Casa întunericului, Stephen King, Peter Straub

......................................................................
                           14-17

         Nici într-un milion de ani, zice vocea lui Penniman urechilor educate ale lui Henry. Aici e vorba să-ţi punem un aparat de făcut bani în sufragerie, scumpule, un bancomat numai al tău, şi nici în ruptul capului n-ai cum sa refuzi asta.
    - Nick, nu simţi miros de parfum? Ceva foarte uşor şi de modă veche? My Sin, poate?
    O mână durdulie cade pe umărul lui Henry ca o sticlă cu apă caldă.
    - Păcat, amice, ar fi să refuzi încă un pahar cu mine. Până şi un orb vede că...
    - Îţi sugerez să iei mâna de pe el, zice Avery şi poate că urechile lui Penniman nu sunt complet surde la nuanţe, căci mâna se ridică numaidecât de pe umărul lui Henry.
    Apoi o altă mână îi ia locul, mai sus. Atinge ceafa lui Henry într-o mângâiere rece pe care o simte şi-apoi dispare. Henry trage aer în piept. Mirosul de parfum pluteşte pe el. De obicei, miresmele se risipesc după o perioadă de expunere, pe când receptorii care le-au simţit amuţesc o vreme. Nu însă şi de data asta. Nu mirosul ăsta.
    - Niciun parfum?
    Henry aproape că imploră. Atingerea mâinii ei pe gât o poate considera o halucinaţie tactilă. Însă nasul nu-l înşală niciodată. Niciodată până acum, în orice caz.
    - Îmi pare rău, spune Avery. Simt miros de bere... alune... ginul bărbatului ăstuia şi aftershave-ul cu care s-a dat...
    Henry clatină din cap. Când coboară graţios de pe scaun, luminile de deasupra rafturilor cu sticle mângâie lentilele întunecate ale ochelarilor săi.
    - Eu cred că-ţi mai trebuie un pahar, prietene, zice Penniman pe-un ton care fără-ndoială e încredinţat că transmite o politicoasă ameninţare. Încă un pahar, doar ca să sărbătorim, apoi o să te duc acasă cu Lexus-ul meu.
    Henry simte parfumul soţiei sale. E convins de asta. Şi pare să simtă atingerea mâinii sale pe ceafă. Şi totuşi, la pirpiriul şi costelivul de Morris Rosen i se întoarce gândul - Morris, care l-a rugat să asculte Where Did Our Love Go, versiunea cântată de Dirtysperm. Şi, desigur, ca Henry, în pielea şobolanului de Wisconsin, s-o transmită la radio.
    Morris Rosen, care are mai multă integritate într-o singură unghie roasă de la degetul mic decât are măscăriciul ăsta în tot corpul.
    Pune o mână pe antebraţul lui Penniman. Zâmbeşte la faţa nevăzută a lui Penniman şi simte muşchii de sub palmă relaxându-se. Penniman e convins că i se va face vrerea. Din nou.
    - Ia băutura mea, zice Henry pe-un ton prietenos, pune-o peste băutura ta şi-apoi vâră-ţi-le pe amândouă în curul ăla gras şi plin de coşuri. Dacă-ţi trebuie ceva care să le împiedice să iasă, ei, îţi poţi îndesa slujba imediat după ele.
    Henry se întoarce şi merge cu pas iute către uşă, orientându-se cu obişnuita sa precizie şi ţinând o mână întinsă înainte, în caz de nevoie. Nick Avery a izbucnit în aplauze spontane, dar Henry abia dacă aude asta, iar pe Penniman şi l-a alungat deja din minte. Ceea ce-l preocupă e mirosul de parfum My Sin. Se risipeşte puţin când păşeşte afară în căldura după-amiezii... dar nu e oare un suspin de amor ceea ce aude lângă urechea stângă? Genul de suspin pe care-l scotea uneori soţia lui cu puţin înainte să adoarmă după ce făceau dragoste? Rhoda a lui? Ciocârlia lui?
    - Hei, taxi! strigă el de pe trotuar, de sub marchiză.
    - Îs aici, amice... ce-i, eşti orb?
    - Ca un liliac, recunoaşte Henry şi se apropie de sunetul vocii.
    Se va duce acasă, îşi va pune picioarele pe masă, va bea un pahar de ceai şi-apoi va asculta afurisita aia de înregistrare de la 911. Acea îndatorire încă nedusă la bun sfârşit s-ar putea să fie cauza încordării sale de-acum, faptul că va trebui să stea în întuneric şi să asculte vocea unui canibal ucigaş de copii. Cu siguranţă asta trebuie să fie, pentru că n-are niciun motiv să se teamă de Ciocârlia sa, nu? Dacă ar fi să se întoarcă - să se întoarcă şi să-l bântuie - cu certitudine l-ar bântui cu dragoste.
    Nu-i aşa?
    Da, îşi spune şi se lasă pe bancheta din spate a taxiului.
    - Încotro, amice?
    - Pe drumul văii Norway, zice Henry. E-o casă albă cu bordură albastră, puţin mai în spate faţă de drum. O s-o vezi nu cu mult după ce-o să trecem pârâul.
    Henry se lasă pe spătarul banchetei şi îşi întoarce chipul chinuit spre geamul deschis. French Landing i se pare ciudat astăzi... îngreunat. Ca un obiect care a alunecat şi-a alunecat până ce, acum, e pe punctul de-a cădea pur şi simplu de pe masă şi de-a se face fărâme pe podea.
    Să spunem că ea s-a întors. Să spunem că e aşa. Dacă a venit mânată de dragoste, de ce mirosul parfumului ei mă agită atât de tare? De ce aproape mă revoltă? Şi de ce atingerea ei (atingerea ei închipuită, se linişteşte el) a fost atât de neplăcută? De ce-a fost atingerea ei atât de rece?

            După lumina puternică de afară, camera zi a bârlogului lui Beezer a atât de întunecată, încât, la început, Jack nu reuşeşte să distingă nimic. Apoi, când ochii i se adaptează puţin, înţelege de ce: pături -din-acelea duble, după cum arată - au fost atârnate la ambele geamuri din camera de zi, iar uşa de la cealaltă încăpere de la parter, aproape cu siguranţă bucătăria, a fost închisă.
    - Nu suportă lumina, spune Beezer.
    Vorbeşte pe-un ton scăzut, astfel încât să nu fie auzit din cealaltă parte a camerei, unde silueta unui om zace pe-o canapea. Cineva stă îngenuncheat lângă el.
    - Poate câinele care l-a muşcat era turbat, sugerează Jack, deşi nici el n-o crede.
    Beezer scutură hotărât din cap.
    - Nu-i o reacţie fobică. Doc zice că-i fiziologică. Acolo unde-l atinge lumina, pielea începe să i se topească. Ai auzit vreodată de aşa ceva?
    - Nu.
    Jack n-a simţit niciodată ceva asemănător cu putoarea din camera asta. Se aud zumzăind nu unul, ci două ventilatoare de masă, iar el simte curenţii încrucişaţi, însă putoarea aceea e prea lipicioasă ca să poată fi alungată. E izul de carne stricată - de cangrenă în plagă deschisă - însă Jack a mai simţit asta înainte. Celălalt miros e cel care-l sâcâie, ceva ca de sânge şi flori funerare şi fecale amestecate.       Scoate un horcăit sec, nu se poate abţine, şi Beezer îl priveşte cu o anumită compasiune trecătoare.
    - Teribil, da, ştiu. Dar e ca şi cu cuşca maimuţelor de la zoo, omule... după o vreme, te obişnuieşti.
    Uşa batantă de la cealaltă cameră se deschide şi apare o femeie îngrijită, scundă, cu păr blond până la umeri. Aduce un bol. Când lumina cade peste figura întinsă pe canapea, Mouse strigă. E-un sunet gros, oribil, ca şi când plămânii omului ar fi început să se lichefieze. Ceva - poate fum, poate aburi - începe să se ridice de pe fruntea sa.
    - Nu te lăsa, Mouse, spune bărbatul îngenuncheat. E Doc.
    Înainte ca uşa de la bucătărie să se închidă complet, Jack reuşeşte să vadă ce scrie pe geanta lui neagră. Într-o altă parte a Americii poate că mai există un medic pe a cărui geantă cu ustensile să fie lipit un abţibild care să spună STEPPENWOLF SUNT TARI, dar probabil nu în Wisconsin.
    Femeia îngenunchează lângă Doc, care ia o cârpă din lighean, o stoarce şi o pune pe fruntea lui Mouse. Acesta scoate un geamăt sacadat şi reîncepe să tremure. Apa îi curge pe obraji şi-i ajunge în barbă. Barba pare să-i cadă pe bucăţi ca de scabie.
    Jack păşeşte în faţă, spunându-şi că se va obişnui cu mirosul, sigur că da. Poate că asta-i chiar adevărat. Între timp, îşi doreşte să aibă puţină soluţie mentolată Vicks VapoRub pe care majoritatea detectivilor de la omucideri din LA o au în torpedou pentru orice eventualitate. Câte-un pic sub fiecare nară ar fi ceva bine-venit în clipa asta.

           În camera de zi se află un sistem hi-fi (neîngrijit) şi două difuzoare în colţuri (uriaşe), însă niciun televizor. Lăzi de lemn aşezate una peste alta şi umplute cu cărţi sunt aliniate de-a lungul fiecărui perete care nu e prevăzut cu uşă sau geam, făcând spaţiul să pară şi mai mic decât este, aproape ca o criptă.
    Jack suferă puţin de claustrofobie, iar acum circuitul care o declanşează se încinge, sporindu-i disconfortul.
    Majoritatea cărţilor par să trateze teme religioase şi filozofice - vede Descartes, C.S. Lewis, Bhagavad-Gita, cartea lui Steven Avery Tenets of Existence - însă mai sunt şi multe de ficţiune, cărţi despre fabricarea berii şi (deasupra unui difuzor gigantic) cărţoiul lui Albert Goldman despre Elvis Presley. Pe cealaltă boxă este fotografia unei fetiţe cu un surâs splendid, cu pistrui şi oceane de păr blond-roşcat.
    Văzând-o pe fata care a desenat şotronul din faţa casei, Jack Sawyer se simte copleşit de furie şi durere. Poate că există fiinţe şi cauze dintr-o altă lume, însă există şi un descreierat bătrân care umblă-n voie şi care trebuie oprit. Ar face bine să ţină minte asta.
    Bear Girl îi face loc lui Jack în faţa canapelei, mişcându-se cu graţie chiar dacă stă în genunchi şi încă ţine bolul în mână. Jack vede că în el sunt alte două cârpe ude şi câteva cuburi de gheaţă. Văzându-le, se simte mai însetat ca niciodată. Ia un cub şi-l azvârle în gură. Apoi îşi întoarce atenţia spre Mouse.
    O pătură simplă i-a fost trasă până la gât. Fruntea şi pomeţii - locurile neacoperite de barba aceea decrepită - sunt de-un alb bolnăvicios. Ţine ochii închişi. Buzele îi sunt trase în spate, lăsând la vedere dinţii de-un alb uluitor.
    - Este...
    - Începe Jack, şi-apoi ochii lui Mouse se deschid.
    Orice ar fi intenţionat Jack să întrebe îi fuge complet din minte. În jurul irişilor castanii, ochii lui Mouse au căpătat un purpuriu schimbător, neliniştitor. E ca şi când omul s-ar uita la un teribil apus radioactiv. De la colţurile interioare ale ochilor se scurge un soi de mâzgă neagră.
    - Cartea transformărilor filozofice vorbeşte despre mare parte dintre dialecticile actuale, spune Mouse, vorbind molcom şi lucid, dar şi Machiavelli se ocupă de chestiuni asemănătoare.
    Jack aproape şi-l închipuie într-o sală de curs. Asta, adică, până când dinţii nu-i încep să clănţănească.
    - Mouse, sunt Jack Sawyer.
    Nicio urmă de recunoaştere în acei ciudaţi ochi roşu-castanii. Mâzga neagră de la colţurile lor pare să se mişte, însă, ca şi când ar avea un soi de conştiinţă. Ca şi când l-ar asculta.
    - E Hollywood, murmură Beezer. Poliţistul. Ţi-aminteşti?

      O mână a lui Mouse zace pe pătura în carouri. Jack o ia şi-şi înăbuşă un strigăt de surprindere când aceasta îl strânge cu o forţă uimitoare. Şi e şi caldă. La fel de caldă ca un biscuit tocmai scos din cuptor. Mouse scoate un suspin prelung, vlăguit, şi-un miros fetid - carne stricată, flori ofilite.
    Putrezeşte, gândeşte Jack. Putrezeşte dinăuntru în afară. O, Hristoase, ajută-mă să trec prin asta.
    Hristos poate că nu-l va ajuta, însă amintirea Sophiei da.
    Jack încearcă să-şi fixeze ochii ei în memorie, privirea aceea încântătoare, semeaţă şi clară.
    - Ascultă, zice Mouse.
    - Te ascult.
    Mouse pare să-şi adune forţele. Sub pătură, corpul lui se cutremură într-un fel dezordonat care Jack crede că-i aproape un atac de apoplexie. Undeva, un câine latră. O barcă îşi sună sirena pe Mississippi. În afară de aceste sunete, totul e tăcere.
    Jack îşi aminteşte doar de o singură alte asemenea suspendare a activităţii lumii în toată viaţa sa, iar asta era pe când se afla într-un spital din Beverly Hills, aşteptând ca mama lui să-şi termine îndelungata călătorie spre moarte. Undeva, Ty Marshall aşteaptă să fie salvat.
    Speră să fie salvat, cel puţin. Undeva, Spărgătorii lucrează din greu, încearcă să distrugă axul pe care se învârte întreaga existenţă. Aici nu e decât o cameră imuabilă cu ventilatoare slabe şi miasme pestilenţiale.
    Ochii lui Mouse se închid, apoi se redeschid. Se aţintesc asupra noului-venit şi Jack e pe dată convins că un mare adevăr va fi rostit. Cubul de gheaţă i-a dispărut din gură; Jack bănuieşte că l-a sfărâmat şi l-a înghiţit fără să-şi dea seama, dar nu îndrăzneşte să mai ia unul.
   - Dă-i drumul, prietene, îl îndeamnă Doc. Spune tot şi-apoi o să-ţi mai bag ceva în venă. Treabă de calitate. Poate c-o să dormi.
    Mouse nu-l ia în seamă. Ochii lui schimbători îi fixează pe-ai lui Jack. Mâna lui o ţine pe-a lui Jack, strângând-o şi mai tare. Jack aproape că-şi simte oasele degetelor sfărâmându-se unul de celălalt.
    - Nu... te duce să cumperi echipament de ultimă generaţie, zice Mouse şi mai scoate, cu un suspin, o gură de aer cumplit de urât mirositoare din plămânii putrezi.
    - Nu?...
    - Majoritatea oamenilor renunţă la fermentare după... un an sau doi. Până şi cei dedicaţi... trup şi suflet. Să faci bere nu este... nu este pentru fătălăi.
    Jack întoarce ochii la Beezer, care îl priveşte impasibil.
    - Delirează cu intermitenţe. Ai răbdare. Aşteaptă.
    Strângerea lui Mouse devine şi mai puternică, apoi slăbeşte tocmai când Jack îşi spune că nu mai poate suporta.
    - Ia o oală mare, îl sfătuieşte Mouse. Ochii îi ies din orbite.
    Umbrele roşietice vin şi dispar, vin şi dispar, alergând peste suprafaţa curbată a corneelor lui, şi Jack îşi spune: Asta e umbra lui. Umbra Regelui Purpuriu.
    Mouse a pus deja un picior în curtea lui.
    - Douăzeci de litri... cel puţin. Pe cele mai bune le găseşti în... magazinele cu fructe de mare. Cât despre un vas de fermentaţie... carafele alea de plastic sunt bune... sunt mai uşoare decât sticla şi... ard. Hristoase, Beez, ard!
    - Ducă-se naibii, o să-i fac injecţia, zice Doc şi deschide geanta. Beezer îl apucă de braţ.
    - Nu încă.
    Din ochii lui Mouse încep să curgă lacrimi de sânge. Mâzga neagră pare să ia forma unor firişoare, care se scurg lacome ca şi când ar vrea să prindă umezeala şi s-o bea.
    - Filtrul de fermentare, şopteşte Mouse. Thomas Merton e de căcat, să nu-i crezi pe cei care spun altceva. Îi lipseşte profunzimea intelectuală. Trebuie să laşi gazele de iasă fără să laşi să intre praful. Jerry Garcia nu era Dumnezeu. Kurt Cobain nu era Dumnezeu. Parfumul pe care-l simte nu este al defunctei sale soţii. Regele a pus ochii pe el. Gorg-ten-abbalah, ii-lii-lii. Opopanaxul e mort, viaţă lungă opopanaxului.
    Jack se apleacă mai mult spre Mouse.
    - Cine simte miros de parfum? Cine a atras atenţia Regelui?
    - Regele nebun, Regele rău, Regele trist. Să-l aclamăm cu toţii pe Rege.
    - Mouse, cine a atras atenţia Regelui?
    Doc zice:
    - Credeam că vrei să afli despre...
    - Cine?
    Jack n-are idee de ce asta i se pare aşa important, dar aşa este. Să fie oare din cauza a ceva ce i-a spus cineva recent? Dale, oare? Tansy? Să fie, Dumnezeu să ne aibă-n pază, Wendell Green?
    - După fermentare şi maturare trebuie s-o filtrezi, zice Mouse încrezător. Asta trebuie să faci! Şi nu poţi pune bere în sticle cu capac cu filet! Trebuie...

         Mouse îşi fereşte capul, îl aşază în scobitura umărului, deschide gura şi vomită. Bear Girl ţipă. Voma e galbenă ca puroiul şi conţine fragmente negre asemănătoare cu mâzga de la colţurile ochilor. Se mişcă, are viaţă.
    Beezer părăseşte degrabă încăperea, nu tocmai în pas alergător, iar Jack îl apără cât poate mai bine pe Mouse de scurta scăpărare de lumină venită din bucătărie. Mâna care-l ţine slăbeşte puţin strânsoarea.
    Jack se întoarce spre Doc.
    - Crezi că se stinge?
    Doc clatină din cap.
    - Iar a leşinat. Sărmanul Mouse, nu scapă el aşa uşor.
    Îi aruncă lui Jack o privire sumbră, chinuită.
    - Sper doar să merite, domnule poliţist. Fiin'că, dacă nu-i aşa, îţi arăt eu ţie.
    Beezer se întoarce cu un morman mare de cârpe. Şi-a pus o pereche de mănuşi verzi de bucătărie. Fără o vorbă, strânge balta de vomă dintre umărul lui Mouse şi spătarul canapelei.
    Fragmentele negre au încetat să se mişte şi asta-i bine. Să nu le vadă mişcându-se de la început ar fi fost şi mai bine. Voma, observă Jack uluit, a ars pânza roasă a canapelei ca acidul.
    - O să trag pătura în jos o secundă sau două, spune Doc, şi Bear Girl se ridică imediat în picioare, ţinând în continuare bolul cu gheaţă aproape topită.
    Se duce la un raft al bibliotecii şi stă acolo întoarsă cu spatele, tremurând.
    - Doc, chiar trebuie să văd asta?
    - Cred că da. Nu cred că ştii despre ce-i vorba nici măcar acum.
    Doc apucă pătura şi-o trage încet de sub mâna moale a lui Mouse.
    Jack vede că treaba aia neagră a început să se scurgă şi de sub unghiile muribundului.
    - Ţine minte că asta s-a întâmplat doar acum câteva ore, domnule poliţist.
    Trage pătura în jos. Cu spatele la ei, Susan „Bear Girl” Osgood se uită la marile opere ale filozofiei occidentale şi începe să plângă în tăcere. Jack încearcă să-şi oprească strigătul şi nu poate.

             Henry plăteşte cursa, intră în casă, trage adânc în piept o gură liniştitoare de aer răcoros, condiţionat. Se simte o aromă vagă - dulce - şi îşi spune că e de la florile proaspăt tăiate, una dintre specialităţile doamnei Morton. Ştie că nu e aşa, dar acum nu vrea să mai aibă de-a face cu fantomele.
    Chiar se simte mai bine şi presupune că ştie motivul: faptul că i-a spus tipului de la ESPN să-şi ia slujba şi să şi-o bage undeva. Nimic nu poate însenina mai bine ziua cuiva, mai ales când tipul despre care vorbim are o slujbă bănoasă, deţine două cărţi de credit cu limită mare de împrumut şi are în frigider o carafă cu ceai.
    Henry o ia acum spre bucătărie, înaintând pe coridor cu o mână întinsă în faţă, căutând prin aer obstacole sau lucruri aflate nelalocul lor. Nu se aude niciun sunet în afară de şoapta aerului condiţionat, zumzetul frigiderului, pocănitul tocurilor sale pe scândurile podelei...
    ...Şi un suspin.
    Un suspin de iubire.
    Henry rămâne locului o clipă, apoi se întoarce precaut. E oare aroma dulce puţin mai puternică acum, îndeosebi cum stă întors cu faţa spre camera de zi şi uşa de la intrare?
    Crede că da. Şi nu e miros de flori; nu are rost să se păcălească în felul ăsta. Ca întotdeauna, nasul ştie. E aroma parfumului My Sin.
    - Rhoda? spune, apoi mai încet: Ciocârlie?
    Niciun răspuns. Sigur că nu. Are doar nişte tremurici, atâta tot; e speriat din cale-afară, şi de ce nu?
    - Pentru că eu sunt şeicul, iubire, zice Henry. Şeicul, şarmul, şocul.
    Niciun miros. Niciun suspin sexy. Şi totuşi e obsedat de ideea că soţia sa se află din nou în camera de zi, că a stat acolo înfăşurată în linţoliul parfumat cu care a fost înmormântată, privindu-l în tăcere cum a intrat în casă şi-a trecut orbeşte prin faţa ei. Ciocârlia lui, întoarsă de la Noggin Mound Cemetery pentru o scurtă vizită. Poate să asculte ultimul CD al Slobberbone.
    - Termină, zice el încet. Termină, tăntălăule.
    Intră în bucătăria mare şi bine organizată. Când trece pragul, apasă un buton de pe panoul de acolo fără să-şi dea seama. Vocea doamnei Morton se aude din difuzoarele din tavan, care sunt atât de performante, încât pare că ea s-ar afla în cameră.
    „A trecut Jack Sawyer pe aici şi v-a mai lăsat o casetă pe care vrea s-o ascultaţi. A spus că este... ştiţi, omul ăla. Omul ăla rău.”
    - Om rău, chiar aşa, murmură Henry, deschizând frigiderul şi bucurându-se de pala de aer rece. Duce mâna fără greş la cele trei cutii de Kingsland Lager de pe uşă. Ceaiul să rămână pentru altă dată.
    „Ambele casete sunt în studioul dumneavoastră, lângă tabloul de sunet. De asemenea, Jack vrea să-l sunaţi pe mobil.”
    Vocea doamnei Morton adoptă un vag ton dojenitor.
    „Dacă veţi vorbi cu el, sper să-i spuneţi să fie cu băgare de seamă. Şi fiţi şi dumneavoastră cu băgare de seamă.” O pauză. „De asemenea, nu uitaţi să mâncaţi de cina. E totul pregătit. Al doilea raft din frigider, în stânga.”
    - Bla, bla, bla, face Henry, dar zâmbeşte când deschide berea.
    Se duce la telefon şi formează numărul lui Jack.
    Pe scaunul Dodge Ram-ului parcat în faţa casei de la Nailhotise Row nr. 1, telefonul mobil al lui Jack prinde viaţă.
    De data asta nu e nimeni în cabină să fie sâcâit de firavul, dar pătrunzătorul lui ţârâit.
   - Abonatul nostru pe care încercaţi să-l contactaţi nu răspunde. Vă rugăm să reveniţi.
    Henry închide, se întoarce la uşă şi mai apasă un buton de pe panou. Vocile care anunţă ora şi temperatura sunt toate versiuni ale propriei sale voci, însă el le-a programat în sistem aleatoriu, aşa încât niciodată nu ştie care-i va vorbi.
    De data aceasta e şobolanul de Wisconsin, care ţipă ca nebunul în tăcerea însorită şi aer-condiţionată a casei, care nicicând n-a părut mai departe de oraş ca astăzi:
    - Ora patru douăzeci şi doi după-amiaza! Afară e-o temperatură de douăzeci şi opt de grade! Ce naiba-ţi pasă? Ce naiba-i pasă oricui? Mestec-o, înghite-o, ud-o bine, că oricuuum...
    ...toată iese prin acelaşi loc. Corect. Henry apasă din nou butonul, întrerupând strigătul care l-a făcut celebru pe şobolan. Cum de s-a făcut atât de târziu aşa repede? Doamne, nu mai înainte era la prânz? În aceeaşi ordine de idei, nu mai-nainte era tânăr, avea douăzeci de ani şi era aşa plin de viaţă că-i ieşea efectiv pe urechi? Cum...
    Suspinul acela se aude din nou, deviindu-l de la autoironicul flux al gândurilor. Un suspin? Adevărat? Mai degrabă compresorul aparatului de aer condiţionat, decuplându-se. Asta îşi poate spune lui, în orice caz.
    Asta îşi poate spune lui dacă vrea.
    - E cineva aici? întreabă.
    În voce i se simte un tremur pe care-l urăşte, nesiguranţa decrepită a unui bătrân.
    - E cineva în casă cu mine?
    Preţ de-o secundă îngrozitoare, e aproape convins că cineva îi va răspunde. Asta nu se întâmplă - sigur că nu se întâmplă - şi termină jumătate de cutie de bere din trei înghiţituri lungi. Se hotărăşte să se ducă înapoi în camera de zi şi să citească o vreme. Poate c-o să sune Jack. Poate că o să-şi recapete puţin controlul odată ce va avea puţin alcool în organism.
    Şi poate că lumea se va sfârşi în următoarele cinci minute, îşi spune. În felul ăsta, nu va trebui niciodată să asculţi vocea de pe casetele alea afurisite care te aşteaptă în studio.
    Casetele alea afurisite care zac acolo pe tabloul de sunet ca nişte bombe neexplodate.
     Henry străbate încet holul înapoi spre camera de zi cu o mână întinsă în faţă, spunându-şi că nu-i e frică, nu-i este câtuşi de puţin frică să atingă faţa moartă a soţiei sale.

             Jack Sawyer a văzut multe la viaţa lui, a călătorit în locuri de unde nu poţi închiria maşini de la Avis şi unde apa are gust de vin, dar n-a dat niciodată peste ceva care să semene cu piciorul lui Mouse Baumann. Sau, mai degrabă, cu pestilenţialul, apocalipticul spectacol horror care a fost piciorul lui Mouse Baumann.
    Primul impuls al lui Jack odată ce şi-a recăpătat iluzia unui control este să-l ia la rost pe Doc fiindcă i-a dat lui Mouse pantalonii jos. Lui Jack, gândul îi zboară încontinuu la cârnaţi şi la cum maţul îi forţează să-şi păstreze forma chiar şi după ce tigaia sfârâie pe-un arzător roşu de căldură. Asta-i o comparaţie fără-ndoială prostească, extrem de prostească, însă mintea omenească aflată sub presiune face glume tare ciudate.
    Se mai vede forma unui picior - oarecum -, însă carnea s-a desprins de pe os. Pielea a dispărut aproape cu desăvârşire, topindu-se într-o substanţă vâscoasă care seamănă cu un amestec de lapte şi untură. Reţeaua de muşchi de sub ceea ce-a mai rămas din piele e lărgită şi suferă aceeaşi metamorfoză cataclismică. Piciorul infectat se află într-un soi de mişcare haotică în vreme ce solidul devine lichid şi lichidul sfârâie fără încetare arzând canapeaua pe care Mouse stă întins.
    Pe lângă aproape insuportabila odoare de putreziciune, Jack simte şi-un miros de haine pârlite şi de
stofă topită.
    La capătul acestei mase în descompunere e o labă care, surprinzător, pare neafectată. Dacă aş vrea, aş putea-o smulge de acolo... exact ca un dovlecel de pe lujer. Gândul acesta îl loveşte şi mai puternic decât vederea piciorului şi, pentru un moment, Jack nu poate decât să lase capul în pământ, icnind şi încercând să nu vomite pe pieptul cămăşii.
    Ceea ce probabil că-l salvează este o mână care i se aşază pe spate. E Beezer, care încearcă să-i dea tot confortul de care e în stare. Şi-a pierdut complet obişnuita roşeaţă din obraji. Arată ca un motociclist întors din mormânt în cine ştie ce legendă urbană.
    - Vezi? întreabă Doc şi vocea lui pare să vină de la mare depărtare. Asta nu-i varicelă, prietene, deşi la început aşa a arătat. Au început deja să-i apară pete roşii pe piciorul stâng... pe burtă... şi boaşe. Cam aşa arăta pielea în jurul muşcăturii când l-am adus aici, doar puţin înroşită şi umflată. Mi-am zis: „Căcat, nu-i mare brânză. Îl dau cu nişte Zithromax şi până deseară o să-şi revină.” Ei, uite la ce-a ajutat Zithro-ul ăla. Uite la ce-a ajutat orice am încercat. Arde canapeaua şi cred că, după ce termină cu ea, o să ardă şi podeaua. Porcăria asta-i înfometată. Deci a meritat, Hollywood? Se pare că numai tu şi Mouse ştiţi răspunsul la întrebarea asta.
    - El încă mai ştie unde e casa, zice Beezer. Eu, unul, n-am nicio idee, deşi tocmai am venit de acolo. Tu-ţi aminteşti, Doc?
    Doc clatină din cap.
    - Dar Mouse... el ştie.
    - Susie, iubito, i se adresează Doc lui Bear Girl. Mai adu o pătură, bine? Asta-i aproape complet arsă.
    Bear Girl se execută fără să cârtească. Jack se ridică în picioare, îşi simte picioarele moi, dar reuşeşte totuşi să se ţină pe ele.
    - Protejează-l de lumină, îi spune lui Doc. Mă duc în bucătărie. Dacă nu beau ceva, crap.

         Jack bea direct de la robinet, înghiţind până când o săgeată i se instalează în mijlocul frunţii şi el râgâie ca un porc. Apoi rămâne acolo, uitându-se afară în curtea din spatele casei lui Beezer şi Bear Girl. În spaţiul acela năpădit de buruieni a fost instalat un leagăn. Deşi îl doare imaginea aceea, Jack nu-şi fereşte privirea. După oroarea nebunească a piciorului lui Mouse, pare important să-şi aducă aminte că a venit aici dintr-un motiv bine întemeiat. Dacă asta-l doare, cu atât mai bine.
    Soarele, devenind acum auriu în vreme ce coboară încet spre Mississippi, îi străluceşte în ochi. Timpul se pare că n-a stat în loc. Nu în afara acestei case, cel puţin. Dimpotrivă, pe Nailhouse Row timpul pare să-şi fi grăbit curgerea.
    E bântuit de ideea că venirea sa aici a fost la fel de inutilă ca şi ocolul pe la casa lui Henry; e chinuit de gândul că domnul Munşun şi şeful lui, abbalah, îl fac să se învârtă aiurea ca o jucărie cu cheiţă cât timp ei îşi văd de treabă. Ar putea urmări semnalul care, în capul său, îi indică drumul către Casa întunericului şi-atunci de ce nu urcă pur şi simplu în maşină şi a-o face?
    Parfumul pe care-l simte nu este al defunctei sale soţii. Ce înseamnă asta? De ce ideea că cineva simte miros de parfum îl agită aşa tare şi-l sperie?
    Beezer bate în uşa de la bucătărie, făcându-l să tresară.
    Ochii lui Jack cad peste un peretar pus deasupra mesei. În loc de DUMNEZEU SĂ NE BINECUVÂNTEZE CASA, pe acesta scrie HEAVY METAL THUNDER. Cu un HARLEY-DAVIDSON grijuliu brodat dedesubt.
    - Vino înapoi, omule, zice Beez. Şi-a revenit.

            Henry se află pe o potecă în pădure - sau poate e-un drumeag - şi ceva e în spatele lui. De fiecare dată când se întoarce să vadă - în visul acesta are vedere, însă asta nu e-o binecuvântare - acel ceva creşte şi prinde formă. Pare să fie un bărbat în haine de seară, însă bărbatul este alungit înfiorător, cu dinţi ascuţiţi care se iţesc peste buza de jos, roşie şi zâmbitoare. Şi pare - e oare posibil? - să aibă un singur ochi.
    Prima dată când Henry se uită înapoi, silueta nu e decât o pâclă lăptoasă printre copaci. Data următoare desluşeşte faldurile negre ale hainei sale şi-o pată roşie plutitoare care ar putea fi o cravată sau o lavalieră. În faţă se află bârlogul arătării, o gaură puturoasă care doar întâmplător arată ca o casă. Prezenţa ei face capul lui Henry să zumzăie. În loc de pin, pădurea care-l înconjoară miroase puternic a parfum dulce: My Sin.
    Mă mână, îşi spune cu spaimă. Orice ar fi arătarea aia din spate, mă mână ca pe-un mânz spre abator.
    Se gândeşte să părăsească drumeagul în stânga sau în dreapta, să se folosească de miraculoasa redobândire a vederii pentru a fugi prin pădure. Numai că şi acolo sunt unele lucruri. Contururi întunecate şi plutitoare ca nişte fuioare de funingine. Aproape c-o vede pe cea mai apropiată.
    E-un soi de câine gigantic cu o limbă lungă şi roşie aidoma cravatei şi ochilor holbaţi ai apariţiei.
    Nu-l pot lăsa să mă ducă la casă, îşi spune. Trebuie să scap înainte să mă ducă acolo... dar cum? Cum?
   Soluţia i se arată în toată simplitatea ei. Tot ce trebuie să facă e să se trezească. Pentru că ăsta e un vis. Ăsta e doar...
    - E-un vis! strigă vocea şi sare înainte.
    Nu umblă, ci stă, stă în propriu-i fotoliu şi nu peste mult timp o să-şi ude pantalonii pentru că a adormit cu o cutie de Kingsland Lager aşezată în echilibru între picioare şi...
    Dar nu se varsă nimic, pentru că nu există nicio cutie de bere. Pipăie precaut în dreapta şi mda, acolo e, pe masă lângă carte, o ediţie în Braille a Răsfrângerilor într-un ochi de aur. Probabil că a pus-o acolo înainte să adoarmă şi să aibă coşmarul acela oribil.
    Numai că Henry e cât se poate de sigur că nu a făcut un asemenea lucru. Ţinea cartea, iar berea era aşezată între picioare, aşa încât să aibă mâinile libere pentru a atinge punctuleţele care alcătuiau povestea. Ceva foarte prevăzător luase deopotrivă cartea şi cutia după ce el capitulase şi le pusese pe masă. Ceva care mirosea a parfum My Sin. Aerul e impregnat de parfum.
    Henry inspiră lung şi încet cu nările ridicate şi gura uşor închisă.
    - Nu, spune el, vorbind foarte clar. Simt miros de flori... şi şampon pentru covor... şi ceapa prăjită de aseară. Foarte vag, dar încă prezent. Nasul ştie.
    Adevărat. Pentru că mirosul fusese prezent. Acum a dispărut pentru că a dispărut ea, dar se va întoarce. Şi, brusc, el îşi doreşte să se întoarcă. Dacă e speriat, în mod cert e speriat de necunoscut, nu? Doar de asta şi de nimic altceva. Nu vrea să fie singur aici, să nu-i ţină companie decât amintirea visului ăluia revoltător.
    Şi casetele.
    Trebuie să asculte casetele. I-a promis lui Jack.
    Se ridică pe picioarele nesigure şi se duce la panoul de control din camera de zi. De data aceasta e întâmpinat de vocea lui Henry Shake, un individ placid cum nu s-a mai văzut pe lume.
    - Sal'tare vouă, pisoiaşi şi pisoiaşe, la semnalul următor va fi ora şapte şi paisprezece după-amiaza, după cum ne informează un ceas Bulova. Afară se înregistrează o temperatură răcoroasă de douăzeci şi patru de grade, iar aici în Sala de Bal închipuită sunt exact douăzeci şi unu de grade. Aşa că ce-ar fi să laşi totul baltă, să-ţi iei iubita şi să daţi naştere unui strop de magie?
    Şapte şi paisprezece? Când s-a întâmplat ultima dată să doarmă în timpul zilei aproape trei ore? Şi, mai mult, când a avut ultima dată un vis în care să poată vedea? Răspunsul la cea de-a două întrebare, din câte-şi aduce el aminte, e niciodată.
    Unde era drumeagul acela?
    Ce era arătarea din spatele lui?
    Ce era locul dinaintea lui?
    - Nu contează, rosteşte Henry în camera goală - dacă este într-adevăr goală. A fost un vis, atâta tot. Casetele, pe de altă parte...
    Nu vrea să le asculte, niciodată în viaţă n-a vrut mai puţin să asculte ceva (poate doar cu excepţia celor de la Chicago cântând Does Anybody Really Know What Time It is?), dar trebuie s-o facă. Dacă asta ar putea salva viaţa lui Ty Marshall sau măcar a unui alt copil, trebuie s-o facă.
    Încet, atent la fiecare pas, Henry Leyden se îndreaptă orbeşte spre studio, unde două casete îl aşteaptă pe tabloul de sunet.
    - În Rai nu există bere, fredonează Mouse pe-o voce tărăgănată, atonă.
    Obrajii lui sunt acoperiţi acum de pete roşii urâte, iar nasul pare să i se lase într-o parte pe faţă, ca un atol după un cutremur submarin.
    - Din cauza asta o bem aici. Iar când... vom pleca... de aici... prietenii noştri vor bea toată berea.
    O ţine aşa deja de câteva ore: perle de filozofie, instrucţiuni pentru începătorii într-ale fermentării berii, frânturi de cântece. Lumina care pătrunde prin păturile care acoperă geamurile a scăzut apreciabil.
    Mouse face o pauză, cu ochii închişi. Apoi mai începe un cântecel.
    - O sută de sticle de bere sau mai bine, o sută de sticle de bere... dacă una dintre ele-ar fi s-ajungă la mine...

              - Trebuie să plec, spune Jack.
    A rămas acolo cât de mult a putut, convins că Mouse îi va oferi vreo informaţie, dar acum nu mai poate aştepta. Undeva, Ty Marshall îl aşteaptă pe el.
    - Stai aşa, zice Doc.
    Scormoneşte în geanta sa şi scoate o seringă cu ac hipodermic. O ridică în semiîntuneric şi loveşte sticla ei cu unghia.
    - Ce-i aia?
    Doc le oferă lui Jack şi Beezer un zâmbet scurt, sumbru.
    - Amfetamina, zice el şi-o injectează în braţul lui Mouse.
    Pentru un minut nu se întâmplă nimic. Apoi, când Jack deschide gura să le spună că trebuie să plece, ochii lui Mouse se deschid brusc, larg. Acum sunt în întregime roşii - un roşu-intens, sângeriu. Şi totuşi, când ei se întorc în direcţia lui, Jack ştie că Mouse îl vede. Poate că-l vede cu adevărat pentru prima dată de când a ajuns el acolo.
    Bear Girl fuge din cameră, lăsând în urmă o dâră de cuvinte evanescente:
    - Nu mai vreau nu mai vreau nu mai vreau...
    - Futu-i, zice Mouse pe-o voce răguşită. Futu-i, îs futut. Nu-i aşa?
    Beezer atinge scurt, dar cu blândeţe creştetul prietenului său.
    - Da, omule. Cred că eşti. Ne poţi ajuta?
    - M-a muşcat o dată. Doar o dată şi acum... acum...
    Hidoasa lui privire roşie se întoarce spre Doc.
    - Abia te văd. Ochii ăştia futuţi se duc pe copcă.
    - O să te stingi, spune Doc. N-am de gând să te mint, omule.
    - Nu încă, zice Mouse. Dă-mi ceva pe care să scriu. Pe care să desenez o hartă. Repede. Nu ştiu ce injecţie mi-ai făcut, Doc, da' chestia aia pe care am luat-o de la câine e mai puternică. N-o să rămân mult timp lucid. Repede!
    Beezer dibuie la piciorul canapelei şi găseşte un roman în ediţie de masă cu coperte mari. Dată viind seriozitatea cărţilor din bibliotecă, lui Jack aproape că-i vine să râdă - cartea se numeşte Cele 7 obiceiuri ale oamenilor foarte eficienţi. Beezer rupe coperta din spate şi i-o dă lui Mouse cu partea albă în sus.
    - Creion, cârâie Mouse. Repede. Am totul în minte, omule. Am totul... aici sus.
    Îşi atinge fruntea. O bucată de piele cât un bănuţ se scurge la atingerea sa. Mouse o şterge de pătură ca şi când ar fi un muc scos din nas.
    Din buzunarul vestei sale, Beezer scoate un ciot de creion ronţăit. Mouse îl ia şi face o încercare jalnică de-a zâmbi.
    Mâzga neagră care i se scurge de la colţurile ochilor a continuat să se adune şi acum îi stă pe obraji ca nişte pete de jeleu întărit. Tot mâzgă îi iese şi prin porii de pe frunte, în punctuleţe care-i amintesc lui Jack de cărţile în Braille ale lui Henry. Când Mouse, concentrat, se muşcă de buza de jos, carnea fragedă se despică imediat. Sângele începe să i se scurgă în barbă. Jack bănuieşte că mirosul de carne stricată e încă prezent, însă Beezer avusese dreptate: s-a obişnuit cu el.
    Mouse întoarce coperta de-a lungul, apoi desenează o serie de bucle rapide.
    - Uite-aci, îi zice lui Jack. Ăsta-i Mississippi, da?
    - Da, spune Jack.

        Când se apleacă, începe să simtă din nou mirosul. De-aproape nu e nici măcar o putoare; e-o miasmă care încearcă să i se furişeze pe gât în jos. Însă Jack nu se îndepărtează.
    Ştie ce greu îi este lui Mouse. Cel mai neînsemnat lucru pe care-l poate face este să-şi joace rolul.
    - Ăsta-i centrul oraşului: hotelul Nelson, Lucky's Tavern, cinematograful Agincourt, Taproom... aici Chase Street intră în Lyall Road, apoi Autostrada 35... aici e Libertyville... VFW... Goltz's... a, Hristoase...
    Mouse începe să se zvârcolească pe canapea. Băşicile de pe faţă şi partea superioară a corpului se sparg şi conţinutul lor începe să curgă. El strigă de durere. Mâna în care nu ţine creionul se duce la faţă şi-o loveşte zadarnic.
    Atunci, ceva se face auzit în Jack - vorbeşte pe-o voce sclipitoare, imperativă pe care şi-o aminteşte din vremea în care călătorea, cu atâţia ani în urmă. Presupune că este vocea Talismanului ori a cat mai rămăsese din el în mintea şi în sufletul său.
    Nu vrea ca el să vorbească, încearcă să-l omoare înainte să apuce să vorbească, e-n mâzga neagră, poate că este mâzga neagră, trebuie să scapi de ea...
    Unele lucruri nu pot fi făcute fără amestecul ipocrit al minţii; când treaba e murdară, instinctul e deseori mai de nădejde. Aşadar, fără să gândească întinde Jack mâna, apucă între degete mucilagiile negre care se scurg din ochii lui Mouse şi trage. La început, materia doar se întinde, de parcă ar fi fost făcută din cauciuc. În acelaşi timp, Tack o simte cum i se răsuceşte în strânsoare, încercând poate să-l ciupească sau să-l muşte. Apoi cedează cu un zbârnâit. Cu un strigăt, Jack aruncă la podea materia neagră, fremătătoare.
    Mâzga încearcă să alunece sub canapea - Jack vede asta chiar în vreme ce-şi şterge mâinile pe cămaşă, scos din minţi de scârbă. Doc îşi aruncă geanta pe o bucată din materia aceea şi Beezer o striveşte pe cealaltă cu tocul unui bocanc de motociclist. Se aude un ţiuit.
    - Ce dracu-i căcatu' ăla? întreabă Doc.
    Vocea lui, de obicei hârşâită, a crescut la un ton aproape de falsetto.
    - Ce dracu'...
    - Nu e din lumea noastră, zice Jack, şi nu are importanţă. Uitaţi-vă la el! Uitaţi-vă la Mouse!
    Roşeaţa din ochii lui Mouse a dispărut; pentru moment arată aproape normal. Cu certitudine îi vede pe ei, şi pare să nu mai aibă durere.
    - Mersi, zice, scoţând aerul din plămâni. Mi-aş dori să-l poţi elimina complet, dar simt deja cum se reformează. Fii atent.
    - Sunt numai urechi, zice Jack.
    - Ai face bine, replică Mouse. Crezi că ştii. Crezi că poţi găsi locul din nou, chiar dacă ei doi nu pot, şi poate că aşa este, dar poate că nu ştii atât de multe câte crezi că... a, futu-i.
    De undeva de sub pătură se aude o explozie slabă când ceva cedează. Pe faţa lui Mouse şiroieşte sudoarea, amestecându-se cu otrava neagră care-i iese prin pori, dându-i bărbii sale un ton cenuşiu umed şi murdar. Ridică ochii spre Jack, iar Jack vede cum roşeaţa reîncepe să-i acopere.
    - Asta-i de căcat, gâfâie Mouse. Nu m-am gândit niciodată că o s-o sfârşesc aşa. Uite-aci, Hollywood...
    Muribundul desenează un dreptunghi mic pe harta sumar schiţată.
    - Ăsta...
    - Ed's Eats, unde am găsit-o pe Irma, zice Jack. Ştiu.
    - Bine, şopteşte Mouse. Bun. Acum uite... pe cealaltă parte... partea cu Schubert şi Gale... şi spre vest...
    Mouse trasează o linie care, de la Autostrada 35, o ia spre nord. Face cerculeţe de-o parte şi de alta a ei. Jack le interpretează ca fiind copaci. Apoi, la începutul liniei, ca o poartă: TRECEREA INTERZISĂ.
    - Mda, intervine Doc. Acolo era, sigur. Casa întunericului.
    Mouse nu bagă de seamă. Privirea sa tot slabă e aţintită doar spre Jack.
    - Ascultă-mă, poliţistule. Mă asculţi?
    - Da.
    - Hristoase, ar fi bine să fie aşa, îi spune Mouse.


               Cum se întâmplă mereu, munca îl acaparează pe Henry, îl absoarbe, îl duce departe. Plictiseala şi durerea n-au reuşit niciodată să se opună acestei vechi pasiuni pentru sunet şi rumori. Din câte se pare, nici teama n-o poate învinge.
    Momentul cel mai greu nu e să asculte casetele, ci să-şi adune curajul pentru a o pune pe prima în aparatul TEAC uriaş. În acea clipă de ezitare e convins că simte parfumul soţiei sale până şi-n spaţiul izolat fonic şi cu aer filtrat al studioului.
    În acel moment de ezitare e absolut convins că nu este singur, că cineva (sau ceva) stă chiar în faţa uşii studioului, uitându-se la el prin panoul de sticlă din jumătatea ei de sus. Şi acesta este, de fapt, adevărul adevărat.
    Binecuvântaţi cu darul vederii cum suntem, noi putem vedea ceea ce Henry nu poate. Am vrea să-i spunem ce se află acolo, să încuie uşa studioului, pentru numele lui Dumnezeu, s-o încuie acum, dar nu putem decât să privim.
    Henry întinde mâna după butonul PLAY. Apoi degetul său îşi schimbă traseul şi apasă în schimb butonul interfonului.
    - Hei, e cineva acolo?
    Silueta care stă în camera lui de zi şi se uită la el aşa cum s-ar uita cineva la singurul peşte dintr-un acvariu, nu scoate niciun sunet. Cat a mai rămas din strălucirea soarelui e acum în cealaltă parte a casei şi camera de zi este acum destul de întunecată, Henry având fireasca înclinaţie de-a uita să aprindă becurile. Amuzanţii papuci de casă sub formă de albină ai lui Elmer Jesperson (nu că ne-ar amuza cine ştie cât în împrejurările de faţă) sunt cam singurele lucruri deschise la culoare de acolo.
    - Hei! E cineva?
    Silueta care se uită prin sticla uşii de la studio rânjeşte.
    Într-o mână ţine foarfecă de tuns gardul viu pe care a luat-o din garajul lui Henry.
    - Ultima şansă, zice Henry şi când tot nu primeşte un răspuns, devine şobolanul de Wisconsin, ţipând în interfon, încercând să îndemne persoana care se află acolo să se dea de gol: Haide-acu', scumpule, haide-acu', cretinu' dracului, vorbeşte cu şobo!
    Silueta care se uită la Henry dă înapoi - aşa cum dă înapoi un şarpe când prada lui simulează un atac -, dar nu scoate niciun sunet. Dintre dinţii rânjiţi iese o limbă bătrână şi uscată, fluturând în batjocură. Creatura s-a jucat cu parfumul pe care doamna Morton nu s-a îndurat încă să-l ia din masa de toaletă a Rhodei Leyden şi acum emană un puternic iz de My Sin.
    Henry decide că e doar rodul imaginaţiei sale - ai, ce greşeală, i-ar spune Morris Rosen dacă ar fi aici - şi apasă PLAY cu vârful degetului.
    Aude o tuse ca de dregere a vocii, apoi Arnold Hrabowski se prezintă. Pescarul îl întrerupe: Salut, cur belit.
    Henry derulează banda înapoi, ascultă din nou: Salut, cur belit. Derulează şi ascultă încă o dată: Salut, cur belit. Da, a mai auzit vocea asta. E sigur. Dar unde? Răspunsul va veni, răspunsurile de genul ăsta vin întotdeauna - într-un târziu - şi jumătate din plăcere e să ajungă la ele. Henry ascultă, răpit. Degetele sale dansează înainte şi înapoi peste butoanele casetofonului precum cele ale unui pianist peste clapele unui Steinway. Senzaţia că este privit îl părăseşte, cu toate că silueta de după uşa studioului - arătarea cu pantofi-albină şi cu foarfecă de grădinărit în mână - nici nu se clinteşte.
    Zâmbetul i-a dispărut intru câtva. Pe faţa-i îmbătrânită i-a apărut o expresie mohorâtă, în care se citeşte şi confuzie şi, poate, prima urmă vagă de teamă. Bătrânului monstru nu-i place că peştele orb din acvariu a pus stăpânire pe vocea lui. Sigur că asta nu are importanţă; poate că e chiar distractiv, dar dacă e aşa, cel care se distrează este domnul Munşun, nu el. Voi aveţi o urgenţă. Nu eu. Voi.
    - Nu eu, voi, spune Henry.
    Imitaţia e atât de reuşită că e de speriat.
    - Pun puţină sauerkraut în salată, mein prieten, ja?
    Cel mai groaznic coşmar al tău... cel mai groaznic coşmar.
    Abbalah.
    Sunt Pescarul.
    Henry ascultă, concentrat la maximum. Lasă caseta să meargă o vreme, apoi ascultă aceeaşi bucată de patru ori:
    Linge-mi scrotu', maimuţă... linge-mi scrotu', maimuţă... maimuţă... maimuţă...
    Nu, nu maimuţă. Vocea spune de fapt maimucă. MAI-mucă.
    - Nu ştiu unde eşti acum, dar ai crescut în Chicago, murmură Henry. South Side. Şi...
    Căldură pe faţă. Dintr-odată îşi aminteşte căldură pe faţă.
    De ce oare, prieteni şi vecini? De ce oare, o, marilor înţelepţi?
    Nu eşti cu nimic mai bun decât o maimuţă beată. Maimuţă beată. Maimuţă...
    - Maimuţă, zice Henry. Acum îşi masează tâmplele cu buricele degetelor. Maimuţă beată. MAI-mucă bii-ată. Cine-a spus asta?
    Ascultă caseta: Linge-mi scrotu', maimuţă.
    Ascultă amintirea: Nu eşti cu nimic mai bun decât o maimuţă beată.
    Căldură pe faţă.
    Căldură? Lumină?
    Amândouă?
    Henry scoate caseta cu apelul la 911 şi-o pune în loc pe cea adusă de Jack astăzi.
    Salut, Judy. Astăzi eşti judy sau eşti Sophie? Abbalah îţi trimită calde salutări şi Gorg zice „Cra-cra-cra!” [Râset aspru, flegmatic] şi Ty te salută. Băieţelul tău se simte foarte singur...
    Când vocea îngrozită şi plânsă a lui Tyler Marshall răsună în difuzoare, Henry se crispează şi derulează înainte.
    Orr ză hie şiii mai muuulte crrrime.
    Accentul nemţesc e mult mai pronunţat acum, o parodie, o glumă, şniţl ist zergut, dar, cumva, din aceasta pricină e şi mai grăitor. Copiii or zâ vie... zdrrrrânsi ca grrâu. Ca grrâu. Zdrrrânşi ca...
   - Strânşi ca o maimuţă beată, zice Henry. MAI-mucă. ZDR-ânşi. Cine eşti, nemernic ordinar?
    Înapoi la înregistrarea 911.
    Există bice-n iad şi lanţuri în şeol. Dar aproape că-i vice-n iad, aproape că-i lanzuri în şaiol. Vice. Lanzuri. MAI-mucă beată. Bii-ată.
    - Nu eşti cu nimic mai bun decât... începe Henry, apoi, dintr-odată, îşi aminteşte încă o replică.
    Lady Magowan's Nightmare. Asta-i una buna.
    Ce coşmar? Vice în iad? Lanzuri în şaiol? Mai-muci bete?
    - Dumnezeule, zice Henry încet. O... Dumnezeule. Balul. Era la bal.
    Acum începe totul să se ordoneze. Ce proşti au fost! Au fost de o prostie criminală! Bicicleta băiatului... fusese chiar acolo. Chiar acolo, pentru numele lui Hristos! Au fost cu toţii orbi, să fie făcuţi arbitri.
    - Dar era aşa bătrân, şopteşte Henry. Şi senil! Cum să ghicim că un asemenea om poate fi Pescarul?
Întrebarea aceasta e urmată de altele. Dacă Pescarul e rezident la casa de bătrâni Maxton, unde Dumnezeu să-l fi putut ascunde pe Ty Marshall? Şi cum face nemernicul de se plimbă nestingherit prin French Landing? Are o maşină pe undeva?
    - Nu contează, murmură el. Nu acum, în orice caz. Cine este şi unde este? Iată lucrurile care contează.

           Căldura de pe faţa lui - prima încercare a minţii sale de-a localiza vocea Pescarului în timp şi spaţiu - fusese reflectorul, desigur, reflectorul lui Simfonic Stan, de rozul căpşunelor pârguite. Şi-o femeie, o bătrânică simpatică...
    Domnule Stan, iu-hu, domnule Stan?
    ...Îl întrebase dacă ia cereri. Numai că, înainte ca Stan să apuce să răspundă, o voce la fel de plată şi de dură ca două pietre frecate una de cealaltă...
    Eu am fost primul aici, babo.
    ...Îl întrerupsese. Plată... Şi dură... Şi cu acea vagă asprime germanică care amintea de South Side din Chicago, probabil a doua sau chiar a treia generaţie. Nu vost primul aici, însă acel v grăitor stătuse pitit după colţ, nu-i aşa? A, da.
    - Mai-mucă, zice Henry, uitându-se drept în faţă.
    Uitându-se drept la Charles Burnside, dacă ar şti-o măcar.
    Biiată. Zdrrrrmşi. Hasta la vista... baby.
    La asta se reduce toată povestea? Un bătrân maniac care vorbea puţin ca Arnold Schwarzenegger?
    Cine era femeia? Dacă reuşeşte să-şi amintească numele ei, îl poate suna pe Jack... sau pe Dale, dacă Jack tot nu răspunde la telefon... şi să pună capăt urâtului vis al French Landingului. Lady Magowan's Nightmare. Asta-i una bună.
    - ”Nightmare”, spune Henry, după care îşi modifică vocea: „Nahht-mare.”
    Din nou, imitaţia e izbutită. Fără-ndoială, prea izbutită pentru gustul boşorogului care stă în faţa uşii de la studio.
    Acum se încruntă urât şi face foarfecă de grădinărit să scrâşnească în faţa sticlei. Cum poate orbul de acolo să-l imite atât bine? Nu-i a bună; e complet aiurea. Bătrânul monstru tânjeşte să-i taie lui Henry corzile vocale. Curând, îşi promite, curând o va face.
    Şi le va mânca.
    Şezând în scaunul rotativ, bătând agitat darabana cu degetele pe stejarul lucios din faţa lui, Henry îşi aduce aminte scurta întâlnire de la podium. Asta fusese nu la mult timp după începerea Sărbătorii Căpşunelor.
    Spune-mi cum te cheamă şi ce ai vrea să asculţi.
    Mă numesc Alice Weathers şi... Moonglow, vă rog. De Benny Goodman.
    - Alice Weathers, zice Henry. Asta era numele ei, iar dacă ea nu ştie numele tău, prietenul meu asasin, atunci eu sunt o maimuţă beată.
    Dă să se ridice şi-n clipa aceea cineva - ceva - începe să bată, foarte încet, în geamul de sticlă al uşii.


            Bear Girl s-a apropiat, aproape fără să vrea, şi acum ea, Jack, Doc şi Beez sunt strânşi în jurul sofalei. Mouse s-a afundat pe jumătate în ea. Arată ca o persoană care moare în chinuri groaznice în nisipuri mişcătoare.
    Ei bine, gândeşte Jack, nu-i nici urmă de nisipuri mişcătoare, însă el moare în chinuri groaznice. Nu încape îndoială în privinţa asta.
    - Ascultaţi, le spune Mouse. Mucilagiile negre au reînceput să i se formeze la colţurile ochilor. Mai rău, îi curg şi de la colţurile gurii.
    Mirosul de putreziciune e mai puternic ca niciodată, căci organele lui Mouse au început să renunţe la luptă. Jack e sincer uimit că au rezistat atât de mult.
    - Tu vorbeşte, spune Beezer. Noi ascultăm.
    Mouse se uită la Doc.
    - Când termin, dă-mi ce ai mai puternic. Drogul de calitate superioară. Înţeles?
    - Vrei să iei faţa a ceea ce s-a înstăpânit pe tine.
    Mouse încuviinţează din cap.
    - N-am nimic împotrivă, acceptă Doc. O să te stingi cu zâmbetul pe buze.
    - Mă-ndoiesc de asta, frate, dar o să-mi dau silinţa.
    Mouse îşi mută ochii înroşiţi spre Beezer.
    - După ce-o să fie gata, înfăşoară-mă într-un cort din-ăla de nailon de care ai în garaj. Pune-mă în cadă. Pun pariu că până la miezul nopţii o să-mi poţi da drumul pe scurgere-n jos ca... ca spuma de bere. Numai să ai grijă. Să nu atingi... ce rămâne din mine.
    Bear Girl izbucneşte în lacrimi.
    - Nu plânge, scumpo, zice Mouse. O să-i iau faţa. Mi-a promis Doc. Beez?
    - Sunt aici, amice.
    - O să-mi ţii o scurtă ceremonie funerară. Bine? Citeşte o poezie... aia a lui Auden... aia care-ţi făcea întotdeauna coaiele să îngheţe...
   -  ”Să nu citiţi Biblia adliteram”, zice Beezer, plângând. S-a făcut, Mouse.
    - Pune să cânte ceva de Grateful Dead... Ripple, poate... şi ai grijă să ai destulă Kingsland în tine ca să-mi poţi binecuvânta trecerea în cealaltă lume. Îmi închipui că n-o să fie un mormânt pe care să te pişi, dar... descurcă-te cum poţi mai bine.
    La asta, Jack râde. Nu se poate abţine. Şi de data asta e rândul lui să primească întreaga forţă a ochilor purpurii ai lui Mouse.
    - Promite-mi c-o să aştepţi până mâine să te duci acolo, poliţistule.
    - Mouse, nu-s sigur că pot face asta.
    - Trebe s-o faci. Dacă te duci în seara asta, nu de câinele ăla blestemat o să trebuiască să-ţi faci griji... celelalte fiinţe din pădurea care împrejmuieşte casa... celelalte fiinţe...
    Ochii lui roşii se dau oribil peste cap. Mâzga neagră îi curge în barbă ca smoala. Apoi se forţează cumva să continue.
    - Celelalte fiinţe din pădure or să te mănânce ca pe-o bomboană.
    - Cred că riscul ăsta trebuie să mi-l asum, zice Jack, încruntându-se. E un băieţel undeva...
    - La loc sigur, şopteşte Mouse.
    Jack ridică din sprâncene, desigur dacă l-a auzit bine pe Mouse. Şi dacă ar fi aşa, poate avea încredere în ce a auzit?
    Mouse are în el o otravă puternică, malefică. Până acum i s-a putut opune, a putut să comunice în ciuda ei, dar...
    - E-n siguranţă pentru puţin timp, spune Mouse. Nu de orice lucru... sunt lucruri care-l pot distruge, presupun... dar pentru moment e ferit de domnul Muson. Ăsta e numele lui? Muson?
    - Munşun, cred. De unde ştii?
    Mouse îi oferă lui Jack un zâmbet neînchipuit de sinistru.
    E zâmbetul unei sibile muribunde. Reuşeşte încă o dată să-şi atingă fruntea şi Jack observă cu groază că degetele omului se topesc acum unul în celălalt şi se înnegresc de la unghii în jos.
    - Am totul aici, omule. Ţi-am spus. Şi ascultă: e mai bine ca pe puşti să-l mănânce cine ştie ce gândac uriaş sau crab de piatră acolo... unde este... decât să mori tu încercând să-l salvezi. Dacă ţi se întâmplă asta, copilul va ajunge sigur în mâinile lui abbalah. Aşa spune... prietenul tău.
    - Ce prieten? întreabă Doc bănuitor.
    - Nu contează, răspunde Mouse. Hollywood ştie. Nu-i aşa, Hollywood?
    Jack încuviinţează fără tragere de inimă. E vorba de Speedy, desigur. Sau Parkus, dacă preferaţi.
    - Aşteaptă până mâine, zice Mouse. La prânz, când soarele luminează cel mai tare în ambele lumi. Promite.
    La început, Jack nu poate spune nimic. E răvăşit, cuprins de ceva care pare a fi agonie.
    - Oricum, când o să ajungi înapoi pe Autostrada 35 o să fie întuneric aproape complet, zice Bear Girl încet.
    - Şi-s porcării nasoale în pădurea aia, de-acord, zice Doc. Fac ca Blair Witch Project să pară o joacă de copii. Nu cred că vrei să-ţi încerci norocul pe întuneric. Asta doar dacă nu-ţi doreşti moartea.
    - Când terminaţi... şopteşte Mouse. Când terminaţi... dacă a mai rămas vreunul dintre voi în viaţă... ardeţi casa aia din temelii. Văgăuna aia. Mormântul ăla. Ardeţi-l din temelii, mă auziţi? Închideţi uşa.
   - Mda, zice Beezer. Am auzit şi-am înţeles, amice.
    - Un ultim lucru, spune Mouse.
    Acum i se adresează direct lui Jack:
    - Poate că vei reuşi să o găseşti... dar cred că eu am ceva de care mai ai nevoie. E-un cuvânt. E puternic pentru tine datorită unui lucru pe care... l-ai atins. Cândva, cu mult timp în urmă. Nu înţeleg partea asta, dar...
    - Nu face nimic, îi spune Jack. Eu o înţeleg. Care-i cuvântul, Mouse?
    Pentru o clipă, crede că Mouse, în cele din urmă, nu va apuca să i-l spună. Ceva e clar că se luptă să-l împiedice să rostească acel cuvânt, dar în lupta aceasta Mouse iese învingător. Este foarte probabil ultima sa victorie, crede Jack.
    - D'yamba, răspunde Mouse. Acuma tu, Hollywood. Spune-l.
    - D'yamba, repetă Jack şi, la piciorul canapelei, un rând de cărţi grele ies de pe unul dintre rafturile încropite. Plutesc în lumina difuză... plutesc... plutesc... şi-apoi cad zgomotos la podea.
    Bear Girl scoate un ţipăt scurt.
    - Să nu-l uiţi, zice Mouse. O să ai nevoie de el.
    - Cum? Cum o să am nevoie de el?
    Mouse clatină obosit din cap.
    - Nu... Ştiu.
    Beezer se întinde peste umărul lui Jack şi ia harta desenată de Mouse.
    - O să ne întâlnim cu toţii mâine dimineaţă la Sand Bar, îi spune lui Jack. Vino acolo pe la unsprezece şi jumătate şi-o să pornim pe drumeagul ăla în jurul prânzului. Până atunci, o să ţin eu asta. O poliţă de asigurare ca să fiu sigur că vom proceda cum zice Mouse.
    - Bine, spune Jack.

          Nu are nevoie de hartă pentru a găsi Casa întunericului a Grăsuliului Burnside, însă Mouse are perfectă dreptate: nu e genul de loc de care să te apropii noaptea. Urăşte să-l lase pe Ty Marshall în tărâmurile de foc - i se pare greşit într-un fel aproape de păcat - ar trebui să ţină minte că la mijloc sunt mai multe decât un băieţel pierdut.
    - Beezer, eşti sigur că vrei să te întorci acolo?
    - Nu, sigur că nu vreau asta, zice Beezer, aproape cu indignare. Dar ceva mi-a ucis fiica - fiica mea! - şi-a venit aici de acolo! Vrei să-mi spui că nu ştii dacă asta-i adevărat?
    Jack nu răspunde. Sigur că e adevărat. Şi sigur că vrea ca Doc şi Beez să fie cu el când va porni pe drumeagul spre Casa întunericului. Asta dacă se îndură să vină.
    D'yamba, îşi spune. D'yamba. Nu uita.
    Se întoarce spre canapea.
    - Mouse, vrei să...
    - Nu, zice Doc. Se pare că, totuşi, nu-i mai trebuie niciun drog.
    - Hă?
    Jack se uită năuc la uriaşul motociclist fabricant de bere.
    Se simte năuc. Năuc şi epuizat.
    - Nu-i mai bate decât ceasul de la mână, zice Doc, apoi începe să cânte.
    După o clipă, încep şi Beezer şi Bear Girl.
    Jack se îndepărtează de canapea, spunându-şi ceva straniu de asemănător cu ce şi-a spus Henry: Cum de s-a făcut atât de târziu atât de devreme? Cum naiba s-a întâmplat asta?
    - În Rai, nu există bere... din cauza asta o bem aici.... iar când... vom pleca... de aici...
    Jack străbate camera pe vârfuri. În cealaltă parte este un ceas de bar cu lumini Kingsland Premium Golden Pale Ale.
    Vechiul nostru prieten - care în sfârşit îşi arată anii până la ultimul şi şi-a pierdut mult din noroc - se uită la el cu neîncredere, neacceptând ceea ce spune până când nu-l compară cu ceasul său de la mână. Aproape opt. E aici de ore întregi.

         E aproape întuneric şi Pescarul e tot în libertate. Fără a mai pomeni de colegii lui de joacă din cealaltă lume.
    D'yamba, îşi spune din nou când deschide uşa. Şi, păşind în verandă şi închizând uşa în urma sa, vorbeşte cu voce tare şi cu totală sinceritate, întors spre cerul care întunecat:
    - Speedy, îmi vine să-ţi sucesc gâtul.

                                            24.

              D'yamba e-un cuvânt magic puternic şi luminos; ramificaţiile sale alcătuiesc o reţea care se întinde la infinit.
    Când Jack Sawyer îndepărtează otrava vie de la ochii lui Mouse, d'yamba străluceşte prima oară în mintea muribundului şi mintea lui se deschide spre cunoaştere; de-a lungul firelor reţelei curge parte din forţa lui luminoasă şi, curând, o fărâmă de d'yamba ajunge la Henry Leyden. Pe drum, d'yamba o atinge pe Tansy Freneau, care, stând într-un colţ la geam în Sand Bar, observă o tânără femeie frumoasă şi neclară prinzând formă în lumina din celălalt capăt al parcării şi-şi dă seama, cu o clipă înainte ca tânăra femeie să dispară, că i s-a oferit o scurtă viziune a persoanei care ar fi devenit Irma ei; şi-l atinge pe Dale Gilbertson, care, întorcându-se acasă de la secţie, simte o profundă şi bruscă nevoie de prezenţa lui Jack Sawyer, o nevoie ca o durere de inimă, şi jură să rezolve cazul Pescarului împreună cu el, indiferent ce piedici ar apărea; d'yamba întinde un filament spre Judy Marshall şi deschide o fereastră spre Lumea de Departe, unde Ty doarme într-o celulă de culoarea fierului, aşteptând salvarea şi încă în viaţă; înlăuntrul lui Charles Burnside, îl atinge pe adevăratul Pescar, domnul Munşun, cunoscut cândva ca Omul Luni, exact când încheieturile degetelor lui Burny lovesc în sticla uşii.
    Domnul Munşun simte un vag curent de aer rece intrându-i în piept ca un avertisment şi, la această violare, încremeneşte de furie şi ură; Charles Burnside, care nu ştie nimic despre d'yamba şi nu poate s-o urască, preia sentimentele stăpânului său şi-şi aminteşte data când, în Chicago, un băiat pe care-l crezuse mort se târâse afară dintr-un sac de pânză şi-i mânjise bancheta din spate cu sânge. O urmă incriminantă de sânge, o substanţă care continuase să-l sâcâie mult după ce-i spălase urmele vizibile.
    Dar Henry Leyden, cu care am început acest lanţ de evenimente, nu simte nici uşurare şi nici furie; ceea ce-l atinge pe Henry este un fel de iluminare.
    Vizitele Rhodei, înţelege el, au fost toate produsul singurătăţii sale. Singurul lucru pe care l-a auzit când urca scările era nesfârşitul dor după soţia sa. Iar fiinţa din cealaltă parte a uşii studioului este oribilul om de la Maxton's, care are de gând să-i facă lui Henry acelaşi lucru pe care l-a făcut celor trei copii. Cine altcineva ar apărea la ora asta şi ar bate la geamul studioului? Nu Dale, nici Jack şi, cu siguranţă, nu Elvena Morton. Oricine altcineva ar rămâne afară şi-ar suna la sonerie.
    Lui Henry nu-i ia mai mult de câteva secunde să-şi analizeze opţiunile şi să întocmească un plan schematic. Se crede deopotrivă mai rapid şi mai puternic decât Pescarul, care părea a fi om între optzeci şi cinci şi nouăzeci de ani, iar Pescarul nu ştie că dorita lui victimă îi cunoaşte identitatea.
    Pentru a profita de această situaţie, Henry trebuie să pară nedumerit, dar degajat, ca şi când ar fi doar curios cine este vizitatorul său. Şi odată ce va deschide uşa studioului, pe care din păcate a lăsat-o descuiată, va trebui să acţioneze cu iuţeală şi hotărâre.
    Suntem oare în stare de asta? se întreabă Henry şi îşi răspunde: Am face bine să fim.
    Sunt aprinse becurile? Nu; pentru că se aştepta să fie singur, nu s-a deranjat cu şarada de-a le aprinde. Întrebarea devine, atunci: Cât de întuneric este afară? Poate că nu complet întuneric, îşi imaginează Henry - peste o oră, se va putea mişca prin casă absolut nevăzut şi să scape pe uşa din spate. Acum, şansele lui probabil că nu sunt mai bune de jumi-juma, dar soarele apune în spatele casei şi fiecare secundă pe care o poate amâna îi mai aduce o fărâmă de întuneric în camera de zi şi bucătărie.
    Au trecut poate două secunde de când silueta pitită a lovit cu degetele în geam şi Henry, care şi-a păstrat perfect stăpânirea unuia care n-a auzit sunetul făcut de vizitatorul său, nu mai poate trage de timp. Prefăcându-se rătăcit în gânduri, cu o mână prinde postamentul unui premiu greu de Excelenţă în Transmisii Radio primit in absentia de George Rathbun cu câţiva ani în urmă şi cu cealaltă ia dintr-o tavă puţin adâncă din faţa lui un briceag pe care un admirator i l-a lăsat odată la postul radio de la universitate ca tribut pentru şobolanul de Wisconsin.
   Henry foloseşte cuţitul ca să desfacă celofanul de pe carcasele de CD-uri şi, nu cu mult timp în urmă, căutând ceva de făcut cu mâinile, a învăţat cum să-l ascută. Cu lama ascunsă, cuţitul seamănă cu un ciudat stilou plat. Două arme sunt de două ori mai bune decât una singură, crede el, mai ales dacă adversarul tău îşi imaginează că a doua armă e inofensivă.
    Acum s-au scurs patru secunde de când s-au auzit bătăile în uşa din stânga sa şi, fiecare în felul lui, deopotrivă Burny şi domnul Munşun au devenit considerabil mai neliniştiţi.
    Domnul Munşun se crispează la ideea de d'yamba care, cine ştie cum, a contaminat această altfel încântătoare scenă.
    Apariţia ei nu poate însemna decât un singur lucru, că o persoană pe care orbul o cunoaşte a reuşit să se apropie destul de mult de Casa întunericului încât să experimenteze otrăvurile ferocelui ei gardian. Iar asta, la rândul ei, înseamnă că acum odiosul Jack Sawyer ştie fără-ndoială de existenţa Casei întunericului şi are de gând să-i spargă sistemele de apărare. A sosit timpul să-l distrugă pe orb şi să se întoarcă acasă.
    Burny simte doar un amestec incipient de ură şi-un sentiment surprinzător de asemănător cu teama radiind din stăpânul său. Burny e înfuriat de faptul că Henry Leyden s-a înstăpânit pe vocea lui, căci ştie că asta reprezintă o ameninţare; chiar mai mult decât acest impuls de autoconservare, simte o dorinţă arzătoare pentru simpla, dar profunda plăcere a vărsării de sânge. După ce Henry va fi măcelărit, Charles Burnside îşi doreşte să mai pretindă o singură victimă înainte să zboare spre Casa întunericului şi să intre într-un tărâm pe care el îl numeşte şeol.
    Încheieturile mari şi deformate ale degetelor sale lovesc din nou în sticla uşii.
    Henry întoarce capul spre geam într-o perfectă imitaţie a surprinderii uşoare.
    - Mi s-apărut mie că e cineva acolo. Cine e?... Haide, vorbeşte.
    Apasă un buton şi vorbeşte în microfon:
    - Dacă spui ceva, să ştii că nu te aud. Dă-mi o secundă sau două ca să mă organizez aici şi ies imediat.
    Se întoarce din nou în faţă şi se apleacă deasupra mesei.
    Mâna sa stângă pare să atingă neatentă frumosul premiu; mâna dreaptă e ascunsă. Henry pare profund concentrat. De fapt, ascultă cu urechile mai ciulite ca niciodată.
    Aude mânerul uşii de la studio cum se roteşte în direcţia acelor de ceasornic cu o lentoare încântătoare. Uşa se deschide cu o şoaptă cale de doi centimetri, patru, şase.
    Aroma florală de My Sin invadează studioul, părând să aştearnă un strat chimic subţire peste microfon, cutiile benzilor, toate butoanele şi ceafa voit expusă a lui Henry.
    Talpa a ceea ce par a fi papuci de casă foşneşte pe podea.
    Henry strânge mai tare mâinile pe arme şi aşteaptă acel sunet tare, grăitor, semnalul său. Mai aude un pas aproape surd, apoi încă unul, şi ştie că Pescarul a trecut în spatele lui.
    Are şi el o armă, ceva care străpunge negura de parfum cu mirosul unsuros al peluzelor şi netezimea uleiului de motor.
    Henry nu reuşeşte să-şi dea seama despre ce este vorba, însă mişcările aerului îi spun că e mai greu decât un cuţit. Până şi un orb vede asta. Stânjeneala cu care Pescarul face următorul pas îi sugerează lui Henry că bătrânul ţine arma cu ambele mâini.
    O imagine s-a format în mintea lui Henry, aceea a adversarului stând în spatele lui gata să lovească, iar acestei imagini îi adaugă acum mâini întinse, ridicate. Mâinile ţin un instrument care aduce cu foarfecă de grădinărit. Henry are armele lui, cea mai bună dintre acestea fiind elementul-surpriză, însă surpriza trebuie să fie bine sincronizată pentru a fi eficientă. De fapt, dacă Henry vrea să evite o moarte rapidă şi mizerabilă, sincronizarea sa trebuie să fie perfectă.
    Întinde şi mai mult gâtul peste masă şi aşteaptă semnalul.
    Calmul de care dă dovadă îl surprinde.
    Un om care stă neobservat în spatele unei victime aşezate în scaun şi ţine în mâini un obiect asemănător cu foarfecă de grădinărit sau o pereche grea de foarfeci normale, înainte să lovească, va pierde o secundă lungă pentru a-şi arcui spatele şi a ridica mâinile, pentru a obţine forţa maximă. Când va ridica braţele şi-şi va arcui spatele, hainele i se vor mişca pe corp. Pânza se va freca de piele; un fel de material s-ar putea freca de un alt fel de material; o curea ar putea să pârâie. S-ar auzi şi o inspiraţie. O persoană normală ar auzi puţin sau nimic din aceste lucruri grăitoare, însă Henry Leyden le poate auzi pe toate.
    Apoi, în sfârşit le aude. Hainele se freacă de piele şi foşnesc una de cealaltă; aerul fâşâie în nările lui Burny. Pe dată, Henry îşi aruncă scaunul în spate şi, din aceeaşi mişcare, se roteşte şi, în vreme ce se ridică în picioare, aruncă trofeul spre atacator. Funcţionează! Simte forţa loviturii scurgându-i-se pe braţ în jos şi aude un icnet de şoc şi durere. Mirosul de My Sin îi umple nările. Scaunul îl loveşte în genunchi.
    Henry apasă butonul briceagului, simte lama lungă cum iese şi-o îndreaptă înainte. Cuţitul se înfige în carne. De la douăzeci de centimetri de faţa sa se aude un strigăt de furie.
    Din nou, Henry loveşte cu trofeul în atacator, apoi smulge cuţitul şi-l înfige încă o dată. Braţe uscăţive, se încolăcesc în jurul gâtului şi umerilor, umplându-l de scârbă, şi-o respiraţie urât mirositoare îi năpădeşte faţa.
    Henry devine conştient că a fost rănit, căci o durere tăioasă la suprafaţă şi surdă în profunzime se face simţită în partea stângă a spatelui. Afurisita aia de foarfecă de grădinărit, îşi spune şi înfige din nou cuţitul. De data asta, înjunghie doar aerul. O mână aspră i se strânge pe cot şi o alta îl prinde de umăr. Mâinile îl trag în faţă şi, pentru a rămâne în picioare, el îşi sprijină genunchiul pe şezutul scaunului. Un nas lung îl loveşte peste puntea nasului şi-i strâmbă ochelarii. Ceea ce urmează îl umple de dezgust: două şiruri de dinţi ca nişte cochilii rupte de moluşte îl apucă de obrazul stâng şi-i pătrund prin piele. Sângele i se revarsă pe faţă în jos. Şirurile de dinţi se întâlnesc şi rup o bucată ovală din pielea lui Henry şi, dincolo de fulgerul alb de durere, care e incredibil, cu mult mai rea decât durerea de la spate, el îşi aude sângele împroşcând faţa monstrului bătrân.
    Teama şi repulsia, împreună cu o cantitate uimitoare de adrenalină, îi dau forţa să lovească în lături cu cuţitul în vreme ce se roteşte şi scapă din strânsoarea celuilalt. Lama ia contact cu o parte din corpul Pescarului - cu un braţ, crede el.
    Înainte să apuce să simte ceva (satisfacţie, poate), aude şuieratul foarfecii de grădinărit care taie aerul înainte să-l prindă de mâna în care ţine cuţitul. Se întâmplă aproape înainte ca el să priceapă ceva: lamele foarfecii îi pătrund prin piele, îi taie oasele şi-i retează ultimele două degete de la mâna dreaptă.
    După care, ca şi când foarfecă ar fi fost ultimul contact al Pescarului cu el, e liber. Găseşte cu piciorul marginea uşii, o dă în lături şi-şi împinge corpul prin spaţiul deschis.
    Aterizează pe-o podea atât de lipicioasă, încât picioarele îi alunecă atunci când încearcă să se ridice. E oare posibil ca tot acel sânge să fie al lui?
    Vocea pe care a studiat-o într-o altă epocă, într-o altă eră, răsună din uşa studioului.
    - M-ai înjunghiat, cur belit ce eşti.
    Henry nu stă să asculte; Henry e-n mişcare, dorindu-şi să nu simtă că lasă în urmă o dâră clară şi lată de sânge.
    Cumva, pare îmbibat până la piele de sânge; cămaşa şi dosul pantalonilor îi sunt ude leoarcă. Sângele continuă să i se reverse pe faţă şi, în ciuda adrenalinei, Henry simte că-i scade energia. Cât timp mai are până să sângereze de moarte - douăzeci de minute?
    Se furişează pe hol şi dă buzna în camera de zi.
    N-o să scap cu viaţă din treaba asta, îşi spune el. Am pierdut prea mult sânge. Dar măcar pot ajunge până la uşă şi să mor afară, unde aerul e proaspăt.
    Vocea Pescarului ajunge la el din hol.
    - Ţi-am mâncat o bucată din obraz şi acum o să-ţi mănânc degetele. Mă asculţi, cretin împuţit?
    Henry ajunge la uşă. Mâna îi alunecă şi-i alunecă pe clanţă; clanţa i se opune. Pipăie după butonul ivărului, care a fost ridicat.
    - Am spus, mă asculţi?
    Pescarul se apropie şi vocea lui e plină de furie.
    Tot ce trebuie să facă Henry este să apese butonul care descuie uşa şi să rotească clanţa. Ar putea fi afară din casă într-o secundă, însă degetele care i-au mai rămas nu vor să se supună ordinelor. Bine, o să mor, îşi spune. O s-o urmez pe Rhoda, o să-mi urmez Ciocârlia, frumoasa mea Ciocârlie.
    Un sunet de ronţăit, cu tot cu plescăit de buze şi trosnete de ros.
    - Ai un gust de căcat. Îţi mănânc degetele şi au gust de căcat. Ştii ce-mi place? Ştii care-i mâncarea mea preferată? Fesele unui copilaş fraged. Şi lui Albert Fish i-a plăcut asta, o, da, aşa-i. Mmm-mmm! CUR DE COPIL! Asta da MÂNCARE BUNĂ!
    Henry îşi dă seama că, cine ştie cum, a alunecat până la baza uşii închise şi că acum stă, respirând mult prea greu, în mâini şi genunchi. Se împinge în faţă şi se târăşte în spatele sofalei în stil colonial, din moliciunea căreia l-a ascultat pe Jack Sawyer citind o mulţime de cuvinte meşteşugite scrise de Charles Dickens. Printre lucrurile pe care acum nu le va mai putea face niciodată, îşi dă seama, se numără şi să afle ce se întâmplă până la urmă în Casa umbrelor.
    Altul e să-l revadă pe prietenul său Jack.
    Paşii Pescarului intră în camera de zi şi se opresc.
    - Aşa, unde dracu' eşti, căcănarule? Nu te poţi ascunde de mine.
    Lamele foarfecii de grădinărit fac hrşt-hrşt.
    Fie Pescarul a devenit la fel de orb ca şi Henry, fie e prea întuneric în cameră pentru a vedea. O fărâmă de speranţă, o scăpărare de chibrit, se aprinde în sufletul lui Henry. Poate că adversarul său nu va vedea comutatoarele.
    - Căcănarule! (Canana-rhule.) Fir-ar să fie, unde te ascunzi? (Fiurharh ză vie, unde te-azgunzi?)
    Ce fascinant, îşi spune Henry. Cu cât e mai nervos şi frustrat Pescarul, cu atât i se topeşte accentul mai mult în non-germana aia ciudată. Acum nu mai aminteşte de South Side din Chicago, însă nu mai aminteşte nici de altceva. Cu certitudine nu este vorba de germană, nu tocmai. Dacă Henry ar fi auzit cum descrisese doctorul Spiegleman acest accent, ca al unui francez care încearcă să vorbească engleza ca un neamţ, ar fi încuviinţat cu zâmbetul pe buze. E-un accent nemţesc din spaţiul extraterestru, ceva care s-a preschimbat în germană fără s-o fi auzit vreodată vorbită.
    - M-ai rănit, porc împuţit! Mh-ai lănit, polc împuzit!
    Pescarul sare spre fotoliu şi-l aruncă într-o parte. Pe vocea lui de Chicago, spune:
    - O să te găsesc, amice, şi-atunci o să-ţi tai capu' de pe umeri.
    O veioză cade la pământ. Paşii târşâiţi se mişcă greoi spre partea dreaptă a camerei.
    - Orbul se ascunde în întuneric, hă? O, frumos, foarte frumos. Să-ţi zic io ceva. N-am mai mâncat de mult o limbă, da' cre' c-o s-o încerc pe-a ta.
    O măsuţă şi veioza de pe ea pocnesc şi se zdrobesc de podea.
    - Am o informaţie pentru tine. Limbile-s ciudate. A unui bătrân nu prea diferă la gust de a unuia tânăr - deşi, sigur, limba unui copil e de două ori mai bună ca amândouă. Cân' ieram Fridz Mahhmun am mângat mu'te limbi, ha-ha.
    Ciudat: versiunea extraterestră a accentului german se desprinde din accentul Pescarului ca o a doua voce. Un pumn loveşte în perete şi paşii bocănesc mai aproape.
    Folosindu-şi coatele, Henry se târăşte pe după capătul sofalei şi se furişează spre adăpostul unei mese lungi şi joase. Paşii pleoscăie în sânge şi, când Henry îşi aşază capul pe mâini, sânge cald îi ţâşneşte în faţă. Crâncena agonie din degete aproape că înghite durerea din obraji şi spate.
    - Nu te poţi ascunde la infinit, zice Pescarul.
    Imediat, trece la accentul acela ciudat şi răspunde:
    - Gata ku azta, Burn-Burn. Awem lugruri mhai imbordande dă văgut.
    - Hei, tu eşti ăla care l-a făcut găgănar. Şi el m-a rănit pe mine!
    - Vu'pi 'n vizuini, oho, zobolan 'n văgăuni, zi ei îş lăniţi. Zălmanii miei gobilaşi îş lăniţi, aha, mai tale tale tale ca noi.
    - Şi cu el ce facem?
    - Zânjeleazâ dă moalte, zânjeleazâ dă moalte, aha. Lază-l ză moală.

             În întuneric, abia dacă desluşim ce se întâmplă. Charles Burnside pare să execute o stranie imitaţie a celor două capete ale papagalului lui Parkus, Sacru şi Profan.
    Când vorbeşte pe vocea sa, întoarce capul către stânga; când vorbeşte cu accentul unui extraterestru, se uită în dreapta.
    Urmărindu-i capul cum se mişcă dintr-o parte în alta, avem impresia că vedem un actor de comedie ca Jim Carrey sau Steve Martin prefăcându-se că are dublă personalitate - numai că omul ăsta nu e comic. Ambele personalităţi ale sale sunt îngrozitoare, iar vocile lor ne rănesc auzul. Cea mai mare diferenţă dintre ele este acel cap stâng, extraterestrul gutural, care e la conducere: mâinile lui ţin volanul maşinii celuilalt, iar capul drept - Burny al nostru - este de fapt un sclav.
    Deoarece diferenţa dintre ei a devenit atât de clară, începem să ne formăm impresia că nu va trece mult până când domnul Munşun se va descotorosi de Charles Burnside ca de-o şosetă purtată.
    - Dar VREAU să-l omor! scrâşneşte Burny.
    - Deza e molt, molt, molt. Lu' Ciack Zawyer oză i se vlângă inima. Ciack Zawyer n-o ză mai plijeapă nimic. Ză melgem a Maxdon 's ză-l omolâm pe Chipper, da? Viei ză-l omoli pă Chipper, ni?
    Burny chicoteşte.
    - Mda. Vleau să-l omor pe Chipper. Vleau să-i fac felii pe cretinul ăla şi să-i ronţăi oasele. Iar dacă târfa aia a lui e-acolo, vreau să-i tai capul şi să-i înghit limba suculentă.

          Lui Henry Leyden, această discuţie i se pare o dovadă de nebunie, de posedare demonică sau de amândouă la un loc.
    Sângele continuă să-i şiroiască din spate şi de la capetele degetelor mutilate, iar el nu poate face nimic să oprească şuvoiul. Mirosul sângelui din jurul său îl îngreţoşează, însă greaţa e ultima lui problemă. O senzaţie de plutire, de amorţeală plăcută - asta-i adevărata lui problemă, iar cea mai bună armă de-a o combate este propria durere. Trebuie să-şi păstreze cunoştinţa. Cumva, trebuie să-i lase un mesaj lui Jack.

            - Aja gă ză melem, Burn-Burn, ji ză ne diztlăm cu Chipper, da? Apoi... oho, apoi, poi, poi, melem la vlumoaza Caza întunelicului, Burn-Burn, şi-n Caza-ntunelicului ne plegătim pentru Legele Pulpuliu!
    - Vreau să-l întâlnesc pe Regele Purpuriu, zice Burny.
    Un fir gros de salivă îi atârnă de la gură şi, pentru o clipă, ochii îi scânteiază în întuneric.
    - O să i-l dau Regelui Purpuriu pe puştiul ăla Marshall, iar Regele Purpuriu o să mă iubească, pentru că n-o să mănânc decât un obrăjor mic din dos, o mânuţă, ceva de felul ăsta.
    - O ză te iubeazcă de dlagu mieu, Burn-Burn, pen' gă Legele mă iubăjde muuult, pă mine, mine mine, domnu' Munjun! J-apoi, Legele e mai male păste tăţ, vu'pile-n vizuini pâng ji pâng, zdrigd, zdrigd, zdrigd din tăţ lălunghi, pen' că tuji io, io, io, noi o ză mâ'căm mâ'căm mâ'căm mâ'căm mâ'căm, mâ'căm, mâ'căm pân' când lumile dă tăte părzle nu-z aljeva degât coji d-alune goale!
    - Coji de alune goale, chicoteşte Burny şi îşi trage zgomotos nasul. Avem al naibii de mult de mâncat.
    Din clipă-n clipă, îşi spune Henry, oribilul moş Burn-Burn o să tragă un scuipat cât o ploaie torenţială.
    - Aide.
    - Vin, zice Burnside. Mai întâi vreau să las un mesaj.
    Tăcere.
    Următorul lucru pe care-l aude Henry e-un vâjâit straniu şi un lipa-lipa făcut de papucii uzi când se desprind de podeaua lipicioasă. Uşa debaralei de sub scări se deschide zgomotos; uşa studioului se închide zgomotos. Un miros de ozon vine şi pleacă. Au dispărut; Henry nu ştie ce s-a întâmplat, dar e convins că a rămas singur. Cui îi pasă cum s-a întâmplat? Are lucruri mai importante la care să se gândească.
    - Lugruri mhai imbordande, spune el cu voce tare. Tipu' ăla-i neamţ cât sunt eu o găină pestriţă.
    Iese târâş de sub masa lungă şi se foloseşte de ea pentru a se opinti în picioare. Când se îndreaptă de spate, mintea i se înceţoşează şi, pentru a rămâne în picioare, se prinde de piciorul unei lămpi.
    - Să nu leşini, spune. Nu ai voie să leşini, nu.
    Henry poate să meargă pe jos, e sigur de asta. În definitiv, a mers pe jos mare parte din viaţă. Dacă tot veni vorba, poate şi să conducă o maşină; să conducă e chiar mai uşor decât să meargă pe jos, numai că nimeni n-a avut vreodată curajul să-l lase să-şi demonstreze talentele la volan. La naiba, dacă Ray Charles putea să conducă - şi putea, poate, Ray Charles probabil că iese la stânga de pe autostradă chiar în clipa asta -, de ce nu şi Henry Leyden?
    Păi, Henry se întâmplă să nu aibă un automobil la dispoziţie acum, aşa că Henry va trebui să se mulţumească cu o plimbare sprintenă. Ei, cât de sprintenă posibil, în orice caz.
    Şi oare unde vrea Henry să ajungă cu această fermecătoare plimbărică prin livingul plin de sânge?
    - Păi, îşi spune el, răspunsul e evident. Mă duc în studio. Am chef să fac o plimbărică în frumosul meu studio.

          Mintea i se înnegurează din nou, iar asta trebuie evitat.
    Avem un antidot pentru senzaţia aceasta, nu-i aşa? Da, aşa e: antidotul e-o porţie bună de durere. Henry loveşte cu mâna teafără peste cioatele degetelor retezate - o, mamă, într-adevăr, parcă i-a luat foc tot braţul. Un braţ în flăcări, asta e bine. Scânteile care sar albite de căldură din degetele arzătoare ne vor ajuta să ajungem în studio.
    Lasă lacrimile să curgă. Oamenii morţi nu plâng.
    - Mirosul sângelui e ca râsul, zice Henry. Cine a spus asta? Cineva. E-ntr-o carte. „Mirosul sângelui era ca râsul.” Frumoasă propoziţie.
    Acum, pune un picior în faţa celuilalt.
    Când ajunge la micul hol care duce la studio, se sprijină de perete o clipă. Un val mare de oboseală începe în mijlocul pieptului şi-i cuprinde tot corpul. Ridică brusc capul, sângele din obrazul rupt împroşcând peretele.
    - Continuă să vorbeşti, zevzecule. Nu-i dovadă de nebunie să vorbeşti cu tine însuţi. E-un lucru minunat. Şi ghici ce? Din asta îţi câştigi traiul - vorbeşti cu tine însuţi cât e ziulica de lungă!
    Se împinge de la perete, păşeşte în faţă şi George Rathbun preia controlul corzilor sale vocale.
    - Prieteni, şi voi SUNTEŢI prietenii mei, daţi-mi voie să o spun pe şleau, noi cei de aici, de la KDCU-AM, avem nişte probleme tehnice.
    Nivelul de energie scade şi s-au înregistrat căderi bruşte de tensiune, da, chiar aşa. Dar nu vă temeţi, dragii mei. Nu vă temeţi! Chiar în timp ce vorbesc, ne aflăm la patru paşi jalnici de uşa studioului şi, cât ai zice peşte, o să fim din nou pe cai, da-da. Niciun canibal zbârcit, cu tot cu amicul lui extraterestru, nu poate scoate din undă postul acesta, na-na, nu înainte să facem o ultimă transmisie.
    E ca şi când George Rathbun i-ar da viaţă lui Henry Leyden, şi nu invers. Spatele îi e mai drept şi îşi ţine capul semeţ. Doi paşi îl aduc la uşa închisă a studioului.
    - E-o mişcare grea, prieteni, iar dacă Pokey Reese are de gând să prindă mingea, mănuşa lui ar fi bine să fie curată ca becul. Ce caută el aici, oameni buni? Ne vine să ne credem ochilor? E posibil să-şi vâre o mână în buzunarul de la pantaloni? Scoate oare ceva? Mamă-mamă, ne pune mintea în mişcare... Pokey foloseşte VECHIUL ŞIRETLIC CU BATISTA! Exact! Îşi ŞTERGE mănuşa, îşi ŞTERGE mâna cu care aruncă, ARUNCĂ batista, APUCA mânerul... Şi uşa e DESCHISĂ! Pokey Reese a reuşit din nou, este ÎN STUDIO!
    Henry înfăşoară batista în jurul degetelor ciuntite şi dibuie după scaun.
    - Şi Rafael Furcal pare pierdut, omul DIBUIE după minte... Staţi, staţi, a găsit-o? A prins de-o margine? DA! A prins BRAŢUL mingii, a prins SPĂTARUL mingii, şi o RIDICĂ, doamnelor şi domnilor, mingea e ÎN PICIOARE! Furcal se aşază, se trage spre consolă. Avem în faţă mult sânge, dar baseballul e-un joc sângeros atunci când eşti atacat CU O FOARFECĂ.
    Cu degetele de la mâna stângă, de pe care aproape tot sângele a fost curăţat, Henry apasă butonul ON al casetofonului şi trage microfonul mai aproape. Stă în întuneric, ascultă fâsâitul benzii care trece de pe-o bobină pe alta şi se simte ciudat de satisfăcut că se află aici, făcând ceea ce-a făcut noapte de noapte vreme de mii de nopţi. O osteneală de catifea îi cuprinde corpul şi mintea, întunecând tot ce atinge. E prea uşor să-i cedeze. Se va preda curând, dar mai întâi trebuie să-şi facă meseria. Trebuie să-i vorbească lui Jack Sawyer vorbind cu el însuşi, iar pentru a face asta invocă spiritele familiare care-i dau voce.
    George Rathbun:
   - Finalul reprizei a noua şi echipa gazdă se îndreaptă spre duşuri, amice. Dar jocul nu se TERMINĂ până când şi ultimul ORB este MORT!
    Henry Shake:
    - Cu tine vorbesc, Jack Sawyer, şi nu vreau să-mi sari în cap sau mai ştiu eu ce. Stai calm şi ascultă-l pe vechiul tău prieten Henry şeicul, şarmul, şocul, bine? Pescarul mi-a făcut o vizită şi, când a plecat, s-a dus la Maxton's. Vrea să-l omoare pe Chipper, proprietarul. Sună la poliţie, salvează-l dacă poţi. Pescarul locuieşte la Maxton's, ştiai asta? E-un bătrân posedat de-un demon. Voia să mă oprească să-ţi spun că i-am recunoscut vocea. Voia să te dea peste cap - crede că te poate bulversa ucigându-mă. Nu-i da satisfacţia asta, bine? Şobolanul de Wisconsin?
    - PENTRU CĂ ASTA AR FI CU ADEVĂRAT AIUREA! PEŞTE-ÎMPUŢIT O SĂ TE AŞTEPTE ÎNTR-UN LOC NUMIT CASA ÎNTUNERICULUI ŞI TREBUIE SĂ FII PREGĂTIT PENTRU BASTARD! SMULGE-I BOAŞELE!
    Vocea nazală a şobolanului se pierde într-un acces de tuse.
    Henry Shake, respirând greu:
    - Prietenul nostru şobolanul a fost chemat pe neaşteptate. Băiatul are tendinţa să se emoţioneze excesiv.
    George Rathbun:
    - FIULE, încerci să-mi spui MIE că...
    Henry Shake:
    - Calmează-te. Da, are dreptul să fie emoţionat. Dar Jack nu vrea să ne audă cum strigăm la el. Jack vrea informaţii.
    George Rathbun:
    - Atunci, cred că ar trebui să te grăbeşti şi să i le dai.
    Henry Shake:
    - Uite cum stau lucrurile, Jack. Pescarul nu e foarte isteţ şi nici demonul ăla al lui, aşa-numitul domn Muson, nu e. Pe deasupra, e incredibil de înfumurat.
    Henry Leyden se lasă pe spătarul scaunului şi se uită în gol o secundă sau două. Nu simte nimic de la mijloc în jos şi sângele scurs din mâna dreaptă s-a strâns baltă în jurul microfonului. Cioturile degetelor pulsează ritmic, evanescent.
    George Rathbun:
    - Nu acum, Hazliule!
    Henry Leyden scutură capul şi spune:
    - Înfumurat şi prost; pe ăsta-l poţi face şah-mat, prietene. Eu trebuie să mă retrag acum. Jack, să nu-ţi faci probleme din pricina mea. Am avut o viaţă fantastică şi acum o să fiu alături de scumpa mea Rhoda.
    Zâmbeşte în întuneric; zâmbetul i se lăţeşte.
    - A, Ciocârlie. Te salut.


              Uneori, e posibil ca mirosul sângelui să fie ca râsul.
    Ce-i aia de la capătul Nailhouse Row? O hoardă, un roi de fiinţe grase, bâzâitoare care se învârt în jurul lui Jack Sawyer, în lumina slabă părând aproape iluminate, ca paginile radiante ale unui text sacru. Prea mici să fie colibri, par să aibă propria lumină lăuntrică. Dacă sunt viespi, Jack o să aibă mari probleme. Şi totuşi, nu înţeapă; corpurile lor rotunde îi ating faţa şi mâinile, frecându-se încet de corpul său aşa cum se freacă o pisică de piciorul stăpânului, deopotrivă dând şi primind mângâiere.
    Acum, mai multă mângâiere oferă decât primesc, şi nici măcar Jack nu-şi poate explica asta. Creaturile care îlînconjoară nu sunt viespi, colibri sau pisici, ci sunt albine, albine de miere, şi-n mod normal s-ar speria dacă ar fi prins într-un roi de albine. Mai ales dacă păreau a fi membrii unui grup superior de albine, mai mari decât orice alte albine a văzut el vreodată, cu părţile aurii mai aurii, cu părţile negre de-un negru mai vibrant.
    Şi totuşi, Jack nu e speriat.
    Dacă aveau de gând să-l înţepe, l-ar fi înţepat deja. Şi din prima clipă a înţeles că nu-i voiau răul. Atingerea corpurilor lor e surprinzător de netedă şi moale; zumzetul lor colectiv este jos şi armonios, la fel de liniştitor ca un imn protestant. După primele câteva secunde, Jack se lasă pur şi simplu în voia lucrurilor.
    Albinele se apropie şi mai mult şi zgomotul lor jos îi pulsează în urechi. Sună ca un limbaj sau ca un cântec. O clipă, tot ce vede este o reţea deasă de albine mişcându-se de colo-colo; apoi albinele i se aşază pe tot corpul, mai puţin pe ovalul feţei. Îi acoperă capul ca o cască. Îi înfăşoară braţele, corpul, spatele, picioarele. Aterizează pe pantofi şi-i ascund vederii. În ciuda numărului lor, sunt aproape imponderabile.
    Părţile expuse ale copului lui Jack, mâinile şi gâtul, par ca înfăşurate în caşmir. Un dens costum de albine scânteiază negru şi auriu pe Jack Sawyer. El ridică braţele şi albinele se mişcă odată cu el.
    Jack a văzut poze cu apicultori plini de albine, însă aceasta nu e-o poză, iar el nu e un apicultor. E uimit; mai mult, e fericit de această neaşteptată vizită. Atâta vreme cât albinele se ţin agăţate de el, uită teribila moarte a lui Mouse şi misiunea îngrozitoare de mâine. Nu uită în schimb de Sophie; îşi doreşte ca Beezer şi Doc să iasă din casă, aşa încât să vadă ce se întâmplă, dar mai mult decât atât, îşi doreşte ca Sophie să vadă. Poate, graţie lui d'yamba, ea vede.

         Cineva îl mângâie pe Jack Sawyer, cineva îi vrea binele. O iubitoare, invizibilă prezenţă îi oferă sprijin. Pare o binecuvântare, acest sprijin. Înveşmântat în gloriosul costum negru-galben de albine, lui Jack îi vine ideea că, dacă ar fi să păşească spre cer, ar putea călca pe aer. Albinele l-ar purta peste văi. L-ar purta peste dealuri încreţite.
    Ca oamenii înaripaţi din Teritorii care au purtat-o pe Sophie, va zbura şi el. În loc de două, însă, el ar avea două mii de aripi care să-l ţină în văzduh.
    În lumea noastră, îşi aminteşte Jack, albinele se întorc în stupi înainte de lăsatul serii. Ca şi când li s-ar aduce aminte rutina zilnică, albinele se ridică de pe capul lui Jack, de pe trunchiul, braţele şi picioarele lui, nu toate o dată, ca un covor viu, ci fiecare în parte şi în grupuri de câte cinci şi şase, se îndepărtează puţin de el, apoi se învârt, ţâşnesc ca nişte gloanţe către est, peste casele de pe Nailhouse Row, şi dispar până la ultima în acelaşi întuneric infinit.
    Jack devine conştient de sunetul pe care-l scoteau numai când acesta dispare odată cu ele.
    În secundele de dinainte ca el să se poată mişca din nou către camionetă, are senzaţia că cineva îl păzeşte de sus. A fost... ce? Când întoarce cheia în contactul Ram-ului şi apasă acceleraţia, îşi dă seama: a fost luat în braţe.
    Jack n-are idee cât de mult îi va trebui căldura acelei îmbrăţişări şi nici în ce chip o va primi din nou în cursul nopţii care stă să vină.
    Întâi de toate, e epuizat. A avut genul acela de zi care ar trebui să se încheie cu o întâmplare ireală cum ar fi îmbrăţişarea unui roi de albine: Sophie, Wendell Green, Judy Marshall, Parkus - cataclismul acela, potopul ăla! - şi ciudata moarte a lui Mouse Baumann, toate lucrurile astea l-au sleit de puteri, i-au întins nervii la maximum. Corpul său tânjeşte după odihnă.
    Când iese din French Landing şi intră în întinsa şi întunecata regiune rurală, e tentat să tragă pe dreapta şi să doarmă o jumătate de oră. Noaptea tot mai adâncă promite un somn revigoram, dar tocmai asta e problema: ar putea să doarmă toată noaptea în maşină, ceea ce l-ar face să se simtă confuz şi înţepenit într-o zi în care trebuie să fie în cea mai bună formă posibilă.
    În clipa de faţă, nu e în cea mai bună formă posibilă - nici pe departe, cum obişnuia să spună tată lui, Phil Sawyer. În clipa de faţă funcţionează la cota de avarie, o altă expresie preferată de Phil Sawyer, dar crede că poate rămâne treaz destul cât să-i facă o vizită lui Henry Leyden. Poate că Henry a bătut palma cu tipul de la ESPN - poate că Henry se va adresa unei audienţe mai mari şi va face mult mai mulţi bani.
    Lui Henry nu-i trebuie mai mulţi bani decât are, căci viaţa lui Henry pare perfectă, însă lui Jack îi place ideea că bunul său prieten Henry se va trezi brusc îngropat în bani. Un Henry cu bani pe care să-i poată arunca în stânga şi-n dreapta este un Henry pe care lui Jack i-ar plăcea să-l vadă. Să vezi ce haine minunate şi-ar permite!
    Jack îşi imaginează cum ar fi să meargă la New York cu el, să stea la un hotel frumos, cum ar fi Carlyle sau St Regis, să-l plimbe prin mai multe magazine mari pentru bărbaţi, să-l ajute să-şi aleagă ce-i trebuie.

           Aproape orice îi stă bine lui Henry. Pare să ridice în rang toate hainele pe care le poartă, indiferent de felul lor, însă are gusturi foarte alese. Lui Henry îi place un anumit stil clasic, chiar demodat. Se îmbracă deseori în dungi, stofă ecosez, tweed cu model în zigzag. Îi plac bumbacul, olanda şi lâna.
    Poartă uneori cravate, lavaliere şi batistuţe care-i ies ca nişte flori din buzunarul de la piept. În picioare, încalţă pantofi de gală de toate soiurile, făcuţi neapărat din piele de calitate. Nu poartă niciodată tenişi sau jeanşi, şi Jack nu l-a văzut niciodată într-un tricou cu ceva scris pe el. Întrebarea era cum face un orb din naştere să dezvolte gusturi atât de clare în ce priveşte vestimentaţia.
    O, înţelege Jack, mama lui trebuie să fi fost. Sigur. A moştenit gusturile de la mama lui.
    Din cine ştie ce motiv, conştientizarea acestui fapt ameninţă să-l facă să plângă. Când sunt obosit devin prea emotiv, îşi spune. Ai grijă să nu exagerezi. Însă diagnosticarea unei probleme nu înseamnă şi rezolvarea ei şi nu-şi poate urma propriul sfat.
    Faptul că Henry Leyden a ţinut toată viaţa seama de ideile mamei lui cu privire la îmbrăcăminte i se pare un lucru frumos şi emoţionant. Implică un gen de loialitate pe care el o admiră - o loialitate tacită. Henry probabil că a moştenit multe de la mama lui: mintea ageră, dragostea pentru muzică, cumpătarea, faptul că nu se plânge.
    Ultimele două calităţi sunt o combinaţie minunată, crede Jack; definesc în foarte mare măsură ideea de curaj.
    Căci Henry este curajos, îşi reaminteşte Jack. Henry este de-a dreptul neînfricat. Ciudat cum spune el că poate să conducă o maşină, dar Jack e convins că, dacă i s-ar permite, prietenul lui ar sări fără ezitare la volanul celui mai apropiat Chrysler, ar porni motorul şi-ar demara spre autostradă.
    N-ar exulta şi nici nu s-ar făli, un atare comportament fiind străin firii sale; Henry ar înclina din cap spre parbriz şi-ar spune lucruri precum: „Se pare că porumbul e înalt şi frumos pentru perioada asta” şi „Mă bucur că Duane a reuşit în sfârşit să-şi vopsească pereţii casei.” Iar porumbul ar fi înalt şi Duane Updahl cu siguranţă şi-ar fi vopsit casa, informaţii pe care Henry le-ar fi primit graţie misterioaselor lui sisteme senzoriale.
    Jack se hotărăşte că, dacă va fi să iasă viu din Casa întunericului, îi va da lui Henry ocazia să iasă cu Ram-ul la o tură. Poate că vor ajunge într-un şanţ, însă expresia de pe faţa lui Henry va face toţi banii. Într-o după-amiază de sâmbătă, o să-l scoată pe Henry pe Autostrada 93 şi-o să-l lase să conducă până la Sand Bar. Dacă Beezer şi Doc nu vor fi sfâşiaţi de câinii de lună plină şi supravieţuiesc călătoriei la Casa întunericului, ar fi posibil să aibă ocazia să se bucure de vorbele lui Henry, care, oricât ar părea de ciudat, sunt exact pe măsura vorbelor lor.
    Dacă Beezer şi Doc ar fi să-l cunoască pe Henry Leyden, l-ar îndrăgi pe dată. După vreo două săptămâni, îl vor urca pe-o Harley şi-l vor pune să gonească din Centralia spre valea Norway.
    Măcar dacă Henry ar putea veni cu ei în Casa întunericului.
    Acest gând îl străpunge pe Jack cu tristeţea unei idei inspirate care nu poate fi niciodată pusă în practică. Henry ar fi curajos şi neşovăitor, Jack ştie, însă ce-i place mai mult la idee este că el şi Henry vor putea discuta despre ce au făcut oricând după aceea. Discuţiile lor - stând amândoi într-un living, al său sau al lui Henry, cu zăpada adunându-se pe acoperiş - ar fi minunate, însă Jack nu-l poate pune pe Henry în pericol în felul acesta.
    - Ce gând prostesc! spune Jack cu voce tare şi-şi dă seama că regretă că nu a fost complet deschis cu Henry - din asta vine stupida sa îngrijorare, din tăcerea lui încăpăţânată.
    Nu e vorba despre ceea ce nu va putea spune în viitor; este vorba despre ceea ce n-a spus în trecut. Ar fi trebuit să fie sincer cu Henry de la bun început. Trebuia să-i fi spus de penele roşii şi de ouăle de măcăleandru şi de neliniştea lui tot mai mare. Henry l-ar fi ajutat să-şi deschidă ochii; l-ar fi ajutat să-şi depăşească propria orbire, care era mai dăunătoare decât a lui Henry.
    Toate astea sunt de domeniul trecutului, decide Jack. Gata cu secretele. Pentru că are norocul să fie prietenul lui Henry, îi va demonstra că pune preţ pe prietenia lor. De acum înainte, îi va spune totul lui Henry, inclusiv lucruri din trecut: Teritorii, Speedy Parker, mortul de pe cheiul Santa Monica, şapca de baseball a lui Tyler Marshall. Judy Marshall. Sophie.
    Da, trebuie să-i spună lui Henry de Sophie - cum de n-a făcut-o încă? Henry se va bucura alături de el şi Jack abia aşteaptă să-l vadă făcând-o. Bucuria lui Henry nu va semăna cu bucuria nimănui; Henry îşi va exprima încântarea într-un mod ingenios, sporind prin asta încântarea lui Jack. Ce prieten incredibil, de-a dreptul incredibil!
    Dacă ar fi să-l descrii pe Henry cuiva care nu l-a întâlnit niciodată, ar părea de necrezut. Cineva de felul ăsta, care să trăiască în mijlocul sălbăticiei? Dar uite-l, singur-cuc în complet obscura zonă a văii Norway, districtul French, Wisconsin, aşteptând următoarea porţie de Casa umbrelor. Acum, aşteptându-l pe Jack, trebuie să fi aprins becurile în bucătărie şi camera de zi, aşa cum făcuse ani la rând în cinstea mult iubitei sale soţii decedate.
    Jack îşi spune: Trebuie că nu-s aşa de rău, dacă am un asemenea prieten.
    Şi-şi mai spune: îl ador cu adevărat pe Henry.
    Acum, chiar şi în întuneric, totul i se pare frumos. Sand Bar, luminat de neoane în parcarea lui necuprinsă; copacii fusiformi, intermitenţi, scoţi la lumină de farurile lui după ce iese pe Autostrada 93; câmpiile lungi şi invizibile; becurile aprinse care atârnă ca nişte decoraţiuni de Crăciun în veranda magazinului lui Roy. Răpăitul care se aude când traversează primul pod şi curba bruscă ce-l îndreaptă spre vale. Pe partea stângă a drumului, mai în spate, primele case scânteiază în întuneric, luminile de la geamurile lor arzând ca nişte lumânări votive. Totul pare atins de-un sens mai înalt, totul pare să vorbească. El călătoreşte, la o şoaptă distanţă de-o tăcere sacră, printr-un crâng sacru. Jack îşi aminteşte când Dale l-a adus prima oară în valea aceasta, şi amintirea aceea este şi ea sacră.
    Jack nu o ştie, dar îi curg lacrimi pe obraji. Sângele îi cântă în vene. Casele palide strălucesc pe jumătate ascunse de întuneric şi din acel întuneric iese bancul de gura-leului care l-a întâmpinat prima dată când a coborât în vale. Florile de gura-leului scapără în bătaia farurilor sale, apoi rămân murmurând în urmă. Vorbirea lor pierdută se alătură vorbirii roţilor care se învârt neobosite, încet, în drum spre casa călduroasă a lui Henry Leyden.
    Mâine s-ar putea să moară, Jack o ştie, iar asta ar putea fi ultima noapte care o va mai vedea vreodată. Faptul că trebuie să câştige nu înseamnă că va câştiga; imperii mândre şi epoci nobile s-au năruit înfrânte, iar Regele Purpuriu ar putea să scape din Turn şi să facă ravagii dintr-o lume în alta, răspândind haosul.
    Ar putea să moară cu toţii în Casa întunericului: el, Beezer şi Doc. Dacă va fi aşa, Tyler Marshall va fi nu doar un Spărgător, un sclav înlănţuit de o vâslă într-un Purgatoriu atemporal, ci un super-Spărgător, un Spărgător care funcţionează pe bază de energie nucleară pe care abbalah îl va folosi să transforme toate lumile în gheene pline de cadavre arzătoare.
    Numai peste cadavrul meu, îşi spune Jack şi râde puţin nebunesc - e-o expresie atât de literală!


          Ce moment extraordinar; râde în timp ce-şi şterge lacrimile de pe faţă. Paradoxul îl face imediat să se simtă ca şi când ar fi rupt pe din două. Frumuseţe şi teroare, frumuseţe şi durere - nu ai cum să ieşi din dilema asta.
    Epuizat, Jack nu se poate abţine să nu conştientizeze esenţiala fragilitate a lumii, constanta, neoprita apropiere de moarte sau şi mai profunda conştientizare a faptului că în acea apropiere rezidă sursa întregului ei sens. Vezi toată această frumuseţe copleşitoare? Uită-te bine, pentru că într-o clipă inima ţi se va opri.
    În următoarea secundă, îşi aminteşte roiul de albine aurii care s-a pogorât asupra lui: de toate acestea l-au apărat ele, l-au mângâiat, exact de astea, îşi spune el. Binecuvântarea binecuvântărilor care dispar. Ceea ce iubeşti trebuie să iubeşti cu atât mai tare, pentru că într-o zi va dispărea.
    E adevărat, însă nu ăsta e tot adevărul.

....................................................................