Casa întunericului, Stephen King, Peter Straub

.............................................................
                             13-17

            - Ai răbdare, zice ea. Ai răbdare. Sunt multe de făcut și, totuși, cred că-mi trebuie o clipă. Tu... îmi cam tai răsuflarea.
    Jack e grozav de mulţumit să afle asta. Vede că încă o mai ţine de mână, şi o sărută, aşa cum Judy i-a sărutat lui mâinile în lumea de cealaltă parte a zidului, iar când o face, vede cea mai fină faşă pe buricele a trei dintre degetele ei. Îşi doreşte să aibă îndrăzneala de-a o lua în braţe, însă ea îl intimidează: frumuseţea şi prezenţa ei. E puţin mai înaltă decât Judy - cu vreo cinci centimetri, nu mai mult - şi are părul mai deschis la culoare, nuanţa aurie a mierii nerafinate revărsându-se de sub un pieptene rupt.
    Poartă o rochie simplă de bumbac, albă împodobită cu un albastru care se asortează cu ochii ei. Gulerul în formă de V îi încadrează gâtul. Tivul ajunge chiar sub genunchi. E desculţă, însă la glezna unui picior poartă o brăţară de argint, atât de subţire că abia e vizibilă. Are sâni mai plini decât ai lui Judy, şolduri puţin mai late.
    Surori, ai fi tentat să crezi, numai că au aceeaşi puzderie de pistrui pe nas şi aceeaşi cicatrice pe dosul palmei stângi. Cicatricea a fost cauzată de întâmplări diferite, Jack nu se îndoieşte, însă nu se îndoieşte nici că întâmplările acelea au avut loc la aceeaşi oră din aceeaşi zi.
    - Tu eşti îngemănară ei. Îngemănară lui Judy Marshall.
    Numai că vorba care-i iese din gură nu este îngemănară; incredibil, aiuritor, pare să fie harpă. Mai târziu, el se va gândi la cât de apropiate sunt corzile unei harpe, la distanţă de-o mişcare de deget, şi va ajunge la concluzia că, în definitiv, cuvântul nu e aşa aiurea.
    Ea coboară privirea, cu gura întredeschisă, apoi ridică din nou capul şi încearcă să zâmbească.
    - Judy. De cealaltă parte a zidului. Când eram copile, Jack, vorbeam deseori împreună. Chiar şi după ce am crescut, deşi atunci ne vorbeam reciproc în vise.
    Jack e alarmat să vadă cum i se formează lacrimi în ochi şi apoi cum i se scurg pe obraji.
    - Am făcut-o să înnebunească? Am împins-o în nebunie? Te rog, spune că nu-i aşa.
    - Nu, zice Jack. Umblă pe-un fir de aţă, dar n-a căzut încă de pe el. E-o femeie călită.
    - Trebuie să i-l duci pe Tyler înapoi, îi spune Sophie. Pentru amândouă. Eu n-am avut niciodată un copil. Eu nu pot să am copii. Am fost... maltratată, înţelegi? în tinereţe. Maltratată de cineva pe care-l cunoşti bine.
    O certitudine teribilă prinde formă în mintea lui Jack. În jurul lor, pavilionul distrus se zbate şi suspină în minunat de aromata briză.
    - Morgan a făcut-o? Morgan de Orris?
    Ea lasă capul în pământ şi poate că-i mai bine aşa. Faţa lui Jack este, în clipa aceea, schimonosită într-o grimasă urâtă. În clipa aceea îşi doreşte să-l poată omorî din nou pe îngemănarul lui Morgan Sloat. Dă să o întrebe cum a fost maltratată, apoi înţelege că nu e nevoie.
    - Câţi ani aveai?
    - Doisprezece, spune ea... aşa cum Jack ştiuse că va spune.
    S-a întâmplat în exact acelaşi an, anul în care Jack avea doisprezece am şi a venit aici să-şi salveze mama. Sau oare a venit aici? Să fie acestea într-adevăr Teritoriile? Cumva, nu par la fel. Aproape... dar nu tocmai.

         Nu-l surprinde că Morgan e în stare să violeze o copilă de doisprezece ani şi s-o facă într-un fel care să o împiedice să facă vreodată copii. Absolut deloc. Morgan Sloat, cunoscut uneori drept Morgan de Orris, voia să domine nu doar o lume sau două, ci întreg universul. Ce înseamnă câţiva copii violaţi pentru un om care nutreşte asemenea ambiţii?
    Ea îşi trece blând degetele mari peste pielea de sub ochii lui. Parcă l-ar atinge nişte pene. Sophie se uită la el cu un soi de mirare.
    - De ce lăcrimezi, Jack?
    - Trecutul, zice el. Nu el ne aduce întotdeauna lacrimi în ochi? Şi se gândeşte la mama sa, şezând la fereastră, fumând o ţigară şi ascultând cum la radio cântă Crazy Arms. Da, întotdeauna trecutul e de vină. Acolo se află toată suferinţa, toate lucrurile peste care nu poţi trece.
    - Poate că da, acceptă ea. Dar astăzi nu e timp să ne gândim la trecut. Astăzi trebuie să ne gândim la viitor.
    - Da, dar dacă aş putea pune doar câteva întrebări?...
    - Bine, dar nu multe.
    Jack deschide gura, încearcă să vorbească şi, când nu iese nimic, adoptă o mică şi comică expresie tâmpă. Apoi râde.
    - Şi tu îmi tai răsuflarea, îi spune el. Nu pot să te mint în privinţa asta.
    O urmă vagă de culoare urcă în obrajii Sophiei, şi ea lasă privirea-n jos. Desface buzele pentru a spune ceva... apoi le strânge. Jack îşi doreşte să fi spus ce voia să spună şi, în acelaşi timp, e bucuros că nu a făcut-o. O strânge uşor de mâini şi, cu ochii albaştri larg deschişi, ea ridică privirea spre el.
    - Ne-am cunoscut cumva? Când aveai doisprezece ani?
    Ea scutură din cap.
    - Dar te-am văzut.
    - Poate. În marele pavilion. Mama a fost una dintre slujnicele Reginei celei Bune. Şi eu la fel... cea mai tânără. Poate că m-ai văzut atunci. Chiar cred că m-ai văzut.
    Jack pregetă o clipă pentru a cugeta la această minunăţie, apoi continuă. Timpul e scurt. O ştiu amândoi. Aproape că-l simte cum zboară.
    - Tu şi Judy sunteţi îngemănări, dar niciuna dintre voi nu călătoreşte - ea n-a fost niciodată în capul tău aici şi tu n-ai fost niciodată în capul ei, acolo. Voi... discutaţi printr-un zid.
    - Da.
    - Când ea a scris lucrurile alea, tu ai fost, de fapt, i-ai şoptit prin zid.
    - Da. Ştiam cât de tare o forţam, dar trebuia s-o fac. Trebuia neapărat s-o fac! Nu e doar o chestiune de a-i aduce înapoi copilul, oricât ar fi asta de important. Sunt probleme mult mai mari.
    - Cum ar fi?
    Ea clatină din cap.
    - Nu eu trebuie să-ţi spun asta. Cel care trebuie s-o facă e mult mai mare ca mine.
    Jack studiază bandajele mici care acoperă buricele degetelor ei şi se gândeşte la cât de mult au încercat Sophie şi Judy să treacă de zidul acela una la cealaltă.
    Morgan Sloat se pare că putea deveni Morgan de Orris când poftea.

           La doisprezece ani, Jack întâlnise şi alţii cu acest talent. Nu şi el; el avea o singură natură şi fusese întotdeauna Jack în ambele lumi. Judy şi Sophie, pe de altă parte, se dovediseră incapabile să sară dintr-un loc în altul. N-au fost înzestrate cu ceva şi nu pot decât să-şi şoptească prin zidul dintre lumi.
    Probabil că există lucruri şi mai triste, însă în clipa aceasta nu se poate gândi la niciunul.
    Jack se uită în jur la cortul distrus, care pare să respire de lumină solară şi umbre. Pânza ruptă fâlfâie. În camera alăturată, printr-o gaură în peretele de material diafan, vede câteva paturi răsturnate.
    - Ce-i locul ăsta? întreabă el. Ea zâmbeşte.
    - Pentru unii spital.
    - Hă?
    El ridică privirea şi mai observă o dată crucea. Maronie acum, dar fără-ndoială odinioară roşie. O cruce roşie, prostule, îşi spune.
    - O! Dar nu e puţin cam... ei bine... bătrân?
    Zâmbetul Sophiei se lăţeşte şi Jack îşi dă seama că e ironic.
    Orice soi de spital ar fi aceasta, sau ar fi fost, aduce puţin sau chiar deloc cu cele din Spitalul general sau Spitalul de urgenţe.
    - Da, Jack. Foarte bătrân. Cândva erau zece sau mai multe corturi de felul ăsta în Teritorii, în Lumea de Sus şi Lumea de Mijloc; acum nu mai sunt decât câteva. S-ar putea să fie doar ăsta. Astăzi e aici. Mâine...
    Sophie ridică mâinile, apoi la lasă jos.
    - Oriunde! Poate chiar de partea lui Judy a zidului.
    - E un fel de clinică ambulantă.
    Asta ar trebui să fie o glumă şi e uimit când ea, mai întâi, încuviinţează din cap, apoi râde şi bate din palme.
    - Da! Da, chiar aşa! Deşi nu ţi-ai dori să fii tratat aici. Mai exact, ce încearcă ea să spună?
    - Presupun că nu, se arată el de acord, uitându-se la pereţii putrezi, la panourile franjurate ale tavanului şi la străvechii stâlpi de susţinere. Nu prea arată a fi steril!
    Cu seriozitate (deşi ochii îi scapără), Sophie zice:
    - Şi totuşi, dacă ai fi pacient, l-ai crede foarte frumos. Şi ai crede că infirmierele tale, Surioarele, sunt cele mai frumoase pe care le-a avut vreodată vreun pacient.
    Jack se uită în jur.
    - Ce sunt ele?
    - Surioarele nu ies la iveală când străluceşte soarele. Iar dacă vrem să ne continuăm vieţile în bună pace, Jack, o să ne vedem fiecare de drumul lui cu mult înainte de lăsarea întunericului.
    Îl doare să o audă vorbind despre căi separate, chiar dacă ştie că asta e inevitabil. Durerea nu-i satisface curiozitatea, totuşi; dacă ai fost ţopilist, se pare, rămâi ţopilist până la moarte.
    - De ce?
    - Pentru că Surioarele sunt vampiri, iar pacienţii lor nu se întremează niciodată.
    Uluit, tulburat, Jack se uită în jur după semne care să le vestească. Nici nu-i trece prin gând să nu creadă asta - o lume care poate naşte lupi de lună plină poate naşte orice, presupune.
    Ea îl atinge pe încheietura mâinii. Îl străbate un mic tremur de dorinţă.
    - Nu te teme, Jack - şi ele slujesc Grinda. Toate lucrurile slujesc Grinda.
    - Ce grindă?
    - Nu contează.
    Mâna de pe încheietura sa strânge mai tare.
    - Cel care-ţi poate răspunde la întrebări va ajunge în scurt timp, dacă n-a ajuns deja.
    Îi aruncă o privire piezişă, care conţine sâmburele unui zâmbet.
    - După ce-l vei asculta, vei putea pune mai bine întrebări cu importanţă.
    Jack îşi dă seama că a fost aproape mustrat, dar, venind din partea ei, nu-l doare. Se lasă dus dintr-o cameră în alta a marelui şi străvechiului spital. Pe drum, începe să priceapă cât de mare e de fapt locul ăsta. Mai pricepe şi că, în ciuda palelor de aer proaspăt, simte un vag şi neplăcut miros, ceva care ar putea fi un amestec de vin fermentat şi carne stricată.
    Cât despre ce fel de carne e vorba, Jack se teme că poate ghici destul de bine. După ce a vizitat peste o sută de locuri ale unor crime, ar trebui s-o poate face.

          Ar fi fost o dovadă de impoliteţe să plecăm în timp ce Jack îşi întâlnea iubirea vieţii (fără a mai pomeni de-o tehnică narativă deficitară), aşa că n-am făcut-o. Acum, însă, haideţi să trecem prin pereţii subţiri ai cortului-spital.
    Afară e un peisaj arid, dar nu neplăcut, de pietre roşii, salvie, flori de deşert care seamănă puţin cu gura-leului, Pini pitici şi câţiva cactuşi bondoci. Undeva nu departe se aude susurul răcoros şi egal al unui râu. Pavilionul spitalului foşneşte şi fâlfâie la tel de molcom ca velele unui vas care pluteşte împins de-un vânt dulce.
    În timp ce planăm în felul nostru uşor şi straniu de plăcut de-a lungul părţii estice a marelui cort distrus, observăm câteva lucruri împrăştiate de-a valma. Sunt multe pietre pe care sunt gravate desene este un trandafir de cupru minunat lucrat, dar care a fost contorsionat parcă de-o căldură uriaşă, e o bucată mică de covor ros care pare să fi fost tăiată în două cu un satâr.
    Mai sunt şi alte lucruri, lucruri care s-au opus oricărei schimbări în ciclonica lor trecere dintr-o lume în alta.
    Vedem carcasa înnegrită a unui televizor zăcând într-o mare de cioburi de sticlă, mai multe baterii AA Duracell, un pieptene şi - poate cel mai ciudat lucru - o pereche de chiloţei din nailon cu Duminica scris pe-o parte într-o caligrafie timidă, roz. A avut loc o ciocnire de lumi; aici, de-a lungul părţii estice a pavilionului de spital, se află un amalgam de reziduuri care atestă forţa acelei coliziuni.
    La capătul acestui nor de eşapare - în capul cometei, am putea spune - stă un om pe care-l recunoaştem. Nu suntem obişnuiţi să-l vedem într-un halat maro atât de urât (şi e clar că nici el nu ştie cum să poarte un asemenea veşmânt, pentru că, dacă ne uităm la el dintr-un unghi greşit, putem vedea mult mai mult decât vrem) sau purtând sandale în loc de pantofi de gală, sau cu părul prins la spate într-o coadă neglijentă strânsă cu o fâşie de piele, însă acesta este fără îndoială Wendell Green.

        Bolboroseşte în barbă. Pe la colţurile gurii îi curg bale. Se uită fix la ghemotocul mototolit de hârtii din mâna sa dreaptă. Ignoră toate schimbările cataclismice care s-au petrecut în jurul său şi se concentrează doar asupra acesteia. Dacă reuşeşte să priceapă cum reportofonul său Panasonic s-a transformat într-o grămăjoară de hârtie veche, poate că va trece la alte lucruri. Nu înainte de asta.
    Wendell (vom continua să-i spunem Wendell, bine, şi nu ne vom încurca cu vreun alt nume pe care l-ar putea avea în colţişorul acesta al existenţei, dat fiind că nici el nu-l ştie şi nici nu vrea să-l ştie) zăreşte bateriile AA Duracell. Se târăşte până la ele, le ia şi începe să-ncerce să le vâre în cocoloşul de hârtii. Nu reuşeşte, desigur, dar asta nu-l împiedică să-şi continue încercările.
    După cum ar spune George Rathbun:
    „Dacă-i dai băiatului ăstuia un plici, o să-ncerce să-şi prindă cina cu el.”
    - Tre, zice cel mai apreciat reporter de investigaţii din ţinutul Coulee, lovind în mod repetat cu bateriile în hârtii. Tre... nauntru. Tre... nauntru! Fir s hie, tre nauntru...
    Un sunet - un clinchet de ceea ce nu pot fi, Dumnezeu să ne apere, decât pinteni - întrerupe concentrarea lui Wendell, şi bărbatul ridică ochii larg căscaţi, holbaţi. Poate că nu şi-a pierdut sănătatea mentală pe vecie, însă cu siguranţă aceasta a plecat cu căţel, cu purcel la Disney World. Iar ceea ce vede în faţa ochilor n-o va convinge să se-ntoarcă în viitorul apropiat.

          Cândva, în lumea noastră trăia un bun actor de culoare pe nume Woody Strode. (Lily l-a cunoscut; a jucat cu el, de fapt, într-o maimuţăreală produsă de American International la sfârşitul anilor şaizeci numită Execution Express.)
    Omul care se apropie acum de locul unde Wendell Green stă ghemuit cu bateriile într-o mână şi cu hârtiile în cealaltă seamănă  surprinzător de mult cu acel actor. Poartă jeanşi spălăciţi, o cămaşă ecosez albastră, o eşarfă şi un revolver masiv la o cingătoare lată de piele în care scapără patru duzini, sau aşa ceva, de cartuşe. E chel şi are ochii înfundaţi în orbite. Peste un umăr, de-o curea cu model complicat, îi atârnă o chitară.
    Pe celălalt umăr stă ceea ce pare să fie un papagal. Papagalul are două capete.
    - Nu, nu, zice Wendell pe-o voce uşor aspră. Nu. Nu văd. Nu văd. Asta.
    Lasă capul jos şi-şi reîncepe încercările de-a îndesa bateriile în pumnul de hârtii.
    Umbra nou-sositului cade peste Wendell, care refuză cu încăpăţânare să ridice privirea.
    - Bună să-ţi fie inima, străine, zice nou-venitul.
    Wendell continuă să stea cu ochii plecaţi.
    - Numele meu este Parkus. Eu reprezint legea prin părţile astea. Pe tine cum te cheamă?
    Wendell refuză să răspundă, doar dacă nu putem numi răspuns Mormăiturile acelea surde care-i ies printre buzele pline de bale.
    - Am întrebat care ţi-e numele.
    - Wen, zice vechea noastră cunoştinţă (nu prea putem să-l numim prieten) fără să ridice fruntea. Wen. Dell. Gree... Green. Eu... eu... eu...
    - Nu te pripi, zice Parkus (nu fără compasiune). Pot să aştept pân' ţi se-ncinge morişca.
    - Eu... vânător de ştiri!
    - O? Asta eşti?
    Parkus se lasă pe vine; Wendell se trage în spate lângă peretele fragil al pavilionului.
    - Ei, asta le-ntrece pe toate! Sincer să fiu, am văzut vânători de căprioare, şi-am văzut vânători de fazani, şi-am văzut vânători de potârnichi, da' tu eşti primu' vânător de ştiri pe care-l întâlnesc.
    Wendell ridică privirea, clipind repede.
    Pe umărul stâng al lui Parkus, un cap al papagalului spune:
    - Dumnezeu e dragoste.
    - Du-te-n pizda mă-tii, replică celălalt cap.
    - Toţi trebuie să caute râul vieţii, spune primul cap.
    - Suge-mi cariciu', zice al doilea.
    - Ne înălţăm spre Dumnezeu, răspunde primul.
    - Pişă-te contra vântului, îl invită al doilea.
    Deşi ambele capete vorbesc cu calm - chiar pe tonurile unui discurs raţional - Wendell se trage şi mai mult în spate, apoi coboară privirea şi îşi reîncepe furios munca inutilă cu bateriile şi mâna de hârtii, care dispar acum în tubul mânjit de sudoare al pumnului său.
    - Nu-i lua în seamă, spune Parkus. Eu sigur n-o fac. Abia dacă-i mai aud, şi ăsta-i adevărul adevărat. Gura, băieţi.
    Papagalul tace.
    - Un cap e Sacru, celălalt Profan, zice Parkus. Îi ţin cu mine numa' ca să-mi aducă aminte că...
    E întrerupt de sunetul unor paşi care se apropie şi se ridică în picioare dintr-o singură mişcare sprintenă şi uşoară.

               Jack şi Sophie se apropie, ţinându-se de mână cu perfecta inconştienţă a copiilor care se întorc de la şcoală.
    - Speedy! strigă Jack, numai un zâmbet.
    - Ei, Jack Călătoru! zice Parkus, zâmbind şi el. Bine te-am găsit! Uită-te la tine, dom'le... te-ai făcut mare.
    Jack dă fuga şi-l prinde în braţe pe Parkus, care-l îmbrăţişează la rândul său, şi încă din tot sufletul. După un moment, Jack îl ţine pe Parkus la distanţă cu braţele întinse şi-l studiază.
    - Erai mai bătrân... mie îmi păreai mai bătrân, cel puţin. În ambele lumi.
    Încă zâmbind, Parkus clatină din cap. Iar când vorbeşte din nou, foloseşte accentul tărăgănat al lui Speedy Parker.
     - Cre' că arătam d-adevăratelea mai bătrân, Jack. Nu erai decât un copil, ţine minte.
    - Dar...
    Parkus flutură o mână prin aer.
    - Uneori arăt mai bătrân, alteori nu aşa bătrân. Totu' depinde de...
    - Vârsta ţine de înţelepciune, spune pios un cap al papagalului, la care celălalt răspunde: Futangiu bătrân şi senil.
    - ...depinde de loc şi de împrejurări, încheie Parkus, apoi spune: şi v-am zis, băieţi, să vă ţineţi pliscu'. De mai continuaţi, o să vă sucesc gâtu' ăla cât un pai.
    Îşi întoarce atenţia spre Sophie, care se uită la el cu ochii măriţi de mirare, timidă ca o căprioară.
    - Sophie, zice el. Tare mă bucur să te văd, scumpo. Nu ţi-am zis c-o să vină? Şi uite-l aici. I-a luat puţin mai mult decât mă aşteptam, atâta tot.
    Ea face o scurtă reverenţă în faţa lui, o plecăciune până la genunchi, cu bărbia în piept.
    - Mulţumescu-ţi, sai, zice ea. Vino-n pace, pistolarule, şi du-te mai departe de-a lungul Grinzii însoţit de iubirea mea.
    La aceasta, Jack simte un fior ciudat şi profund, ca şi când multe lumi ar fi vorbit pe-un ton armonic, jos, dar răsunător.
    Speedy - aşa continuă Jack să se gândească la el - o ia de mână si o îndeamnă să se ridice în picioare.
    - Ridică-te, fată, şi uită-te în ochii mei. Eu nu-s pistolar nici aici, nici în zonele de frontieră, chiar dacă, din când în când, mai port cu mine pistolul cel vechi. În orice caz, avem multe de discutat. Nu-i timp pentru solemnităţi. Veniţi amândoi cu mine dincolo de deal. Avem ceva de sporovăit, cum zic pistolarii. Sau cum spuneau, înainte ca lumea să se mişte din loc. Am vânat câteva potârnichi bune şi ere' c-or să  se frigă tare fain.
    - Dar cu...
    Jack face un gest spre mormanul mormăitor, ghemuit, care e Wendell Green.
   - Păi, el pare cam ocupat, zice Parkus. Mi-a zis că-i vânător de ştiri.
    - Cred că s-a cam umflat în pene, replică Jack. Bătrânul Wendell aici de faţă-i doar un vânătoraş de ştiri.
    Wendell întoarce puţin capul. Refuză să ridice ochii, însă buza i se răsuceşte într-un rânjet care-ar putea fi mai mult reflexiv decât real.
    - Auzit. Asta.
    Se opinteşte. Buza i se răsuceşte din nou şi, de data aceasta, rânjetul pare mai puţin reflexiv. Este, de fapt, un mârâit.
    - Aur. Aur. Băiatule de aur. Holly. Wood.
    - A reuşit să-şi păstreze măcar o parte din şarmul şi bucuria lui de viaţă, zice Jack. O să fie-n siguranţă aici?
    - Nimeni c-o fărâmă de creier nu-ndrăzneşte să se apropie de cortul Surioarelor, zice Parkus. O să se descurce. Iar dac-o să simtă-n aer ceva gustos şi-o să vină s-arunce o ocheadă, păi, cre' că-i putem da ceva de mâncare.
    Se întoarce spre Wendell.
    - Nu mergem departe. Dacă vrei să ne vii în vizită, n-ai decât. S-a-nţeles, domnule Vânător de ştiri?
    - Wen. Dell. Green.
    - Wendell Green, da, dom'le.
    Parkus se uită la ceilalţi.
    - Haideţi. Să-mbucăm ceva.
    - Să nu uităm de el, murmură Sophie, aruncând o privire în spate. În câteva ore se lasă întunericul.
    - Nu, acceptă Parkus când ajung în creasta dealului. Nu-l putem lăsa lângă cortul ăla după venirea întunericului. Chiar nu-l putem lăsa.

            Versantul opus al deluşorului e plin de verdeaţă - şi e până şi un pârâiaş care probabil se varsă în râul pe care Jack îl aude în depărtare - însă tot seamănă mai mult cu nordul Nevadei decât cu vestul Wisconsinului. Şi totuşi, într-un fel, crede Jack, asta nu e chiar lipsit de logică. Ultima sa săritură nu a fost una obişnuită. Se simte ca o piatră care a fost aruncată peste suprafaţa unui lac, cât despre sărmanul Wendell...
    La poalele deluşorului, în dreapta, un cal a fost priponit la umbra a ceea ce Jack crede că este o yucca. Douăzeci de metri mai încolo e un cerc de pietre erodate, înăuntrul căruia au fost pregătite cele necesare pentru aprinderea unui foc.
    Lui Jack nu-i place prea mult locul acesta - pietrele îi amintesc de nişte dinţi străvechi. Şi nu e singurul care simte asta. Sophie se opreşte, strângându-l mai puternic de mână.
    - Parkus, chiar trebuie să mergem acolo? Spune-mi că nu, te rog.
    Parkus se întoarce spre ea cu un zâmbet blând pe care Jack îl cunoaşte bine: e-un zâmbet tipic pentru Speedy Parker.
    - Diavolul Vorbitor s-a dus de aici din timpuri imemoriale, scumpo, zice el. Şi ştii că alea toate-s numai legende.
    - Dar...
    - Nu e momentul să cazi pradă tremuriciului, îi spune Parkus.
    Vorbeşte cu o urmă de nerăbdare, iar „tremurici” nu e tocmai cuvântul pe care-l foloseşte, ci doar acela în care-l traduce mintea lui Jack.
    - În definitiv, tu l-ai aşteptat în cortul Surioarelor...
    - Numai pentru că ea era de cealaltă parte a...
    - ...iar acum vreau să vii cu noi.
    Pe dată, lui Jack i se pare că e mai înalt. Ochii îi scapără. Jack îşi spune: Un pistolar. Da, cred că ar putea ţi un pistolar.   Ca în unul dintre vechile filme ale mamei, numai că de-adevăratelea.
    - Bine, zice Sophie, încet. Dacă e necesar.
    Apoi se uită la Jack:
    - Nu vrei să mă cuprinzi cu braţul?
    Jack, putem fi siguri, e fericit să se supună.
    Când păşesc între două dintre pietre, lui Jack i se pare că aude o rumoare de voci şoptite. Între ele, o voce e pe moment clară, părând să lase o dâră de mâl în urma ei când îi intră în ureche: Tâlâş tâlâş tâlâş, ol, pe pişoruşe-nzânjerate, imădiat o ză vină, bunu mieu pretin Munşun, ji ce cadou am pen'tu iei, o, o...
    Jack se uită la vechiul său prieten Parkus, care se lasă pe vine lângă un sac şi-i desface nojiţele de la gură.
    - E aproape, nu-i aşa? Pescarul. Şi Casa întunericului, şi ea e aproape.
   - Mda, face Parkus şi, din sac, răstoarnă corpurile eviscerate ale unei duzini de păsări durdulii.
    La vederea potârnichilor, gândurile lui Jack se întorc la Irma Freneau şi crede că nu va fi în stare să mănânce. Nu-l ajută nici să-i vadă pe Parkus şi pe Sophie cum înfig beţe verzi în păsări. Dar, după ce e aprins focul şi păsările încep să capete o nuanţă maronie, stomacul îşi intră în drepturi, insistând că potârnichile miros minunat şi că gustul probabil că va fi şi mai bun. Aici, îşi aminteşte el, totul e aşa întotdeauna.
    - Uită-ne aici, în cercul vorbelor, zice Parkus.
    A renunţat deocamdată la zâmbete. Se uită cu o gravitate sobră la Jack şi Sophie, care stau unul lângă altul şi încă se ţin de mână. Şi-a proptit chitara de o piatră din apropiere.
    Alături de ea, Sacru şi Profan doarme cu cele două capete ale lui pitite sub pene, visându-şi visele fără-ndoială bifurcate.
    - Demonul o fi plecat demult, însă legendele spun că lucrurile de felul ăsta lasă urme care pot să dezlege limba.
    - Aşa cum sărutând faimoasa Piatră din Blarney, în Irlanda, primeşti darul elocvenţei, sugerează Jack.
    Parkus scutură din cap.
    - Azi nu e nicio piatră din Blarney.
    Jack spune:
    - Măcar dacă am avea de-a face cu un criminal de rând. Cu asta m-aş descurca.
    Sophie se uită nedumerită la el.
    - Se referă la un recidivist, îi spune Parkus. La un criminal greu de prins.
    Se uită la Jack:
    - Şi, într-un fel, cu asta ai de-a face. Carl Bierstone nu-i cine ştie ce... e-un monstru de rând, să spunem. Ceea ce nu înseamnă că nu-i place să ucidă. Cât despre cele care se petrec în French Landing, el a fost folosit. A fost posedat, ai spune în lumea ta, Jack. A fost luat de spirite, am spune  noi în Teritorii...
    - Sau tras în jos de porci, adaugă Sophie.
    - Da.
    Parkus încuviinţează din cap.
    - În lumea de dincolo de zona asta de graniţă - Lumea de Mijloc - s-ar spune că a fost infestat de un demon. Însă de un demon cu mult mai mare decât sărmanul spirit care a trăit cândva în cercul ăsta de pietre.
    Jack abia îi aude. Ochii îi strălucesc. Ceva care sună ca un nume nemţesc. Beerstein, i-a spus George Potter cu o seară în urmă, acum o mie de ani. Nu-i tocmai ăsta, dar nici departe.
    - Carl Bierstone, zice el.
    Ridică un pumn, apoi îl scutură în semn de triumf.
    - Ăsta era numele lui în Chicago. Burnside aici, în French Landing. Caz închis, joc terminat, trage-ţi fermoarul. Unde-i, Speedy? Ajută-mă să economisesc nişte ti...
    - Taci... din gură, zice Parkus.
    Tonul e jos şi aproape feroce. Jack o simte pe Sophie crispându-se lângă el. Se crispează puţin şi el. Ăsta nu e tonul pe care vorbeşte vechiul său prieten, nici pe departe.
    Trebuie să încetezi să-l mai identifici cu Speedy, îşi spune Jack. Nu e el şi nici n-a fost vreodată. Nu era decât un personaj pe care-l juca, cineva care putea deopotrivă să calmeze H să farmece un puşti speriat aflat pe fugă împreună cu mama lui.
    Parkus întoarce păsările, care acum au căpătat un maroniu frumos pe-o parte şi scuipă grăsime în foc.
    - Îmi pare rău să te reped, Jack, dar trebuie să înţelegi că Pescarul tău este un peşte destul de mic în comparaţie cu ceea ce se întâmplă de fapt.
    Ce-ar fi să-i spui lui Tansy Freneau că-i un peşte mic? Ce-ar fi să-i spui lui Beezer St Pierre?
    Jack gândeşte aceste lucruri, dar nu le rosteşte cu voce tare. Lumina pe care a văzut-o în ochii lui Parkus l-a speriat.
    - Şi nu e o chestiune care să ţină nici de îngemănări, zice Parkus. Trebuie să-ţi scoţi ideea asta din cap. Asta-i ceva ce ţine doar de lumea ta şi de lumea Teritoriilor - o legătură. Nu poţi să omori un criminal aici şi să închei cariera canibalului tău acolo. Iar dacă-l omori acolo, în Wisconsin, lucrul care e în el nu va face decât să sară într-un alt organism-gazdă.
    - Lucrul?...
    - Când era în Albert Fish, el îi spunea Omul Luni. Tipu' pe care-l cauţi tu îi spune domnul Munşun. Ambele nume reprezintă doar o încercare de-a exprima ceva ce nu se poate pronunţa în nicio limbă pământeană, în nicio lume pământeană.
    - Câte lumi există, Speedy?
    - Multe, zice Parkus, uitându-se în flăcări. Iar povestea asta le implică pe toate. Dacă n-ar fi aşa, de ce crezi că te-aş fi căutat cu atâta obstinaţie? Trimiţându-ţi pene, trimiţându-ţi ouă de măcăleandru, făcând tot posibilul să te trezesc.
    Jack se gândeşte la Judy, zgâriind pereţii până când vârfurile degetelor ei sângerau, şi se simte ruşinat. Din câte se pare, Speedy a făcut acelaşi lucru.
    - Scoală-te, scoală-te, nătărăule, spune el.
    Parkus pare prins între reproş şi surâs.
    - Cu siguranţă trebuie să mă fi văzut în cazul care te-a făcut să fugi din L.A.
    - A, omule... de ce crezi că am fugit?
    - Ai fugit ca Iona când Dumnezeu i-a spus să se ducă să predice împotriva ticăloşiei din Ninive. Mă temeam c-o să trebuiască să trimit o balenă care să te înghită.
    - Mă simt înghiţit, îi spune Jack.
    Cu o voce firavă, Sophie zice:
    - Şi eu.
    - Cu toţii am fost înghiţiţi, spune omul cu pistol la şold. Suntem în pântecele bestiei, fie că ne place, fie că nu. Acesta e ka, adică destinul şi soarta. Pescarul tău, Jack, este acum ka-ul tău. Ka-ul nostru. E ceva ce depăşeşte cu mult crimele.
    Şi Jack vede ceva care-l sperie de moarte. Lester Parker, alias Speedy, alias Parkus, este la rândul lui speriat de moarte.
    - Treaba asta priveşte Turnul întunecat, spune.
    Lângă Jack, Sophie scoate un strigă jos şi disperat de groază şi coboară ochii în pământ. În acelaşi timp, ridică o mână şi face semnul de deochi spre Parkus, iar şi iar.
    Pe acesta nu pare să-l deranjeze. Îşi reia doar datoria de-a roti păsările în frigărui.
    - Acum ascultaţi-mă, zice el. Ascultaţi şi puneţi cât mai puţine întrebări posibile. Încă mai avem şansa să-l recuperăm pe fiul lui Judy Marshall, dar timpul ne scapă printre degete.
    - Vorbeşte, îl îndeamnă Jack.
 
           Parkus vorbeşte. Într-un anumit punct al poveştii, consideră că păsările sunt prăjite şi le serveşte pe pietre plate.
    Carnea e fragedă, aproape desprinsă de pe oasele mici. Jack mănâncă înfometat, bând multă apă dulce din plosca lui Parkus de fiecare dată când aceasta ajunge la el. Nu-şi mai iroseşte timpul comparând copiii morţi cu potârnichile moarte. Burdihanul trebuie pus la cale şi el îl pune cu conştiinciozitate.
    La fel face şi Sophie, care mănâncă folosindu-şi degetele şi lingându-le fără cea mai mică urmă de reţinere sau stânjeneală. La fel face, în cele din urmă, şi Wendell Green, chiar dacă el refuză să intre în cercul de pietre vechi.
    Când Parkus îi aruncă o potârniche brun-aurie, însă, Wendell o prinde cu o abilitate remarcabilă şi-şi îngroapă faţa în carnea ei moale.
    - Ai întrebat câte lumi există, începe Parkus. Răspunsul, în Limba 'naltă, este da/an: lumi fără număr.
    Cu un băţ înnegrit desenează un opt întors pe-o rână, pe care Jack îl recunoaşte ca fiind simbolul grecesc pentru infinit.
    - Există un Turn care le leagă şi le ţine în loc. Gândeşte-te la el ca la un ax pe care se învârt multe roţi, dacă vrei. Şi există o entitate care vrea să dărâme acest Turn. Ram Abbalah.
    La aceste cuvinte, flăcările par să se întunece o clipă, apoi încep să ardă mai roşii ca niciodată. Jack îşi doreşte să creadă că acesta nu e decât un joc al minţii sale ostenite, dar nu poate.
    - Regele Purpuriu, zice el.
    - Da. Entitatea lui fizică e închisă într-o celulă din vârful Turnului, însă mai are o formă de manifestare, la fel de reală, şi aceasta trăieşte în Can-tah Abbalah - Curtea Regelui Purpuriu.
    - În două locuri deodată.
    Datorită călătoriilor sale între lumea Americii şi lumea Teritoriilor, lui Jack nu-i vine greu să creadă această idee.
    - Da.
    - Dar dărâmarea Turnului nu ar însemna şi distrugerea lui fizică?
    - Dimpotrivă: va fi liber să hoinărească prin ceea ce atunci va fi haos... din-tah... gheena. Unele părţi din Lumea de Mijloc au căzut deja în gheena asta.
    - Cât din asta e neapărat nevoie să ştiu? întreabă Jack, conştient că timpul zboară şi de partea sa a zidului.
    - E greu de spus ce trebuie să ştii şi ce nu, zice Parkus. Dacă voi lăsa deoparte o informaţie esenţială, poate că stelele se vor stinge. Nu doar aici, ci într-o mie de mii de universuri. Asta-i partea îngrozitoare. Ascultă, Jack... Regele a încercat să distrugă Turnul şi să se elibereze din vremuri imemoriale. Poate dintotdeauna. E-o muncă lentă, pentru că Turnul e ţinut în loc de grinzi încrucişate care acţionează asupra lui ca nişte sârme de ancorare. Grinzile au rezistat milenii la rând şi ar trebui să mai reziste alte milenii, dar în ultimele două secole... asta ţinând cont de modul în care măsori timpul tu, Jack; pentru tine, Sophie, ar fi aproape cinci sute de Pământuri Pline.
    - Aşa mult? zice ea aproape într-un suspin. E foarte mult.
    - În marea schemă a lucrurilor, e la fel de puţin ca scăpăratul unui chibrit într-o cameră întunecată. Dar, deşi lucrurilor bune le ia mult timp să se dezvolte, răul are un mod de-a apărea gata crescut şi bun de trimis în lume, ca o jucărie cu arcuri care sare din cutie. Ka e prietenul răului, dar şi al binelui. Le îmbrăţişează pe amândouă. Tu, Jack, zice Parkus întorcându-se spre el, tu sigur ai auzit de Epoca Fierului şi de cea a Bronzului, nu?
    Jack încuviinţează.
    - La nivelurile superioare ale Turnului, sunt cei care numesc ultimele două sute de ani ai lumii noastre Epoca Gândirii Otrăvitoare. Asta înseamnă...
    - Nu trebuie să-mi explici, zice Jack. Îl cunosc pe Morgan Sloat, ţi-aminteşti? Ştiu ce planuri avea pentru lumea lui Sophie.
    Da, chiar aşa. Planul de bază fusese să transforme cele mai dulci locuri ale universului la început în locuri de vacanţă pentru cei bogaţi, apoi într-un izvor de muncă necalificată şi, în cele din urmă, într-o groapă de gunoi, probabil gunoi radioactiv. Dacă ăsta nu e un exemplu de gândire otrăvitoare, Jack nu ştie ce altceva e.
    Parkus spune:
    - Printre fiinţele raţionale s-au numărat întotdeauna creaturi dotate cu calităţi telepatice; lucrul ăsta e adevărat în toate lumile. Dar creaturile acestea sunt de obicei rare. Miracole, ai putea spune. Însă, de când a început Epoca Gândirii Otrăvitoare în lumea ta, Jack - de când a infestat-o ca un demon - aceste fiinţe au devenit din ce în ce mai obişnuite. Nu la fel de comune ca şi mutanţii înceţi din ţinuturile Spulberate, dar comune, da.
    - Vorbeşti despre cititorii de gânduri, zice Sophie, dorind parcă să fie sigură.
   - Da, confirmă Parkus, dar nu doar despre cititorii de gânduri. Clarvăzători. Fiinţe capabile să se teleporteze - persoane care sar dintr-o lume în alta, ca al nostru Jack Călătoru, cu alte cuvinte - şi fiinţe care stăpânesc telekinezia. Cititorii de gânduri sunt cei mai comuni, iar telekineticii cei mai rari... şi cei mai valoroşi.
    - Pentru el, vrei să spui, completează Jack. Pentru Regele Purpuriu.
    - Da. În ultimii două sute de ani, sau aşa ceva, abbalah şi-a petrecut mare parte din timp strângând o echipă de sclavi telepaţi. Mulţi dintre ei provin de pe Pământ şi din Teritorii. Toţi telekineticii vin de pe Pământ. Adunătura aceasta de sclavi - acest gulag - este realizarea lui de vârf. Noi le spunem Spărgători. Ei...
    Lasă propoziţia neterminată, căzând pe gânduri. Apoi:
    - Ştiţi cum înaintează o galeră?
    Sophie încuviinţează, dar Jack, la început, nu are nicio idee despre ce vorbeşte Parkus. Are o scurtă, nebunească viziune a unei bucătării complet utilate rulând de-a lungul lui Route 66.
    - Cu ajutorul multor vâslaşi, zice Sophie, apoi face o mişcare ca de vâslire care-i scoate în relief minunaţii sâni.
    Parkus dă afirmativ din cap.
    - Care, de obicei, sunt slavi înlănţuiţi. Ei...

             Din afara cercului, Wendell îşi vâră brusc coada.
    - Spart. Cus.
    Face o pauză, încruntându-se, apoi mai încearcă o dată.
    - Spart-a-cus.
    - Despre ce aiurează? întreabă Parkus, încruntându-se. Ai idee, Jack?
    - Despre un film numit Spartacus, explică Jack, şi te înşeli ca de fiecare dată, Wendell. Cred că vrei să spui Ben-Hur.
    Îmbufnat, Wendell întinde mâinile sale murdare de grăsime.
    - Mai multă. Carne.
    Parkus scoate ultima potârniche de pe băţul sfârâitor şi-o aruncă între două pietre, acolo unde stă Wendell, faţa-i palidă, mânjită cu grăsime, iţindu-i-se dintre genunchi.
    - Pradă proaspătă pentru vânătorul de ştiri, zice el. Şi-acum, fă-ne o favoare şi taci din gură.
    - Altfel. Ce-mi. Faci.
    Vechea scânteiere sfidătoare răsare în ochii lui Wendell.
    Parkus îşi scoate pe jumătate pistolul din toc. Mânerul, făcut din lemn de santal, este ros, însă ţeava luceşte criminal.
    Altceva nu mai trebuie să spună; ţinându-şi a doua pasăre într-o mână, Wendell Green îşi ridică halatul şi se avântă în spate peste deal. Jack se simte extrem de uşurat să-l vadă plecat. Spartacus, într-adevăr, îşi spune el, şi pufneşte.
    - Aşadar, Regele Purpuriu vrea să-i folosească pe Spărgătorii ăştia ca să distrugă Grinzile, zice el. Asta-i schema, nu? Ăsta-i planul lui.
    - Parcă ai vorbi despre viitor, răspunde Parkus blajin. Asta se întâmplă acum, Jack. Dacă vrei să vezi continua dezintegrare, uită-te doar la lumea din care vii. Dintre cele şase Grinzi, doar una mai stă încă în picioare. Alte două asigură în continuare ceva putere de susţinere. Celelalte trei sunt moarte. Una dintre ele s-a stins cu mii de ani în urmă, în cursul normal al lucrurilor. Celelalte... au fost ucise de Spărgători. Toate în două secole sau chiar mai puţin.
    - Hristoase, zice Jack.
    Începe să înţeleagă cum Speedy a putut să spună despre Pescar că-i un peşte mic.
    - Datoria de-a proteja Turnul şi Grinzile i-a revenit întotdeauna străvechii ghilde războinice de Gilead, numiţi pistolari în lumea asta şi-n multe altele. Aceştia generează de asemenea o puternică forţă psihică, Jack, una întru totul capabilă să le ţină piept Spărgătorilor Regelui Purpuriu, dar...
    - Pistolarii au dispărut cu toţii, mai puţin unul, zice Sophie, uitându-se la pistolul mare de la şoldul lui Parkus.
    Şi, cu o speranţă slabă:
    - Doar dacă nu eşti şi tu unul, Parkus.
    - Eu nu, scumpo, zice el, însă există mai mult de unul.
    - Credeam că Roland e ultimul. Aşa spun poveştile.
    - El a mai făcut cel puţin trei, îi spune Parkus. Habar n-am cum poate fi posibil aşa ceva, dar cred că este adevărat. Dacă Roland ar fi tot singur, Spărgătorii ar fi dărâmat de mult Turnul. Însă cu forţa acestora adăugată forţei lui...
    - N-am nici cea mai vagă idee despre ce vorbeşti, zice Jack. Am avut, oarecum, dar m-ai pierdut de câteva fraze încoace.
    - Nu e nevoie să înţelegi totul ca să-ţi poţi face treaba, îl informează Parkus.
    - Mulţumesc Domnului pentru asta.
    - Cât despre ce trebuie să înţelegi, lasă galerele şi vâslaşii şi gândeşte în termenii filmelor western pe care le turna mama ta. Pentru început, închipuie-ţi un fort în deşert.
    - Turnul ăsta întunecat despre care tot vorbeşti. Ăla-i fortul.
    - Da. Şi-n jurul fortului, în locul indienilor sălbatici...
    - Spărgătorii. Conduşi de Marea Căpetenie Abbalah.
    Sophie murmură:
    - Regele e-n Turnul lui, mănâncă pâine şi miere. Spărgătorii-s în subsol, fac bani bătând fiere.
    Jack simte un uşor, dar deosebit de neplăcut fior străbătându-i şira spinării: se gândeşte la labe de şobolani alergând pe cioburi de sticlă.
    - Cum? De ce spui asta?
    Sophie se uită la el, se înroşeşte, coboară privirea.
    - Asta spune ea uneori. Judy. Aşa o aud eu uneori.
    Parkus apucă unul dintre beţele înnegrite şi desenează în pragul pietros lângă simbolul infinitului.
    - Fortul e aici. Indienii puşi pe jaf sunt aici, conduşi ce căpetenia lor nemiloasă, malefică - şi cel mai probabil nebună. Dar aici...
    În stânga, desenează o săgeată. Indică formele rudimentare care reprezintă fortul şi indienii asediatori.
    - Ce soseşte mereu în ultimul moment în toate westernurile bune cu Lily Cavanaugh?
    - Cavaleria, zice Jack. Ăştia suntem noi, presupun.
    - Nu, spune Parkus. Are un ton răbdător, însă Jack bănuieşte că-l obţine cu preţul unui mare efort. Cavaleria sunt Roland de Gilead şi noii lui pistolari. Sau aşa îndrăznesc să spere aceia dintre noi care vor ca Turnul să rămână în picioare - sau să cadă la timpul lui. Regele Purpuriu speră să-i pună piedici lui Roland şi să termine cu distrugerea Turnului cât timp el şi ai lui sunt încă la depărtare. Asta înseamnă să adune toţi Spărgătorii pe care-i poate aduna, mai ales pe telekinetici.
    - Tyler Marshall este...
    - Nu mă mai întrerupe. Şi aşa e destul de dificil.
    - Erai mult mai vesel, Speedy, zice Jack pe-un ton de reproş.
    Pentru un moment, crede că vechiul său prieten îi va trage încă un perdaf - sau poate îşi va pierde complet cumpătul şi-l va transforma într-o broască - însă Parkus se relaxează puţin şi râde.
    Sophie ridică privirea, uşurată, şi-l strânge pe Jack de mână.
    - O, poate ai dreptate să mă tragi puţin de mânecă, zice Parkus. Nu ajută la nimic să ne ambalăm, nu-i aşa?
    Atinge pistolul de la şold.
    - Nu m-ar surprinde dacă treaba asta nu mi-a dat câteva puseuri de grandoare.
    - E-un pas sau doi mai sus de funcţia de îngrijitor al unui parc de distracţii, admite Jack.
    - Atât în Biblie - în lumea ta, Jack -, cât şi în Cartea Bunului Fermier - în a ta, scumpă Sophie - este o scriptură în care se spune ceva de genul: „Căci în regatul meu multe locaşuri sunt.” Ei bine, la Curtea Regelui Purpuriu mulţi monştri sunt.
    Jack aude un râset scurt şi aspru ieşindu-i pe gură.
    Vechiul său prieten a făcut o tipică glumă nesărată de poliţist, se pare.
    - Ei sunt curtenii Regelui... cavalerii lui rătăcitori. Au tot soiul de misiuni, îmi închipui, dar în ultimii ani principala lor datorie a fost să găsească Spărgători talentaţi. Cu cât sunt Spărgătorii mai talentaţi, cu atât e recompensa mai mare.
    - Sunt vânători de capete, murmură Jack şi nu-şi dă seama ce rezonanţă are termenul până ce nu-i iese pe gură.
    El l-a folosit în sensul lui comun, dar sigur că mai are unul, mult mai propriu. Vânătorii de capete sunt canibali.
    - Da, e de acord Parker. Şi au angajaţi din rândul muritorilor, care lucrează din... nu-mi place să spun că din pură plăcere, dar cum altfel am putea să-i spunem?

           Jack are atunci o viziune de coşmar: un Albert Fish de desen animat stând pe un trotuar newyorkez cu o pancartă pe care scrie LUCREZ PENTRU MÂNCARE. Strânge braţul mai tare în jurul lui Sophie. Ochii ei albaştri se întorc spre el şi el se uită bucuros în ei. Îl calmează.
    - Câţi Spărgători i-a trimis Albert Fish amicului său, domnul Luni? vrea Jack să ştie. Doi? Patru? O duzină? Şi ei mor, în cele din urmă, aşa încât abbalah trebuie să-i înlocuiască, nu-i aşa?
    - Nu mor, răspunde Parkus cu gravitate. Sunt ţinuţi într-un loc - un subsol, da, sau o peşteră - unde timpul nu există.
    - În purgatoriu. Hristoase!
    - Şi nu contează. Albert Fish e mort demult. Domnul Luni e acum domnul Munşun. Târgul pe care domnul Munşun l-a încheiat cu criminalul tău e unul simplu: Burnside ăsta poate să omoare şi să mănânce câţi copii vrea, atâta vreme cât sunt copii netalentaţi. Dacă ar fi să găsească vreunul care este talentat - vreun Spărgător - trebuie predat numaidecât domnului Munşun.
    - Care-i va duce lui abbalah, murmură Sophie.
    - Aşa e, zice Parkus.
    Jack simte că s-a întors pe un teren relativ stabil şi e extrem de bucuros că e acolo.
    - Deoarece Tyler nu a fost omorât, înseamnă că e talentat.
    - „Talentat” nu e nici pe departe cuvântul potrivit. Tyler Marshall este, poate fi, unul dintre doi cei mai puternici Spărgători din întreaga istorie a tuturor lumilor. Dacă mă pot întoarce scurt la analogia fortului înconjurat de indieni, atunci am putea spune că Spărgătorii sunt ca nişte săgeţi aprinse trase peste ziduri... un nou fel de armă de luptă. Însă Tyler Marshall nu-i o banală săgeată aprinsă. E o rachetă teleghidată.
    - Sau o armă nucleară.
    Sophie zice:
    - Nu ştiu ce-i asta.
    - Nici nu vrei să ştii, răspunse Jack. Crede-mă.

           Se uită-n jos la desenele mâzgălite în praf. E oare surprins că Tyler poate fi atât de puternic? Nu, nu cu adevărat. Nu după ce a simţit aura de forţă care o înconjoară pe mama băiatului. Nu după ce a întâlnit-o pe îngemănară lui Judy, ale cărei veşminte simple şi purtare nu pot ascunde un caracter care lui i se pare a fi aproape regal. E frumoasă, însă el simte că frumuseţea este una dintre calităţile ei cel mai puţin importante.
    - Jack? îl întreabă Parkus. Te simţi bine?
    Nu avem timp să te simţi altfel, sugerează tonul lui.
    - Dă-mi un minut, zice Jack.
    - Nu avem mult t...
    - Am înţeles asta foarte bine, spune Jack, retezând cuvintele, şi o simte pe Sophie cum tresare surprinsă de tonul vocii sale. Acum, dă-mi un minut. Lasă-mă să-mi fac treaba.
    De sub un şomoiog de pene verzi, unul dintre capetele papagalului bombăne:
    - Dumnezeu iubeşte muncitorul sărman.
    Celălalt răspunde:
    - Din cauza asta a făcut dracului atât de mulţi?
    - Bine, Jack, zice Parkus şi ridică ochii către cer.
    Bun, care sunt datele problemei? gândeşte Jack. Avem un băieţel valoros, iar Pescarul ştie că e valoros. Dar domnul Munşun nu-l are încă în mână, altfel Speedy n-ar fi aici. Ce deducem?
    Sophie îl priveşte cu anxietate. Parkus încă se uită înspre neprihănitul cer albastru de deasupra terenului de graniţă dintre Teritorii - ceea ce Judy Marshall numeşte Lumea de Departe - şi Ceea Ce Vine După. Mintea lui Jack lucrează mai repede acum, acumulând viteză ca un tren express care pleacă din gară.
    E conştient că negrul cel chel Scrutează cerul în căutarea unui anumit corb malefic. E conştient că femeia cu piele albă de lângă el îl contemplă cu genul acela de fascinaţie care, cu timpul şi în lumea potrivită, ar putea deveni iubire. Cel mai mult, însă, e pierdut în propriile gânduri. Acestea sunt gândurile unui ţopilist.
    Acum Bierstone e Burnside şi e bătrân. Bătrân şi, în zilele astea, nu se descurcă aşa bine la departamentul cognitiv.
    Cred că e posibil să se fi prins între ceea ce-şi doreşte, adică să-l păstreze pentru el pe Tyler, şi ceea ce i-a promis lui Munşun ăsta. Mintea lui ameţită, prăfuită şi periculoasă încearcă să se decidă. Dacă se hotărăşte să-l omoare pe Tyler şi să-l vâre în oala de supă ca vrăjitoarea din Hansel şi Gretel, pentru Judy şi Fred nu e deloc bine. Fără a mai pomeni de Tyler, care s-ar putea să fi, văzut deja lucruri care l-ar înnebuni până şi pe-un veteran din marina americană. Dacă Pescarul i-l predă pe băiat domnului Munşun, e de rău pentru toţi din univers.
    Nu-i de mirare că Speedy a spus că timpul ne scapă printre degete.

         - Ştiaţi amândoi c-o să se întâmple asta, nu? întreabă el. Trebuie să fi ştiut. Pentru că Judy a ştiut. Dă semne de dezechilibru de multe luni, cu mult înainte să fi început crimele.
    Parkus îşi schimbă poziţia şi îşi fereşte privirea, incomodat.
    - Ştiam că o să se întâmple ceva, da - au avut loc mari schimbări de partea asta - dar eram ocupat cu altceva. Iar Sophie nu poate trece în cealaltă lume. A venit aici cu oamenii zburători şi la fel se va întoarce când vom fi terminat de sporovăit.
    Jack se întoarce spre ea.
    - Eşti cine a fost cândva mama, sunt sigur de asta.
    Bănuieşte că nu s-a exprimat foarte clar, dar mai bine nu poate; mintea lui încearcă să meargă în prea multe direcţii deodată.
    - Eşti succesoarea Laurei DeLoessian. Regina lumii ăsteia.
    Acum Sophie e cea care pare incomodată.
    - Nu eram nimeni în marea schemă a lucrurilor, chiar nu eram, şi asta îmi plăcea. Cel mai adesea, scriam scrisori de laudă şi le mulţumeam oamenilor că au venit să mă vadă... numai că, ocupând o funcţie oficială, trebuia să spun întotdeauna „noi”. Îmi plăcea să mă plimb şi să desenez flori şi să le cataloghez. Îmi plăcea să merg la vânătoare. Apoi soarta potrivnică, vremurile grele şi acţiunile rele au făcut în aşa fel încât să mă trezesc ultima din stirpea regală. Regină a ăstei lumi, cum spui tu. M-am căsătorit cu un bărbat bun şi simplu, însă al meu Fred Marshall a murit şi m-a lăsat singură. Sophie cea Stearpă.
    - Nu, te rog, zice Jack.
    E surprins cât de mult îl doare să o audă vorbind despre ea în felul acesta aspru, glumeţ.
    - Dacă nu ai avea o singură natură, Jack, îngemănarul tău ar fi vărul meu.
    Îşi întoarce degetele subţiri aşa încât acum ea îl strânge pe el, şi nu invers. Când vorbeşte din nou, vocea ei e joasă şi pasională.
    - Să lăsăm deoparte toate marile probleme. Tot ce ştiu eu e că Tyler Marshall este copilul lui Judy, că o iubesc pe femeia aceea şi că n-aş suporta să o văd suferind pentru toată lumile din lume. El e copilul pe care nu-l voi avea niciodată. Pe lângă asta, mai ştiu doar un lucru: că tu eşti singurul care-l poate salva.
    - De ce?
    Deşi a intuit deja acest adevăr - altfel de ce Dumnezeu s-ar afla aici? - asta îl lasă totuşi perplex.
    - De ce eu?
    - Pentru că tu atins Talismanul. Şi, deşi o parte din puterile lui s-au scurs din tine de-a lungul anilor, multe au rămas.
    Jack se gândeşte la lalelele pe care Speedy i le-a lăsat în baia lui Dale. La parfumul care i-a rămas pe mâini chiar şi după ce-i dăduse buchetul lui Tansy. Şi îşi aminteşte cum a arătat Talismanul în întunericul şoptitor din Pavilionul Reginei, ridicându-se luminos, schimbând totul înainte să dispară.
Gândeşte: încă mai schimbă totul.
    - Parkus.
    E pentru prima dată când îl strigă pe acel bărbat - pe celălalt ţopilist - pe numele acesta? Nu ştie sigur, dar crede că e posibil.
    - Da, Jack.
    - Ce-a rămas din Talisman e suficient? O să-mi ajungă pentru a-l înfrunta pe Regele ăsta Purpuriu?
    Oricât ar încerca să se ascundă, Parkus pare şocat.
    - Nici în ruptul capului, Jack. Nici în ruptul a orice.
    Abbalah te-ar stinge ca pe-o lumânare. Dar s-ar putea să-ţi ajungă pentru a-l înfrunta pe domnul Munşun - ca să te duci în tărâmurile de foc şi să-l scoţi pe Tyler de acolo.
    - Sunt maşinării, zice Sophie. Pare prizonieră într-un vis întunecat şi nefericit. Maşinării roşii şi maşinării negre, toate pierdute-n fum. Sunt curele mari şi copii fără număr peste ele. Se târăsc şi se târăsc, învârtind curelele care pun maşinăriile în mişcare. Jos în vizuini. Jos în văgăuni, unde soarele nu răzbate niciodată. Jos în marile peşteri unde sunt tărâmurile de foc.

           Jack e zdruncinat până în străfundul minţii şi spiritului său. Se trezeşte că gândul îi zboară la Dickens - nu la Casa umbrelor, ci la Oliver Twist. Şi sigur că se gândeşte la discuţia purtată cu Tansy Freneau. Măcar Irma nu e acolo, îşi spune.
    Nu e în tărâmurile de foc, nu ea. Ea a murit, iar un bătrân rău i-a mâncat piciorul. Tyler, însă... Tyler...
    - Se târăsc până ce picioarele le sângerează, murmură el. Şi intrarea acolo?...
    - Cred că o ştii, zice Parkus. Când vei găsi Casa întunericului, vei găsi calea de intrare în tărâmurile de foc... la maşinării... la domnul Munşun... şi la Tyler.
    - Băiatul e în viaţă. Sunteţi siguri de asta.
    - Da.
    Parkus şi Sophie vorbesc deodată.
    - Şi unde e Burnside acum? Informaţia asta ar putea grăbi lucrurile.
    - Nu ştiu, răspunde Parkus.
    - Hristoase, dacă ştii cine a fost...
    - Aia a fost datorită amprentelor, spune Parkus. Amprentele de pe telefon. Prima ta idee din cazul ăsta. Poliţia Statală Wisconsin a primit numele lui Bierstone din baza de date a FBI. Ai numele lui Burnside. Ar trebui să-ţi fie de-ajuns.
    Poliţia Statală Wisconsin, FBI, bază de date: termenii aceştia ies într-o engleză americană inteligibilă, dar în locul acesta sună neplăcut şi străini în urechile lui Jack.
    - De unde ştii toate astea?
    - Am sursele mele în lumea ta; ţin urechea ciulită. După cum ştii din experienţă personală. Şi cu certitudine trecutul tău de poliţist te va ajuta să descoperi restul.
    - Judy cred că ai un prieten care te poate ajuta, zice Sophie pe neaşteptate.
    - Dale? Dale Gilbertson?
    Lui Jack îi vine cam greu să creadă asta, dar presupune că Dale ar putea să fi descoperit ceva.
    - Nu-i ştiu numele. Judy cred că e ca mulţi de aici din Lumea de Departe. Un om care vede multe pentru că nu vede nimic.
    Nu Dale, la urma urmei. Sophie vorbeşte despre Henry.
    Parkus se ridică în picioare. Capetele papagalului ies la iveală, arătând patru ochi luminoşi. Sacru şi Profan zboară şi i se aşază pe umăr.
    - Cred că sporovăială noastră a luat sfârşit, spune Parkus. Trebuie să ia sfârşit. Eşti pregătit să te duci înapoi, prietene?
    - Da. Şi presupun c-ar fi mai bine să-l iau şi pe Green, oricât de puţin aş vrea s-o fac. Nu cred că ar rezista mult aici.
    - Cum vrei.
    Jack şi Sophie, ţinându-se în continuare de mână, sunt la jumătatea versantului, când Jack îşi dă seama că Parkus încă mai stă în cercul vorbelor cu papagalul pe umăr.
    - Nu vii?
    Parkus clatină din cap.
    - Acum drumurile noastre se despart, Jack. S-ar putea să ne revedem.
    Dacă supravieţuiesc, gândeşte Jack. Dacă vreunul dintre noi supravieţuieşte.
    - Între timp, fă ceea ce trebuie să faci. Şi nu te abate din drum.
    Sophie mai face o reverenţă adâncă.
    - Sai.
    Parkus îşi pleacă atunci capul spre ea, iar lui Jack Sawyer îi face un semn scurt de salut. Jack se întoarce şi-o conduce pe Sophie înapoi la cortul ruinat de spital, întrebându-se dacă-l va mai vedea vreodată pe Speedy Parker.

         Wendell Green - reporter de top, investigator netemător, interpretul binelui şi răului pentru masele ignorante - şede în fostul său loc, ţinând teancul de hârtie mototolită într-o mână şi bateriile în cealaltă. Şi-a reluat bolboroseala şi nici nu ridică privirea când Sophie şi Jack se apropie.
    - O să faci tot ce-ţi stă în puteri, nu-i aşa? întreabă Sophie. Pentru ea.
    - Şi pentru tine, zice Jack. Ascultă-mă bine. Dacă toată povestea asta se va sfârşi fără ca noi să păţim nimic grav... şi dacă ar fi să mă întorc aici...
    Descoperă că mai mult nu poate spune. E îngrozit de cutezanţa sa. Aceasta e o regină, în definitiv. O regină. Iar el... ce? El încearcă să-i ceară o întâlnire?
    - Poate, spune ea, uitându-se la el cu ochii ei albaştri, neabătuţi. Poate.
    - Un poate e ceea ce vrei? întreabă el încet.
    - Da.
    Jack se apleacă şi-i atinge buzele cu buzele sale. E-un sărut scurt, ceva ce cu greu poate trece drept sărut. Şi totuşi este cel mai bun sărut din viaţa lui.
    - Îmi vine să leşin, îi spune ea, când el se îndreaptă înapoi de spate.
    - Nu glumi cu mine, Sophie.
    Ea îi ia mâna şi o apasă de umflătura sânului său stâng.
    El îi simte bătăile inimii.
    - E asta o glumă? Dacă ar fi să gonească mai repede, s-ar împiedica în propriile picioare şi ar cădea.
    Sophie îi dă drumul, însă el rămâne cu mâna acolo încă un moment, cu palma curbată pe acea rotunjime caldă.
    - Aş veni cu tine dacă aş putea, zice ea.
    - Ştiu.
    Se uită la ea, ştiind că dacă nu se pune în mişcare acum, imediat, n-o va mai face niciodată. Nu vrea să se desprindă de lângă ea, însă asta nu e tot. Adevărul e că niciodată în viaţă n-a fost mai speriat. Caută ceva concret care să-l aducă pe pământ, care să încetinească bătăile furibunde ale propriei sale inimi - şi găseşte obiectul perfect în creatura bolborositoare care este Wendell Green. Se lasă într-un genunchi.
    - Eşti gata, uriaşule? Vrei să faci o călătorie pe măreţul Mississippi?
    - Nu. Mă. Atinge.
    Şi-apoi, într-un şuvoi aproape poetic:
    - Hollywood, găozar futut!
    - Crede-mă, dacă n-ar fi nevoie, n-aş face-o. Şi am de gând să mă spăl pe mâini imediat ce am ocazia.
    Ridică privirea spre Sophie şi o vede în ea pe Judy. Toată frumuseţea ei.
    - Te iubesc, spune el.
    Înainte ca ea să poată răspunde, Jack apucă mâna lui Wendell, închide ochii şi sare în cealaltă lume.

                                                    22.

            De data aceasta percepe ceva ce nu e tocmai tăcere: un încântător vâjâit alb pe care l-a mai auzit înainte.
    În vara lui 1997, Jack s-a dus hăt în nord la Vacaville cu un club de paraşutişti din cadrul Departamentului de Poliţie din Los Angeles numit P.F. Flyers. Era un fel de încercare a curajului, una dintr-acelea în care te implici după o seară în care ai băut prea multe beri şi din care nu mai poţi să ieşi. Nu într-un mod decent. În fine, nu fără să fii considerat laşul pământului. Se aştepta să-i fie frică; în schimb, fusese exaltat.
    Şi totuşi, n-o mai făcuse niciodată după aceea, iar acum ştie de ce: fusese prea aproape să-şi aducă aminte şi o parte înspăimântată din el trebuie că o ştiuse. De vină era sunetul de dinainte să tragi de şnur - vâjâitul acela alb, singuratic, al vântului în urechi. Nu auzeai altceva decât bătăile rapide şi moi ale inimii şi - poate - pocnetul din urechi atunci când înghiţeai saliva aflată în cădere liberă, exact ca tot restul corpului tău.
    Trage de şnur, Jack, îşi spune. E timpul să tragi de şnur, altfel aterizarea o să fie a naibii de dură.
    Acum se aude un sunet nou, slab la început, devenind curând un scrâşnet care-ţi dă dureri de dinţi. Alarma antiincendiu, îşi spune, dar apoi: Nu, e o simfonie de alarme antiincendiu. În aceeaşi clipă, mâna lui Wendell Green îi scapă din prinsoare. Aude un strigăt vag, cârâit, când colegul său de salt e tras de lângă el, după care se simte un miros...
    Caprifoi...
    Nu, e părul ei...
    ...Şi Jack inspiră, luptându-se cu o presiune pe piept şi diafragmă, cu senzaţia că a fost lovit în plex şi a rămas fără aer. Pe corpul lui sunt mâini, una pe umăr, cealaltă pe spate.
    Păr care-i gâdilă obrazul. Sunet de alarme. Sunet de oameni care ţipă nedesluşit. Paşi care aleargă, precişi şi reverberanţi.
    - Jack Jack Jack te simţi bine?
    - Ceri întâlnire unei regine şi te trezeşti la mijlocul săptămânii viitoare, murmură el.
    De ce-i aşa întuneric? A fost cumva orbit? E oare pregătit pentru funcţia aia intelectual satisfăcătoare şi financiar profitabilă de arbitru la Miller Park?
    - Jack!
    O palmă îi plesneşte, obrazul. Tare.
    Nu, nu e orb. Doar că are ochii închişi. Îi deschide brusc şi-o vede pe Judy aplecată deasupra lui, cu faţa la câţiva centimetri de a sa. Fără să se gândească, strânge mâna stângă în părul de la ceafa ei, îi coboară faţa şi o sărută. Ea îi exală în gură - un surprinzător icnet inversat care-i umflă plămânii cu electricitatea ei - după care îi răspunde la sărut.
    Jack n-a fost niciodată în viaţă sărutat cu atâta intensitate.
    Duce mâna la sânul femeii, sub cămaşa de noapte, şi simte galopul nebunesc al inimii - dacă ar fi să gonească mai repede, s-ar împiedica în propriile picioare şi ar cădea, gândeşte Jack - sub ridicătura lui fermă. În acelaşi timp, mâna ei i se strecoară sub cămaşă, căreia, cine ştie cum, i s- au desfăcut nasturii, şi-i răsuceşte sfârcul. Îl răsuceşte tare, dureros ca şi palma.
    Limba ei îi intră brusc în gură, o mişcare rapidă, intrat şi ieşit, ca o albină într-o floare. El strânge mai tare mâna pe ceafa ei şi Dumnezeu ştie ce s-ar fi întâmplat mai departe, dacă în clipa aceea n-ai fi căzut ceva în coridor cu un bufnet puternic de sticlă şi cineva n-ar fi strigat. Vocea e ascuţită şi aproape asexuată din pricina panicii, însă Jack cred că-i aparţine lui Ethan Evans, posacul domn tânăr din hol.
    - Întoarce-te aici! Nu mai alerga, afurisenia naibii!

          Sigur că este Ethan; numai un absolvent al şcolii duminicale de pe lângă biserica luterană Muntele Hebron ar folosi cuvântul afurisenie, chiar şi în situaţii de forţă majoră.
    Jack se desprinde de lângă Judy. Ea se desprinde de lângă el. Sunt pe podea. Cămaşa ei de noapte e ridicată în jurul mijlocului, expunând o pereche de chiloţi albi, simpli, din nailon. Cămaşa lui Jack e descheiată, la fel şi pantalonii.
    Încă mai are pantofii în picioare, dar, după cum îi simte, sunt luaţi invers. Măsuţa pentru cafea cu tăblie de sticlă e răsturnată şi revistele care se aflau pe ea sunt împrăştiate peste tot. Unele par să fi fost de-a dreptul rupte dintre coperte.
    Se aud noi strigăte din coridor, plus câteva chicoteli şi uguituri nebuneşti. Ethan Evans continuă să ţipe la pacienţii care au luat-o la fugă şi, acum, ţipă şi o femeie - infirmiera-şefă Rack, poate. Alarmele ţiuie neîntrerupt.
    Dintr-odată, o uşă se deschide şi Wendell Green intră valvârtej în cameră. În spatele lui e o debara în care hainele sunt împrăştiate peste tot. Garderoba de schimb a doctorului Spiegleman e un dezastru. Într-o mână, Wendell ţine un reportofon Panasonic. În cealaltă are mai multe obiecte tubulare lucioase. Jack e dispus să facă pariu că sunt baterii AA Duracell.
    Hainele lui Jack au fost descheiate (sau poate desfăcute de vânt), însă Wendell a avut şi mai mult de suferit. Cămaşa lui e toată franjuri.
    Burta îi atârnă peste o pereche de boxeri albi, pătaţi de urină în faţă. Târâie de-un crac pantalonii săi maronii de gabardină. Aceştia alunecă pe covor ca o piele năpârlită de şarpe. Şi chiar dacă are şosetele în picioare, cea stângă pare să fi fost întoarsă pe dos.
    - Ce ai făcut? tună Wendell. O, Hollywood, fiu de curvă, CE MI-AI FĂCUT?
    Se opreşte. Rămâne cu gura căscată. Holbează ochii. Jack observă că părul reporterului pare să stea ridicat ca ţepii unui porc spinos.
    Wendell, între timp, îi observă pe Jack Sawyer şi Judy Marshall, îmbrăţişaţi pe podeaua plină de sticlă şi hârtii, cu hainele răvăşite. Nu sunt tocmai în flagrant delict, dar dacă Wendell a văzut vreodată doi oameni cât pe ce s-o facă, ăştia d-aci-s ăia. Mintea i se învârte, plină de amintiri imposibile, echilibrul îi este periclitat, stomacul îi chiorăie ca o maşină de spălat supraîncărcată cu haine şi zoaie; are nevoie disperată de-un reper stabil. Are nevoie de ştiri. Şi mai mult, are nevoie de scandal.
    Iar aici, zăcând pe podea în faţa lui, le găseşte pe amândouă.
    - VIOL! urlă Wendell din toţi rărunchii.
    Un rânjet nebunesc, de fericire, îi curbează colţurile gurii.
    - SAWYER M-A BĂTUT ŞI-ACUM VIOLEAZĂ O PACIENTĂ!

           Sincer să fie, lui Wendell nu i se pare că asta arată a viol, dar cine a strigat vreodată SEX CONSIMŢIT! cât îl ţineau bojocii şi-a atras atenţia cuiva?
     - Fă-l să tacă pe idiotul ăla, spune Judy.
    Îşi trage în jos cămaşa de noapte şi se pregăteşte să se ridice.
    - Ai grijă, zice Jack. Sunt cioburi peste tot.
    - N-are nimic, ripostează ea. Apoi, întorcându-se spre Wendell cu acea perfectă temeritate pe care Fred o cunoştea atât de bine: „Taci din gură! Nu ştiu cine eşti, dar termină cu urletele alea! Nu e nimeni...”
    Wendell se fereşte de Hollywood Sawyer, trăgându-şi pantalonii după el. De ce nu vine cineva? se întreabă. De ce nu vine cineva înainte să mă împuşte sau ceva? Cuprins de frenezie şi aproape isteric, Wendell fie n-a observat alarmele şi zarva generală, fie crede că acestea se desfăşoară în mintea sa, doar încă o falsă informaţie care să se alăture „amintirilor” sale absurde legate de-un pistolar negru, o frumoasă femeie îmbrăcată în rochie şi Wendell Green însuşi ghemuit în praf şi mâncând o pasăre pe jumătate prăjită, ca un om al cavernelor.
    - Nu te apropia de mine, Sawyer, zice el, dând înapoi cu mâinile întinse în faţă. Am un avocat extrem de înfometat. Hămesit ca un lup, cretinul; atinge-mă numai cu un deget şi el şi cu mine o să te despuiem de tot ce... AU! AU!
    Wendell a călcat într-un ciob de sticlă, vede Jack - probabil de la unul dintre tablourile care decorau înainte pereţii şi care acum decorează podeaua. Mai face un pas dezechilibrat în spate şi de data asta calcă pe propriii pantaloni şi se prăbuşeşte în fotoliul de piele în care doctorul Spiegleman probabil stă când îşi chestionează pacienţii cu privire la copilăriile lor dificile.
    Cel dintâi căutător de scandaluri din La Riviere se uită ţintă la neanderthalul care se apropie, se uită cu ochi mari, îngroziţi, apoi aruncă în el cu reportofonul. Jack vede că aparatul e plin de zgârieturi. Se fereşte de el.
    - VIOL! guiţă Wendell. VIOLEAZĂ O LUNATICĂ! VIO...
    Jack îl păleşte în vârful bărbiei, retrăgând pumnul puţin în ultimul moment, lovindu-l cu o forţă aproape ştiinţific calculată. Wendell tresare în fotoliul doctorului Spiegleman, dându-şi ochii peste cap, smucind din picioare parcă într-un ritm pe care numai cei semiconştienţi îl pot aprecia cu adevărat.
    - Ungurul Nebun nu s-ar fi putut descurca mai bine, murmură Jack.
    Îi trece prin gând că Wendell ar trebui să-şi facă un control neurologic complet în viitorul nu foarte îndepărtat. Capul lui a încasat câteva lovituri serioase în ultimele câteva zile.

           Uşa dinspre hol se deschide violent. Jack păşeşte în faţa fotoliului pentru a-l ascunde pe Wendell, îndesându-şi cămaşa în pantaloni (la un moment dat şi-a ridicat fermoarul, slavă Domnului). O voluntară a spitalului îşi vâră capul pufos în biroul doctorului Spiegleman. Deşi are probabil optsprezece ani, panica ce o stăpâneşte o face să arate cam de doisprezece.
    - Cine urlă aici? întreabă ea. Cine e rănit?
    Jack habar nu are ce să spună, dar Judy se descurcă de minune.
    - A fost un pacient, zice ea. Domnul Lackley, cred. A intrat, a ţipat c-o să fim violaţi cu toţii, apoi a dat fuga înapoi afară.
    - Trebuie să plecaţi imediat, le spune voluntara. Nu-l ascultaţi pe idiotul ăla de Ethan. Şi nu folosiţi liftul. Credem că a fost un cutremur.
    - Numaidecât, spune Jack dintr-o suflare şi, chiar dacă nu se mişcă, pentru voluntară e de-ajuns; îşi trage capul înapoi.
    Judy merge cu paşi iuţi la uşă. Aceasta se închide, dar nu vrea să se încuie. Rama a fost uşor strâmbată.
    Pe perete era un ceas. Jack se uită spre el, însă a căzut cu faţa în jos pe podea. Se duce la Judy şi-o ia de braţe.
    - Cât timp am fost plecat?
    - Nu mult, răspunde ea, dar ce mai ieşire ţi-ai făcut! Ca-bum! Ai aflat ceva?
    Ochii ei îl imploră.
    - Destul ca să ştiu că trebuie să mă întorc în French Landing imediat, îi spune el.
    Destul ca să ştiu că te iubesc - că te voi iubi mereu, în lumea asta sau în oricare alta.
    - Tyler... e încă în viaţă?
    Acum ea îl strânge de braţe. Sophie a făcut exact acelaşi lucru în Lumea de Departe, îşi aminteşte Jack.
    - E-n viaţă fiul meu?
    - Da. Şi am să ţi-l aduc înapoi.
    Ochii îi cad peste masa lui Spiegleman, care a avansat cu mişcări ritmice spre mijlocul camerei şi stă cu toate sertarele deschise. Vede ceva interesant în unul dintre ele şi se grăbeşte într-acolo, cioburile de sticlă scrâşnindu-i sub picioare şi lovind un tablou cu bombeul.
    În sertarul din stânga sus aflat în spaţiul pentru genunchi se află un reportofon, considerabil mai mare decât vrednicul Panasonic ai lui Wendell Green, şi-o bucată ruptă de hârtie maro de ambalaj. Jack înşfacă întâi hârtia. Pe ea, cu litere alungite pe care le-a văzut deopotrivă la Ed's Eats şi în propria verandă, scrie următoarele:
    De livrat lui JUDY MARSHALL cunoscută şi ca SOPHIE
    În colţul de sus al paginii rupte se văd ceea ce par să fie timbre. Nu e nevoie ca Jack să le cerceteze mai îndeaproape ca să ştie că sunt de fapt decupate din pliculeţe de zahăr şi că au fost lipite de-un bătrân periculos pe nume Charles Burnside. Însă identitatea Pescarului nu mai are cine ştie ce importanţă, iar Speedy a ştiut-o. Aşa cum nu mai contează nici locul unde se află, căci Jack bănuieşte că Grăsuliul Burnside poate sări dintr-unul în altul cam după cum îl taie capul.
    Dar nu poate lua cu el adevărata poartă. Poarta de intrare în tărâmurile de foc, spre domnul Munşun, spre Ty. Dacă Beezer şi amicii lui au găsit-o...
    Jack aruncă hârtia de ambalaj înapoi în sertar, apasă butonul EJECT al reportofonului şi scoate caseta din el. O vâră în buzunar şi porneşte către uşă.
    - Jack.
    Se întoarce spre ea. Dincolo de ei, alarmele antiincendiu urlă, lunatici ţipă şi râd, personalul aleargă care-ncotro.
    Privirile li se întâlnesc. În ochii de-un albastru clar ai lui Judy, Jack aproape că poate atinge cealaltă lume, cu mirosurile ei dulci şi constelaţii ciudate.
    - E frumos acolo? La fel de frumos ca în visele mele?
    - E foarte frumos, îi spune el. Şi tu eşti frumoasă. Rezistă, bine?

           La jumătatea holului, Jack dă peste o privelişte urâtă: Ethan Evans, tânărul căruia Wanda Kinderling i-a fost cândva profesoară la şcoala duminicală, a apucat o bătrână dezorientată de partea superioară a braţelor grase şi-o scutură încoace şi-ncolo. Părul rar îi zboară femeii în jurul capului ca puful de păpădie.
    - Tacă-ţi gura! strigă la ea tânărul domn Evans. Tacă-ţi gura, vacă bătrână şi nebună ce eşti! Nu te duci nicăieri, ci te întorci imediat în camera ta de nebună!
    Ceva în privinţa rânjetului său spune clar că până şi acum, când lumea s-a întors cu susul în jos, tânărul domn Evans simte mare plăcere deopotrivă în puterea de-a comanda şi-n datoria sa de creştin de-a brutaliza. Astea ajung să-l enerveze pe Jack. Ceea ce-l înfurie, însă, este expresia de neînţelegere îngrozită de pe faţa bătrânei. Îl duce cu gândul la băieţii cu care a locuit el cu mult timp în urmă, într-un loc numit Sunlight Home.
    Îl duce cu gândul la Wolf.
    Fără să se oprească sau măcar să schimbe ritmul (au intrat acum în faza finală a festivităţilor şi, cumva, el o ştie), Jack loveşte cu pumnul în tâmpla tânărului domn Evans.
    Sufletul acela nobil dă drumul victimei sale durdulii şi urlătoare, se izbeşte de perete, apoi se prelinge pe el, cu ochii căscaţi şi aiuriţi.
    - Sunt două explicaţii: fie nu ai fost atent la lecţiile de catehism, fie soţia lui Kinderling nu te-a învăţat ce trebuie, zice Jack.
    - M-ai... lovit, şopteşte tânărul domn Evans.
    Îşi încheie scurta alunecare cu picioarele depărtate pe podeaua holului la jumătatea distanţei dintre anexa arhivei şi aftalmologie ambulatorie.
    - Dacă mai maltratezi un pacient - pe aceasta, pe cea cu care tocmai discutam, pe oricare dintre ei - o să-ţi fac mai mult de-atât, îi promite Jack tânărului domn Evans.
    Apoi coboară scările câte două o dată, neobservând un grup de pacienţi îmbrăcaţi în pijamale care se holbează la el cu expresii nedumerite, de mirare amestecată cu teama. Se uită la el ca la un spectru care trece pe lângă ei înfăşurat într-un nimb de lumină, o minune strălucitoare şi, totodată, misterioasă.

          Zece minute mai târziu (cu mult după ce Judy Marshall a intrat calmă înapoi în camera ei fără ajutorul vreunei infirmiere), alarmele se opresc.
    O voce amplificată - poate nici chiar mama doctorului Spiegleman nu ar fi recunoscut-o ca aparţinându-i fiului ei - începe să tune din difuzoarele suspendate de tavan. La aceste neaşteptate răcnete, pacienţii care s-au calmat cât de cât reîncep să ţipe şi să plângă.
    Bătrâna a cărei maltratare l-a înfuriat atât de tare pe Jack stă ghemuită sub tejgheaua de la internări, cu mâinile deasupra capului, bâiguind ceva despre ruşi şi apărarea civilă.
    - STAREA DE URGENŢA A LUAT SFÂRŞIT! îşi asigură Spiegleman personalul şi pacienţii. NU E NICIUN INCENDIU! PACIENŢII SUNT RUGAŢI SĂ SE PREZINTE ÎN SALA DE ZI DE LA FIECARE ETAJ! VĂ VORBEŞTE DOCTORUL SPIEGLEMAN ŞI REPET CĂ STAREA DE URGENŢĂ A LUAT SFÂRŞIT!

             Iată-l pe Wendell Green cum îşi croieşte legănat drum spre scări şi, în acelaşi timp, îşi masează încet falca. Îl vede pe tânărul domn Evans şi-i dă o mână de ajutor. Pentru o clipă, se pare că Wendell va fi tras peste el, dar apoi tânărul domn Evans îşi lipeşte fesele de perete şi izbuteşte să-şi înfigă picioarele în pământ.
    - STAREA DE URGENŢĂ A LUAT SFÂRŞIT! REPET, STAREA DE URGENŢĂ A LUAT SFÂRŞIT! INFIRMIERE, ÎNGRIJITORI ŞI DOCTORI, VĂ ROG ESCORTAŢI TOŢI PACIENŢII ÎN SĂLILE DE ZI DE LA FLECARE ETAJ!
    Tânărul domn Evans zăreşte vânătaia care prinde formă pe bărbia lui Wendell.
    Wendell zăreşte vânătaia de la tâmpla tânărului domn Evans.
    - Sawyer? întreabă tânărul domn Evans.
    - Sawyer, confirmă Wendell.
   - Nemernicul m-a lovit din senin, mărturiseşte tânărul domn Evans.
    - Cretinul m-a atacat pe la spate, zice Wendell. Femeia aia, Marshall. O ţinea jos.
    Coboară vocea:
    - Se pregătea să o violeze.
    Întreaga atitudine a tânărului domn Evans spune că-i pare rău, dar că nu e surprins.
   - Trebuie făcut ceva, zice Wendell.
    - Ba bine că nu.
    - Oamenii trebuie să afle.
    Treptat, vechea flacără se întoarce în ochii lui Wendell.
    Oamenii ar afla. De la el! Pentru că asta e meseria lui, pentru Dumnezeu! El informează oamenii!
    - Mda, face tânărul domn Evans.
    Lui nu-i pasă la fel de mult ca lui Wendell - îi lipseşte angajamentul arzător al lui Wendell - însă unei persoane îi va spune şi el. O persoană care merită să fie consolată în orele ei de singurătate, care a fost abandonată pe-un munte al Măslinilor numai al ei. O persoană care va sorbi fărădelegea lui Jack Sawyer ca pe-un elixir al vieţii.
    - Genul ăsta de comportament nu poate fi pur şi simplu ascuns sub covor, spune Wendell.
    - Nici vorbă, e de acord tânărul domn Evans. Nici nu încape vorbă.

           Jack abia a ieşi pe poarta spitalului luteran al districtului French, când telefonul său mobil târâie. Se gândeşte să tragă pe dreapta şi să răspundă, aude sunetul maşinilor de pompieri şi se hotărăşte ca măcar de data asta să vorbească la telefon în timp ce conduce. Vrea să iasă din zonă înainte ca brigada locală de pompieri să-şi facă apariţia şi să-l încetinească.
    Deschide micuţul Nokia.
    - Sawyer.
    - Unde dracu' eşti? urlă Beezer St Pierre. Omule, am apăsat pe butonul de reformare a numărului atât de tare, că aproape l-am făcut să sară din telefon!
    - Am fost...
    Dar nu are cum să termine fraza şi să păstreze în acelaşi timp distanţa faţă de adevăr. Sau poate că are.
    - Cred că am intrat în una dintre zonele alea moarte unde telefoanele mobile pur şi simplu nu au...
    - Lasă lecţia de ştiinţă, bătrâne. Mişcă-ţi curu' aici chiar acum. Adresa exactă e Nailhouse Row 1 - pe County Road Oo, la sud de Chase. E casa căcănie cu etaj de pe colţ.
    - O găsesc eu, zice Jack şi apasă puţin mai tare pedala Ram-ului. Acum vin încolo.
    - Unde eşti, omule?
    - Tot în Arden, dar sunt pe drum. Ajung într-o jumătate de oră, poate.
    - Futu-i!
    La urechea lui Jack ajunge un alarmant zăngănit când, undeva pe Nailhouse Row, Beezer loveşte cu pumnul în ceva.
    Probabil în peretele de lângă telefon.
    - Ce dracu-i cu tine, omule? Mouse se stinge şi încă repede. Facem tot ce putem - ăia dintre noi care încă-s aici - dar se stinge.
    Beezer gâfâie şi Jack crede că încearcă să nu plângă.
    Gândul că Armand St Pierre s-ar putea afla în starea aceasta e alarmant. Jack se uită la vitezometrul camionetei, vede că indică o sută zece şi încetineşte puţin. N-o să ajute nimănui dac-o mierleşte într-un accident de maşină între Arden şi Centralia.
    - Ce vrei să spui cu „ăia dintre noi care încă-s aici”?
    - N-are importanţă, numa' mişcă-ţi curu' aici, dacă vrei să discuţi cu Mouse. Iar el îs sigur că vrea să discute cu tine, pentru că-ţi tot repetă numele.
    Beezer coboară vocea.
    - Asta când nu aiurează de nu-l pricepe nici dracu'. Doc face tot posibilul - la fel şi eu şi Bear Girl - da' ne luptăm cu morile de vânt.
    - Spune-i să reziste, zice Jack.
    - Pe dracu', omule... asta să i-o spui tu.
    La urechea lui Jack mai ajunge un zăngănit, apoi un murmur slab de voci. Apoi o altă voce, una care abia dacă mai pare omenească:
    - Grăbeşte-te... tre' să ajungi aici, omule. Treaba... m-a muşcat. O simt înăuntru. Ca un acid.
    - Rezistă, Mouse, îi spune Jack.
    Degetele lui sunt de-un alb cadaveric pe telefon. Se miră cum de carcasa lui nu îi crapă în pumn.
    - Vin cât pot de repede.
    - Ar fi bine. Ceilalţi... au uitat deja. Nu şi eu.
    Mouse chicoteşte. Sunetul întrece cu mult orice închipuire, o pală de aer ieşită direct dintr-un mormânt deschis.
    - Eu am... serul memoriei, ştii? Mă mănâncă pe dinăuntru... mă mănâncă de viu... dar îl am.
    Se aude foşnetul receptorului trecând din nou în altă mână, apoi o nouă voce. O voce de femeie. Jack bănuieşte că este Bear Girl.
    - Tu i-ai pus să meargă acolo, zice ea. Tu i-ai adus în starea asta. Nu lăsa să fie degeaba.
    Aude un clic. Aruncă mobilul pe scaun şi se hotărăşte că, poate o sută zece nu este prea mult, totuşi.

             Câteva minute mai târziu (lui Jack i se par a fi minute foarte lungi), strânge ochii în strălucirea puternică a soarelui în pârâul Tamarack. De aici aproape că-şi poate vedea casa.
    Şi-o poate vedea şi pe a lui Henry.
    Henry.
    Loveşte cu degetul mare în buzunarul de la piept şi aude zăngănitul casetei pe care a luat-o din aparatul din biroul lui Spiegleman. Acum nu prea mai are rost să i-o dea lui Henry; după ce i-a spus Potter aseară şi ce aşteaptă Mouse să-i spună astăzi, caseta asta şi înregistrarea de la 911 au devenit aproape redundante. Pe deasupra, trebuie să se grăbească pe Nailhouse Row.
    Un tren se pregăteşte să plece din gară şi e foarte posibil că Mouse Baumann va fi la bordul lui. Şi totuşi...
    - Îmi fac griji pentru el, zice Jack încet. Până şi un orb vede că-mi fac griji pentru Henry.
    Strălucitorul soare de vară, coborând acum spre apus, se reflectă în apa pârâului şi trimite valuri tremurătoare de lumină care-i dansează pe faţă. De fiecare dată când lumina îi trece peste ochi, aceştia par să ardă.
    Henry nu e singurul pentru care Jack îşi face griji. Are un presentiment rău referitor la toţi noii săi prieteni şi la toate cunoştinţele din French Landing, de la Dale Gilbertson şi Fred Marshall până la jucători de categorie uşoară precum Steamy McKay, un domn vârstnic care-şi duce traiul lustruind pantofi în faţa bibliotecii publice, şi Ardis Walker, care conduce dărăpănatul magazin pescăresc de lângă fluviu.
    În închipuirea sa, toţi oamenii aceştia par acum făcuţi din sticlă. Dacă Pescarul s-ar hotărî să scoată un sunet acut, toţi ar vibra şi s-ar face praf. Doar că acum nu de Pescar îşi face el griji.
    Ăsta e un caz, îşi reaminteşte. Chiar şi cu componenta extraordinară a Teritoriilor, e vorba tot de un caz, şi nu este primul la care lucrezi când, brusc, totul începe să pară prea mare. Când toate umbrele par să fie prea lungi.
    Adevărat, dar de obicei senzaţia aceea de falsă perspectivă se risipeşte odată ce începe să stăpânească lucrurile. De data asta e mai rău, mult mai rău. Şi ştie de ce. Lunga umbră a Pescarului este un lucru numit domnul Munşun, un căutător nemuritor de talente dintr-un alt plan al existenţei. Iar ăsta nici nu e sfârşitul, căci domnul Munşun aruncă şi el o umbră.
    Una roşie.
    - Abbalah, murmură Jack. Abbalah-doon şi domnul Munşun şi Corbul Gorg, doar trei vechi prieteni care se plimbă împreună pe ţărmul Nopţii.
    Din cine ştie ce motiv, asta îl duce cu gândul la Morsa şi la Tâmplarul din Alice. Ce luau ei la plimbare sub clar de lună? Moluşte? Midii? Afurisit să fie dacă-şi aminteşte, deşi o replică anume iese la suprafaţă şi îi rezonează în minte, rostită pe vocea mamei sale: „/l sosit clipa”, zise Morsa, „să vorbim despre multe lucruri.”

         E de presupus că abbalah îşi petrece vremea la curtea sa (partea din el care nu e întemniţată în Turnul întunecat despre care vorbea Speedy, adică), dar Pescarul şi domnul Munşun ar putea fi oriunde. Oare ştiu ei că Jack Sawyer şi-a vârât nasul? Sigur că ştiu.
    De-acum ăsta e-un lucru unanim cunoscut. Vor încerca ei să-i pună beţe în roate făcându-i ceva neplăcut unuia dintre prietenii lui? Unui anumit comentator sportiv şi disc-jochei orb, de pildă?
    Da, chiar aşa. Iar acum, poate pentru că a fost sensibilizat în privinţa asta, simte din nou pulsaţia aceea sâcâitoare venind dinspre sud-vest, cea pe care a simţit-o când a trecut pragul prima oară în viaţa de adult. Când drumul coteşte spre sud-est, aproape că-l pierde.
    Apoi, când Ram-ul îşi reîndreaptă botul către sud-vest, zvâcnetul otrăvitor îşi recapătă forţele, bubuindu-i în cap ca începutul unei migrene.

       Aia pe care o simţi e Casa întunericului, numai că nu e o casă, nu cu adevărat. E o gaură de vierme în mărul existenţei, ducând taman pană în tărâmurile de foc. E o uşă. Poate că până acum stătea doar întredeschisă, până când Beezer şi amicii lui şi-au făcut apariţia acolo, dar acum e larg deschisă şi lasă să intre un curent de aer dat naibii. Ty trebuie adus înapoi, dar... dar şi uşa aceea trebuie închisă. Înainte ca Dumnezeu ştie ce lucruri oribile să treacă prin ea.
    Jack virează brusc camioneta pe Tamarack Road. Pneurile scrâşnesc. Centura de siguranţă se blochează şi un moment îşi spune că maşina s-ar putea răsturna. Rămâne însă pe poziţie şi el continuă în trombă spre drumul văii Norway.
    Mouse va trebui să mai reziste puţin; nu are de gând să-l lase pe Henry singur aici. Amicul lui n-o ştie, dar îl aşteaptă o scurtă călătorie pe Nailhouse Row. Până când situaţia se va stabiliza, lui Jack i se pare că cel mai bine e ca prietenii să rămână uniţi.
    Ceea ce ar fi fost bine şi frumos, dacă Henry ar fi fost acasă, însă nu e. Elvena Morton, cu pămătuful de praf în mână, vine să răspundă la bătăile repetate ale lui Jack în uşă.
    - E plecat la KDCU să facă nişte reclame, spune Elvena. L-am dus eu însămi. Nu ştiu de ce nu le face direct aici, în studioul lui. Ceva legat de efectele sonore, cred că a spus. Mă surprinde că nu te-a anunţat şi pe tine.
    Culmea e că Henry l-a anunţat. Cousin Buddy's Rib Crib.
    Vechea treabă cu ţinutul frâielor. Frumosul centru al La Riviere. Toate astea. I-a spus chiar şi că Elvena Morton o să-l ducă acolo. Lui Jack i s-au întâmplat câteva lucruri de la discuţia aceea încoace - şi-a reîntâlnit vechiul prieten din copilărie, s-a îndrăgostit cu îngemănară lui Judy Marshall şi aşa, din întâmplare, a aflat Secretul cel Mare - însă nimic din toate astea nu-l opreşte să strângă pumnul stâng şi să se lovească drept între ochi cu el. Dată fiind viteza cu care se derulează lucrurile, ocolul acesta inutil i se pare o greşeală aproape impardonabilă.
    Doamna Morton îl priveşte cu ochii larg deschişi de panică.
    - Te duci dumneata să-l aduci, doamnă Morton?
    - Nu, se duce la un pahar cu cineva de la ESPN. Henry a zis că-l va aduce tipul acela.
    Femeia coboară vocea până la tonul confidenţial pe care, cine ştie cum, secretele sunt cel mai bine comunicate.
    - Henry n-a spus-o pe şleau, dar cred că pe George Rathbun îl aşteaptă lucruri măreţe. Lucruri foarte măreţe. Tirada bursucului se va transmite la scară naţională?
    Jack n-ar fi întru totul surprins, dar nu are timp să se bucure acum pentru Henry. Îi dă doamnei Morton caseta, mai mult ca să nu simtă că ăsta a fost un drum complet de pomană.
    - Lasă-i asta unde...
    Se opreşte. Doamna Morton se uită la el cu un amuzament ştiutor. Unde s-o vadă fără greş, aproape că a spus Jack.
    Încă o greşeală mentală. Detectiv de metropolă, într-adevăr.
    - O las lângă tabloul de sunet din studio, spune el. Acolo o s-o găsească. Jack, poate că nu-i treaba mea, dar nu arăţi bine. Eşti foarte palid şi bag mâna în foc că ai pierdut cinci kilograme de săptămâna trecută. Pe deasupra...
    Pare puţin stânjenită.
    - Ţi-ai pus pantofii invers.
    Într-adevăr. Face schimbul necesar, stând mai întâi într-un picior şi apoi în celălalt.
    - Au fost două zile grele, dar nu mă dau bătut, doamnă M.
    - E vorba de Pescarul ăla, nu? El încuviinţează.
    - Şi trebuie să plec. Uleiul, cum se spune, dă în foc. Dă să plece, se răzgândeşte, se întoarce.
    - Lasă-i un mesaj pe casetofonul din bucătărie, bine? Spune-i să mă sune pe mobil. Imediat ce ajunge acasă.
    Apoi, de la un gând la altul, arată spre caseta fără nimic scris pe ea din mâna ei.
    - Să nu asculţi aia, bine?
    Doamna Morton pare şocată.
    - N-aş face niciodată una ca asta! Ar fi ca şi când aş deschide corespondenţa altcuiva!
    Jack clatină afirmativ din cap şi-i oferă un zâmbet firav.
    - Bine.
    - Este cumva... el pe casetă? Pescarul?
    - Da, zice Jack. El este.
    Şi ne aşteaptă lucruri şi mai rele, gândeşte, dar nu spune nimic. Lucruri mult mai rele.
    Se îndreaptă repede spre maşină, dar nu chiar în pas alergător.

           Douăzeci de minute mai târziu, Jack parchează în faţa clădirii căcănii cu etaj de pe Nailhouse Row nr. 1. Nailhouse Row şi reţeaua de străzi murdare din jurul ei i se par neobişnuit de tăcute sub soarele acestei călduroase după-amiezi de vară.
    Un căţel corcit (este, de fapt, căţelandrul pe care l-am văzut aseară la intrarea în hotelul Nelson) traversează şchiopătând intersecţia lui Ames cu Country Road Oo, dar cam ăsta e tot traficul din zonă.
    Jack are o neplăcută viziune cu Morsa şi Tâmplarul şontâcăind pe malul estic al Mississippiului urmaţi îndeaproape de rezidenţii hipnotizaţi de pe Nailhouse Row. Şontâcăind către foc. Şi spre oala de gătit.
    Respiră de două sau de trei ori adânc, încercând să-şi revină. Nu la mult timp după ce a ieşit din oraş - aproape de drumul care duce la Ed's Eats, de fapt - zumzetul ăla urât din cap a atins tonalitatea maximă, transformându-se în ceva ca un strigăt întunecat. Preţ de câteva momente, a fost atât de puternic, încât Jack s-a întrebat dacă n-o să iasă cu maşina de pe drum şi-a redus viteza la şaizeci şi cinci. Apoi, din fericire, a început să i se retragă din partea din faţă a creierului şi să se estompeze.
    N-a văzut indicatorul cu  TRECEREA INTERZISĂ care marchează drumeagul plin de ierburi ce duce la Casa întunericului, nici nu s-a uitat după el, dar a ştiut că este acolo, întrebarea este dacă va reuşi sau nu să se apropie de ea la momentul oportun fără să explodeze pur şi simplu.
    - Haide, îşi spune. Nu-i timp pentru porcăriile astea.
    Coboară din camionetă şi porneşte pe trotuarul de ciment crăpat.
    Pe el se întrevede desenul şters al unui şotron şi Jack îl ocoleşte fără să se gândească măcar la asta, ştiind că este unul dintre puţinele artefacte rămase care stau mărturie că o fetiţă pe nume Amy St Pierre a făcut cândva pentru scurt timp umbră pământului. Scările verandei sunt uscate şi aspre. Îi e extraordinar de sete şi-şi spune: Mamă, aş ucide  pentru un pahar de apă sau pentru o bună...
    Uşa se deschide brusc, izbindu-se de perete ca un pistol declanşat în tăcerea însorită a zilei, şi Beezer iese alergând.
    - Hristoase atotputernice, credeam că n-o să mai ajungi niciodată!
    Uitându-se în ochii alarmaţi şi agonici ai lui Beezer, Jack înţelege că nu-i va spune niciodată omului acestuia că s-ar putea să dea de Casa întunericului fără ajutorul lui Mouse, că graţie timpului petrecut în Teritorii are un fel de telemetru în cap. Nu, nici dacă ar continua tot restul vieţii să fie prieteni apropiaţi, de genul care de obicei îşi spun totul.
    Beez a suferit ca Iov şi nu are nevoie să afle că suferinţa prietenului său s-ar putea să nu fi avut niciun rost.
    - Mai e în viaţă, Beezer?
    - Se ţine de-un fir de pai. Poate de un fir şi jumătate. Am mai rămas doar eu, Doc şi Bear Girl. Sonny şi Kaiser Bill s-au speriat şi-au fugit ca doi câini bătuţi. Vino-năuntru, mare om.
    Nu că Beezer i-ar da lui Jack de ales; îl apucă de umeri şi-l împinge în micuţa locuinţă cu etaj de pe Nailhouse Row ca şi când ar fi o valiză.

                                            23.

            - Încă una! zice tipul de la ESPN.
    Pare mai degrabă un ordin decât o cerere şi, chiar dacă Henry nu-l vede pe individ, ştie că mămosul ăsta n-a practicat niciodată vreun sport, la nivel profesionist sau nu.
    Emană aroma unsuroasă, uşor uleioasă a cuiva care a fost supraponderal aproape de când a venit pe lume. Sporturile sunt poate o compensare care are puterea de-a bloca amintirea hainelor cumpărate de la raionul pentru obezi al Sears şi-a tuturor umilinţelor din copilărie, când era strigat „Grasu' Contrabasu'„.
    Numele lui este Penniman.
    - Exact ca Little Richard! i-a spus lui Henry când au dat mâna la studioul radio. Faimosul star al rock'n'roll-ului din anii cincizeci? Poate vi-l aduceţi aminte.
    - Vag, a zis Henry, ca şi când n-ar fi deţinut la un moment dat toate single-urile pe care Little Richard le-a lansat vreodată. Cred că a fost unul dintre părinţii fondatori.
    Penniman a râs zgomotos şi în râsetul acela Henry a surprins un posibil viitor pentru el. Însă era oare un viitor pe care şi-l dorea? Oamenii râdeau şi de Howard Stern, iar Howard Stern era un tâmpit.
    - Încă o băutură! repetă Penniman acum.
    Se află în barul lui Oak Tree Inn, unde Penniman i-a dat barmanului bacşiş cinci dolari să mute canalul de pe ABC, unde se transmitea un meci de popice, pe ESPN, chiar dacă ei nu transmit nimic la ora asta din zi cu excepţia unor ponturi cu privire la golf şi la pescuitul de bibani.
    - Încă o băutură, ca să pecetluim afacerea!
    Însă ei nu au o afacere şi Henry nu e sigur că vrea să încheie una. Să transmită la nivel naţional în persoana lui George Rathbun ca parte dintr-un pachet radio al ESPN ar trebui să fie atractiv şi el nu are nici-o problemă serioasă să schimbe numele emisiunii din Tirada bursucului în Tirada sporturilor ESPN - s-ar concentra cu precădere tot asupra zonelor centrale şi nordice ale ţinutului - dar...
    Dar ce?
    Înainte să apuce să se gândească măcar la un răspuns, simte din nou mirosul: My Sin, parfumul cu care se dădea soţia lui în unele seri, când voia să transmită un semnal anume. Ciocârlie obişnuia el să-i spună în acele seri, când era întuneric în cameră şi amândoi erau orbi pentru orice, mai puţin pentru mirosuri şi texturi şi unul pentru celălalt.
    Ciocârlie.
    - Ştiţi, cred că o să zic pas la băutură, se hotărăşte Henry. Am ceva de lucru acasă. Dar am să mă gândesc la oferta pe care mi-aţi făcut-o. Mă voi gândi foarte serios.
    - A-a-a, face Penniman, şi Henry îşi dă seama după  anumite mişcări imperceptibile ale aerului că omul scutură un deget pe sub nas.
    Henry se întreabă cum ar reacţiona Penniman dacă şi-ar azvârli brusc capul înainte şi i-ar muşca primele două falange ale degetului ofensator. Dacă Henry i-ar arăta puţină ospitalitate locală în stilul Pescarului. Cât de tare ar urla Penniman? La fel de tare ca Little Richard înaintea secţiunii instrumentale din Tutti Frutti, poate? Sau nu chiar atât de tare?
    - Nu puteţi pleca până ce eu nu sunt pregătit să vă duc, îi spune domnul Sunt-Gras-Dar-Asta-Nu-Mai-Contează. Eu sunt şoferul, mai ştiţi?
    E la al patrulea pahar de băutură şi cuvintele-i sunt puţin bâlbâite. Prietene, gândeşte Henry, decât să urc într-o maşină care te are la volan mai bine-mi vâr un dihor în cur.
    - De fapt, pot, zice Henry afabil.

      Nick Avery, barmanul, are o după-amiază excepţională: grăsanul i-a strecurat cinci dolari ca să schimbe canalul la televizor, iar orbul i-a strecurat cinci ca să sune la Skeeter's Taxi în timp ce grăsanul era la baie, unde se uşura.
    - Hă?
    - Am spus: „De fapt, pot.” Barman?
    - E afară, domnule, îi zice Avery. A ajuns acum două minute.
    Se aude un pârâit zdravăn când Penniman se roteşte pe scaunul de la bar. Henry nu vede încruntarea bărbatului când zăreşte taxiul care merge acum la ralanti în faţa hotelului, dar o simte.
    - Ascultă, Henry, spune Penniman. Cred că nu pricepi prea bine în ce situaţie te afli în prezent. Există stele pe firmamentul radioului sportiv, poţi fi al dracu' de sigur că există - oameni precum Fabulous Sports Babe şi Tony Kornheiser câştigă sume din şase cifre pe an din comentarii sportive, şase cifre ca ochiul - da' tu n-ai ajuns încă acolo. Uşa asta ţi-e închisă pentru moment. Însă eu, prietene, sunt un portar dat dracului. Chestia-i că dacă spun c-ar trebui să mai bem una mică, atunci...
    - Barman, zice Henry încet, apoi scutură din cap. Nu pot să te strig doar cu „barman”; o fi mergând pentru Humphrey Bogart, însă nu şi pentru mine. Cum te cheamă?
    - Nick Avery, domnule.
    Ultimul cuvânt iese automat, dar Avery nu l-ar fi folosit niciodată adresându-se celuilalt, nici într-un milion de ani.
    Amândoi indivizii i-au dat bacşiş câte cinci dolari, însă cel cu ochelari fumurii este de calitate. Asta n-are legătură cu faptul că e orb; pur şi simplu aşa este.
    - Nick, cine mai este la bar?
    Avery se uită în jur. În unul dintre separeurile din spate, doi bărbaţi beau bere. În hol, un angajat al hotelului vorbeşte la telefon. Chiar la bar, nimeni în afară de cei doi indivizi - unul suplu, degajat şi orb, celălalt gras, asudat şi începând să se-nfurie.
    - Nimeni, domnule.
    - Nu e cumva o... doamnă? Ciocârlie, aproape că a spus. Nu e cumva o ciocârlie?
    - Nu.
    - Ascultă la mine, zice Penniman, iar Henry îşi spune că n-a auzit niciodată pe cineva aşa de deosebit de „Little Richard” Penniman în toată viaţa sa. Tipul ăsta e mai alb decât Moby Dick... şi probabil de aceeaşi talie. Mai avem multe de discutat. (Mu'te dă 'is'utat, se aude.) Numai dacă (Uma acă) nu vrei să-mi spui că nu te interesează.

............................................................