O mână de oase, Stephen King

.................................................................................
                                              3-11


                    - Unde locuiți, doamnă...?
    - Devore, a spus. Sunt Mattie Devore.
    A schimbat poziţia copilului şi a întins o mână. Am strâns-o. Era o dimineaţă călduţă şi, spre mijlocul după-amiezii, avea să fie foarte cald - o vreme numai bună de mers la plajă -, însă degetele pe care le-am atins erau reci ca gheaţa.
    - Locuim chiar acolo.
    A arătat cu degetul către intersecţia din care ieşise Scout-ul şi am observat - surpriză, surpriză - o rulotă dublă parcată într-un crâng de pini la vreo şaizeci de metri în susul drumului de legătură. Wasp Hill Road se chema, mi-am amintit. Era lung cam de opt sute de metri şi lega Route 68 de apă - de ceea ce era cunoscut sub numele de Middle Bay. Ah, da, doctore, acum încep să-mi amintesc totul. Fac încă o dată pe protectorul din Dark Score. Specialitatea mea e să salvez copiii.
    Totuşi, m-am simţit uşurat să văd că locuia în apropiere - la mai puţin de patru sute de metri de locul unde maşinile noastre ascultătoare stăteau parcate spate la spate, aproape atingându-se - iar când m-am gândit mai bine, avea şi logică: un copil atât de mic cum era frumoasa de pe plaja însorită n-avea cum să fi mers mult pe jos... deşi se arătase cât se poate de hotărâtă s-o facă. Mi-am spus că paloarea mamei e o dovadă chiar şi mai peremptorie a hotărârii fiicei. Eram bucuros că sunt prea bătrân să fiu unul dintre viitorii ei iubiţi; avea să-i facă în timpul liceului şi al facultăţii să se dea peste cap pentru ea. Să facă triplu salturi morale, cel mai probabil.
    Ei bine, în timpul liceului, cel puţin. Fetele care locuiesc în lotul pentru rulote al oraşului nu merg la facultate, de regulă, decât dacă primesc o bursă în atletism sau în domeniul tehnologiei agricole. Şi nu o va face să se dea peste cap decât până când va veni în mare viteză băiatul potrivit (sau, mai probabil, cel nepotrivit) de după Marea Curbă a Vieţii şi-o va doborî la pământ pe autostradă, în tot acest timp ea neştiind că eşti la fel de expus pericolului şi dacă nu calci pe lângă linia albă demarcatoare. Apoi, întregul ciclu se va repeta.
    Christoase mare, Noonan, încetează, mi-am spus. Nu are decât trei ani şi tu i-ai pus deja trei copii în cârcă, doi având impetigo şi unul fiind retardat.
    - Mulţumesc mult de tot, a repetat Mattie.
    - Nu face nimic, am spus şi am ciupit-o de nas pe fetiţa cea mică.
    Deşi încă mai avea obrajii uzi de lacrimi, mi-a răspuns cu un surâs destul de voios.
    - E o fetiţă foarte vorbăreaţă.
    - Foarte vorbăreaţă şi foarte încăpăţânată.
    Acum, Mattie chiar o abţigui uşor pe fiica ei, însă copila nu se feri, nu dădu niciun semn că scuturatul sau lovitul ar fi fost la ordinea zilei. Din contră, zâmbetul ei se lărgi. Mama ei îi zâmbi înapoi. Şi, da, - o dată ce treceai de aspectul ei îngălat, era o femeie extrem de frumoasă. Pune-o să poarte o rochie de tenis la Clubul Country din Castle Rock (unde era posibil să nu ajungă niciodată, poate doar în calitate de menajeră sau de chelneriţă) şi va fi poate mai mult decât frumoasă. O Grace Kelly în tinereţe, poate. Apoi şi-a întors din nou privirea spre mine, ochii ei fiind foarte mari şi serioşi.
    - Nu sunt o mamă rea, domnule Noonan, a spus ea.
    Am tresărit, auzindu-mi numele rostit de ea, însă a fost doar ceva de moment.
    Avea vârsta potrivită, la urma urmei, iar cărţile mele i-ar fi făcut probabil mai mult bine decât să-şi petreacă după-amiezile uitându-se la General Hospital şi la One Life to Live. Puţin mai mult, în orice caz.
    - Ne-am certat cu privire la când să mergem la plajă. Eu voiam să agăţ hainele, să prânzim şi să mergem după-amiaza. Kyra voia...
    S-a întrerupt.
    - Ce? Ce-am spus?
    - O cheamă Kia? Am...
    Înainte să mai pot spune ceva, s-a întâmplat cel mai extraordinar lucru: gura îmi era plină de apă. Atât de plină că m-am panicat pentru o clipă, aşa cum se întâmplă când înoţi în ocean şi un val îţi umple gura cu apă şi te forţează s-o înghiţi. Doar că n-am simţit acum un gust sărat; era ceva rece şi proaspăt, cu un gust vag metalic, ca de sânge.
    Mi-am întors capul într-o parte şi am scuipat. M-am aşteptat să-mi curgă din gură un şuvoi de apă - un şuvoi aşa cum iese câteodată din gura unei persoane căreia i-ai făcut respiraţie gură la gură când era pe punctul să se înece. A ieşit însă doar ceea ce iese de obicei când scuipi într-o zi caniculară: un gogoloi mic şi albicios. Iar senzaţia aceea a dispărut chiar înainte ca gogoloiul mic şi albicios să ajungă în praful de pe marginea drumului. Într-o clipă a dispărut, ca şi când n-ar fi existat niciodată.
    - Omu' ăla a scuipat, a spus fetiţa pe şleau.
    - Scuze, am spus eu.
    Mai eram şi năucit. Pentru Dumnezeu, ce fusese asta?
    - Cred că am avut o reacţie întârziată.
    Mattie părea îngrijorată, ca şi când aş fi avut optzeci şi nu patruzeci de ani. Mi-am spus că, pentru o fată de vârsta ei, patruzeci înseamnă, de fapt optzeci.
    - Vreţi să veniţi acasă la noi? Vă pot da un pahar cu apă.
    - Nu, mă simt bine acum.
    - Bine. Domnule Noonan... nu vreau să spun decât că nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva înainte. Agăţam cearşafuri la uscat... ea era înăuntru, se uita la un episod din Mighty Mouse la video... apoi, când am intrat să mai iau nişte cleme...
    S-a uitat la fetiţă, care nu mai zâmbea. Era greu s-o faci acum să te înţeleagă. Ochii ei erau mari şi gata să se umple de lacrimi.
    - Dispăruse. Am crezut pentru o clipă că mor de frică.
    Gura copilului a început atunci să tremure şi ochii i s-au umplut la ţanc. A început să lăcrimeze. Mattie a mângâiat-o pe păr, până ce căpşorul fetiţei s-a lipit de bluza ei lălâie cumpărată de la Kmart.
    - E-n regulă, Ki, a spus ea. S-a rezolvat cu bine totul de data asta, dar nu ai voie să ieşi pe şosea. E periculos. Tot soiul de animăluţe mici sunt lovite de maşini pe şosea, iar tu eşti un animăluţ mic. Cel mai scump animăluţ din lume.
    A plâns şi mai tare. Era sunetul obosit al unui copil care avea nevoie de-un somn bun înainte să treacă la alte aventuri, înainte să meargă pe plajă sau oriunde altundeva.
    - Kia lea, Kia lea, suspina ea cu buzele lipite de gâtul mamei sale.
    - Nu, iubiţel, Kia are doar trei ani, a spus Mattie şi dacă mai întreţineam vreun gând că ar fi o mamă rea, atunci s-au topit toate: Sau poate că se topiseră deja - la urma urmei, copilul era rotofei, îmbujorat, bine întreţinut şi fără nicio vânătaie.
    La un anumit nivel, lucrurile acestea au fost înregistrate. La un altul, încercam să mă împac cu lucrul ciudat ce tocmai avusese loc şi cu lucrul la fel de ciudat pe care mi se păruse că-l aud - fetiţa pe care o dusesem în braţe din mijlocul şoselei purta numele pe care plănuiam noi să-l dăm copilului nostru, dacă se dovedea că acesta e o fată.
    - Kia, am spus; m-am minunat, de fapt.
    Ca şi când atingerea mea ar fi putut-o sparge, am mângâiat-o cu fereală pe cap. Părul ei era cald de la soare şi catifelat.
    - Nu, a spus Mattie. Mai bine de-aşa nu şi-l poate spune deocamdată. Kyra, nu Kia. E din greceşte. Înseamnă "ca o doamnă". (Şi-a schimbat poziţia, puţin conştientă de ceea ce face.) L-am ales dintr-o carte cu nume pentru copii. Cât am fost gravidă, m-am cam transformat în Oprah. E mai bine decât să-ţi pierzi minţile, zic eu.
    - E-un nume frumos, am spus. Şi nu cred că eşti o mamă rea.
    Atunci mi-a trecut prin minte o poveste pe care o spusese Frank Arlen în timpul uneia dintre mese le de Crăciun - era despre Petie, cel mai mic dintre fraţi, iar Frank îi făcuse pe toţi cei de la masă să se prăpădească de râs. Chiar şi Petie, care susţinuse că nu-şi aminteşte nimic despre acel incident, râsese până ce-i curseseră lacrimile pe obraji.
    De un Paşte, a spus Frank, când Petie avea în jur de cinci ani, părinţii i-au dus la o vânătoare de ouă. Aceştia ascunseseră mai bine de o sută de ouă fierte şi vopsite în culori prin jurul casei în seara de dinainte, după ce-i duseseră pe copii la bunici. Cu toţii au avut parte de o dimineaţă de Paşte tradiţională, asta până ce şi-a ridicat Johanna privirea în sus de la pământ, unde-şi număra ouăle găsite, şi a ţipat. Acolo era Petie, care se plimba nepăsător pe bordura peretelui de la etajul al doilea din spatele casei, la o distanţă de cel puţin doi metri de curtea pavată cu ciment.
    Domnul Arlen îl salvase pe Petie în vreme ce restul familiei stătea jos, ţinându-se unul pe altul de mână, paralizaţi de oroare şi fascinaţie. Doamna Arlen tot repetase Ave Maria ("atât de des, că semăna cu una dintre veveriţele de pe discul ăla vechi cu «Doctorul vrăjitoare»", spusese Frank, râzând mai tare ca niciodată) până ce dispăruse soţul ei înapoi prin geamul de la dormitor cu Petie în braţe. Atunci căzuse leşinată la pământ, spărgându-şi nasul. Când i se ceruse o explicaţie, Petie le spusese că voia să vadă dacă nu sunt ouă în burlan.
    Presupun că fiecare familie are câte o astfel de poveste; felul în care au supravieţuit toţi Petie şi toate Kyra din lume e un argument convingător - în gândirea părinţilor, cel puţin - al existenţei lui Dumnezeu.
    - Am fost atât de speriată, a spus Mattie, părând iarăşi că are paisprezece ani.
    Cincisprezece, cel mult.
    - Dar s-a terminat, am spus. Iar Kyra nu va mai ieşi pe şosea altă dată. Nu-i aşa, Kyra?
    Fetita şi-a scuturat capul pe umărul mamei ei fără să-l ridice. Aveam o bănuială că probabil va adormi înainte ca Mattie s-o ducă înapoi la rulotă.
    - Nici nu ştiţi cât de ciudate sunt toate astea pentru mine, a spus Mattie. Unul dintre scriitorii mei preferaţi vine de nicăieri şi-mi salvează copilul. Ştiam că aveţi o casă în TR, casa aia mare din buşteni pe care toată lumea o numeşte Sara Laughs, dar lumea vorbeşte că n-aţi mai venit pe-aici de când v-a murit soţia.
    - N-am venit pentru multă vreme, am spus. Dacă Sara ar fi soţia şi nu casa mea, s-ar putea spune că acum acordăm mariajului nostru o a doua şansă.
    A zâmbit discret, apoi şi-a recăpătat seriozitatea.
    - Vreau să vă cer ceva. O favoare.
    - Spune.
    - Să nu vorbiţi despre ce s-a întâmplat. Nu-i un moment bun pentru Ki şi pentru mine.
    - De ce nu?
    Şi-a muşcat buza şi-a părut că vrea să răspundă la întrebare - una pe care n-aş fi pus-o, de-aş mai fi avut o clipă de gândire -, după care a scuturat din cap.
    - Pur şi simplu nu e. Şi v-aş fi foarte recunoscătoare dacă n-aţi spune în oraş ce s-a întâmplat aici. Mai recunoscătoare decât v-aţi putea închipui.
    - Nicio problemă.
    - Vorbiţi serios?
    - Sigur. Eu nu sunt de fapt altceva decât un locuitor de vară care n-a mai dat pe-aici de multă vreme... ceea ce înseamnă că nu prea am cu cine să vorbesc.
    Era Bill Dean, desigur, dar îmi puteam ţine gura în preajma lui. Nu că el n-ar şti despre ce e vorba. Dacă doamna asta mică era de părere că nu vor afla localnicii de încercarea fiicei ei de a ajunge la plajă pe jos, se minţea singură.
    - Cred că am fost, însă, văzuţi deja. Uită-te la garajul lui Brooksie. Uită-te cu coada ochiului, nu te holba.
    A făcut asta şi a suspinat. Doi bătrâni stăteau pe macadamul unde odată ca niciodată fuseseră pompele pentru benzină. Unul dintre ei era foarte posibil să fie Brooksie însuşi; mi se părea că văd rămăşiţele părului său roşcat, răzleţ, care-l făcuse întotdeauna să semene cu o versiune locală a clovnului Bozo. Celălalt, destul de bătrân să-l facă pe Brooksie să pară un flăcău tras prin inel, se sprijinea p capătul aurit al unui baston într-o manieră de viclenie stranie.
    - N-am ce să le fac, a spus ea, părând deprimată. Nimeni nu are ce să le facă. Cred că ar trebui să mă socotesc norocoasă că-i sărbătoare şi numai ei de sunt de faţă.
    - Pe deasupra, am spus, probabil că nici n-au văzut prea mult.
    Afirmaţie care ignora două lucruri: primul, că trecuseră pe lângă noi vreo şase maşini şi camionete cât stătuserăm aici, şi al doilea, că, indiferent de ce n-au văzut, Brooksie şi cu prietenul lui mai în vârstă, vor fi mai mult decât fericiţi să umple golul cu înflorituri.
    Pe umărul lui Mattie, Kyra a scos un sforăit ca o doamnă. Mattie s-a uitat la ea şi i-a oferit un zâmbet plin de regret şi dragoste.
    - Îmi pare rău că a trebuit să ne întâlnim în nişte circumstanţe care mă fac să par o nechibzuită, fiindcă într-adevăr sunt un mare fan. Mi-au spus la librăria din Castle Rock că vă pregătiţi să scoateţi o carte nouă vara asta.
    Am aprobat din cap.
    - Se cheamă Promisiunea lui Helen.
    Ea a zâmbit.
    - Bun titlu.
    - Mulţumesc. Ai face bine să-ţi duci prietena acasă înainte să-ţi rupă braţul.
    - Mda.
    Unii oameni au un adevărat fler pentru a pune întrebări stânjenitoare, nelalocul lor, fără să vrea - seamănă într-un fel cu talentul de a te tot lovi de uşi. Şi eu fac parte din tribul ăsta şi, însoţind-o spre uşa pasagerului de la Scout, am găsit o întrebare bună. Şi, totuşi, era greu să mă învinuiesc prea vehement. Văzusem, la urma urmei, verigheta de pe degetul ei.
    - Îi vei spune soţului tău?
    Zâmbetul i-a rămas pe buze, însă a pălit cumva. Şi s-a micşorat. Dacă s-ar putea şterge o întrebare gata rostită aşa cum poţi şterge o propoziţie atunci când scrii o poveste, aş fi făcut-o.
    - A murit în august anul trecut.
    - Îmi pare rău, Mattie. Eu deschid gura, tu introduci pumnul.
    - N-aveaţi de unde şti. O fată de vârsta mea nici măcar n-ar trebui să fie căsătorită, nu-i aşa? Iar dacă e, soţul ei se presupune că-i în armată sau ceva.
    Pe locul de lângă şofer se afla un scăunel roz pentru copii - cumpărat probabil tot de la Kmart. Mattie a încercat s-o aşeze pe Kyra în el, însă se vedea clar că-i vine greu. Am făcut un pas spre ea s-o ajut şi, pentru o clipă doar, întinzându-mă pe lângă ea să prind de un picioruş grăsuţ, dosul palmei mele s-a atins de sânul ei. Nu putea face un pas în spate, ar fi riscat s-o scape pe Kyra pe covoraşul de la picioare, însă mi-am dat seama că a simţit atingerea. E mort soţul meu, nu-i o ameninţare, aşa că scriitorul cel mare şi tare crede că-i în regulă să pipăie şi el ceva într-o dimineaţă călduroasă de vară. Iar eu ce-i puteam spune? Domnul Mare şi Tare mi-a luat copilul din şosea, salvându-i probabil viața. Nu, Mattie, poate că am patruzeci de ani şi merg spre o sută, însă nu încercam să pipăi şi eu ceva.
    Numai că nu-i puteam spune asta; n-ar fi făcut decât să înrăutăţească lucrurile. Am simţit că îmi ard puţin obrajii.
    - Câţi ani ai, de fapt? am întrebat, după ce reuşiserăm să punem copilul în scăunel şi eram la o distanţă comodă unul de celălalt.
    S-a uitat circumspectă la mine. Obosită sau nu, îşi recăpătase acum controlul.
    - Destul de mulţi să-mi dau seama în ce situaţie mă aflu.
    Şi-a întins mâna spre mine.
    - Mulţumesc din nou, domnule Noonan. Dumnezeu v-a trimis chiar la momentul potrivit.
    - Nah, Dumnezeu mi-a spus doar că-mi trebuie un hamburger de la Village Cafe, am spus. Sau poate că s-a referit la celălalt local. Spune-mi, te rog, că Buddy încă mai ţine magherniţa aia veche.
    A zâmbit. I-a adus iarăşi căldura pe chip şi pot să spun că m-am bucurat să văd asta.
    - O va ţine şi când copiii lui Ki vor fi suficient de mari să încerce să-şi cumpere bere pe buletine false. Asta dacă nu intră cineva şi-i cere o porţie de crevete tetrazzini. Dacă se-ntâmplă asta, probabil că-l va răpune un atac de cord.
    - Mda. Când primesc nişte exemplare din cartea cea nouă, o să-ţi trimit unul.
    Zâmbetul îi rămăsese pe buze, însă acum l-a umbrit puţin precauţia.
    - Nu trebuie să faceţi asta, domnule Noonan.
    - Nu, dar o s-o fac. Îmi trimite agentul cincizeci de bucăţi. Pe măsură ce îmbătrânesc, îmi dau seama că-mi trimite din ce în ce mai multe.
    Poate că a auzit în vocea mea mai mult decât voisem eu să exprim - asta se întâmplă uneori, cred.
    - Bine. O să aştept coletul.
    M-am mai uitat o dată la copil, care dormea în felul acela ciudat de nepăsător, cum dorm toţi copiii - cu capul aplecat peste umăr, cu buzele ei mici şi frumoase ţuguiate şi umflând un balon de salivă. Pielea lor îmi place la nebunie - atât de fină şi de perfectă, că pare a nu avea absolut nici un por. Şapca ei imprimată cu sigla echipei Sox îi stătea strâmb pe-o parte. Mattie s-a uitat la mine cum mă întind şi i-o aşez în aşa fel încât umbra cozorocului să-i acopere ochii închişi.
    - Kyra, am spus.
    Mattie a dat aprobator din cap:
    - Ca o doamnă.
    - Kia e un nume african, am spus. Înseamnă "început de anotimp".
    Am lăsat-o atunci în urmă, salutând-o uşor cu o fluturare de mână, îndreptându-mă spre uşa de la şofer a Chevy-ului. Simţeam ochii ei precauţi urmărindu-mă şi am fost încercat de ciudata senzaţie că voi începe să plâng.
    Senzaţia aceasta m-a stăpânit mult după ce amândouă au dispărut din câmpul meu vizual; mă stăpânea şi când am ajuns la Village Cafe. Am intrat în parcarea prăfuită din stânga pompelor de benzină nou-nouţe şi-am rămas acolo pentru o vreme, gândindu-mă la Jo şi la testul de graviditate care o costase douăzeci şi doi de dolari.
    Un secret mic pe care voise să-l păstreze până ce avea să fie absolut sigură că-i adevărat. Asta trebuie să fi fost; ce altceva putea fi?
    - Kia, am spus. Început de anotimp.
    Însă gândul acesta m-a făcut din nou să-mi vină să plâng, aşa că am coborât din maşină şi am trântit puternic portiera în urma mea, de parcă astfel puteam închide înăuntru tristeţea.

                                                          CAPITOLUL OPT
                                                                     1.

                                    Buddy Jellison era, desigur, neschimbat - acelaşi halat murdar de bucătar şi acelaşi şorţ alb stropit, acelaşi păr gri, zburlit, sub boneta de hârtie pătată fie cu sânge de vită, fie cu suc de frăguţe. Chiar şi, după aspect, aceleaşi firimituri de plăcintă din făină de ovăz în mustaţa lui zimţată. Avea cincizeci şi cinci de ani sau poate chiar şaptezeci, ceea ce, la unii bărbaţi bine construiţi genetic, pare a fi tot graniţa îndepărtată a vârstei de mijloc. Era un tip imens şi împiedicat - avea probabil un metru nouăzeci şi trei şi cântărea poate o sută treizeci şi cinci de kilograme - şi avea exact graţia, agerimea în gândire şi joie de vivre pe care le avusese cu patru ani în urmă.
     - Vrei un meniu sau ţi-aminteşti ce servim? a grohăit el, de parcă fusesem ultima dată acolo numai ieri.
    - Mai faceţi Villageburger Deluxe?
    - Se mai cacă calu-n grajd?
    M-a scrutat cu ochii lui spălăciţi. Nu-mi spusese condoleanţe, ceea ce-mi convenea.
    - Foarte probabil. Iau unul cu de toate - un Viltageburger, nu un cal -, plus un frape de ciocolată. Mă bucur să te văd din nou.
    I-am oferit mâna.
    A părut surprins, însă mi-a atins-o cu a lui. Spre deosebire de halat, de şorţ şi de bonetă, mâna lui era curată. Până şi unghiile îi erau curate.
    - Mda, a spus, apoi s-a întors spre femeia ştearsă care mărunţea ceapa lângă grătar. Un Villageburger, Audrey, a spus. Aruncă pe el tot ce-avem în grădină.
    De obicei sunt un tip care şade la tejghea, în ziua aceea însă am ales să stau în separeul din vecinătatea frigiderului pentru băuturi răcoritoare şi am aşteptat să-mi strige Buddy că-i gata mâncarea: Audrey găteşte, dar nu serveşte şi la mese. Voiam să meditez puţin, iar localul lui Buddy e-un loc unde poţi face asta. Mai erau vreo doi localnici care mâncau sandvişuri şi beau sucuri carbogazoase direct din doză, şi cam atât; cei care aveau case de vacanţe prin zonă trebuiau să moară de foame ca să mănânce la Village Cafe, şi, chiar şi atunci, ar fi trebuit să-i tragi cu forţa înăuntru, în vreme ce ei ar fi strigat şi-ar fi dat din picioare. Pe jos era întins un linoleum verde, ros, imprimat cu un peisaj unduitor de văi şi dealuri. Asemenea uniformei lui Buddy, nici acesta nu era mai curat (probabil că localnicilor estivali care-i călcau pragul nu li se opreau privirile asupra mâinilor lui). Lambriurile din lemn erau unsuroase şi întunecate la culoare. Deasupra lor, unde începea tencuiala, se vedeau câteva abţibilduri pentru maşini - pe astea le con sidera Buddy decoraţiuni.
    CLAXON STRICAT - ATENŢIE LA DEGET
    MI-AU DISPĂRUT SOŢIA ŞI CÂINELE. OFER RECOMPENSĂ PENTRU CÂINE
    NU AVEM UN BEŢIV NOTORIU ÎN ORAŞ, FACEM TOŢI CU RÂNDUL
    Umorul e aproape întotdeauna o formă de furie machiată, cred, în oraşele mici însă machiajul tinde să fie străveziu. Trei ventilatoare montate în tavan amestecau apatice aerul încins, iar la stânga frigiderului pentru băuturi răcoritoare se vedeau atârnând două fâşii de hârtie lipicioasă pentru prins muşte, amândouă fiind generos decorate cu insecte, unele încă luptându-se cu deznădejde să se desprindă. Dacă te puteai uita la ele şi să mai ai încă poftă de mâncare, probabil că sufereai cu digestia.
    M-am gândit la o asemănare de nume, ce era cu siguranţă, trebuia să fie, o coincidenţă. M-am gândit la o fată frumoasă şi tânără care a devenit mamă la şaisprezece sau şaptesprezece ani şi văduvă la nouăsprezece sau douăzeci. M-am gândit la cum îi atinsesem sânul şi la cum îi judecă lumea pe bărbaţii la patruzeci de ani care descoperă când nici nu se aşteaptă fascinanta lume a femeilor tinere şi a accesoriilor lor. Mai mult decât orice, m-am gândit la lucrul acela ciudat care mi se întâmplase când îmi spusese Mattie numele copilei ei - senzaţia aceea că mi se umpluseră pe dată gura şi gâtul cu apă rece, cu apă sălcie, prăfoasă.
    Graba cu care se întâmplase.
    Când a fost gata burgerul meu, a trebuit să mă strige Buddy de două ori. Când m-am dus să-l iau, mi-a spus:
    - Te-ai întors să rămâi sau să lichidezi cu cabana?
    - De ce? l-am întrebat. Ţi-a fost dor de mine?
    - Mnu, a spus, da' cel puţin tu eşti de la noi din stat. Ştiai că "Massachusetts" înseamnă "găoaza curului" în limba tribului Piscataqua?
    - Eşti la fel de glumeţ ca-ntotdeauna, am spus.
    - Mda. O s-ajung la emisiunea aia cretină a lu' Letterman. O să-i explic de ce le-a dat Dumnezeu aripi pescăruşilor.
    - De ce le-a dat, Buddy?
    - Ca să le poată da-n cap cu ele nenorociţilor de francezi până-i duc la groapa de gunoi.
    Am luat un ziar din stativ şi un pai pentru frape-ul pe care-l comandasem. Am făcut apoi un ocol pe la telefonul public şi, aşezându-mi ziarul la subsuoară, am deschis cartea de telefon. Puteai foarte bine să pleci cu ea dacă voiai; nu era legată de aparat. Cine, totuşi, ar vrea să fure un registru cu numerele de telefon din Districtul Castle?
    Erau peste douăzeci de familii Devore, ceea ce nu m-a surprins prea tare - e unul dintre numele alea, ca Pelkey sau Bowie sau Toothaker, peste care dai tot timpul dacă locuieşti prin zonă. Presupun că peste tot e la fel - unele familii se-nmulţesc mai cu spor şi călătoresc mai puţin, asta-i tot.
    Era un Devore înregistrat la adresa "RD Wsp Hll Rd", însă nu era pe numele Mattie, Mathilda, Martha sau M. Era pe Lance. M-am uitat pe coperta cărţii de telefon şi am văzut că era ediţia din 1997, tipărită şi distribuită pe când soţul lui Mattie încă mai era pe tărâmul celor vii. Bine... dar mai era ceva cu numele ăsta. Devore, Devore, haideţi să-i ridicăm acum în slăvi pe celebrii Devore; unde te afli tu, Devore? Însă nu mi-a venit nimic în minte, orice-ar fi fost.
    Mi-am mâncat burger-ul, mi-am băut îngheţata lichefiată şi am încercat să nu mă uit la ce se prinsese pe fâşiile lipicioase de hârtie.
    Cât timp aşteptam să-mi dea restul Audrey cea palidă şi tăcută (încă mai puteai mânca o săptămână întreagă la Village Cafe pentru cincizeci de dolari... asta, adică, dacă te ţineau arterele sangvine), am citit abţibildul lipit pe casa de marcaj. Era tot una dintre vorbele preferate ale lui Buddy Jellison:
    CIBERSPAŢIUL M-A SPERIAT ATÂT DE TARE, CĂ M-AM DESCĂRCAT ÎN PANTALONI.
    Aceasta nu m-a făcut tocmai să mă tăvălesc pe jos de râs, însă m-a făcut să găsesc cheia unuia dintre misterele acelei zile: de ce mi se păruse nu doar familiar, ci evocator, numele de Devore.
    Stăteam bine din punct de vedere financiar, eram bogat judecând după standardele multora. Exista, totuşi, cel puţin o singură persoană având legături cu TR-ul, bogată judecând după standardele tuturor şi putred de bogată după standardele celor mai mulţi dintre locuitorii permanenţi ai regiunii lacurilor. Asta, dacă mai mânca, respira şi dacă mai făcea încă umbră pământului.
    - Audrey, mai trăieşte Max Devore?
    Mi-a oferit un zâmbet timid.
    - Oh, mda. Da' nu-l vedem pe-aicea prea des.
    Asta m-a făcut să râd, aşa cum toate glumele de pe abţibildurile lui Buddy nu reuşiseră să mă facă. Audrey, care a fost întotdeauna gălbuie la ten şi care părea acum candidată la un transplant de ficat, a izbucnit şi ea într-un râset reţinut. Buddy ne-a oferit o privire încruntată de bibliotecar de la celălalt capăt al tejghelei, unde citea un fluturaş despre cursa organizată de cei de la NASCAR de Patru Iulie la Oxford Plains.

                                                                 2.

                                    Am mers înapoi tot pe unde venisem.  Nu face bine să mănânci un hamburger mare în toiul unei zile toride; îţi dă somnolenţă şi senzaţia de minte câlţoasă. Nu-mi doream decât să ajung acasă (nu eram acolo nici de douăzeci şi patru de ore şi deja mă gândeam la Sara ca fiindu-mi casă), să mă arunc în patul din dormitorul din aripa de nord, sub ventilatorul pornit şi să dorm pentru cel puţin două ore.
    Când am trecut pe lângă Wasp Hill Road, am încetinit. Rufele atârnau nemişcate pe fire şi se vedeau câteva jucării aruncate pe jos în curtea din faţă, însă Scout-ul dispăruse. Mattie şi Kyra îşi înhăţaseră costumaşele, am bănuit, şi plecaseră spre plaja publică. Îmi plăcuseră amândouă, şi asta destul tare. Scurtul mariaj al lui Mattie probabil că o legase într-un fel de Max Devore... dar, uitându-mă la rulota dublă, ruginită, la parcarea prăfuită şi la curtea din faţă cu iarba rărită, amintindu-mi pantalonii scurţi şi lălâi ai lui Mattie şi bluza ei largă de la Kmart, m-am văzut nevoit să-mi spun că, probabil, legătura nu era atât de strânsă.
    Înainte să se retragă în Palm Springs la sfârşitul anilor optzeci, Maxwell William Devore fusese o forţă deschizătoare de drumuri în revoluţia computeristică. Revoluţia aceasta e, în principal, revoluţia oamenilor tineri, însă Devore se descurca bine pentru un cal bătrân - cunoştea terenul de joacă şi înţelegea regulile. A început atunci când memoria era stocată pe bandă magnetică, nu pe cipuri, şi când o râşniţă de dimensiunea unui depozit, numită UNIVAC, era considerată operă de artă. Vorbea fluent COBOL şi o rupea în FORTRAN ca un nativ. Atunci când domeniul s-a dezvoltat dincolo de puterea lui de a-i ţine pasul, s-a dezvoltat până acolo unde a început să remodeleze lumea, şi a cumpărat talentul de care avea nevoie ca afacerea lui să continue să crească.
    Compania lui, Visions, crease programe de scanare care puteau transfera informaţii de pe hard-disk pe dischete aproape instantaneu; crease programe de generare grafică ce deveniseră unealta de bază a industriei respective; crease sistemul Pixel Easel, care le permitea utilizatorilor de laptop-uri să deseneze folosindu-se de mouse... să deseneze de fapt cu degetul, dacă aparatul lor era echipat cu ceea ce Jo numise "cursorul clitoidian". Nu Devore inventase aceste lucruri, însă el înţelesese că pot fi inventate şi angajase oamenii care s-o facă. Deţinea zeci de patente şi era codeţinător al altor câteva sute. Se presupunea că are o avere de aproximativ şase sute de milioane de dolari, în funcţie de cum se vindeau într-o zi anume acţiunile în domeniul tehnologic.
    În TR, avea reputaţia unui om arţăgos şi neplăcut. Asta nu era de mirare; se poate întâmpla oare ca un nazaritean să admită că sunt lucruri bune şi-n alt oraş decât în Nazaret? Şi, desigur, localnicii spuneau că e excentric. Ascultaţi-i pe bătrânii care-şi amintesc de tinereţile celor bogaţi şi de succes (şi toţi bătrânii pretind că-şi amintesc) şi veţi auzi că aceştia au ros tapetul de pe pereţi, că şi-au regulat câinele şi că au mers la cinele organizate de biserică îmbrăcaţi doar într-o pereche de izmene pătată cu urină.
    Chiar dacă toate astea ar fi fost adevărate în cazul lui Devore şi chiar dacă, exagerând, ar fi fost un Scrooge McDuck, mă îndoiam că ar fi permis ca două dintre rudele lui apropiate să trăiască într-o rulotă dublă.
    Am intrat pe stradela de deasupra lacului, apoi m-am oprit în capul drumului meu de acces, uitându-mă la pancarta de acolo: cuvintele SARA LAUGHS erau pirogravate într-o scândură lăcuită, bătută în cuie pe tulpina celui mai apropiat copac. Vederea ei m-a făcut să-mi amintesc de ultimul vis din seria Manderley. În acel vis, cineva lipise pe pancartă abţibildul unui post de radio, aşa cum vezi mereu abţibilduri lipite pe taxatoarele automate de pe autostrăzile cu plată.
    Am coborât din maşină, m-am dus la pancartă şi am studiat-o. Nici urmă de abţibild. Firele de floarea-soarelui fuseseră la locul lor, crescute printre scândurile verandei - aveam în valiză o fotografie care dovedea lucrul ăsta - însă nu se vedea nici urmă de abţibild pe pancarta cu numele casei. Lucru care ce dovedea, de fapt?
    Haide, Noonan, revino-ţi în fire.
    Am pornit înapoi spre casă - portiera era deschisă cei de la Beach Boys se auzeau cântând în difuzoare -, apoi m-am răzgândit şi m-am întors la pancartă. În vis, abţibildul fusese lipit chiar deasupra RA-ului de la SARA şi deasupra LAU-lui de la LAUGHS.
    Am atins cu degetele locul şi mi s-a părut, când le-am luat înapoi, că sunt lipicioase. Sigur că asta se poate să fi fost şi din cauza lacului şi a vremii călduroase.
    Sau poate din cauza imaginaţiei mele.
    Am mers cu maşina până în faţa casei, am parcat, am tras frâna de mână (pe pantele din jurul Dark Score-ului şi din jurul celorlalte aproximativ douăsprezece lacuri din vestul Maine-ului, întotdeauna trăgeai frâna de mână) şi am ascultat restul melodiei "Don't Worry, Baby", care mi s-a părut dintotdeauna că e cea mai bună melodie a celor de la Beach Boys, bună nu în ciuda versurilor sale lacrimogene, ci tocmai datorită lor.
    Dacă ai şti cât de tare te iubesc, draga mea, cântă Brian Wilson, nici un rău nu te-ar ajunge. Oh, oameni buni, câte ar însemna să fie asta adevărat.
    Am rămas acolo să ascult şi m-am uitat la dulăpiorul montat în partea din dreapta a verandei. Acolo ne ţineam noi gunoiul, ca să nu atragem ratonii din împrejurimi.
    Deseori, nici tomberoanele cu capac nu-i descurajează; dacă-s destul de flămânzi, ratonii reuşesc cumva să ridice capacele cu mânuţele lor deştepte.
    Doar n-ai de gând să faci lucrul la care te gândeşti acum, mi-am spus.
    Adică... vorbeşti serios?
    Se părea că da - sau că, cel puţin, aveam de gând să încerc. Când le-au făcut Beach Boys loc celor de la Rare Earth, am coborât din maşină, am deschis dulăpiorul şi am scos două tomberoane pentru gunoi. De două ori pe săptămână venea un tip pe nume Stan Proulx să ridice gunoiul (sau aşa se întâmpla în urmă cu patru ani, mi-am atras atenţia) unul din reţeaua lui Bill Dean de muncitori cu jumătate de normă, gata oricând să mai scoată un ban cinstit neimpozabil, însă, datorită sărbătorii, nu credeam că trecuse Stan să ia lăturile acumulate în ultima vreme, şi nu greşeam. În fiecare tomberon se aflau câte două pungi din plastic pentru gunoi. Le-am scos de acolo (spunându-mi că-s un nebun chiar în timp ce făceam asta) şi le-am desfăcut şnururile galbene.
    Chiar nu cred că eram atât de obsedat încât să-mi vărs pe verandă o grămadă de gunoi ud dacă s-ar fi ajuns acolo (sigur că nu voi şti niciodată cu siguranţă asta şi poate că aşa e mai bine), însă nu s-a ajuns. Nimeni nu locuise în casă vreme de patru ani, v-amintiţi, şi numai traiul oamenilor produce gunoi - tot soiul de lucruri de la zaţ de cafea la şerveţele sanitare folosite. În pungile acelea nu se afla decât murdărie uscată, măturată şi adusă afară pe făraş de echipa de curăţătoare a Brendei Meserve.
    Erau acum nouă săculeţi de unică folosinţă pentru aspiratoare, conţinând praf, mizerie şi muşte moarte cât pentru patruzeci şi opt de luni. Erau ghemotoace de prosoape din hârtie, unele mirosind aromat a lustru pentru mobilă şi altele purtând aroma mai înţepătoare, dar plăcută de detergent pentru geamuri Windex. Era un covoraş mucegăit şi o jachetă cu aspectul acela mâncat de molii. În mod sigur nu regretam jacheta; o greşeală pe care o făcusem în primii ani ai maturităţii mele, care arăta a ceva din perioada când Beatles-ii cântau "I Am The Walrus". Bi-bi-bine lucrat!
    Mai era o cutie plină cu cioburi de sticlă... o alta plină cu armături de nerecunoscut (şi probabil de nedatat) pentru instalaţia de ţevi... o bucată ruptă şi murdară de covor... prosoape de bucătărie obosite, spălăcite şi franjurate... vechile mănuşi de bucătărie pe care le foloseam când prăjeam burgeri şi pui pe grătar...
    Abţibildul se afla, boţit, la fundul celei de-a doua pungi. Ştiam că-l voi găsi - am simţit-o din clipa în care am atins porţiunea aceea uşor lipicioasă de pe pancartă -, însă simţisem nevoia să-l văd cu ochii mei. Aşa cum simţise nevoia şi bătrânul Toma Necredinciosul să-şi vadă mâinile pline de sânge, presupun.
    Am aşezat obiectul găsit pe o scândură a verandei încălzită de soare şi l-am îndreptat cu mâna. Avea marginile rupte. Probabil că Bill se folosise de-o daltă ca să-l poată dezlipi. Nu voise ca domnul Noonan să vină înapoi la lac după patru ani şi să descopere că cine ştie ce puşti ameţit de bere i-a lipit un abţibild al unui post de radio pe pancarta de la intrarea pe drumul de acces. Doamne fereşti, nu, aiasta nu s-ar cuveni, dragă. Jos cu el, aşadar, şi la coş, iar acum uite-l iarăşi, încă o bucată din coşmarul meu, dezgropată şi nici măcar foarte tare distrusă. Mi-am plimbat degetele peste el.
    WBLM, 109.2, TRÂMBIŢA ROCK AND ROLL-ULUI DIN PORTLAND.
    Mi-am spus că nu trebuie să-mi fie teamă. Că nu înseamnă nimic, aşa cum nici celelalte lucruri nu însemnau nimic. Apoi am luat mătura din dulăpior, am adunat gunoiul la un loc şi l-am aruncat din nou în pungile de plastic. O dată cu acesta, am aruncat şi abţibildul.

                                                                 3.

                                   Am intrat în casă, vrând să fac un duş şi să spăl praful şi mizeria de pe mine, când am văzut cu coada ochiului slipul meu de baie, zăcând încă într-una din valizele mele desfăcute şi m-am hotărât să merg mai bine să înot. Slipul era un articol vesel, imprimat cu balene care înoată, pe care-l cumpărasem în Key Largo. Mi-am spus că i-ar plăcea prietenei mele cu şapcă Bosox. Mi-am verificat ceasul de la mână şi am observat că-mi terminasem Villageburger-ul cu patruzeci şi cinci de minute în urmă.
    Un timp bunicel, Kemo Sabe, mai ales după ce mă dedasem unui joc energic de Caută Comoara din Punga cu Gunoi.
    Mi-am îmbrăcat slipul şi am coborât scările din traverse de cale ferată, care duceau de la Sara la apă. Şlapii din picioarele mele plescăiau şi fâşâiau. Câţiva ţânţari întârziaţi zumzăiau. Lacul scânteia în faţa mea, nemişcat şi ademenitor sub cerul acela jos şi umed. De-a lungul marginilor sale dinspre sud şi nord, mărginind întreaga parte de est a lacului, se afla o cărare deschisă trecerii tuturor (în documente, aceasta e numită "proprietate publică"), căreia localnicii din TR îi spuneau pur şi simplu Strada.
    Dacă o luai de la poalele scărilor mele la stânga pe stradă, puteai merge direct până la Debarcaderul Dark Score, trecând în drum pe lângă bodegile infecte ale lui Warrington şi Buddy Jellison... ca să nu mai pomenesc de alte patru duzini de căsuţe pentru vacanţă, vârâte discret în crânguri povârnite de molizi şi pini. Dacă o luai la dreapta, puteai ajunge la Halo Bay, deşi ai fi avut nevoie de o zi întreagă s-o faci, atunci când Strada era năpădită de plante aşa cum era acum.
    Am rămas o clipă acolo pe cărare, apoi am luat-o la fugă înainte şi am plonjat în apă. Chiar pe când străbăteam aerul cu cea mai mare uşurinţă, mi-am dat seama că, ultima dată când sărisem în felul ăsta în apă, o ţineam de mână pe soţia mea.
    Atingerea cu apa a însemnat aproape o catastrofă. Apa era destul de rece să-mi aducă aminte că am patruzeci de ani, nu paisprezece, şi, preţ de o clipă, inima mi-a stat în loc. Atunci când lacul Dark Score se închidea deasupra capului meu, am fost aproape complet convins că nu voi mai reveni viu la suprafaţă. Că voi fi găsit plutind cu faţa în jos între pluta pentru înot şi fâşia mea micuţă din Stradă, victimă a combinaţiei dintre apa rece şi un Villageburger unsuros. Pe lespedea mea funerară vor sculpta: "Întotdeauna Ţi-a Spus Mama să Aştepţi Măcar o Oră."
    Atunci când am atins cu picioarele pietrele şi buruienile greţoase de pe fundul lacului, inima a pornit din nou cu un zvâcnet şi m-am împins spre suprafaţă, asemeni unui tip care vrea să marcheze un ultim coş înainte ca meciul de baschet să se încheie.
    Când am dat din nou de aer, am respirat convulsiv. Mi-a intrat apă în gură şi am scuipat-o afară o dată cu tusea, cu o mână mângâindu-mi pieptul în încercarea de a-mi încuraja inima - haide, iubire continuă să baţi, ştiu c-o poţi face.
    M-am apropiat de mal până ce apa îmi ajungea numai până la brâu. Gura îmi era plină de gustul acela răcoros: apă de lac, uşor înţepătoare, cu gust mineral, cea pe care vrei s-o îndepărtezi atunci când îţi speli hainele. Era exact gustul pe care-l simţisem pe marginea lui Route 68. Era gustul pe care-l simţisem când Mattie Devore mi-a spus numele fiicei sale. Am făcut o legătură mentală, asta-i tot. Între asemănarea de nume, soţia mea moartă şi lacul ăsta. Căruia...
    - Căruia i-am mai simţit gustul o dată sau de două ori înainte, am spus cu voce tare. Ca pentru a sublinia acest lucru, am luat în căuşul palmei puţină apă - una dintre cele mai curate şi mai străvezii din stat, potrivit raportului analiştilor pe care eu şi cu toţi ceilalţi membrii ai aşa-numitei Asociaţii a Lacurilor Vestice îl primim în fiecare an - şi am dat-o pe gât în jos. N-am avut parte de nicio revelaţie, nu m-a lovit nicio străfulgerare bruscă şi ciudată. Nu era decât Dark Score, la început în gură şi apoi în stomacul meu.
    Am înotat până la plută, am urcat treptele scării laterale şi m-am întins pe scândurile încinse, simţindu-mă brusc foarte fericit că venisem aici. În pofida tuturor lucrurilor. Mâine urma să pun bazele unui anume tipic de viaţă aici... voiam să încerc, în orice caz. Pentru moment îmi ajungea să stau cu capul sprijinit pe-un braţ îndoit, pe punctul de a aţipi, convins că aventurile zilei se terminaseră.
    După cum s-a dovedit, această ultimă afirmaţie n-a fost tocmai adevărată.

                                                              4.

                                     În timpul primei veri pe care am petrecut-o  în TR, Jo şi cu mine am descoperit că se pot vedea focurile de artificii din Castle Rock de pe estacada ce dă în lac. Mi-am amintit acest lucru tocmai când crepusculul lăsa loc întunericului şi mi-am spus că anul acesta, în timpul focurilor de artificii, voi sta în sufragerie, uitându-mă la un film de pe casetă. Să-mi reamintesc de toate crepusculele de Patru Iulie pe care le petrecusem acolo, bând bere şi râzând când explodau artificiile cele mari, ar fi fost o idee rea. Mă simţeam şi fără asta destul de singur, singur într-un fel de care nu fusesem conştient în Derry. Apoi m-am întrebat de ce venisem aici, dacă nu să dau piept în sfârşit cu amintirile legate de Johanna - cu toate amintirile - şi să le ofer odihna cuvenită. În mod sigur, posibilitatea de a scrie din nou nu mi se păruse niciodată mai îndepărtată ca în acea noapte.
    Nu aveam nicio bere - uitasem să cumpăr un pachet de şase sticle, fie de la magazinul universal, fie de la Village Cafe - însă aveam sucuri răcoritoare, graţie Brendei Meserve. Mi-am luat o doză de Pepsi şi m-am aşezat să urmăresc focurile de artificii, sperând că nu mă va durea prea tare. Sperând, probabil, că nu voi plânge. Nu încercam să mă mint; mă mai aşteptau nişte lacrimi şi aici, desigur. Trebuia numai să trec prin ele.
    Prima explozie de lumină a serii tocmai se detonase - o răbufnire împrăştiată de albastru, urmată la mare distanţă de o bubuitură -, când a sunat telefonul. M-a făcut să tresar aşa cum explozia vlăguită din Castle Rock nu mă făcuse. Mi-am spus că probabil e Bill Dean, sunând interurban să vadă dacă m-am instalat fără probleme.
    În vara dinainte să moară Jo, ne cumpăraserăm un telefon fără fir ca să ne putem plimba pe la parter în timp ce vorbeam în receptor, o chestie pe care amândurora ne plăcea s-o facem. Am intrat în sufragerie prin uşa glisantă din sticlă, am apăsat butonul de răspuns şi am spus: "Alo, Mike la telefon", mergând în acest timp înapoi la scaunul meu de pe estacadă şi aşezându-mă. De cealaltă parte a lacului, departe, explodând sub norii joşi ce atârnau deasupra Castle View-ului, se vedeau steluţe verzi şi galbene, urmate de fulgerări tăcute care, în cele din urmă, aveau să-mi ajungă la urechi sub formă de pocnete.
    Preţ de o clipă, n-am auzit nimic în receptor, apoi vocea aspră - o voce bătrână, dar nu a lui Bill Dean - a unui bărbat a spus:
    - Noonan? Domnul Noonan?
    - Da?
    O ploaie imensă de scântei aurii a umplut cerul dinspre vest, făcând norii joşi să sclipească pentru scurtă vreme filigranaţi. M-a dus cu gândul la spectacolele de decernare a premiilor pe care le vezi la televizor, unde apar o mulţime de femei frumoase îmbrăcate în rochii strălucitoare.
    - Devore.
    - Da? am spus din nou, precaut.
    - Max Devore.
    Nu-l vedem pe-aicea prea des, îmi spusese Audrey. Crezusem că asta nu-i decât o vorbă în doi peri, de yankeu, se părea însă că vorbise serios. Minunile nu mai încetau să apară.
    Bun, ce urmează? Nu aveam absolut nicio idee despre cum să încep conversaţia.
    Mi-am spus să-l întreb de unde avea numărul meu de telefon, care era nelistat, dar la ce mi-ar fi ajutat? Când aveai o avere de jumătate de miliard de dolari - dacă acesta cu care vorbeam era cu adevărat acel Max Devore -, puteai face rost de orice număr nelistat aveai nevoie.
    M-am mulţumit să-i spun din nou da; de data asta, fără ridicarea aceea de ton de la sfârşit.
    A urmat o altă tăcere. Când aveam s-o sparg şi să încep să-i pun întrebări, el va avea frâiele conversaţiei... asta dacă se va putea spune că în acel moment mai purtam o conversaţie. Un gambit bun, însă eu aveam avantajul lungii mele colaborări cu Harold Oblowski pe care să mă sprijin - Harold, maestrul pauzelor lehuze. Am rămas ţeapăn, ţinând la ureche receptorul acela mic şi isteţ fără fir, şi-am privit spectacolul de lumini dinspre vest. Roşu izbucnind în albastru, verde în auriu; femei nevăzute se plimbau prin nori îmbrăcate în rochii de seară sclipitoare, croite special pentru o ceremonie de decernare a unor premii.
    - Am înţeles că v-aţi întâlnit astăzi cu nora mea, a spus el într-un sfârşit.
    Părea deranjat.
    - Poate că aşa este, am spus, încercând să nu par mirat. Vă pot întreba de ce m-aţi sunat, domnule Devore?
    - Am înţeles că a avut loc un incident.
    Lumini albe dansau pe cer - puteau la fel de bine să fie nave spaţiale care explodează. Apoi, venind din urmă, se auzeau bubuiturile.
     Am descoperit secretul călătoriei în timp, mi-am spus. E-un fenomen auditiv.
    Ţineam receptorul în mână mult prea tare strâns şi m-am convins să relaxez priza. Maxwell Devore. O jumătate de miliard de dolari. Nu în Palm Springs, cum bănuisem eu, ci aproape - chiar aici în TR, dacă mă puteam încrede în zumzetul caracteristic de fundal de pe fir.
    - Sunt îngrijorat pentru nepoata mea.
    Vocea lui era mai aspră ca înainte. Era furios şi asta se simţea - bărbatul cu care vorbeam nu trebuise să-şi ascundă emoţiile de foarte mulţi ani.
    - Am înţeles că atenţia nurorii mele a luat-o iarăşi razna. Deseori o ia razna.
    Acum, o jumătate de duzină de explozii sub formă de stea au aprins noaptea, înflorind aidoma unor flori într-un vechi film Disney despre natură. Îmi imaginam mulţimile de oameni adunate pe Castle View, şezând cu picioarele încrucişate pe pături, mâncând îngheţată la cornet şi bând bere şi făcând toţi deodată
    Ooooo.
    Ăsta-i efectul oricărei opere de artă de succes, cred - toată lumea face deodată Ooooo.
    Te temi de tipul ăsta, nu-i aşa? m-a întrebat Jo. Bine, poate că ai motive. Un om care crede că are dreptul să se mânie când are chef şi pe cine are chef... ăsta-i un om care poate fi periculos.
    Apoi, vocea lui Mattie: Nu sunt o mamă rea, domnule Noonan. Nu mi s-a mai întâmplat aşa ceva înainte.
    Sigur că asta spun toate mamele rele în astfel de ituatii, mi-am închipuit eu... însă o crezusem.
    De asemenea, blestemăţie, numărul meu de telefon era nelistat. Şedeam aici cu un suc în mână, uitându-mă la focurile de artificii, nederanjând pe nimeni, iar tipul ăsta mă...
    - Domnule Devore, n-am nicio idee despre...
    - Nu-mi spuneţi asta, cu tot respectul cuvenit, nu-mi spuneţi asta, domnule Noonan, aţi fost văzut discutând cu ele.
    Mi s-a părut că-mi vorbeşte aşa cum cred că trebuie să li se fi părut sărmanilor ăia fără noroc că le vorbeşte Jo McCarthy atunci când, aduşi în faţa comitetului pe care-l prezida, i-a catalogat drept nişte comunişti infecţi.
    Ai grijă, Mike, mi-a spus Jo. Ai grijă la ciocanul de-argint al lui Maxwell.
    - Într-adevăr m-am întâlnit şi am vorbit cu o femeie şi cu o fetiţă mică în dimineaţa aceasta, am spus. Presupun că despre ele vorbiţi.
    - Nu, aţi văzut un prunc ce de-abia a-nvăţat să umble, plimbându-se pe şosea singur, a spus el. Şi apoi aţi văzut o femeie venind în goană pe urmele lui. Nora mea, conducând chestia aia a ei. Copilul ar fi putut fi călcat de-o maşină. De ce-o protejaţi pe tânăra aceea, domnule Noonan? V-a promis ceva? În mod sigur nu-i faceţi o favoare copilului, asta v-o pot spune sigur.
    Mi-a promis că o să mă ducă la rulota ei şi apoi o să-mi ofere o plimbare prin jurul lumii, am vrut să-i spun. A promis că-şi va ţine gura deschisă mereu dacă eu mi-o voi ţine închisă - asta vreţi să auziţi?
    Da, a spus Jo. Foarte probabil, asta vrea să audă. Foarte probabil, asta vrea să creadă. Nu-i da voie să te provoace să izbucneşti în sarcasmul tău bătăios, Mike - s-ar putea s-o regreţi.
    De ce mă deranjam măcar s-o apăr pe Mattie Devore, totuşi? Nu ştiam. Nu aveam nici cea mai mică idee cu privire la lucrurile în care mă implicam acum, dacă tot veni vorba. Ştiam doar că Mattie păruse obosită şi că fetiţa nu avusese nicio vânătaie şi nu păruse speriată sau ursuză.
    - A fost o maşină. Un jeep vechi.
    - Aşa mai merge.
    Satisfacţie. Şi interes acut. Lăcomie, aproape.
    - Ce s-a...
    - Cred că am presupus că au venit împreună cu maşina, am spus.
    Am simţit o anume plăcere frivolă descoperind că nu mă părăsise talentul de a inventa poveşti - m-am simţit ca un aruncător de base-ball care se blochează în prezenţa mulţimii de oameni, dar care poate arunca mingea fără nicio problemă în curtea din spatele casei sale.
    - Mi se pare că fetiţa avea în mână câteva margarete.
    Aveam toate datele necesare, de parcă nu stăteam pe estacadă, ci depuneam mărturie în sala de judecată. Harold ar fi fost mândru de mine. Ei bine, nu. Harold ar fi fost în primul rând oripilat pentru că port o asemenea conversaţie.
    - Cred că am presupus că au ieşit la cules flori de câmp. Nu-mi amintesc chiar atât de bine incidentul. Sunt scriitor, domnule Devore, şi, când conduc, adesea alunec în propriul meu...
    - Minţi.
    Furia ieşise acum direct la suprafaţă, roşiatică şi pulsând ca un furuncul. După cum suspectasem, nu era nevoie de prea mult efort pentru a-l escorta pe tipul ăsta dincolo de graniţa amabilităţii sociale.
    - Domnul Devore. Devore cu calculatoarele, presupun?
    - Presupui corect.
    Lui Jo întotdeauna i se răcea tonul şi expresia feţei, pe măsură ce temperamentul ei deloc de netrecut cu vederea i se încingea. Acum, m-am auzit copiind-o într-un fel de-a dreptul straniu.
    - Domnule Devore, nu sunt obişnuit să mă sune seara bărbaţi pe care nu-i cunosc şi nici nu intenţionez să lungesc vorba atunci când bărbatul care a făcut asta mă numeşte mincinos. O seară plăcută, domnule.
    - Dacă totul era în regulă, de ce te-ai oprit?
    - Am fost plecat din TR o vreme şi voiam să ştiu dacă mai e deschisă Village Cafe. Oh, apropo - nu ştiu de unde mi-aţi luat numărul de telefon, dar ştiu unde puteţi să vi-l băgaţi. Noapte bună.
    Am întrerupt legătura cu degetul mare şi apoi n-am făcut decât să mă uit la telefon, de parcă nu văzusem în viaţa mea un asemenea aparat. Mâna în care-l ţineam tremura. Inima îmi bătea cu viteză; o simţeam în gât şi la încheieturi, nu doar în piept.
    M-am întrebat dacă i-aş fi putut spune lui Devore să-şi bage numărul meu de telefon în fund dacă n-aş fi avut şi eu câteva milioane puse la loc sigur într-o bancă.
    Lupta Titanilor, dragă, a spus Jo pe vocea ei rece. Şi numai din pricina unei adolescente care locuieşte într-o rulotă. Nici măcar n-avea nişte sâni despre care să poţi vorbi.
    Am râs zgomotos. Lupta Titanilor? Nici pe departe. Un anume magnat industrial de la cumpăna dintre veacuri spusese odată: "În zilele noastre unul care are un milion de dolari zice că-i bogat." Era foarte probabil că Devore avea aceeaşi părere şi despre mine şi, judecând la o scară mai largă, avea şi dreptate.
    Acum, cerul dinspre vest era luminat de nişte culori nenaturale, pulsatile. Era runda finală.
    - Despre ce-a fost, totuşi, vorba? am întrebat.
    Niciun răspuns; numai un cufundar, care a strigat de cealaltă parte a lacului. Protestând împotriva zgomotului neobişnuit din cer, mai probabil ca orice.
    M-am ridicat, am intrat în casă şi am aşezat receptorul la loc în furcă, dându-mi seama în acelaşi timp că mă aşteptam să sune din nou, că mă aşteptam ca Devore să înceapă să-mi scuipe poncifuri din filme:
    Dacă-mi stai în cale o să.... şi
    Te previn, amice, să nu... şi
    Dă-mi voie să-ţi ofer un sfat bun înainte să.
    Telefonul n-a sunat. Am turnat restul de suc pe gâtlej în jos, gâtlej ce de bună seamă se uscase şi m-am hotărât să merg să mă culc. Cel puţin, nu avusesem parte de plânsete şi jelanii acolo pe estacadă; Devore mă scosese dintr-ale mele. Într-un fel ciudat, îi eram recunoscător.
     M-am dus în dormitorul din aripa de nord, m-am dezbrăcat şi apoi m-am întins pe pat. M-am gândit la fetiţa aceea mică, la Kyra, şi la mama ce ar fi putut fi sora ei mai mare. Devore era nervos pe Mattie, măcar atât pricepusem, iar dacă, în ochii tipului ăsta, eu eram o nonentitate financiară, ea ce era oare? Şi cum se putea ea apăra dacă Devore se hotăra s-o atace în vreun fel? Acesta a fost un gând cam neplăcut, ştiu, şi a fost şi gândul cu care am adormit.
    M-am trezit trei ore mai târziu să elimin doza de suc pe care, nechibzuitul de mine, o băusem înainte să mă retrag în dormitor şi, stând în faţa vasului de closet, pişându-mă cu un ochi deschis, am auzit din nou plânsetul. Un copil undeva în întuneric, rătăcit şi înspăimântat... sau poate doar prefăcându-se că e rătăcit şi înspăimântat.
    - Nu, am spus. Stăteam în pielea goală în faţa vasului de la bideu, cu spatele acoperit de piele de găină. Te rog să nu începi cu porcăriile astea, mă sperie.
    Plânsetul s-a ofilit cum făcuse şi înainte, părând să se împuţineze ca purtat de cineva departe într-un tunel. M-am întors în pat, m-am întors pe partea mea şi am închis ochii.
    - A fost un vis, am spus. Numai un alt vis din seria Manderley.
    Ştiam că nu e adevărat, însă ştiam şi că voi adormi la loc, iar atunci acesta mi se părea cel mai important lucru. Alunecând în somn, mi-am spus pe o voce care-mi aparţinea în totalitate:
    E vie. Sara e vie.
    Şi am înţeles, de asemenea, un lucru: îmi aparţinea. O revendicasem. La bine şi la rău, mă întorsesem acasă.

                                                  CAPITOLUL NOUĂ
                                                              1.

                                 La nouă în dimineaţa zilei următoare, am umplut o sticlă de plastic cu suc de grepfrut şi am pornit la o plimbare lungă pe Stradă. Era o zi luminoasă şi deja călduroasă. Era, de asemenea, tăcută - genul acela de tăcere de care ai parte doar după o sărbătoare de sâmbătă, cred, compusă din părţi egale de puritate sufletească şi mahmureală. Am văzut doi sau trei pescari opriţi cu bărcile departe pe lac, însă nu funcţiona nici măcar o barcă cu motor, nici măcar un cârd de copii nu striga şi nu se stropea cu apă. Am trecut pe lângă vreo şase case pe panta de deasupra mea şi, chiar dacă toate erau cel mai probabil locuite în această perioadă a anului, singurele semne de viaţă erau nişte costume de baie întinse pe sârma estacadei de la casa familiei Passendales şi un colac gonflabil, din plastic verde fosforescent, pe jumătate dezumflat, în formă de cal de mare, zăcând pe ciotul de estacadă al familiei Rimers.
    Mai aparţinea însă micuţa căbănuţă cenuşie a familiei Passendales tot familiei Passendales? Mai aparţinea căsuţa de vară circulară şi comică a familiei Batchelders, cu geamul ei panoramic dând spre lac şi spre munţii de dincolo de el tot familiei Batchelders? Nu aveam de unde şti, desigur. În patru ani se pot schimba multe lucruri.
    M-am plimbat şi n-am făcut niciun efort să mă gândesc - un truc vechi din vremea când încă scriam. Oboseşte-ţi corpul, odihneşte-ţi mintea, dă-le timp băieţilor din subsol să-şi facă meseria. Mi-am croit drum pe lângă campingurile unde, cândva, Jo şi cu mine ne băuserăm sucurile şi fripseserăm carne la grătar şi participasem la ocazionalele petreceri cu invitaţi, am absorbit tăcerea ca un burete, mi-am băut sucul, mi-am luat transpiraţia de pe frunte cu mâna şi am aşteptat să văd ce gânduri îmi vin în minte.
    Primul a fost o constatare ciudată: aceea că pruncul plângând în noapte mi se părea cumva mai real ca telefonul lui Max Devore. Chiar fusesem sunat de-un bogătan, de-un magnat din domeniul tehnologic evident deranjat temperamental în prima seară pe care o petrecusem în întregime în TR? Chiar mă numise magnatul sus-pomenit mincinos la un anumit moment? (Fusesem mincinos, având în vedere povestea pe care i-o spusesem, însă nu asta conta.) Ştiam că se întâmplase, dar îmi era de fapt mai uşor să cred în Fantoma de la Lacul Dark Score, cunoscută în jurul focurilor de tabără sub numele de Misteriosul Copilaş care Plânge.
    Următorul gând - acesta a venit chiar înainte să-mi termin sucul - a fost acela că trebuie s-o sun pe Mattie Devore şi să-i spun ce mi se întâmplase. Am ajuns la concluzia că era un impuls natural, dar că probabil era o idee proastă. Eram prea bătrân să cred în asemenea schematisme cum ar fi Domniţa în Pericol şi Tatăl Vitreg cel Rău... sau, în cazul de faţă, Socrul. Aveam ciorba mea în care să suflu vara asta şi nu voiam să-mi complic viaţa amestecându-mă într-o dispută urâtă dintre Domnul Computer şi Doamna Rulotă. Devore îmi şifonase blana - şi o făcuse destul de urât -, dar asta probabil că nu fusese ceva personal, doar o chestie pe care o face de obicei. Hei, unii rup găicile de la sutiene cu dinţii. Chiar voiam să-i stau în cale în problema asta? Nu. Nu voiam. O salvasem pe micuţa Miss Red Sox, mă alesesem cu o scurtă pipăire a sânului mic, dar plăcut de ferm al mamei ei, aflasem că numele Kyra însemna "ca o doamnă" în greceşte. Mai mult de-atât ar însemna lăcomie, pentru Dumnezeu.
    M-am oprit în acel moment, atât mintea, cât şi picioarele mele s-au oprit, dându-mi seama că ajunsesem până lângă localul lui Warrington, o clădire mare, semănând cu un hambar, căreia localnicii îi spuneau uneori clubul country. Într-un fel, asta şi era - exista un teren de golf cu şase găuri, un grajd şi un traseu pentru curse, un restaurant, un bar şi camere în clădirea principală, unde puteau fi cazaţi până la trei duzini de oameni, plus alte opt sau nouă în căbănuţele-satelit. Exista până şi o pistă cu două benzi pentru popice, chiar dacă tu şi competitorul tău trebuia să faceţi cu rândul la aşezatul popicelor. Localul lui Warrington fusese construit pe la începutul primului război mondial. Asta însemna că era mai tânăr decât Sara Laughs, dar nu cu mult. O estacadă lungă ducea la clădirea mai mică, numită Barul Apusului de Soare.
    Acolo se adunau vara musafirii lui Warrington să bea ceva la sfârşitul zilei (şi unii, pentru un cocteil Bloody Mary, la începutul zilei). Iar când m-am uitat într-acolo, mi-am dat seama că nu mai sunt singur. Pe verandă se afla o femeie, stând la stânga uşii batante de la bar, uitându-se la mine.
    M-a făcut să tresar destul de tare. Nu stăteam prea bine cu nervii în acel moment şi probabil că asta e o explicaţie... însă cred că m-ar fi făcut să tresar oricum. În parte, de vină era nemişcarea ei. În parte, subţirimea ei extraordinară. În mare parte, de vină a fost chipul ei. Aţi văzut vreodată desenul ăla al lui Edvard Munch, Strigătul?
    Ei bine, dacă vă puteţi închipui odihnită faţa aceea care ţipă, cu gura închisă şi cu nişte ochi vigilenţi, o să aveţi o imagine destul de precisă a femeii care stătea la capătul estacadei, cu o mână cu degete lungi odih-nindu-se pe balustradă. Deşi, trebuie să vă spun, că prima dată nu mi-a zburat gândul la Edvard Munch, ci la Doamna Danvers.
    Părea în vârstă de şaptezeci de ani şi purta pantaloni scurţi, îmbrăcaţi peste un costum de baie negru, întreg. Combinaţia aceasta părea ciudat de formală, o variaţie a foarte popularei rochii pentru petrecerile cu cocteiluri. Pielea ei era albă ca laptele, cu excepţia porţiunii de deasupra pieptului ei perfect plat şi de-a lungul umerilor osoşi. Acolo, era năpădită de pete mari şi maronii de bătrâneţe.
    Avea pomeţi ascuţiţi, proeminenţi, ca de tigvă şi sprâncenele îi erau unite într-una singură. Sub aceste streşini, ochii ei se pierdeau în două găvane umbroase. Părul alb şi rărit îi atârna flasc peste urechi, până la poliţa proeminentă a maxilarului.
    Doamne, cât e de slabă, mi-am spus. Nu-i altceva decât o mână de...
    M-a străbătut un fior la acest gând. A fost un fior puternic, de parcă ar fi răsucit cineva un cablu prin carnea mea. Nu voiam ca ea să observe acest lucru; ce început bun de zi de vară, să-i creezi unui tip o repulsie atât de puternică, încât să rămână în loc tremurând şi făcând grimase în faţa ta -, aşa că am ridicat mâna şi am salutat-o cu o fluturare. Am încercat şi să zâmbesc. Salutare, doamnă care stai lângă uşile batante ale barului. Salutare, bătrână mână de oase ce eşti, m-ai speriat de era să fac pe mine, dar, în ultima vreme, nu-mi trebuie mult să mă sperii, aşa că te iert. Ce dracu' mai faci? M-am întrebat dacă i se pare şi ei la fel de mult ca mie că zâmbetul meu seamănă cu o grimasă.
    Nu mi-a răspuns la salut.
    Simţindu-mă destul de mult ca un prost - nu AVEM UN IDIOT NOTORIU ÎN ORAŞ, FACEM TOŢI CU RÂNDUL -, mi-am încheiat fluturarea cu un soi de salut cazon frânt şi am pornit înapoi pe unde venisem. Cinci paşi şi a trebuit să mă uit peste umăr; senzaţia că mă urmăreşte din priviri era atât de puternică, încât parcă simţeam cum mă apasă între umeri.
    Estacada pe care stătuse ea era acum complet goală. Mi-am forţat ochii, convins la început că trebuie să se fi retras doar mai adânc în umbrele aruncate de micuţa spelunchaus, însă dispăruse. De parcă fusese chiar o fantomă.
    A intrat în bar, iubire, a spus Jo. Ştii asta, nu? Adică... ştii sigur asta, corect?
    - Corect, corect, am murmurat, pornind spre nord de-a lungul străzii, către casă. Sigur că ştiu. Unde altundeva să fi mers?
    Doar că nu mi se părea că avusese timp s-o facă; nu mi se părea că putuse intra în bar, chiar şi desculţă fiind, fără ca eu s-o aud. Nu într-o dimineaţă atât de tăcută.
    Din nou Jo: Poate că ştie să fie discretă.
    - Da, am murmurat. Am vorbit mult cu voce tare înainte să se termine vara aceea. Da, poate că ştie. Poate că ştie să fie discretă. Sigur. Aşa cum ştia şi doamna Danvers.
    M-am oprit din nou şi m-am uitat în urmă, însă poteca publică urmase malul lacului după o curbă mică şi n-am mai putut vedea nici proprietatea Warrington şi nici Barul Apusului de Soare. De fapt, mi-am spus, asta îmi convenea la fel de mult.

                                                                   2.

                                  La drumul de întoarcere, am încercat să trec în revistă ciudăţeniile care precedaseră şi apoi învăluiseră întoarcerea mea la Sara Laughs: visele repetitive; plantele de floarea-soarelui; abţibildul cu postul de radio; plânsetul din toiul nopţii.
    Presupun că întâlnirea cu Mattie şi Kyra, plus telefonul care a urmat de la Domnul Pixel Easel, se puteau şi ele califica drept ciudăţenii... dar nu în acelaşi fel în care se califica plânsetul unui copil pe care-l auzi noaptea.
    Şi cum rămâne cu faptul că ne aflam în Derry, nu în Dark Score, când murise Johanna? Puteam include şi asta pe listă? Nu ştiam. Nici măcar nu-mi aminteam de ce se întâmplase aşa. În toamna şi iarna lui 1993 mă dădeam de ceasul morţii cu scenariul pentru Bărbatul în cămaşă roşie.
    În februarie a lui '94 începusem să lucrez la Cădere liberă, iar asta mi-a captat mare parte din atenţie. Pe deasupra, hotărârea de-a pleca la TR, la Sara...
    - Asta era treaba lui Jo, am spus nimănui şi imediat ce am auzit cuvintele rostite, am înţeles cât adevăr purtau.
    Amândurora ne plăcea de bătrâna asta, dar fusese treaba lui Jo să spună: "Hei, irlandezule, hai să ne cărăm cururile până la TR pentru câteva zile". O spune mereu... doar că, în anul de dinainte să moară, n-o spusese niciodată. Iar mie nu mi-a trecut niciodată prin gând s-o spun în locul ei. Uitasem cumva complet de Sara Laughs, se pare, chiar şi atunci când venise vara. Era posibil să mă fi lăsat atât de tare absorbit de scris? Nu mi se părea plauzibil... dar ce altă explicaţie puteam găsi?
    Ceva nu era deloc în regulă cu portretul ăsta, însă nu ştiam ce. Nici să mă pici cu ceară.
    Asta m-a făcut să mă gândesc la Sara Tidwell şi la versurile unuia dintre cântecele ei. Nu înregistrase niciodată un disc, eu însă deţineam versiunea cântată de Blind Lemon Jefferson, a acestui cântec. O strofă spunea:
    Nu-i decât o întâlnire sătească iubire
    Nu-i decât o învârtită fără pace
    Dă-mi voie să-ţi sărut buzele dulci iubire
    Dintre toţi de tine-mi place.
    Îmi plăcea cântecul ăsta şi mă întrebasem mereu cum trebuie să fi sunat ieşind din gura unei femei, şi nu din a trubadurului ăla bătrân cu voce îngroşată de băutură. Din gura Sarei Tidwell. Pun pariu că avea o voce dulce. Şi, al naibii să fiu, pun pariu că ştia să cânte.
    Ajunsesem din nou la bătrâna mea casă. M-am uitat prin jur, n-am văzut pe nimeni prin apropiere (cu toate că auzeam acum prima barcă pentru schi nautic gonind în josul lacului), m-am dezbrăcat la chiloţi şi am înotat până la plută. Nu m-am urcat pe ea am rămas doar lângă, ţinându-mă de scară cu o mână şi bătând leneş apa cu picioarele. Era destul de frumos, dar ce aveam să fac tot restul zilei?
    M-am hotărât s-o folosesc curăţându-mi biroul de lucru de la al doilea etaj. Când aveam să termin, poate că aveam să ies şi să inspectez studioul lui Jo. Asta, desigur, dacă nu-mi pierdeam până atunci curajul.
    Am înotat înapoi spre mal, lopătând încet cu picioarele, cufundându-mi şi ridicându-mi capul deasupra apei care curgea pe lângă corpul meu asemenea mătăsii reci. Mă simţeam ca o vidră. Aproape ajunsesem la mal, când mi-am ridicat faţa udă şi am văzut o femeie stând pe Stradă, uitându-se la mine. Era la fel de slabă ca aceea pe care o văzusem la domeniul Warrington... numai că aceasta era verde. Verde şi arătând cu mâna spre nord, de-a lungul cărării, asemenea unei driade dintr-o legendă veche.
    Am tresărit, am înghiţit apă, am tuşit şi am scuipat-o afară. M-am ridicat în picioare în apa ce-mi ajungea până la piept şi m-am şters la ochi. Apoi am râs (chiar dacă puţin cam strâmb). Femeia era verde fiindcă era un mesteacăn ce creştea puţin mai la nord de unde se sfârşeau scările mele din traverse de cale ferată în Stradă. Şi, chiar şi cu ochii curăţaţi de apă, mi se părea că e ceva înfricoşător în felul în care frunzele din jurul trunchiului ivoriu-vârstat-cu-negru aproape că alcătuiau o faţă tensionată. Vântul nu sufla deloc şi, astfel, faţa era perfect nemişcată (la fel de nemişcată cum fusese şi faţa femeii în pantaloni scurţi negri şi costum de baie), dar, într-o zi în care sufla briza, părea probabil că zâmbeşte sau se încruntă... sau poate că râde. În spatele lui creştea un pin decrepit. O creangă goală stătea întinsă spre nord. Pe aceasta o confundasem eu cu un braţ costeliv, cu o mână osoasă arătând spre ceva.
    Nu era pentru prima dată când mă speriam singur în felul acesta. Văd tot soiul de lucruri, ăsta-i adevărul. Scrie destule poveşti şi fiecare umbră de pe podea ţi se pare a fi o amprentă de picior, fiecare linie din praf, un mesaj secret. Ceea ce, desigur, nu mi-a uşurat deloc încercarea de a-mi da seama ce era cu adevărat ciudat la Sara Laughs şi ce era ciudat doar fiindcă mintea mea era ciudată.
    M-am uitat furtiv în jur, am observat că încă aveam partea aceasta din lac numai pentru mine (deşi nu pentru multă vreme; bâzâitului de albină al primei bărci cu motor i se alăturase un al doilea şi un al treilea) şi mi-am dat jos chiloţii uzi. I-am stors, i-am aşezat peste pantalonii scurţi şi cămaşă şi am mers gol pe scări în sus cu hainele ţinute strâns la piept. M-am prefăcut că sunt Bunter, aducând micul dejun şi ziarul de dimineaţă Lordului Peter Wimsey. Pe când am ajuns înapoi în casă, rânjeam ca un prost.

                                                                     3.

                                            Aerul de la al doilea etaj era sufocant,  în pofida geamurilor deschise şi am văzut de ce imediat ce am ajuns în capul scărilor. Eu şi cu Jo împărţiserăm spaţiul de la etaj, ea ocupând partea stângă (doar o cameră mică, de fapt numai o cămăruţă, adică tot ce avea ea nevoie pe lângă studioul din aripa de nord a casei), eu, partea dreaptă. La celălalt capăt al coridorului se afla botul zăbrelit al monstruosului aparat de aer condiţionat pe care-l cumpăraserăm în anul în care achiziţionaserăm casa. Uitându-mă la el, mi-am dat seama că-mi lipsise murmurul lui caracteristic. Lipit de el se afla un mesaj care spunea: Domnule Noonan: Stricat. Suflă aer cald când îl deschizi & face de parc-ar fi plin de cioburi. Dean spune că piesa de care are nevoie trebuie să vină la magazinul Western Auto din Castle Rock. O să cred asta numai când o s-o văd cu ochii mei. B. Meserve.
    Am surâs la această ultimă remarcă - până şi punctul o caracteriza pe doamna M. - şi apoi am încercat comutatorul. Aparatele mecanice răspund de obicei favorabil când simt prin apropiere o fiinţă umană echipată cu penis, obişnuia Jo să susţină, însă nu şi de data asta. Am ascultat vreme de aproape cinci secunde aparatul de aer condiţionat cum macină, apoi l-am închis. "Blestemăţia dracului s-a căcat în pat", cum le place să spună celor din TR. Şi până avea să fie reparat, nici măcar rebusuri nu aveam să rezolv aici sus.
    M-am uitat totuşi în camera de lucru, curios de ce voi simţi, la fel de mult ca şi de ce voi găsi. Răspunsul n-a însemnat nimic. Era biroul la care terminasem Bărbatul în cămaşă roşie, demonstrându-mi astfel că prima dată nu fusese vorba doar de noroc chior; era fotografia lui Richard Nixon stând cu braţele ridicate, arătând cu ambele mâini V-ul de la victorie, legenda de dedesubt spunând: AŢI CUMPĂRA O MAŞINĂ LA MÂNA A DOUA DE LA OMUL ĂSTA?; era covorul de iută pe care-l ţesuse Jo pentru mine cu o iarnă sau două înainte să descopere minunata lume a covoarelor persane şi renunţase complet la ţesut.
    Nu era tocmai camera de lucru a unei persoane străine, însă fiecare obiect (mai ales suprafaţa întinsă şi goală a biroului) spune că este spaţiul de lucru al unui Mike Noonan dintr-o generaţie mai tânără. Vieţile oamenilor, am citit undeva, sunt definite de două forţe primare: munca şi mariajul. În viaţa mea, mariajul se încheiase şi cariera ajunsese la ceea ce părea a fi o pauză permanentă. Având asta în gând, nu mi s-a părut ciudat că, acum, spaţiul unde petrecusem atâtea zile, cufundat de obicei într-o stare de fericire totală, în vreme ce închipuiam tot soiul de vieţi inexistente, nu mai însemna nimic. Era ca şi când m-aş fi uitat la camera de lucru a unui angajat ce fusese concediat... sau care murise subit.
    Am dat să plec, apoi mi-a venit o idee. Dulapul cu sertare din colţ era plin de hârtii - declaraţii bancare (expirate cele mai multe de opt sau zece ani), corespondenţă (în mare parte rămasă fără răspuns), câteva bucăţi de poveşti -, dar nu am găsit ce căutam. M-am dus la dulap, în care temperatura trebuie să fi fost de cel puţin şaizeci de grade, şi, dintr-o cutie de carton pe care doamna M. o marcase MAŞINĂRII, l-am scos la lumină: un reportofon Sanyo Memo-Scriber pe care mi-l dăduse Debra Weinstock la încheierea colaborării noastre la prima carte tipărită de Putnam. Putea fi setat să se pornească singur când începeai să vorbeşti; recădea în PAUZĂ când te opreai să gândeşti.
    N-o întrebasem niciodată pe Debra dacă era o chestie care-i atrăsese pur şi simplu atenţia şi-şi spusese: "Măi, să fie, pariez că orice romancier popular care se respectă s-ar bucura să aibă o jucărioară d-asta" sau dacă era ceva puţin mai intenţionat, un fel de sugestie, poate? Verbalizează faxurile alea scurte pe care le primeşti din subconştient cât sunt încă proaspete, Noonan? N-am ştiut atunci şi nu ştiu nici acum.
    Însă o găsisem: o adevărată maşinărie profesionistă pentru dictare, şi avem cel puţin douăsprezece casete în maşină, cu înregistrări pe care le făcusem acasă să am ce asculta pe drum. Voiam să introduc una în Memo-Scriber în seara aceea, să dau volumul cât de tare mergea şi să trec aparatul pe funcţia de DICTARE.
    Apoi, dacă se repeta zgomotul pe care-l auzisem cel puţin de două ori, urma să-l am şi înregistrat pe bandă. I-l puteam pune lui Bill Dean să-l asculte şi să-l întreb ce credea el că este. Dacă aud plânsetul copilului în noaptea asta şi aparatul nici nu porneşte?
    - Păi, atunci, o să ştiu altceva, am vorbit în camera de lucru goală, inundată de lumină. Stăteam în cadrul uşii, cu Memo-Scriber-ul sub braţ, uitându-mă la biroul gol şi transpirând ca un porc. Sau, cel puţin, o să am o bănuială.
    Ungherul lui Jo de pe partea cealaltă a holului făcea camera mea de lucru să pară înghesuită şi confortabilă prin comparaţie. Niciodată prea plin, acum nu era altceva decât un spaţiu păstrat ce luase forma unei încăperi. Covorul dispăruse, fotografiile ei dispăruseră, până şi biroul dispăruse. Părea că încăperea fusese supusă unei operaţiuni din acelea de curăţare generală, abandonată însă după ce fusese dusă la îndeplinire în proporţie de nouăzeci la sută. Jo fusese măturată din cameră - fusese răzuită - şi am trăit o clipă de mânie fără temei îndreptată împotriva Brendei Meserve. Mi-am amintit ce-mi spunea mereu mama când făceam ceva din proprie iniţiativă cu care ea nu era de acord: "Te-ai avântat prea tare de unu' singur, nu crezi?" Acelaşi lucru simţeam şi eu în legătură cu strâmta cameră de lucru a lui Jo: anume că, golind-o complet în felul acesta, doamna Meserve se avântase prea tare de una singură.
    Poate că nu doamna M. a făcut curăţenie, a spus vocea de extraterestru. Poate că a făcut-o însăşi Jo. Te-ai gândit măcar la asta, durule?
    - Asta-i o prostie, am spus. De ce s-o facă? Nu prea cred că şi-a prevăzut moartea. Având în vedere că tocmai îşi cumpărase...
    Numai că n-am vrut s-o spun. Nu cu voce tare. Cumva, mi s-a părut a fi o idee proastă.
    M-am întors să ies din cameră, şi o neaşteptată briză de aer rece, incredibilă în căldura de acolo, a trecut rapid peste faţa mea. Nu peste întregul corp; doar peste faţă.
    A fost o senzaţie descumpănitoare, ca nişte mâini mângâindu-mă scurt, dar tandru, pe obraji şi frunte. În acelaşi timp, mi-a ajuns la urechi un suspin... doar că nu-i asta cea mai buna descriere. A fost un susur care mi-a trecut pe lângă urechi, asemenea unui mesaj şoptit în treacăt.
    M-am întors, aşteptându-mă să văd perdelele de la geam mişcându-se... însă acestea atârnau perfect drepte.
    - Jo? am spus şi, auzindu-i numele pronunţat, am început să tremur atât de violent, încât aproape că am scăpat Memo-Scriber-ul. Jo, tu ai fost?
    Nimic. Nu mi-a mângâiat pielea nici o mână fantomatică, perdelele nu s-au mişcat deloc... ceea ce ar fi trebuit neapărat să facă dacă ar fi suflat cu adevărat un curent de aer. Totul era tăcut. Nu era decât un bărbat înalt cu faţa transpirată şi cu un reportofon sub braţ, stând la intrarea unei încăperi pustii... Însă atunci am început eu să cred cu adevărat că nu sunt singur în Sara Laughs.
    Şi ce dacă? m-am întrebat. Chiar dacă ar fi adevărat, ce dacă? Fantomele nu pot răni pe nimeni.
    Asta credeam atunci.

                                                                  4.

                                       Când am vizitat  studioul lui Jo (studioul ei cu aer condiţionat), după masa de prânz, sentimentele mele pentru Brenda Meserve se îmbunaseră simţitor - nu se avântase prea tare de una singură, la urma urmei. Cele câteva obiecte pe care mi le aminteam în mod special din micuţul birou al lui Jo - bucăţica înrămată a primului covor persan pe care-l ţesuse, covorul de iută verde, posterul înrămat întruchipând sigla Maine-ului cu florile de câmp - fuseseră depozitate aici, împreună cu aproape toate celelalte lucruri de care-mi aduceam aminte. Era de parcă doamna M. trimisese un mesaj: Nu-ţi pot uşura durerea şi nici scurta tristeţea, şi nu pot preîntâmpina rănile pe care reîntoarcerea la cabană e posibil să le redeschidă, însă pot pune într-un singur loc toate lucrurile care ţi-ar face rău, ca să nu dai peste ele fără să te aştepţi sau nepregătit. Măcar atât pot face.
    Aici nu erau pereţi goi; aici, pereţii fremătau de spiritul şi creativitatea soţiei mele. Erau nişte articole tricotate (unele serioase, multe doar o joacă) baticuri pătrate, păpuşi din cârpe scoţând capul din ceea ce ea numise "facultatea mea pentru bebeluşi", o pictură abstractă a unui deşert, făcută din fâşii de mătase galbenă, neagră şi portocalie, fotografiile ei cu flori, şi chiar şi pe ultimul raft al bibliotecii ei, ceea ce părea a fi o sculptură în lucru a Sarei Laughs însăşi. Era făcută din scobitori şi beţe de la acadele.
    Într-un colţ se afla micuţul ei război de ţesut şi un dulăpior din lemn de al cărui mâner atârna un bileţel ce spunea: CHESTIILE PENTRU TRICOTAT ALE LUI JO! PROPRIETATE PRIVATĂ!
    Într-un altul se afla banjoul la care învăţase ea să cânte şi apoi renunţase, spunând că o dureau prea tare degetele. Într-un al treilea se aflau o vâslă de caiac şi o pereche de patine cu rotile cu vârful scâlciat şi cu pompoane mici şi purpurii la capătul şireturilor.
    Lucrul care mi-a atras şi mi-a susţinut privirea se afla pe pupitrul vechi din mijlocul camerei. În multele şi plăcutele sfârşituri de săptămână din verile, toamnele şi iernile petrecute aici, pupitrul acela era plin de suveici, sculuri de fire toarse, perniţe cu ace, schiţe, poate şi o carte despre Revoluţia Spaniolă sau fotografii înrămate, cu câini de rasă americani. Johanna te putea aduce la exasperare, cel puţin pe mine, fiindcă nu-şi stabilea niciun sistem sau ordine precisă când lucra la ceva. Putea fi şi dezarmantă, chiar copleşitoare uneori. Era o împrăştiată inegalabilă şi biroul ei reflecta mereu acest lucru.
    Nu însă şi acum. Puteam bănui că doamna M. luase de pe el tot ce era în plus şi că se căznise să pună în loc ceea ce era acum acolo, însă îmi era imposibil să şi cred.
    De ce ar fi făcut-o? Nu avea nicio logică.
    Obiectul era acoperit cu o husă din plastic gri. M-am întins s-o ating şi am ezitat chiar când eram cu mâna la un centimetru sau doi de ea, fiindcă amintirea unui vis vechi (dă-mi aia-napoi e cartea mea de omorât timpul) mi-a alunecat prin minte cam aşa cum îmi alunecase acea ciudată undă de aer peste faţă. Apoi a dispărut şi am tras husa jos. Sub ea se afla vechea mea maşină de scris IBM Selectric, cea pe care nu o mai văzusem şi la care nu mă mai gândisem de ani de zile. M-am aplecat mai aproape, ştiind că tipul fontului va fi Courier - preferatul meu - chiar înainte să-l văd.
    Pentru numele lui Dumnezeu, ce căuta aici vechea mea maşină de scris? Johanna picta (deşi nu foarte bine), făcea fotografii (unele într-adevăr destul de reuşite) şi uneori le vindea, tricota, croşeta, ţesea şi vopsea haine, ştia să cânte opt sau zece acorduri simple la chitară.
    Ştia să scrie, desigur; majoritatea absolvenţilor de filologie ştiu, motiv pentru care şi ajung absolvenţi de filologie. Făcuse dovada eclatantă a vreunei aptitudini pentru creativitate literară? Nu. După câteva experimente poetice în facultate, renunţase la această ramură a artelor.
    Scrii tu pentru amândoi, Mike, mi-a spus odată. Asta-ţi aparţine numai ţie; eu o să mă-nfrupt doar câte puţin din toate celelalte.
    Dată fiind calitatea poeziilor ei în comparaţie cu calitatea mătăsurilor, fotografiilor şi a tricotajelor sale, mi s-a părut că a fost probabil o hotărâre înţeleaptă.
    Uite însă aici vechiul meu IBM. De ce?
    - Scrisori, am spus. A găsit-o în pivniţă sau undeva şi a adus-o aici să-şi scrie scrisorile.
    Numai că asta nu-i stătea în fire. Îmi arăta majoritatea scrisorilor ei, împingându-mă deseori de la spate să scriu eu însumi mici post-scriptum-uri şantajându-mă cu zicala aia veche despre copiii pantofarului care merg tot timpul desculţi ("iar prietenii scriitorului n-ar fi auzit niciodată vreo vorbă de la el de n-ar fi fost Alexander Graham Bell", îi plăcea întotdeauna să adauge). N-am văzut o scrisoare personal scrisă la maşină de soţia mea în tot timpul când am fost căsătoriţi - dacă nu pentru altceva, pentru că i s-ar fi părut un gest prostesc de etichetă.
    Ştia să scrie la maşină, producând scrisori de afaceri fără nicio greşeală, încet, dar metodic, însă întotdeauna folosise calculatorul meu de birou sau propriul ei PowerBook în acest scop.
    - Ce puneai la cale, iubito? am întrebat, apoi am început să cercetez sertarele biroului.
    Brenda Meserve îşi încercase forţele şi cu ele, dar natura specifică a lui Jo o înfrânsese. Ordinea de la suprafaţă (suveici împărţite pe culori, de exemplu) a lăsat imediat loc vechiului şi dragului talmeş-balmeş al lui Jo. Am găsit în sertarele alea destul din ea cât să-mi rănească inima cu o sută de amintiri neaşteptate, dar nu am găsit în schimb nicio lucrare care să fi fost scrisă la bătrânul meu IBM, cu sau fără fontul Courier. Nici măcar o singură pagină.
     Când mi-am încheiat vânătoarea, m-am lăsat pe spate în scaunul meu (în scaunul ei) şi m-am uitat la fotografia mică, înrămată, de pe birou, o fotografie pe care nu-mi aminteam s-o mai fi văzut vreodată. Era foarte probabil ca însăşi Jo s-o fi imprimat (originalul poate că fusese găsit în podul unui localnic) şi apoi s-o fi retuşat manual. Produsul final semăna cu un poster pentru căutarea răufăcătorilor în vestul sălbatic, dintr-o producţie Ted Turner color. Am luat-o în mâini şi mi-am plimbat, năucit, buricul degetului mare peste sticla ce-o acoperea. Sara Tidwell, cântăreaţa de blues de la începutul secolului trecut a cărei ultimă escală fusese, din câte se ştia, chiar aici, în TR-90. Când ea şi cu oamenii ei - unii dintre ei prieteni, cei mai mulţi, rude - plecaseră din TR, merseseră pentru scurtă vreme în Castle Rock... după care pur şi simplu dispăruseră, asemeni unui nor trecând de linia orizontului sau asemeni ceţii într-o dimineaţă de vară.
    Zâmbea uşor în fotografie, dar era un zâmbet greu de citit. Ţinea ochii pe jumătate închişi. Sfoara chitarei ei - nu cureaua, ci sfoara - se vedea pe un umăr. În fundal, se întrevedea un bărbat negru purtând un melon înclinat într-un unghi imposibil (au şi muzicienii un lucru al lor: chiar ştiu cum să poarte o pălărie) şi stând lângă ceea ce părea a fi un contrabas mare cât toate zilele.
    Jo îi desenase Sarei pielea într-o nuanţă de cafe au lait, bazându-se probabil pe alte fotografii pe care le văzuse (circulă destule, cele mai multe arătând-o pe Sara cu capul dat pe spate şi cu părul atârnându-i aproape până la mijloc, în vreme ce scoate faimosul ei râset natural, ca un ţipăt), deşi nici una nu putea fi color. Nu la începutul secolului. De asemenea, Sara Tidwell nu rămăsese posterităţii numai prin intermediul fotografiilor. Îmi aminteam că Dickie Brooks, proprietarul "Garajului Bun la Toate", îmi spusese cândva că tatăl lui susţinea că, după ce câştigase un ursuleţ de pluş la tras cu puşca la Bâlciul Districtului Castle, i-l dăduse Sarei Tidwell. Aceasta îl recompensase, spunea Dickie, cu un sărut. După spusele lui Dickie, bătrânul nu uitase niciodată acest lucru, zicea că fusese cel mai plăcut sărut din viaţa lui... deşi mă îndoiesc c-a spus-o vreodată cu soţia prin preajmă.
    În fotografia aceasta, ea numai zâmbea. Sara Tidwell, cunoscută ca Sara Laughs.
    Nu înregistrase niciodată nimic, însă cântecele ei supravieţuiseră la fel de bine. Unul dintre ele, "Walk Me Baby", seamănă remarcabil de mult cu "Walk This Way" de la Aerosmith. Astăzi, femeia aceasta ar fi considerată afro-americancă. În 1984, când Johanna şi cu mine am cumpărat cabana şi, prin urmare, am devenit interesaţi de ea, i se spunea neagră. În vremea ei, trebuie să i se fi spus negresă sau tuciurie sau poate nativă. Şi, desigur, cioară. Trebuie să fi fost destui care să aleagă fără mustrare de conştiinţă acest ultim apelativ. Iar eu trebuia să cred că-l sărutase pe tatăl lui Dickie Brooks - un alb - în faţa a jumătate din Districtul Castle? Nu, nu credeam. Totuşi, cine putea fi sigur? Nimeni. Asta-i interesant despre trecut.
    -  Nu-i decât un dans sătesc, iubire, am cântat, aşezând fotografia înapoi pe birou. Nu-i decât un dans în cerc.
    Am luat husa maşinii de scris, apoi m-am hotărât s-o las acolo unde era.
    Ridicându-mă în picioare, privirea mi-a fugit înapoi la Sara, cum stătea ea acolo cu ochii închişi şi cu frânghia ce-i servea drept curea pentru chitară, petrecută peste un umăr. Ceva la faţa şi la zâmbetul ei mi se păruse întotdeauna familiar şi, dintr-o dată, mi-am dat seama ce. Semăna într-un fel ciudat cu Robert Johnson, ale cărui improvizaţii primitive se ascundeau aproape în spatele fiecărei melodii înregistrate vreodată de Led Zeppelin şi Yardbirds. Cel care, potrivit legendei, se întâlnise la răscrucea drumurilor cu Satan şi-şi vânduse sufletul pentru şapte ani de viaţă intensă, de băuturi tari şi de femeiuşti uşoare de pe stradă. Şi, desigur, pentru genul acela de nemurire păstrată în tavernele dotate cu tonomate. Ceea ce şi primise. Robert Johnson, cel care se presupune că fusese otrăvit din cauza unei femei.

                                                               5.

                                    Spre sfârșitul după-amiezii m-am dus la magazin şi am văzut o bucată apetisantă de plătică în vitrina frigorifică. Mi s-a părut potrivită pentru cină. Am cumpărat o sticlă de vin alb la ea şi, aşteptând să-mi vină rândul la casă, o voce tremurată de bătrân a vorbit în spatele meu:
    - Văzut-am că ţ-ai făcut un pretin nou ieri.
    Accentul de yankeu era atât de pronunţat, încât părea a fi o glumă... numai că accentul e doar în parte responsabil de această părere; în general, am ajuns să cred, de vină e tonul acela tărăgănat - adevăraţii locuitori din Maine seamănă toţi cu nişte vânzători la licitaţii.
    M-am întors şi l-am văzut pe boşorogul ăla care stătuse cu o zi în urmă pe macadamul garajului, urmărind împreună cu Dickie Brooks cum făceam eu cunoştinţă cu Kyra, Mattie şi cu Scoutie. Avea şi acum bastonul cu cap aurit şi l-am recunoscut imediat. Cândva prin anii 1950, revista Boston Post donase câte un astfel de baston fiecărui district din statele ce alcătuiesc Noua Anglie. Fuseseră date celor mai bătrâni localnici şi treceau de la un hârbuit la altul. Iar partea haioasă e că Post-ul s-a întors de câţiva ani cu picioarele-n sus.
    - De fapt, doi noi prieteni, am răspuns, încercând să-mi amintesc numele lui.
    N-am reuşit, însă îmi aminteam de el de când trăia Jo, când ocupa mereu un scaun în camera de aşteptare a lui Dickie, discutând despre vreme şi politică, despre politică şi vreme, în vreme ce ciocanele bubuiau şi compresorul de aer fâsâia. Era un obişnuit al locului. Şi dacă se întâmpla ceva pe şoseaua 68, pe ochiul lui Dumnezeu, el era întotdeauna acolo să ia la cunoştinţă.
    - Am auzit că Mattie Devore poa' să fie o adevărată scumpete, a spus - auzât, Devoah, şcumpete - şi una dintre pleoapele lui solzoase s-a închis.
    Am văzut destule semne obscene din ochi la viaţa mea, însă nici una nu întrecea semnul făcut de bătrânul cu baston aurit la capăt. Am simţit o pornire să-l pocnesc încât să-i sară de la loc nasul ăla gălbejit, ca un cioc. Sunetul pe care l-ar face despărţindu-se de faţa lui s-ar asemăna cu pocnetul unei crengi uscate rupte pe genunchi.
    - Auzi multe, moşule? am întrebat.
    - Oh, îhî! a spus.
    Buzele lui - întunecate la culoare ca două fâşii de ficat - s-au despărţit într-un rânjet. Gingiile lui erau năpădite de pete albe. Avea vreo doi dinţi galbeni încă înfipţi în cea de sus şi alţi vreo doi în cea de jos.
    - Şi-o are şi p-aia mică, şireată-i, nu glumă! Îhî!
    - Şireată ca pisica beată, am fost eu de acord.
    A clipit la mine, uşor mirat să audă o vorbă aşa de veche din presupusa mea gură cu caş la colţuri, iar apoi rânjetul acela dezgustător s-a lărgit.
    - Nu prea-i pasă dă ia, totuş, a spus. Copila o-ncercat să fugă d-acasă, să ştii.
    Am devenit conştient - mai bine mai târziu decât niciodată - că ne ascultau vreo şase oameni.
    - N-am avut impresia asta, am spus, ridicându-mi puţin vocea. Nu, n-am avut deloc impresia asta.
    N-a făcut decât să rânjească... rânjetul ăla de om bătrân, care spune: Oh, îhî, sigur; ştiu şi io ce-nseamnă asta.
    Am plecat din magazin îngrijorat pentru Mattie Devore. Prea multă lume îşi băga nasul în treburile ei, mi se părea.
    Când am ajuns acasă, am dus sticla cu vin în bucătărie - să se răcească până instalam grătarul pe estacadă. Am întins mâna spre uşa frigiderului, apoi m-am oprit.
    Pe uşă fuseseră împrăştiate la întâmplare poate mai bine de patru duzini de magneţi mici - legume, fructe, litere din plastic şi numere, până şi o selecţie generoasă de stafide californiene - însă acum nu mai erau aşezate la întâmplare' Acum formau un cerc. Cineva fusese în casă. Intrase cineva şi... Rearanjase magneţii de pe frigider? Dacă aşa era, atunci hoţul avea neapărată nevoie de putină consiliere psihologică. Am atins unul dintre ei - uşurel, doar cu vârful degetului. Apoi, brusc furios pe mine, m-am întins şi i-am amestecat din nou, făcând-o cu destulă forţă să dobor vreo doi pe podea. Nu i-am ridicat.
    În noaptea aceea, înainte să merg la culcare, am aşezat Memo-Scriber-ul pe masa de sub Bunter, Marele Elan Împăiat, deschizându-l şi comutându-l pe funcţia de DICTARE.
    Apoi am introdus în el una din vechile mele casete cu selecţii personale, am adus cronometrul la zero şi m-am dus în pat, unde am dormit fără să visez şi fără alte întreruperi preţ de opt ore.
    Dimineaţa următoare, luni, a fost genul acela de zi pentru care vin turiştii în Maine - aerul era atât de pur şi de luminos, că dealurile de dincolo de lac păreau să fie aşezate sub o lupă nu foarte puternică. Muntele Washington, cel mai înalt din Noua Anglie, plutea în depărtare.
    Am pus cafeaua pe foc, apoi m-am dus în sufragerie, fluierând. Toate închipuirile mele din ultimele câteva zile mi se păreau prosteşti în dimineaţa aceasta. Apoi fluieratul mi-a murit pe buze. Cronometrul Memo-Scriber-ului, setat pe 000 când m-am dus în pat, ajunsese acum la 012.
    Am derulat caseta înapoi, am ezitat cu degetul butonul PLAY, mi-am spus (pe vocea lui Jo) să nu fiu prost şi l-am apăsat.
    - Oh, Mike, a şoptit o voce - a bocit, aproape - pe casetă şi m-am surprins că trebuie să-mi acopăr gura cu podul unei palme ca să-mi reţin ţipătul.
    Era acelaşi lucru pe care-l auzisem în biroul lui Jo atunci când simţisem curentul acela de aertrecându-mi peste faţă... doar că acum cuvintele erau rostite suficient de rar ca să le înţeleg.
    - Oh, Mike, a spus din nou. S-a auzit un clic şters. Aparatul se închisese pentru câtva timp. Şi apoi, încă o dată, vorbite în sufragerie în vreme ce eu dormeam în aripa de nord: Oh, Mike.
    Apoi a dispărut.

                                                       CAPITOLUL ZECE
                                                                   1.

                                    Pe la ora nouă, a venit o camionetă pe drumul de acces şi a parcat în spatele Chevrolet-ului meu. Camioneta era nouă - un Dodge Ram atât de curat şi cu ornamentele cromate atât de lucioase, încât părea că tocmai în acea dimineaţă îi fuseseră luate plăcuţele de înmatriculare provizorii, de zece zile - însă avea aceeaşi nuanţă de alb-gălbui ca şi ultima, iar semnul de pe uşa şoferului era cel pe care mi-l aminteam: WILLIAM "BILL" DEAN VERIFICATOR ÎNGRIJITOR DULGHERIE PRIMARĂ, plus numărul lui de telefon. Am ieşit pe veranda din spate în întâmpinarea lui, cu ceaşca de cafea în mână.
    - Mike! a strigat Bill, coborând de la volan.
    Bărbaţii yankei nu se îmbrăţişează - ăsta-i un truism pe care-l puteţi pune la loc de cinste alături de "tipii duri nu dansează" şi de "bărbaţii adevăraţi nu mănâncă omletă cu mirodenii" -, însă Bill mi-a strâns mâna aproape destul de tare încât să verse cafeaua dintr-o ceaşcă pe trei sferturi goală şi mi-a dat o palmă sănătoasă peste spate.
    Rânjetul lui a scos la iveală un set splendid de dinţi falşi - din aceia cărora li se spunea Roe buckers, fiindcă-i comandai direct din catalog. Mi-a trecut fugar prin minte că i-ar fi prins bine o pereche şi interlocutorului meu ancestral de la Magazinul Universal Lakeview. Cu siguranţă l-ar fi ajutat la mestecat pe boşorogul ăla gălăgios.
    - Mike, eşti o încântare pentru doi ochi obosiţi.
    - Şi mie-mi pare bine să te văd, am spus, zâmbind. N-a fost un zâmbet fals; mă simţeam bine. Chestiile ce au puterea să te sperie de moarte într-o noapte cu tunete, în cele mai multe cazuri, par doar interesante în lumina puternică a unei dimineţi de vară.
    - Arăţi bine, prietene.
    Era adevărat. Bill era cu patru ani mai bătrân şi puţin mai cărunt pe la tâmple, dar altfel rămăsese neschimbat. Şaizeci şi cinci? Şaptezeci? Nu conta. Nu avea aspectul palid al unui om bolnav şi pielea nu părea că i se scurge de pe faţă, mai ales din jurul ochilor şi de pe obraji, lucru pe care-l asociez cu avansarea decrepitudinii.
    - Şi tu la fel, a spus, eliberându-mi mâna. Ne-a părut la toţi rău de Jo, Mike. Cei din oraş o iubeau mult. A fost un şoc, fiind atât de tânără. Soţia m-a rugat în mod special să-ţi transmit condoleanţe. Jo i-a făcut un covor persan în anul când ea a avut pneumonie şi Yvette n-a uitat niciodată asta.
    - Mulţumesc, am spus şi nu mi-am mai putut stăpâni vocea pentru o clipă sau două.
    Mi se părea că în TR soţia mea aproape că încă mai trăia.
    - Şi mulţumeşte-i şi lui Yvette.
    - Mda. Totu-i în regulă cu casa? Pe lângă aeru' condiţionat, adică. Blestemăţia dracului! Ăi de la Western Auto mi-au promis săptămâna trecută piesa aia şi-acu' zic că poate n-o vor avea decât pe la-ntâi august.
    - E bine. Am adus PowerBook-ul cu mine. Dacă vreau să-l folosesc, masa din bucătărie-mi va servi bine de birou.
    Şi voiam să-l folosesc - atât de multe rebusuri atât de puţin timp.
    - Apa caldă curge bine?
    - Totu-i în regulă, e însă o singură problemă.
    M-am oprit. Cum îi poţi spune îngrijitorului că ai ajuns să crezi că-ţi e casa bântuită? Probabil că nu există o cale potrivită; probabil că cel mai înţelept lucru pe care-l poţi face e să te-arunci cu capul înainte. Aveam întrebări de pus, dar nu voiam să gâdil doar pe la margini subiectul şi să fac pe timidul. Pentru început, Bill va simţi şi el.
    Poate că-şi cumpărase proteza dentară dintr-un catalog, însă nu era prost.
    - Ce te frământă, Mike? Spune.
    - Nu ştiu cum vei reacţiona la asta, dar...
    A zâmbit în felul unui om care înţelege pe dată despre ce e vorba şi a ridicat mâna.
    - Poate că deja ştiu.
    - Ştii?
    Am simţit o uşurare incredibilă şi de-abia aşteptam să aflu ce experienţe suferise el în Sara, poate atunci când verifica becurile sau când se asigura că rezista acoperişul sub greutatea zăpezii.
     - Tu ce ai auzit?
    - În mare, ceea ce mi-au spus Royce Merrill şi Dickie Brooks, a spus. Pe lângă asta, nu ştiu prea mult. Eu şi cu Mami am fost plecaţi în Virginia, îţi aminteşti. Ne-am întors doar aseară pe la opt. Totuşi, la magazin ăsta-i subiectul zilei.
    Pentru o clipă am rămas atât de fixat pe Sara Laughs, încât habar n-am avut despre ce vorbea. Nu mă gândeam decât la faptul că oamenii bârfeau despre zgomotele ciudate din casa mea. Apoi, numele lui Royce Merrill m-a făcut să-mi revin şi toate celelalte lucruri au revenit o dată cu mine la adevărata lor dimensiune. Merrill era oposumul ăla bătrân cu bastonul cu cap aurit şi cu trasul obscen din ochi. Bătrânul Patru Dinţi. Îngrijitorul meu nu vorbea despre zgomote fantomatice; vorbea despre Mattie Devore.
    - Hai să-ţi dau o ceaşcă de cafea, am spus. Vreau să-mi spui în ce-am intrat.

                                                                2.

                                     Pe când ședeam pe  estacadă, eu ţinând în mână o ceaşcă proaspătă de cafea şi Bill o cană de ceai ("Cafeaua mă arde la ambele capete în zilele astea", a spus el), l-am rugat pentru început să-mi spună versiunea Royce Merrill-Dickie Brooks a întâlnirii mele cu Mattie şi Kyra.
    S-a dovedit a fi mai bine decât mă aşteptam eu. Amândoi bătrânii mă văzuseră stând pe marginea drumului cu fetiţa în braţe şi-mi observaseră Chevy-ul parcat pe jumătate în şanţ cu portiera şoferului lăsată deschisă, aparent însă nici unul dintre ei n-o văzuseră pe Kyra folosind linia albă de pe Route 68 pe rol de sârmă de acrobaţii. Ca pentru a compensa această lipsă, totuşi, Royce susţinea că Mattie îmi dăduse o îmbrăţişare prelungă, gen eroul meu, şi un sărut pe gură.
    - A prins partea în care am prins-o de cur şi i-am dat câteva limbi? am întrebat.
    Bill a surâs.
    - Imaginaţia lui Royce nu mai e atât de bogată de când avea cincizeci de ani sau cam aşa ceva, iar asta se întâmpla în urmă cu patruzeci sau mai mult de ani.
    - N-am atins-o deloc.
    Ei bine... fusese momentul acela în care dosul palmei mele se atinsese de curbura sânului ei, însă acela nu fusese un gest intenţionat, indiferent de ce-ar fi crezut tânăra doamnă.
    - Căcat, mie nu tre' să-mi zici asta, a spus. Dar...
    A pronunţat acel dar aşa cum îl pronunţa mereu mama, lungindu-l şi lăsându-l să dispară de la sine, asemenea cozii unui zmeu de hârtie prost mânuit.
    - Dar ce?
    - Ai face bine să păstrezi distanţa faţă de ea, a spus. E destul de simpatică - aproape că-i de-a noastră, să ştii -, dar e aducătoare de probleme. (A făcut o pauză.) Nu, nu-i corect faţă de ea ce-ţi zic. Fata are probleme.
    - Bătrânul vrea custodia copilului, nu?
    Bill şi-a aşezat cana cu ceai pe balustrada estacadei şi s-a uitat la mine cu sprâncenele ridicate. Reflecţii ale apei din lac îi luminau obrajii în valuri, dându-i un aspect exotic.
    - De unde ştii?
    - Din deducţie, dar din genul acela educat. M-a sunat socrul ei sâmbătă seara în timpul focurilor de artificii. Şi, chiar dacă nu şi-a expus răspicat scopul vizitei sale, mă-ndoiesc că Max Devore a bătut atâta drum înapoi spre TR-90, în vestul Maine-ului, să-i pună sechestru pe jeep şi pe rulotă nurorii sale. Care-i, deci, povestea, Bill?
    Preţ de mai multe clipe n-a făcut decât să se uite la mine. Aproape că semăna cu privirea unui om care ştie că ai contractat o boală periculoasă şi nu e sigur cât de mult trebuie să-ţi spună despre ea. M-a făcut să mă simt puternic neliniştit să fiu privit în felul acela. M-a făcut, de asemenea, să simt că-l pun pe Bill Dean în dificultate. Devore avea rădăcini aici, la urma urmei. Iar eu, indiferent de cât de mult mă plăcea Bill, nu aveam. Jo şi cu mine eram din altă parte. Putea fi mai rău - putea fi Massachusetts sau New York -, însă Derry, deşi în Maine, era totuşi în altă parte.
    - Bill? Mi-ar prinde bine să ştiu câteva coordonate de zbor, dacă ai vrea...
    - Ai face bine să păstrezi distanţa faţă de ea, a spus.
    Zâmbetul lui uşor dispăruse.
    - Bărbatu' ăla-i nebun.
    Pentru o clipă, am crezut că Bill vrea să spună doar că Devore e nervos pe mine, dar apoi m-am mai uitat o dată la faţa lui. Nu, am hotărât, nu voia să spună nervos; folosise cuvântul "nebun" în sensul lui cel mai propriu.
    - Cât de nebun? am întrebat. Nebun ca Charles Manson? Nebun ca Hannibal Lecter? Ca cine?
    - Să zicem ca Howard Hughes, a spus. Ai citit oarece despre el? Despre cât de departe era în stare să meargă să aibă ce-şi dorea? Nu conta că era vorba doar de-un hot dog special ce se vindea doar în L.A. sau de un proiectant de avioane pe care voia să-l fure celor de la Lockheel sau celor de la Mc-Donnell-Douglas, trebuia să aibă ce-şi dorea şi nu avea pace până ce nu le obţinea. La fel e şi Devore. Întotdeauna a fost aşa - chiar şi în copilărie a fost încăpăţânat, după cum spun poveştile pe care le poţi auzi în oraş.
    Taică-meu avea şi el una pe care o spunea de obicei. Spunea că micuţul Max Devore a spart şopronul cu unelte al lui Scant Larribee într-o iarnă fiindcă voia sania Flexible Flyer pe care i-o dăduse Scant fiului său Scooter, drept cadou de Crăciun În 1923 se-ntâmpla asta.
    Devore şi-a tăiat ambele mâini în sticla spartă, spunea tata, dar a avut sania. L-au găsit aproape de miezul nopţii, dându-se în jos pe Sugar Maple Hill ţinându-şi mâinile ferite la piept când cădea. Îşi pătase cu sânge amândouă mănuşile şi salopeta de zăpadă. Mai îs câteva poveşti pe care le poţi auzi despre Maxie Devore de când era copil - dacă-ntrebi prin jur, o s-auzi cincizeci de altele -, iar unele s-ar putea să fie chiar adevărate. Asta despre sanie este adevărată, însă. Pariez pe orice că e. Fiindcă taică-meu nu minţea. Era împotriva religiei lui.
    - Baptist?
    - Nu, domnule. Yankeu.
    - 1923 a trecut demult, Bill. Oamenii se schimbă uneori.
    - Îhî, dar cel mai des nu. Nu l-am văzut pe Devore de când s-a-ntors şi s-a cazat la Warrington, aşa că nu pot spune sigur, da' am auzit lucruri care mă fac să cred că de s-a schimbat, a făcut-o-n rău. N-a străbătut toată ţara că voia o vacanţă. Vrea copilul. Pentru el, fetiţa nu-i decât o altă versiune a saniei Flexible Flyer a lui Scooter Larribee. Iar sfatul pe care ţi-l dau cu toată seriozitatea e să nu fii geamul dintre el şi ea.
    Am sorbit din cafea şi m-am uitat către lac. Până să termin, Bill mi-a dat timp de gândire, împrăştiind cu bocancii săi de lucru o pată de rahat de pasăre pe scândurile estacadei. Rahat de cioară, m-am corectat; numai ciorile lasă urme atât de lungi şi de exuberante.
    Un lucru părea absolut sigur; Mattie Devore plutea cam la cincisprezece kilometri în sus pe Pârâul Caca fără a avea vreo vâslă. Nu mai sunt persoana cinică de la douăzeci de ani - mai e cineva? -, însă nu eram destul de naiv sau destul de idealist să cred că legea o favoriza pe doamna Rulotă în detrimentul domnului Computer... nu dacă domnul Computer se hotăra să joace murdar. Copil fiind, furase sania pe care-o voise şi mersese singur la săniuş, la miezul nopţii, mâinile care-i sângerau nefiind o problemă. Şi ca om mare? Ca bătrân ce primise în ultimii aproximativ patruzeci de ani toate săniile pe care şi le dorise?
    - Care-i povestea lui Mattie, Bill? Spune-mi.

                                                          3.

                                Nu i-a luat mult. Poveştile de la ţară sunt, cel mai des, nişte poveşti simple. Ceea ce nu înseamnă că nu sunt şi deseori interesante.
    Mattie Devore îşi începuse viaţa sub numele de Mattie Stanchfield, nu tocmai în TR, ci chiar dincolo de graniţă, în Motton. Tatăl ei fusese tăietor de lemne, mama, cosmeticiană la domiciliu (ceea ce făcea din ei, într-un fel forţat, un mariaj perfect de ţară). Avuseseră trei copii. Când David Stanchfield a uitat să ia curba în Lovell şi a căzut cu un camion de transportat buşteni, plin ochi, în Lacul Kewadin, văduva lui "şi-a cam pierdut vâna", după cum se spune. A murit la scurtă vreme după aceea. Nu fusese nici o poliţă de asigurare, în afară de cea pe care Stanchfield fusese obligat s-o încheie pentru a putea lucra ca tăietor de lemne.
    Apropo de Fraţii Grimm, hă? Eliminaţi jucăriile Fisher-Price din spatele casei, cele două căşti pentru uscat părul din salonul de cosmetică din beci bătrâna şi rablagita Toyota din parcare şi acolo ajungeţi: A fost odată ca niciodată o văduvă care avea trei copii.
    Mattie e în povestea asta prinţesa - săracă, dar frumoasă (că era frumoasă puteam depune chiar eu mărturie). Acum intră prinţul în scenă. În cazul de faţă, e un lungan roşcat şi bâlbâit pe nume Lance Devore. Copilul anilor de apus ai lui Max Devore. Când a întâlnit-o Lance pe Mattie, avea douăzeci şi unu de ani. Ea tocmai împlinise şaptesprezece. Întâlnirea a avut loc la domeniul Warrington, unde Mattie primise o slujbă de sezon ca ospătăriţă.
    Lance Devore locuia de partea cealaltă a lacului, pe Upper Bay, dar în fiecare seară de marţi, pe domeniul Warrington se desfăşurau meciuri de softball cu echipe formate din voluntari, localnicii împotriva turiştilor, iar el de obicei se dădea peste cap să joace. Softball-ul e-un lucru minunat pentru toţi Lance Devorii lumii; când stai pe poziţie, ţinând o bâtă în mână, nu mai contează că eşti lungan. Şi-n mod sigur nu mai contează că te bâlbâi.
    - Le dădea dureri de cap cam mari celor de la domeniul Warrington, a spus Bill. Nu ştiau în ce echipă-şi avea locul: a Localnicilor sau a Veneticilor. Lui Lance nu-i păsa; îi convenea oricum. În unele săptămâni juca pentru unii, într-altele cu alţii. Amândouă erau la fel de fericite să-l primească, fiindcă ştia să lovească mingea, de-o trimitea pân' la îngeri. Îl puneau deseori la prima bază fiindcă era înalt, acolo însă îi iroseau doar talentul. La a doua sau la penultima... oau! Sărea şi se învârtea în aer ca tipu' ăla, Noriega.
    - Poate vrei să spui Nureyev, am zis.
    A ridicat din umeri.
    - Ideea e că era un spectacol. Iar oamenii-l plăceau. Se integra. De-obicei joacă tinerii, ştii, iar pentru ei contează ce poţi face, nu cine eşti. Pe lângă asta, mulţi dintre ei nici n-ar face diferenţa dintre Max Devore şi-o groapă în pământ.
    - Doar dacă nu citesc The Wall Street Journal şi revistele de calculatoare, am spus. În astea, dai peste numele Devore cam la fel de des cum dai peste numele Dumnezeu în Biblie.
    - Serios?
    - Păi, cred că în revistele de calculatoare Dumnezeu e mai des scris Gates, dar cred că ştii ce vreau să zic.
    - Cre' că da. Da' chiar ş-aşa, au trecut aproape şaizeci şi cinci de ani de când şi-a petrecut Max Devore ceva timp în TR. Ştii ce s-a-ntâmplat atunci când a plecat, nu?
    - Nu, de ce să ştiu?
    Pentru o clipă m-a privit mirat. Apoi a părut că-i cade peste ochi un fel de văl. A clipit şi acesta a dispărut.
    - Îţi zic altă dată - nu-i cine ştie ce secret -, da' tre' să ajung până la unşpe la casa Harrisman-ilor să le verific pompa de drenare. Nu vreau să deviez de la subiect. Ideea e că voiam să zic asta: Lance Devore a fost văzut ca un tip tânăr şi simpatic care ştia să arunce mingea de softball la o sută şapte metri în copaci, dac-o lovea cum trebuia. Nu era nimeni destul de bătrân să-l judece după taică-său - cel puţin la Warrington, marţea seara, nu era nimeni - şi nimeni nu-l socotea vinovat nici că familia lui are mălai. La dracu', îs o mulţime de oameni bogaţi pe-aici vara. Ştii asta. Niciunu' aşa bogat ca Max Devore, da' bogăţia nu-i decât o chestie de mai mult ca altul.
    Nu era adevărat şi aveam destul de mulţi bani s-o ştiu. Bogăţia e ca scara Richter - o dată ce treci de-un anumit punct, salturile de la un nivel la următorul nu sunt duble sau triple, ci sunt nişte salturi uimitor şi dezastruos de multiple, la care nici măcar nu vrei să te gândeşti. Fitzgerald a pus degetul pe rană, deşi cred că n-a crezut în propria sa vorbă de duh: cei foarte bogaţi sunt altfel decât tu şi eu. M-am gândit să-i spun asta lui Bill şi am hotărât să-mi ţin gura închisă. Avea o pompă de drenare de reparat.
    Părinţii lui Kyra s-au întâlnit datorită unui butoiaş de bere căzut într-o groapă cu noroi. Mattie aducea de la clădirea principală, ca de obicei, butoiaşul de marţi seara într-un cărucior manual, spre terenul de softball. Reuşise să-l aducă mare parte din drumul de la aripa cu restaurantul, fără vreo problemă, însă plouase abundent la începutul săptămânii şi căruciorul s-a înţepenit într-un sfârşit într-o bucată de pământ moale. La minge era echipa lui Lance, iar Lance şedea la capătul băncii, aşteptându-şi rândul să lovească. A văzut-o pe fata în pantaloni scurţi albi şi în tricou albastru cu emblema domeniului Warrington luptându-se cu căruciorul împotmolit şi s-a ridicat s-o ajute. Trei săptămâni mai târziu erau de nedespărţit şi Mattie era însărcinată; zece săptămâni mai târziu erau căsătoriţi; treizeci şi şapte de luni mai târziu, Lance Devore era într-un sicriu, o terminase cu softball-ul şi cu berea rece în serile de vară, o terminase cu ceea ce el numea "păduritul", terminase a mai fi tată, terminase cu dragostea pentru frumoasa prinţesă. Doar un alt sfârşit grăbit, fără "şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi".
    Bill Dean nu a descris întâlnirea lor în detaliu; a spus doar: "S-au întâlnit la teren: ea aducea berea şi el a ajutat-o să-şi scoată căruţu' de mână din groapa unde-l băgase."
    Mattie nu mi-a spus niciodată multe lucruri despre partea aceasta, aşa că nu ştiu multe. Numai că ştiu... şi, chiar dacă unele detalii s-ar putea să fie greşite, aş paria un dolar la o sută că cele mai multe sunt corecte. Aceea a fost vara în care am ştiut lucruri pe care n-aveam de unde le şti.
    E cald, pentru început - vara lui '94 e cea mai călduroasă vară a decadei şi iulie e luna cea mai călduroasă a verii. Preşedintele Clinton e pus într-o lumină proastă de Newt şi de către republicani. Oamenii spun că bătrânul Willie cel Viclean s-ar putea să nu mai candideze pentru un al doilea mandat. Despre Boris Elţân se zvoneşte fie că moare de inimă, fie că se află într-o clinică de dezalcoolizare. Rezultatele echipei Red Sox arată mai bine decât ar avea dreptul să arate. În timpul acesta, în Derry, Johanna Arlen Noonan începe poate să simtă uşoare greţuri dimineaţa. Dacă e aşa, nu vor beşte nimic despre asta cu soţul ei.
    O văd pe Mattie în cămaşa albastră pe care, deasupra sânului stâng, îi este cusut cu aţă albă numele. Pantalonii scurţi creează un contrast plăcut cu picioarele bronzate.
    O mai văd purtând şi o şapcă oribilă cu un W roşu de la Warrington deasupra cozorocului lung. Părul ei frumos, blond şi lung, e scos prin gaura de la spate a şepcii şi-i cade pe gulerul cămăşii. O văd încercând să smucească afară din groapă căruciorul fără să agite butoiaşul cu bere. Îşi ţine capul aplecat; umbra aruncată de cozorocul şepcii îi ascunde întreaga faţă, cu excepţia gurii şi a bărbiei mici şi serioase.
    - D-dă-mi v-vo-voie să te-a-ajut, spune Lance, iar ea îşi ridică privirea.
    Umbra aruncată de cozorocul şepcii e alungată, el îi vede ochii mari şi albaştri - cei pe care-i va da fiicei lor. O singură privire în acei ochi şi războiul s-a încheiat fără să se tragă vreun foc; el îi aparţine ei la fel de complet cum i-a aparţinut oricând orice bărbat tânăr oricărei femei tinere.
    Restul, după cum se spune prin locurile astea, a fost doar vrăjeală.
    Bătrânul avea trei copii, însă Lance era singurul de care părea să-i pese. ("Fiică-sa-i mai nebună decât un şoarece de căcăstoare", a spus Bill în treacăt. "E-ntr-o academie d-aia pentru veseli în statul Washington. Cre' c-am auzit c-are şi cancer.")
    Faptul că Lance nu manifesta niciun interes în calculatoare şi în programe părea să-l mulţumească de fapt pe tatăl lui. Avea un alt fiu capabil să conducă afacerea. Într-un alt sens, totuşi, fratele vitreg mai mare al lui Lance nu era capabil deloc: din partea lui nu avea să vină niciun nepot.
    - Poponar, a spus Bill. Am auzit că-s mulţi d-ăştia prin California.
    Sunt câţiva şi prin TR, am gândit, dar mi-am spus că nu-i treaba mea să-i dau lecţii despre sex îngrijitorului meu.
    Lance Devore frecventa cursurile Colegiului Reed din Oregon, specialitatea silvicultură - era genul de individ care se îndrăgosteşte de o pereche de pantaloni verzi din flanel, de suspensori roşii şi de priveliştea condorilor la apus de soare. Un tăietor de lemne din basmele Fraţilor Grimm, de fapt, o dată ce treceai de jargonul academic. În vara dintre primul şi ultimul său an de studiu, îl chemase taică-său la reşedinţa familiei din Palm Springs şi-i oferise o valiză diplomat burduşită cu hărţi, fotografii aeriene şi cu documente. Erau aşezate într-o ordine precară, din câte şi-a dat seama Lance, dar mă îndoiam că-i păsase de asta. Închipuiţi-vă un colecţionar de benzi desenate căruia i se dă un coş plin cu ediţii vechi şi rare din seria Donald Duck.
    Închipuiţi-vă un colecţionar de filme căruia i se dă ediţia neprelucrată a unui film niciodată lansat, cu Humphrey Bogart şi Marilyn Monroe. Apoi închipuiţi-vă acest pădurar tânăr şi avid dându-şi seama că tatăl lui deţine nu doar acei acri sau kilometri pătraţi de vaste păduri neîncorporate în vestul Maine-ului, ci regate întregi.
    Cu toate că Max Devore plecase din TR în 1933, îşi menţinuse interesul viu pentru zona în care crescuse, abonându-se la ziarele de acolo şi cumpărându-şi reviste ca Down East şi The Maine Times.
    La sfârşitul anilor optzeci, începuse să cumpere fâşii lungi de pădure la est de graniţa Maine-New Hampshire. Dumnezeu ştie că fuseseră multe scoase la vânzare; companiile de celuloză care deţineau mare parte din păduri căzuseră în groapa recesiunii şi multe se convinseseră că proprietăţile şi operaţiunile pe care le aveau în Noua Anglie sunt cel mai bun loc de unde să înceapă reducerea de activitate. Aşadar, pământul acesta, furat de la indieni şi defrişat cu sălbăticie în anii douăzeci şi cincizeci, a încăput pe mâinile lui Max Devore. E posibil să-l fi cumpărat doar pentru că era de vânzare, o afacere bună de care-şi permitea să profite. E posibil să-l fi cumpărat pentru a-şi demonstra că supravieţuise într-adevăr copilăriei, că, mai exact spus, triumfase asupra ei.
    Sau e posibil să-l fi cumpărat ca jucărie pentru iubitul său fiu. În anii în care Devore făcea cele mai mari achiziţii ale sale din domeniul funciar în vestul Maine-ului, Lance nu era decât un copil... destul de mare însă pentru ca un tată cu vederi destul de largi să îşi dea seama încotro se îndreaptă interesele sale.
    Devore i-a cerut lui Lance să-şi petreacă vara lui 1994 cutreierând proprietăţi ce erau, în mare parte, vechi deja de zece ani. Voia ca băiatul să-i pună documentele în ordine, însă voia şi altceva de la el - voia ca Lance să le facă să însemne ceva. Nu-l interesa tocmai o recomandare cu privire la modul de-a folosi pământurile, deşi cred că l-ar fi ascultat dacă ar fi vrut Lance să-i facă o asemenea recomandare; voia pur şi simplu să aibă idee ce cumpărase. Voia Lance să-şi petreacă o vară în vestul Maine-ului, încercând să descopere care e ideea lui despre afacere? Pentru un salariu de două sau trei mii de dolari pe lună?
    Îmi închipui că răspunsul lui Lance a fost o versiune mai politicoasă decât întrebarea lui Buddy Jellison: "Se mai cacă calu-n grajd?"
    Puştiul a sosit în iunie 1994 şi şi-a instalat ghereta într-un cort pe partea îndepărtată a lacului Dark Score. Trebuia să se întoarcă la Reed la sfârşitul lui august. În loc de asta, însă, s-a hotărât să-şi îngheţe un an. Tatăl lui n-a fost fericit. Tatăl lui a mirosit ceea ce el numea "probleme cu o fată".
    - Mda, da-i destul de greu să adulmeci aşa ceva taman din California, a zis Bill Dean, aplecându-se cu mâinile sale arse de soare încrucişate peste geamul uşii de la şofer. Avea pe cineva care adulmeca şi care era mult mai aproape de TR decât era el din Palm Springs.
    - Despre ce vorbeşti? am întrebat.
    - Despre bârfă. Oamenii o fac pe gratis şi cei mai mulţi îs dispuşi s-o facă şi mai abitir dacă-s plătiţi.
    - Oameni ca Royce Merrill?
    - Royce poate fi unu' din ei, a fost el de acord, da' nu-i şi singuru'. Viaţa pe-aci nu-i rea sau bună; dacă eşti localnic, e rea şi mai rea. Aşa că, atunci când un tip ca Max Devore trimite pe cineva pe-aci cu cincizeci sau o sută de dolari de dat...
    - A fost cineva dintre localnici? Un avocat?
    Nu un avocat; un agent imobiliar numit Richard Osgood ("un tip unsuros", a fost descrierea pe care i-a făcut-o Bill Dean) care-şi avea bârlogul şi biroul în Motton. În cele din urmă, Osgood într-adevăr angajase un avocat din Castle Rock. Îndatorire iniţială a tipului unsuros, când se încheiase vara lu' '94 şi Lance Devore rămăsese în TR, fusese aceea de a afla ce dracu' se întâmpla şi de a-i pune capăt.
    - Şi apoi? am întrebat.
    Bill s-a uitat în treacăt la ceasul de la mână, s-a uitat în treacăt la cer, apoi şi-a fixat privirea asupra mea. A ridicat uşor şi comic din umeri, ca pentru a spune: "Suntem amândoi oameni de lume, într-un anumit fel liniştit şi aşezat - nu-i nevoie să-mi pui o-ntrebare atât de prostească."
    - Apoi Lance Devore şi Mattie Stanchfield s-au căsătorit la Biserica Binecuvântării Baptiste, chiar acolo pe Şoseaua 68. Circulau poveşti printre oameni despre ce-a fost Osgood în stare să facă să împiedice oficierea căsătoriei - am auzit că a-ncercat chiar să-l mituiască pe reverendul Gooch să refuze a-i uni, da' cred că asta-i o prostie, s-ar fi dus pur şi simplu într-un alt loc. Pe lângă asta, nu văd ce sens are să-ţi spun ce nu ştiu sigur.
    Bill şi-a întins un braţ şi a-nceput să ţină numărătoarea pe degetele mâinii sale drepte.
    - S-au căsătorit la mijlocul lui septembrie, 1995, ştiu sigur. (A ridicat degetul mare.) Oamenii se uitau destul de curioşi primprejur să vadă de nu-şi face apariţia şi tata mirelui, da' n-a venit niciodată. (A ridicat degetul arătător. Adăugat celui mare, alcătuia un pistol.) Mattie a născut un copil în aprilie '95, puţin cam prematur... dar nu destul să se vadă. Puţin cam prematur... dar nu destul să conteze. L-am văzut eu însumi la magazin cu ochii mei cân' n-avea nici măcar o săptămână şi era atâta cât trebuia să fie de mare. (A ridicat degetul din mijloc.) Nu ştiu dacă bătrânul lui Lance Devore a refuzat să-l ajute financiar, dar ştiu că locuiau într-o rulotă mai jos de Garajul lui Dickie, iar asta mă face să-mi spun c-o duceau destul de greu.
    - Devore le-a pus laţul la gât, am spus. Asta face un tip obişnuit ca toate dorinţele să i se îndeplinească... dar dacă-şi iubea băiatul atât de tare cum crezi tu, trebuie să fi venit.
    - Poate da, poate nu. (S-a uitat iarăşi la ceas.) Dă-mi voie să termin repede şi să nu-ţi mai stau în soare... dar tre' să mai auzi încă o poveste scurtă, fiindcă arată cum stau de fapt lucrurile. În iulie a anului trecut, cu mai puţin de-o lună înainte să moară, Lance Devore se prezintă la ghişeul oficiului poştal din Magazinul General Lakeview. Vrea să trimită un plic mare, da' mai întâi tre' să-i arate Carlei DeCinces ce-i înăuntru. Ea spune că era tot umflat la faţă, aşa cum sunt uneori taţii de copii mici.
    Am aprobat din cap, amuzat la gândul lui Lance Devore cel costeliv şi bâlbâit, fiind tot umflat. Dar îl puteam vedea cu ochiul minţii şi imaginea era într-un fel tandră.
    - În plic era o poză de studio pe care-o făcuseră în Rock. O arăta pe fetiţa lor... cum o cheamă? Kayla?
    - Kyra.
    - Aha, le pun tot felu' de nume-n zilele astea, nu crezi? O arăta pe Kyra şezând într-un scaun mare din piele, cu o pereche de ochelari falşi pe năsucul ăla cârn al ei, uitându-se la una dintre fotografiile aeriene ale pădurii de dincoace de lac în TR-100 sau TR-110 - o parte din ce cumpărase bătrânu', oricum. Carla spune că fetiţa avea o privire mirată ca şi când n-ar fi bănuit că există păduri atât de mari pe pământ. A spus că-i groaznic de şireată, aşa a zis.
    - Şireată ca pisica beată, am murmurat.
    - Iar plicul - recomandat, trimis prin prioripost - era adresat lui Maxwell Devore, în Palm Springs California.
    - Ceea ce te-a făcut să deduci fie că bătrânul s-a-nmuiat destul să ceară o fotografie cu singura lui nepoată, fie că Lance Devore şi-a spus c-o fotografie l-ar putea înmuia.
    Bill a aprobat din cap, părând la fel de mulţumit ca un părinte al cărui copil a reuşit să facă o adunare dificilă.
    - Nu ştiu dac-a ajutat la ceva, a spus el. N-a avut destul timp să afle, oricare-ar fi fost răspunsul. Lance cumpărase una dintre antenele alea parabolice mici, cum ai şi tu aici. În ziua în care-a montat-o a fost o furtună urâtă - grindină, vânt puternic, copaci căzuţi pe malul lacului, o groază de fulgere. Asta se-ntâmpla spre seară. Lance şi-a montat antena după-amiaza, fără nicio problemă, doar că atunci când a-nceput furtuna şi-a amintit c-a lăsat cheia fixă pe acoperişul rulotei. S-a dus s-o ia, ca să nu se ude şi să ruginească...
    - A fost lovit de fulger? Iisuse, Bill!
    - Fulgeru-a lovit, sigur, da' dincolo de drum. De mergi dincolo de locu' unde drumul Wasp Hill se-ntâlneşte cu 68, o să vezi urma pe care-a lăsat-o copacul doborât de fulger. Lance cobora pe scară cu cheia lui fixă când s-a-ntâmplat. Dacă n-ai auzit un fulger spărgându-se chiar deasupra capului tău, ştii cât de tare te sperie sunetul - e ca şi când ar intra un şofer beat pe banda ta de mers şi s-ar îndrepta direct spre tine, şi-apoi ar reintra pe banda lui chiar la timp. Un fulger care cade aproape de tine-ţi face părul măciucă - îţi face şi blestemata de puţă măciucă. Îţi poate face plombele să prindă posturi de radio, îţi face urechile să ţiuie şi face aerul s-aibă miros de prăjit. Lance a căzut de pe scară. Dac-a avut timp să-şi spună ceva înainte s-ajungă la pământ, pariez c-a crezut că este electrocutat. Sărmanul băiat. Iubea TR-ul, da' nu i-a purtat deloc noroc.
    - Şi-a frânt gâtul?
    - Ăhă. Cu atâtea tunete, Mattie nici nu l-a auzit căzând sau ţipând sau ceva. S-a uitat pe fereastră la un minut sau două după ce-a-nceput grindina şi el tot nu se-ntorsese. Şi-acolo era el, zăcând pe pământ şi uitându-se-n sus la nenorocita aia de grindină, cu ochii larg deschişi.
    Bill s-a uitat o ultimă dată la ceas, apoi şi-a deschis portiera camionetei.
    - Bătrânu n-a vrut să vină la nunta lor, da' a venit în schimb la-nmormântarea lu' fiu-său şi de-atunci n-a mai plecat de-aci. N-are absolut nimic cu femeia asta...
    - Dar vrea copilul, am spus.
    Nu era mai mult decât ştiam deja, dar am simţit totuşi un gol în coşul stomacului.
    Nu vorbiţi despre ce s-a întâmplat, mă rugase Mattie în dimineaţa zilei de Patru. Nu-i un moment bun pentru Ki şi pentru mine.
    - Cât de departe a ajuns cu procesul?
    - La al treilea tur şi se-ndreaptă către prima bază, aş zice. O să fie-o audiere la Curtea Supremă a Districtului Castle, poate la sfârşitul lunii ăsteia, poate luna viitoare. Judecătorul ar putea hotărî să-i predea fata acum sau ar putea amâna cazul până la toamnă. Cred că nu contează care, fiindcă singurul lucru care nu se va-ntâmpla niciodată pe faţa pământului verde-al lui Dumnezeu e-o hotărâre în favoarea mamei. Într-un fel sau altul, fetiţa o să crească în California.
    Spusă-n felul ăsta, am simţit cum mă străbate un fior foarte neplăcut.
    Bill s-a urcat la volanul camionetei.
    - Nu te băga, Mike, a spus. Păstrează distanţa faţă de Mattie Devore şi fiica ei. Şi dacă eşti chemat la tribunal sub pretextu' că le-ai văzut pe amândouă sâmbătă, zâmbeşte mult şi spune cât mai puţine lucruri posibil.
    - Devore o acuză că nu poate creşte copilul.
    - Ăhă.
    - Bill, am văzut copilul şi arată bine.
    A rânjit din nou, dar de data aceasta nu era nimic comic în el.
    - Aşa-mi închipui şi io. Da' nu asta-i ideea. Nu te băga-n treburile lor, bătrâne. E de datoria mea să-ţi zic asta; acu' că Jo nu mai e, cre' că-s singurul îngrijitor pe care-l mai ai.
    A trântit în fugă uşa Ram-ului, a pornit motorul, a apucat schimbătorul de viteze, iar apoi şi-a lăsat mâna să cadă din nou, ca şi când i-ar mai fi venit ceva în minte.
    - Dacă ai ocazia, ar trebui să cauţi bufniţele.
    - Ce bufniţe?
    - Îs pe-aci pe undeva două bufniţe din plastic. S-ar putea să fie-n beci sau în studiou' lui Jo. Au venit cu poşta în toamna dinainte să se stingă ea.
    - În toamna lui 1993?
    - Ăhă.
    - Poate greşeşti.
    Nu folosiserăm Sara în toamna lui 1993.
    - Numa' că nu greşesc. Eram aci, punând uşile de furtună, când a apărut Jo. Ne-am apucat să trăncănim şi-apoi a venit camionul de la UPS. Am târât cutia până-n hol şi-am băut o cafea - pe-atunci încă o mai beam - cât ea a scos bufniţele şi mi le-a arătat. Oribile, da' păreau adevărate! A plecat la nici zece minute dup-aia. A fost de parc-ar fi venit tocmai pentru a face treaba asta, deşi nu ştiu de ce-ar veni cineva tocmai din Derry să preia livrarea a două bufniţe din plastic.
    - Când era asta în toamnă, Bill? Ţi-aminteşti?
    - A doua săptămână din noiembrie, a spus prompt. Mai târziu în dup-amiaza aia, eu şi cu nevastă-mea am mers la Lewiston, la sora lui 'Vette. Era ziua ei de naştere. La drumul de-ntoarcere am oprit la Castle Rock Agway, să-şi cumpere 'Vette curcanu' de Ziua Recunoştinţei. (S-a uitat la mine mirat.) Chiar nu ştii de bufniţele alea?
    - Nu.
    - Asta-i o ţâră cam ciudat, nu crezi?
    - Poate că mi-a spus şi am uitat, am zis eu. Bănuiesc că acum oricum nu mai contează.
    Şi, totuşi, mi se părea că mai contează. Era un lucru minor, dar părea să conteze.
    - La ce-i trebuiau lui Jo două bufniţe din plastic?
    - Să le facă pe ciori să nu se mai cace pe podele, aşa cum fac pe estacada ta. Dacă văd ciorile bufniţele alea din plastic, fac cale-ntoarsă.
    Am izbucnit în râs în pofida uluirii mele... sau poate datorită ei.
    - Mda? Chiar funcţionează asta?
    - Ăhă, atâta vreme cât le schimbi din când în când locul, să nu intre la idei ciorile. Ciorile-s printre cele mai deştepte păsări, să ştii. Caută bufniţele alea, şi scapi de-o grămadă de mizerii.
    - O să le caut, am spus.
    Bufniţe din plastic să sperii ciorile - era exact genul de informaţii peste care dădea Jo (într-un fel, ea însăşi era ca o cioară, adunând bucăţi scânteietoare de informaţii care îi atrăgeau atenţia) şi în spiritul cărora acţiona fără să se mai deranjeze să-mi spună şi mie. Dintr-o dată, m-am simţit iarăşi singur fără ea - îmi era un dor de moarte de ea.
    - Bine. Într-o zi, când am mai mult timp liber, o să ne plimbăm peste tot. Şi prin pădure, de vrei. Cre' că o să fii mulţumit.
    - Sunt sigur că aşa voi fi. Unde stă Devore?
    Sprâncenele stufoase s-au ridicat.
    - La Warrington. El şi cu tine sunteţi de-a dreptul vecini. Credeam că ştii asta.
    Mi-am amintit femeia pe care o văzusem - costum de baie negru şi pantaloni scurţi negri combinându-se cumva să-i ofere alura unei participante la o petrecere cu cocteiluri - şi am aprobat din cap.
    - Am întâlnit-o pe soţie-sa.
    Bill a râs atât de sănătos la aceste cuvinte, că a avut nevoie de batistă. A scos-o din bord (o chestie cadrilată, albastră, de mărimea unui fanion fotbalistic) şi s-a şters la ochi.
    - Ce-i aşa de distractiv? am întrebat.
    - O femeie slabă? Cu păr alb? Cu faţa asemănătoare cu masca de Halloween a unui copil?
    A fost rândul meu să râd.
    - Ea e.
    - Nu-i nevastă-sa, îi cum-îi-spune, asistentul lui personal. O cheamă Rogette Whitmore. (A pronunţat ro-GET, cu un G dur.) Nevestele lu' Devore îs toate moarte. Ultima, de douăzeci de ani.
    - Ce fel de nume-i Rogette? Franţuzesc?
    - California, a spus şi-a ridicat din umeri ca şi când acest cuvânt singur explică totul. Oamenii-s speriaţi de ea în oraş.
    - Chiar aşa?
    - Ăhă.
    A ezitat şi-apoi a adăugat unul dintre zâmbetele acelea pe care le scoatem la paradă atunci când vrem să ştie lumea că ştim că spunem ceva prostesc:
    - Brenda Meserve spune că-i vrăjitoare.
    - Şi zici că stau amândoi la Warrington de aproape un an?
    - Ăhă. Whitmore vine şi pleacă, da' cel mai mult a stat pe-aci. În oraş se crede c-o să stea pân' ce se-ncheie cazul pentru câştigarea custodiei, apoi o să se-ntoarcă toţi în California cu avionul privat al lui Devore. O să-l lase pe Osgood să vândă Warrington-ul şi...
    - Să-l vândă? Cum adică, să-l vândă?
    - Credeam că ştii, a spus Bill, băgând în viteza întâi. Când i-a spus bătrânul Hugh Emerson lui Devore că-nchid cabana după Ziua Recunoştinţei, Devore i-a spus că n-o să se mute de acolo. A spus că se simte bine unde e şi că voia să rămână pe loc.
    - A cumpărat localul.
    Fusesem pe rând mirat, amuzat şi mâniat în ultimele douăzeci de minute, dar niciodată chiar amuţit. Acum eram.
    - A cumpărat Cabana Warrington ca să nu se mute la hotelul Lookout Rock din Castle View sau să închirieze o casă.
    - Ăhă, aşa a făcut. Nouă clădiri, inclusiv cabana principală şi Barul Apusului de Soare; doişpe acri de pădure, un teren de golf cu cinci găuri şi o sută cincizeci şi doi de metri de Stradă, porţiunea care trece pe lângă malul lacului. Plus o alee dublă pentru popice şi un teren pentru softball. La preţul de un sfert de milion. Prietenul lui Osgood a încheiat afacerea şi Devore a plătit cu cecuri la purtător. Mă-ntreb unde-a avut loc să scrie atâtea zerouri. Ne vedem, Mike.
    Spunând asta, a ieşit cu spatele de pe drumul de acces, lăsându-mă pe mine pe verandă să mă uit după el cu gura deschisă.

                                                               4.

                                   Bufnițe din plastic.
    Bill îmi spusese mai bine de două duzini de lucruri interesante între momentele când se uitase la ceas, însă lucrul care le întrecea pe toate era faptul (şi-l acceptasem ca fapt; Bill fusese prea sigur pe sine ca să nu-l accept) că Jo venise aici special ca să preia livrarea a două blestemate de bufniţe din plastic.
.................................................................................