedere, Fred.
    - La revedere, domnule. Şi mulţumesc.
    Jack pune receptorul în furcă. Se mai uită o clipă la reproducerea din memorie a caligrafiei mamei sale şi se întreabă cum s-ar numi aşa ceva în limbaj poliţienesc.
    Autoplastografie?
    Pufneşte, apoi mototoleşte biletul şi începe să se îmbrace. Va bea un pahar de suc, apoi va ieşi să se
plimbe o oră sau aşa ceva. Să-şi alunge din cap toate visele urâte. Şi să alunge, dacă tot se ocupă de asta, sunetul îngrozitor de tărăgănatei voci a lui Fred Marshall. Apoi, după un duş, s-ar putea sau nu să-l sune pe Dale Gilbertson şi să-l întrebe dacă ancheta a progresat. Dacă se va implica într-adevăr în asta, va avea de recuperat multe, de citit multe  hârţoage... va vrea să-i reinterogheze pe părinţi... să arunce o privire la căminul de bătrâni aflat în apropierea locului de unde a dispărut băiatul familiei Marshall...
    Cu mintea plină de asemenea gânduri (gânduri plăcute, de fapt, deşi dacă i s-ar fi sugerat asta, ar fi negat-o cu tărie), Jack aproape că se împiedică de cutia aşezată pe covoraşul din faţa uşii de la intrare.
    Acela e locul unde Buck Evitz, poştaşul, lasă pachetele atunci când are pachete de lăsat, însă n-a trecut încă de şase treizeci, iar Buck nu va pleca la drum în mica lui camionetă albastră decât peste alte trei ore, Jack se apleacă şi ridică precaut pachetul. Are dimensiunea unei cutii de pantofi, e împachetat în hârtie maro tăiată strâmb şi lipită nu cu bandă adezivă, ci cu bucăţi mari de ceară de sigiliu. Pe lângă asta, e înfăşurat complicat în frânghie albă legată cu o fundă supradimensionată făcută parcă de un copil.
    În colţul de sus se văd mai multe timbre, zece sau o duzină, pe care apar păsări de tot felul. (Nu măcălendri, totuşi; Jack observă asta cu o uşurare firească.) Ceva nu e în regulă cu timbrele astea, dar la început Jack nu-şi dă seama ce. E prea concentrat asupra adresei, care este spectaculos greşită. Nu e niciun număr de cutie poştală, niciun oficiu poştal, niciun cod poştal. Niciun nume, nu cu adevărat. Adresa constă dintr-un singur cuvânt, mâzgălit în majuscule uriaşe:
    JACKY
    Uitându-se la literele acela alungite, Jack îşi imaginează o mână strânsă în pumn ţinând tare un marker Sharpie; ochi îngustaţi; o limbă ieşită pe la colţul gurii unui lunatic. Inima a început să-i bată de două ori mai repede.
    - Nu-mi place asta, suspină el. Nu-mi place deloc asta.
    Şi sigur că are motive foarte bune, motive de ţopilist, să nu-i placă. Este o cutie de pantofi; simte marginea capacului prin hârtia maro, iar descreieraţii se ştie că pun bombele în cutii de pantofi. Ar fi o dovadă de nebunie din partea lui s-o deschidă, însă îşi dă seama că o va deschide, totuşi. Dacă-l va arunca până-n înaltul cerului, cel puţin va putea să se retragă din ancheta cu privire la Pescar.
    Ridică pachetul să asculte dacă nu se aude vreun ticăit, conştient că bombele care ticăie sunt la fel de demodate ca desenele animate cu Betty Boop. Nu aude nimic, dar vede ce nu e-n regulă cu timbrele, care nu sunt deloc timbre.
    Cineva a tăiat cu grijă partea din faţă a unei duzini de pliculeţe cu zahăr de la bufet şi le-a lipit pe cutia asta de pantofi împachetată.
    Un icnet de râset lipsit de umor îi scapă lui Jack. Un dus cu pluta i-a trimis asta, sigur că da. Un dus cu pluta dintr-o unitate încuiată, cu acces mai uşor la pliculeţe cu zahăr decât la timbre. Dar cum a ajuns aici? Cine l-a lăsat (cu timbrele false neatinse) în vreme ce el îşi visa visul confuz? Şi cine, în partea asta de lume, ar putea să-l cunoască drept Jacky? Zilele când a fost Jacky s-au dus demult.
    Ba nu s-au dus, Jack Călătorule, şopteşte o voce. Nici pe departe. E timpu' să termini cu smiorcăitu' şi să te-apuci de treabă, băiete. Începe prin a vedea ce-i în cutia aia.
    Ignorându-şi cu hotărâre propria voce mentală, care-i spune că e periculos de prost, Jack rupe frânghia şi foloseşte unghia de la degetul mare ca să taie petele amorfe de ceară roşie. Cine mai foloseşte, totuşi, ceară de sigiliu astăzi? Pune hârtia de împachetat deoparte, încă ceva pentru băieţii de la judiciar, poate.
    Nu e-o cutie de pantofi, ci una de tenişi. O cutie de tenişi New Balance, ca să fim exacţi. Mărimea treizeci şi cinci.
    Mărimea unui copil. Iar la asta, inima lui Jack îşi măreşte de trei ori bătăile. Simte broboane de sudoare rece apărându-i pe frunte. Stomacul şi sfincterul se strâng. Şi asta-i este familiar. E modul în care ţopiliştii se pregătesc să se uite la ceva îngrozitor. Iar asta va fi îngrozitor. Jack nu se îndoieşte de asta şi nu se îndoieşte nici din partea cui e pachetul.
    Asta-i ultima mea şansă de-a da înapoi, îşi spune. După asta, nu mai există cale de-ntoarcere şi drumul duce... oriunde.
    Dar până şi asta-i o minciună, îşi dă el seama. Pe la prânz, Dale îi va căuta la secţia de poliţie de pe Sumner Street. Fred Marshall vine la el acasă pe la trei şi se vor duce s-o viziteze pe Nevasta Nebună de pe Aleea Robin Hood. Punctul de întoarcere a venit deja şi-a plecat. Jack încă nu e sigur cum s-a întâmplat, dar se pare că şi-a reintrat în rol. Iar dacă Henry Leyden va avea curajul să-l felicite Pentru asta, îşi spune Jack, probabil că-i va trage lui Henry un şut în curul ăla al lui de orb.
    O voce din visul său şopteşte de sub podeaua conştientului ca o adiere de aer putrid - O să-ţi împrăştii maţele de la Racine până la La Riviere - dar asta-l deranjează mai puţin decât nebunia reflectată de timbrele făcute din pliculeţe de zahăr şi de literele laborios imprimate ale vechiului său nume de alint. A mai avut de-a face cu nebunia înainte. Fără a mai pomeni de ameninţări.
    Se aşază pe scări cu cutia de tenişi pe coapse. În faţa lui, pe câmpia de nord, totul e nemişcat şi cenuşiu. Bunny Boettcher, fiul lui Tom Tom, a venit şi-a tăiat iarbă pentru a doua oară doar acum o săptămână, iar acum o ceaţă fină pluteşte peste ţepii înalţi până la glezne. Deasupra lor, cerul tocmai a început să se lumineze. Nici măcar un nor nu-i pătează încă non-culoarea calmă. Undeva, o pasăre cântă.
    Jack respiră adânc şi-şi spune: Dacă ăsta-i locul unde-o s-o sfeclesc, se putea şi mai rău. Mult mai rău.
    Apoi, foarte precaut, scoate capacul cutiei şi-l pune deoparte. Nu explodează nimic. Dar pare că cineva a umplut cutia de tenişi New Balance cu noapte. După care el îşi dă seama că a fost burduşită cu strălucitoare pene negre de corb, şi se-nfioară.
    Duce mâna spre ele, apoi ezită. Vrea să atingă penele acelea cam la fel de mult cum şi-ar dori să atingă cadavrul pe jumătate putrezit al unei victime a ciumei, dar e ceva sub ele.
    O vede bine. Ar trebui să-şi pună nişte mănuşi? Sunt nişte mănuşi în debaraua din holul din faţă...
    - La dracu' cu mănuşile, zice el, şi aruncă cutia pe hârtia maro de împachetat de lângă el, în verandă. Urmează un potop de pene, care se învârt puţin în aerul total nemişcat al dimineţii. Apoi o bufnitură când obiectul în jurul cărora au fost îndesate penele aterizează în veranda lui Jack. Mirosul îi loveşte nasul o clipă mai târziu, o odoare ca de salam putred.
    Cineva a trimis tenisul pătat de sânge al unui copil la reşedinţa Sawyer de pe drumul văii Norway. Cineva l-a ronţăit destul de bine, şi-a ronţăit şi mai bine ceea ce e-n el.
    Vede tivul unui bucăţi de bumbac alb, însângerat - asta trebuie să fie o şosetă. Iar în şosetă, piele zdrenţuită. Acesta-i unul din tenişii New Balance ai unui copil cu piciorul copilului în el, unul care a fost grav ros de cine ştie ce animal.
    El l-a trimis, îşi spune Jack. Pescarul.
    Să-l întărâte. Să-i spună: Dacă vrei să intri, intră. Apa-i bună, Jacky băiete, apa-i bună.
    Jack se ridică în picioare. Inima îi bubuie în piept, cu bătăi prea apropiate ca să mai poată fi numărate. Broboanele de sudoare de pe frunte s-au umflat şi s-au desprins şi i s-au scurs pe faţă-n jos ca lacrimile, buzele şi mâinile şi picioarele sunt amorţite...
    Şi totuşi, el îşi spune că este calm. Că a văzut lucruri şi mai rele, mult mai rele, îngrămădite lângă terasamentele podurilor şi pasajelor subterane ale autostrăzilor din L.A. Şi aceasta nu este nici prima parte de corp retezată pe care o vede.
    Odată, în 1997, el şi partenerul lui Kirby Tessier au găsit un testicul aşezat pe capacul unui rezervor de toaletă în biblioteca publică din Culver City ca un străvechi ou fiert moale. Aşa că-şi spune că este calm.
    Se ridică şi coboară scările verandei. Trece pe lângă capota Dodge Ram-ului său roşu ca vinul de Bungurdia în care se află sistemul de sonorizare de ultimă generaţie; trece pe lângă cuşca de păsări pe care el şi Dale au instalat-o la marginea terenului de nord cu o lună sau două după ce Jack s-a mutat în această, cea mai perfectă casă din univers. Îşi spune că este calm. Îşi spune că e o dovadă, nimic mai mult.
    Doar un nou ochi de frânghie în laţul de spânzurat pe care Pescarul şi-l va pune în cele din urmă în jurul propriului gât.
    Îşi spune să nu se gândească la ea ca la o parte dintr-un copil, o parte dintr-o fetiţă pe nume Irma, ci ca la proba A.
    Simte cum rouă îi udă gleznele goale şi manşetele pantalonilor, ştie că orice fel de plimbare îndelungă prin fânul mic va distruge o pereche de cinci sute de dolari de pantofi Gucci. Şi ce dacă? E suficient de bogat ca să depăşească punctul vulgarităţii; poate avea la fel de mulţi pantofi ca Imelda Marcos, dacă vrea. Important este calmul său.
    Cineva i-a adus o cutie de pantofi cu un picior uman în ea, i-a aşezat-o în verandă la adăpostul întunericului nopţii, însă el e calm. E-o dovadă, atâta tot. Iar el? El e un ţopilist.
    Dovezile sunt specialitatea sa. Trebuie doar să ia puţin aer, trebuie să-şi cureţe nasul de mirosul acela de salam putred care a ieşit din cutie...
    Jack scoate un sunet gâtuit, sec, şi începe să păşească puţin mai repede. În mintea sa (mintea mea calmă, îşi spune el) creşte sentimentul apropierii unui punct culminat. Cineva se pregăteşte să fugă... sau să se preschimbe... sau să se preschimbe înapoi.
    Ideea aceasta, în special, este alarmantă şi Jack începe să alerge peste câmp, ridicând genunchii mai mult, pompând din braţe. Trecerea lui trasează o linie prin ierburi, o diagonală care începe la aleea din faţa casei şi s-ar putea sfârşi oriunde. În Canada, poate. Sau la Polul Nord. Fluturi albi, treziţi din moţăiala lor îngreunată de rouă dimineţii, se ridică fâlfâind din aripi în spirale complicate şi-apoi se prăbuşesc înapoi în iarba tăiată.
    Aleargă mai repede, departe de tenisul ronţăit şi însângerat care zace în veranda casei perfecte, departe de propria sa oroare. Însă senzaţia aceea de apropiere a punctului culminant nu-l părăseşte. În mintea sa încep să se ridice feţe, fiecare cu propria-i frântură însoţitoare de coloană sonoră.
    Feţe şi voci pe care le-a ignorat vreme de douăzeci de ani sau mai mult. Când feţele acestea se înălţau sau când vocile acestea bolboroseau, el şi-a spus până acum vechea minciună, că odată a existat un băiat speriat care s-a molipsit de teroarea nevrotică a mamei sale ca de-o răceală şi-a inventat o poveste, o mare fantezie în mijlocul căreia se afla bătrânul şi bunul Jack Sawyer care-şi salva mama.
    Nimic din toate alea n-a fost real, şi-au fost toate date uitării până la vârsta de şaisprezece ani. Pe-atunci era calm. Aşa cum e calm şi acum, alergând peste câmpul său dinspre nord ca un lunatic, lăsând în spate acea dâră întunecată şi acei nori de fluturi speriaţi, dar făcând-o cu calm.
    Faţă îngustă, ochi înguşti sub o şapcă de hârtie albă, înclinată: Dacă. poţi să-mi aduci un butoi când am nevoie, a ta e slujba. Smokey Updike, din Oatley, New York, unde au băut bere şi-apoi au mâncat paharul. Oatley, unde au fost undeva în tunelul din afara oraşului şi unde Smokey îl ţinuse prizonier. Până când...
    Ochi iscoditori, zâmbet fals, costum alb scânteietor: Te ştiu de undeva, Jack... de unde? Spune-mi. Mărturiseşte. Sunlight Gardener, un predicator din Indiana al cărui nume a fost întotdeauna Osmond. Osmond într-o altă lume.
    Faţa lată şi păroasă şi ochii speriaţi ai unui băiat care nu mai era deloc băiat: ăsta-i un loc rău, Jacky, Wolf ştie. Şi era, era un loc foarte rău. L-au pus într-o cutie, l-au pus pe bunul şi bătrânul Wolf într-o cutie, şi-n cele din urmă l-au omorât. Wolf a murit de-o boală numită America.
    - Wolf! icneşte alergătorul din câmp. Wolf, a, Doamne, îmi pare rău!
    Feţe şi voci, toate acele feţe şi voci înălţându-se în faţa ochilor săi, sfredelindu-i urechile, cerând să fie văzute şi auzite, umplându-l de acel sentiment al punctului culminant, fiecare sistem de apărare pe punctul de-a fi spulberat în faţa unui val uriaş.
    Ameţeala face ravagii prin el şi înclină lumea. Scoate iar acel sunet gâjâit, şi de data aceasta îi umple fundul gâtului cu un gust pe care şi-l aminteşte: gustul vinului ieftin şi aspru. Şi, brusc, e din nou în New Hampshire, din nou în Arcadia Funworld. El şi Speedy stau din nou lângă carusel, toţi caii ăia încremeniţi („Toţi caii de carusel au un nume, nu ştiai, Jack?”), şi Speedy întinde o sticlă de vin şi-i spune că e suc magic, o singură sorbitură şi se va duce dincolo, va sări dincolo...
    - Nu! strigă Jack, ştiind că e deja prea târziu. Nu vreau să merg dincolo!
    Lumea se înclină în cealaltă parte şi el cade în iarbă pe mâini şi genunchi cu ochii strâns închişi. Nu e nevoie să-i deschidă; mirosurile mai bogate, mai profunde care-i umplu imediat nările îi spun tot ce are nevoie să ştie. Asta, şi senzaţia de întoarcere acasă după atât de mulţi ani întunecaţi în care aproape fiecare mişcare şi decizie lucidă au fost într-un fel dedicate anulării (sau cel puţin amânării) sosirii chiar acestui moment.
    Acesta este Jack Sawyer, doamnelor şi domnilor, în genunchi intr-un câmp întins de iarbă dulce sub un cer de dimineaţă nepătat de nici o particulă de poluare. Plânge. Ştie ce s-a întâmplat, şi plânge. Inima îi explodează de teamă şi bucurie.
    Acesta e Jack Sawyer după douăzeci de ani, devenit bărbat în toată firea, şi în sfârşit întors în Teritorii.
    Vocea vechiului său prieten Richard - cunoscut uneori şi ca Richard Raţionalu - e cea care-l salvează. Richard aşa cum e acum, preşedintele propriei sale firme de avocatură (Sloat &Asociaţii, Ldt.), nu Richard aşa cum a fost când Jack poate că l-a cunoscut cel mai bine, în timpul lungilor zile de vacanţă pe insula Seabrook, în sudul Californiei. Richard cel din insula Seabrook a fost imaginativ, slobod la gură, iute de picior, repezit, uscăţiv ca o umbră de dimineaţă. Richard cel de acum, Richard Avocatul Corporatist, e subţirel sus, gros la mijloc şi-i place mult să şadă şi să bea whisky Bushmills. De asemenea, şi-a distrus imaginaţia, atât de jucăuş sclipitoare în acele zile de pe insula Seabrook, ca pe-o muscă sâcâitoare.
    Viaţa lui Richard Sloat a fost una a reducerii, şi-a spus uneori Jack, însă un lucru i-a fost adăugat (probabil la facultatea de drept): sunetul pompos şi laş al ezitării, enervant în special la telefon, care este acum semnătura vocală a lui Richard. Sunetul acesta începe cu buzele strânse, apoi se deschide când buzele lui Richard se depărtează mult, făcându-l să arate ca o absurdă combinaţie dintre un corist vienez şi lordul Hau-Hau.
    Acum, stând îngenuncheat cu ochii închişi în întinderea nemărginită şi verde a ceea ce obişnuia să fie propriul său câmp nordic, simţind mirosul noilor, profundelor mirosuri pe care şi le aminteşte atât de bine şi după care a tânjit atât de mult fără să-şi dea măcar seama, Jack îl aude pe Richard Sloat cum începe să vorbească în miezul minţii sale. Ce uşurare sunt cuvintele acestea! Ştie că nu e decât mintea sa care imită vocea lui Richard, dar tot e minunat. Dacă Richard ar fi aici, Jack crede că şi-ar îmbrăţişa vechiul prieten şi ar spune: Fie să trăieşti o veşnicie, Richie-băiete. Cu tot cu fereala ta.
    Richard Raţionalu spune: Îţi dai seama că visezi, Jack, nu-i aşa?... ba-haaaa... stresul provocat de deschiderea pachetului ăluia fără-ndoială... ba-haaaa... fără-ndoială că te-a făcut să leşini, iar asta, la rândul ei, a provocat... ba-HAAAA!... visul pe care-l ai acum.
    Jos în genunchi, cu ochii încă închişi şi părul atârnându-i peste faţă, Jack spune:
    - Cu alte cuvinte, e ceea ce noi numeam...
    Corect! Ceea ce noi numeam... ba-haaaa... „poveşti din insula Seabrook”. Dar insula Seabrook a fost acum mult timp, Jack, aşa că-ţi propun să deschizi ochii, să te ridici în picioare şi să-şi reaminteşti că dacă ar fi să vezi ceva ieşit din comun...
    b'haa!... Înseamnă că nu e de fapt acolo.
    - Nu e de fapt acolo, murmură Jack.
    Se ridică în picioare şi deschide ochii.
    Ştie de la prima privire că este într-adevăr aici, însă păstrează vocea infatuată de „arăt de treizeci şi cinci de ani, dar am de fapt şaizeci” a lui Richard în minte, apărându-se cu ea. Astfel reuşeşte să menţină un echilibru precar în loc să leşine de-adevăratelea, sau - poate - să-şi piardă cu totul minţile.
    Deasupra lui, cerul senin este de-un albastru infinit. În jurul lui, fânul şi lucerna sunt înalte până la coaste, nu doar până la glezne; în această parte a creaţiei n-a fost niciun Bunny Boettcher care să le taie. De fapt, de unde vine el nu există nici-o casă, numai un hambar vechi şi pitoresc cu o moară de vânt într-o parte.
    Unde sunt oamenii zburători? îşi spune Jack, ridicând ochii spre tării, apoi scutură energic din cap. Niciun om zburător; niciun papagal cu două capete; niciun lup de lună plină.
    Toate acelea erau poveşti din insula Seabrook, o nevroză pe care a luat-o de la mama lui şi pe care i-a dat-o chiar şi lui Richard pentru o vreme. Totul nu era nimic altceva decât...
    ba-haaa... bazaconii.
    Acceptă asta, ştiind în acelaşi timp că o bazaconie adevărată ar fi să nu creadă ce-i în jurul său. Mirosul de iarbă, acum atât de puternic e dulce, amestecat cu mireasma şi mai înflorată a trifoiului şi mai profundul, grosul miros al pământului negru. Sunetul nesfârşit al greierilor în iarba aceasta, trăindu-şi neştiutele lor vieţi de greieri, Fluturi albi de câmpie care bat din aripi. Obrazul nepătat al cerului, nemarcat de niciun fir de telefon sau cablu electric sau dâră de avion cu reacţie.
    Ce-l izbeşte mai tare pe Jack, însă, este perfecţiunea câmpului din jurul său. Acolo unde a căzut în genunchi e un cerc încâlcit, iarba grea fiind culcată la pământ. Însă nu e nicio cărare care să ducă la acel cerc, niciun semn al trecerii prin iarba udă şi plăpândă. Parcă ar fi căzut din cer. Asta e imposibil, desigur, o altă poveste din insula Seabrook, dar...
    - Am căzut într-adevăr parcă din cer, însă, zice Jack pe-o voce remarcabil de stăpânită. Am venit aici din Wisconsin. Am sărit aici.
    Vocea lui Richard se opune vehement acestei idei, explodând într-o serie de hrrumf-uri şi ba-haaa-uri, însă Jack abia dacă observă. Nu e decât bunul şi bătrânul Richard Raţionalu, făcând în mintea sa ceea ce Richard Raţionalu face de obicei. Richard mai supravieţuise unor asemenea lucruri şi ajunsese la capăt cu mintea mai mult sau mai puţin intactă...
    Însă avusese doisprezece ani. Amândoi avuseseră doisprezece ani în toamna aceea, iar când ai doisprezece ani, mintea şi corpul sunt mult mai elastice.
    Jack s-a învârtit încet în cerc, nevăzând nimic altceva decât câmpuri deschise (ceaţa de peste ele împrăştiindu-se acum într-o pâclă rară în căldura tot mai mare a zilei) şi, dincolo de ele, păduri albastru-cenuşii. Către sud-vest, cam la un kilometru şi jumătate, e un drum de pământ. Dincolo de el, la orizont sau poate puţin dincolo, cerul perfect de vară e puţin pătat de fum.
    Nu de la sobe, gândeşte Jack, nu în iulie, ci poate de la fabrici mici. Şi...
    Aude un fluierat - trei ţârâituri lungi înfundate din cauza distanţei. Inima pare să-i crească în piept, iar colţurile gurii i se ridică într-un soi de rânjet neputincios.
    - Dumnezeule, într-acolo e Mississippi, spune, şi-n jurul său fluturii de câmpie par să danseze în semn de aprobare, dantelăria dimineţii. Ăla-i Mississippi, sau cum l-or fi numind aici. Iar fluieratul, prieteni şi vecini...
    Alte două ţârâituri se rostogolesc prin ziua de început de vară. Sunt slabe din cauza depărtării, da, dar de aproape ar fi asurzitoare. Jack ştie asta.
    - E-un vas fluvial. Unul al naibii de mare. Poate unul cu elice.
    Jack porneşte către drum, spunându-şi că totul e doar un vis, necrezând nimic din asta, dar folosindu-se de ea aşa cum un acrobat se foloseşte de prăjină pentru echilibru. După ce-a făcut o sută de metri sau aşa ceva, se întoarce şi se uită înapoi. O dâră întunecată brăzdează lucerna, începând din locul unde a aterizat el şi venind drept spre locul unde se află acum. Aceasta e urma trecerii. Singura urmă. Departe în stânga (de fapt, aproape în spatele lui, acum) se află hambarul şi moara de vânt.
    Alea-s casa şi garajul meu, îşi spune. Cel puţin, asta sunt ele în lumea Chevroleturilor, războiului din Orientul Mijlociu şi-a emisiunii lui Oprah Winfrey.
    Merge mai departe şi aproape a ajuns la drum, când îşi dă seama că, la sud-vest, e mai mult decât fum. E şi un fel de vibraţie. Îi bate în cap ca începutul unei migrene. Şi e ciudat de variabilă. Dacă stă cu faţa îndreptată fix spre sud, pulsaţia aceea neplăcută e mai slabă. Dacă se întoarce spre est, dispare. Spre nord, şi aproape dispare. Apoi, continuând să se rotească, îşi recapătă toată forţa. Mai sâcâitor acum că a observat-o, aşa cum zumzetul unei muşte sau pocnetul unui calorifer într-o cameră de hotel e mai sâcâitor după ce începi cu adevărat să-l remarci.
    Jack se mai întoarce într-un cerc lent, complet. Sud, şi vibraţia scade. Est, dispare. Nord, începe să revină. Vest, vine cu toată puterea. Sud-vest, şi e blocat ca butonul de căutare al unui radio de maşină. Bum, bum, bum. O vibraţie neagră şi dezgustătoare ca o migrenă, un miros ca de fum străvechi...
    - Nu, nu, nu, nu fum, spune el.
    Stă aproape până la piept în iarba văratică, cu pantalonii uzi leoarcă, cu fluturi albi fâlfâindu-i în jurul capului ca un halo distorsionat, cu ochii larg căscaţi, palid din nou obraji. În clipa aceasta, arată iar de doisprezece ani. E înfiorător cum şi-a regăsit şinele mai tânăr (şi poate mai bun).
    - Nu e fum, miroase a...
    Din nou, scoate pe nepregătite gâjâitul acela. Pentru că mirosul - nu în nări, ci în miezul minţii - este de salam putred. Mirosul piciorului retezat şi pe jumătate putrezit al Irmei Freneau.
   - Simt mirosul lui, şopteşte Jack, ştiind că nu la miros se referă.
    Poate face pulsaţia aceea să fie orice doreşte el... inclusiv, îşi dă seama, să dispară. Simt mirosul Pescarului. Fie al lui, fie... nu ştiu.
    Porneşte la pas şi, peste o sută de metri, se opreşte iar.
    Pulsaţia din cap a dispărut, într-adevăr. S-a stins aşa cum se stinge transmisia radio când ziua se încălzeşte şi temperatura se îngroaşă. E-o uşurare.
    Aproape că a ajuns la drum, care fără-ndoială duce într-o direcţie la o versiune anume a Ardenului şi în cealaltă la versiuni ale Centralia şi French Landing, când aude un ropot neregulat. Îl şi simte, urcându-i pe picioare ca un ritm întreţinut la tobe de Gene Krupa.
    Se întoarce la stânga, apoi strigă într-un amestec de surprindere şi încântare. Trei uriaşe creaturi maronii cu urechi lungi şi fâlfâitoare trec în salturi pe lângă el, ridicându-se deasupra ierbii, scufundându-se înapoi în ea, apoi ridicându-se din nou deasupra. Seamănă cu nişte iepuri corciţi cu nişte canguri. Ochii lor negri proeminenţi se uită cu o groază comică. Traversează drumul, picioarele lor plate (cu blană albă şi nu maronie) ridicând praful.
    - Hristoase! zice Jack, jumătate râzând şi jumătate plângând.
    Se plesneşte în mijlocul frunţii cu podul palmei.
    - Ce-a fost asta, Richie băiete? Ai ceva de comentat la asta?
    Richie sigur că nu are. Îi spune lui-Jack că tocmai a suferit o extrem de vie... ba-haaa!... halucinaţie.
    - Sigur că da, spune Jack. Iepuraşi uriaşi. Du-mă la cea mai apropiată întâlnire a Alcoolicilor Anonimi.
    Apoi, când păşeşte pe drum, se uită iar spre orizontul sud-vestic Şi spre pâcla de fum de acolo. Un sat. Şi oare localnicii se tem când umbrele serii se apropie? Se tem de venirea nopţii? Se tem de creatura care le răpeşte copiii? Au ei nevoie de-un ţopilist? Sigur că da. Sigur că...
    Ceva stă aruncat pe drum. Jack se apleacă şi ridică o şapcă de baseball Milwaukee Brewers, cu totul nelalocul ei în această lume a iepurilor uriaşi, dar indiscutabil reală.
    Judecând după banda plastică de potrivire a mărimii din  spate, e şapca unui copil. Jack se uită înăuntru, ştiind ce va găsi, şi iat-o acolo, atent imprimantă pe cozoroc: TY MARSHALL.
    Şapca nu e aşa udă ca pantalonii săi, care sunt îmbibaţi de rouă dimineţii, însă nu e nici uscată. S-a aflat acolo, pe marginea drumului, crede el, încă de ieri.
    Presupunerea logică ar fi că răpitorul lui Ty l-a adus pe băiat pe aici, însă Jack nu crede asta. Poate că vibraţia remanentă este cea care face să apară un alt gând, o altă imagine: Pescarul, după ce l-a ascuns bine pe Ty, umblând pe acest drum de ţară. La subsuoară e-o cutie de pantofi împachetată şi decorată cu timbre false. Pe cap are şapca de baseball a lui Ty, stând mai mult în echilibru, pentru că e prea mică pentru Pescar. Totuşi, el nu vrea să schimbe banda de potrivire.
    Nu vrea ca Jack s-o confunde cu şapca unui om în toată firea, nici măcar pentru o secundă. Pentru că-l aţâţă pe Jack, îl invită pe Jack să intre în joc.
    - L-a luat pe băiat în lumea noastră, bâiguie Jack. A fugit cu el în lumea asta. L-a ascuns undeva la loc sigur, ca un păianjen care pune o muscă deoparte. Viu? Mort? Viu, cred. Apoi s-a dus acolo unde-a ascuns-o pe Irma, oriunde ar fi asta. I-a luat piciorul şi mi l-a adus mie. L-a adus prin lumea asta, apoi a sărit înapoi în lumea mea ca să-l lase în verandă. A pierdut şapca pe drum, poate? I-a căzut de pe cap?
    Nu prea crede. Crede că futangiul ăsta, lepădătura asta, jegosul ăla ţopăitor dintr-o lume în alta, a lăsat basca intenţionat. Ştia că, dacă Jack se va nimeri pe drumul acesta, o va găsi.
    Ţinând şapca la piept ca un fan al lui Miller Parker demonstrând respect pentru steag în timpul imnului naţional, Jack închide ochii și se concentrează. E mai uşor decât s-ar fi aşteptat, dar bănuieşte că unele lucruri nu le uiţi niciodată - cum să decojeşti o portocală, cum să mergi pe bicicletă, cum să sari dintr-o lume în alta.
    La un băiat ca tine-şa oricum nu-i trăb-un vin ieftin, îl aude pe vechiul său prieten Speedy Parker şi-n vocea lui Speedy e-o notă de ironie. În acelaşi timp, senzaţia aceea de vertij se răsuceşte din nou prin Jack. După o clipă, aude sunetul alarmant al unei maşini care se apropie.
    Păşeşte în spate şi, în acelaşi timp, deschide ochii. Zăreşte o frântură dintr-un drum asfaltat - drumul văii Norway, dar...
    Un claxon tună şi-un Ford vechi şi prăfuit trece în trombă pe lângă el, oglinda laterală din partea pasagerului ţâşnind la mai puţin de douăzeci de centimetri de nasul lui Jack Sawyer.
    Aer cald, din nou plin de vagul, dar înţepătorul iz al hidrocarburilor, îi scaldă obrajii şi fruntea, dimpreună cu vocea indignată a unui copil de fermier:
    - ...dracului din drum, găoază...
   - Nu-mi place să fiu făcut găoază de-un absolvent de la coada vacii, zice Jack pe cea mai bună imitaţie a sa a vocii lui Richard Raţionalu şi, chiar dacă, pentru a fi sigur, adaugă un Ba-haaa! bombastic, inima îi bubuie puternic. Mamă, aproape c-a sărit înapoi chiar în faţa timpului! Te rog, Jack, scuteşte-mă, zice Richard. Ai visat toată tărăşenia.
    Jack ştie mai bine. Chiar dacă se uită de jur împrejur absolut uluit, miezul sufletului său nu e deloc uluit, nu, nici cât negru sub unghie, încă are şapca, pentru început - şapca Brewers a lui Ty Marshall. Şi-apoi, podul de peste pârâul Tamarack e imediat după culmea următoare. În cealaltă lume, cea în care iepuri uriaşi ţopăiau pe lângă tine, a mers pe jos poate un kilometru şi jumătate. În aceasta, a parcurs cel puţin şase jumate.
    Aşa a fost înainte, îşi spune, aşa a fost atunci când Jacky avea şase ani. Când toată lumea trăia în California şi nimeni nu trăia altundeva.
    Dar asta nu-i bine. Cumva, nu e bine.
    Jack stă pe marginea drumului care era de pământ cu câteva secunde în urmă şi care acum e de asfalt, stă şi se uită în jos la şapca de baseball a lui Ty Marshall şi încearcă să-şi dea seama ce mai exact nu e bine şi cum nu e bine, ştiind că probabil nu-i va reuşi şmecheria. Toate acestea au fost cu mult timp în urmă şi, pe deasupra, s-a străduit mult să-şi îngroape evident bizarele amintiri din copilărie încă de când avea treisprezece ani. Mai mult de jumătate din viaţa sa, cu alte cuvinte. O persoană nu-şi poate dedica aşa mult timp uitării, apoi să pocnească brusc din degete şi să se aştepte...
    Jack pocneşte din degete. Spune dimineţii călduroase de vară:
    - Ce s-a întâmplat când Jacky avea şase ani?
    Şi-şi răspunde singur la întrebare.
    - Când Jacky avea şase ani, taţi cânta la saxofon. Dar ce înseamnă asta?
    - Nu taţi, zice imediat Jack. Nu taţi al meu. Dexter Gordon. Piesa se numea Daddy Played the Horn, taţi cânta la saxofon. Sau poate albumul.
    Stă acolo, clatină din cap, apoi încuviinţează.
    - Cântă. Taţi cântă. Taţi cântă la saxofon.
    Şi aşa, pur şi simplu, totu-i revine în amintire. Dexter Gordon cântând la combina stereo. Jacky Sawyer în spatele canapelei, jucându-se cu taxiul său londonez de jucărie, aşa de mulţumitor datorită greutăţii lui, care-l făcea cumva să pară mai real decât o jucărie. Tatăl lui şi tatăl lui Richard discutând. Phil Sawyer şi Morgan Sloat.
    Închipuie-ţi ce-ar fi tipul ăsta dincolo, spusese unchiul Morgan, iar aceea fusese prima aluzie pe care Jack Sawyer o prinsese despre Teritorii. Când Jacky avea şase ani, Jacky a prins de veste. Şi...
    - Când Jacky a avut doisprezece ani, Jacky chiar s-a dus acolo, spune el.
    Ridicol! trâmbiţează fiul lui Morgan. De-a dreptul... ba-haaa!... ridicol! Urmează să-mi spui că într-adevăr au fost oameni în cer!
    Dar înainte ca Jack să-i poată spune versiunii mentale a vechiului său amic asta sau orice altceva, soseşte o altă maşină. Aceasta opreşte lângă el. Uitându-se bănuitor pe geamul şoferului (expresia e una obişnuită, a aflat Jack, şi nu înseamnă nimic în sine) este Elvena Morton, menajera lui Henry Leyden.
    - Ce mama tuturor sfinţilor cauţi pe-acilea, Jack Sawyer? îl întreabă ea.
    El îi oferă un zâmbet.
    - N-am dormit prea bine, doamnă Morton. M-am gândit să fac o plimbărică şi să-mi limpezesc gândurile.
    - Şi-ntotdeauna când vrei să-ţi limpezeşti gândurile te plimbi prin rouă? întreabă ea, coborând privirea la jeanşii lui, care sunt uzi până la genunchi şi chiar puţin mai sus. Te-ajută asta?
    - Se pare că m-am pierdut în propriile-mi gânduri, se explică el.
    - Aşa se pare, zice ea. Urcă şi-o să te duc eu aproape până acasă. Doar dacă, desigur, nu mai ai nişte gânduri de limpezit.
    Jack simte nevoia să surâdă. A fost o poantă bună. Îi aminteşte de răposata lui mamă, de fapt. (Când o întreba fiul ei nerăbdător ce aveau la cină şi când va fi servită, Lily Cavanaugh răspundea uneori: „Băşini prăjite cu ceapă, budincă de vânt şi sos de aer la desert, vino şi serveşte-le la o murătură jumate.”)
    - Cred că mai bine de-atât nu o să-mi limpezesc azi gândurile, zice el şi dă ocol bătrânei Toyota maro a doamnei Morton.
    Pe scaunul pasagerului e-o pungă maronie din care ies lucruri înfrunzite. Jack o împinge în mijloc, apoi se aşază.
    - Nu ştiu dacă cine se trezeşte de dimineaţă departe ajunge, spune ea, pornind maşina, dar cumpărătorul care se trezeşte devreme ia cele mai bune verdeţuri de la Roy's, asta ţi-o pot zice. Pe deasupra, îmi place s-ajung acolo înaintea tândăloşilor.
    - Tândăloşi, doamnă Morton?
    Ea îi aruncă cea mai bună privire suspicioasă, cu ochii oţeliţi la colţuri, cu colţul drept al gurii lăsat în jos de parcă ar fi gustat ceva acru.
    - Ocupă locul de la tejghea şi discută despre Pescar încoace şi Pescar încolo. Cine ar putea fi, ce ar putea să fie - un suedez sau un polonez sau un irlandez - şi desigur ce-i  vor face ei când va fi prins, lucru care s-ar fi întâmplat deja de mult dacă la cârma situaţiei s-ar fi aflat oricine, numai cap-pătrat ăla de Dale Gilbertson nu. Aşa zic ei. E-uşor să vorbeşti când stai cu curu' la căldurică pe tabureţii lu’ Rob Soderholm, c-o cană de cafea într-o mână şi-o gogoaşă-n cealaltă. Io aşa cred. Sigur, juma' dintre ei au în buzunaru' de la spate cecul de şomaj, da' despre asta nu vor să vorbească. Tata obişnuia să zică: „Arată-mi un om care-i prea bun să strângă fânu-n iulie şi- o să-ţi arăt unu' care n-o să mişte-un deget nici tot restu'  anului.”
    Jack se aşază în scaunul pasagerului, cu genunchii proptiţi de bord, şi priveşte drumul cum le rămâne în urmă.
    Vor ajunge înapoi cât ai clipi. Pantalonii lui încep să se usuce şi el se simte ciudat de liniştit. Lucrul plăcut la Elvena Morton este că nu trebuie să participi la discuţie, pentru că ea-i bucuroasă să vorbească singură. Îi mai trece prin cam încă un lilysm. Despre o persoană foarte gureşă (unchiul Morgan, de pildă), era înclinată să spună că limba lui cutare este „prinsă la mijloc şi bate din ambele capete”.
    El rânjeşte slab şi ridică nepăsător mâna ca să-şi ascundă gura de doamna M. L-ar întreba ce e aşa comic, şi el ce i-ar putea răspunde? Că tocmai s-a gândit că limba ei e prinsă de la mijloc? Însă mai e comic şi felul în care gândurile şi amintirile se revarsă înapoi. Nu ieri a încercat s-o sune pe mama lui, uitând că e moartă? Asta i se pare acum un lucru pe care l-ar fi făcut într-o altă viaţă. Poate că era o altă viaţă.
    Dumnezeu ştie că nu mai pare acelaşi om care a coborât dimineaţă din pat, temător şi dominat de-un sentiment cel mai bine descris ca fiind „osânditor”. Se simte cu adevărat în viaţă pentru întâia oară de când... ei bine, de când Dale Gilbertson l-a adus tocmai pe drumul acesta, presupune el, şi i-a arătat căsuţa frumoasă care-i aparţinuse odinioară tatălui lui Dale.
    Între timp, Elvena Morton turuie mai departe.
    - Deşi recunosc şi că profit de orice scuză pentru a ieşi din casă atunci când începe cu Mongoloidul Nebun, zice ea.
    Mongoloidul Nebun e termenul cu care doamna Morton se referă la personajul şobolanul din Wisconsin al lui Henry.
    Jack încuviinţează înţelegător din cap, neştiind că peste puţine ore va întâlni un individ a cărui poreclă este Ungurul Nebun. Micile coincidenţe ale vieţii.
    - Întotdeauna dimineaţa devreme îşi pune-n cap să-l facă pe Mongoloidul Nebun, şi i-am spus: „Henry, dacă tre' să strigi aşa şi să spui lucruri îngrozitoare şi-apoi să pui muzica aia îngrozitoare cântată de puşti care n-ar fi trebui niciodată lăsaţi să se apropie de o tubă, darămite de-o chitara electrică, de ce-o faci dimineaţa, când ştii că-ţi strică tot restul zilei?” Şi aşa e, se alege c-o migrenă de patru ori din cinci când se preface că este Mongoloidul Nebun şi, până dup-amiază, stă întins în dormitor cu o pungă de gheaţă pe sărmana lui frunte şi, pe deasupra, în zilele alea nu îmbucă nimic la
prânz. Când verific a doua zi, uneori masa de seară nu mai e - o las întotdeauna în acelaşi loc în frigider, decât dacă nu-mi spune el că vrea să gătească singur -, dar de cele mai multe ori e încă acolo şi chiar şi când nu mai e cred că uneori o aruncă doar la gunoi.
    Jack mormăie. Mai mult nu trebuie să facă. Cuvintele ei îl învăluie şi el se gândeşte la cum va pune tenisul într-o pungă pentru dovezi, îl va mânui cu cleştii pentru foc, iar când o să-l ducă la secţia de poliţie, lanţul dovezilor va începe. Se gândeşte la cum trebuie să se asigure că nu mai e nimic în cutia de tenişi, şi să arunce o privire la hârtia de împachetat.
    Mai vrea să verifice şi pliculeţele alea de zahăr. Poate că e numele vreunui restaurant imprimat sub pozele cu păsări.
    Şansele sunt mici, dar...
    - Iar el zice: „Doamnă M., nu mă pot abţine. În unele zile mă trezesc pur şi simplu în pielea şobolanului. Şi, chiar dacă plătesc pentru asta mai târziu, am parte de atâta bucurie cât timp mă ţine pasa. O bucurie aşa mare!” Şi io l-am întrebat, i-am zis: „Unde-i bucuria într-o muzică despre copii care vor să-şi omoare părinţii şi să mănânce fetuşi şi să facă sex cu animale” - despre asta era vorba într-unu' dintre cântecele alea, Jack, am auzit limpede ca bună ziua - ”şi toate alea?” l-am întrebat, şi el a zis... Hopa, uite c-am ajuns.
    Au ajuns într-adevăr la aleea care oferă acces spre casa lui Henry. Mai departe cu cinci sute de metri se vede acoperişul locuinţei lui Jack. Camioneta sa Ram scânteiază senină în faţa casei. Nu-şi vede veranda, cu siguranţă nu poate vedea oroarea care zace pe scândurile ei, aşteptând să fie curăţată de cineva. Să fie curăţată în numele decenţei.
    - Te-aş putea duce chiar până acasă, zice ea. Chiar, ce-ar fi să te duc?
    Jack, gândindu-se la tenisul şi la mirosul de salam putred din jurul lui, zâmbeşte, clatină din cap şi deschide iute portiera pasagerului.
    - Se pare că totuşi mai am nişte gânduri de limpezit, spune.
    Femeia se uită la el cu acea expresie de suspiciune nemulţumită care de fapt este, suspectează Jack, iubire. Ea ştie că Jack a luminat viaţa lui Henry Leyden şi, fie şi numai pentru asta, el crede că ea îl iubeşte. Îi place să spere asta, în orice caz. Îi trece prin gând că femeia n-a spus nimic despre şapca de baseball pe care o are în mână, dar de ce s-o facă?
    În această parte de lume, oricine are cel puţin patru asemenea şepci.
    Porneşte de-a lungul drumului, cu părul fluturând (zilele când îşi făcea frizuri fistichii la Chez-Chet pe Rodeo Drive au trecut demult - aici suntem în ţinutul Coulee şi, când îşi aminteşte totuşi de păr, se lasă tuns de bătrânul Herb Roeper de pe Chase Street, de lângă Amvets), cu pas lung şi nepăsător ca de băiat. Doamna Morton se apleacă pe geam şi strigă după el:
    - Schimbă-ţi jeanşii ăia, Jack! Imediat ce intri în casă! Nu-i lăsa să se uşte pe tine! Aşa începe artrita!
    El ridică o mână fără să se întoarcă şi strigă înapoi:
    - Aşa-i!
    Cinci minute mai târziu, merge din nou pe propria sa alee din faţa casei. Cel puţin o vreme, teama şi depresia l-au părăsit. La fel şi surescitarea, ceea ce-i o uşurare. Ultimul lucru de care are nevoie un ţopilist e să intre valvârtej într-o anchetă în stare de surescitare.
    Când zăreşte cutia din verandă - şi hârtia de ambalaj, şi penele, şi tenisul de copil, să nu uităm de asta - Jack se întoarce cu gândul la doamna Morton citându-l pe acel mare înţelept Henry Leyden.
    Nu mă pot abţine. În unele zile mă trezesc pur şi simplu în pielea şobolanului. Şi, chiar dacă plătesc pentru asta mai târziu, am parte de atâta bucurie cât timp mă ţine pasa. O bucurie atât de mare!
    O bucurie atât de mare. Jack a simţit şi el asta din când în când în calitate de detectiv, uneori în timp ce ancheta scena unei crime, cel mai adesea în vreme ce chestiona un martor care ştia mai mult decât el sau ea spunea... iar asta e ceva ce Jack Sawyer ştie aproape întotdeauna, ceva ce adulmecă.
    Presupune că şi dulgherii simt bucuria aceea când lucrează deosebit de bine, arhitecţii când liniile sunt trasate Pe plan exact cum trebuie. Singura problemă e că cineva din French Landing (poate din unul dintre oraşele dimprejur, dar Jack pariază pe French Landing) încearcă bucuria aceea ucigând copii şi mâncând părţi din corpuşoarele lor.
    Cineva din French Landing, din ce în ce mai des, se trezeşte în pielea Pescarului.
    Jack intră în casă pe uşa din spate. Se opreşte în bucătărie să ia o cutie cu punguţe de mari dimensiuni, două pungi pentru gunoi, un făraş şi mătura de paie. Deschide compartimentul pentru făcut gheaţă al frigiderului şi umple una dintre pungile menajere cu jumătate dintre cuburi - în ceea ce-l priveşte pe Jack Sawyer, sărmanul picior al Irmei Freneau era aproape putrezit.
    Dă fuga în studioul său, de unde ia un carneţel cu foi galbene, un marker negru şi-un pix. În living, ia perechea mai scurtă de cleşti pentru foc. Şi, când se întoarce în verandă, şi-a lăsat în linii mari identitatea secretă de Jack Sawyer deoparte.
    Sunt un ŞOPILIST, îşi spune, zâmbind. Apărător al modului de viaţă american, prieten al ciungilor, ologilor şi morţilor.
    Apoi, uitându-se în jos la tenisul înconjurat de dezgustătorul lui norişor de putoare, zâmbetul i se şterge de pe faţă. Simte o doză din necuprinsul mister pe care l-am simţit şi noi atunci când am dat peste Irma în restaurantul abandonat dărâmat. Va face tot ce va putea să onoreze această rămăşiţă, exact cum am făcut şi noi tot ce am putut ca să onorăm copilul. Se gândeşte la autopsiile la care a asistat, la adevărata solemnitate care se ascunde în spatele glumelor şi cruzimilor de măcelărie.
    - Irma, tu eşti? întreabă cu voce joasă. Dacă eşti tu, ajută-mă acum. Vorbeşte-mi. E timpul ca morţii să-i ajute pe cei vii.
    Fără să se gândească la ce face, Jack îşi sărută degetele şi aruncă sărutul în jos, spre tenis. Îşi spune: Mi-ar plăcea să-l omor pe omul - sau fiinţa - care a făcut asta. Să-l spânzur de mâini, viu şi urlând, în vreme ce-şi umple pantalonii. Să-l trimit pe cealaltă lume în putoarea propriei sale dejecţii.
    Dar astfel de gânduri nu sunt onorabile, şi el le alungă.
    Prima punguţă e pentru tenisul cu rămăşiţa de picior înăuntru. Foloseşte cleştii. Sigilează punguţa. Scrie data pe ea cu markerul. Notează felul dovezii în carneţel cu pixul.
    Pune-l în punga menajeră în care se află gheaţa.
    A doua e pentru şapcă. Nu e nevoie de cleşti la asta; a atins deja obiectul. Îl pune în punguţă. O sigilează. Scrie data, notează felul dovezii în carneţel.
    A treia punguţă e pentru hârtia maro de împachetat. O ţine o clipă în lumină cu cleştii, examinând timbrele false.
    Sub fiecare imagine scrie PRODUS DE domino, nimic mai mult. Niciun nume de restaurant, nimic de felul ăsta. În punguţă cu ea. Sigileaz-o. Scrie data. Notează felul dovezii.
    Adună penele cu mătura şi făraşul şi le pune în a patra punguţă. În cutie mai sunt câteva pene. Ia cutia cu cleştii, aruncă penele dinăuntru în făraş, după care inima îi face un salt mare în piept, părând să se lovească de cutia toracică precum un pumn. E ceva scris pe fundul cutiei. A fost folosit acelaşi marker Sharpie pentru a alcătui aceleaşi litere nesigure. Şi oricine le-ar fi scris ştie cui se adresa. Nu lui Jack Sawyer cel din exterior; dacă ar fi fost aşa, el - Pescarul - i s-ar fi adresat fără-ndoială cu Hollywood.
    Mesajul acesta este adresat omului dinlăuntru şi copilului care a existat înainte ca Jack „Hollywood” Sawyer să fi fost măcar conceput ca idee.
    ÎNCEARCĂ LA ED'S EATS AND DOGS, ŢOPILISTULE. NEPRETINU' TĂU, PESCARUL.
    - Neprieten, murmură Jack. Da.
    Folosindu-se de cleşti, ridică de jos cutia şi-o pune în a doua pungă menajeră; nu are punguţe pentru dovezi suficient de mari pentru ea. Apoi strânge toate dovezile lângă el într-o grămăjoară ordonată.
    Treaba asta arată întotdeauna la fel, deopotrivă sinistră şi prozaică, fotografiile acelea pe care le vedeai în revistele despre crime adevărate.
    Se duce înăuntru şi formează numărul lui Henry. Se teme că-i va răspunde doamna Morton, însă cel care ridică receptorul e chiar Henry, slavă cerului. Pasa lui de-acum de şobolanism aparent i-a trecut, deşi nu întru totul; chiar şi la telefon, Jack aude bubuitul şi zăngănitul slab al „chitarelor electrice”.
    Cunoaşte bine Ed's Eats, spune Henry, dar de ce l-ar interesa pe Jack un loc ca acela?
    - Nu-i decât o dărâmătură acum; Ed Gilbertson a murit destul de demult şi unii oameni din French Landing ar spune că asta-i o binecuvântare, Jack. Locul ăla era un fief al ptomainei. O durere de stomac în aşteptare. Te-ai fi aşteptat să-l închidă comisia de sănătate publică, dar Ed avea relaţii. Pe Dale Gilbertson, de exemplu.
    - Erau rude? întreabă Jack şi, când Henry răspunde cu un: „Futu-i, sigur că da”, un lucru pe care prietenul lui nu l-ar spune niciodată în mod normal, Jack înţelege că, deşi Henry s-ar putea să fi scăpat de data asta de migrenă, şobolanul acela încă-i mai aleargă prin minte.
    Jack a mai auzit frânturi asemănătoare din George Rathbun ivindu-se din când în când, neaşteptate exultări rubiconde ieşite din gâtlejul slab al lui Henry, şi mai e şi felul în care Henry îşi ia deseori rămas-bun, aruncând câte-un Ding-dong sau Hodoronc-tronc peste umăr: acela nu-i decât şeicul, şarmul, şocul ieşind la suprafaţă pentru o gură de aer.
    - Unde se află, mai exact? întreabă el.
    - E greu de spus, răspunde Henry.
    Acum pare puţin iritat.
    - Pe lângă magazinul ăla cu unelte agricole... Goltz's? Din cate îmi amintesc, aleea e aşa lungă că ai putea-o numi de fapt drum de acces. Iar dac-o existat vreodată un indicator, a dispărut demult. Când Ed Gilbertson şi-a vândut ultimul chili-dog plin de microbi, Jack, tu probabil că era în clasa întâi. Despre ce-i vorba?
    Jack ştie că ceea ce se gândeşte să facă este ridicol judecat după standardele investigatorii normale - nu poţi să-l inviţi pe un civil la o scenă a crimei, mai ales nu la scena unui omor - însă aceasta nu-i o investigaţie normală. Are o dovadă pusă bine la păstrare pe care a recuperat-o dintr-o altă lume, cât de anormal e asta? Sigur că poate găsi demult sucombatul local Ed's Eats; cineva de la Goltz's îi va arăta fără-ndoială în ce direcţie s-o ia. Dar...
    - Pescarul tocmai mi-a trimis unul dintre tenişii Irmei Freneau, spune Jack. Cu piciorul Irmei încă-n el.
    Prima reacţie a lui Henry este o inspiraţie profundă, tăioasă.

                 - Henry? Te simţi bine?
    - Da.
    Vocea bărbatului e afectată de şoc, dar stăpânită.
    - Ce îngrozitor pentru fată şi mama ei.
    Face o pauză.
    - Şi pentru tine. Pentru Dale.
    Altă pauză.
    - Pentru oraşul ăsta.
    - Da.
    - Jack, vrei să te duc eu la Ed's?
    Henry poate face asta, Jack ştie. Simplu ca bună ziua. Hodoronc-tronc. Şi să fim serioşi - de ce l-a sunat pe Henry?
    - Da, răspunde el.
    - Ai sunat la poliţie?
    - Nu.
    O să mă întrebe de ce nu, iar eu ce-o să-i spun? Că nu vreau ca Bobby Dulac, Tom Lund şi toţi ceilalţi să se fâţâie pe-acolo, să-şi amestece mirosurile cu cel al făptaşului, până să am ocazia să-l miros eu însumi? Că nu am încredere că vreunul dintre ei nu va da totul peste cap, şi aici mă refer inclusiv la Dale?
    Dar Henry nu-l întreabă.
    - O să aştept la capătul aleii, spune el. Spune-mi doar când.
    Jack îşi calculează lucrurile pe care le mai are de făcut cu dovezile, lucruri care vor sfârşi prin dosirea tuturor în cutia căruciorului de pe platforma camionetei sale. Îşi aminteşte să ia cu el mobilul, care de obicei nu face decât să stea pe suportul de încărcare din birou. O să trebuiască să anunţe despre cele întâmplate imediat ce va fi văzut rămăşiţele Irmei la faţa locului şi va fi terminat acea vitală primă cercetare a scenei. Apoi, Dale şi băieţii lui n-au decât să vină. Să aducă şi fanfara liceului cu ei, dacă o să vrea.
    Aruncă o privire la ceasul de la încheietura mâinii şi vede că e aproape opt. Cum de s-a făcut atât de târziu aşa devreme? Distanţele sunt mai scurte în celălalt loc, asta-şi aminteşte, dar oare şi timpul se scurge mai repede? Sau, pur şi simplu, să fi pierdut el simţul trecerii lui?
    - Vin la opt şi un sfert, spune. Iar când ajungem la Ed's Eats, tu o să rămâi în camioneta mea ca un băiat cuminte până ce-o să-ţi spun că poţi să cobori.
    - Am înţeles, mon capitaine.
    - Ding-dong.
    Jack pune receptorul în furcă şi se întoarce în verandă.

               Lucrurile nu vor merge aşa cum speră Jack. Nu va avea parte de acea primă privire clară şi nu va simţi mirosul. De fapt, până-n după-amiaza aceasta, situaţia în French Landing, deja volatilă, va fi pe punctul de-a scăpa de sub control. Deşi sunt mulţi factori care acţionează aici, principala cauză a acestei ultime escaladări va fi Ungurul Nebun.
    În această poreclă se regăseşte o doză bună de umor provincial, cum ar fi să-i spui funcţionarului costeliv de la bancă Joe Uriaşul sau proprietarului de librărie purtător de ochelari trifocali Ochi de Vultur. Arnold Hrabowski, la înălţimea sa de un metru şaptezeci şi la cele şaizeci şi opt de kilograme, este cel mai pirpiriu bărbat de pe statul de plată al lui Dale Gilbertson.
    De fapt, este cea mai pirpirie persoană de pe statul de plată al lui Dale, căci şi Debbie Anderson, şi Pam Stevens îl depăşesc în greutate şi în înălţime (la un metru optzeci şi cinci, Debbi ar putea mânca papară de pe capul lui Arnold Hrabowski).
    Ungurul Nebun este de asemenea un tip aproape inofensiv, genul de individ care-şi tot cere iertare că dă amenzi indiferent de câte ori Dale i-a spus că asta-i o politică foarte găunoasă, şi care se ştie că îşi începe interogatoriile cu expresii nefericite precum: Scuzaţi-mă, dar mă întrebam...
    Prin urmare, Dale îl ţine la birou cât mai mult posibil, sau în centru, unde-l cunoaşte toată lumea şi
majoritatea îl tratează cu un respect absent. Face turul gimnaziilor din district în pielea Ofiţerului Prietenos. Micuţii, neştiind că primesc primele lor lecţii despre efectele nocive ale drogurilor de la Ungurul Nebun, îl adoră.
    Când ţine discursuri mai grave despre droguri, băutură şi conducere imprudentă la liceu, puştii moţăie sau şi trimit bileţele, deşi cred că maşina pe care o conduce, cumpărată din banii programului DARE de instruire cetăţenească în şcoli - un Pontiac jos, lucios, pe portierele căruia scrie SPUNEŢI NU - este foarte mişto. Una peste alta, ofiţerul Hrabowski este cam la fel de captivant ca un sandvici cu ton, fără maioneză.
    Dar în anii şaptezeci, vedeţi voi, a fost un aruncător-minune la echipa St Louis şi-apoi la Kansas City Royals, un individ foarte înfiorător, nimic de zis, şi numele lui era Al Hrabosky. În loc să intre de pe tuşă cum fac toţi jucătorii, el intra cu paşi ţanţoşi, şi, înainte să înceapă jocul (de obicei în repriza a noua, când bazele sunt pline-ochi şi jocul e la apogeu), Al Hrabosky se întorcea cu spatele la adversar, lăsa privirea în pământ, strângea pumnii şi lovea o dată, foarte tare, în aer cu ei, ridicându-şi moralul. Apoi se întorcea cu faţa şi începea să arunce mingi cu adevărat rapide, dintre care multe la câţiva centimetri de bărbiile celor cu bâta în mână.
    Era desigur numit Ungurul Nebun, şi până şi un orb vedea că era cel mai bun aruncător din liga profesionistă. Şi desigur că Arnold Hrabowski e cunoscut acum, trebuie să fie cunoscut, drept Ungurul Nebun. În urmă cu câţiva ani, a încercat chiar şi să-şi lase o mustaţă a la Fu Manchu, aşa cum avea faimosul aruncător. Dar în vreme ce mustaţa lui Al Hrabosky era la fel de înfiorătoare ca însemnele de război Zulu, a lui Arnold provoca doar chicoteli - o asemenea mustaţă să apară pe chipul acela blajin de contabil, numai imaginaţi-vă! -, aşa că şi-a ras-o.
    Ungurul Nebun din French Landing nu e-un tip rău; face atât cat in stă în puteri şi, în împrejurări normale, asta înseamnă atât cât trebuie. Însă acestea nu sunt zile normale în French Landing, acestea sunt alunecoasele zile ale alunecării, zilele abbalah-opopanax, şi el este exact genul de ofiţer de care se teme Jack. Iar în această dimineaţă, el chiar dacă fără să vrea, va face dintr-o situaţie rea una mult mai rea.

            Apelul de la Pescar vine pe telefonul de urgenţe 911 la opt şi zece dimineaţa, în timp ce Jack termină de luat notiţe în carneţelul său cu foi galbene şi Henry merge încet spre capătul aleii sale, mirosind dimineaţa de vară cu mare plăcere în pofida umbrei pe care veştile lui Jack a aruncat-o peste mintea sa. Spre deosebire de unii dintre ofiţeri (Bobby Dulac, de pildă), Ungurul Nebun citeşte textul de lângă telefonul de urgenţe cuvânt cu cuvânt.
    ARNOLD HRABOWSKI: Bună, aici Departamentul de Poliţie French Landing, ofiţerul Hrabowski la telefon. Aţi format 911. Aveţi o urgenţă?
    [Sunet ininteligibil... dres de voce?]
    A.H.: Alo? Aici ofiţerul Hrabowski, pe linia 911. Aveţi...
    APELANT: Salut, cur belit.
    A.H.: Cine vorbeşte? Aveţi o urgenţă?
    A.: Voi aveţi o urgenţă. Nu eu. Voi.
    A.H.: Cu cine vorbesc, vă rog?
    A.: Cu cel mai groaznic coşmar al tău.
    A.H.: Domnule, vă pot cere să vă declinaţi identitatea?
    A.: Abbalah. Abbalah-dun. [Transcriere fonetică.]
    A.H.: Domnule, nu...
    A.: Sunt Pescarul.
    [Tăcere.]
    A.: Care-i problema? Eşti speriat? Aşa şi trebuie.
    A.H.: Domnule. A, domnule. Există pedepse pentru false...
    A.: Există bice-n iad şi lanţuri în şaiol. [Apelantul s-ar putea să. spună Seol”.]
    A.H.: Domnule, dacă mi-aţi putea spune numele...
    A.: Numele meu este legiune. Numărul meu este mult. Sunt un şobolan sub podeaua universului. Robert Frost a spus asta. [Apelantul râde.]
    A.H.: Domnule, dacă rămâneţi la aparat, vi-l pot da pe şeful meu.
    A.: Taci şi cască urechile, cur belit. Se înregistrează ce zic? Sper că da. Aş putea beşteli [Apelantul s-ar putea să spună „bruia”, dar cuvântul e indistinct.] dacă aş vrea, dar nu vreau asta.
    A.H.: Domnule, eu...
    A.: Linge-mi scrotu', maimuţă. Am lăsat una şi m-am săturat să aştept s-o găsiţi. Încercaţi la Ed's Eats and Dogs. S-ar putea să fie puţin putridă acu', da' când era nouă, era foarte [Apelantul prelungeşte litera r, transformând cuvântul în „foarrrte”] gustoasă.
    A.H.: Unde sunteţi? Cine vorbeşte? E cumva o glumă...
    A.: Spune-i ţopilistului că-l salut.
    Când a început apelul, pulsul Ungurului Nebun îşi vedea perfect liniştit de cele şaizeci şi opt de bătăi normale pe minut.
    Când se încheie la opt şi douăsprezece minute, ceasornicul lui Arnold Hrabowski a lua-o razna. E palid. La jumătatea apelului, s-a uitat la afişajul cu identitatea apelantului şi a notat numărul de acolo cu o mână care îi tremura atât de tare, încât cifrele s-au lăbărţat în sus şi-n jos pe trei rânduri în carneţel. Când Pescarul închide şi el aude sunetul liniei libere, Hrabowski e atât de tulburat, că încearcă să sune înapoi de pe telefonul roşu, uitând că 911 permite doar primirea de apeluri. Degetele sale lovesc carcasa de plastic neted a telefonului şi aruncă receptorul în furcă, înjurând speriat. Se uită la el de parcă l-ar fi muşcat.
    Hrabowski apucă receptorul telefonului negru de lângă cel pentru 911, dă să formeze numărul de la care a fost sunat, însă degetele îl trădează şi nimeresc două cifre deodată.
    Bărbatul înjură din nou, şi Tom Lund, trecând pe-acolo cu o cană de cafea, spune:
    - Care-i problema, Arnie?
    - Cheamă-l pe Dale! strigă Ungurul Nebun, speriindu-l pe Tom atât de tare, că-şi varsă cafea peste degete. Spune-i să vină aici acuma!
    - Ce dracu' te-a apu...
    - ACUMA, fir-ar să fie!
    Tom se mai uită o clipă la Hrabowski, cu ochi mari, cu sprâncenele ridicate, apoi se duce să-i spună lui Dale că Ungurul Nebun Pare să fi înnebunit de-adevăratelea.
    Când încearcă a doua oară, Hrabowski reuşeşte să formeze numărul. Sună. Şi mai sună de câteva ori.
    Dale Gilbertson apare, ţinând şi el în mână o cană de cafea. Sub ochi are umbre întunecate, iar liniile de la colţurile gurii sale sunt mult mai pronunţate ca de obicei.
    - Arnie? Care-i...
    - Ascultă ultima convorbire telefonică, zice Arnold Hrabowski. Cred că era... alo!
    Acest din urmă cuvânt iese lătrat. Bărbatul se apleacă în faţă în spatele mesei de dispecerat şi împrăştie hârtiile care încotro.
    - Alo, cu cine vorbesc?
    Ascultă.
    - E poliţia, uite cine e. Ofiţerul Hrabowski, FLPD. Acuma spune-mi tu. Cine eşti?
    Dale, între timp, şi-a pus căştile pe cap şi ascultă, cu groază crescândă, cel mai recent apel venit pe firul de 911 al French Landingului. Dumnezeule mare, îşi spune. Primul său impuls - primul absolut - este să-l sune pe Jack Sawyer şi să-i ceară ajutorul. Să-l ceară în gura mare, ca un copilaş cu mâna prinsă la uşă. Apoi îşi spune să-şi vină în fire, că asta e datoria lui, că-i place sau nu, şi-ar fi bine să-şi vină în fire şi să-ncerce s-o facă. Pe deasupra, Jack s-a dus la Arden cu Fred Marshall s-o viziteze pe soţia nebună a lui Fred. Cel puţin, ăsta era planul.
    Până una-alta, poliţiştii se adună în jurul biroului de recepţie: Lund, Tcheda, Stevens. Ce vede Dale când se uită la ei e doar ochi mari şi feţe palide, uluite. Iar cei de pe teren? Cei aflaţi acum în afara serviciului? Deloc mai bine. Cu excepţia lui Bobby Dulac, deloc mai bine. Simte disperare şi, totodată, oroare. O, ăsta-i un coşmar. Un camion fără frâne rulând pe deal în jos către curtea aglomerată a unei şcoli.
    Îşi dă jos căştile, făcându-şi o tăietură mică lângă ureche fără să simtă.
    - De unde a venit? îl întreabă pe Hrabowski.
    Ungurul Nebun a închis telefonul şi acum nu face decât să şadă acolo, înmărmurit. Dale îl prinde de umeri şi-l scutură.
    - De unde a venit?
    - De la 7-Eleven, răspunde Ungurul Nebun, şi Dale îl aude pe Danny Tcheda cum icneşte. Nu foarte departe de locul unde a dispărut bicicleta băiatului familiei Marshall, cu alte cuvinte. Tocmai am discutat cu domnul Rajan Patel, vânzătorul din tura de zi. Spune că numărul corespunde cu telefonul public din faţa magazinului.
    - A văzut cine a l-a folosit?
    - Nu. Era în spate, prelua o livrare de bere.
   - Eşti sigur că Patel însuşi nu a...
    - Mda. Omul are accent indian. Pronunţat. Tipul de la 911... Dale, l-ai auzit şi tu. Părea să fie oricine.
    - Ce se întâmplă? întreabă Pam Stevens.
    Însă are o bănuială; cu toţii au. Totul e o chestiune de detalii.
    - Ce s-a întâmplat?
    Pentru că e cea mai rapidă cale de a-i informa, Dale pune din nou înregistrarea convorbirii telefonice, de data asta pe difuzor. În tăcerea împietrită care urmează, Dale spune:
    - Mă duc la Ed's Eats. Tom, tu vii cu mine.
    - Da, domule! zice Tom Lund.
    Pare aproape bolnav de încântare.
    - Să mai vină după mine alte patru patrule.
    Mare parte din mintea lui Dale e îngheţată; treburile acestea procedurale patinează ameţitor pe gheaţă. Mă descurc bine cu procedura şi organizarea, îşi spune. Am puţine probleme numai cu prinderea blestematului ăluia de ucigaş psihopat.
    - Toate perechile. Danny, tu şi Pam în prima. Plecaţi la cinci minute după mine şi Tom. Cinci minute numărate la secundă, şi fără girofar sau sirenă. O să păstrăm tăcerea atât cât putem.
    Danny Tcheda şi Pam Stevens se uită unul la celălalt, încuviinţează, apoi îl privesc din nou pe Dale. Dale se uită la Arnold „Ungurul Nebun” Hrabowski. Mai alege trei perechi, încheind cu Dit Jesperson si Bobby Dulac. Bobby e singurul de care într-adevăr e nevoie să fie acolo; ceilalţi sunt doar ca o asigurare şi - să dea Domnul să nu fie necesar - pentru controlul mulţimii. Toţi vor trebui să pornească la intervale de cinci minute.
    - Lasă-mă şi pe mine să vin, se roagă Arnie Hrabowski. Haide, şefu', ce spui?
    Dale deschide gura să spună că vrea ca Arnie să rămână pe poziţie, dar apoi vede privirea plină de speranţă din ochii aceia cafenii, apoşi. Până şi-n profunda sa nelinişte, Dale nu se poate opri să nu reacţioneze la asta, măcar puţin. Pentru Arnie, viaţa de poliţist înseamnă prea des să stea pe trotuar atunci când parada trece pe stradă.
    Halal paradă, îşi spune el.
    - Să-ţi zic cum facem, Am, spune el. Când termini cu telefoanele, sun-o pe Debbi. Dacă o convingi să stea în locul tău la secţie, poţi veni la Ed's.
    Arnold clatină bucuros din cap şi Dale aproape că zâmbeşte. Ungurul Nebun o va aduce pe Debbi la secţie până la nouă şi jumătate, bănuieşte el, chiar dacă va trebui s-o târască de păr ca Alley Oop, personajul de benzi desenate.
    - Cu cine fac pereche, Dale?
    - Vino singur, zice Dale. Cu maşina programului DARE, ce zici? Dar, Arnie, dacă părăseşti biroul ăsta fără să-ţi ţină cineva locul din clipa când ai plecat, de mâine poţi să-ţi cauţi alt serviciu.
    - O, nu-ţi face griji, zice Hrabowski şi, ungur sau nu, cu toată surescitarea lui vorbeşte ca un zve-dez.
    Şi nici nu-i surprinzător lucrul ăsta, dat fiind că Centralia, unde a crescut, a fost cunoscut odinioară ca Swede Town, Oraşul Suedez.
    - Haide, Tom, zice Dale. O să luăm trusa de dovezi în...
    - Ăă... Şefu'?
    - Ce-i, Arnie?
    Vrând să spună, desigur: Ce mai e acum?
    - Să-i sun pe tipii ăia de la poliţia statală, Brown şi Black?
    Danny Tcheda şi Pam Stevens pufnesc. Tom zâmbeşte.
    Dale nu face nici una, nici alta. Inima sa, deşi micită, se micşorează şi mai mult. Suntem în casa piticilor, doamnelor şi domnilor - speranţele false sunt la stânga, cauzele pierdute la dreapta. Ultima oprire, toată lumea afară.
    Perry Brown şi Jeff Black. A uitat de ei, ce ciudat. Brown şi Black, care acum aproape cu siguranţă că-i vor lua cazul.
    - Sunt încă la Paradise Motel, continuă Ungurul Nebun, deşi cred că tipul de la FBI s-a întors în Milwaukee.
    - Eu...
    - Şi districtul, o ţine Ungurul una şi bună. Să nu uităm de ei. Vrei să sun mai întâi la medicina legală sau după furgoneta de prelevare a dovezilor?
    Furgoneta de prelevare a dovezilor e un Ford Econoline albastru, echipat cu de toate, de la ghips cu uscare rapidă pentru prelevarea amprentelor de roţi şi până la un studio video ambulant. Lucruri la care Poliţia French Landing nu va avea niciodată acces.

              Dale rămâne locului, cu capul în pământ, uitându-se deprimat la podea. Îi vor lua cazul. Asta e limpede cu fiecare cuvânt pe care-l rosteşte Hrabowski. Şi, brusc, îşi doreşte să fie numai şi numai al lui. Oricât de mult îl urăşte şi oricât de tare îl sperie, vrea cazul din toată inima. Pescarul e un monstru, însă nu e un monstru al districtului, un monstru al statului sau un monstru al Biroului Federal de Investigaţii.
    Pescarul e un monstru al French Landingului, monstrul lui Dale Gilbertson, şi el vrea să păstreze cazul din motive ce n-au nicio legătură cu prestigiul personal şi nici chiar cu problema practică a păstrării slujbei. Îl vrea pentru că Pescarul e o ofensă adusă tuturor lucrurilor pe care Dale le vrea şi de care are nevoie şi în care crede. E vorba de lucruri pe care nu le poţi spune cu voce tare fără să sune dulceag şi stupid, dar, cu toate acestea, sunt lucruri adevărate. Simte o bruscă, prostească furie pe Jack. Dacă Jack ar fi venit la bord mai devreme, poate că...
    Iar dacă dorinţele ar fi cai, pomanagiii ar fi călăreţi.
    Trebuie să anunţe districtul, fie şi numai pentru a-l aduce pe medicul legist la locul faptei, şi trebuie să anunţe şi poliţia statală, prin reprezentanţii ei, detectivii Brown şi Black. Nu însă înainte să arunce o privire la ce este acolo, pe câmpul din spatele magazinului lui Goltz. La ce a lăsat Pescarul.
    Pentru Dumnezeu, nu înainte de asta. Şi poate mai are o ultimă şansă împotriva bastardului.
    - Trimite-i pe băieţi la drum la intervale de cinci minute - îl îndeamnă el -, aşa cum ţi-am spus. Apoi adu-o pe Debbi la dispecerat. Pune-o pe ea să sune la stat şi district.
    Chipul nedumerit al lui Arnold Hrabowski îl face pe Dale să-i vină să urle, dar, cumva, îşi păstrează calmul.
    - Vreau să am un avans.
    - O, face Arnie, după care, când chiar pricepe ideea: Oo!
    - Şi să nu spui nimănui altcuiva în afară de oamenii noştri despre apel sau despre reacţia noastră. Nimănui. Nu trebuie să provocăm panică. Ai înţeles?
    - Absolut, şefu', zice Ungurul.
    Dale aruncă o privire la ceas: opt şi douăzeci şi şase de minute.
    - Haide, Tom, zice. Să ne punem în mişcare. Tempus fugit.

              Ungurul Nebun n-a fost niciodată mai eficient, iar lucrurile intră pe făgaşul lor ca într-un vis. Până şi Debbi Anderson nu obiectează când e chemată la dispecerat. Şi totuşi, în tot acest timp, vocea de la telefon nu-i mai iese din cap. Aspră, răguşită, cu o urmă vagă de accent - de genul celui pe care oricine locuieşte în partea asta de lume îl are. Nimic ieşit din comun cu asta. Şi totuşi nu-i dă pace. Nu faptul că tipul i-a spus cur belit - i s-au spus lucruri mult mai rele, lucruri venite din partea beţivilor de sâmbătă seară -, ci unele dintre celelalte treburi.
    Există bice-n iad şi lanţuri în şaiol. Numele meu este legiune. Treburi de felul ăsta. Şi abbalah. Ce să fie un „abbalah”? Arnold Hrabowski nu ştie.
    Ştie doar că numai felul cum îi răsună în minte îl face să-i fie rău şi-l sperie. E ca un cuvânt dintr-o carte tainică, de genul acelora pe care le foloseşti pentru a invoca un demon.
    Când îl apucă tremuricii, numai o singură persoană poate să-l scape de ei, iar aceea este soţia sa. Ştie că Dale l-a avertizat să nu spună nimănui despre cele ce se întâmplau, şi el înţelege de ce, dar cu siguranţă şeful nu se referea la Paula.
    Sunt căsătoriţi de douăzeci de ani, şi ca Paula nu există alt om pe lume. Ea e completarea lui. Aşa că (mai mult ca să risipească gravul caz de tremurici decât ca să bârfească; să-i oferim lui Arnold măcar atâta credit) Ungurul Nebun face crunta greşeală de-a se încrede în discreţia soţiei sale. O sună pe Paula şi-i spune că a vorbit cu Pescarul în urmă cu nici o jumătate de oră. Da, într-adevăr, cu Pescarul! Îi spune despre cadavrul care se crede că-i aşteaptă pe Dale şi Tom Lund la Ed's Eats. Ea îl întreabă dacă se simte bine. Vocea îi tremură de uluire şi surescitare, iar Ungurul Nebun găseşte că ăsta e un lucru cât se poate de satisfăcător, dat fiind că şi el se simte surescitat şi uluit.
    Mai vorbesc o vreme, iar când Arnold închide, se simte mai bine. Teroarea provocată de vocea aceea hârşâită şi ciudat ştiutoare de la telefon a mai dispărut.
    Paula Hrabowski este discreţia întruchipată, sufletul însuşi al discreţiei. Le spune doar celor mai bune două prietene ale ei despre telefonul pe care Arnie l-a primit de la Pescar şi despre cadavrul de la Ed's Eats, şi le cere să jure că vor păstra secretul. Amândouă spun că nu vor sufla niciodată o vorbă nimănui, şi acesta e motivul pentru care, o oră mai târziu, chiar înainte ca poliţia statală şi tipii de la departamentul de medicină legală al districtului să fi fost sunaţi, toată lumea ştie că poliţia a găsit un măcel la Ed's Eats. Şase copii omorâţi.
    Poate mai mulţi.

                                            10.

                În timp ce patrula la volanul căreia se află Tom Lund avansează de-a lungul Third Street către Chase - cu girofarurile adormite, cu sirena amuţită -, Dale îşi scoate portmoneul şi începe să scotocească prin amalgamul de acolo: cărţi de vizită primite de la tot soiul de oameni, câteva fotografii cu urechi de măgar, fâşiuţe împăturite de hârtie. Pe una dintre acestea din urmă găseşte ce-l interesează.
    - Ce faci, şefu'? întreabă Tom.
    - Nu e problema ta. Tu condu acolo.
    Dale ia telefonul din stativul lui de pe consola de bord, face o grimasă şi şterge urmele de zahăr pudră căzut de pe gogoaşa cuiva, apoi, fără mari speranţe, formează numărul de mobil al lui Jack Sawyer. Când, la al treilea țârâit, i se răspunde, începe să zâmbească, însă zâmbetul i se metamorfozează într-o încruntare de nedumerire. Cunoaşte vocea aceea şi-ar trebui s-o recunoască, dar...
    - Alo? zice persoana care se pare că a răspuns la mobilul lui Jack. Vorbeşte acum, oricine ai fi, ori pe veci să păstrezi tăcerea.
    Apoi Dale ştie. Ar fi ştiut imediat dacă s-ar fi aflat acasă sau la birou, însă în împrejurările de acum...
    - Henry? zice el, ştiind că sună aiurea, dar neputându-se înfrâna. Unchiule Henry, tu eşti?
    Jack îşi conduce camioneta peste podul Tamarack, când mobilul din buzunarul pantalonilor îşi începe ţiuitul lui sâcâitor. Îl scoate şi loveşte cu el dosul palmei lui Henry.
    - Ocupă-te tu de asta, zice. Telefoanele mobile îţi dau cancer la creier.
    - Lucru care-i în ordine pentru mine, dar nu şi pentru tine.
    - Mai mult sau mai puţin, mda.
    - Asta-mi place mie la tine, Jack, zice Henry, şi deschide telefonul cu o mişcare nonşalantă din încheietură. Alo?
    Şi, după o pauză:
    - Vorbeşte acum, oricine ai fi, ori pe veci să păstrezi tăcerea.
    Jack îi aruncă o privire, apoi întoarce ochii la drum. Se apropie de magazinul lui Roy, locul de unde cumpărătorul care se trezeşte de dimineaţă ia cele mai bune verdeţuri.
   - Da, Dale. Sunt într-adevăr stimatul tău...
    Henry ascultă, încruntându-se puţin şi zâmbind puţin.
    - Sunt în maşina lui Jack, cu Jack, zice. George Rathbun nu lucrează în dimineaţa asta pentru că KDCU transmite Maratonul de Vară din La Riv...
    Mai ascultă o vreme, apoi spune:
    - Dacă-i un Nokia - şi aşa mi se pare, după cum se aude -, atunci e mai degrabă digital, nu analog. Aşteaptă.
    Se uită la Jack.
    - Mobilul tău, zice. E-un Nokia?
   - Da, dar de ce...
    - Pentru că telefoanele digitale se presupune că sunt mai greu de interceptat, spune Henry, şi se întoarce la aparat. E digital, şi-o să ţi-l dau pe el. Sunt sigur că Jack poate explica totul.
    Îi dă telefonul, îşi împreunează cuminte mâinile în poală şi se uită pe geam exact cum ar face-o dacă ar admira peisajul.
    Şi poate că asta face, gândeşte Jack. Poate că, în cine ştie ce fel ciudat, chiar asta face.
    Trage pe marginea Autostrăzii 93. Nu-i plac telefoanele mobile din principiu - brăţări ale sclaviei de secol XXI, aşa le consideră -, însă dispreţuieşte de-a dreptul să conducă şi, în acelaşi timp, să vorbească la unul. Pe deasupra, Irma Freneau nu pleacă nicăieri în dimineaţa asta.
    - Dale? zice el.
    - Unde eşti? întreabă poliţistul, şi Jack ştie imediat că Pescarul şi-a mai făcut de lucru pe undeva. Sper numai să nu fie vorba de încă un copil mort, gândeşte el. Nu asta, nu deja, te rog. Cum de eşti cu Henry? E şi Fred Marshall cu voi?
    Jack îi spune despre schimbarea de plan şi e pe cale să meargă mai departe, când Dale îl întrerupe.
    - Orice faci acum, vreau să-ţi mişti curu' la un loc pe nume Ed's Eats and Dawgs, lângă Goltz's. Te poate ajuta Henry să-l găseşti. Pescarul a sunat la secţie, Jack. A sunat la 911. Ne-a spus că trupul Irmei Freneau e acolo. Ei, nu în atâtea cuvinte, dar a folosit totuşi genul feminin.
    Dale nu se bâlbâie, nu tocmai, dar nici departe nu e. Jack observă asta aşa cum orice bun clinician ar observa simptomele unui pacient.
    - Am nevoie de tine, Jack. Chiar am...
    - Într-acolo ne îndreptam şi noi, spune Jack încet, deşi în acest moment nu se îndreaptă spre nicăieri, ci stau doar pe marginea drumului în vreme ce, din când în când, mai trece câte-o maşină pe lângă ei.
    - Cum?
    Sperând că Dale şi Henry au dreptate cu privire la virtuţile tehnicii digitale, Jack îi spune şefului poliţiei din French Landing despre ce primise în acea dimineaţă, conştient că Henry, deşi încă se uită pe geam, stă cu urechile ciulite. Îi spune lui Dale că şapca lui Ty Marshall era deasupra cutiei în care se aflau penele şi piciorul Irmei.
    - Drăcia... zice Dale, cu răsuflarea tăiată. Drăcia dracului!
   - Spune-mi ce ai făcut tu, îl îndeamnă Jack, şi Dale îi spune. Sună destul de bine - până acum, cel puţin -, dar lui Jack nu-i place partea cu Arnold Hrabowski. Ungurul Nebun i-a lăsat impresia genului de individ care nu va reuşi niciodată să se comporte ca un poliţist adevărat, oricât de mult s-ar strădui s-o facă. În Los Angeles, obişnuiau să-i numească pe cei ca Arnie Hrabowski gogoşi necoapte.
    - Dale, ce ştii despre telefonul de la magazinul 7-Eleven?
    - E-un telefon public, zice Dale, adresându-se parcă unui copil.
   - Da, dar ar putea exista amprente, spune Jack. Adică, vor fi catralioane de amprente, însă cei de la laborator le pot depista pe cele mai proaspete. Fără bătăi de cap. S-ar putea să fi purtat mănuşi, dar poate că n-a făcut-o. Dacă, pe lângă că le scrie părinţilor, mai lasă şi mesaje şi cărţi de vizită, a trecut la Nivelul Doi. Nu-i mai ajunge doar să ucidă. Acum vrea să vă joace pe degete. Să se joace cu voi. Poate că vrea chiar să fie prins şi oprit, ca Fiul lui Sam.
   - Telefonul. Amprente proaspete pe telefon.
    Dale pare grav umilit, iar asta îi face inima lui Jack să se strângă.
   - Jack, nu mă descurc. Sunt pierdut.
    Acesta-i un lucru care la Jack alege să nu răspundă. În schimb, spune:
    - Pe cine ai care se poate ocupa de telefon?
    - Dit Jesperson şi Bobby Dulac, cred.
    Bobby, îşi spune Jack, e prea bun ca să-l ţină prea mult timp ocupat la magazinul 7-Eleven din afara oraşului.
    - Pune-i doar să împrejmuiască telefonul cu panglică galbenă şi să discute cu tipul de serviciu. După aia pot veni şi ei la locul faptei.
    - Bine.
    Dale ezită, apoi pune o întrebare. Înfrângerea care se simte în ea, senzaţia de aproape completă anulare a autorităţii, îl întristează pe Jack.
    - Altceva?
    - Ai sunat la poliţia statală? La district? Tipul ăla de la FBI ştie? Ăla care crede că seamănă cu Tommy Lee Jones?
    Dale pufneşte.
    - Ăă... de fapt, am hotărât să nu anunţ pe nimeni o vreme.
    - Bun aşa, zice Jack, şi satisfacţia primară din vocea lui îl face pe Henry să abandoneze oarba sa contemplare a priveliştii şi să se întoarcă spre prietenul său, cu sprâncenele ridicate.

                 Să ne înălţăm din nou - pe aripi ca de vultur, cum ar spune reverendul Lance Hovdahl, pastorul luteran din French Landing - şi să zburăm de-a lungul panglicii negre a Autostrăzii 93, înapoi spre oraş. Ajungem la Route 35 şi cotim la dreapta.
    Aproape, pe partea dreaptă, se află poteca năpădită de ierburi care nu duce la aurul ascuns al unui balaur sau la minele secrete ale piticilor, ci la acea deosebit de neplăcută casă neagră. Puţin mai departe vedem domul futurist al clădirii Goltz (ei bine... futurist, cel puţin, a părut în anii şaptezeci). Toate reperele noastre sunt la locul lor, inclusiv poteca năpădită de buruieni care se deschide brusc, la stânga, din drumul principal. Acesta e drumeagul care duce la ruinele demult defunctului palat al plăcerilor vinovate al lui Ed Gilbertson.
    Să ne aşezăm pe firul de telefon de cealaltă parte a potecii.
    Bârfele ie gâdilă picioruşele de pasăre: Myrtle Harrington, prietena Paulei Hrabowski, dă vestea despre cadavrul (sau cadavrele) de la Ed's lui Richie Bumstead, care, la rândul lui, i-o va da lui Beezer St Pierre, îndureratul tată şi conducătorul spiritual al Thunder Five. Aceste voci călătoare prin fir probabil că n-ar trebui să ne bucure, dar ne bucură.
    Bârfa e fără-ndoială o treabă urâtă, însă chiar înviorează spiritul uman.
    Acum, dinspre vest vine patrula cu Tom Lund la volan şi Dale Gilbertson în scaunul pasagerului. Iar dinspre est vine camioneta Ram de culoarea vinului de Burgundia a lui Jack.
    Ajung în acelaşi timp la ieşirea de pe autostradă care duce la Ed's. Jack îi face semn lui Dale s-o ia înainte, apoi îl urmează.
    Noi ne ridicăm în aer, zburăm deasupra şi apoi înaintea lor.
    Ne aşezăm pe ruginita pompă de benzină Esso ca să urmărim desfăşurarea evenimentelor.

                Jack înaintează încet de-a lungul aleii către clădirea pe jumătate prăbuşită care se înalţă într-un crâng de ierburi înalte şi splinuţă. Caută un semn al trecerii cuiva şi nu vede decât urmele proaspete lăsate de maşina de poliţie a lui Dale şi Tom.
    - Suntem singuri aici, îl informează pe Henry.
    - Da, dar pentru cât timp?
    Nu pentru mult, ar fi fost răspunsul lui Jack, dacă s-ar fi obosit să dea unul. În schimb, opreşte lângă maşina lui Dale şi se dă jos. Henry coboară geamul, dar rămâne pe poziţie, aşa cum i s-a ordonat.
    Ed's a fost odată o clădire simplă din lemn cam de lungimea unui vagon de marfă al Burlington Northern şi cu acoperişul plat al unui asemenea vagon. Din capătul sudic puteai cumpăra îngheţată de la una dintre cele trei ferestruici.
    Din cel nordic puteai lua un hotdog scârbos sau o şi mai scârboasă porţie de peşte şi cartofi prăjiţi la pachet. În mijloc era un mic restaurant cu o tejghea şi scaune fără spătar, cu şezutul roşu. Acum, capătul sudic e complet prăbuşit, probabil sub greutatea zăpezii. Toate geamurile au fost sparte.
    Sunt câteva graffitiuri - cutare sau cutare suge puia, am futut-o pe Patty Jarvis pân-a urlat, TROY IUBĂŞTE PÂ MARYANN - dar nu atât de multe cât s-ar fi aşteptat Jack.
    Toate scaunele, mai puţin unul, au fost furate. Greierii sporovăiesc în iarbă. Sunt zgomotoşi, însă nu la fel de zgomotoşi ca muştele dinăuntrul restaurantului ruinat. Acolo sunt o mulţime de muşte, un adevărat congres al muştelor în plină desfăşurare. Şi...
    - Simţi mirosul? îl întreabă Dale.
    Jack încuviinţează. L-a mai simţit o dată azi, dar acum e mai rău. Pentru că aici e mai mult din Irma care să împrăştie putoare. Mult mai mult decât ar încăpea într-o cutie de pantofi.
    Tom Lund a scos o batistă şi îşi şterge faţa lată, contorsionată. E cald, dar nu destul de cald pentru ca asta să fie cauza transpiraţiei care-i şiroieşte de pe faţă şi frunte.
    Iar pielea i-e lăptoasă.
    - Ofiţere Lund, zice Jack.
    - Hă? sare Tom şi întoarcă capul spre Jack cu o privire cam zăpăcită.
    - S-ar putea să trebuiască să vomiţi. Dacă simţi că e absolut necesar, fă-o acolo.
    Jack arată spre o cărare plină de buruieni, mai veche şi nedefinită ca aceea care venea dinspre drumul principal.
    Aceasta pare să şerpuiască spre Goltz's.
    - O să fiu bine, zice Tom.
    - Ştiu c-o să fii. Da' dacă trebuie să dai la boboci, n-o face peste ceea ce s-ar putea dovedi că sunt probe.
    - Vreau să începi să întinzi panglică galbenă în jurul întregii clădiri, îi spune Dale ofiţerului său. Jack? O vorbă?
    Dale pune mâna pe antebraţul lui Jack şi porneşte înapoi spre camionetă. Deşi are multe lucruri în gând, Jack observă cât de puternică e acea mână. Şi nu tremură câtuşi de puţin.
    Nu încă, în orice caz.
    - Ce este? întreabă Jack nerăbdător când ajung lângă geamul pasagerului. Vrem să aruncăm o privire înainte să ajungă toată lumea aici, nu-i aşa? Nu asta era ideea, sau mă...
    - Trebuie să aduci piciorul, Jack, zice Dale.
    Şi-apoi:
    - Bună, unchiule Henry, arăţi de milioane.
    - Mersi, răspunde Henry.
    - Despre ce vorbeşti? întreabă Jack. Piciorul ăla-i o dovadă.
    Dale încuviinţează.
    - Cred însă c-ar trebui să fie o dovadă găsită aici. Doar dacă, desigur, nu te tentează ideea de-a petrece douăzeci şi patru de ore sau aşa ceva răspunzând la întrebări în Madison.
    Jack deschide gura să-i spună lui Dale să nu piardă puţinul timp pe care-l au cu prostii mărunte, apoi o închide la loc. Brusc înţelege cum li se va părea unor deştepţi de categoria a doua precum detectivii Brown şi Black faptul că piciorul se află în posesia lui. Poate chiar şi unui deştept de categoria întâia precum John Redding de la FBI.
    Un poliţist strălucitor se pensionează la o vârstă imposibil de fragedă şi într-un oraş imposibil de bucolic precum French Landing, Wisconsin. Are destui gologani, însă sursa de venit e neclară, ca să fim blânzi în exprimare. Şi ia uită-te aici, cât ai clipi prin apropiere operează un ucigaş în serie.
    Poate că poliţistului strălucitor îi lipseşte o doagă. Poate că e ca pompierii ăia cărora la plac flăcările jucăuşe atât de mult, încât intră ei înşişi în jocul incendierii cu intenţie. Cu siguranţă, Potera Culorilor a lui Dale se va întreba de ce Pescarul i-ar trimite unui pensionar tânăr ca Jack o parte din cadavrul unei victime. Şi şapca, gândeşte Jack. Să nu uităm de şapca de baseball a lui Ty.
    Imediat ştie cum s-a simţit Dale atunci când el i-a spus că telefonul de la 7-Eleven trebuie izolat. Tocmai.
    - O, mamă! face el. Ai dreptate.
    Se uită la Tom Lund, care desfăşoară atent panglică galbenă cu înscrisul POLIŢIA NU TRECEŢI în vreme ce fluturii îi dănţuiesc pe lângă umeri şi muştele îşi continuă zumzetul ameţit în umbrele din Ed's Eats.
    - Şi el?
    - Tom o să-şi ţină fleanca, zice Dale, iar Jack se hotărăşte să-l creadă pe cuvânt. Dacă ar fi fost vorba de Ungur, nu l-ar fi crezut.
     - Îţi rămân dator, zice Jack.
    - Mda, aprobă Henry din scaunul pasagerului. Până şi un orb vede că-i rămâi dator.
    - Taci, unchiule Henry, se răsteşte Dale.
    - Da, mon capitaine.
    - Şi cu şapca ce facem? întreabă Jack.
    - Dacă mai găsim ceva ce să-i aparţină lui Ty Marshall...
    Dale se opreşte, apoi înghite.
    - ...sau chiar pe Ty, o lăsăm. Dacă nu, păstreaz-o pentru moment.
    - Cred că m-ai scutit de multe neplăceri, zice Jack, conducându-l pe Dale în partea din spate a camionetei.
    Deschide cutia de oţel inoxidabil din spatele cabinei, pe care nu s-a deranjat s-o încuie, şi scoate una dintre pungile menajere. Din ea se aud clipocit de apă şi clinchetul celor câtorva cuburi de gheaţă rămase. Data următoare când simţi c-ai pierdut trenul, ai face bine să-ţi aminteşti asta.
    Dale ignoră asta complet.
    - Oh, Doamne, zice el, rostind totul într-un singur cuvânt.
    Se uită la punguţa care tocmai a fost scoasă din punga menajeră. Pe laturile transparente sunt lipite picături de apă.
    - Ce miros emană! zice Henry cu o neplăcere inconfundabilă. O, sărmanul copil!
    - Simţi mirosul chiar şi prin plastic? întreabă Jack.
    - Da. Şi de-acolo.
    Henry arată spre restaurantul ruinat, după care îşi scoate ţigările.
    - Dacă ştiam, aduceam un borcan de Vicks şi un El Producto.
    În orice caz, nu e nevoie să ducă punguţa cu oribilul artefact înăuntru pe lângă Tom Lund, care acum a dispărut în spatele ruinelor cu rola sa de panglică galbenă.
    - Du-te înăuntru, îl îndrumă Dale pe Jack încet. Du-te şi aruncă o privire şi ocupă-te de chestia aia din punguţă dacă... Ştii tu... dacă o găseşti pe fată. Eu vreau să vorbesc cu Tom.
    Jack trece prin cadrul deformat al uşii şi pătrunde în putoarea deasă. De afară îl aude pe Dale cum îl instruieşte pe Tom să-i trimită pe Pam Stevens şi Danny Tcheda înapoi la capătul drumului de acces de-ndată ce vor sosi, unde vor avea grijă să nu lase pe oricine să intre.
    Până după-amiază, probabil că interiorul lui Ed's Eats va fi mai luminos, dar acum e umbros, luminat în mare parte de aiuritoare raze încrucişate de soare. Galaxii de praf se învârtejesc leneşe prin ele. Jack păşeşte cu băgare de seamă, dorindu-şi să fi avut o lanternă, nedorindu-şi să se întoarcă şi să ia una din maşina de patrulă până ce se va fi ocupat de  picior. (Se gândeşte la operaţiunea aceasta ca la o „repunere în drepturi”.)
    Prin praf se văd urme lăsate de oameni, gunoaie şi valuri de pene cenuşii vechi. Urmele sunt mari cât ale unui bărbat. Şi sunt străbătute de urmele unor labe de câine. În stânga, Jack zăreşte un morman de excremente. Păşeşte pe după rămăşiţele ruginite ale unui grătar cu gaz răsturnat şi urmează ambele seturi de urme după tejgheaua mizerabilă.
    Afară, a doua patrulă a poliţiei din French Landing se apropie.
    Aici înăuntru, în această lume întunecoasă, zgomotul muştelor a devenit un vâjâit moale, iar putoarea... putoarea...
    Când merge după urme în bucătărie, Jack scoate o batistă din buzunar şi-o pune peste nas. Aici, urmele de labe se înmulţesc şi cele lăsate de picioarele unui om dispar complet.
    Jack se gândeşte dureros la cercul de iarbă culcată la pământ pe care l-a făcut în câmpul din cealaltă lume, un cerc fără nici-o potecă de iarbă culcată la pământ care să ducă la el.
    Lângă peretele din capăt, lângă o baltă de sânge uscat, se află ceea ce-a mai rămas din Irma Freneau. Chica de păr blond-căpşună murdar îi ascunde nemilos faţa. Deasupra ei, pe-o bucată ruginită de tablă care probabil c-a servit odinioară ca scut împotriva căldurii pentru cuvele cu ulei încins, două cuvinte au fost scrise cu ceea ce Jack e convins că era un marker Sharpie negru:
    SALUTARE BĂIEŢI
    - A, futu-i, zice Dale Gilbertson aproape chiar din spatele lui, şi Jack abia îşi reţine un strigăt.
    Afară, haosul se dezlănţuie aproape imediat.
    La jumătatea drumului de acces, Danny şi Pam (deloc dezamăgiţi că au fost însărcinaţi cu paza odată ce-au văzut ruina povârnită a lui Ed's şi-au simţit duhoarea care ieşea dinăuntru) aproape că se ciocnesc frontal cu o veche camionetă International Harvester care se avântă spre Ed's cu o viteză de şaizeci şi cinci de kilometri la oră. Din fericire, Pam virează la dreapta şi şoferul camionetei - Teddy Runkleman - o ia la stânga.
    Vehiculele trec unul pe lângă celălalt la câţiva centimetri şi ajung în iarbă, de-o parte şi de cealaltă a drumului aceluia jalnic. Bara de protecţie ruginită a camionetei se loveşte de-un mesteacăn mic.

........................................................................