O mână de oase, Stephen King

                                                      1-11

                                 Da, Bartleby, rămâi acolo în spatele ecranului, mi-am spus eu; nu te voi mai hărţui; eşti inofensiv şi nu scoţi o vorbă, precum oricare dintre scaunele astea; pe scurt, nu mă simt niciodată mai singur ca atunci când eşti de faţă.
    "Bartleby"
    Herman Melville

                     Am visat azi-noapte că am fost din nou la Manderley... Stând acolo, tăcută şi nemişcată, puteam jura că nu e o simplă carapace casa, ci că trăia şi respira aşa cum mai trăise înainte.
    Rebecca Daphne du Maurier

                    Marte e raiul.
    Ray Bradbury

                                                CAPITOLUL ÎNTÂI
                                                                1.

                               Într-o zi  oarte călduroasă din luna august a anului 1994, soţia mea mi-a spus că merge până la farmacia Derry Rite Aide să-şi cumpere o rezervă pentru inhalatorul ei nazal pe care-l folosea ca să-şi trateze sinuzita - în zilele noastre, am impresia că poţi cumpăra fără reţetă genul ăsta de lucruri. Terminasem de scris norma pe acea zi şi m-am oferit să i le cumpăr eu. Ea a spus mulţumesc, dar voia oricum să cumpere şi nişte peşte de la supermarketul de vizavi; două dintr-o lovitură, cum se zice. Mi-a suflat un sărut din palmă şi a ieşit din casă. Următoarea dată când am văzut-o, era la televizor.
    Aşa-i identifici pe morţi aici în Derry - nu mergi pe niciun coridor subteran cu faianţă verde pe pereţi şi tuburi lungi cu neon pe tavan şi nici un cadavru dezbrăcat nu e scos dintr-un sertar frigorific pe rotile; intri doar într-un birou pe care scrie PRIVAT, te uiţi la un ecran de televizor şi spui simplu mda sau mnu.
    Rite Aid şi Shopwell se află la mai puţin de-un kilometru depărtare de casa noastră, într-un mic complex comercial care cuprinde şi un magazin video, un anticariat numit Spread It Around (acolo se vând foarte bine romanele mele mai vechi în ediţie de masă), un Radio Shack şi un Fast Foto. Se află pe Up-Mile Hill, la intersecţia lui Witcham cu Jackson.
    A parcat în faţa magazinului Blockbuster Video, a intrat în farmacie şi a încheiat afacerea cu domnul Joe Wyzer, farmacistul de atunci; între timp, s-a mutat la Rite Aid-ul din Bangor. La ieşire, a luat una dintre ciocolatele alea mici cu bezea înăuntru, aceasta în formă de şoricel. Am găsit-o mai târziu în poşeta ei. Am desfăcut-o şi am mâncat-o eu însumi, şezând la masa din bucătărie, cu lucrurile din gentuţa ei roşie împrăştiate înaintea mea, şi-a fost ca la împărtăşanie. Când nu-mi mai rămăsese decât gustul de ciocolată pe limbă şi în gât, am izbucnit în lacrimi. Am rămas acolo, înconjurat de şerveţelele ei Kleenex, de fardurile, de cheile şi de pachetul ei neterminat de rondele din pâine prăjită Certs, şi am plâns acoperindu-mi ochii cu mâinile, aşa cum plâng copiii.
     Inhalatorul nazal se afla într-o pungă cu sigla Rite Aid. Costase douăzeci de dolari şi optsprezece cenţi. În pungă mai era însă ceva - un obiect care costase douăzeci şi doi de dolari şi jumătate. M-am uitat multă vreme la acest obiect, văzându-l, dar neînţelegând ce era. Eram mirat, poate chiar uimit, dar gândul că Johanna Arlen Noonan ar fi putut duce o viaţă paralelă, una de care eu să nu ştiu nimic, nu mi-a trecut nici o clipă prin minte. Nu în acel moment.

                                                                2.

                                     Jo a plecat de la casa de marcat, a păşit afară în soarele puternic, dogoritor, şi-a schimbat în drum ochelarii de vedere cu cei de soare, făcuţi la comandă, şi, chiar când ieşea de sub paravanul din faţa farmaciei (dau puţin frâu liber imaginaţiei aici, poate trec pe tărâmul romancierului puţin, dar nu foarte mult; doar cu câţiva centimetri, şi-asta v-o spun cu mâna pe inimă), s-a auzit ţipătul ascuţit al unor cauciucuri derapând pe pavaj, acel sunet care înseamnă fie că va avea loc un accident, fie că se va întâmpla ceva foarte aproape de aşa ceva.
    De data asta, a avut loc genul acela de accident care are loc la intersecţiile în formă de X o dată pe săptămână, parcă. O Toyota din 1989 ieşea din pacarea centrului comercial şi vira la stânga pe Jackson Street. La volan se afla doamna Esther Easterling din Barrett's Orchards. Era însoţită de prietena ei, doamna Irene Deorsey, tot din Barrett's Orchards, care fusese la magazinul de casete video şi nu găsise nimic bun de închiriat. E prea multă violenţă, a spus Irene. Amândouă femeile erau văduve fără o cupaţie.
    Cu greu ar fi putut Esther să nu observe camionul portocaliu de ridicare a reziduurilor menajere al Lucrărilor Publice coborând dealul; chiar dacă a negat-o în faţa poliţiştilor, a presei şi a mea, când am vorbit cu ea la vreo două luni după aceea, cred că e foarte posibil să fi uitat pur şi simplu să se asigure. După cum spunea mama mea (o altă văduvă fără ocupaţie): "Cele mai frecvente două afecţiuni ale bătrâneţii sunt artrita şi uitarea. Bătrânii nu pot fi socotiţi răspunzători pentru nici una dintre ele."
    La volanul camionului Lucrărilor Publice se afla William Fraker, din Old Cape.
    Domnul Fraker avea treizeci şi opt de ani în ziua morţii soţiei mele, conducea la bustul gol şi se gândea la cât de mult îşi dorea un duş şi o bere reci, nu neapărat în această ordine. El şi cu alţi trei oameni peticiseră cu asfalt extensia de lângă aeroport a bulevardului Harris, o treabă călduroasă pe o vreme călduroasă, iar Bill Fraker a spus mda, poate că mergea puţin cam repede - cu şaizeci şi cinci de kilometri la oră, poate - într-o zonă unde limita maximă de viteză era cincizeci. De-abia aştepta să ajungă înapoi la garaj, să semneze de predare pentru camion şi să urce la volanul maşinii sale F-150, care avea aer condiţionat. În plus de asta, frânele camionului, deşi suficient de bune să treacă de inspecţia tehnică, erau departe de a fi într-o stare perfectă. Fraker le-a acţionat de îndată ce-a văzut Toyota tăindu-i calea (a apăsat şi claxonul), dar era prea târziu. A auzit scrâşnet de cauciucuri - ale maşinii sale şi, apoi, cele ale maşinii lui Esther, când aceasta a observat într-un târziu pericolul - şi i-a văzut doar pentru un moment chipul.
    - Cumva, aceea a fost partea cea mai rea, mi-a spus el, când şedeam pe veranda casei sale, bând bere - era luna octombrie atunci şi, deşi soarele ne încălzea feţele, amândoi purtam svetere. Ştiţi cât de sus stai într-un camion d-ăla?
    Am aprobat din cap.
    - Ei bine, ca să mă vadă, se uita în sus - îşi lungea gâtul, cum se spune - şi soarele îi lumina puternic faţa. Am observat cât era de bătrână. Îmi amintesc că mi-am spus: "Fir-aş al naibii, dacă nu mă pot opri, o să se spargă ca sticla." Da' bătrânii, cei mai mulţi dintre ei, sunt rezistenţi. Poţi rămâne surprins de cât sunt de rezistenţi. Adică, uitaţi-vă la cum stau lucrurile acum: amândouă hoaştele alea-s în viaţă, iar soţia matale e moartă...
    Atunci s-a oprit, obrajii umplându-i-se de-o roşeaţă puternică, făcându-l să arate ca un băiat de care au râs fetele în curtea şcolii pentru că are şliţul desfăcut. Era o privelişte comică, dar, dacă aş fi zâmbit, n-aş fi făcut decât să-l stânjenesc şi mai tare.
    - Îmi pare rău, domnule Noonan. M-a luat gura pe dinainte.
    - Nu face nimic, i-am spus eu. Am trecut, oricum, peste partea cea mai grea.
    Era o minciună, o minciună care, însă, ne-a readus pe linia de plutire.
    - În orice caz, a spus el, ne-am lovit. S-a auzit un bang puternic şi-un zgomot de tablă îndoită când s-a curbat uşa şoferului. A fost şi-un zornăit de cioburi. Am fost aruncat în volan destul de tare să nu mai pot trage aer în piept pentru o săptămână sau mai mult fără să mă doară şi-am avut o vânătaie mare chiar aici. (A desenat cu degetul un arc de cerc pe piept, chiar sub clavicule.) M-am lovit cu capul de parbriz destul de tare să-i crap sticla, da' n-am rămas decât cu un cucui mic şi vineţiu... n-am sângerat, n-am avut nici măcar dureri de cap. Nevasta mea zice că am craniul gros din naştere. Am văzut-o pe femeia care conducea Toyota, doamna Easterling, căzută peste consola dintre scaunele din faţă. Apoi, în sfârşit ne-am oprit în mijlocul străzii, iar eu am coborât să văd în ce stare erau ele. Vă zic, m-aşteptam să le găsesc pe amândouă moarte.
    Nu murise niciuna, niciuna nu-şi pierduse măcar cunoştinţa, deşi doamna Easterling avea trei coaste rupte şi şoldul dislocat. Doamna Deorsey, care s-a aflat în partea opusă zonei de impact, s-a ales cu o rană uşoară când s-a lovit cu capul de geamul portierei. Asta a fost tot; a fost "tratată şi externată de la Home Hospital", după cum se exprimă mereu cei de la Derry News în asemenea situaţii. Soţia mea, răposata Johanna Arlen din Malden, Massachusetts, a observat totul din faţa farmaciei, unde stătea cu poşeta agăţată de umăr şi cu punga cu medicamente într-o mână. Asemenea lui Bill Fraker, probabil că şi-a spus că pasagerii Toyotei fie muriseră, fie erau grav răniţi. Accidentul produsese un bubuit cavernos, impunător, care se rostogolise prin aerul încins al după-amiezei, asemenea unei bile de popice pe gresie.
    Sunetul de sticlă spartă venise ca o dantelărie răsfirată. Cele două autovehicule erau puternic lovite, îmbinate într-unul singur în mijlocul străzii Jackson, camionul portocaliu murdar dominând maşina străină de-un albastru-pal, aidoma unui părinte neiertător stând aplecat asupra copilului fricos.
    Johanna a pornit în pas alert să traverseze parcarea, către stradă. În jurul ei, alţi oameni făceau acelaşi lucru. Unul dintre ei, domnişoara Jill Dunbarry, când avusese loc accidentul, se uita cu interes în vitrina magazinului Radio Shack.
    A spus că parcă îşi aminteşte că a trecut în fugă pe lângă Johanna - că a văzut pe cineva în pantaloni galbeni e aproape convinsă -, dar că nu poate spune sigur. În acel moment, doamna Easterling ţipa că e rănită, că amândouă erau rănite, nu vrea să le ajute cineva pe ea şi pe prietena ei, Irene?
    La jumătatea drumului prin parcare, lângă un grup de distribuitoare de ziare, soţia mea a căzut la pământ. Poşeta i-a rămas agăţată de umăr, dar punga cu medicamente i-a căzut din mână şi inhalatorul nazal a ieşit pe jumătate afară. Celălalt obiect a rămas înăuntru.
    N-a observat nimeni că zace acolo lângă distribuitoarele de ziare; toţi aveau atenţia îndreptată spre maşinile accidentate, spre femeile care ţipau, spre balta care se forma din apă şi lichid antigel scurs din radiatorul spart al camionului Lucrărilor Publice. ("E benzină!" a strigat vânzătorul de la Fast Foto cui voia să-l asculte. "E benzină, aveţi grijă să nu explodeze, oameni buni!")
    Cred că unul sau doi dintre cei care le-au scos pe femei din maşină au sărit chiar peste ea, spunându-şi probabil că a leşinat. N-ar fi fost ieşit din comun să presupui un asemenea lucru într-o o zi când temperatura depăşea treizeci şi cinci de grade.
    La locul accidentului s-au adunat, în mare, vreo două duzini de oameni de la complexul comercial; vreo alte patru duzini au venit în fugă din Parcul Strawford, unde se desfăşura un meci de base-ball. Îmi închipui că s-au spus toate lucrurile pe care te-ai aştepta să le auzi într-o asemenea situaţie, iar multe dintre ele nu doar o singură dată.
    Se înghesuie în jurul maşinilor. Cineva întinde mâna prin gaura ce s-a căscat în locul geamului din partea şoferului, să mângâie mâna bătrână şi tremurândă a lui Esther.
    Oamenii îi fac imediat loc lui Joe Wyzer; în astfel de momente, oricine e îmbrăcat în halat alb devine automat personaj principal. În depărtare, bolboroseala unei sirene de ambulanţă se ridică în aer ca funinginea la un foc de tabără.
    În tot acest timp, în parcare zăcea nebăgată în seamă soţia mea, cu poşeta încă agăţată de umăr (înăuntru, încă înfăşurat în staniol, se afla şoricelul ei de ciocolată umplut cu bezea) şi cu punga albă cu medicamente lângă mâna întinsă. Joe Wyzer a fost cel care, grăbindu-se înapoi spre farmacie ca să ia o compresă pentru rana de la cap a lui Irene Deorsey, a observat-o. A recunoscut-o chiar dacă zăcea cu faţa în jos. A recunoscut-o după părul ei roşcat, după bluza albă şi după pantalonii galbeni. A recunoscut-o pentru că o servise cu nici cincisprezece minute în urmă.
    - Doamnă Noonan? a întrebat, uitând complet de compresa pentru Irene Deorsey, care era ameţită, dar altfel nu părea rănită prea grav. Doamnă Noonan, sunteţi bine?
    Ştia deja (sau aşa presupun eu; poate greşesc) că nu era.
    A întors-o cu faţa în sus. A trebuit să se folosească de ambele mâini pentru a face asta şi, chiar şi aşa, a trebuit să depună mult efort, îngenunchind şi împingând şi ridicând, toate sub soarele ce trimitea spre pământ valuri de căldură, care ricoşau apoi în asfaltul parcării. Morţii iau în greutate, aşa mi se pare; atât corporal, în ceea ce-i priveşte pe ei, cât şi psihic, în ceea ce ne priveşte pe noi, aceştia iau în greutate.
    Pe faţa ei erau urme roşietice. Când am identificat-o la morgă, le-am văzut limpede chiar şi pe monitorul video. Am dat să-l întreb pe asistentul medicului legist ce erau, dar imediat mi-am dat seama. Pavajul încins al unei zile de sfârşit de iulie; elementar, dragul meu Watson. Soţia mea a murit suferind arsuri solare.
    Wyzer s-a ridicat, a observat că sosise ambulanţa şi a fugit către ea. Şi-a croit forţat drum prin mulţime şi l-a înşfăcat pe unul dintre asistenţi, chiar atunci când acesta cobora de la volan.
    - Acolo e o femeie, a spus Wyzer, arătând cu degetul spre parcare.
    - Avem două femei chiar aici, omule, plus un bărbat, a spus asistentul.
    A încercat să se elibereze, dar Wyzer nu i-a dat drumul.
    - Lasă-i pe ei deocamdată, a spus el. Sunt în general bine. Femeia de acolo nu e. Femeia de acolo era moartă şi sunt destul de sigur că Joe Wyzer ştia asta... Însă el ştia care-i sunt priorităţile. Trebuie s-o recunoaşteţi. Şi a fost suficient de convingător să-i facă pe amândoi paramedicii să plece de lângă cele două maşini ciocnite, în pofida strigătelor de durere ale lui Esther Easterling şi a vociferărilor de protest ale corului grecesc.
    Când au ajuns la soţia mea, unul dintre paramedici a confirmat imediat ceea ce Joe Wyzer bănuise deja.
    - Fir-aş să fiu, a spus celălalt. Ce s-a întâmplat cu ea?
    - Inima, cel mai probabil, a spus primul. S-a emoţionat şi practic i-a explodat în piept.
    Însă n-a fost din cauza inimii. Autopsia a scos la iveală un anevrism cerebral cu care e posibil să fi trăit, fără să ştie, chiar şi de cinci ani. Grăbind pasul prin parcare către locul accidentului, vasul acela slab de sânge din cortexul cerebral a explodat ca un cauciuc de maşină, înecându-i în sânge centrii vitali şi omorând-o. Probabil că n-a murit pe loc, mi-a spus asistentul medicului legist, însă totuşi moartea a cuprins-o destul de repede... şi n-a apucat să sufere. O supernova mare şi neagră, şi şi-a pierdut toate simţurile şi funcţiile intelectuale chiar înainte să lovească pavajul.
    - Vă pot ajuta cumva, domnule Noonan? m-a întrebat asistentul, întorcându-mă încet de la chipul nemişcat şi de la ochii închişi de pe monitorul video. Aveţi întrebări? Dacă pot, vă răspund la ele.
    - Numai una, am zis eu.
    I-am spus ce cumpărase ea de la farmacie chiar înainte să moară. Apoi i-am pus întrebarea.

                                                               3.

                                      Zilele de până la înmormântare şi înmormântarea însăşi îmi sunt înceţoşate în memorie - cea mai limpede amintire pe care o am este că am mâncat şoricelul din ciocolată al lui Jo şi că am plâns... am plâns, cred, în mare parte fiindcă ştiam cât de repede îi va pieri gustul. Am mai avut o criză de plânset la câteva zile după ce am înmormântat-o şi-o să vă povestesc despre ea în scurtă vreme.
    M-a bucurat sosirea familiei lui Jo şi în special m-a bucurat venirea fratelui ei mai mare, Frank. Frank Arlen - cincizeci de ani, roşu în obraji, cu burtică şi cu un cap acoperit de-un păr negru luxuriant - a fost cel care a organizat ceremonia... cel care a trebuit să se târguiască cu directorul de ceremonie.
    - Nu-mi vine să cred c-ai făcut asta, i-am spus mai târziu, pe când şedeam într-un separeu la Jack's Pub, bând bere.
    - Încerca să te fraierească, Mikey, mi-a spus el. Urăsc tipii de felul ăsta.
    A dus mâna la buzunarul din spate al pantalonilor, a scos o batistă şi şi-a şters absent obrajii. El n-a cedat durerii - niciunul din familia Arlen n-a cedat, cel puţin nu atunci când am fost cu ei -, dar Frank a lăcrimat încontinuu în acea zi; arăta ca un om suferind de conjunctivită acută.
    Au fost şase la părinţi, Jo fiind cea mai mică şi singura fată. A fost protejata fratelui ei cel mai mare. Cred că, dacă aş fi fost într-un fel vinovat de moartea ei, cei cinci fraţi m-ar fi sfâşiat în bucăţi cu mâinile goale. Altfel stând lucrurile, însă, au format în jurul meu un scut protector, şi asta a fost reconfortant. Presupun că m-aş fi descurcat cumva şi fără ajutorul lor, dar nu ştiu cum. Amintiţi-vă că avem doar treizeci şi şase de ani. Nu te aştepţi să-ţi îngropi soţia la treizeci şi şase de ani, când ea însăşi e cu doi ani mai tânără ca tine. Moartea a fost ultimul lucru la care să ne stea gândul.
    - Dacă e prins cineva furându-ţi casetofonul din maşină, se cheamă că fură şi-l bagă pe tip la puşcărie, a spus Frank.
    Familia Arlen era originară din Massachusetts şi încă simţeam accentul de Malden în vocea lui Frank: prins era piins, maşină era masină, se cheamă era se chemă.
    - Dacă acelaşi tip încearcă să-i vândă unui soţ îndurerat un sicriu de trei mii de dolari la preţul de patru mii cinci sute, ei o numesc afacere şi-l roagă să ţină un discurs la dejunul Clubului Rotary. Nemernic nesătul, i-am servit eu dejunul, nu?
    - Da. I l-ai servit.
    - Eşti bine, Mikey?
    - Sunt bine.
    - Sincer?
    - De unde dracu' să ştiu? l-am întrebat destul de tare ca oamenii din separeul de vizavi să-şi întoarcă privirile spre noi. După care: Era însărcinată.
    I-a împietrit chipul.
    - Cum?
    M-am luptat să nu ridic vocea.
    - Însărcinată. În săptămâna şase sau şapte, potrivit... ştii tu, autopsiei. Ştiai asta? Ţi-a spus?
    - Nu! Christoase, nu!
    Însă chipul lui avea o expresie ciudată, de parcă îi spusese totuşi ceva.
    - Sigur, ştiam că încercaţi... mi-a spus că ai probleme cu producerea spermei şi că va dura o vreme, dar că doctorul e de părere că... mai devreme sau mai târziu veţi...
    S-a pierdut, uitându-se în jos la mâinile sale.
    - Îşi pot da seama de asta, hă? Au verificat?
    - Îşi pot da seama. Cât despre verificat, nu ştiu dac-o fac de obicei sau nu. I-am rugat eu.
    - De ce?
    - N-a cumpărat doar soluţie inhalantă pentru sinusuri înainte să moară. A cumpărat şi unul din seturile alea cu test de sarcină.
    - Nu bănuiai nimic? N-aveai nicio idee?
    Am negat din cap.
    Şi-a întins mâinile peste masă şi m-a strâns de umăr.
    - Voia să se asigure, atâta tot. Ştii asta, nu-i aşa?
    O rezervă pentru inhalatorul meu nazal şi nişte peşte, mi-a spus ea. S-a comportat ca întotdeauna. O femeie plecând la cumpărături. De opt ani încercam să facem un copil, însă atunci ea s-a comportat ca întotdeauna.
    - Sigur, am spus, lovindu-i amical mâna. Sigur, uriaşule, știu.

                                                          4.

                                      Familia Arlen - în frunte cu Frank - s-a ocupat de ceremonia funebră. În calitate de scriitor al familiei, mie mi-a revenit sarcina să scriu necrologul: Fratele meu a venit din Virginia cu mama şi cu mătuşa mea şi i s-a permis să aibă grijă la priveghi de registrul cu mesaje. Mama - cu creierii aproape complet distruşi la vârsta de şaizeci şi şase de ani, deşi doctorii refuzau să-i spună bolii Alzheimer - locuia în Memphis cu sora ei, mai tânără doar cu doi ani şi doar puţin mai răsărită. Ele au fost responsabile la recepţia funerară cu tăiatul tortului şi al plăcintelor.
    Tot restul a fost pus la punct de familia Arlen, de la orele de priveghi şi până la etapele ceremoniei funerare. Frank şi Victor, al doilea frate mai mic dintre ei, au rostit scurte omagii. Tatăl lui Jo a ţinut o rugăciune pentru sufletul fiicei sale. Şi la sfârşit, Pete Breedlove, băiatul care ne tundea peluza vara şi ne grebla curtea toamna, ne-a adus pe toţi la lacrimi cântând "Blessed Assurance, Jesus Is Mine", cel care Frank a spus că a fost imnul bisericesc preferat al lui Jo când era mică. Cum de l-a găsit Frank pe Pete şi cum de l-a convins să cânte la înmormântare e ceva ce n-am aflat niciodată.
    Am trecut cumva de tot: de priveghiul din după-amiaza şi seara zilei de marţi, de serviciul funerar din dimineaţa zilei de miercuri, apoi de scurta slujbă comemorativă de la Cimitirul Fairlawn. Îmi amintesc cel mai bine cât de cald a fost în acele zile, cât de pierdut mă simţeam că nu-i pot vorbi lui Jo şi că-mi doream să-mi fi cumpărat o pereche nouă de pantofi. Dacă ar fi fost de faţă, Jo m-ar fi cicălit până la Dumnezeu din cauza perechii pe care am purtat-o.
    Mai târziu, am discutat cu fratele meu, Sid, i-am spus că trebuie să facem ceva cu mama şi cu mătuşa Francine, înainte să dispară amândouă complet în Zona Crepusculară. Erau prea tinere pentru a fi trimise la căminul de bătrâni; care era propunerea lui Sid?
    A propus ceva, dar blestemat să fiu dacă ştiu ce. Am fost de acord cu el, asta-mi amintesc, dar nu ştiu despre ce era vorba. Mai târziu în aceeaşi zi, Siddy, mama şi mătuşa s-au urcat înapoi în maşina închiriată de Siddy pentru a pleca la Boston, unde urmau să stea peste noapte şi de unde, a doua zi, urmau să ia trenul. Nu-l deranjează pe fratele meu să facă pe bona cu mama şi cu mătuşa, dar nu-i place să zboare cu avionul, chiar dacă-i plătesc eu biletele. Spune că în cer nu sunt rampe de urgenţă, în caz că moare motorul.
    Aproape întreaga familie Arlen a plecat a doua zi. Era iarăşi o zi caniculară, soarele strălucea pe un cer albicios şi se culca pe toate lucrurile ca alama topită. S-au oprit în faţa casei noastre - cea care, de atunci, era numai casa mea -, în spatele lor aşteptând la bordura trotuarului, parcate în şir, trei taxiuri; nişte zdrahoni neîndemânatici îmbrăţişându-se printre poşete şi gentuţe şi luându-şi rămas bun, vorbind cu accentul acela încârligat de Massachusetts.
    Frank a mai rămas o zi. Am cules din spatele casei un braţ de flori - nu din acelea de seră, cu miros pâslos pe care l-am asociat mereu cu moartea şi cu muzica de orgă, ci flori adevărate, din acelea care erau preferatele lui Jo - şi le-am pus în două cutii de cafea pe care le-am găsit în cămară. Am mers la cimitirul Fairawn şi le-am aşezat pe mormântul proaspăt. După care am rămas acolo o vreme sub soarele dogoritor.
    - A fost mereu cel mai frumos lucru din viaţa mea, a spus într-un sfârşit Frank, cu o voce ciudată, înfundată. Când eram mici, aveam cu toţii grijă de Jo. Noi, băieţii. Nimeni nu se lega de Jo, îţi zic. Dacă încerca cineva, le arătam noi.
    - Mi-a povestit multe întâmplări din copilărie.
    - Ţi-au plăcut?
    - Da, foarte mult.
    - Îmi va fi foarte dor de ea.
    - Şi mie, am spus eu. Frank... ascultă... ştiu că ai fost fratele ei preferat. Nu te-a sunat niciodată, poate doar să-ţi spună că nu i-a venit ciclul într-o lună sau că are greţuri dimineaţa? Îmi poţi spune. N-o să mă supăr.
    - Dar nu m-a sunat. Jur pe Dumnezeu. Avea greţuri dimineaţa?
    - Din câte mi-am dat eu seama, nu.
    Tocmai asta era. Nu observasem nimic.
    Sigur, eu scriam tot timpul, iar când scriu, intru parcă într-o transă. Însă ea ştia unde mă aflam atunci. M-ar fi putut găsi şi m-ar fi putut scutura până ce mă trezeam. De ce n-o făcuse? De ce să ascundă nişte veşti atât de bune? Nu voia să-mi spună până ce nu era sigură... dar, cumva, ăsta nu era stilul ei.
    - Era băiat sau fată? m-a întrebat el.
    - Fată.
    Aproape de la începutul căsniciei noastre aleseserăm numele copiilor şi-i aşteptaserăm să vină. Dacă era băiat, l-ar fi chemat Andrew. Pe fiica noastră ar fi chemat-o Kia. Kia Jane Noonan.
    Pe Frank, divorţat de şase ani şi locuind singur, îl cazasem la mine. Pe drumul de întoarcere acasă, mi-a spus:
    - Îmi fac griji pentru tine, Mikey. Nu prea ai pe cine să te bizui în astfel de situaţii, iar cei pe care-i ai locuiesc foarte departe.
    - Mă descurc eu, am spus.
    A dat dezaprobator din cap.
    - Aşa spunem noi orice-ar fi, nu?
    - Noi?
    - Băieţii. "Mă descurc eu." Şi dacă nu ne descurcăm, încercăm să facem tot posibilul ca nimeni să nu afle.
    S-a uitat la mine cu ochii încă înlăcrimaţi, ţinând batista într-o mână mare, arsă de soare.
    - Dacă nu te descurci, Mikey, şi dacă nu vrei să-l suni pe fratele tău - am văzut cum te-ai uitat la el - dă-mi voie mie să-ţi fiu frate. În amintirea lui Jo, dacă nu spre binele tău.
    - Bine, am spus, respectând şi apreciind oferta, ştiind în acelaşi timp că nu voi face niciodată aşa ceva.
    Eu nu sun pe nimeni să cer ajutor. Şi asta nu datorită felului în care am fost crescut, cel puţin aşa cred, ci datorită felului în care am fost făcut.
    Johanna mi-a spus cândva că, dacă m-aş îneca în lacul Dark Score, unde avem o casă de vară, mai bine aş muri în linişte la cincisprezece metri de plaja publică decât să ţip după ajutor. Nu e o chestiune de dragoste sau afecţiune. Pe acestea le pot oferi şi le pot primi. Simt durerea ca toată lumea. Simt nevoia să ating şi să fiu atins. Dar dacă mă întreabă cineva: "Eşti bine?", nu-i pot răspunde nu. Nu pot spune ajutor.
    După vreo două ore, Frank a plecat spre sudul statului. Când a deschis portiera, m-am simţit mişcat să observ că asculta la casetofonul din maşină una dintre cărţile mele. M-a îmbrăţişat, şi apoi m-a surprins cu un sărut pe gură, puternic şi apăsat.
    - Dacă simţi nevoia să discutăm, sună-mă, mi-a spus. Şi dacă simţi nevoia companiei cuiva, vino pur şi simplu.
    Am aprobat din cap.
    - Şi ai grijă.
    Asta m-a făcut să tresar. Amestecul de căldură şi durere îmi lăsase impresia în ultimele câteva zile că trăiesc într-un vis, însă aceste cuvinte mi-au captat atenţia.
    - Să am grijă la ce?
    - Nu ştiu, mi-a spus. Nu ştiu, Mikey.
    Apoi s-a urcat în maşină - el era atât de mare, iar maşina atât de mică, încât părea că o trage pe el ca pe-o haină - şi s-a îndepărtat. Pe atunci, soarele începuse deja să asfinţească. Ştiţi cum arată soarele la sfârşitul unei zile caniculare de august, complet portocaliu şi cumva stropşit, de parcă l-ar apăsa o mână invizibilă şi de parcă, în orice clipă, ar putea pocni ca un ţânţar prea plin, mânjind întregul orizont? Aşa arăta.
    Spre est, unde era deja întuneric, tunetul bubuia. Însă, în noaptea aceea, n-a căzut ploaie, a căzut doar un întuneric la fel de gros şi de paralizant ca şi o pătură. Chiar şi aşa, m-am aşezat încetişor în faţa procesorului de text şi am scris cam o jumătate de oră. Din câte-mi amintesc, a mers destul de bine. Şi ştiţi ceva? Chiar şi atunci când nu merge, te ajută să-ţi omori timul.

                                                           5.

                                     Cea de-a doua criză de plâns am avut-o la trei sau patru zile de la înmormântare.
    Persista sentimentul acela că trăiesc un vis - umblam, vorbeam, răspundeam la telefon, lucram la cartea care, la momentul morţii lui Jo, era încheiată în proporţie de aproximativ optzeci la sută - însă mereu mă însoţea sentimentul acela bine definit de deconectare, sentimentul că totul se întâmpla undeva la depărtare de adevărata mea fiinţă, că totul avea loc undeva la celălalt capăt al firului telefonic.
    M-a sunat Denise Breedlove, mama lui Pete, şi m-a întrebat dacă nu vreau să vină însoţită de vreo două prietene de-ale ei, cândva, săptămâna viitoare, să facă o curăţenie temeinică în clădirea construită în stil Edward în care locuiam acum singur şi în care mă învârteam ca ultimul bob de mazăre într-o conservă gigantică. Ar face totul, mi-a spus ea, pentru o sută de dolari împărţiţi în mod egal între ele trei, mai mult pentru că nu-mi făcea bine să continuu în felul acesta. După moartea cuiva, trebuie să se facă o curăţenie exemplară, mi-a spus ea, chiar dacă moartea n-a survenit tocmai în acea casă.
    I-am spus că e o idee bună, dar că-i voi da ei şi celor care vor veni cu ea câte o sută de dolari de căciulă pentru o treabă de şase ore. La capătul celor şase ore, voiam ca totul să fie gata. Iar dacă nu era, i-am spus, aşa avea să rămână.
    - Domnule Noonan, e mult prea mult, a spus ea.
    - Poate că da şi poate că nu, dar cu atâta vreau să vă plătesc, am spus. O veţi face?
    A spus că o va face, sigur că da.
    Previzibil poate, în seara dinaintea zilei venirii lor, m-am surprins colindând prin casă, făcând inspecţia de dinainte de marea curăţenie. Cred că nu voiam ca femeile (dintre care două îmi erau absolut necunoscute) să găsească ceva care să le stânjenească pe ele sau pe mine: o pereche de chiloţi din mătase ai lui Johanna îndesaţi în spatele perniţelor de pe sofa, poate ("Cel mai des ne încingem pe sofa, Michael", mi-a spus ea odată, "ai observat lucrul ăsta?") sau cutii de bere sub leagănul de pe verandă, poate chiar şi apa de la toaletă netrasă. De fapt, nu vă pot spune cu siguranţă ce căutam; sentimentul acela că mă mişc într-un vis încă deţinea ferm controlul minţii mele.
    Cele mai limpezi gânduri pe care le-am avut în acele zile au fost fie cele legate de finalul romanului la care lucram (ucigaşul psihopat o ademenise pe eroină pe acoperişul unei clădiri înalte şi voia s-o arunce în gol), fie cele legate de testul de graviditate Narco pe care şi-l cumpărase Jo în ziua morţii. O rezervă pentru inhalatorul nazal, îmi spusese ea. Nişte peşte pentru cină, îmi spusese ea. Iar privirea nu-i trădase nimic ce-ar fi trebuit să mă pună pe gânduri.
    Când aproape terminasem inspecţia, m-am uitat sub patul nostru şi am văzut pe partea lui Jo o carte deschisă. Nu murise de mult timp, însă puţine sunt locurile dintr-o casă la fel de prăfuite ca şi Regatul de Subpat, iar stratul de-un gri-pal pe care l-am văzut aşternut pe carte când am scos-o de acolo m-a făcut să mă gândesc la chipul şi la mâinile Johannei în sicriu - Jo în Regatul de Subpământ. Se aşterne praful într-un sicriu? Cu siguranţă nu, dar...
    Am alungat gândul. A părut că dispare, dar toată ziua m-a sâcâit, ca ursul alb al lui Tolstoi.
    Şi eu, şi Johanna am terminat filologia la Universitatea Maine şi, asemeni multor altora, cred, ne-am îndrăgostit de Shakespeare şi de cinismul de Tilbury Town al lui Edwin Arlington Robinson. Totuşi, scriitorul care ne-a făcut să ne apropiem mai mult unul de celălalt n-a fost un poet pe gustul universitarilor sau un eseist, ci W. Somerset Maugham, romancierul şi dramaturgul acela bătrân, călător prin lume, cu faţă de reptilă (ascuns parcă mereu de fumul de ţigară în fotografii) şi cu inimă de romantic. Aşa că nu m-a surprins prea tare să descopăr că romanul de sub pat era The Moon and Sixpence.
    Eu însumi l-am citit în ultimii ani ai adolescenţei nu o singură dată, ci de două ori, identificându-mă pasional cu personajul lui Charles Strickland. (Desigur, în Mările Sudului eu voiam să scriu, nu să pictez.)
    Folosise ca semn de carte o carte de joc dintr-un pachet demult pierdut şi, deschizând romanul, mi-am amintit ceva ce-mi spusese ea când tocmai începeam să ne cunoaştem. Asta se petrecuse la cursul de Literatură Britanică a Secolului Douăzeci, probabil în 1980. Johanna Arlen era o studentă înflăcărată din anul al doilea. Eu eram în anul terminal şi-mi alesesem cursul acesta pur şi simplu pentru că aveam nişte timp de pierdut în acel ultim semestru. "Peste o sută de ani", îmi spusese ea, "ruşinea criticilor de la mijlocul secolului douăzeci va fi că l-au îmbrăţişat pe Lawrence şi că l-au ignorat pe Maugham." Această afirmaţie fusese întâmpinată cu un râset natural de superioritate (cu toţii ştiau că Femei îndrăgostite era cea mai bună carte scrisă vreodată), însă eu n-am râs. Eu m-am îndrăgostit.
    Cartea de joc separa pagina 102 de 103 - Dirk Stroeve tocmai descoperise că-l părăsise soţia pentru Strickland, versiunea lui Maugham a lui Paul Gauguin. Naratorul încearcă să-i ridice moralul lui Stroeve.
    Scumpul meu prieten, nu fi nefericit. Se va întoarce la tine...
    - Pentru tine e uşor s-o spui, am murmurat în camera ce-mi aparţinea de-acum doar mie.
    Am întors pagina şi am citit următoarele:
    Calmul jignitor al lui Strickland îi răpi lui Stroeve controlul. Îl cuprinse o furie oarbă şi, fără să ştie ce face, se avântă asupra lui Strickland. Strickland fu luat prin surprindere şi îşi pierdu echilibrul, însă era foarte puternic, chiar şi după boala prin care trecuse, şi, într-o clipă, fără să ştie exact cum, Stroeve se trezi pe podea.
    - Bufon mic ce eşti, spuse Strickland.
    Şi atunci mi-a trecut prin gând că Jo nu va mai întoarce niciodată pagina să-l audă pe Strickland spunându-i pateticului de Stroeve că e un bufon mic. Într-o clipă de epifanie scânteietoare pe care n-am uitat-o niciodată - cum aş fi putut s-o uit? A fost una dintre cele mai urâte clipe din viaţa mea - am înţeles că aceasta nu era o greşeală uşor de rectificat sau un vis din care mă voi putea trezi. Johanna murise.
    Puterea mi-a fost furată de durere. Dacă n-ar fi fost acolo patul, aş fi căzut la podea. Lăcrimăm cu ochii, doar atât putem face, dar, în acea seară, m-am simţit ca şi când fiecare por al corpului meu lăcrima, fiecare crăpătură şi fisură. Am şezut acolo pe partea ei de pat, ţinând în mână exemplarul prăfuit al romanului The Moon and Sixpence, şi-am jelit-o. Cred că am făcut-o în egală măsură din cauza uimirii şi a durerii; în pofida cadavrului pe care-l văzusem şi-l identificasem pe un monitor cu rezoluţie mare, în pofida ceremoniei de înmormântare şi a cântecului "Blessed Assurance" pe care Pete Breedlove l-a cântat pe o voce profundă, dulce, de tenor, în pofida slujbei funerare din cimitir, cenuşă din cenuşă şi ţărână din ţărână, n-am crezut cu adevărat că murise. Această ediţie de masă scoasă de cei de la Penguin a avut asupra mea efectul pe care nu l-a avut vederea sicriului acela mare şi cenuşiu: a insistat să-mi spună că Jo murise într-adevăr.
    Bufon mic ce eşti, spuse Strickland.
    M-am întins pe spate în patul nostru, mi-am încrucişat braţele peste faţă şi-am plâns până ce am adormit, aşa cum fac copiii atunci când sunt nefericiţi. Am avut un vis îngrozitor. În el, mă trezeam, vedeam romanul The Moon and Sixpence stând încă lângă mine pe cuvertură şi mă hotăram să-l pun la loc sub pat, acolo unde-l găsisem.
    Ştiţi cât sunt de confuze visele - au logica ceasurilor scurse pe crengile copacilor, semănând cu nişte cârpe puse la uscat, ale lui Dali.
    Am aşezat, în vis, cartea de joc între paginile 102 şi 103 - aflate pentru totdeauna la distanţă de o întoarcere de deget de Bufon mic ce eşti, spuse Strickland - şi m-am răsucit pe partea mea de pat, lăsându-mi capul să atârne dincolo de marginea lui, având intenţia să aşez cartea exact acolo unde o găsisem.
    Printre ghemotoacele de praf zăcea Jo. Un fuior de pânză de păianjen atârna de tăblia patului şi-i mângâia, ca o pană, obrazul. Părul ei roşcat nu avea strălucire, însă faţa ei albă contrasta cu ochii întunecaţi şi alerţi şi răuvoitori. Iar când mi-a vorbit, am ştiut că moartea îi furase minţile.
    - Dă-mi aia-napoi, a şuierat ea ca un şarpe. E cartea mea de omorât timpul.
    Mi-a smuls-o din mână înainte să i-o pot da eu. Degetele ni s-au atins pentru o clipă, iar ale ei erau la fel de reci ca şi nişte rămurele după un îngheţ. A deschis cartea unde-şi pusese semn, lăsând cartea de joc să cadă încet jos, şi şi-a aşezat romanul lui Somerset Maugham peste faţă: un linţoliu din cuvinte. Când şi-a încrucişat mâinile pe piept şi-a rămas nemişcată, mi-am dat seama că purta rochia albastră cu care o înmormântasem. Ieşise din mormânt să se ascundă sub patul nostru.
    M-am trezit cu un ţipăt înfundat şi cu o smucitură dureroasă care aproape că m-a făcut să cad din pat. Nu dormisem mult - lacrimile încă-mi udau obrajii şi-mi simţeam pleoapele alungite ciudat, aşa cum ţi le simţi după un acces de plâns. Visul fusese atât de viu, încât a trebuit să mă rostogolesc pe partea mea a patului, să-mi aplec capul şi să mă uit sub el, convins că Jo va fi acolo cu romanul aşezat pe faţă, convins că-şi va întinde degetele reci să mă atingă.
    Nu era nimic acolo, desigur - visele nu-s decât vise. Chiar şi aşa, am petrecut restul nopţii pe canapeaua din biroul meu. Am făcut alegerea potrivită, cred, fiindcă n-am mai avut vise în noaptea aceea. Doar neantul unui somn odihnitor.

                                                   CAPITOLUL DOI
                                                              1.

                               N-am avut niciodată o criză de creaţie în timpul celor zece ani ai căsniciei mele şi n-am avut-o nici imediat după moartea Johannei. Eram, de fapt, atât de străin de această stare, încât criza s-a instalat aproape complet înainte ca eu să-mi dau seama că se petrece ceva ieşit din comun. Cred că a fost posibil aşa ceva pentru că, în forul meu interior, eram convins că astfel de stări nu-i afectează decât pe scriitorii "literari", de genul celor care sunt luaţi în discuţie, demontaţi şi uneori blamaţi în revista New York Review of Books.
    Cariera mea de scriitor a ocupat în timp cam aceeaşi lungime ca şi căsnicia. Am terminat prima variantă a primului meu roman, Fiinţă duală, nu la multă vreme după ce eu şi cu Jo ne-am logodit oficial (i-am pus pe degetul inelar al mâinii stângi un inel cu opal în valoare de o sută zece dolari, cumpărat de la Day's Jewellers, puţin cam prea scump pentru ce-mi permiteam la vremea aceea... Însă Johanna a părut extrem de mulţumită de el) şi am terminat ultimul meu roman, Cădere liberă, la aproximativ o lună după ce ea a fost declarată moartă. Acesta era cel despre ucigaşul psihopat îndrăgostit de înălţime. A fost publicat în toamna lui 1995.
    De atunci, am mai publicat câteva romane - un paradox pe care-l pot explica -, dar nu cred că va mai apărea un roman semnat Michael Noonan pe nicio listă în viitorul previzibil. Acum ştiu ce este criza de creaţie, sigur că da. Ştiu mai bine decât mi-am dorit vreodată să ştiu.

                                                            2.

                                        Când i-am arătat cu oarecare reţinere lui Jo  prima variantă a Fiinţei duale, a citit-o într-o singură seară, stând ghemuită în scaunul ei preferat, bând pahar după pahar de ceai cu gheaţă.
    Eu am mers în garaj (luaserăm cu chirie o casă în Bangor împreună cu un alt cuplu, chiar dacă nu aveam o situaţie financiară foarte stabilă... şi nu, Jo şi cu mine nu eram pe atunci tocmai căsătoriţi, chiar dacă, din câte-mi amintesc, nu şi-a dat jos niciodată de pe deget inelul acela cu opal) şi mi-am făcut de  lucru aiurea, simţindu-mă ca un personaj dintr-o caricatură publicată de revista New Yorker - unul dintre tipii aceia cu un aer aproape comic, stând în sala de aşteptare a maternităţii.
    Din câte-mi amintesc, am construit anapoda, din bucăţi gata pregătite, o colivie din-aceea-atât-de-simplu-de-construit-că-şi-un-copil-o-poate-face şi aproape că mi-am retezat indexul de la mâna stângă. Cam la fiecare douăzeci de minute, intram în casă şi mă uitam pe furiş la Jo. Chiar şi dacă m-a observat, n-a schiţat niciun gest. Am interpretat asta ca un semn de bun-augur.
    Şedeam pe scările din spatele casei, uitându-mă la stele şi fumând, când a ieşit ea din casă, s-a aşezat lângă mine şi şi-a aşezat mâna pe spatele meu.
    - Ei bine? am spus.
    - E bun, a spus ea.
    - E destul de bun să fie publicat?
    - Păi, a spus ea, nu ştiu nimic despre minunata lume editorială, dar citesc de plăcere de-o viaţă întreagă - George cel curios a fost prima mea lectură, dacă vrei să ştii...
    - Nu vreau.
    - ... iar romanul ăsta l-am citit cu mare plăcere. Prezicerea mea este că nu va apuca să treacă de stadiul pregătitor cariera ta de reporter pentru ziarul Derry News. De fapt, cred că voi fi soţia unui romancier.
    Cuvintele ei m-au bucurat la culme; ba chiar mi-au făcut pielea de găină. Nu, nu ştia nimic de spre minunata lume editorială, dar dacă ea avea încredere, şi eu aveam... iar încrederea s-a dovedit a fi ingredientul principal. Prin intermediul fostului meu profesor de scriere creativă (care mi-a citit romanul şi l-a blagoslovit cu laude reţinute, fiind de părere că trăsăturile lui comerciale erau un fel de erezie, cred) am angajat un agent literar, care a vândut Fiinţa duală editurii Random House, prima editură căreia i l-a trimis.
    Jo a avut dreptate şi în privinţa carierei mele de reporter. Am mai petrecut patru luni relatând despre expoziţii florale, curse de maşini şi dineuri în aer liber pentru o plată săptămânală de o sută de dolari înainte să primesc primul cec de la Random House - 27.000 de dolari, după ce-şi dedusese agentul comisionul.
    N-am stat în branşa jurnaliştilor nici măcar atât cât să primesc prima mărire de salariu, însă ei tot mi-au organizat o petrecere de adio. La Jack's Pub a fost ţinută, acum că mă gândesc mai bine. Deasupra meselor din camera din spate atârnaseră o pancartă care spunea MULT NOROC, MIKE - CONTINUĂ SĂ SCRII!
    Mai târziu, când ne-am întors acasă, Johanna a spus că, de-ar fi invidia acid sulfuric, n-ar mai fi rămas nimic din mine decât catarama de la curea şi trei dinţi.
    Mai târziu, stând în pat cu luminile stinse - după ce mâncaserăm ultima portocală şi împărţiserăm ultima ţigară - am spus:
    - N-o s-o confunde nimeni cu Look Homeward, Angel, nu-i aşa?
    Cartea mea, la ea mă refeream. Ea a ştiut, aşa cum a ştiut şi că mă deprimase destul de tare răspunsul pe care-l primisem de la fostul meu profesor de scriere creativă, referitor la Fiinţă.
    - Sper că n-ai de gând să mă sufoci cu nazurile tale de artist frustrat, nu? m-a întrebat, ridicându-se într-un cot. Dacă da, aş vrea să-mi spui asta acum, ca să am timp să cumpăr mâine la prima oră una din trusele alea cu divorţul pe înţelesul tuturor.
    M-am simţit amuzat, dar şi puţin rănit.
    - Ai văzut primul material publicitar al celor de la Random House? (Ştiam că-l văzuse.) Aproape că-mi zic un V. C. Andrews cu prepuţ, pentru numele lui Dumnezeu.
    - Ei bine, a spus ea, prinzând nepăsătoare în mână obiectul adus în discuţie, tu chiar ai un prepuţ. Cât despre cum îţi zic ei... Mike, când eram în clasa întâi, Patty Banning mă striga mâncă-muci. Dar eu nu eram aşa ceva.
    - Percepţia e totul.
    - Prostii.
    - Fericirea e totul. Când scrii te simţi fericit, Mike?
    - Sigur.
    Asta ştia ea, în orice caz.
    - Ai probleme de conştiinţă când scrii?
    - Când scriu, nu mi-aş dori să fac nimic altceva decât asta, am spus şi m-am răsturnat peste ea.
    - Măi să fie, a spus pe vocea aceea subţire şi înţepată care întotdeauna mă dădea de ceasul morţii.
    Şi, făcând dragoste, mi-am dat seama de unul sau două lucruri minunate: că fusese sinceră când spusese că-i place cartea mea (la naiba, mi-aş fi dat seama că-i place şi numai din felul în care citise cartea, şezând în scaunul ei, cu o şuviţă de păr căzută peste o sprânceană şi cu picioarele încolăcite sub ea) şi că nu trebuia să mă simt ruşinat de ceea ce scrisesem ... nu în ochii ei, cel puţin. Şi încă un lucru minunat: percepţia ei, dublată de a mea, ca să dea naştere adevăratei vederi binoculare pe care nimic altceva decât căsnicia ţi-o oferă, era singura percepţie care conta.
    Slavă cerului că era un fan de-al lui Maugham.

                                                              2.

                                Am fost un V.C. Andrews cu prepuţ vreme de zece ani... paisprezece, dacă puneţi în calcul şi anii post-Johanna. Primii cinci ani am fost sub contract cu Random House după care, agentul meu a primit o ofertă irezistibilă de la Putnam, şi am schimbat editura.
    Mi-aţi citit numele pe o mulţime de liste cu best-seller-uri... asta, adică, în cazul în care ziarul dumneavoastră de duminică tipăreşte o listă ce merge până la locul cincisprezece şi nu se opreşte doar la primele zece. N-am fost niciodată un Clancy, un Ludlum sau un Grisham, dar am vândut un număr bunicel de ediţii cartonate (V. C. Andrews n-a făcut niciodată asta, mi-a spus cândva agentul meu, Harold Oblowski; doamna a fost în general un fenomen al ediţiilor de masă) şi am ajuns o dată chiar şi pe locul cinci în lista celor de la Times... asta s-a întâmplat cu a doua mea carte, Bărbatul în cămaşă roşie.
    Ironic, una dintre cărţile care m-au împiedicat să urc pe listă a fost Steel Machine, de Thad Beaumont (scrisă sub pseudonimul George Stark). Familia Beaumont avea pe atunci o casă de vacanţtă în Castle Rock, la nici măcar optzeci de kilometri sud de lacul Dark Score. Thad e mort acum. S-a sinucis. Nu ştiu dacă a avut sau nu ceva de-a face cu o criză de creaţie.
    M-am situat chiar la extremitatea cercului magic al megabestseller-urilor, dar asta nu m-a deranjat niciodată. Atunci când am împlinit treizeci şi unu de ani, deţineam două case: vechiul edificiu adorabil în stil Edward din Derry şi, în vestul Maine-ului, un cămin din buşteni pe malul lacului, destul de mare să-i poţi spune cabană: Sara Laughs, numită astfel de către localnici de aproape un secol. Şi deţineam amândouă casele în totalitate, la o vârstă când cele mai multe cupluri se consideră fericite numai să fi primit aprobarea de ipotecă pentru o casă mică. Eram sănătoşi, ne eram credincioşi şi încă aveam un simţ al umorului bine dezvoltat. Nu eram Thomas Wolfe (nici măcar Tom Wolfe sau Tobias Wolff), însă eram plătit să fac ce-mi plăcea şi nu există pe pământ o afacere mai bună ca asta; seamănă cu o licenţă pentru furt.
    Eu aveam toate calităţile pe care le avea literatura de ficţiune prin anii patruzeci: era ignorată de critici, era orientată pe genuri (în cazul meu, genul practicat era Frumoasă Femeie Tânără Singură Întâlneşte un Străin Fascinant), dar bine remunerată şi beneficiind de genul acela de recunoaştere superficială de care beneficiază şi bordelurile amendate de către stat, din Nevada, sentimentul comun fiind acela că trebuie să existe o supapă şi pentru instinctele primare şi că trebuie să facă cineva şi Lucrul Ăsta. Eu am făcut Lucrul Ăsta cu entuziasm (şi, uneori, cu înţelegerea entuziastă a lui Jo, dacă ajungeam la nişte încurcături de intrigă mai dificil de rezolvat) şi, cândva în preajma alegerii lui George Bush în funcţia de preşedinte, contabilul nostru ne-a spus că suntem milionari.
    Nu eram suficient de bogaţi să ne cumpărăm un avion cu reacţie (Grisham) sau o echipă de fotbal profesionist (Clancy), dar, după standardele vieţii din Derry, Maine, ne tăvăleam de-a dreptul în bani. Am făcut dragoste de mii de ori, am văzut mii de filme, am citit mii de cărţi (cel mai adesea, la capătul zilei, Jo le punea pe ale ei sub partea ei de pat). Şi poate cea mai mare dintre binecuvântări a fost aceea că n-am ştiut niciodată cât de repede se scurgea timpul.

                                                              3.

                                   M-am întrebat nu o singură dată dacă nu cumva întreruperea ritualului a dus la criza de creaţie. În timpul zilei, alungam acest gând spunându-mi că nu-i decât o bazaconie superstiţioasă, noaptea însă îmi era mai greu să fac asta. Noaptea, gândurile au un fel neplăcut de a scăpa din lesă şi de a fugi bezmetice. Iar dacă-ţi petreci mare parte din viaţă închipuindu-ţi tot soiul de poveşti, sunt sigur că lesele acelea sunt cu mult mai largi şi că dulăii sunt cu mult mai puţin dispuşi să le poarte. Shaw sau Oscar Wilde a fost cel care a spus la un moment dat că scriitorul e un om care şi-a învăţat mintea să nu asculte la comandă?
     Şi ar fi chiar atât de deplasat să crezi că ruperea ritualului se poate să fi jucat un rol în brusc-apăruta şi neaşteptata (neaşteptată de mine, cel puţin) tăcere? Când îţi câştigi pâinea zilnică pe tărâmul închipuirii, linia de demarcaţie dintre ce e real şi ceea ce pare a fi e mult mai subţire. Pictorii refuză uneori să picteze fără să poarte pe cap o anume pălărie, iar jucătorii de base-ball care lovesc bine nu vor să-şi mai schimbe şosetele.
    Ritualul a pornit o dată cu a doua carte, singura care-mi amintesc să-mi fi dat cu adevărat emoţii: cred că ingurgitasem o cantitate bunicică din chestiile alea cu norocul începătorului, ideea că succesul primei cărţi poate fi doar o nimereală. Mi-amintesc că profesorul ce ţinea cursul de literatură americană la facultate a spus odată că dintre toţi scriitori moderni americani, numai Harper Lee găsise o cale imbatabilă de-a evita eşecul celei de-a doua cărţi.
    Când am ajuns la sfârşitul cărţii Bărbatul în cămaşă roşie, m-am oprit la câteva cuvinte înainte de final. Clădirea edwardiană de pe strada Benton din Derry se afla încă la doi ani distanţă în viitor, însă o cumpăraserăm pe Sara Laughs, casa de la Dark Score (nu era nici pe departe atât de mobilată cum a devenit mai târziu, iar studioul lui Jo încă nu era construit, dar era frumoasă), şi noi doi ne aflam acolo.
    M-am ridicat de la maşina de scris - în zilele acelea încă mai lucram la bătrânul meu IBM Selectric - şi-am mers în bucătărie. Era jumătatea lunii septembrie, plecaseră aproape toţi vilegiaturiştii, iar ţipătul cufundarilor de pe lac era inefabil de plăcut. Soarele cobora spre asfinţit şi lacul însuşi devenise un platou de foc nemişcat şi rece. Aceasta e una dintre cele mai vii amintiri pe care le păstrez; e atât de limpede, încât uneori am impresia că pot păşi de-a dreptul în ea s-o trăiesc din nou. Ce lucruri - dacă sunt astfel de lucruri - aş face altfel? Uneori îmi pun întrebarea asta.
    Mai devreme în seara aceea pusesem la rece în frigider o sticlă de Taittinger şi două pahare cu picior lung. Le-am scos acum, le-am aşezat pe tava de tinichea pe care o foloseam de obicei la adusul garafelor cu ceai rece sau suc Kool-Aid din bucătărie pe estacadă, şi-am dus-o în sufragerie.
    Johanna era cufundată în şezlongul ei vechi şi şubred, citind o carte (nu era Maugham în seara aceea, ci William Denbrough, unul dintre scriitorii contemporani preferaţi de ea).
    - Ooo, a spus ea, ridicând ochii şi însemnând locul din carte. Şampanie. Care-i ocazia?
    De parcă, înţelegeţi, n-ar fi ştiut.
    - Am terminat, am spus. Mon livre est tout fini.
    - Păi, a spus ea, zâmbind şi luând unul dintre pahare când m-am aplecat cu tava spre ea, atunci asta-i de bine, nu?
    Acum îmi dau seama că esenţa ritualului - partea lui vie şi puternică, asemenea singurului cuvânt cu adevărat magic dintr-o bolboroseală - a fost această frază.
    Aproape întotdeauna am băut şampanie şi aproape întotdeauna a venit după aceea cu mine în birou pentru a face celălalt lucru, dar nu de fiecare dată.
    Cândva, cam cu cinci ani înainte să moară ea, când am terminat o carte, Jo era plecată în vacanţă în Irlanda cu o prietenă. Am băut atunci singur şampania şi-am scris ultima propoziţie tot singur (pe atunci foloseam un Macintosh capabil să facă un trilion de lucruri diferite şi pe care eu îl foloseam doar la unul), dar n-am avut nicio clipă de nesomn. Am sunat-o însă la hanul unde trăsese împreună cu prietena ei Bryn; i-am spus că am terminat şi-am ascultat-o spunând acele cuvinte pentru care o sunasem de fapt - cuvinte care au pătruns într-un fir telefonic din Irlanda, au parcurs drumul către un transmiţător cu microunde, s-au ridicat ca o rugăciune spre cine ştie ce satelit şi-apoi au ajuns în sfârşit în urechea mea: "Păi, atunci asta-i de bine, nu?"
    Obiceiul acesta a început, cum vă spuneam, după a doua carte. După ce ne-am băut fiecare paharul de şampanie, după ce ne-am mai turnat unul şi l-am băut şi pe acesta, am condus-o în birou, unde ultima coală de hârtie mai ieşea din maşina mea de scris Selectric de-un verde-pădure. Pe lac, un ultim cufundar a ţipat în întuneric, sunetul acela care mie întotdeauna mi s-a părut că seamănă cu ceva ruginit mişcându-se în bătaia vântului.
    - Parcă spuneai că ai terminat, a zis ea.
    - Am terminat totul, mai puţin ultima propoziţie, i-am spus. Cartea, aşa cum e acum, îţi este dedicată şi vreau să scrii tu ultima bucăţică din ea.
    N-a râs şi nu s-a opus şi nu m-a potopit cu vorbe, s-a uitat doar la mine să vadă dacă într-adevăr vorbeam serios. Am încuviinţat din cap, iar ea s-a aşezat în scaunul meu. Înotase mai devreme şi avea părul prins la spate cu o chestie albă din elastic. Era ud şi cu o idee mai roşcat ca de obicei. L-am atins. Era ca şi când aş fi atins mătase udă.
    - Alineat? m-a întrebat la fel de serioasă ca o dactilografă pregătită să scrie după dictarea şefului cel mare.
    - Nu, am spus, se continuă.
    Apoi am rostit fraza pe care o ţineam în gând încă de când mă ridicasem să torn şampanie:
    - "Îi petrecu lanţul pe după gât, după care merseră amândoi pe alee către locul unde era parcată maşina."
    A scris cuvintele acestea, apoi s-a uitat în sus peste umăr la mine, aşteptând.
    - Asta-i tot, am spus. Poţi scrie Sfârşit, cred.
    Jo a lovit tasta ÎNTOARCERE de două ori, a centrat carul şi-a scris Sfârşit sub ultimul rând de proză, literele cu corp Courier (preferatele mele) ale IBM-ului înşirându-se în paşii lor ascultători de dans.
    - Ce-i lanţul pe care i l-a pus la gât? m-a întrebat.
    - Va trebui să citeşti cartea ca să afli.
    Am încercat o ultimă dată să practic ritualul în ziua în care am terminat Cădere liberă.
    Mi s-a părut sec, o formă din care substanţa magică dispăruse, dar la asta mă aşteptasem. N-am făcut-o din superstiţie, ci din respect şi dragoste. Un fel de comemorare, dacă vreţi. Sau, dacă vreţi, ca un fel de adevărat serviciu funerar pentru Johanna, un serviciu având în sfârşit loc la o lună după ce ea se afla în pământ.
    Era în ultima decadă a lunii septembrie şi încă era cald - cea mai călduroasă vară târzie pe care mi-o amintesc. Cât am lucrat forţat şi trist la acea ultimă parte din carte, m-am tot gândit la cât de mult mi-e dor de ea... Însă asta nu m-a încetinit deloc din muncă. Şi vă mai spun un lucru: chiar dacă era atât de cald în Derry, atât de cald că uneori am lucrat îmbrăcat în nimic altceva decât într-o pereche de boxeri, nicio clipă nu mi-a trecut prin gând să plec la casa noastră de pe malul lacului. Parcă-mi fusese complet ştearsă din minte Sara Laughs. Poate că era aşa fiindcă, pe când am terminat Cădere, adevărul acela începea în cele din urmă să mi se arate. De data aceasta, ea nu mai era plecată doar până în Irlanda.
    Biroul meu din casa de la lac e mic, dar are privelişte. Biroul din Derry e lung, plin cu cărţi şi fără nici o fereastră. În seara de care vă povestesc, ventilatoarele din tavan - sunt trei de toate - erau pornite şi amestecau aerul păstos. Am intrat înăuntru îmbrăcat într-un şort şi un tricou şi încălţat cu o pereche de sandale din gumă, aducând cu mine o tavă de tinichea cu emblema Coca-Cola, pe care se aflau sticla de şampanie şi cele două pahare răcite. În capătul opus al acelei încăperi-vagon, sub o streaşină atât de coborâtă că trebuia aproape să mă aplec complet de spate când mă ridicam, astfel încât să nu mă lovesc la cap (de-a lungul anilor a trebuit să mă apăr şi de acuzele lui Jo că am ales absolut cel mai prost loc din cameră unde să-mi instalez masa de lucru), ecranul Macintosh-ului strălucea plin de cuvinte.
    Mi-am spus că probabil nu fac decât să provoc o altă furtună de durere - poate cea mai cruntă furtună - dar, totuşi, am continuat ritualul... iar emoţiile ne surprind întotdeauna cu reacţiile lor, nu-i aşa? În noaptea aceea n-am avut parte de plânsete şi de jelanii; cred că scăpase organismul meu de ele. În locul lor a apărut un sentiment profund şi nesuferit de pierdere - scaunul gol unde-i plăcea ei să şadă şi să citească, masa goală pe care-şi aşeza ea mereu paharul prea aproape de margine.
    Am turnat într-un pahar şampanie, am aşteptat să scadă spuma, apoi l-am ridicat.
    - Am terminat, Jo, am spus, stând acolo sub ventilatoarele care lopătau. Asta-i de bine, deci, nu?
    N-am primit niciun răspuns. În lumina celor care s-au petrecut mai târziu, cred că merită să repet asta: n-am primit niciun răspuns. N-am simţit, aşa cum am simţit mai târziu, că nu sunt singur în camera ce părea goală.
    Am băut şampania, am aşezat paharul la loc pe tava cu Coca-Cola, apoi l-am umplut pe celălalt. L-am luat cu mine la birou, m-am aşezat acolo unde s-ar fi aşezat Johanna dacă n-ar fi luat-o Dumnezeul preferat şi iubit de toţi. Nu plângeam şi nici nu jeleam, dar ochii-mi erau tiviţi cu lacrimi. Cuvintele de pe monitor erau următoarele: astăzi nu fusese atât de rău, credea ea. Traversă iarba spre maşină şi râse când văzu pătratul alb de hârtie sub ştergătorul de parbriz. Cum Delancey, care refuza să se lase descurajat sau să accepte un refuz, o invitase la o altă petrecere din acelea ce se ţineau joia seara şi la care se degustau vinuri. Luă hârtia, dădu s-o rupă în bucăţi, apoi se răzgândi şi o îndesă în schimb în buzunarul de la şold al jeanşilor.
    - Fără alineat, am spus, se continuă.
    După care am introdus de la tastatură fraza pe care-o ţineam în gând încă de când mă ridicasem să iau şampania.
    Avea înainte o întreagă lume; petrecerea cu degustare de vinuri a lui Cam Delancey era un punct de pornire la fel de bun ca oricare altul.
    M-am oprit, uitându-mă la micuţul cursor pâlpâitor. Lacrimile încă-mi mai tiveau colţurile ochilor, dar repet că n-am simţit niciun fir de aer rece pe la glezne, nicio atingere de degete spectrale la baza gâtului. Am apăsat de două ori ÎNTOARCERE.
    Am apăsat CENTRARE.
    Am tastat Sfârşit sub ultimul rând de proză şi-apoi am toastat cu monitorul cu ceea ce-ar fi trebuit să fie paharul de şampanie al lui Jo.
    - Pentru tine, iubire, am spus. Îmi doresc să fi fost aici cu mine. Mi-e al naibii de dor de tine.
    Mi-a tremurat uşor vocea la ultimul cuvânt, dar nu mi s-a frânt. Am băut Taittinger-ul, am salvat ultima variantă a documentului, am transferat totul pe dischete, apoi am făcut o copie de rezervă. Şi, exceptând bileţelele, listele pentru cumpărături şi cecurile, atunci a fost ultima dată când am scris ceva în ultimii patru ani.

                                               CAPITOLUL TREI
                                                            1.

                              Directorul editurii n-a ştiut, editorul meu, Debra Weinstock, n-a ştiut, agentul meu, Harold Oblowski, n-a ştiut, Frank Arlen n-a ştiut nici el, deşi am fost tentat mai mult decât o dată să-i spun.
    Dă-mi voie mie să-ţi fiu frate, în amintirea lui Jo, dacă nu spre binele tău, mi-a spus el în ziua în care s-a întors la afacerea lui tipografică şi la viaţa lui aproape solitară din orăşelul Sanford, din sudul statului Maine. Nu m-am aşteptat să dau vreodată curs invitaţiei şi nici n-am făcut-o - nu în felul acela primitiv de strigăt-după-ajutor la care probabil că s-a gândit el -, dar i-am telefonat cam o dată la două săptămâni. Discuţii de bărbaţi, ştiţi voi:
    Cum te descurci, Nu prea rău, e frig ca la Polul Nord aici, Mda, şi aici, Vrei să mergem la Boston dacă pot face rost de bilete la meciul celor de la Bruins, Poate anul viitor, sunt cam ocupat acum, Mda, ştiu cum e, ne vedem, Mikey, Bine, Frank, pune-ţi căciuliţă pe căpiţă.
    Discuţii de bărbaţi.
    Sunt destul de sigur că o dată sau de două ori m-a întrebat dacă lucrez la o carte nouă şi cred că i-am răspuns...
    Oh, futu-i - e o minciună, ştiu! O minciună atât de gogonată, că acum mi-o servesc chiar şi mie. M-a întrebat, sigur că da, şi eu i-am răspuns mereu mda, lucrez la o carte nouă, merge bine, foarte bine. Am fost tentat nu o singură dată să-i spun:
    Nu reuşesc să scriu nici măcar două paragrafe fără să-mi ies din minţi şi să mă crispez complet - inima îşi dublează ritmul, apoi şi-l triplează, îmi pierd răsuflarea şi încep să gâfâi, am impresia c-o să-mi iasă ochii din orbite şi-o să-mi atârne pe obraji. Mă simt ca un claustrofob într-un submarin în submersie. Aşa merg lucrurile, mulţumesc de întrebare, dar nu i-am spus asta niciodată. Eu nu cer niciodată ajutor. Nu pot cere ajutor. Cred că v-am mai spus asta.
    Din punctul meu subiectiv de vedere, romancierii de succes - chiar şi romancierii care au un succes modest - practică cea mai bună dintre artele creative.
    E adevărat că oamenii cumpără mai multe CD-uri decât cărţi, că merg la mai multe filme şi că se uită mult mai mult la televizor. Dar bătaia e ceva mai lungă pentru un romancier, poate din cauză că cititorii sunt puţin mai deştepţi decât iubitorii artelor non-scriptice şi astfel au o memorie întrucâtva mai lungă. David Soul din Starsky şi Hutch, Dumnezeu ştie pe unde e, la fel şi bizarul rapper alb Vanilia Ice, dar de James, în anul 1994, încă se mai vorbea, de Herman Wouk, de James Michener şi de Norman Mailer; ca să nu mai pomenim şi de cei din vremurile când dinozaurii încă trăiau.
    Arthur Hailey scria o carte nouă (aşa se zvonea, în orice caz, şi s-a dovedit a fi adevărat), Thomas Harris îşi putea lua o pauză de şapte ani între romanele din seria Lecter şi să continue să producă best-seller-uri şi, chiar dacă nu se mai auzise nimic despre el vreme de patruzeci de ani, J. D. Salinger era în continuare un subiect încins la orele de engleză şi în grupările literare necrispate de la cafenele. Cititorii manifestă o loialitate ce nu poate fi egalată de niciun iubitor al celorlalte arte creatoare, lucru care explică de ce pot atât de mulţi scriitori care şi-au epuizat imaginaţia să stea în continuare pe creasta valului, propulsaţi în lista celor mai bine vândute cărţi doar datorită cuvintelor magice AUTORUL ROMANULUI, tipărite pe copertele cărţilor lor ulterioare.
    Ce-şi doreşte ca răsplată editura, în special de la un autor care se crede că poate vinde aproximativ 500.000 de exemplare din fiecare roman în ediţie cartonată şi încă un milion în ediţia de masă, e cât se poate de simplu: câte o carte pe an. Acesta, au hotărât barosanii din New York, este standardul optim. Trei sute optzeci de pagini legate cu aţă sau lipite cu clei, o dată la douăsprezece luni, un început, un conţinut şi un sfârşit, opţional, dar foarte bine primit, un personaj principal călător dintr-o carte în cealaltă, cum sunt Kinsey Millhone sau, Kay Scarpetta. Cititorii adoră personajele călătoare; le dau sentimentul întoarcerii acasă.
    Scrie mai puţin de-o carte pe an şi dai peste cap investiţia pe care a făcut-o editura în tine, îi creezi probleme contabilului tău personal când vine vorba de a-ţi menţine solvabilitatea cărţilor de credit şi-l pui pe agentul tău literar în situaţia de a nu-şi putea plăti psihoterapeutul la timp. De asemenea, când îţi ia prea mult timp scrisul unei noi cărţi ai de îndurat mereu sâcâiala unui fan anume.
    Nu poţi evita acest lucru.
    Aşa cum, dacă publici prea mult, unii cititori vor spune: "Ptiu, am consumat prea mult din tipul ăsta, totul începe să aibă gust de fasole."
    Vă spun toate acestea ca să înţelegeţi cum de-am putut să-mi folosesc calculatorul vreme de patru ani pe post de cea mai scumpă tablă de scrabble din lume şi să nu observe nimeni. Criză de creaţie? Ce criză de creaţie? N-avem nici o împuţită dă criză dă creaţie. Cum să creadă cineva aşa ceva când apărea în fiecare toamnă, cu precizie de ceasornic, câte un nou roman de suspans semnat Michael Noonan, ideal pentru lectura voastră de plăcere de la sfârşitul verii, oameni buni, şi apropo: nu uitaţi că se apropie sărbătorile şi că toate rudele voastre s-ar bucura probabil de noul roman Noonan, care poate fi cumpărat de la librăria Borders cu o reducere de treizeci la sută, ura, ce mai afacere.
    Secretul e simplu şi nu sunt eu singurul romancier popular din America ce-l cunoaşte - dacă zvonurile sunt adevărate, Danielle Steel (ca să dau un singur nume) se foloseşte de Formula Noonan de zeci de ani. Vedeţi voi, chiar dacă am publicat câte o carte pe an începând cu Fiinţă duală în 1984, am scris câte două cărţi în patru dintre acei zece ani, publicând una şi punând-o la naftalină pe cealaltă.
    Nu-mi amintesc să fi discutat cu Jo despre asta şi, având în vedere că nu m-a întrebat niciodată, am presupus mereu că înţelege ce făceam: puneam nuci la păstrare.
    Totuşi, nu la criza de creaţie mă gândeam atunci. La dracu', pur şi simplu mă distram puţin.
    În luna februarie a lui 1995, după ce dădusem de pământ şi sfărâmasem cel puţin două idei bune (această funcţie creatoare- treaba cu Evrika! - nu s-a blocat niciodată, ceea ce dă naştere unei noi versiuni originale a iadului), nu mai puteam nega ceea ce era deja evident: intrasem în cea mai cumplită belea în care poate intra un scriitor, eliminând din calcul Alzheimer-ul şi atacul cerebral fulger. Totuşi, aveam patru cutii din carton pentru manuscrise în seiful mare pe care-l ţineam cu chirie la Fidelity Union. Erau marcate Promisiune, Ameninţare, Darcy şi Cădere.
    În jurul Zilei Sf. Valentin, m-a sunat agentul literar, simţindu-se uşor cam neliniştit: îi înmânam ultima mea capodoperă de obicei în ianuarie şi uite că era deja trecut de mijlocul lui februarie. Vor trebui să accelereze procesul de producţie ca să scoată pe piaţă noul Mike Noonan la timp pentru orgasmul anual de cumpărături pentru Crăciun. Era totul în regulă?
    Aceasta a fost ocazia pe care am avut-o să spun că lucrurile erau la mări şi ţări depărtare de a fi în regulă, dar domnul Harold Oblowski de pe Park Avenue nr. 225 nu era genul de om căruia să-i spui astfel de lucruri. Era un agent literar bun, plăcut şi dispreţuit în egală măsură în cercurile editoriale (uneori de către aceiaşi oameni în acelaşi timp), însă nu reacţiona bine la veştile proaste venite din tărâmul întunecat şi unsuros unde se producea de fapt marfa. Ar fi intrat în panică şi-ar fi urcat în primul avion spre Derry, pregătit să-mi facă respiraţie creatoare gură la gură, hotărât să nu plece până ce nu mă va fi scos din rătăcirile mele. Nu, îmi plăcea de Harold acolo unde era el, în biroul de la etajul treizeci şi opt cu o privelişte copleşitoare a New York-ului de est.
    I-am spus ce coincidenţă, Harold, ai sunat chiar în ziua în care l-am terminat pe ăsta nou, năzdrăvănie, ce zici de asta, ţi-l trimit cu FedEx-ul, îl vei avea mâine. Harold m-a asigurat cu solemnitate că nu era vorba de o coincidenţă, că atunci când venea vorba de scriitorii pe care-i reprezenta, dădea dovadă de calităţi telepatice. Apoi m-a felicitat şi a închis. Două ore mai târziu, am primit buchetul de flori pe care mi-l trimisese - la fel de bogat şi de mătăsos ca şi eşarfele acelea a la Jimmy Hollywood pe care le purta.
    După ce am pus florile în sufragerie, unde rareori am intrat după moartea lui Jo, m-am dus la Fidelity Union. Eu am răsucit cheia mea, directorul băncii a răsucit-o pe a lui şi în scurtă vreme mă aflam în drum spre FedEx cu manuscrisul Căderii libere la subsioară. Am luat cartea cel mai recent scrisă, fiindcă era mai aproape de uşa seifului, nu din alt motiv. A fost publicat în noiembrie, exact la timp pentru goana de Crăciun.
    L-am dedicat amintirii răposatei, iubitei mele soţii, Johanna. A urcat pe locul unsprezece în topul celor mai bine vândute cărţi al revistei Times şi toţi au fost fericiţi.
    Chiar şi eu. Fiindcă lucrurile aveau să revină la normal, nu-i aşa? Nimeni nu suferea de-o criză terminală de creaţie, nu (ei bine, probabil cu excepţia lui Harper Lee)? Nu trebuia decât să mă relaxez, aşa cum i-a spus fata din corul bisericii arhidiaconului. Şi slavă cerului că fusesem o veveriţă cuminte şi pusesem la păstrare nişte nuci.
    Încă eram optimist anul următor când m-am dus cu maşina la biroul celor de la Federal Express cu manuscrisul Comportamentului ameninţător sub braţ. Pe acesta l-am scris în toamna lui 1991 şi-a fost unul dintre preferatele lui Jo. Optimismul mi s-a cam ofilit până în martie 1997, când am mers să expediez Admiratorul lui Darcy printr-o furtună de zăpadă apoasă, chiar dacă, atunci când mă întrebau oamenii cum merge treaba ("Ai mai scris vreo carte bună în ultima vreme?" este felul existenţialist în care cei mai mulţi par să formuleze întrebarea), eu le răspundeam bine, perfect, mda, am scris o grămadă de cărţi bune în ultima vreme, ies din mine ca balega din curul vacii.
    După ce Harold a citit Darcy şi l-a proclamat cel mai bun dintre romanele mele, un best-seller, pe deasupra şi serios, am avansat cu reţinere ideea de a-mi lua un an liber. Mi-a răspuns imediat cu întrebarea pe care o detest mai mult ca pe oricare alta: eram sănătos la cap? Sigur, i-am spus, sănătos tun, mă gândesc doar să o las puţin mai moale.
    A urmat una dintre acele tăceri specifice lui Harold Oblowski, menite să-ţi comunice că te comporţi ca un nemernic fără seamăn, dar că, fiindcă Harold te place atât de tare, este dispus să găsească cea mai blândă cale de a-ţi spune asta. E un truc minunat, dar eu l-am ginit ca atare cu vreo şase ani în urmă. De fapt, Jo l-a ginit.
    "Pretinde doar că te înţelege", mi-a spus ea. "De fapt, seamănă cu unul dintre poliţiştii ăia din vechile filme noir, îşi ţine clanţa ca să te lase pe tine să pălăvrăgeşti şi să ajungi să recunoşti totul singur."
    De data aceasta n-am spus nimic - am trecut doar receptorul de la urechea dreaptă la cea stângă şi m-am lăsat uşor pe spate în scaunul de la birou. Făcând asta, ochii mi-au căzut pe fotografia înrămată de deasupra calculatorului: Sara Laughs, casa noastră de la lacul Dark Score. Nu mai fusesem acolo de ani întregi şi, preţ de o clipă, m-am întrebat de ce.
    Apoi, vocea lui Harold - atentă, consolatoare, vocea unui om sănătos mintal încercând să scoată un lunatic din ceea ce el speră a fi doar o iluzie trecătoare - mi-a vorbit iarăşi în ureche.
    - S-ar putea să nu fie o idee bună, Mike, nu în momentul acesta al carierei tale.
    - Acesta nu e un moment aparte, am spus. Am culminat în 1991; de atunci, vânzările cărţilor mele n-au crescut, nici n-au scăzut simţitor. Stagnez, Harold.
    - Da, a spus el, iar scriitorii care ating stadiul acesta static nu au de fapt decât două posibilităţi când vine vorba de vânzări: pot continua în ritmul pe care-l au sau pot coborî. Aşa că eu cobor, am vrut să-i spun... dar n-am făcut-o. Nu voiam ca Harold să ştie cât de serioasă era de fapt treaba sau cât de instabil era terenul pe care călcam. Nu voiam să ştie că am acum palpitaţii - da, în sensul propriu al cuvântului - aproape de fiecare dată când deschid programul Word Şase pe calculator şi mă uit la ecranul alb şi la cursorul care pâlpâie.
    - Mda, am spus. Bine. Am primit mesajul.
    - Eşti sigur că te simţi bine?
    - Ţi-a lăsat cumva cartea impresia că greşesc, Harold?
    - La dracu', nu; e-o poveste dată naibii. E ce-ai scris tu mai bun, ţi-am zis. O lectură minunată, da' are şi chestii a dracu' de serioase. Dacă ar scrie Saul Bellow romane romantice şi de suspans, aşa ceva ar scrie. Dar... sper că nu ai probleme cu următoarea, nu? Ştiu că încă ţi-e dor de Jo, la dracu', tuturor ne e...
    - Nu, am spus. Absolut nicio problemă.
    A urmat o altă pauză din aceea lungă. Într-un sfârşit, Harold a spus:
    - Grisham şi-ar permite să-şi ia un an liber. Clancy şi-ar permite. Thomas Harris, pauzele lungi sunt o parte din misterul lui. Dar unde te afli tu, viaţa e chiar mai grea ca în vârful piramidei, Mike. Pentru fiecare loc din lista aceea există câte cinci scriitori, iar tu ştii care sunt aceştia - la dracu', sunt vecinii tăi câte trei luni pe an. Unii urcă, aşa cum a urcat Patricia Cornwell cu ultimele ei două cărţi, alţii coboară, iar alţii stau pe loc, aşa cum faci tu. Dacă şi-ar lua Clancy o pauză de cinci ani şi apoi l-ar readuce la viaţă pe Jack Ryan, ar fi o revenire în forţă, fără îndoială. Însă dacă tu ai lua o pauză de cinci ani, e posibil chiar să nici nu mai revii. Sfatul meu este să...
    - Bat fierul cât e cald.
    - Mi-ai luat cuvintele din gură.
    Am mai discutat puţin, după care ne-am luat rămas bun. M-am lăsat mai mult pe spate cu scaunul de la birou - nu până la punctul de echilibru, dar pe acolo - şi m-am uitat la fotografia refugiului nostru din vestul Maine-ului. Sara Laughs, într-un fel ca titlul baladei ăleia a bătrânului şi căruntului grup Hall and Oates.
    Jo a iubit locul ăla mai mult ca mine, e adevărat, dar numai cu puţin mai mult, aşa încât de ce nu m-am dus să locuiesc acolo? Bill Dean, îngrijitorul, demonta obloanele împotriva furtunilor în fiecare primăvară şi le monta la loc în fiecare toamnă, când aerisea şi ţevile, iar primăvara se asigura că funcţionează pompa, verifica generatorul şi avea grijă ca toate camerele să fie curăţate exemplar, ancora pluta pentru înot la vreo patruzeci şi cinci de metri de micuţa noastră fâşie de plajă după fiecare Zi a Eroilor.
    Bill a pus să se cureţe hornul la începutul verii lui '96, deşi nu se mai făcuse foc în şemineu de vreo doi ani sau chiar mai mult. Îl plăteam trimestrial, după cum era obiceiul printre îngrijitori în partea aceea de lume; Bill Dean, un yankeu bătrân dintr-o stirpe lungă, îşi încasa cecurile şi nu întreba niciodată de ce nu mai foloseam cabana.
    Nu fusesem acolo decât de două sau de trei ori de la moartea lui Jo, şi niciodată nu stătusem peste noapte. Bine că nu mă întrebase Bill de ce, fiindcă nu ştiu ce răspuns i-aş fi dat. Nici măcar nu mă gândisem la Sara Laughs până la conversaţia cu Harold.
    Gândindu-mă la Harold, mi-am luat ochii de la fotografie şi m-am uitat înapoi la telefon. Mi-am închipuit că-i spun: Merg în jos, deci, şi ce dacă? Se sfârşeşte lumea? Te rog. Doar nu am de susţinut o soţie şi o familie: soţia mi-a murit în parcarea unei farmacii, dacă vrei să ştii (şi chiar dacă nu vrei), iar copilul pe care ni l-am dorit atât de tare şi pe care am încercat de atâtea ori să-l facem a murit o dată cu ea. Nu tânjesc nici după faimă - asta dacă se poate spune despre scriitorii care umplu ultimele locuri ale listei de best-seller-uri că sunt faimoşi - şi nu adorm cu gândul la vânzări demne de clubul cărţii. Aşa că de ce? De ce mă deranjează măcar gândul?
    La această ultimă întrebare aveam însă un răspuns. Fiindcă părea că renunţ. Fiindcă, fără soţia şi munca mea, eram o persoană inutilă, care trăieşte singură într-o casă mare achitată în întregime, nefăcând altceva decât să rezolve rebusul din ziar în timpul mesei de prânz.

                                                                 2.

                                       Am continuat cu ceea ce-mi ţinea loc de viaţă. Am uitat de Sara Laughs (sau o parte din mine care nu voia să se întoarcă acolo a îngropat gândul) şi-am mai petrecut o vară înăbuşitoare, mizerabilă, în Derry. Am instalat un program pentru cuvinte încrucişate pe PowerBook-ul meu şi am început să-mi construiesc singur rebusurile. Am ocupat un post interimar în consiliul director al postului local de radio, YMCA, şi am prezidat juriul Concursului de Artă din Vară de la Waterville. Am jucat într-o serie de reclame televizate pentru adăpostul celor fără locuinţă din oraş, care făcea paşi împleticiţi spre faliment, apoi am ocupat un post în consiliul director al acestei organizaţii. (La una dintre întâlnirile publice ale acestuia din urmă, o femeie m-a numit prieten al degeneraţilor, la care i-am răspuns: "Mulţumesc! Aveam nevoie să aud asta. S-a iscat apoi un ropot puternic de aplauze pe care încă nu-l pot pricepe.)
    Am încercat să iau nişte ore de consiliere în privinţa cultivării relaţiilor interumane şi am renunţat după cinci şedinţe, ajungând la concluzia că problemele consilierului erau cu mult mai mari ca ale mele. Am sponsorizat un copil asiatic şi am jucat popice într-o echipă.
    Am încercat din când în când să scriu şi de fiecare dată m-am blocat. Cândva, încercând să rup o propoziţie sau două (orice propoziţie sau două, cu condiţia să iasă din mintea mea proaspăt coapte), a trebuit să apuc coşul pentru hârtii şi să vomit în el.
    Am vomitat până ce am crezut că mă va omorî... şi a trebuit să mă îndepărtez târâş, la propriu, de lângă birou şi calculator, târându-mă în mâini şi în genunchi de-a lungul covorului pufos. Atunci când am ajuns în cealaltă parte a încăperii, îmi era mai bine.
    M-am putut uita până şi în spate peste umăr la monitorul calculatorului. Să mă apropii de el nu puteam. Mai târziu în aceeaşi zi, am mers până lângă el cu ochii strânşi şi l-am închis.
    M-am gândit din ce în ce mai des în acele zile de sfârşit de vară la Dennison Carville, profesorul de scriere creativă care mă ajutase să-l contactez pe Harold şi care blagoslovise Fiinţa secundă cu nişte laude atât de reţinute. Carville a spus cândva ceva ce n-am putut uita niciodată, atribuindu-i cuvintele lui Thomas Hardy, romancierul şi poetul victorian. Poate că într-adevăr a spus-o Hardy, dar eu n-am găsit-o niciunde consemnată ca aparţinându-i, nici în Citatele celebre ale lui Barlett, nici în biografia dedicată lui Hardy pe care am citit-o între publicarea Căderii libere şi a Comportamentului ameninţător.
    Am o bănuială că e posibil s-o fi inventat Carville însuşi şi c-o atribuise apoi lui Hardy ca să-i ofere greutate. E-o şmecherie pe care eu însumi am folosit-o uneori, deşi mi-e ruşine s-o spun acum.
    În orice caz, m-am gândit la citatul acesta din ce în ce mai des atunci când mă luptam cu panica ce-mi stăpânea corpul şi cu paralizia minţii, cu sentimentul acela de încuiere.
    Părea că rezumă disperarea şi impresia din ce în ce mai puternică pe care o aveam, că nu voi mai putea scrie niciodată (ce tragedie, V. C. Andrews cu prepuţ, răpus de o criză de creaţie). Acest citat mi-a indus ideea că orice efort aş face să-mi îmbunătăţesc situaţia s-ar putea dovedi lipsit de sens chiar dacă ar avea sorţi de izbândă.
    Potrivit bătrânului şi pesimistului Dennison Carville, romancierul aspirant trebuie să înţeleagă încă din start că ţelurile ficţiunii vor depăşi totdeauna puterile lui de înţelegere, că totul nu e decât un exerciţiu de futilitate. "În comparaţie cu cea mai inanimată fiinţă umană ce umblă pe faţa pământului şi-şi aruncă umbra asupra lui", se presupune că a spus Hardy, "cel mai meşteşugit trasat personaj dintr-un roman nu e altceva decât o mână de oase." Am înţeles aceste cuvinte fiindcă aşa m-am simţit şi eu în acele interminabile zile de-o realitate disimulată: ca o mână de oase.
    Am visat azi-noapte că am fost iar la Manderley.
    Dacă există în literatura engleză de ficţiune o primă frază mai frumoasă şi care să-ţi bântuie mai mult mintea ca aceasta, eu n-am citit-o niciodată. Era o frază la care aveam motiv să mă gândesc mult în toamna lui 1997 şi în iarna lui 1998. N-am visat Manderleyul, desigur, ci Sara Laughs, cea pe care Jo o numea uneori "ascunzătoarea".
    O denumire destul de potrivită, bănuiesc, pentru un loc atât de adânc plasat în pădurile din nordul Maine-ului, încât nici măcar nu face parte dintr-un oraş, ci dintr-o zonă neîncorporată, marcată pe hărţile statului cu numele de TR-90.
    Ultimul dintre aceste vise a fost un coşmar, dar până la acesta au fost toate de-o simplitate parcă suprarealistă. Erau vise din care mă trezeam dorindu-mi să aprind veioza de lângă pat, ca să mă conving de realitatea din jur înainte să adorm la loc. Ştiţi ce consistenţă are aerul înaintea unei furtuni cu tunete, cum totul rămâne nemişcat şi cum pare că ies culorile în evidenţă cu strălucirea lucrurilor văzute într-o intensă stare febrilă? Visele pe care le-am avut în acea vară cu Sara Laughs aşa erau; fiecare îmi lăsase o senzaţie foarte asemănătoare cu cea de greaţă.
    Am visat din nou Manderleyul, îmi spuneam uneori, iar alteori rămâneam întins în pat cu lumina aprinsă, ascultând vântul de afară, uitându-mă în colţurile umbrite ale dormitorului şi spunându-mi că Rebecca de Winter nu se înecase într-un golf, ci în lacul Dark Score. Că se scufundase, gâlgâind şi dând din braţe, cu ochii ei negri şi ciudaţi plini de apă, în vreme ce cufundarii ţipau nepăsători în amurg. Uneori mă ridicam şi beam un pahar cu apă.
    Uneori stingeam simplu lumina după ce mă convingeam iarăşi de locul unde mă aflam, mă întorceam pe partea mea de pat şi adormeam la loc.
    Rareori m-am gândit la Sara Laughs în timpul zilei şi doar cu mult mai târziu mi-am dat seama că este ceva complet deplasat să existe o dihotomie atât de mare între viaţa conştientă şi cea onirică a unei persoane.
    Cred că telefonul lui Harold Oblowski din octombrie 1997 a declanşat visele. Motivul născocit de Harold pentru a mă suna a fost acela de-a mă felicita pentru viitoarea lansare a Admiratorului lui Darcy, care era o carte a dracu' de interesantă şi care conţine şi câteva porcării extrem de inteligente.
    Am bănuit că mai are cel puţin încă un lucru trecut pe agenda de lucru - de obicei, Harold are - şi am avut dreptate. Luase prânzul cu Debra Weinstock, editorul meu, cu o zi în urmă, şi ajunseseră să discute despre toamna lui 1998.
    - Par aglomerate, a spus el, vorbind despre listele din toamnă, vorbind în special despre jumătatea rezervată ficţiunii în listele din toamnă. Şi sunt câteva reveniri surpriză. Dean Koontz...
    - Am crezut că el publică de obicei în ianuarie, am spus.
    - Aşa face, dar Debra a auzit că romanul ăsta s-ar putea să fie decalat. Vrea să-i mai adauge o secţiune sau ceva. Mai e şi Harold Robbins cu The Predators...
    - Mare scofală.
    - Robbins şi-a păstrat fanii, Mike, şi i-a păstrat. După cum ai spus-o chiar tu mai mult decât o singură dată, scriitorii de ficţiune sunt cu bătaie lungă.
    - Îhî.
    Am mutat receptorul la cealaltă ureche şi m-am lăsat pe spate în scaun. Făcând asta, am văzut cu coada ochiului fotografia înrămată, cu Sara Laughs, de deasupra biroului. În noaptea aceea aveam s-o vizitez pe-ndelete şi îndeaproape în vise, chiar dacă nu ştiam asta pe atunci; tot ce ştiam atunci era că-mi doream din toată inima ca Harold Oblowski să se grăbească şi să treacă la subiect.
    - Simt că eşti nerăbdător, Michael băiete, a spus Harold. Te-am luat cumva de la birou? Scriai?
    - Tocmai am terminat pentru astăzi, am spus. Mă cam roade stomacul, dacă tot veni vorba.
    - Termin repede, mi-a promis, dar ascultă-mă atent, e important ce-ţi spun. S-ar putea să apară chiar şi cinci alţi scriitori la care nu ne-am aşteptat să publice în toamna viitoare: Ken Follett... se spune că e cel mai bun roman al său de la Eye of the Needle încoace... Belvy Plain... John Jakes...
    - Niciunul dintre tipii ăştia nu joacă tenis pe terenul meu, am spus, deşi ştiam că nu la asta se referea de fapt Harold; Harold se referea la faptul că nu sunt decât şaisprezece locuri pe lista revistei Times.
    - Ce spui de Jean Auel, care publică în sfârşit următoarea carte din saga ei despre sexul-printre oamenii-cavernelor?
    M-am ridicat în picioare.
    - Jean Auel? Eşti sigur?
    - Păi... nu sută la sută, dar sunt şanse bune. Ultimul, dar nu şi cel mai neînsemnat e un nou roman de Mary Higgins Clark. Eu ştiu pe ce teren de tenis joacă ea şi la fel de bine ştii şi tu.
    Să fi primit genul acesta de veşti în urmă cu şase sau şapte ani, când simţeam că am de protejat o reputaţie, aş fi făcut spume la gură; Mary Higgins Clark într-adevăr juca pe acelaşi teren cu mine, împărţeam acelaşi public şi, până acum, programul nostru editorial fusese în aşa fel aranjat încât să nu ne călcăm pe bătături unul pe celălalt... ceea ce era în folosul meu mai mult decât în al ei, de asta să fiţi siguri. Într-o confruntare corp la corp, m-ar fi făcut praf şi pulbere. După cum a observat răposatul Jim Croce atât de inteligent, nu te tragi de şireturi cu Superman, nu scuipi în bătaia vântului, nu-i scoţi masca bătrânului Călăreţ Singuratic şi nu te pui cu Mary Higgins Clark. Nu dacă eşti Michael Noonan, adică.
    - Cum de e posibil aşa ceva? am întrebat.
    Nu cred că am vorbit pe-un ton prea îngrijorat, însă Harold mi-a răspuns în maniera fricoasă şi bâlbâită a unuia care bănuieşte că va fi concediat sau chiar decapitat pentru că aduce veşti rele.
    - Nu ştiu. Cred că s-a întâmplat să aibă încă o idee pentru un roman anul ăsta. Mi s-a spus că aşa ceva se poate întâmpla.
    În calitatea mea de individ care-a avut şi el parte de câte două duşte o dată ştiam că e posibil, aşa că l-am întrebat pur şi simplu pe Harold ce voia să fac. Mi s-a părut cea mai rapidă şi mai uşoară cale de a-l face să încheie convorbirea. Răspunsul nu m-a surprins; ce voiau amândoi, el şi Debra - ca să nu mai pomenească de toţi ceilalţi de la Putnam -, era o carte pe care s-o publice la sfârşitul verii anului 1998, devansând-o astfel pe doamna Clark şi pe toţi ceilalţi din competiţie cu vreo două luni. Apoi, în luna noiembrie, directorii de vânzări de la Putnam îi mai puteau oferi cărţii o a doua lansare sănătoasă, având în vedere sărbătorile de Crăciun care urmau.
    - Aşa spun ei, am replicat eu.
    Asemeni celor mai mulţi romancieri (şi, în această privinţă, nu prea există diferenţe între cei de succes şi cei fără succes, demonstrând astfel că s-ar putea să aibă un oarecare temei această idee, la fel ca şi paranoia în derivă ce o însoţeşte de obicei), n-am avut niciodată încredere în promisiunile editorilor.
    - Cred că poţi avea încredere în ei de data asta, Mike; Admiratorul lui Darcy a fost ultima ta carte prevăzută în contractul cu cealaltă editură, dacă îţi aminteşti.
    Harold părea aproape extaziat la gândul viitoare lor negocieri cu Debra Weinstock şi Phyllis Grann de la Putnam.
    - Chestia bună e că ei încă te plac. Te vor plăcea chiar mai mult, cred, dacă vor vedea înainte de Ziua Recunoştinţei nişte pagini pe care să apară scris numele tău.
    - Vor să le dau următoarea carte în noiembrie? Luna viitoare?
    Am dat vocii mele ceea ce credeam că e tonul perfect de incredulitate, de parcă n-aş fi ţinut Promisiunea lui Helen într-un seif de bancă de aproape unsprezece ani.
    Aceasta fusese prima nucă pe care o pusesem la păstrare; acum era singura nucă ce-mi mai rămăsese.
    - Nu, nu, ai timp până prin cincisprezece ianuarie, cel puţin, mi-a răspuns el, încercând să pară mărinimos.
    M-am surprins întrebându-mă unde prânziseră el şi cu Debra. Într-un loc select, mi-aş fi pus viaţa chezăşie că aşa fusese. La Four Seasons, poate. Johanna i-a spus mereu localului ăla Frankie Valli and the Four Seasons.
    - Asta înseamnă că şi ei vor trebui să accelereze procesul de producţie, să-l accelereze drastic, dar sunt dispuşi să facă asta. Adevărata întrebare e dacă tu eşti sau nu dispus să accelerezi procesul de producţie.
    - Cred că aş putea, dar îi va costa, am spus. Spune-le să se gândească la asta ca la situaţia când mergi la curăţătorie cu hainele şi ceri să ţi le termine în aceeaşi zi.
    - Oh, ce mare pacoste pe capul lor!
    Harold a vorbit de parcă că tocmai îşi făcea alergarea prin Parcul Naţional Yellowstone şi a ajuns în dreptul gheizerului Old Faithful când acesta ţâşnea şi toată lumea şi-a declanşat aparatele de fotografiat Instamatic.
    - Cât crezi că sunt dispuşi să...
    - O suprataxă plătită o dată cu avansul e probabil cea mai bună metodă, a spus el. Vor face nazuri, desigur, vor pretinde că mişcarea e şi în interesul tău. Chiar că e în primul rând în interesul tău. Dar bazându-ne pe argumentul muncii suplimentare... pe munca susţinută pe care o ai de depus...
    - Agonia mentală a creaţiei... crampele naşterii premature...
    - Corect... corect... Cred că o suprataxă de zece la sută e bine.
    A vorbit cumpătat, ca un om ce încearcă să fie cât de corect posibil. În ceea ce mă privea, mă întrebam câte femei ar putea să nască la comandă cu o lună şi ceva înainte de termen dacă li s-ar spune că vor primi două sau trei sute de dolari în plus pentru asta. Probabil că e mai bine ca unele întrebări să rămână fără răspuns.
    Dar în cazul meu ce mai conta? Blestemăţia aia era deja scrisă, nu?
    - Ei bine, vezi dacă poţi încheia afacerea, am spus.
    - Da, dar nu cred că vrem să punem în discuţie numai o singură carte, nu? Cred că...
    - Harold, ce vreau acum e să mănânc ceva de prânz.
    - Pari puţin încordat, Michael. E totul...
    - Totul e bine. Discută cu ei doar despre o carte, la care să adaugi îndulcitorul că, în ceea ce mă priveşte, voi accelera producţia. Bine?
    - Bine, a spus după una dintre pauzele sale cele mai grăitoare. Dar sper că asta nu înseamnă că nu vei onora un contract pentru trei sau patru cărţi mai târziu. Bate fierul cât e cald, ţi-aminteşti? Ăsta-i motoul campionilor.
    - Motoul campionilor e "traversează podurile doar când ajungi la ele", am spus, şi-n noaptea aceea am visat că am fost din nou la Sara Laughs.

                                                              3.

                                   În acest vis - în toate visele pe care le-am avut în toamna şi iarna aceea - păşeam în susul străzii către cabană. Stradela e o deviaţie lungă de trei kilometri prin pădure, care iese şi dă înapoi în Route 68. La fiecare dintre capete are un număr de identificare (Stradela Patruzeci şi doi, dacă are vreo importanţă), însă în caz că trebuie să chemi pompierii, nu are un nume. Nici noi, eu şi cu Jo, nu i-am atribuit unul, nici măcar între noi. Este îngustă, mai degrabă un făgaş dublu pe marginile căruia creşte timoftică şi iarba-vrăjitoarei. Când mergi la volan o auzi frecându-se de dedesubtul maşinii sau camionetei tale, şoptind ca nişte voci şterse.
    În vis, nu merg cu maşina, totuşi. Niciodată nu merg cu maşina. În vise merg pe jos.
    Copacii se înghesuie aproape de-o parte şi de alta a străzii. Cerul din ce în ce mai întunecat de deasupra capului meu nu e altceva decât o fâşie. Curând voi putea vedea strălucirea discretă a primelor stele. Apusul s-a încheiat. Greierii cântă. Cufundarii ţipă pe lac. Vietăţi mici - veveriţe cu fălci, probabil, sau poate pur şi simplu veveriţe - foşnesc prin pădure.
    Ajung apoi la un drum de acces prăfuit, ce merge în jos pe povârnişul dealului din partea mea dreaptă. E drumul nostru de acces, e marcat cu o pancartă din lemn pe care scrie SARA LAUGHS.
    Rămân în capul drumului, nu merg mai departe. Jos e cabana. E făcută numai din buşteni şi are câteva aripi nou adăugate; în spatele ei se află estacada. Are paisprezece camere în total, ridicol de multe. Ar trebui să aibă un aspect urât şi penibil, dar cumva nu are. Sara are aerul unei văduve dârze, aspectul unei doamne ce se îndreaptă implacabilă către al o sutălea an de viaţă, mişcându-se încă destul de vioi, în pofida şoldurilor cuprinse de artrită şi a genunchilor săi firavi.
    Partea din mijloc e cea mai veche, datând de prin anul 1900. Au mai fost adăugate nişte părţi în anii treizeci, patruzeci şi şaizeci. Cândva a funcţionat drept cabană de vânătoare; pentru o scurtă vreme, pe la începutul anilor şaptezeci, a servit drept cămin unui grup de hippy transcendentalişti. A fost de-a lungul vremii dată în concesie sau închiriată; proprietarii ei de la sfârşitul anilor patruzeci şi până în 1984 au fost soţii Hingerman, Darren şi Marie... apoi Marie singură, după moartea lui Darren în 1971. Singura modificare vizibilă adusă de când eram noi proprietari este micuţa antenă parabolică montată pe creasta din mijloc a acoperişului. A fost ideea Johannei şi nici măcar n-a avut ocazia să se bucure de ea.
    În spatele casei, lacul scânteiază în lumina de după apus. Drumul de acces, observ eu, e acoperit cu ace de brad şi cu crengi de copac rupte. Tufişurile ce cresc pe marginile lui s-au dezvoltat sălbatic, întinzându-şi crenguţele unul spre celălalt aidoma unor amorezi. Dacă ai trece pe acolo cu maşina, rămurelele i-ar zgâria, ţipând neplăcut, caroseria. Jos, observ eu, pe buştenii pereţilor casei principale cresc muşchi şi, prin scândurile podeţului de pe marginea drumului au pătruns trei fire de floarea-soarelui cu nişte feţe asemănătoare cu trei reflectoare. Sentimentul general pe care ţi-l inculcă nu e tocmai acela de neglijenţă, ci de părăsire.
    Se simte suflul unei brize şi răceala pe care-o dă pielii mele mă face să realizez că am transpirat. Simt miros de pin - un iz acru şi, în acelaşi timp, impecabil - şi mirosul difuz, dar cumva extraordinar de puternic, al lacului. Dark Score e unul dintre cele mai curate şi mai adânci lacuri din Maine. Până spre sfârşitul anilor treizeci a fost mai mare, ne-a spus Marie Hingerman; asta până ce Western Maine Electric, lucrând mână-n mână cu morile şi fabricile de hârtie din jurul Rumford-ului, au primit aprobare din partea statului să îndiguiască râul Gessa. Marie ne-a mai arătat şi câteva fotografii încântătoare cu nişte doamne îmbrăcate în rochii albe şi domni cu jiletci stând în nişte canoe - instantaneele astea erau din timpul primului război mondial, ne-a spus ea, şi a arătat spre una dintre femeile acelea tinere, îngheţată pentru totdeauna într-un cadru din Epoca Jazului, ţinând o vâslă de canoe ridicată în aer. "Aia-i maică-mea", a spus ea, "iar bărbatul pe care-l ameninţă cu vâsla e tata."
    Cufundari ţipând, vocile lor sunând a pierdere. Acum o pot vedea pe Venus pe cerul întunecat. Stea frumoasă, stea luminoasă, aş vrea să pot, aş vrea să am... În visele acestea întotdeauna vreau să o am pe Johanna.
    După ce-mi pun dorinţa, încerc să pornesc pe drumul de acces. Sigur că pornesc.
    Doar e casa mea, nu? Unde altundeva să merg dacă nu acasă, acum că se întunecă şi acum că foşnetul tainic din pădure pare atât mai apropiat, cât şi, cumva, mai plin de sens? Unde altundeva să pot merge? E întuneric şi-mi va fi frică să intru singur în casa întunecată (să presupunem că Sara nu e împăcată cu gândul c-a fost lăsată singură atâta timp? Să presupunem că e furioasă?), dar nu am încotro. Dacă e întrerupt curentul, voi aprinde una dintre lămpile alea pentru vremuri grele pe care le ţinem în dulăpiorul din bucătărie.
    Numai că nu pot merge. Picioarele nu vor să se mişte. Ca şi când ar şti corpul ceva ce creierul meu nu ştie despre casa de acolo. Briza se înteţeşte din nou, făcându-mi pielea de găină, şi mă întreb ce-am putut face să transpir în halul ăsta. Am fugit? Şi dacă da, spre ce am fugit? Sau de ce?
    Şi părul mi-e ud de transpiraţie; îmi stă lipit de frunte într-un ghemotoc neplăcut şi greu. Ridic mâna să-l îndepărtez şi observ că pe dosul palmei, chiar sub încheieturile degetelor, se află o tăietură superficială, destul de nouă. Uneori, tăietura asta e pe mâna dreaptă, alteori e pe stânga. Îmi spun: Dacă-i vorba de-un vis, detaliile sunt excelente.
    Întotdeauna îmi spun asta: Dacă-i vorba de-un vis, detaliile sunt excelente.
    Ăsta-i adevărul curat. Sunt detalii specifice unui romancier... dar, în vise, poate că fiecare e romancier. De unde să ştiu eu?
    Acum, Sara Laughs e doar o îngrămădire de umbre întunecate acolo jos, iar eu îmi dau seama că tot vreau să ajung acolo. Sunt o persoană care şi-a antrenat mintea să nu răspundă la comandă şi-mi imaginez prea multe lucruri care mă pot aştepta înăuntru. Un raton turbat stând ghem într-un colţ al bucătăriei. Lilieci în baie - dacă-i deranjez, vor înţesa aerul din jurul feţei mele plecate la pământ, chiţăind şi lovindu-mi obrajii cu aripile lor prăfuite. Până şi una dintre faimoasele Creaturi de Dincolo de Univers ale lui William Denbrough stă ascunsă acum sub verandă, aşteptând cu ochii ei strălucitori şi tiviţi cu puroi ca eu să mă apropii.
    - Ei bine, aici nu pot rămâne, spun cu voce tare, dar picioarele nu vor să se mişte şi se pare că voi rămâne aici, unde drumul de acces se întâlneşte cu stradela, se pare că voi rămâne aici, fie că-mi place, fie că nu.
    Acum, foşnetul din pădurea din spatele meu nu mai sună a animale mici (cele mai multe dintre ele trebuie să fi intrat deja în cuiburi sau în vizuini), ci a paşi venind spre mine. Încerc să mă întorc să văd, dar nici măcar atât nu pot face...
    ... şi aici mă trezeam de obicei. Primul lucru pe care-l făceam întotdeauna era să mă întorc pe spate, convingându-mă că am revenit la realitate prin demonstrarea faptului că încă îmi mai răspundea corpul la comenzi. Uneori - de cele mai multe ori, de fapt - mă trezeam spunându-mi: Manderley, am visat din nou Manderleyul.
    Era ceva înfricoşător în acest gând (e ceva înfricoşător şi în privinţa visului meu repetitiv, cred, a faptului că subconştientul încearcă obsesiv să scoată la lumină cine ştie ce obiect care nu se lasă dezgropat), dar aş minţi dacă aş spune şi că o parte din mine se bucura de calmul nemişcat şi văratic în care era întotdeauna învăluit visul, iar acea parte se bucura întotdeauna de durerea şi de sentimentul rău-prevestitor pe care le încercam după trezire. Era ceva exotic de ciudat în acest vis, ceva ce lipsea din viaţa mea conştientă, acum că drumul care ducea afară din tărâmul imaginaţiei mele era atât de temeinic blocat.
    Singura dată când îmi amintesc că am fost cu adevărat înspăimântat (şi trebuie să vă spun că nu am sută la sută încredere în nici una dintre aceste amintiri, fiindcă de foarte multă vreme ele au părut că nici nu există) a fost când m-am trezit într-o noapte vorbind destul de limpede în întunericul dormitorului: "E ceva în spatele meu, nu-i da voie să mă prindă, e ceva în pădure, te rog nu-i da voie să mă prindă." Nu m-au înspăimântat cuvintele în sine, cât tonul pe care au fost ele rostite. Era vocea unei persoane aflate chiar la graniţa panicii şi nici măcar nu părea a fi propria mea voce.
    Cu două zile înaintea Crăciunului lui 1997, am mai făcut un drum la Fidelity Union, unde directorul băncii m-a mai însoţit o dată spre seiful meu, prin catacombele îmbăiate în lumină fluorescentă. Pe când coboram scările împreună, el m-a asigurat (pentru a douăsprezecea oară, cel puţin) că soţia lui era un mare fan al operei mele, că-mi citise toate cărţile, că nu se mai sătura. Pentru a douăsprezecea oară (cel puţin) i-am răspuns că nu-mi mai rămâne altceva de făcut acum decât să-l prind pe el în mrejele mele. A răspuns cu obişnuitul său chicot. Mi-am spus că acest des repetat schimb de replici este un fel de "împărtăşanie a bancherului".
    Domnul Quinlan şi-a introdus cheia în Slotul A şi a răsucit-o. Apoi, la fel de discret ca un codoş ce şi-a condus clientul la patul prostituatei, a plecat. Am introdus şi eu cheia mea în Slotul B, am răsucit-o şi-am deschis sertarul. Părea foarte mare acum.
    Singura cutie pentru manuscrise rămasă părea că se ghemuise speriată în colţul cel mai îndepărtat, precum un căţeluş abandonat ai cărui părinţi au fost ridicaţi de hingheri şi apoi gazaţi.
    Promisiune stătea scris pe capac, cu litere mari şi negre. De-abia dacă-mi aminteam despre ce era vorba în blestemata asta de poveste.
    L-am apucat pe călătorul ăsta prin timp din anii optzeci şi-am trântit uşa seifului.
    Nu mai rămăsese acum nimic acolo decât praful.
    Dă-mi aia-napoi, şuierase Jo ca un şarpe în visul meu - era prima dată când mă gândeam la asta în câţiva ani buni. Dă-mi aia-napoi, e cartea mea de omorât timpul.
    - Am terminat, domnule Quinlan, am strigat.
    Vocea mi-a răsunat în urechi dură şi tremurată, însă domnul Quinlan a părut că nu sesizează nimic... sau poate că era discret. Nu puteam fi eu singurul client, la urma urmei, care găsea că vizitele la această versiune financiară a cimitirului memorial de la Forest Lawn îl sau o consumă emoţional.
    - Chiar o să citesc una dintre cărţile dumneavoastră, a spus el, aruncând scurt şi involuntar o privire la cutia din mâna mea (probabil că aş fi putut aduce o servietă în care s-o pun, dar niciodată nu-mi luam cu mine una în acele expediţii). De fapt, cred că voi trece asta pe lista lucrurilor de făcut pentru anul viitor.
    - Aşa să faceţi, am spus: Chiar aşa să faceţi, domnule Quinlan.
    - Mark, a spus el. Vă rog.
    Şi asta a mai spus-o înainte.
    Am compus două scrisori, pe care le-am introdus apoi în cutia cu manuscrisul înainte să-l trimit cu Federal Express-ul. Pe amândouă le-am scris la calculatorul pe care corpul meu mă lăsa să-l folosesc, atâta vreme cât alegeam funcţia Note Pad. Doar deschizând Word Şase se declanşau furtunile. N-am încercat niciodată să scriu un roman folosind funcţia Note Pad, conştient fiind că, dacă aş face asta, aş pierde probabil şi această funcţie... ca să nu mai mai vorbesc de posibilitatea de a juca scrabble şi de a face rebusuri pe aparatul ăla. Am încercat de vreo două ori să scriu de mână, dar am avut parte de-un insucces spectaculos. Problema nu era ceea ce am numit eu cândva "timiditatea faţă de ecran", mi-am dovedit singur asta.
    Unul dintre mesaje era pentru Harold, celălalt pentru Debra Weinstock, iar amândouă spuneau cam acelaşi lucru: aici e romanul cel nou, Promisiunea lui Helen, sper să-ţi placă la fel de mult ca şi mie, dacă pare puţin necizelat e pentru că a trebuit să lucrez mult peste program ca să-l pot termina atât de repede, Crăciun fericit, Hanukkah fericit, Erin Go Bragh, ne daţi ori nu ne daţi, sper să-ţi dea cineva un nenorocit de ponei.
    Am stat aproape o oră la poştă, la o coadă formată din nişte oameni fără stare, cu priviri mânioase (Crăciunul e o perioadă atât de lipsită de griji şi de orice presiune - asta-mi place la el), ţinând sub braţul stâng Promisiunea lui Helen şi în mâna dreaptă un exemplar din The Charm School al lui Nelson DeMille. Am citit aproape cincizeci de pagini înainte să-mi încredinţez ultimul roman nepublicat unei funcţionare ce părea că se grăbeşte. Când i-am urat Crăciun fericit, a tresărit şi n-a spus nimic.

                                                    CAPITOLUL PATRU
                                                                1.

                                   Când am intrat pe uşă, telefonul suna. Era Frank Arlen, dorind să ştie dacă mi-ar plăcea să-mi petrec la el Crăciunul. Să-l petrec cu ei, de fapt; veneau toţi fraţii lui şi familiile lor.
    Am fost gata să-i spun nu - ultimul lucru de care aveam nevoie era un Crăciun nebunesc în stil irlandez, unde toată lumea bea whisky şi deplânge moartea lui Jo, în vreme ce poate două duzini de copii cu muci la nas se târăsc pe podea - şi m-am auzit spunând că vin.
    Frank a părut la fel de surprins ca şi mine, dar sincer încântat.
    -  Fantastic! a strigat el. Când poţi ajunge?
    Eram în holul de la intrare, apa îmi picura de pe galoşi pe gresie şi de unde mă aflam mă puteam uita prin arcadă în sufragerie. Nu aveam brad de Crăciun; nu mă mai deranjasem să împodobesc vreunul după moartea lui Jo. Încăperea părea atât moartă, cât şi prea mare pentru mine... o adevărată pistă pentru patinatori cu rotile.
    - Am fost plecat să fac nişte cumpărături, am spus. Ce zici dacă arunc nişte chiloţi într-o geantă, mă urc la loc în maşină şi vin spre sud cât încă mai e cald motorul?
    - Nemaipomenit, a spus Frank fără să ezite o clipă. Putem ţine o seară a burlacilor înainte să înceapă să sosească Fiii şi Fiicele Malden-ului de est. Îţi torn în pahar imediat ce pun jos receptorul.
    - Atunci, cred c-ar fi bine s-o pornesc la drum, am spus.
    Aceea a fost de departe cea mai bună sărbătoare de când murise Johanna.
    Singura sărbătoare bună, cred. Vreme de patru zile am fost membru de onoare al familiei Arlen. Am băut prea mult, am toastat în amintirea Johannei de prea multe ori... şi am ştiut, cumva, că ea ar fi bucuroasă să ştie că fac toate astea. Doi bebeluşi au salivat pe mine, un câine s-a urcat în patul meu în toiul nopţii şi cumnata lui Nicky Arlen s-a dat uşor la mine în seara de după Crăciun, când m-a surprins singur în bucătărie, pregătindu-mi un sandviş cu carne de curcan. Am sărutat-o pentru că era limpede că asta voia, şi o mână aventuroasă (sau poate că "neascultătoare" e cuvântul potrivit) m-a apucat pentru o clipă de undeva de unde numai eu m-am mai apucat în ultimii trei ani şi jumătate. A fost un şoc pentru mine, dar nu unul absolut neplăcut.
     N-am mers mai departe - într-o casă plină de Arleni şi cu Susy Donahue încă nedivorţată oficial (asemenea mie, şi ea a fost membru de onoare al familiei Arlen de Crăciunul acela), cu greu aş fi putut merge -, dar mi-am spus că sosise timpul să plec... asta doar dacă nu voiam să gonesc cu mare viteză pe-o stradă îngustă care cel mai probabil se sfârşea într-un perete din cărămidă. Am plecat pe douăzeci şi şapte, foarte fericit că venisem, şi l-am îmbrăţişat puternic pe Frank când stăteam lângă maşina mea. Pentru patru zile nu m-am gândit deloc că nu mai rămăsese nimic altceva în seiful de la Fidelity Union decât praful şi pentru patru zile am dormit neîntors până la ora opt dimineaţa, trezindu-mă uneori cu dureri de stomac şi cu migrene de mahmureală, dar niciodată în toiul nopţii, repetându-mi în gând:
    Am visat din nou Manderleyul.
    M-am întors la Derry simţindu-mă împrospătat şi înnoit.
   Zorii primei zile a lui 1998 au fost limpezi, şi răcoroşi, şi nemişcaţi şi frumoşi. M-am ridicat din pat, am făcut un duş, apoi am rămas la fereastra dormitorului bând cafea.
    Mi-am dat brusc seama - cu toată puterea şi simplitatea faptului că sus înseamnă deasupra capului şi jos înseamnă sub picioare - că acum aş putea scrie. Era un an nou, ceva se schimbase şi, dacă voiam, acum puteam scrie. Piatra se rostogolise.
    Am intrat în camera de lucru, m-am aşezat la calculator şi l-am deschis. Inima îmi bătea normal, nu aveam transpiraţie pe frunte sau pe ceafă şi palmele-mi erau calde.
    Am deschis meniul principal, cel pe care-l primeşti dacă apeşi pe mărul Macintosh, şi acolo era vechiul meu amic Word Şase. Am dat clic pe el. A apărut logo-ul cu stiloul şi pergamentul şi atunci, dintr-o dată, n-am mai putut respira. Mi se părea că-mi cuprinseseră pieptul nişte chingi de fier.
    M-am împins de la birou, trăgând cu degetele disperat de gulerul puloverului pe care-l purtam. Roţile scaunului s-au agăţat într-un covoraş - una dintre cumpărăturile de ocazie ale lui Jo în ultimul ei an de viaţă - şi m-am răsturnat pe spate. Am lovit podeaua cu capul şi singurul lucru pe care l-am văzut a fost o trombă de scântei aprinse împrăştiindu-du-se în faţa ochilor mei.
    Cred că am fost norocos că nu am leşinat, dar cred că adevăratul meu noroc din dimineaţa noului an 1998 e că am căzut aşa cum am căzut. Dacă m-aş fi împins doar de la birou şi aş fi continuat să văd logo-ul acela - şi hidosul ecran alb care urma după el -, cred că aş fi murit sugrumat.
    Când m-am ridicat în picioare anevoie, eram măcar în stare să respir. Mi se părea că respir printr-un pai şi la fiecare inhalare auzeam un sunet ciudat, ascuţit, însă respiram. M-am împleticit până în baie şi am vomitat în chiuvetă atât de puternic, încât am stropit oglinda cu vomă. Mi s-a înceţoşat vederea şi mi s-au muiat genunchii. De data asta m-am lovit la frunte, izbind-o de marginea chiuvetei, şi, deşi nu sângeram de la ceafă (spre prânz aveam acolo un cucui foarte serios, totuşi), fruntea, îmi sângera puţin. Această din urmă lovitură mi-a lăsat mai târziu o urmă purpurie, despre care, desigur, am minţit apoi, spunându-le celor care m-au întrebat că m-am izbit de uşa de la baie în crucea nopţii, prostul de mine, asta ar trebui să te-nveţe minte să nu te mai trezeşti la ora două noaptea fără să aprinzi o veioză.
    Când mi-am recăpătat complet cunoştinţa (dacă există aşa ceva), eram încovrigat pe pardoseală. M-am ridicat, am dezinfectat tăietura de la frunte şi am şezut pe marginea căzii cu capul în pământ până ce-am fost sigur că mă pot ridica. Am şezut acolo cincisprezece minute, cred, şi, în acest interval, am ajuns la concluzia că, în lipsa unui miracol, cariera mea s-a încheiat. Harold va ţipa în agonie şi Debra va geme a neîncredere, dar ce puteau ei face? Să trimită la mine Poliţia Editorială? Să mă ameninţe cu Gestapoul Clubului Cartea Lunii? Chiar de-ar fi putut, la ce-ar fi ajutat?
    Nu poţi scoate sevă din cărămidă sau sânge din piatră seacă. În lipsa unei recuperări miraculoase, viaţa mea de scriitor se încheiase.
    Şi dacă-i aşa? m-am întrebat.
    Ce-ţi rămâne de făcut în viitorii patruzeci de ani, Mike? În patruzeci de ani poţi juca o grămadă de scrabble, poţi merge într-o grămadă de Croaziere Rebusistice, poţi bea o grămadă de whisky. Dar îţi ajunge asta? Cu ce altceva mai vrei să-ţi umpli anii care ţi-au rămas de trăit?
    Nu voiam să mă gândesc la asta, nu atunci. Următorii patruzeci de ani îşi puteau avea singuri de grijă; eu eram fericit şi numai să trec de ziua Anului Nou din 1998.
    Când am simţit că mă pot controla, am intrat înapoi în birou, mi-am târşâit picioarele spre calculator cu ochii ferm ţinuţi în podea, am dibuit după butonul potrivit şi am închis maşinăria. Poţi strica programul închizând astfel calculatorul, dar, dată fiind situaţia, nu mi s-a părut că asta are vreo importanţă.
    În noaptea aceea am visat din nou că merg la vremea crepusculului pe Stradela Patruzeci şi unu, cea care duce la Sara Laughs; mi-am pus din nou o dorinţă uitându-mă la steaua de seară, în vreme ce cufundarii ţipau pe lac, şi am simţit din nou o prezenţă în pădurea din spate, ceva apropiindu-se chiar mai mult. Se părea că vacanţa mea de Crăciun se încheiase.

                                                               2.

                                   Iarna aceea a fost  o iarnă grea, friguroasă, cu multă zăpadă, iar în februarie, o epidemie de gripă i-a răpus pe mulţi dintre bătrânii din Derry. I-a doborât aşa cum doboară un vânt puternic copacii bătrâni după o furtună cu gheaţă. Pe mine m-a ocolit.
    În iarna aceea n-am suferit nici măcar de-o răceală uşoară.
    În martie, am luat avionul spre Providence şi am participat la Campionatul de Rebus Will Weng din Noua Anglie. M-am clasat pe locul patru şi am câştigat cincizeci de dolari. Am înrămat cecul şi l-am atârnat pe perete în sufragerie. Cândva, aproape toate Certificatele mele de Triumf înrămate (asta e exprimarea lui Jo; toate expresiile bune îi aparţin lui Jo, aşa mi se pare) erau agăţate pe pereţii biroului, dar, în luna martie a anului 1998, nu prea mai intram acolo. Când voiam să joc scrabble împotriva calculatorului sau să rezolv un rebus gigant, foloseam PowerBook-ul şi şedeam la masa din bucătărie.
    Mi-amintesc că am stat acolo într-o zi, am deschis meniul principal al PowerBook-ului, am mers în jos către programul de rebusuri... apoi am coborât cursorul mai jos, până ce l-a evidenţiat pe vechiul meu amic, Word Şase.
    Nu m-a năpădit atunci frustrarea sau o furie impotentă, fără scop (încercasem de multe ori amân două aceste sentimente de când terminasem Cădere liberă), ci tristeţe şi o tânjire simplă. Să mă uit la icoana programului Word Şase a fost dintr-o dată ca şi când m-aş uita la fotografiile cu Jo pe care le ţineam în permanenţă în portmoneu.
    Când le studiam pe acestea, îmi spuneam uneori că mi-aş vinde sufletul nemuritor ca s-o am iarăşi lângă mine... şi, în acea zi de martie, mi-am spus că aş fi în stare să-mi vând sufletul numai să mai pot scrie iarăşi o poveste.
    Ce mai aştepţi, atunci: încearcă, mi-a şoptit o voce. Poate că s-au schimbat lucrurile.
    Doar că nimic nu se schimbase şi ştiam asta. Aşa că, în loc să deschid Word Şase, am dus icoana spre coşul de gunoi din colţul drept de jos al ecranului şi l-am aruncat. Salutare, vechi amic.

                                                             3.

                                      Debra Weinstock m-a sunat de multe ori în iarna aceea, cel mai adesea cu veşti bune. La începutul lui martie m-a anunţat că Promisiunea lui Helen a fost aleasă de clubul de carte Literary Guild ca a doua recomandare pentru luna august, cealaltă carte fiind un thriller juridic scris de Steve Martini, un alt veteran al segmentului opt-cincisprezece al listei de best-seller-uri a revistei Times.
    Iar editorul meu pentru Marea Britanie, a spus Debra, o adora pe Helen, era sigur că va fi "cartea mea de răsunet".
    (Vânzările mele în Marea Britanie au fost întotdeauna slabe.)
    - Promisiunea e într-un fel o nouă direcţie pentru tine, a spus Debra. Nu crezi?
    - Am avut şi eu impresia asta, m-am confesat şi m-am întrebat cum ar reacţiona Debbie dacă i-aş spune că romanul noii mele direcţii a fost scris cu aproape doisprezece ani în urmă.
    - Are... nu ştiu... un fel de maturitate.
    - Mulţumesc.
    - Mike? Cred că se întrerupe legătura. Nu te-aud prea bine.
    Sigur că nu mă auzea. Mă muşcam de mână ca să nu izbucnesc în râs. Acum, cu grijă, am scos-o din gură şi am examinat urmele lăsate de dinţi.
    - E mai bine?
    - Da, cu mult. Aşadar, despre ce-i cea nouă? Dă-mi un indiciu.
    - Ştii răspunsul la asta, puştoaico.
    Debra a râs.
    - "Va trebui să citeşti cartea ca să afli, Josephine", a spus ea. Corect?
    - Da, doamnă.
    - Păi, ţine-o tot aşa. Amicii tăi de la Putnam sunt înnebuniţi de felul cum te autodepăşeşti.
    Am spus rămas bun, am închis telefonul şi apoi am râs bezmetic pentru aproape zece minute. Am râs până ce mi-au dat lacrimile. Aşa-s eu, însă. Întotdeauna mă autodepăşesc.
    În acest răstimp am fost de acord să fac şi un interviu telefonic cu un redactor de la Newsweek, care voia să scrie un articol despre Noul Val Gotic American (orice ar însemna asta, dincolo de o exprimare care ajută la vinderea altor câteva exemplare de revistă) şi să primesc vizita unui intervievator de la Publishers Weekly care voia să publice textul chiar înainte de apariţia Promisiunii lui Helen.
    Am fost de acord cu acestea fiindcă amândouă păreau inofensive, genul de interviuri pe care le poţi oferi prin telefon în vreme ce îţi citeşti corespondenţa. Iar Debra a fost încântată de gestul meu, fiindcă de obicei refuz genul acesta de publicitate. Urăsc partea asta a meseriei, întotdeauna am urât-o, mai cu seamă iadul discuţiilor televizate în direct, unde nimeni nu ţi-a citit blestemata de carte şi prima întrebare este întotdeauna: "De unde Dumnezeu găseşti ideile astea trăsnite?" Să-ţi faci reclamă e ca şi când ai merge să cinezi la un local chinezesc în care se serveşte sushi şi unde tu eşti de fapt sushi-ul. A fost, deci, minunat să trec de etapa asta şi să am şi sentimentul că i-am dat Debrei nişte veşti bune pe care să le poată ea da mai departe şefilor ei. "Da", va putea ea spune, "încă-i dă mâncărimi publicitatea, dar l-am convins să facă vreo două chestii."
    De-a lungul acestor evenimente, au continuat şi visele mele cu Sara Laughs - nu în fiecare noapte, dar în fiecare a doua sau a treia, fără ca eu să mă gândesc la ele vreodată în timpul zilei. Mi-am rezolvat rebusurile, mi-am cumpărat o chitară acustică şi am început să învăţ să cânt la ea (n-aveam, totuşi, niciodată să fiu invitat să cânt în turneu cu Patty Loveless sau cu Alan Jackson), am scanat în fiecare zi din priviri pagina mare cu necrologuri din Derry News în căutarea unor nume cunoscute. Cu alte cuvinte, am moţăit aproape tot timpul în picioare.
    Ce a pus capăt la toate a fost un telefon de la Harold Oblowski la nu mai mult de trei zile după ce-mi spusese Debra despre clubul de carte. Afară era furtună - un fenomen de ninsoare-transformându-se-în-zloată, care s-a dovedit a fi ultima şi cea mai mare răbufnire a iernii. Pe la jumătatea serii, curentul electric avea să se întrerupă în tot Derry-ul, dar, când m-a sunat Harold la cinci după-amiaza, situaţia doar începuse să se înrăutăţească.
.............................................................................