O mână de oase, Stephen King

....................................................................................
                                              4-11

                            Îmi spusese ea despre asta?
    E posibil să-mi fi spus. Nu-mi aminteam s-o fi făcut şi mi se părea că trebuia să-mi amintesc, însă Jo obişnuia să susţină că, atunci când intram în transă, nu ajuta la nimic să-mi spună ceva; îmi intra pe-o ureche şi-mi ieşea pe cealaltă. Uneori îmi lăsa mesaje scrise - cumpărături pe care trebuia să le fac, telefoane pe care trebuia să le dau - prinse cu ace de cămaşă, de parcă eram un elev de clasa întâi. Însă nu mi-aş fi amintit dacă mi-ar fi spus: Mă duc la Sara, iubire, UPS-ul livrează ceva ce vreau să preiau personal, vrei să-i ţii companie unei doamne?" La naiba, cum să nu mă fi dus?
    Întotdeauna mi-a convenit o scuză să merg în TR. Poate că scriam şi mă forţam puţin cam tare... mesaje prinse cu acul de mâneca de la cămaşă... Dacă ieşi după ce termini, avem nevoie de lapte şi suc de portocale...
    Am scrutat cât mai rămăsese din grădina cu verdeţuri a lui Jo, cu soarele de iulie lovindu-mă peste gât şi m-am gândit la bufniţe, la blestematele alea de bufniţe din plastic. Să presupunem că Jo îmi spusese că vine la Sara Laughs? Să presupunem că o refuzasem fără să aud măcar oferta, fiindcă mă aflam în zona scriiturii? Chiar şi acceptând lucrurile astea, mai rămânea o întrebare: de ce simţise nevoia să vină aici în persoană, când ar fi putut la fel de bine să sune pe cineva şi să-i roage să preia marfa?
    Kenny Auster s-ar fi bucurat s-o facă, la fel şi doamna M. Iar Bill Dean, îngrijitorul nostru, chiar fusese aici. Aceasta a generat alte întrebări - una era de ce nu-i pusese pe cei de la UPS să livreze blestematele alea de lucruri în Derry - şi, într-un sfârşit, m-am hotărât că nu mai pot trăi fără să văd cu ochii mei o bufniţă din plastic. Poate, mi-am spus, îndreptându-mă înapoi spre casă, îmi voi aşeza una pe capota Chevy-ului cât va sta în parcare. Să previn viitoarele canonade.
    M-am oprit la intrare, fulgerat de-o idee neaşteptată, şi l-am sunat pe Ward Hankins, tipul din Waterville care se ocupă de plata taxelor mele şi de puţinele mele afaceri nelegate de scris.
    - Mike! a spus cu voioşie. Cum e lacul?
    - Lacu-i rece şi aeru-i cald, exact cum ne place am spus. Ward, tu păstrezi toate chitanţele pe care ţi le trimitem vreme de cinci ani, nu? În caz că fiscul se hotărăşte să ne scarmene puţin?
    - Cinci ani e perioada legală, a spus, dar eu le ţin pentru şapte - în ochii băieţilor de la taxe, eşti un porumbel al naibii de gras.
    Mai bine-un porumbel gras decât o bufniţă din plastic, am gândit, dar n-am rostit-o cu voce tare. Am spus doar:
    - Asta include şi calendarul de lucru, corect? Al meu şi al lui Jo, până să moară?
    - Sigur. Având în vedere că nici unul dintre voi nu ţinea jurnale, era cel mai bun fel de-a avea o acoperire pentru chitanţe şi pentru cheltuielile neprevăzute care...
    - Ai putea găsi calendarul de lucru al lui Jo din 1993 şi să vezi ce-a făcut în a doua săptămână din noiembrie?
    - Aş fi fericit s-o fac. Ce cauţi în mod deosebit?
    Pentru o clipă, m-am văzut stând la masa din bucătărie din Derry în prima mea noapte de văduv, ridicând la lumină o cutie pe care scria Test de Graviditate Norco.
    Mai precis, ce căutam tocmai acum, atât de târziu? Având în vedere c-o iubisem şi că se afla aproape de patru ani în mormânt, ce căutam? Pe lângă probleme, bineînţeles?
    - Caut două bufniţe din plastic, am spus. Probabil că Ward a crezut că-i vorbesc lui, însă nu sunt sigur că asta făceam. Ştiu că pare ciudat, dar asta caut. Mă poţi suna înapoi?
    - Cam într-o oră.
    - Perfect, am spus şi am închis.
    Acum, hai să căutăm bufniţele la propriu. Unde era locul cel mai probabil în care să depozitezi nişte artefacte atât de interesante?
    Ochii mi s-au dus la uşa pivniţei. Elementar, dragul meu Watson.

                                                       5.

                               Scările de la pivniță erau întunecate şi uşor jilave. Pe când stăteam pe prima treaptă, pipăind după comutator, uşa s-a trântit în spatele meu cu atâta putere, că am ţipat, speriat. Nu era nici o briză, nici un curent de aer, era o zi de-un calm perfect, însă uşa totuşi se trântise.
    Am rămas în întuneric în capul scărilor, pipăind după comutator, simţind mirosul acela umed pe care şi cele mai bune fundaţii din beton îl capătă după o vreme, dacă nu au un sistem bun de aerisire. Era răcoare, mult mai răcoare decât fusese de partea cealaltă a uşii. Nu eram singur şi ştiam lucrul ăsta. Îmi era teamă, aş minţi să spun că nu-mi era... însă mai eram şi fascinat. Era ceva alături de mine.
    Ceva era aici înăuntru cu mine.
    Mi-am lăsat mâna să cadă de la peretele unde se afla întrerupătorul şi am rămas cu braţele atârnând simplu de-o parte şi alta a corpului. A trecut o vreme. Nu ştiu cât de mult. Inima îmi bubuia furioasă în piept; o simţeam în tâmple. Era răcoare.
    - Alo? am vociferat.
    Niciun răspuns. Auzeam picuratul şters, neregulat al apei condensate, pe una dintre ţevile de jos, îmi auzeam propria respiraţie şi slab - îndepărtat, într-o altă lume în care răsărise soarele - auzeam croncănitul triumfal al unei ciori. Poate că tocmai se uşurase pe capota maşinii mele.
    Chiar îmi trebuie o bufniţă, mi-am spus. De fapt, nici nu ştiu cum de m-am descurcat până acum fără o bufniţă.
    - Alo? am spus din nou. Poţi vorbi?
    Nimic.
    Mi-am udat buzele. Ar fi trebuit să mă simt ca un prost, poate, stând acolo în întuneric şi strigând fantomele. Însă nu m-am simţit. Chiar deloc. Umezeala fusese înlocuită de o răceală pe care o puteam simţi şi aveam o companie. Oh, da.
    - Poţi bate, atunci? Dacă poţi închide uşa, trebuie să poţi şi să baţi.
    Am rămas acolo şi am ascultat picuratul sporadic al ţevilor. Nimic altceva nu s-a auzit. Tocmai mă întindeam iarăşi spre comutator, când s-a auzit un bubuit moale nu cu mult mai jos de mine. Pivniţa Sarei Laughs e înaltă şi ultimul metru de sub tavan - cel care face legătura cu centura de gheaţă a pământului - fusese izolat cu panouri mari galvanizate, de Insu-Gard. Sunetul pe care l-am auzit a fost, sunt cât se poate de sigur, sunetul unui pumn izbit de unul dintre aceste panouri.
    Nu fusese decât un pumn ce se lovise de-un segment pătrat de izolaţie, însă toate viscerele şi toţi muşchii corpului meu parcă se desfăcuseră din locul lor. Părul mi s-a ridicat în cap. Orbitele mi se părea că se extind şi pupilele că se contractă, de parcă mi s-ar fi transformat capul într-un craniu. Fiecare centimetru de piele mi s-a încreţit pe oase. Ceva era aici cu mine. Foarte probabil, ceva mort. Nu mai puteam aprinde lumina nici dacă voiam. Nu mai aveam forţa să ridic mâna. Am încercat să vorbesc şi, într-un sfârşit, într-o şoaptă hârşâită pe care de-abia am recunoscut-o, am spus:
    - Chiar eşti acolo?
    Bum.
    - Cine eşti?
    Tot nu puteam vorbi altfel decât în şoapta aceea hârşâită, vocea unui bărbat ce dă de pe patul de moarte ultimele instrucţiuni familiei sale. De data aceasta nu s-a auzit nimic de jos.
    Am încercat să gândesc şi nu mi-a venit în mintea tensionată decât Tony Curtis întruchipându-l pe Harry Houdini într-un film vechi. Potrivit filmului, Houdini fusese un Diogene al plăcii Ouija, un tip care-şi petrecea tot timpul liber căutând un mediu cinstit. Luase parte la o şedinţă de spiritism unde morţii comunicau prin...
    - Bate o dată pentru da şi de două ori pentru nu, am spus. Poţi face asta?
    Bum.
    A fost o lovitură în scările din faţa mea... dar nu foarte departe de mine. Cu cinci trepte mai jos, şase sau şapte cel mult. Nu destul de aproape să-l ating dacă mă-ntindeam şi-mi fluturam mâna prin aerul negru al pivniţei... un lucru pe care mi-l puteam imagina, dar pe care nu mi-l puteam tocmai imagina făcându-l.
    - Eşti...
    Vocea mi s-a stins. Pur şi simplu nu mai aveam forţă în diafragmă. Aerul răcoros mă apăsa pe piept ca un fier de călcat. Mi-am adunat toată voinţa şi am încercat din nou.
    - Eşti Jo?
    Bum.
    Pumnul acela lovindu-se uşor de izolaţie. O pauză, şi-apoi: Bum-bum.
    Da şi nu.
    Apoi, fără a avea vreo idee de ce puneam o întrebare atât de nebunească:
    - Bufniţele sunt aici jos?
    Bum-bum.
    - Ştii unde sunt?
    Bum.
    - Să le caut?
    Bum!
    Foarte apăsat.
    De ce le voia? puteam întreba, însă prezenţa de pe scări nu avea de unde să şt...
    Nişte degete calde mi-au atins ochii şi aproape că am strigat înainte să-mi dau seama că era vorba de transpiraţie. Mi-am ridicat mâinile în întuneric şi m-am şters cu podul palmelor până la baza părului. Am alunecat ca pe ulei. Răcoare sau nu, aproape că înotam în propria mea sudoare.
    - Eşti Lance Devore?
    Bum-bum, fără întârziere.
    - Sara e un loc sigur pentru mine? Sunt în siguranţă?
    Bum.
    O pauză. Şi ştiam că e o pauză, ştiam că prezenţa de pe scări nu terminase. Apoi, se auzi: Bum-bum.
    Da, sunt în siguranţă. Nu, nu sunt în siguranţă.
    Îmi recăpătasem parţial controlul asupra braţului. L-am întins, am pipăit de-a lungul peretelui şi am găsit comutatorul. Mi-am aşezat degetele pe el. Acum mi se părea că transpiraţia de pe faţă se preschimbă în gheaţă.
    - Tu eşti persoana care plânge noaptea? am întrebat.
    Bum-bum de jos şi, între bătăi, am apăsat comutatorul. Aplicele din pivniţă s-au aprins. La fel a făcut şi un bec mare - cel puţin o sută douăzeci şi cinci de waţi - în capul scărilor. N-a fost destul timp să se poată ascunde cineva şi nici nu era nimeni care să încerce s-o facă. De asemenea, doamna Meserve - admirabilă din atâtea puncte de vedere - uitase să măture scările de la pivniţă. Când m-am dus acolo de unde estimam eu că se auziseră bătăile, am lăsat urme în praful subţire. Ale mele erau însă singurele urme.
    Am suflat aerul în faţă şi l-am putut vedea. Aşadar, fusese rece, încă mai era rece... se încălzea însă cu rapiditate. Am mai suflat o dată şi-am văzut doar o urmă de aburi. O a treia expiraţie şi nu s-a mai văzut nimic.
    Mi-am plimbat mâna peste una dintre plăcile pătrate de izolaţie. Neted. L-am împins cu un deget şi, deşi n-am împins cu forţă, degetul a lăsat o gropiţă în suprafaţă argintie. Floare la ureche. Dacă ar fi lovit cineva cu pumnul aici, placa asta ar fi trebuit să fie deformată, suprafaţa argintie subţire ar fi trebuit să fie chiar ruptă şi să scoată la vedere umplutura roz de dedesubt. Toate plăcile erau însă netede.
    - Mai eşti aici? am întrebat.
    Niciun răspuns şi, totuşi, aveam impresia că vizitatorul meu era încă aici.
    Undeva.
    - Sper că nu te-am supărat aprinzând lumina, am spus şi în clipa aceea chiar m-am simţit puţin ciudat, stând pe scările de la pivniţă şi vorbind cu voce tare, ţinându-le o predică păianjenilor. Voiam să te văd.
    Habar nu aveam dacă asta era sau nu adevărat. Brusc - atât de brusc că aproape mi-am pierdut echilibrul şi era să cad pe scări - m-am întors pe călcâie, convins că arătarea înfăşurată în linţoliu e-n spatele meu, că arătarea bătuse, ea, nici vorbă de-o fantomă politicoasă de-a lui M. R. James, ci o oroare de dincolo de graniţa universului.
    Nu era nimic.
    M-am întors iarăşi, am tras de două sau trei ori adânc aer în piept, recăpătându-mi controlul, şi apoi am coborât şi celelalte scări până-n pivniţă. Sub ele se afla o canoe în perfectă stare; avea chiar şi vâsle. În colţ se afla soba cu gaz pe care-o înlocuiserăm imediat după ce cumpăraserăm casa; mai era şi cada cu picioare sub formă de labe îngherate pe care Jo dorise cu orice preţ (în pofida obiecţiilor mele) s-o transforme într-o seră pentru răsaduri. Am găsit apoi un cufăr plin cu feţe de masă demult uitate, o cutie cu casete mucegăite (formaţii ca Delfonics, Funkadelic şi .38 Special), mai multe seturi de vase vechi. Era o întreagă viaţă aici jos, nu însă, la o privire mai atentă, o viaţă foarte interesantă. Spre deosebire de viaţa pe care o simţisem în studioul lui Jo, aceasta nu fusese scurtată, ci fusese depăşită, fusese aruncată în urmă, asemeni unei piei vechi, iar asta era bine. Era, de fapt, natura firească a lucrurilor.
    Pe-un raft cu mărunţişuri se afla un album foto. L-am luat, atât curios, cât şi temător. Nicio surpriză neaşteptată, totuşi; aproape toate pozele erau peisaje cu Sara Laughs aşa cum fusese când o cumpăraserăm noi. Am găsit totuşi o fotografie cu Jo îmbrăcată într-o pereche de pantaloni trapezi (avea cărarea făcută pe mijlocul capului şi se dăduse cu ruj pe buze) şi una cu Michael Noonan purtând o cămaşă înflorată şi perciuni lungi care mă mâncau (burlacul Mike din fotografie era un tip care semăna cu Barry White şi pe care nu voiam să-l recunosc şi, totuşi, l-am recunoscut).
    Am găsit vechiul fuior rupt al lui Jo, o greblă de care urma să am nevoie dacă mai eram prin zonă la venirea toamnei, o lopată pentru zăpadă care urma să-mi prindă şi mai bine dacă mă găsea iarna pe acolo şi mai multe cutii cu vopsea. Nu am găsit, însă, nicio bufniţă din plastic. Amicul meu care bătea în izolaţii avusese dreptate.
    La parter, telefonul a început să sune.
    M-am grăbit să răspund, ieşind mai întâi pe uşa pivniţei şi apoi întinzându-mă să sting lumina. M-a amuzat acest lucru şi, în acelaşi timp, mi s-a părut un comportament absolut normal... aşa cum mi se părea că e un comportament absolut normal şi să nu calci pe crăpăturile din trotuar când eram mic. Şi chiar dacă nu era normal, ce conta?
    Nu mă întorsesem la Sara decât de trei zile şi deja postulasem Prima Lege a Excentricităţii a lui Noonan: când eşti singur, un comportament ciudat nu pare a fi, de fapt, deloc ciudat.
    Am înşfăcat telefonul fără fir.
    - Alo?
    - Bună, Mike. Sunt Ward.
    - Ce rapid ai fost.
    - Depozitul pentru dosare nu-i decât puţin mai încolo pe coridor, a spus. Floare la ureche. E trecut doar un singur lucru în calendarul lui Jo pentru a doua săptămână din noiembrie 1993. Spune "S-Ks of Maine, Freep, 11 A.M." Asta e pe marţi, şaisprezece. Te ajută?
    - Da, am spus. Mulţumesc, Ward. Mă ajută mult.
    Am întrerupt legătura şi am aşezat receptorul înapoi în furcă. Da, mă ajuta. S-Ksof Maine însemna Soup Kitchens of Maine. Jo făcuse parte din consiliul lor director din anul 1992 până ce murise. Freep însemna Freeport. Trebuie să fi fost o întâlnire a consiliului. Puseseră la punct probabil planurile pentru hrănirea oamenilor fără casă, de Ziua Recunoştinţei... după care Jo făcuse cu maşina cei aproximativ o sută cincisprezece kilometri până la TR, ca să primească livrarea celor două bufniţe din plastic. Nu-mi răspundea la toate întrebările, însă nu-i adevărat oare că întotdeauna se ivesc întrebări după moartea unei persoane iubite? Şi nu există nici o limită temporală pentru apariţia lor.
    Atunci a vorbit vocea extraterestră.
    Dacă tot eşti aici lângă telefon, a spus, de ce n-o suni pe Bonnie Amudson? Spune-i salut şi vezi ce face?
    În anii nouăzeci, Jo făcuse parte din patru consilii directoare diferite, toate având de-a face cu opere de caritate. Prietena ei Bonnie o convinsese să intre în consiliul de la Soup Kitchens când se eliberase un loc. Merseseră împreună la o mulţime de întâlniri.
    Nu şi la cea din noiembrie 1993, probabil, şi nu-i puteam cere lui Bonnie să-şi amintească tocmai acea întâlnire după cinci ani... dacă-şi păstrase însă foile de observaţii...
    La ce dracu' mă gândeam, mai precis? S-o sun Bonnie, să schimb amabilităţi şi-apoi s-o rog să-şi verifice foile de observaţii din decembrie? Voiam s-o întreb dacă nu e trecută absentă soţia mea pe foaia de prezenţă la una din întâlnirile lunii noiembrie?
    Voiam s-o întreb poate dacă i se păruse Jo cumva diferită în acel ultim an de viaţă? Iar când avea să mă-ntrebe Bonnie de ce voiam să ştiu, ce-i puteam spune?
    Dă-mi aia-napoi, sâsâise Jo ca un şarpe în visul meu. În visul acela nu semănase deloc cu Jo, semănase cu o altă femeie, poate cu cea din Cartea Proverbelor, femeia aceea ciudată ale cărei buze erau dulci ca mierea, dar al cărei suflet era plin de ură şi de venin. O femeie ciudată cu degete la fel de reci ca nişte crenguţe după un îngheţ.
    Dă-mi aia-napoi, e cartea mea de omorât timpul.
    M-am dus la uşa pivniţei şi am atins clanţa. Am rotit-o... apoi i-am dat drumul.
    Nu voiam să mă uit acolo jos în întuneric, nu voiam să risc să înceapă cine ştie ce să bată din nou. Era mai bine să las uşa închisă. Îmi doream numai ceva rece de băut. M-am dus în bucătărie, am întins mâna spre uşa frigiderului, apoi m-am oprit. Magneţii formau iarăşi un cerc, de data aceasta însă patru litere şi o cifră fuseseră trase în mijloc şi aliniate. Alcătuiau un singur cuvânt scris cu minuscule:
    salut
    Se întâmpla ceva aici. Chiar şi înapoi în lumina clară a zilei, nu mă îndoiam deloc de asta. Întrebasem dacă mă aflu în siguranţă aici şi primisem un răspuns ambiguu... dar nu asta conta. Dacă plecam acum de la Sara, nu aveam unde merge. Aveam cheia casei din Derry, dar aici trebuiau rezolvate lucrurile. Şi asta o ştiam.
    - Salut, am spus şi am deschis frigiderul să-mi iau un suc. Oricine sau orice ai fi, te salut.

                                                       CAPITOLUL UNSPREZECE
                                                                           1.

                                 M-am trezit la primele ore ale dimineţii următoare convins că mai era cineva cu mine în dormitorul din aripa de nord. M-am ridicat în capul oaselor, sprijinit în perne, frecându-mă la ochi, şi am văzut o siluetă întunecată, cu umeri largi stând între mine şi fereastră.
    - Cine eşti? am întrebat, spunându-mi că nu-mi va răspunde în cuvinte; va bate, în schimb, în perete. O dată pentru da, de două ori pentru nu - ce te preocupă, Houdini? Silueta de lângă fereastră, însă, n-a răspuns deloc.
    Am bâjbâit cu mâna în sus, am găsit firul care atârna de la becul de deasupra patului şi l-am tras. Gura îmi era crispată într-o grimasă, stomacul mi se încordase atât de tare, că mi se părea c-ar fi ricoşat şi gloanţele în el.
    - O, rahat, am spus. Trage-mi-o pân-o mierlesc.
    Atârnând pe un umeraş pe care-l agăţasem de galeria de la perdea se afla jacheta mea veche din piele de căprioară. O pusesem acolo în timp ce despachetam şi uitasem s-o pun în dulap. Am încercat să râd, însă n-am putut. La ora trei dimineaţa, pur şi simplu nu mi s-a părut un lucru atât de amuzant.
    Am stins lumina şi m-am întins pe spate cu ochii deschişi, aşteptând să sune clopoţelul lui Bunter sau să înceapă plânsetul acela de copil. Încă mai ascultam când am adormit.

                                                                2.

                                Cam cu șapte ore mai târziu, când mă pregăteam să merg la studioul lui Jo şi să văd dacă nu sunt cumva bufniţele din plastic în zona de depozitare, unde nu verificasem cu o zi în urmă, un Ford ultimul model a venit pe drumul de acces şi a oprit bot în bot cu Chevy-ul meu. Ajunsesem până lângă scurta potecă dintre casă şi studio, dar acum mă întorceam. Era o zi caldă şi vântul nu sufla deloc, iar eu nu purtam decât o pereche de jeanşi tăiaţi şi nişte şlapi din plastic în picioare.
    Jo a susţinut întotdeauna că stilul de a te îmbrăca din Cleveland se împarte de la sine în două sub-genuri: Cleveland Compact şi Cleveland de Zi cu Zi. Vizitatorul meu din acea zi purta Cleveland de Zi cu Zi - avea o cămaşă înflorită, avea tenul întunecat al celor din Republica Bananieră, avea şlapi albi. Şosetele sunt opţionale la această ţinută, însă papucii albi sunt o piesă importantă, aşa cum sunt şi bijuteriile din aur.
    Tipul ăsta stătea bine la acest ultim capitol: avea la încheietura unei mâini un Rolex şi la gât îi atârna un lanţ din aur. Poalele cămăşii îi erau scoase din pantaloni şi avea o umflătură ciudată la spate. Era fie o armă, fie un pager, şi arăta prea mare pentru a fi un pager. M-am uitat iarăşi la maşina lui. Pneuri Blackwall. Iar pe bord, oh, ca să vezi, un girofar albastru acoperit. Ca să se-apropie de tine mai pe ferite, Bunicuţă.
    - Michael Noonan?
    Era frumos într-un fel pe care l-ar considera atractiv anumite femei - cele care se crispează atunci când ridică cineva vocea în apropierea lor, cele care rareori sună la poliţie când au probleme acasă, fiindcă, la un anumit nivel mizerabil, cred că merită să aibă probleme acasă. Probleme care rezultă în ochi învineţiţi, coate dislocate, ocazionale arsuri de ţigară pe sânişor. Acestea sunt femeile care cel mai adesea li se adresează soţilor sau amanţilor cu apelativul Tati, de exemplu: "Pot să-ţi aduc o bere, tati?" sau "Ai avut o zi grea la serviciu, tati?"
    - Da, eu sunt Michael Noonan. Cu ce vă pot fi de folos?
    Acest exemplar de tati s-a întors, s-a aplecat şi-a apucat ceva din mormanul de hârtii care zăcea pe scaunul de lângă şofer. Sub bord, o staţie radio bidirecţională a bâzâit o dată, scurt, şi apoi a căzut în tăcere. S-a întors înapoi spre mine, ţinând într-o mână un dosar lung, de culoarea pielii de bivol. Mi l-a întins.
    - Acesta e pentru dumneavoastră.
    Când nu l-am luat, a făcut un pas înainte şi a încercat să mi-l vâre într-o palmă, ceea ce probabil ar fi trebuit să mă facă pe mine să-mi închid degetele pe el din reflex.
    În schimb, am ridicat amândouă mâinile la nivelul umerilor, ca şi când mi-ar fi spus mâinile sus, derbedeule.
    S-a uitat răbdător la mine, chipul având trăsături la fel de irlandeze ca şi ale fraţilor Arlen, lipsindu-i însă bunătatea, deschiderea şi curiozitatea lor. Ce ocupa locul acestora era un specimen de amuzament posac, de parcă văzuse toate comportamentele de rahat ale lumii, pe cele mai multe chiar de două ori. Una dintre sprâncenele lui fusese tăiată în două cu mult timp în urmă şi obrajii lui aveau aspectul acela roşiatic, ca de muşcătură a vântului care e semnul fie al unei sănătăţi extrem de bune fie al unui interes constant pentru produsele alcoolice pe bază de cereale. Arăta ca şi când te-ar fi putut arunca în şanţ şi-apoi s-ar fi putut aşeza pe tine ca să nu te ridici. Nu mai fac, tati, dă-te jos de pe mine, nu fi rău.
    - Nu-mi îngreunaţi misiunea. O să luaţi dosarul şi-amândoi ştim lucrul ăsta, aşa că nu-mi îngreunaţi misiunea.
    - Arătaţi-mi un act de identitate mai întâi.
    A suspinat, şi-a dat ochii peste cap, apoi a căutat într-unui din buzunarele de la piept. A scos un portdocument din piele şi l-a deschis. Acolo era un act de identitate cu o insignă şi o fotografie. Noul meu prieten se chema George Footman, ajutor de şerif, Districtul Castle. Fotografia era insipidă şi umbroasă, asemănătoare cu cele pe care le văd victimele jafurilor într-un album cu infractori.
    - E bine? a întrebat.
    Am luat documentul când mi l-a întins. El a rămas pe loc, emiţând, cât l-am scanat eu din priviri, acel sentiment de amuzament dens. Fusesem citat să mă prezint la biroul din Castle Rock al lui Elmer Durgin, avocat, la ora zece în dimineaţa zilei de 10 iulie 1998 - vineri, cu alte cuvinte. Zisul Elmer Durgin fusese numit protector ad litem pentru Kyra Elizabeth Devore, un copil minor. Urma să-mi ia o depoziţie despre tot ce ştiu cu privire la starea lui Kyra Elizabeth Devore. Această depoziţie va fi luată din partea Curţii Supreme a Districtului Castle şi a judecătorului Noble Rancourt. Va fi prezent şi un stenograf. Eram asigurat că aceasta era o depoziţie a curţii şi că nu avea nimic de-a face nici cu Reclamantul, nici cu Inculpatul.
    Footman a spus:
    - E de datoria mea să vă amintesc ce repercusiuni veţi suferi dacă nu vă veţi...
    - Mulţumesc, dar hai să presupunem că mi-ai spus deja totul, bine? Voi veni.
    Am făcut nişte gesturi de alungare către maşina lui. Mă simţeam profund dezgustat... şi mă simţeam agresat. Niciodată nu mi se mai servise un proces şi nici nu voiam să gust mâncarea asta.
    S-a dus înapoi la maşină, a dat să urce, apoi s-a oprit cu un braţ păros atârnat deasupra uşii deschise. Rolex-ul îi strălucea în lumina ceţoasă a soarelui.
    - Dă-mi voie să-ţi dau un sfat, a spus şi-asta mi-a ajuns să ştiu tot ce voiam să mai ştiu despre tipul ăsta. Nu te pune cu domnul Devore.
    - Sau mă va strivi ca pe-o gâză, am spus.
    - Hă?
    - Replica ta întreagă e: "Dă-mi voie să-ţi dau un sfat - nu te pune cu domnul Devore sau te va strivi ca pe-o gâză."
    I-am văzut expresia facială - pe jumătate trecută de perplexitate, mergând către furie - că ar fi vrut să spună ceva foarte asemănător. Evident, văzuserăm aceleaşi filme, inclusiv cele în care Robert De Niro joacă rolul unui psihopat. Apoi, chipul i se lumină.
    - O, sigur, eşti scriitor, a spus.
    - Aşa-mi spun toţi.
    - Poţi spune lucruri de-astea, că eşti scriitor.
    - Păi, e-o ţară liberă, nu?
    - Ei, acu' faci pe deşteptul.
    - De când lucrezi pentru Max Devore, domnule ajutor de şerif? Cei de la biroul şerifului districtual ştiu că lucrezi în două părţi?
    - Ştiu. Nu-i o problemă. Tu s-ar putea să ai o problemă, domnule Scriitor Deştept.
    Am ajuns la concluzia că sosise timpul să pun capăt acestei confruntări înainte să ajungem la scena de tot rahatul în care ne jignim unul pe altul.
    - Pleacă, te rog, din parcarea mea, domnule ajutor de şerif.
    S-a mai uitat pentru o clipă la mine, căutând fără-ndoială replica perfectă de final şi negăsind-o. Avea nevoie de ajutorul unui domn Scriitor Deştept, ăsta era adevărul.
    - Vineri o să am eu grijă de tine, a spus.
    - Asta înseamnă c-o să-mi cumperi prânzul? Nu-ţi face griji, sunt un tip care se mulţumeşte cu puţin.
    Obrajii lui profirii s-au întunecat cu puţin şi am văzut cum vor arăta când el va avea şaizeci de ani, asta dacă nu mai bea apă de foc până atunci. A urcat înapoi în Ford şi-a dat cu spatele pe drumul de acces destul de tare încât să facă roţile să scârţâie. Eu am rămas pe loc, urmărindu-l cum pleacă. O dată ce-a pornit pe Stradela Patruzeci şi doi către şosea, am intrat în casă. Mi-am spus că cel de-al doilea serviciu al ajutorului de şerif Footman trebuie să-i aducă bani frumoşi, dacă-şi permitea un Rolex. Pe de altă parte, poate că era un fals.
    Calmează-te, Michael, m-a sfătuit vocea lui Jo. A dispărut cârpa roşie, nu-ţi mai flutură nimeni nimic în faţa ochilor acum, aşadar calmează-te...
    I-am redus vocea la tăcere. Nu voiam să mă calmez; voiam să mă agit. Fusesem agresat.
    Am mers până la biroul din hol, acolo unde Jo şi cu mine ne ţineam mereu documentele ce trebuiau rezolvate (şi calendarele noastre de lucru, acum că mă gândesc mai bine) şi am prins citaţia pe afişier de unul dintre colţurile dosarului în care se afla. Imediat după aceasta, mi-am ridicat pumnul în faţa ochilor, m-am uitat pentru o clipă la verigheta de pe deget, apoi l-am izbit în perete, lângă bibliotecă. Am dat destul de tare să fac un întreg rând de cărţi să sară. M-am gândit la pantalonii scurţi şi largi ai lui Mattie Devore şi la bluza ei de la Kmart, apoi m-am gândit la socrul ei dând un sfert de milion de dolari pe domeniul Warrington. Scriind un blestemat de cec la purtător.
    M-am gândit la Bill Dean spunând că, într-un fel sau altul, fetiţa aceea va creşte în California. M-am plimbat o vreme de-a lungul şi de-a latul casei, încă fierbând înăbuşit, şi într-un sfârşit m-am trezit în faţa frigiderului. Cercul din magneţi era acelaşi, dar literele din interiorul lui se schimbaseră. În loc de salut acestea alcătuiau acum
    ajută m ie
    - Ajută mie? am spus şi, imediat ce-am auzit cu vintele rostite cu voce tare, am înţeles. Literele de pe frigider proveneau dintr-un singur alfabet (nu nici măcar atât, am observat; g şi x se pierduseră pe undeva) şi trebuia să mai cumpăr câteva. Dacă uşa Kenmore-ului meu avea să devină o placă Ouija aveam nevoie de-o rezervă bună de litere. Mai ales vocale. Între timp, am mutat a-ul şi t-ul între m şi ie.
    Mesajul spunea acum
    ju ă matie
    Am amestecat cu palma cercul de magneţi în formă de fructe şi legume, am împrăştiat literele şi mi-am reluat plimbarea. Luasem hotărârea de a nu interveni între Devore şi nora lui, dar chiar între ei ajunsesem. Un ajutor de şerif în haine de Cleveland îşi făcuse apariţia în parcarea mea, complicând o viaţă care deja avea problemele ei... şi, pe deasupra, speriindu-mă puţin. Dar, cel puţin, era o spaimă generată de ceva ce puteam vedea şi înţelege. Dintr-o dată, am ajuns la concluzia că vreau să fac mai multe în vara asta decât să-mi fac griji cu privire la fantome, copii care plâng şi la ce punea soţia mea la cale în urmă cu patru sau cinci ani... dacă, desigur, pusese într-adevăr ceva la cale. Nu puteam scrie cărţi, dar asta nu însemna că trebuie să tai iarbă la câini.
    Ajută Mattie.
    Am hotărât ca măcar să încerc.

                                                          3.

                                   - Agenția literară a lui Harold Oblowski.
    - Hai la Belize cu mine, Nola, am spus. Am nevoie de tine. O să facem frumos dragoste la miez noapte, când luna plină face plaja să semene c-un os.
    - Salut, domnule Noonan, a spus ea.
    Nola nu avea pic de simţ al umorului. Şi nu avea nici pic de simţ romantic. Într-un fel, asta o făcea să fie perfectă pentru Agenţia Oblowski.
    - Aţi vrea să vorbiţi cu Harold?
    - Dacă e pe-acolo.
    - Este. Aşteptaţi, vă rog.
    Un lucru bun atunci când eşti un autor bine vândut - chiar şi unul ale cărui cărţi apar doar ca regulă generală, în liste care ajung până la locul cincisprezece - este acela că agentul se-ntâmplă întotdeauna să fie la birou. Un altul e că, dacă e plecat în vacanţă în Nantucket, şi acolo va fi la birou pentru tine. Un al treilea este că timpul pe care-l petreci în aşteptare este destul de scurt.
    - Mike! a strigat. Cum e lacul? M-am gândit la tine tot week-end-ul!
    Mda, mi-am spus, şi porcii o să fluiere.
    - Lucrurile-s bune în general şi de tot rahatul într-un singur caz, Harold. Trebuie să vorbesc cu un avocat. La-nceput m-am gândit să-l sun pe Ward Hankins pentru o recomandare, dar apoi am ajuns la concluzia că am nevoie de cineva cu puţin mai multă putere decât cei pe care probabil că-i cunoaşte Ward. Ar fi bine să fie cineva cu dinţi piliţi şi care să adore carnea umană.
    De data aceasta, Harold nu s-a mai încurcat cu rutina pauzei lungi.
    - Ce se-ntâmplă, Mike? Ai probleme?
    Bate o dată pentru da, de două pentru nu, mi-am spus şi, preţ de-o clipă greu de stăpânit, chiar am vrut să fac asta. Mi-am amintit că, terminând memoriile lui Christy Brown, Down All the Days, m-am întrebat cum ar fi să scrii o carte întreagă ţinând stiloul între degetele de la piciorul stâng. Acum m-am întrebat cum ar fi să străbaţi eternitatea fără vreo altă cale de comunicare decât să baţi în pereţii unei pivniţe. Şi chiar aşa, numai anumiţi oameni te-ar putea auzi şi înţelege... şi numai anumiţi oameni în anumite momente.
    Jo, tu ai fost? Şi dacă da, de ce ai răspuns şi da, şi nu?
    - Mike? Eşti acolo?
    - Da. Nu-i de fapt problema mea, Harold, aşa că răceşte-ţi motoarele. Am o problemă, totuşi. Goldacre e omul tău, corect?
    - Corect. Îl sun chiar a...
    - Dar el se ocupă în principal de legile privitoare la contracte.
    Gândeam acum cu voce tare şi, când am făcut o pauză, Harold n-a zis nimic. Uneori e-un tip de treabă. De cele mai multe ori, de fapt.
    - Sună-l din partea mea, totuşi, bine? Spune-i că vreau să vorbesc cu un avocat cu vechime în domeniul legilor pentru dobândire a custodiei unui copil. Spune-i să-mi facă legătura cu cel mai bun care e dispus să preia un caz imediat. Unul care se poate prezenta la tribunal cu mine vineri, dacă-i nevoie.
    - E vorba de paternitate? m-a întrebat, părând atât respectuos, cât şi temător.
    - Nu, custodie.
    M-am gândit să-i spun să afle întreaga poveste de la Avocatul Ce Va Fi Numit Mai Târziu, însă Harold merita mai mult... şi, oricum, avea să ceară să-mi audă versiunea mai devreme sau mai târziu, indiferent de ce i-ar spune avocatul. I-am povestit dimineaţa zilei mele de Patru Iulie şi cele ce-au urmat. M-am fixat asupra Devore-ilor, fără să menţionez ceva despre voci, copii care plâng sau bubuituri în întuneric. Harold m-a întrerupt o singură dată, iar asta a fost când şi-a dat seama cine e personajul negativ din poveste.
    - Ceri belele, a spus. Ştii asta, nu?
    - Sunt deja cumva implicat, oricum, am spus. M-am hotărât că vreau să mă-nfrupt puţin şi din meniul principal.
    - N-o să ai liniştea şi pacea de care are nevoie un scriitor să scrie cât mai bine, a spus Harold pe-o voce amuzant de preţioasă.
    M-am întrebat ce reacţie ar avea dacă i-aş spune că nu face nimic, că nu mai scrisesem nimic altceva mai lung decât o listă de cumpărături de la moartea lui Jo şi că poate asta mă va trezi puţin din amorţeală. Dar nu i-am spus. Nu-i lăsa niciodată să vadă că transpiri, ăsta-i motoul clanului Noonan. Cineva ar trebui să graveze NU-ŢI FACE PROBLEME SUNT BINE pe uşa criptei de familie.
    Apoi mi-am spus:
    ajută m ie
    - Femeia aia are nevoie de-un prieten, am spus, şi Jo ar fi vrut să fiu asta pentru ea. Lui Jo nu-i plăcea să vadă că cei mici sunt călcaţi în picioare.
    - Crezi?
    - Mda.
    - Bine, să văd pe cine pot găsi. Şi Mike... vrei să vin vineri la depoziţia asta?
    - Nu.
    A ieşit inutil de brusc şi a fost urmat de o tăcere ce a părut nu calculată, ci rănită.
    - Ascultă, Harold, îngrijitorul meu a spus că audierea pentru procesul de custodie e programată curând. Dacă are loc şi dacă vei mai vrea să vii, o să te sun. Întotdeauna îmi e de folos sprijinul tău moral - ştii asta.
    - În cazul meu e sprijin imoral, a răspuns, dar părea iarăşi vesel.
    Ne-am luat rămas bun. M-am dus înapoi la frigider şi m-am uitat la magneţi. Încă erau împrăştiaţi peste tot, iar asta a fost într-un fel o uşurare. Până şi spiritele trebuie să se odihnească uneori.
    Am luat telefonul fără fir, m-am dus afară pe estacadă şi m-am trântit în scaunul în care stăteam în seara de Patru, când m-a sunat Devore. Chiar şi după vizita lui "tati", tot îmi venea greu să cred acea discuţie. Devore mă făcuse mincinos; eu îi spusesem să-şi vâre numărul meu de telefon în cur. Puseserăm cu succes bazele unei relaţii de vecinătate minunată.
    Am tras scaunul puţin mai aproape de marginea estacadei, care se afla la o înălţime ameţitoare de aproape doisprezece metri de panta dintre partea din spate a Sarei şi lac. Am căutat din priviri femeia verde pe care o văzusem când înotam, spunându-mi să nu fiu prost - astfel de lucruri nu le poţi vedea decât dintr-un anumit unghi; stai chiar şi numai cu trei metri mai într-o parte şi nu mai ai ce vedea. Aceasta era însă una dintre excepţiile alea care confirmă regula. Am fost atât amuzat, cât şi puţin neliniştit să-mi dau seama că mesteacănul de lângă Stradă semăna cu o femeie, de pe mal, la fel de bine ca şi de pe lac. În parte, de vină era pinul din spatele lui - creanga aceea golaşă care arăta spre nord asemenea unui braţ osos -, dar nu asta era totul. De unde stăteam eu, crengile albe şi frunzele înguste ale mesteacănului încă alcătuiau silueta unei femei şi, când vântul scutura frunzele de jos ale copacului, verdele şi argintiul se mişcau aidoma faldurilor unor fuste lungi.
    Spusesem nu, aproape înainte ca Harold să articuleze complet oferta sa bine intenţionată de a veni aici şi, uitându-mă la femeia-copac, destul de fantomatică în felul ei, am ştiut şi de ce o făcusem: Harold era zgomotos, Harold era insensibil la nuanţe, Harold putea speria orice se afla aici. Nu voiam asta. Eram speriat, da - stând pe scările acelea întunecate de la pivniţă şi ascultând bătăile la câţiva paşi de mine, fusesem terifiat de moarte -, dar mă simţeam, de asemenea, şi complet viu pentru prima dată în ani de zile. Atingeam ceva în Sara care depăşea complet experienţa mea, iar asta mă fascina.
    Telefonul mi-a sunat în poală, făcându-mă să tresar. L-am ridicat, aşteptându-mă să fie Max Devore sau poate Footman, linge-blidele lui preaiubit. S-a dovedit a fi un avocat, John Storrow, care părea după voce că absolvise facultatea destul de recent - săptămâna trecută, de exemplu. Totuşi, lucra pentru firma Avery, McLain şi Bernstein din Park Avenue, iar Park Avenue e-o adresă bunicică pentru un avocat, chiar şi pentru unul care mai are încă puţini dinţi de lapte. Dacă Henry Goldacre spunea că Storrow e bun, probabil că era. Iar specializarea lui era legislaţia legată de custodia minorilor.
    - Spuneţi-mi acum ce se petrece acolo, a spus el după ce se încheiaseră introducerile şi după ce trecuserăm de amabilităţi inutile.
    Am făcut ce-am putut mai bine, simţindu-mă puţin mai liniştit pe măsură ce povestea se desfăşura. E ceva ciudat de reconfortant să discuţi cu un om al legii o dată ce-a început să se scurgă timpul pe care i-l plăteşti din greu; treci atunci de punctul magic în care avocatul devine avocatul tău.
    Avocatul tău e blând, avocatul tău e înţelegător, avocatul tău ia notiţe într-un carneţel cu file galbene şi aprobă din cap tot timpul când e nevoie. Majoritatea întrebărilor pe care ţi le pune avocatul tău sunt întrebări la care poţi răspunde. Iar dacă nu poţi, avocatul tău te va ajuta să găseşti o cale de-a o face, sigur că da. Avocatul tău e întotdeauna de partea ta. Duşmanii tăi sunt şi duşmanii lui. Pentru el, nu eşti niciodată un rahat cu ochi, ci întotdeauna o bezea nici prea dulce, nici prea seacă.
    Când am terminat, John Storrow a spus:
    - Oau. Mă surprinde că n-a apărut încă nimic în presă.
    - La asta nu m-am gândit.
    Însă înţelegeam unde bătea el. Saga familiei Devore nu interesa ziare ca New York Times sau Boston Globe, probabil nici măcar Derry News, însă în paginile săptămânalelor de supermarket precum The National Enquirer sau Inside View s-ar fi potrivit ca o mănuşă - în locul fetei, King Kong se hotărăşte să fure copilul inocent al fetei şi să-l ducă cu el pe acoperişul Empire State Building. Oh, hei, dă-ne copilul, bestie. Nu era o ştire de primă pagină, nu implica o vărsare de sânge şi nu era nicio fotografie de morgă cu o celebritate, dar se potrivea perfect ca articol trăsnet de pagina nouă. Am şi văzut în minte titlul ieşind în evidenţă pe fundalul unor fotografii cu Cabana Warrington şi cu rulota ruginită a lui Mattie: COMPU-KING TRĂIEŞTE ÎN PUF ÎN VREME CE VREA SĂ-I IA SINGURUL COPIL FRUMOASEI TINERE.
    Poate că e prea lung, mi-am spus. Nici nu mai scriam şi tot aveam nevoie de-un editor. Destul de trist, dacă stai să te gândeşti.
    - Poate că, la un anumit moment, o să avem grijă să se publice povestea, a spus Storrow pe-un ton meditativ. Mi-am dat seama că acesta e un om de care mă puteam apropia, cel puţin în starea mea actuală de furie. S-a înviorat: Pe cine reprezint eu, domnule Noonan? Pe dumneavoastră sau pe tânăra doamnă? Eu votez pentru tânăra doamnă.
    - Tânăra doamnă nici măcar nu ştie că v-am sunat. Poate că va crede că am mers prea departe de unul singur. S-ar putea, de fapt, să mă altoiască bine cu partea dură a limbii sale.
    - De ce să facă asta?
    - Fiindcă-i o femeie yankeu - o femeie yankeu din Maine, cea mai rea rasă. Într-o bună zi, o să-i facă pe irlandezi să pară că au logică.
    - Poate, însă ea e cea cu ţinta prinsă-n ace de cămaşă. Vă sugerez s-o sunaţi şi să-i spuneţi.
    I-am promis că o voi face. Şi nici măcar n-a fost o promisiune greu de dat. Ştiam că trebuie să iau legătura cu ea chiar din clipa în care luasem citaţia de la ajutorul de şerif Footman.
    - Şi cine-l reprezintă pe Michael Noonan vinerea viitoare dimineaţa?
    Storrow a râs sec.
    - O să găsesc pe cineva din apropiere s-o facă. Va merge în biroul tipului ăsta Durgin cu dumneavoastră, va şedea cuminte cu servieta în poală şi va asculta. Atunci s-ar putea să fiu şi eu în oraş - nu voi şti asta decât după ce voi fi vorbit cu doamna Devore -, însă nu voi fi în biroul lui Durgin. La audierea pentru procesul de custodie, însă, o să mă vedeţi la faţă chiar acolo.
    - Perfect. Sunaţi-mă să-mi comunicaţi numele noului meu avocat. Celălalt avocat nou al meu.
    - Îhî. Între timp, vorbiţi cu tânăra doamnă. Obţineţi-mi o slujbă.
    - O să-ncerc.
    - Încercaţi să staţi cât mai la vedere când sunteţi cu ea, a spus. Dacă le oferim tipilor celor răi ocazia să fie indecenţi, o să fie indecenţi. Nu e nimic între dumneavoastră şi ea de genul ăsta, nu? Nimic indecent? Îmi cer scuze că trebuie să întreb, dar chiar trebuie să întreb.
    - Nu, am spus. A trecut cam multă vreme de când nu am mai făcut ceva indecent cu cineva.
    - Mă simt tentat să vă compătimesc, domnule Noonan, date fiind circumstanţele însă...
    - Mike. Spune-mi Mike.
    - Bine. Îmi place asta. Eu sunt John. Oamenii o să vorbească despre relaţia voastră oricum. Ştii asta, nu?
    - Sigur. Oamenii ştiu că am cu ce te plăti. Vor face speculaţii privitoare la cum mă va plăti ea pe mine. O văduvă frumoasă şi tânără, un văduv de vârstă mijlocie. Sexul va părea atunci cel mai logic răspuns.
    - Eşti un realist.
    - Nu prea cred că sunt, dar ştiu să fac diferenţa dintre-un vultur şi un bomfaier.
    - Sper să fie aşa, fiindcă s-ar putea ca drumul să fie destul de accidentat. Te ridici împotriva unui om extrem de bogat.
    Şi totuşi, nu părea speriat. Părea aproape... lacom. Vorbea aşa cum o parte din mine se simţise când văzusem că magneţii de pe frigider erau iarăşi aranjaţi în cerc.
    - Ştiu că e.
    - În sala de judecată asta n-o să conteze cine ştie cât, fiindcă e o sumă considerabilă de bani şi de cealaltă parte. De asemenea, judecătorul o să fie foarte conştient că ăsta-i un caz exploziv. Asta ne poate fi de folos.
    - Care-i cel mai favorabil lucru nouă?
    Am întrebat asta gândindu-mă la chipul îmbujorat şi fără pată al lui Kyra şi la completa ei lipsă de frică în prezenţa mamei. Am pus întrebarea, gândindu-mă că John îmi va răspunde că acuzaţiile sunt în mod evident nefondate. De data asta am gândit greşit.
    - Cel mai favorabil lucru? Vârsta lui Devore. Trebuie că-i mai bătrân ca Dumnezeu.
    - Judecând după ce-am auzit în acest week-end, cred că trebuie să aibă optzeci şi cinci. Asta-l face pe Dumnezeu mai în vârstă.
    - Mda, însă ca potenţial tată îl face pe Tony Randall să pară un adolescent, a spus John, iar acum părea a jubila de fericire. Gândeşte-te, Michael, copilul absolvă liceul în anul în care Bunu' împlineşte o sută de ani. De asemenea, există şansa ca bătrânul să fi întrecut măsura. Ştii ce e acela un protector ad litem?
    - Nu.
    - Pe scurt, e un avocat desemnat de tribunal să protejeze interesele copilului. O parte din taxă e plătită din cheltuielile de judecată, însă e-o suma derizorie. Cei mai mulţi care acceptă să servească drept protectori ad litem au motive strict altruiste... Însă nu toţi. În orice caz, ad litem-ul are un cuvânt greu de spus în rezolvarea cazului. Judecătorii nu sunt obligaţi să asculte sfaturile lui, însă aproape întotdeauna o fac. Îl face pe-un judecător să apară într-o lumină proastă dacă refuză sfatul propriului său delegat, iar ce urăşte un judecător cel mai mult e să apară într-o lumină proastă.
    - Devore va avea propriul lui avocat?
    John a râs.
    - Ce spui de nici mai mult, nici mai puţin de şase doar la audierile preliminare?
    - Vorbeşti serios?
    - Tipul are optzeci şi cinci de ani. Asta-i o vârstă prea avansată să mai conducă Ferrari-uri, prea avansată să sară cu coarda elastică în Tibet şi prea avansată să mai frecventeze curve, doar dacă nu-i un bărbat foarte vânjos. Pe ce să-şi mai cheltuiască, aşadar, banii?
    - Pe avocaţi, am spus eu sumbru.
    - Mda.
    - Iar Mattie Devore? Ea cu ce se alege?
    - Graţie ţie, se alege cu mine, a spus John Storrow. Parcă ar fi un roman de John Grisham, nu? Aur curat. Între timp, mă interesează Durgin, ad litem-ul. Dacă Devore nu se aştepta să apară nici o problemă deosebită, e posibil să fi fost destul de neinspirat să-i pună lui Durgin ispita-n cale. Iar Durgin e posibil să fi fost destul de prost să-i cadă pradă. Hei, cine ştie ce putem afla?
    Eu însă rămăsesem în urmă.
    - Se alege cu tine, am spus. Graţie mie. Iar dacă eu n-aş fi fost pe-aici să-mi vâr coada? Cu ce s-ar fi ales atunci?
    - Cu bubkes. E-n idiş. Înseamnă...
    - Ştiu ce-nseamnă, am spus. Asta-i incredibil.
    - Mnu, nu-i decât justiţia americană. O ştii pe doamna cu balanţa? Cea care stă în faţa celor mai multe tribunale municipale?
    - Îhî.
    - Pune-i nişte cătuşe la încheieturile solide ale mâinilor ei şi lipeşte-i nişte leucoplast peste gură să se asorteze cu panglica de la ochi, violeaz-o şi arunc-o în noroi. Îţi place imaginea asta? Mie nu, da-i o reprezentare fidelă a felului în care funcţionează legea în cazurile de custodie, atunci când reclamantul e bogat şi inculpatul sărac. Iar egalitatea dintre sexe a înrăutăţit, de fapt, totul, fiindcă, în vreme ce mamele sunt încă în general sărace, nu mai sunt văzute nici ca alegerea firească pentru custodia copiilor.
    - Mattie Devore are nevoie de tine, nu-i aşa?
    - Da, a spus simplu John. Sună-mă mâine şi spune-mi că acceptă.
    - Sper să pot face asta.
    - Şi eu. Şi ascultă; mai e un ultim lucru.
    - Ce?
    - L-ai minţit pe Devore la telefon.
    - Prostii!
    - Mnu, mnu, urăsc să-l contrazic pe autorul preferat al surorii mele, dar l-ai minţit şi ştii asta. I-ai spus lui Max Devore că Mattie şi copilul erau împreună, că fetiţa culegea flori, că totul era bine şi frumos. Ai desenat totul, mai puţin pe Bambi şi pe Thumper.
    Şedeam acum ţeapăn în scaunul de la birou. Mă simţeam acuzat pe nedrept. Simţeam, de asemenea, că propria mea isteţime fusese trecută cu vederea.
    - Hei, nu, mai gândeşte-te o dată. Eu nu am spus niciodată nimic ritos. I-am spus că am presupus. Am folosit cuvântul mai mult decât o singură dată. Mi-amintesc asta foarte limpede.
    - Îhî, iar dacă el a-nregistrat conversaţia, o să ai ocazia chiar şi să numeri de câte ori ai spus-o.
    N-am răspuns imediat. Mă gândeam la discuţia pe care o avusesem cu el, amintindu-mi murmurul imperceptibil de pe fir, murmurul caracteristic pe care mi-l aminteam din toate celelalte veri pe care le petrecusem la Sara Laughs. Fusese acel mmmmm jos şi constant mai puternic sâmbătă seara?
    - Cred că e posibil să existe o casetă, am spus cu reţinere.
    - Îhî. Şi, dacă avocatul lui Devore o să i-o ducă ad litem-ului, cum crezi că o să-ţi sune vocea pe bandă?
    - Grijulie, am spus. Poate ca a unui om ce ascunde ceva.
    - Sau a unuia care spune baliverne. Şi tu te pricepi la asta, nu? La urma urmei, cu asta te ocupi pentru a trăi. La audierea preliminară, e posibil ca avocatul lui Devore să pomenească de asta. Dacă aduce el apoi una dintre persoanele care au trecut pe lângă voi la scurtă vreme după ce a sosit Mattie lângă tine... o persoana care poate depune marturie că tânăra doamnă părea deranjată şi tulburată... cum crezi că vei părea atunci?
    - Ca un mincinos, am spus, după care: Ah, futu-i.
    - Nu te teme, Mike. Păstrează-ţi buna-dispoziţie.
    - Ce să fac?
    - Scoate tu pistolul înainte să-l scoată ei. Spune-i lui Durgin exact ce s-a întâmplat. Pune totul în depoziţie. Subliniază faptul că fetiţa credea că umblă în siguranţă. Asigură-te că pomeneşti şi de chestia aia cu "călcatul pe lângă". Îmi place aia.
    - Apoi, dacă au o casetă, o pun s-o ascultăm şi-o să par doar un şmecher care-şi schimbă povestea.
    - Nu cred. Nu erai sub jurământ când ai vorbit cu Devore, nu? Stăteai doar acolo, pe estacadă, îţi vedeai de treburile tale, te uitai la focurile de artificii. Din senin, te sună bătrânul ăsta morocănos. Începe să dea din gură. Nici măcar nu i-ai dat tu numărul de telefon, nu?
    - Nu.
    - Numărul tău de telefon nelistat.
    - Nu.
    - Şi, chiar dacă a spus el că e Maxwell Devore, putea fi oricine, corect?
    - Corect.
    - Putea fi şahul Iranului.
    - Nu, şahul e mort.
    - Cade şahul, atunci. Dar putea fi un vecin băgăcios... sau unul pus pe glume.
    - Da.
    - Şi-ai spus ce-ai spus, conştient fiind de toate posibilităţile astea. Dar acum că eşti implicat în procedurile oficiale de judecată, spui întregul adevăr şi nimic altceva decât adevărul.
    - Poţi fi sigur.
    Sentimentul acela plăcut de avocatul-meu mă părăsise pentru scurtă vreme, dar acum se întorsese din plin.
    - Nu poţi spune altceva decât adevărul, Mike, a spus el solemn. Poate cu excepţia a câtorva cazuri, iar acesta nu e unul dintre ele. Ne-am înţeles?
    - Da.
    - Prea bine, am terminat. Vreau să primesc un telefon fie de la tine, fie de la Mattie Devore în jurul orei unşpe mâine. Ar fi bine să fie de la ea.
    - O să-ncerc.
    - Dacă chiar se-mpotriveşte, ştii ce trebuie să faci, nu?
    - Aşa cred. Mulţumesc, John.
    - Într-un fel sau altul, o să discutăm foarte curând, a spus şi a închis.
    Am rămas unde mă aflam, pentru o vreme. O dată am apăsat butonul care deschidea linia telefonului fără fir, apoi l-am apăsat din nou, închizând-o. Trebuia să vorbesc cu Mattie, însă nu eram încă pregătit s-o fac. Am hotărât să fac în schimb o plimbare.
    Dacă chiar se-mpotriveşte, ştii ce trebuie să faci, nu?
    Desigur. Să-i reamintesc că nu-şi permite să fie mândră. Că nu-şi permite să facă pe yankeul, refuzând mila lui Michael Noonan, autor al Fiinţei duale, al Bărbatului în cămaşă roşie şi al curând-publicatului Promisiunea lui Helen.
    Să-i reamintesc că poate rămâne fie cu mândria, fie cu fiica ei, însă foarte probabil nu cu amândouă.
    Hai, Mattie, alege una.

                                                                   4.

                                          Am mers aproape până la capătul stradelei, oprindu-mă la Pajiştea Tidwell cu priveliştea ei frumoasă asupra căuşului de lac şi asupra Munţilor Albi de după el. Apa visa sub un cer ceţos, părând cenuşie când îţi înclinai capul într-o parte, albastră când ti-l înclinai în cealaltă. Senzaţia aceea de mister era foarte prezentă în jurul meu. Senzaţia aceea de Manderley.
    Peste patruzeci de oameni negri se stabiliseră aici pe la începutul secolului - stătuseră aici pentru o vreme, în orice caz -, potrivit Mariei Hingerman (potrivit şi Unei istorii a Districtului Castle şi a oraşului Castle Rock, un tom masiv publicat în 1977, anul bicentenar al districtului). Fuseseră nişte oameni negri destul de aparte: cei mai mulţi dintre ei erau rude, cei mai mulţi dintre ei, foarte talentaţi, cei mai mulţi dintre ei, parte a unui grup muzical numit la început The Red-Top Boys şi mai apoi Sara Tidwell and the Red-Top Boys. Cumpăraseră pajiştea şi o porţiune măricică de pământ de pe malul lacului de la un bărbat pe nume Douglas Day. Banii fuseseră strânşi într-o perioadă de zece ani, potrivit lui Sonny Tidwell, care încheiase afacerea (ca membru al formaţiei, Don Tidwell cântase la ceea ce era cunoscut pe atunci sub numele de "chitară scărmănată").
    Se vorbise mult şi pătimaş despre acest lucru în oraş şi avusese loc chiar şi o întâlnire de protest împotriva "venirii ăstor negrotei, care circulă-n hoarde". Lucrurile se aşezaseră, însă, şi totul revenise la normal, aşa cum se întâmplă de obicei. Oraşul de cocioabe la care se aşteptaseră cei mai mulţi localnici să apară pe Dealul lui Day (fiindcă aşa era numită Pajiştea Tidwell în 1900, când cumpărase Son Tidwell pământul în numele numerosului său clan) nu fusese construit niciodată. În loc de asta, fuseseră construite câteva cabane curate şi albe, care împrejmuiau o clădire mare ce trebuie să fi avut destinaţia de loc de întâlnire, de sală pentru repetiţii sau, poate, într-un anumit moment, de sală de concert.
   Sara and the Red-Top Boys (uneori apărea şi câte o Red-Top Girl în formaţie; componenţa era volatilă, se schimba la fiecare reprezentaţie) cântase prin vestul Maine-ului vreme de un an, poate chiar şi doi. În oraşele din susul şi josul Liniei Vestice - Farmington, Skowhegan, Bridgton, Gates Falls, Castle Rock, Motton, Fryeburg - mai dai încă la bazarurile organizate în hambare şi la talciocuri peste vechile afişe ale spectacolele lor. Sara and the Red-Tops aveau mare trecere pe unde mergeau şi se înţelegeau bine şi cu cei de-acasă, din TR, ceea ce nu m-a mirat niciodată. În ciuda tuturor lucrurilor, Robert Frost - poetul acela utilitarist şi deseori neplăcut - avea dreptate: în cele trei state nord-estice, noi chiar suntem de părere că nişte garduri bune îi fac şi pe vecini să fie buni. Ne agităm şi-apoi păstrăm o tăcere mizerabilă, genul acela de tăcere cu ochi sfredelitori şi având colţurile gurii trase-n jos. "Îşi plătesc taxele", spunem noi. "N-o trebuit niciodată să le-mpuşc v'un câne", spunem noi. "Îs numa' ei cu-ale lor", spunem noi, de parcă izolarea ar fi o virtute. Şi, desigur, virtutea definitorie: "Nu acceptă pomană." Şi, la un anumit moment, Sara Tidwell devenise Sara Laughs.
    Într-un sfârşit, însă, TR-90 trebuie că nu fusese ce-şi doriseră ei, fiindcă, după ce cântaseră la un bâlci sau două spre sfârşitul verii lui 1901, clanul se mutase. Cabanele lor curate şi micuţe le aduseseră familiei Day bani frumoşi, din chiriile pe timpul verii, până în 1933, când arseseră toate în incendiile din vară, incendii care reduseseră la cenuşă părţile de est şi de nord ale lacului. Sfârşitul poveştii.
     Cu excepţia muzicii ei, desigur. Muzica ei supravieţuise.
    M-am ridicat de pe piatra pe care şezusem, mi-am întins braţele şi spatele şi-am pornit înapoi în josul stradelei, cântând unul dintre cântecele ei în tot acest timp.

                                                       CAPITOLUL DOISPREZECE
                                                                          1.

                               În timpul plimbării mele napoi spre casă pe stradelă, am încercat să nu mă gândesc la absolut nimic. Primul meu editor obişnuia să spună că optzeci şi cinci la sută din ceea ce se petrece în capul unui romancier nu-l priveşte câtuşi de puţin, un sentiment despre care am crezut mereu că nu trebuie redus doar la scriitori. Aşa-numitul nivel superior al gândirii este, în general, cu mult supraestimat. Când apar probleme şi trebuie luate măsuri, eu găsesc că e în general mai bine să te dai pur şi simplu la o parte şi să-i laşi pe băieţii din beci să-şi facă treaba. Acolo jos, nişte nesindicalişti cu mulţi muşchi şi tatuaje duc munca cea grea. Specialitatea lor e instinctul şi trimit problemele sus spre a fi judecate logic doar în ultimă instanţă.
    Când am încercat s-o sun pe Mattie Devore s-a întâmplat un lucru extrem de ciudat - ceva ce nu avea absolut nimic de-a face cu fantomele, din câte-mi puteam eu da seama. În loc să primesc zumzetul de ton liber, când am apăsat butonul ON al aparatului fără fir, am primit tăcere. Apoi, chiar când îmi spuneam că trebuie să fi lăsat ridicat receptorul telefonului din dormitor, mi-am dat seama că nu era o tăcere totală.
    Depărtat, asemenea unei transmisiuni radio din spaţiul cosmic, voios şi măcăind ca o raţă de desen animat, un tip cu un accent de Brooklyn destul de pronunţat cânta: "A urmat-o pân' la şcoală-ntr-o zi, şcoală-ntr-o zi, şcoală-ntr-o zi. A urmat-o pân' la şcoală-ntr-o zi, şi asta încălca regulamentul."
    Am deschis gura să întreb cine era acolo, dar, înainte s-o pot face, vocea unei femei a spus:
    - Alo?
    Părea descumpănită şi nesigură.
    - Mattie?
    În confuzia mea, nu mi-a trecut deloc prin minte să-i spun cumva mai formal, cum ar fi domnişoară sau doamnă Devore. Şi nici nu mi s-a părut ciudat că ştiam cine e, bazându-mă pe-un singur cuvânt, chiar dacă singura noastră discuţie de dinainte fusese relativ scurtă. Poate că tipii din beci au recunoscut muzica de fundal şi-au făcut legătura cu Kyra.
    - Domnule Noonan? (Părea mai uluită ca niciodată.) Nici măcar n-a sunat telefonul!
    - Trebuie să fi ridicat receptorul tocmai când ţi se făcea ţie legătura, am spus. Se-ntâmplă uneori.
    Dar de câte ori, m-am întrebat dacă se-ntâmplă ca persoana care te sună să fie chiar cea pe care tu însuşi aveai de gând s-o suni? Poate destul de des, de fapt. Telepatie sau coincidenţă? În direct sau înregistrate pe CD-uri Memorex? În orice caz, părea aproape o magie. M-am uitat de cealaltă parte a sufrageriei lungi şi joase în ochii sticloşi ai elanului Bunter şi mi-am spus: Da, dar poate că acum, ăsta-i un loc magic.
    - Probabil, a spus ea neîncrezătoare. Îmi cer scuze în primul rând că v-am sunat - e-o îndrăzneală. Numărul dumneavoastră e neînregistrat, ştiu asta.
    Oh, nu-ţi face griji din pricina asta, mi-am spus. Deja au toţi numărul ăsta. De fapt, mă gândeam să-l introduc în Pagini Aurii.
    - L-am copiat de pe fişa dumneavoastră de la bibliotecă, a continuat ea, părând stânjenită. Acolo lucrez eu.
    În fundal, "The Hokey Cokey" îi făcuse loc lui "The Farmer in the Dell".
    - Nu face nimic, am spus. Mai cu seamă că tocmai ca să te sun pe tine am ridicat receptorul.
    - Pe mine? De ce?
    - Doamnele mai întâi.
    A râs scurt şi crispat.
    - Voiam să vă invit la cină. Adică, Ki şi cu mine voiam să vă invităm la cină. Ar fi trebuit s-o fac mai devreme. Aţi fost nemaipomenit cu noi alaltăieri. Veţi veni?
    - Da, am spus fără absolut niciun preget. Cu mulţumiri. Avem, oricum, de discutat despre unele lucruri.
    A urmat o pauză. În fundal, şoarecele lua brânza. În copilărie, credeam că toate lucrurile acelea se petrec într-o fabrică imensă numită The Hi-Ho-Dairy-O.
    - Mattie? Mai eşti acolo?
    - V-a târât şi pe dumneavoastră, nu-i aşa? Bătrânul ăla îngrozitor.
    Acum, vocea ei părea nu crispată, ci cumva moartă.
    - Păi, da şi nu. Ai putea spune că soarta m-a târât. Sau Dumnezeu. Nu mă aflam acolo în dimineaţa aceea din cauza lui Max Devore; pornisem pe urmele Villageburger-ului proscris.
    N-a râs, însă i s-a luminat puţin vocea şi asta m-a bucurat. Oamenii care vorbesc în felul acela mort, rănit, sunt în general nişte oameni speriaţi. Sunt, uneori, nişte oameni de-a dreptul terorizaţi.
    - Îmi cer scuze că v-am târât în problema mea.
    Aveam o bănuială că va începe să se-ndoiască cine pe cine târa după ce aveam să-i spun de John Storrow şi mă bucuram că aceea era o discuţie pe care nu trebuia s-o port cu ea la telefon.
    - În orice caz, mi-ar plăcea să vin la cină. Când?
    - Ar fi prea curând în seara asta?
    - Categoric nu.
    - Minunat. Trebuie să mâncăm devreme, însă, ca să nu adoarmă cu capu-n farfurie micuţa mea. La şase e bine?
    - Da.
    - Ki va fi în extaz. Nu avem parte de prea multe vizite.
    - N-a mai mers de una singură pe străzi, nu?
    Am crezut că poate se va simţi ofensată. În schimb, de data aceasta chiar a râs.
    - Dumnezeule, nu. A speriat-o toată agitaţia de sâmbătă. Acum vine înăuntru să-mi spună şi dacă pleacă de la leagănul din curtea de lângă casă la groapa cu nisip din spate. A vorbit, însă, mult despre dumneavoastră. Vă spune "tipul ăla înalt care m-a călat". Cred că-şi face griji să nu fiţi cumva supărat pe ea.
    - Spune-i că nu sunt, am zis. Nu, îmi retrag cuvintele. O să i-o spun chiar eu. Ce pot aduce?
    - O sticlă de vin? m-a întrebat, puţin neîncrezătoare. Sau poate că-i prea pretenţios - nu voiam decât să prăjesc nişte hamburgeri pe grătar şi să fac nişte salată de cartofi.
    - O să aduc o sticlă nepretenţioasă.
    - Mulţumesc, a spus. E puţin emoţionant totul. Noi nu avem niciodată musafiri.
    Am fost îngrozit să descopăr că sunt pe punctul de-a spune că şi mie mi se părea puţin emoţionant prima întâlnire în patru ani şi tot tacâmul.
    - Mulţumesc mult că te-ai gândit la mine.
    Închizând telefonul, mi-am amintit de sfatul lui John Storrow de a sta când sunt cu ea cât mai la vedere, să nu mai dau apă la moara de bârfe a oraşului. Dacă voia să gătească pe grătar, probabil că aveam să stăm afară, acolo unde toată lumea putea vedea că am stat îmbrăcaţi... cea mai mare parte a serii, cel puţin. Ea, în orice caz, va face la un anumit moment politicosul gest de a mă invita să intru. Eu voi face atunci politicosul gest de a accepta. Îi voi admira tabloul ei preferat cu Elvis de pe perete sau farfuriile comemorative de la Franklin Mint sau ce-o mai avea ea în chip de decoraţiuni pentru rulotă; o voi lăsa pe Kyra să-mi arate dormitorul ei şi voi exclama a uimire la vederea excelentei colecţii de animale din pluş şi a păpuşii ei preferate, dacă era nevoie.
    Sunt tot soiul de priorităţi în viaţă. Unele pe care avocatul tău le poate înţelege, însă bănuiesc că sunt destule şi din acelea pe care nu le poate.
    - Procedez cum se cuvinte, Bunter? am întrebat elanul împăiat. Mugeşte o dată pentru da, de două pentru nu.
    Ajunsesem la jumătatea holului ce duce spre aripa nordică, gândindu-mă la nimic altceva decât la un duş rece, când, din spatele meu, foarte încet, s-a auzit un clinchet scurt de la clopoţelul din jurul gâtului lui Bunter. M-am oprit în loc, cu capul înclinat, ţinând în mână cămaşa, aşteptând să mai sune o dată clopoţelul. După aproape un minut, am parcurs şi restul drumului către baie şi am pornit dușul.

                                                             2.

                                    Magazinul Universal Lakeview avea o gamă destul de bună de vinuri, ascunse vederii, într-un colţ - nu era la mare căutare printre localnici, poate, însă turiştii îl cumpărau probabil în cantităţi satisfăcătoare - şi am ales o sticlă de Mondavi roşu.
    Era probabil puţin mai scumpă decât voise Mattie să fie, dar puteam să-i răzuiesc eticheta cu preţul şi să sper că nu-şi va da seama de diferenţă. La ghişeu era coadă; în general, oameni cu tricourile ude trase peste costumele de baie şi cu nisipul de pe plaja publică lipit pe picioare. Cât mi-am aşteptat rândul, ochii mi-au căzut pe nimicurile acelea pe care le găseşti întotdeauna în apropierea ghişeului. Printre ele se aflau şi mai multe pungi din plastic etichetate MAGNABET, pe fiecare pungă apărând câte un desen în care pe uşa unui frigider stătea scris MĂ ÎNTORC CURÂND.
    Conform informaţiilor de pe etichetă, în fiecare Magnabet se aflau câte două seturi de consoane, PLUS VOCALE DE REZERVĂ.
    Am înşfăcat două seturi... apoi am mai luat un al treilea, spunându-mi că fetiţa lui Mattie Devore avea probabil vârsta potrivită pentru astfel de jocuri.

                                                               3.

                                       Kyra m-a observat când am intrat pe poarta curţii năpădite de iarbă, a sărit din leagănul scund de lângă rulotă, s-a năpustit spre mama ei şi i s-a ascuns în spate. Când m-am apropiat de grătarul instalat lângă scările din zgură presată în faţa locuinţei, copilul care-mi vorbise fără teamă sâmbătă nu mai era decât un singur ochi albastru iscoditor şi o mână grăsulie strângând în pumn un pliu al fustei de vară a mamei sale, chiar sub şold.
    Două ore au adus schimbări considerabile, totuşi. Pe când se adâncea crepusculul, Kyra şedeam poala mea, ascultând atentă - chiar dacă din ce în ce mai adormită - cum îi citeam povestea mereu captivantă a Cenuşăresei. Canapeaua pe care şedeam avea o nuanţă de maro care nu poate fi vândută legal decât în magazinele cu reduceri şi, pe deasupra, era şi extrem de denivelată, însă, totuşi, mă simţeam ruşinat de preconcepţiile mele pripite cu privire la ce aveam să văd în interiorul rulotei ăsteia. Pe peretele de deasupra şi din spatele nostru se afla o stampă de Edward Hopper - aceea cu tejgheaua goală a unui fast food noaptea târziu - şi, de cealaltă parte a încăperii, deasupra micuţei mese laminate din ungherul pentru bucătărie se afla una dintre "Florile-soarelui" ale lui Vincent van Gogh. Chiar mai mult ca Hopper-ul, aceasta părea că se integrează în rulota dublă a lui Mattie Devore. Habar nu am de ce am avut impresia asta, dar aşa am simţit.
    - Papuciu de sticlă o s-o taie la picioluş, a spus Ki într-un fel uimit, gânditor.
    - Nici pomeneală, am spus. Pantoful de sticlă a fost special făcut în Regatul lui Grimoire. Neted şi de nespart, atâta vreme cât nu cânţi un do înalt când îl porţi.
    - Plimesc şi eu o peleche?
    - Scuze, Ki, am spus, nimeni nu mai ştie cum se fac pantofii de sticlă. E-o artă pierdută, ca şi fierul de Toledo.
    Era cald în rulotă şi-mi era şi mai cald cum stătea ea pe cămaşa mea, dar nu aş fi schimbat nimic. Să ţin un copil în poală era un sentiment plăcut. Afară, mama ei cânta şi aduna vesela de pe masa pliantă pe care o folosiserăm la picnic. S-o aud cântând era iarăşi un sentiment plăcut.
    - Continuă, continuă, a spus Kyra, arătând cu degetul spre fotografia în care Cenuşăreasa freca podeaua.
    Privirea aceea furişă de după piciorul mamei dispăruse; fetiţa furioasă de "mă-duc-la-blestemata-aia-de-plajă" de sâmbătă dimineaţa dispăruse; acum nu mai era decât un copil somnoros, frumos şi luminos şi sincer.
    - Până când mai pot rezista.
    - Trebuie să mergi să faci pipi?
    - Nu, a spus, uitându-se la mine cu un oarecare dispreţ. Pe deasupla, se zice a uuu-lina. Pipi face ceasul de noptielă, aşa spune Mattie. Şi am fost deja. Da' dacă nu melgi cu povestea mai lepede, o s-adolm.
    - Nu poţi grăbi poveştile care conţin ceva magic, Ki.
    - Atunci, melgi cât poţi de lepede.
    - Bine.
    Am întors pagina. Acolo, Cenuşăreasa încerca să fie bună, făcându-le cu mâna de la revedere nemernicelor ei de surori care se duceau la bal îmbrăcate ca nişte starlete dintr-o discotecă.
    - "De-ndată ce le ură Cenuşăreasa drum bun lui Tammy Faye şi Vann..."
    - Astea-s numele sulolilor?
    - Sunt cele pe care li le-am dat eu, da. E bine aşa?
    - Sigur.
    S-a aşezat mai comod în poala mea şi şi-a lăsat capul iarăşi pe pieptul meu.
    - "De-ndată ce le ură Cenuşăreasa drum bun lui Tammy Faye şi lui Vann, apăru din senin o lumină strălucitoare în colţul bucătăriei. Din ea ieşi o femeie frumoasă îmbrăcată într-o rochie argintie. Bijuteriile din părul ei străluceau asemeni unor stele."
    - Zâna naşă, a spus-o Kyra p-aia dreaptă.
    - Da.
    Mattie a intrat, aducând cu ea jumătatea de sticlă care mai rămăsese din vinul de Mondavi şi piesele înnegrite ale grătarului. Rochia ei de vară era de un roşu-aprins. În picioare, purta o pereche de papuci sport cu talpa joasă atât de albi, că păreau să strălucească în obscuritate. Avea părul prins la spate şi, deşi încă nu era tipa aceea superbă de la clubul country pe care mi-o închipuisem, era foarte frumoasă. S-a uitat întâi la Kyra, s-a uitat la mine, a înălţat din sprâncene, a făcut un gest din mâini care sugera ridicarea. Eu am scuturat din cap, răspunzându-i cu mesajul că nici unul dintre noi nu terminase încă.
    Am reluat lectura în vreme ce Mattie s-a apucat să cureţe cele câteva unelte de gătit ale ei. Încă mai fredona. Până când a terminat cu spatula, corpul lui Ki se relaxase şi mai mult, lucru pe care l-am sesizat imediat - o trăsese pe dreapta, şi încă serios de tot. Am închis Micuţa comoară a poveştilor pentru copii şi am aşezat-o pe măsuţă, alături de alte câteva cărţi - cele pe care le citea Mattie, am presupus. Am ridicat privirea şi am făcut către ea semnul în V de la victorie.
    - Noonan, câştigător prin knock-out tehnic în runda a opta, am spus.
    Mattie şi-a şters mâinile pe un prosop de vase şi a venit lângă mine.
    - Dă-mi-o mie.
    M-am ridicat, însă, cu Kyra în braţe.
    - O duc eu. Unde?
    Mi-a arătat cu degetul.
    - La stânga.
    Am dus copilul pe coridorul suficient de îngust să trebuiască să fiu atent să nu-i lovesc picioarele de un perete sau vârful capului de celălalt. La capătul coridorului se afla baia, curată lună. La dreapta se afla o uşă închisă care dădea, am presupus eu, în dormitorul pe care Mattie îl împărţise cândva cu Lance Devore şi în care acum dormea singură. Dacă exista un iubit care să rămână peste noapte chiar şi rareori, Mattie făcuse o treabă excelentă în a şterge urmele prezenţei lui din rulotă.
    M-am strecurat cu grijă prin uşa din stânga şi m-am uitat la pătuţul acoperit cu o pătură pufoasă imprimată cu trandafiri, la masa pe care stătea căsuţa pentru păpuşi, la poza cu Oraşul de Smarald de pe perete, la însemnul (alcătuit din litere sclipitoare autocolante) de pe un altul, care spunea CASA KYRA.
    Devore voia s-o ia de aici, dintr-un loc unde nimic nu era nelalocul lui - unde, din contră, totul era într-o ordine perfectă. Casa Kyra era camera unei fetiţe care creştea în condiţii bune.
    - Aşeaz-o pe pat şi după aia du-te să-ţi mai torni un pahar de vin, a spus Mattie. O s-o îmbrac eu în pijama şi vin după tine. Ştiu că avem de discutat despre nişte lucruri.
    - Bine.
    Am aşezat-o, apoi m-am mai aplecat puţin, voind să o sărut pe nas. Aproape că m-am răzgândit, apoi, totuşi, am făcut-o. Când am plecat, Mattie zâmbea, aşa că presupun că n-a deranjat-o.

                                                               4.

                                        Mi-am mai turnat niște vin, am intrat în sufrageria minusculă cu el şi m-am uitat la cele două cărţi de lângă volumul cu poveşti al lui Ki. Întotdeauna sunt curios ce citesc oamenii; singura dovadă mai bună a vieţii lor este conţinutul dulăpioarelor cu medicamente, iar să scotoceşti printre pilulele şi picăturile gazdei tale nu e un lucru bine văzut de clasa sus-pusă.
    Cărţile erau destul de diferite încât să pară nelalocul lor împreună. Una, cu un semn de carte încropit dintr-o carte de joc, aflat pe la trei sferturi din grosimea cărţii, era ediţia de masă a Martorului tăcut al lui Richard North Patterson. I-am aplaudat gustul; Patterson şi DeMille sunt poate cei mai buni dintre romancierii populari de astăzi. Cealaltă, un tom cu coperte cartonate destul de greu, era Antologia prozei scurte a lui Herman Melville. Cam atât de departe de Richard North Patterson cât se poate merge. Potrivit ştampilei vineţii, şterse, de pe grosimea paginilor, volumul acesta aparţinea Bibliotecii Comunităţii Cele Patru Lacuri. Biblioteca aceasta era o clădire micuţă şi frumuşică la vreo opt kilometri sud de lacul Dark Score, acolo unde Route 68 părăsea TR-ul şi intra în Motton. Era locul unde lucra Mattie, probabil. Am deschis acolo unde îşi pusese ea sem nul de carte, o altă carte de joc, şi am observat că citea "Bartleby".
    - N-o înţeleg, a spus ea din spatele meu, speriindu-mă atât de tare că aproape am scăpat cartea din mâini. Îmi place - e-o poveste destul de bună -, dar nu am nici cea mai vagă idee despre ce vrea să spună. Cealaltă, ei bine, deja mi-am dat seama cine e criminalul.
    - E ciudat să citeşti cărţile astea două în tandem, am spus, aşezându-le pe amândouă la loc.
    - Pe cea a lui Parterson o citesc de plăcere, a spus Mattie.
    S-a dus în bucătărie, s-a uitat scurt (şi cu puţină tânjire, mi-am spus eu) la sticla de vin, apoi a deschis frigiderul şi a scos o carafă de Kool-Aid. Pe uşa frigiderului se aflau nişte cuvinte pe care fiica ei le alcătuise deja din literele din punga ei Magnabet: KI şi MATTIE şi HOHO
    (Moş Crăciun, am presupus eu).
    - Păi, le citesc pe amândouă de plăcere, cred, însă urmează să discutăm despre "Bartleby" într-un grup mic de lectură din care fac şi eu parte. Ne întâlnim joia seara la bibliotecă. Mai am încă vreo zece pagini de citit.
    - Un cerc de lectură.
    - Îhî. Conduce doamna Briggs. I-a pus bazele cu mult înainte să mă fi născut eu. Ea-i bibliotecar-şef la Cele Patru Lacuri, ştii?
    - Ştiu. Lindy Briggs e cumnata îngrijitorului meu.
    Mattie a zâmbit.
    - Ce mică-i lumea, nu ţi se pare?
    - Nu, lumea-i mare, mic e doar oraşul ăsta.
    A dat să se sprijine de tejghea cu mâna în care ţinea paharul de Kool-Aid, apoi s-a răzgândit.
    - De ce nu ieşim afară să şedem? În felul ăsta oricine trece pe aici poate vedea că suntem încă îmbrăcaţi şi că nu avem nimic luat pe dos pe noi.
    M-am uitat uluit la ea. Mi-a întors privirea cu un soi de bună-dispoziţie cinică. Nu era o expresie care să par în mod deosebit acasă pe chipul ei.
    - Poate că nu am decât douăzeci şi unu de ani, dar nu-s proastă, a spus. E cu ochii pe mine. Ştiu asta şi poate c-o ştii şi tu. Într-o altă seară poate că m-aş simţi tentată să spun dracu să-l ia dacă nu ştie de glumă, dar afară-i mai răcoare şi fumul de la grătar va ţine insectele la depărtare. Te-am şocat cumva? Dacă da, îmi cer scuze.
    - Nu m-ai şocat.
    Mă şocase - puţin.
    - Nu-i nevoie să-ţi ceri scuze.
    Am coborât scările puţin nesigure din zgură presată, cu paharele în mână, şi ne-am aşezat umăr la umăr în două scăunele pentru peluză. La stânga noastră, cărbunii din grătar străluceau de-un roşu-palid în întunericul mereu mai dens. Mattie s-a lăsat pe spate, şi-a aşezat pentru scurtă vreme curbura rece a paharului pe frunte, apoi a băut aproape tot ce mai era în el, cuburile de gheaţă lovindu-se de dinţii ei cu un pocnet tremurat. Greierii bâzâiau în pădurea din spatele rulotei şi dincolo de drum. Mai departe, pe autostrada 68, vedeam lumina albă şi puternică a tuburilor cu neon de deasupra pompelor pentru benzină de la Magazinul Universal Lakeview. Şezutul scaunului meu era puţin lăsat, panglicile întreţesute în material erau puţin franjurate, iar fata cea mare stătea puţin cam prea aplecată spre stânga, însă totuşi nu-mi doream să mă aflu altundeva. Seara aceasta se dovedise a fi un miracol mic şi tăcut... cel puţin până acum. Încă mai trebuia să discutăm despre John Storrow.
    - Mă bucur că ai venit într-o marţi seara, a spus ea. Serile de marţi sunt grele pentru mine. Întotdeauna mă gândesc la meciurile de softball de la domeniul Warrington. Acum, probabil că băieţii îşi adună echipamentul - bâtele şi bazele şi masca celui care prinde mingea - şi îl pun la loc în dulapul de depozitare din spatele panoului de afişaj al gazdelor. Îşi beau ultimele sticle de bere şi îşi fumează ultimele ţigări. Acolo l-am întâlnit pe soţul meu, să ştii. Sunt sigură că ai aflat toată povestea deja.
    Nu-i puteam vedea bine faţa, însă puteam auzi nuanţa ştearsă de amărăciune care i se insinuase în glas, şi am bănuit că încă mai poartă expresia aceea cinică pe faţă. Era o expresie prea bătrână pentru ea, dar mi-am spus că era destul de îndreptăţită s-o poarte. Deşi, dacă nu avea grijă, putea să prindă rădăcini şi să crească.
    - Am auzit, da, o variantă de la Bill - cumnatul lui Lindy.
    - Oh, ăhă - povestea noastră se vinde cu amănuntul. Poţi s-o cumperi de la magazin sau de la Village Cafe, sau de la garajul lui gură-spartă ăla... cel pe care socrul meu l-a scăpat de cei de la Western Savings, apropo. A intervenit chiar înainte ca banca să-i pună sechestru pe clădire. Acum, Dickie Brooks şi bunii lui amici cred că Max Devore e Iisus în carne şi oase. Sper că ai primit o variantă cât de cât mai corectă de la domnul Dean decât ai fi primit de la Garaj. Aşa trebuie să fie, altfel n-ai fi riscat să mănânci hamburgeri cu Jezebel.
    Voiam să trecem de faza asta, dacă se putea - furia ei era de înţeles, însă nu folosea la nimic. Sigur că pentru mine era uşor să observ asta; nu copilul meu fusese transformat într-o batistă legată la mijlocul unei frânghii de la jocul de-a trasul funiei.
    - Încă se mai joacă softball la Warrington? Chiar dacă a cumpărat Devore domeniul?
    - Chiar aşa. În fiecare marţi seara merge în scaunul lui cu rotile motorizat, şi asistă la meci. Mai sunt şi alte chestii pe care le face de când s-a întors aici şi care nu sunt decât încercări de a cumpăra de la oameni o reputaţie bună, însă cred că-i plac cu adevărat meciurile de softball. Merge cu el şi femeia aia, Whitmore. Ea aduce un tubcu oxigen de rezervă într-un cărucior mic şi roşu, care are roţile din faţă albe pe margini. Are cu ea şi o mănuşă de jucător, pentru cazul în care se nimereşte să treacă vreo minge peste gard spre locul unde stă el. Devore a prins una pe la începutul sezonului, am auzit, şi a primit ovaţiile admirative ale jucătorilor şi ale celor veniţi să asiste.
    - Crezi că meciurile îl fac să-şi amintească de fiul lui?
    Mattie a zâmbit sardonic.
    - Nici nu cred că-i trece prin minte vreun gând legat de Lance, nu atunci când e la terenul de joc. La Warrington se joacă dur - se aruncă în fund către baza principală, sar în boschete să prindă mingile se înjură unul pe altul când se greşeşte - şi bătrânul Max Devore de astea se bucură, din cauza asta nu ratează nici un joc de marţi seara. Îi place să-i vadă aruncându-se la pământ şi ridicându-se însângeraţi.
    - Aşa juca şi Lance?
    A rămas puţin pe gânduri, meditativ.
    - Juca dur, dar nu cu patimă. Venea acolo doar pentru distracţie. Cu toţii veneam pentru asta. Noi, femeile - rahat, de fapt doar noi, fetele, soţia lui Barney Therriault, Cindy, avea doar şaisprezece ani -, stăteam în spatele gardului protector din partea de teren unde se află baza principală, fumând ţigări şi apărându-ne de ţânţari cu frunze de iască, făcându-le galerie băieţilor noştri când marcau, râzând când greşeau cu ceva. Beam sucuri sau împărţeam o doză de bere între noi. Eu îi admiram pe gemenii lui Helen Geary, iar ea o săruta pe Ki sub bărbie până ce Ki începea să chicotească. Uneori, mergeam la Village Cafe după meci şi Buddy ne pregătea nişte pizza, pe care le plăteau cei care pierduseră. Eram din nou prieteni, ştii, după meci. Stăteam acolo, râzând şi ţipând şi aruncând peste tot cu foliile în care veneau ambalate paiele, unii dintre băieţi fiind pe jumătate beţi, însă nici unul nu devenea violent. În zilele acelea, scoteau toată violenţa din ei pe terenul de joc. Şi ştii ceva? Nici unul dintre ei n-a venit să mă viziteze. Nici Helen Geary, care era prietena mea cea mai bună. Nici Richie Lattimore, care era prietenul cel mai bun al lui Lance - puteau discuta ore întregi despre roci şi păsări şi despre felurile de copaci care creşteau împrejurul lacului. Au venit la înmormântare şi m-au mai vizitat pentru scurtă vreme după aceea, iar apoi... ştii cum s-a întâmplat? Când eram mică ne-a secat puţul de alimentare cu apă. Pentru o vreme, când deschideai robinetul mai curgea un firişor, dar apoi n-a mai curs decât aer. Doar aer.
    Cinismul dispăruse din vocea ei şi nu mai rămăsese decât un ton rănit.
    - Pe Helen am văzut-o de Crăciun şi ne-am promis să ne întâlnim când îşi vor sărbătorii gemenii ziua de naştere, dar nu ne-am mai întâlnit. Cred că e speriată să se apropie de mine.
    - Din cauza bătrânului?
    - Din ce altă cauză? Dar nu-i nimic, viaţa merge mai departe.
    S-a ridicat în capul oaselor, a băut cât îi mai rămăsese din Kool-Aid şi a pus paharul de-o parte.
    - Cu tine cum e, Mike? Te-ai întors să scrii o carte? Ai de gând să pomeneşti TR-ul în ea?
    Acesta era un bon mot local de care-mi aminteam cu o nostalgie aproape dureros de înţepătoare. Se spunea că localnicii cu perspective mai largi sunt înclinaţi să pomenească de TR.
    - Nu, am spus, după care m-am uimit singur spunând: Nu mai fac asta de-o vreme.
    Probabil că m-am aşteptat s-o văd sărind în picioare, răsturnând scaunul şi scoţând un ţipăt ascuţit de negare oripilată. Lucru care spune multe de spre mine, bănuiesc, însă nimic de care să mă simt flatat.
    - Te-ai retras? m-a întrebat, părând calmă şi remarcabil de neoripilată. Sau e vorba de-o criză de creaţie?
    - Păi, în mod sigur nu-i vorba de-o retragere voită.
    Mi-am dat seama că discuţia noastră căpătase o turnură destul de amuzantă. Venisem în principal pentru a o pune în temă cu privire la John Storrow - să i-l vâr pe John Storrow pe gât, dacă era nevoie de aşa ceva - şi, în schimb, ajunsesem să discut pentru prima dată despre incapacitatea mea de a lucra. Pentru prima dată, cu oricine.
    - Aşadar, e-o criză.
    - Aşa mă gândeam şi eu, dar acum nu mai sunt atât de sigur. Cred că romancierii vin pe lume dotaţi cu un anumit număr de poveşti pe care le au de spus - aşa e conceput programul. Iar când acestea se epuizează, se epuizează.
   - Mă-ndoiesc de asta, a spus ea. Poate că vei începe din nou să scrii, acum că eşti aici. Poate că în parte ăsta e motivul pentru care te-ai întors.
    - Poate că ai dreptate.
    - Ţi-e teamă?
    - Uneori. În mare parte cu privire la ce-o să fac tot restul vieţii. Nu mă pricep să construiesc vapoare miniaturale în sticlă, iar grădinarul casei a fost soţia mea.
    - Şi mie mi-e teamă, a spus. Mă tem tare. Mă tem tot timpul, aşa mi se pare acum.
    - Că va câştiga procesul de custodie? Mattie, despre asta...
    - Procesul de custodie nu-i decât o parte a problemei, a spus. Mă tem şi numai să rămân aici, în TR. Totul a pornit la începutul verii ăsteia, cu mult după ce am aflat că Devore vrea să mi-o ia pe Ki. Şi se înrăutăţeşte. Într-un fel e ca şi când ai privi cum se adună norii de furtună deasupra New Hampshire-ului şi cum se îngrămădesc după aia la capătul lacului. Mai bine de atât nu mă pot exprima, doar că...
    Şi-a schimbat poziţia, punându-şi un picior peste celălalt şi apoi aplecându-se să tragă tivul rochiei în jos peste fluierul piciorului, de parcă i-ar fi fost frig.
    - Doar că m-am trezit de mai multe ori în ultima vreme, convinsă că nu sunt singură în dormitor. O dată, am fost sigură că nu sunt singură în pat. Uneori e doar un sentiment - precum o migrenă, doar că e vorba de-o migrenă a nervilor - şi uneori mi se pare că aud şoapte sau un plânset. Într-o noapte am făcut o prăjitură - în urmă cu vreo două săptămâni era asta - şi am uitat să pun făina la loc. În dimineaţa următoare, cutia era răsturnată şi faina era împrăştiată pe tejghea. Cineva scrisese "salut" în ea. La început mi-am spus că o făcuse Ki, dar a spus că n-o făcuse ea. Pe lângă asta, nu era scrisul ei; al ei e foarte împrăştiat şi tremurat. Nici măcar nu ştiu dacă poate să scrie salut. Pa, poate, dar... Mike, doar nu crezi că trimite pe cineva să încerce să mă bage în sperieţi, nu? Adică, e-un gând prostesc, corect?
    - Nu ştiu, am spus.
    M-am gândit la o mână invizibilă bătând în izolaţie, în întuneric, în vreme ce eu stăteam în capul scărilor. M-am gândit la "salut" scris din magneţi prinşi pe uşa frigiderului şi la un copil plângând cu suspine în toiul nopţii. Mi s-a părut că pielea îmi e mai mult decât rece; mi s-a părut amorţită. O migrenă a nervilor, bine zis, exact aşa te simţeai când întindea cineva mâna de după peretele lumii reale şi te atingea la baza gâtului.
    - Poate-i vorba de fantome, a spus ea şi a zâmbit într-un fel nesigur, mai mult înfricoşat decât amuzat.
    Am deschis gura să-i povestesc ce se întâmpla la Sara Laughs, apoi am închis-o la loc. Trebuia să iau o hotărâre clară: fie ne lăsam atraşi într-o discuţie despre paranormal, fie ne întorceam la lumea palpabilă. Cea în care Max Devore încerca să fure un copil.
    - Mda, am spus. Spiritele sunt pe cale să vorbească.
    - Mi-aş dori să-ţi pot vedea mai bine faţa. Ţi s-a schimbat pentru scurtă vreme când am pomenit de fantome. Ce era?
    - Nu ştiu, am spus. Dar acum cred că ar fi mai bine să discutăm despre Kyra. Bine?
    - Bine.
    În strălucirea pală a cărbunilor din grătar am văzut-o cum se face comodă în scaun, pregătindu-se parcă să încaseze o lovitură.
    - Am fost citat să depun mărturie vineri în Castle Rock. În faţa lui Elmer Durgin, care e protector ad litem al lui Kyra...
    - Scârbosul ăla mic şi înfumurat nu-i nimic pentru Kyra! a izbucnit ea. E la degetul mic al socrului meu, aşa cum e şi Dickie Osgood, tipul de curte cu tranzacţiile imobiliare al bătrânului Max! Dickie şi cu Elmer Durgin beau împreună la The Mellow Tiger, sau cel puţin beau până să se pună cu adevărat pe roate afacerea asta. Apoi, le-a spus probabil cineva că n-ar da bine şi au încetat să se mai întâlnească.
    - Hârtiile mi-au fost aduse de-un ajutor de şerif pe nume George Footman.
    - Nu-i decât un altul dintre suspecţii fără număr, a apus Mattie pe-o voce subţire. Dickie Osgood e un şarpe, însă George Footman e-un câine de la groapa cu gunoi. A fost suspendat din funcţie de două ori. Încă o dată şi-o să poată lucra pentru Max Devore cu normă întreagă.
    - Ei bine, m-a speriat. Am încercat să n-o arăt, dar m-a speriat. Iar oamenii care mă sperie, mă înfurie. Mi-am sunat agentul din New York şi apoi am angajat un avocat. Unul care s-a specializat în cazurile de custodie a copiilor.
    Am încercat să-mi dau seama cum reacţionează la vestea aceasta şi n-am putut, deşi şedeam destul de aproape unul de celălalt. Însă ea tot avea expresia aceea rece, ca o femeie care se aşteaptă să încaseze câteva lovituri puternice. Sau, poate, pentru Mattie loviturile începuseră deja să vină.
    Încet, nepermiţându-mi să roşesc, am reprodus discuţia pe care o avusesem cu John Storrow. Am pus accent pe ceea ce spusese Storrow cu privire la egalitatea sexuală - anume că se putea dovedi a fi ceva nefavorabil în cazul ei, ceva care-l va ajuta pe judecătorul Rancourt să hotărască să i-o ia pe Kyra. Am punctat puternic şi faptul că Devore îşi putea plăti câţi avocaţi dorea - fără să mai vorbesc şi de martori înţelegători, având în vedere că Richard Osgood se perinda prin TR şi împrăştia mălaiul lui Devore -, dar că nu era obligat completul de judecată să-i dea nici măcar un cornet cu îngheţată. Am încheiat spunându-i că John voia să vorbească mâine la unsprezece cu unul dintre noi şi ca acela trebui să fie ea. Apoi am aşteptat.
    Tăcerea a început să curgă, spartă doar de greieri şi de zgomotul distant al motorului de la camioneta neantifonată a cine ştie cărui puşti. În susul lui Route 68, tuburile cu neon se stinseră când magazinul Lakeview încheie o altă zi de comerţ văratic. Nu-mi plăcea tăcerea lui Mattie; semăna cu preludiul unei explozii. O explozie de yankeu.
    Mi-am păstrat calmul şi am aşteptat să mă întrebe cu ce drept mă amestecasem în treburile ei.
    Când a vorbit într-un sfârşit, vocea ei a fost joasă şi înfrântă. Mă durea s-o aud vorbind astfel, dar, asemenea expresiei cinice de pe chipul ei, de mai devreme, nu era ceva surprinzător. Şi m-am blindat împotriva ei cât de bine am putut. Hei, Mattie, e-o lume crudă. Alege una.
    - De ce ai făcut asta? m-a întrebat. De ce să angajezi un avocat scump din New York care să-mi preia cazul? Asta îmi oferi, nu-i aşa? Asta trebuie să fie, fiindcă eu sigur n-am cum să-l angajez. Am primit treizeci de mii de dolari de pe asigurare când a murit Lance şi am fost norocoasă să-i primesc şi pe aia. A fost vorba de-o poliţă pe care şi-o cumpărase, a-proape în glumă, de la unul dintre prieteni cu care juca softball la Warrington, dar fără banii de pe ea aş fi pierdut rulota iarna trecută. Trebuie că-l adoră pe Dickie Brooks cei de la Western Savings, dar nu dau nici cât negru sub unghie pe Mattie Stanchfield Devore. Reducând taxele, câştig vreo sută de dolari pe săptămână la bibliotecă. Aşa că te oferi să plăteşti tu. Corect?
    - Corect.
    - De ce? Nici măcar nu ne cunoşti.
    - Fiindcă...
    M-am pierdut. Parcă îmi amintesc că-mi doream să intervină Jo în acel moment, că îi ceream minții mele să-i dea voie vocii ei să iasă la iveală, voce pe care să i-o pot apoi oferi lui Mattie pe propria mea tonalitate. Dar Jo n-a venit. Eram singur în aventura asta.
    - Fiindcă acum nu fac nimic care să conteze, am spus în cele din urmă şi, iarăşi, cuvintele m-au uluit. Şi chiar vă cunosc. Am mâncat ce-ai gătit tu, i-am citit lui Ki o poveste şi mi-a adormit în poală... şi poate că i-am salvat viaţa alaltăieri, când am luat-o din mijlocul drumului. N-o să ştim niciodată sigur asta, dar poate că asta a fost. Ştii ce spun chinezii despre un lucru ca ăsta?
    Nu mă aşteptam să-mi răspundă, întrebarea fusese mai degrabă retorică, dar m-a lăsat cu gura căscată. Şi n-a făcut-o nici măcar pentru ultima dată.
    - Că, dacă salvezi viaţa cuiva, devii răspunzător de ea.
    - Da. Ţine şi de ceea ce-i bine şi de ceea ce-i corect, dar cred că în mare parte ţine de dorinţa mea de a lua parte la ceva ce contează. Mă uit înapoi la cei patru ani scurşi de la moartea soţiei mele şi nu văd nimic. Nici măcar o carte în care Marjorie, dactilografa timidă, întâlneşte un străin chipeş.
    A meditat la acest lucru, urmărind cum trecea pufăind, pe şoseaua din faţa noastră, un camion plin ochi cu lemne, luminile lui de poziţie sclipind în întuneric şi încărcătura lui legănându-se dintr-o parte în alta, asemeni şoldurilor unei femei supraponderale.
    - Nu vreau să ne susţii, a spus ea într-un sfârşit.
    A vorbit pe-o voce joasă, neaşteptat de îndârjită.
    - Să nu ne susţii aşa cum îşi susţine el echipa săptămânii la terenul de softball. Am nevoie de ajutor şi ştiu asta, dar n-o să accept. Nu pot să accept. Nu suntem un joc, Ki şi cu mine. Mă-nţelegi?
    - Perfect.
    - Ştii ce vor spune oamenii din oraş, nu?
    - Da.
    - Sunt o fată norocoasă, nu crezi? Mai întâi mă mărit cu fiul unui om extrem de bogat şi apoi, după ce moare el, intru sub aripa protectoare a unui alt tip bogat. Următorul pas e probabil să mă mut acasă la Donald Trump.
    - Termină cu prostiile.
    - Poate că aş crede-o şi eu dacă m-aş afla de partea cealaltă. Dar mă-ndoiesc că observă cineva că Mattie cea norocoasă încă mai locuieşte într-o rulotă Modair şi că nu-şi permite o asigurare de sănătate. Sau că fiica ei şi-a făcut aproape toate vaccinările la Asistenta Districtuală. Părinţii mei au murit când aveam cincisprezece ani. Am un frate şi o soră, dar amândoi sunt mai în vârstă ca mine şi amândoi locuiesc în alt stat. Părinţii mei au fost nişte beţivi - nu mă abuzau fizic, dar mă abuzau din belşug în alte feluri. A fost ca şi când aş fi crescut într-un... motel ieftin. Tata a fost tăietor de lemne, mama a fost o cosmeticiană la domiciliu al cărei singur ţel a fost să deţină un Cadillac roz model Mary Kay. El s-a înecat în heleşteul Kewadin. Ea s-a înecat în propria vomă cu aproximativ şase luni mai târziu. Îţi place până acum?
    - Nu foarte mult. Îmi pare rău.
    - După înmormântarea mamei, fratele meu, Hugh s-a oferit să mă ducă cu el înapoi în Rhode Island, dar mi-am dat seama că soţia lui nu prea deborda de fericire la gândul că o fată de cincisprezece ani se va alătura familiei lor şi nu pot spune că am blamat-o pentru asta. Pe lângă asta, tocmai intrasem în echipa de majorete. Acum, asta mi se pare o bazaconie extraordinară, dar atunci era ceva foarte important.
    Sigur că fusese ceva foarte important, mai ales pentru copilul unor alcoolici.
    Singurul care încă mai locuia cu părinţii. Să fii acest ultim copil, să priveşti cum boala băuturii îşi înfige ghearele în propriii părinţi, asta poate fi una dintre cele mai solitare slujbe de pe faţa pământului. Ultimul care părăseşte bodega cea sacră să stingă, vă rog, luminile.
    - Am ajuns să locuiesc cu mătuşa Florence, la doar trei kilometri mai departe. Ne-au trebuit trei săptămâni să ne dăm seama că nu ne plăcem reciproc prea mult, dar am rezistat împreună doi ani. Apoi, între primul şi ultimul an de studii, m-am angajat pe perioada verii la Warrington şi l-am întâlnit pe Lance. Când m-a cerut în căsătorie, mătuşa Flo a refuzat să-şi dea acceptul. Când i-am spus că sunt gravidă, m-a făcut să-mi dau seama că nici n-am nevoie de acceptul ei.
    - Ai renunţat la şcoală?
    A făcut o grimasă, a aprobat din cap.
    - Nu voiam să petrec şase luni în care oamenii să se uite la mine cum mă umflu ca un balon. M-a întreţinut Lance. A spus că pot da un test de echivalare. Am şi făcut-o, anul trecut. A fost uşor. Iar acum, eu şi cu Ki suntem pe cont propriu. Chiar dacă ar fi mătuşa de acord să mă ajute, ce poate face? Lucrează în fabrica Gore-Tex din Castle Rock şi câştigă în jur de şaisprezece mii de dolari pe an.
    Am aprobat din nou cu o aplecare a capului, spunându-mi că ultimul cec pe care-l primisem pe drepturile de autor cam atât valorase. Ultimul meu cec trimestrial. Apoi mi-am amintit ceva ce-mi spusese Ki în ziua în care o întâlnisem.
    - Când o duceam pe Kyra în afara şoselei, a spus că, dacă eşti supărată, o s-o trimiţi la buni ei albă. Dacă părinţii tăi sunt morţi, la cine se re...
    Doar că nu trebuia, de fapt, să pun întrebarea; trebuia să fac doar una sau două legături.
    - Rogette Whitmore e buni albă? Asistenta lui Devore? Dar asta înseamnă...
    - Că a fost la ei Ki. Da, cum să nu. Până pe la sfârşitul lunii trecute, i-am dat voie să-şi viziteze bunicul - şi, desigur, prin asociere şi pe Rogette - destul de des. O dată sau de două ori pe săptămână şi uneori chiar şi peste noapte. Îi place de "bunu a'b" - cel puţin, i-a plăcut la început - şi o adoră de-a dreptul pe femeia aia oribilă.
    Mi s-a părut că Mattie a tremurat în întuneric, chiar dacă încă era călduţă seara.
    - Devore m-a sunat să-mi spună că vine la înmormântarea lui Lance şi să întrebe dacă îşi poate vedea nepoata cât stă aici. Bun ca mierea a fost, ca şi când n-ar fi încercat niciodată să mă cumpere când i-a spus Lance că urmează să ne căsătorim.
    - Chiar aşa?
    - Îhî. Prima ofertă a fost de o sută de mii. Asta se întâmpla în august 1994, după ce l-a anunţat Lance că urmează să ne căsătorim la mijlocul lui septembrie. Am păstrat tăcerea cu privire la asta. O săptămână mai târziu, oferta s-a ridicat până la două sute de mii.
    - Pentru ce, mai precis?
    - Să-mi retrag tentaculele mele de stricată şi să mă mut undeva unde Lance să nu ştie de mine. De data asta i-am spus lui Lance şi s-a enervat rău de tot. L-a sunat pe babacul lui şi i-a spus că ne vom căsători fie că-i plăcea, fie că nu. I-a spus că, dacă vrea să-şi vadă vreodată nepotul, ar face bine să termine cu prostiile şi să fie cuminte.
    Cu un alt fel de părinte, mi-am spus, acela ar fi fost probabil cel mai rezonabil răspuns pe care-l putea da Lance Devore. Îl respectam pentru asta. Singura problemă era că nu avea de-a face cu o persoană rezonabilă; avea de-a face cu individul care, în copilărie, furase sania cea nouă a lui Scooter Larribee.
    - Ofertele acestea au fost făcute de Devore însuşi, la telefon. Amândouă, atunci când Lance nu era prin preajmă. Apoi, cu vreo zece zile înainte de nuntă, am primit o vizită din partea lui Dickie Osgood. Mi s-a spus să sun la un număr din Delaware şi, când am facut-o...
    Mattie a scuturat din cap.
    - N-o să-ţi vină să crezi. Parcă ar fi ceva dintr-una din cărţile tale.
    - Îmi dai voie să ghicesc?
    - Dacă vrei.
    - A încercat să cumpere copilul. A încercat s-o cumpere pe Kyra.
    Ochii i s-au lărgit. O lună minusculă răsărise şi am putut vedea atunci privirea aceea mirată destul de bine.
    - Cât dădea? Am întrebat. Sunt curios. Cât îţi dădea să naşti, să-l laşi pe nepotul lui Devore cu Lance, după care să-ţi iei tălpăşiţa?
    - Două milioane de dolari, a şoptit ea. Depuşi la ce bancă voiam, atâta vreme cât se afla la vest de Mississippi şi semnam un acord prin care spuneam că păstrez distanţa faţă de ea - şi faţă de Lance - până cel mai devreme în douăzeci aprilie 2016.
    - Atunci când Ki împlineşte douăzeci şi unu de ani.
    - Da.
    - Iar Osgood nu ştie nimic despre detalii, aşa încât rufele lui Devore rămân curate aici în oraş.
    - Îhî. Iar două milioane a fost doar începutul. Aveam să mai primesc câte un milion atunci când împlinea Ki cinci, zece, cincisprezece şi douăzeci de ani.
    A scuturat din cap, încă nevenindu-i să creadă.
    - Linoleumul se tot umflă în bucătărie, capul de la duş tot cade şi întreaga magherniţă se înclină spre est mai nou, însă aş fi putut fi femeia de şase milioane de dolari.
    Te-ai gândit vreo clipă să accepţi oferta, Mattie? m-am întrebat... dar aceasta era o întrebare pe care nu aveam s-o pun niciodată, o curiozitate atât de revoltătoare, că nu merita a fi satisfăcută.
    - I-ai spus lui Lance?
    - Am încercat să nu-i spun. Deja era furios pe taică-său şi nu voiam să înrăutăţesc situaţia. Nu voiam atât de multă ură la începutul căsniciei noastre, indiferent de cât era de bun motivul... şi nu voiam ca Lance să... mai târziu cu mine, ştii tu...
    Şi-a ridicat braţele, apoi şi le-a lăsat să cadă înapoi pe coapse. A fost un gest atât de oboseală, cât şi de-o afecţiune ciudată.
    - Nu voiai să se întoarcă Lance împotriva ta zece ani mai târziu şi să spună: "Ai intervenit între mine şi tata, căţea."
    - Ceva de genul ăsta. Dar, într-un sfârşit, n-am mai putut ţine totul doar pentru mine. Nu eram decât un copil de mahala, n-am avut propria mea pereche de ciorapi trei sferturi până la vârsta de unsprezece ani, până la treisprezece ani mi-am purtat părul doar în codiţe sau în coadă de cal, credeam că New York City reprezintă întregul stat New York... iar tipul ăsta... acest tată fantomă... îmi oferise şase milioane de gologani. M-a înspăimântat. L-am visat cum vine noaptea aidoma unui spiriduş rău şi-mi fură copilul din leagăn. Se strecura pe fereastră asemenea unui şarpe...
    - Trăgând în urma lui tubul cu oxigen, fără îndoială.
    A zâmbit.
    - Nu ştiam pe-atunci de masca cu oxigen. Şi nici de Rogette Whitmore. Tot ce vreau să spun e că aveam şaptesprezece ani şi nu mă pricepeam să ţin secrete.
    A trebuit să-mi reţin zâmbetul la felul cum a spus asta - ca şi când zeci de ani de experienţa despărţeau acel copil naiv şi speriat de această femeie matură cu diplomă de absolvire venită cu poşta.
    - Lance a fost furios.
    - Atât de furios că i-a răspuns lui taică-său prin e-mail, în loc să-l sune. Se bâlbâia, ştii tu, şi, cu cât era mai nervos, cu atât se bâlbâia mai tare. O discuţie la telefon ar fi fost imposibilă.
    Acum, cel puţin, am crezut că am o imagine limpede a situaţiei. Lance Devore îi scrisese tatălui său o scrisoare de neconceput - de neconceput, adică, dacă se întâmpla să fii Max Devore.
    Scrisoarea spunea că Lance nu mai voia să audă nici un cuvânt de la taică-său vreodată şi Mattie la fel. Nu va fi binevenit în casa lor (rulota Modair nu era tocmai umilul bordei al tăietorului de lemne din povestea Fraţilor Grimm, dar era destul de aproape de aşa ceva, încât să le poţi confunda). Nu va fi binevenit să-i viziteze după naşterea copilului şi, dacă avea tupeul să-i trimită atunci sau mai târziu un cadou copilului, acesta îi va fi returnat. Nu te băga în viaţa mea, tată. De data asta ai întrecut prea mult măsura să te mai pot ierta.
    Sunt fără îndoială şi căi diplomatice de a te comporta cu un copil ofensat, unele înţelepte şi unele dibace... dar întrebaţi-vă acest lucru: un tată diplomatic ar fi intrat măcar într-o asemenea situaţie? Ar fi oferit un om chiar şi cu cea mai mică putere de înţelegere a naturii umane o plată (una atât de mare că probabil ea o înţelegea foarte puţin la adevărata ei valoare) logodnicei fiului său pentru a renunţa la primul ei născut?
    Şi-i făcuse propunerea acestui târg diavolesc unei femei-copil de şaptesprezece ani, o vârstă la care perspectiva romantică asupra vieţii se află pe culmile cele mai înalte.
    Dacă nu altceva, Devore ar fi trebuit să mai aştepte o vreme înainte să facă ultima ofertă. Aţi putea argumenta cu faptul că el nu ştia dacă mai avea o vreme, însă n-ar fi un argument convingător. Mi-am spus că Mattie are dreptate - adânc înăuntrul acelei prune vechi şi uscate ce-i servea de inimă Max Devore credea că va trăi pentru totdeauna.
    În cele din urmă, nu reuşise să se stăpânească De partea cealaltă a geamului se afla sania pe care şi-o dorise, sania pe care pur şi simplu trebuia s-o aibă. Tot ce trebuise să facă fusese să spargă geamul şi să şi-o ia. Toată viaţa făcuse lucrul ăsta, aşa că răspunsese e-mail-ului de la Lance nu dibaci, aşa cum ar fi trebuit să facă un bărbat de vârsta şi de experienţa lui, ci furios, aşa cum ar fi făcut copilul dacă sticla geamului de la şopron s-ar fi dovedit imună la loviturile pumnului său. Lance nu voia ca el să se amestece? Bine! Lance putea trăi cu sălbatica lui Daisy Mae într-un cort sau într-o rulotă sau într-un blestemat de grajd. Putea să renunţe şi la confortabila slujbă de supraveghere şi să-şi găsească o slujbă adevărată. Să vadă cum e să trăieşti ca toţi oamenii!
    Cu alte cuvinte, nu te poţi lepăda de mine, fiule. Mă lepăd eu de tine întâi.
    - Nu ne-am aruncat unul în braţele celuilalt la înmormântare, a spus Mattie, să nu rămâi cu ideea asta. Dar s-a comportat decent cu mine - lucru la care nu mă aşteptam - şi eu am încercat să mă comport decent cu el. Mi-a oferit un stipendiu, pe care l-am refuzat Mă temeam că pot exista tot soiul de implicaţii legale.
    - Mă-ndoiesc, dar îmi place precauţia ta. Ce s-a întâmplat când a văzut-o pe Kyra pentru prima dată, Mattie? Ţi-aminteşti?
    - N-o să uit niciodată momentul.
    A căutat în buzunarul rochiei, a găsit un pachet mototolit de ţigări şi a scuturat una afară. M-am uitat la ea cu o combinaţie de lăcomie şi dezgust.
    - M-am lăsat de ele fiindcă a spus Lance că nu ni le prea permitem şi ştiam că are dreptate. Dar obiceiul te urmăreşte pe ferite. Nu fumez decât un pachet pe săptămână şi ştiu al naibii de bine că şi atât e prea mult, dar uneori am nevoie de confortul pe care mi-l oferă. Vrei una?
    Am negat din cap. Şi-a aprins-o şi, în scăpărarea scurtă a chibritului, chipul ei a fost mult mai mult decât frumuşel. Ce şi-o fi spus bătrânul despre ea? m-am întrebat.
    - Şi-a întâlnit nepoata pentru prima dată lângă un dric, a spus Mattie. Ne aflam la Oficiul de Pompe Funebre Dakin's din Motton. Era în timpul "priveghiului". Ai auzit de aşa ceva?
    - Oh, da, am spus, gândindu-mă la Jo.
    - Sicriul era închis, însă ei tot priveghi îi spun. Ciudat. Ieşisem să fumez o ţigară. I-am spus lui Ki să şadă pe scările oficiului, ca să n-o ajungă fumul, iar eu am mers puţin mai departe pe trotuar. Lângă bordură a tras atunci o limuzină mare şi cenuşie. Nu mai văzusem nimic asemănător înainte doar la televizor. Am ştiut imediat cine este. Mi-am băgat pachetul de ţigări înapoi în geantă şi i-am spus lui Ki să vină. S-a legănat pe trotuar spre mine şi m-a prins de mână. Uşa limuzinei s-a deschis şi a coborât Rogette Whitmore. Într-o mână ţinea o mască pentru oxigen, dar Devore nu avea nevoie de ea, cel puţin nu atunci. A coborât după ea. Un bărbat înalt - nu la fel de înalt ca tine, Mike, dar înalt - îmbrăcat într-un costum cenuşiu şi purtând o pereche de pantofi negri, sclipind ca nişte oglinzi.
    A făcut o pauză, căzută pe gânduri. Ţigara a urcat scurt la buze, apoi s-a dus înapoi la braţul scaunului, o libelulă roşie în lumina slabă a lunii.
    - La început, n-a spus nimic. Femeia a încercat să-l ia de braţ şi să-l ajute să urce cele trei sau patru scări de la drum la trotuar, dar s-a eliberat cu o scuturătură. A ajuns singur la locul unde ne aflam noi, chiar dacă l-am auzit şuierând puternic din adâncul pieptului. A fost sunetul pe care-l scoate o maşină când are nevoie să fie unsă. Nu ştiu cât poate umbla singur acum, dar probabil că nu mult. Acei câţiva paşi l-au cam epuizat atunci, iar asta se petrecea cu doar un an în urmă. S-a uitat la mine preţ de o secundă sau două, apoi s-a aplecat în faţă, sprijinindu-se cu mâinile lui mari, osoase şi bătrâne, pe genunchi. S-a uitat la Kyra şi ea s-a uitat înapoi în sus la el.
    Da. Vedeam scena... doar că nu în culori, nu ca imaginea dintr-o fotografie. O vedeam ca dăltuită în lemn, doar o altă ilustraţie stângace din Poveştile Fraţilor Grimm.
    Fetiţa se uită în sus cu ochii larg deschişi la bătrânul cel bogat - cândva, un băiat care s-a dat triumfal cu o sanie furată, acum aflat la capătul vieţii şi transformat într-o altă mână de oase. În închipuirea mea, Ki purta o jachetă cu glugă şi masca bunicului Devore stătea uşor strâmb, permiţându-mi să văd pielea netăbăcită şi păroasă de lup de dedesubt. Ce ochi mari ai, Bunicule, ce nas mare ai, Bunicule, şi ce dinţi mari ai.
    - A ridicat-o. Nu ştiu cât efort l-a costat asta, dar a ridicat-o. Şi - cel mai ciudat lucru - Ki l-a lăsat s-o ridice. Pentru ea era o persoană cât se poate de străină şi bătrânii par să-i sperie întotdeauna pe copiii mici, însă ea l-a lăsat s-o ridice. "Ştii cine sunt eu?" a întrebat-o. Ea a scuturat din cap, dar felul în care se uita la el... era ca şi când aproape că ştia. Crezi că-i posibil aşa ceva?
    - Da.
    - A spus: "Sunt bunicul tău." Iar eu aproape că i-am smuls-o din braţe, Mike, fiindcă mi-a venit o idee nebunească... nu ştiu...
    - Că o va mânca?
    Ţigara s-a oprit în faţa buzelor. Ochii îi erau rotunzi.
    - De unde ştii? Cum de ştii?
    - Fiindcă în mintea mea totul seamănă cu o poveste. Scufiţa Roşie şi Bătrânul Lup Cenuşiu. Ce-a făcut el atunci?
    - A mâncat-o din priviri. De atunci a învăţat-o să joace dame şi Candyland şi go. Nu are decât trei ani, dar el a învăţat-o să adune şi să împartă. La Warrington are propria ei cameră şi în ea are calculatorul ei personal şi Dumnezeu ştie ce-a învăţat-o să facă cu ăla... dar la acea primă întâlnire n-a făcut decât să se uite la ea. A fost cea mai înfometată privire pe care am văzut-o în viaţa mea. Iar ea s-a uitat înapoi. N-are cum să fi fost mai mult de zece sau douăzeci de secunde, dar mi s-a părut o eternitate. Apoi a încercat să mi-o dea înapoi. Îşi folosise toată forţa, însă, şi, dacă n-aş fi fost chiar acolo s-o iau, cred că ar fi scăpat-o pe cimentul trotuarului. S-a legănat uşor pe picioare şi Rogette Whitmore şi-a petrecut un braţ în jurul lui. Doar atunci a luat masca de oxigen de la ea - de ea era legată cu o bandă elastică o sticlă mică din plastic - şi şi-a aşezat-o peste gură şi peste nas. Două respiraţii profunde şi a părut mai mult sau mai puţin întremat din nou. I-a dat-o înapoi lui Rogette şi a părut că atunci mă vede de fapt pentru prima dată. A spus: "Am fost un prost, nu-i aşa?" Am spus: "Da, domnule, cred că aţi fost." Mi-a aruncat o privire foarte întunecată când am spus asta. Cred că dacă ar fi avut şi numai cu cinci ani mai puţin, mi-ar fi răspuns cu o lovitură.
    - Dar nu avea şi n-a făcut-o.
    - Nu. A spus: "Vreau să intru. Vrei să mă ajuţi s-o fac?" Am spus că-l ajut. Am urcat scările mortuarului: Rogette flancându-l pe o parte, eu pe cealaltă, iar Kyra venind în spatele nostru. M-am simţit într-un fel ca o fată din harem. N-a fost un sentiment foarte plăcut. Când am pătruns în vestibul, s-a aşezat să-şi tragă sufletul şi să mai inspire puţin oxigen. Rogette s-a întors spre Kyra. Cred ca femeia aia are o faţă înfricoşătoare, îmi aminteşte de-un tablou sau ceva...
    - Strigătul? Cel al lui Munch?
    - Cred că ăla e.
    Şi-a aruncat ţigara - o fumase până la filtru - şi a călcat-o, stingând-o pe pământul dur, grunjos, sub talpa unui pantof sport alb.
    - Însă Ki nu s-a speriat deloc de ea. Nici atunci, nici mai târziu. Aceasta s-a aplecat spre Kyra şi a spus: "Ce rimează cu doamnă?", iar Kyra a spus Toamnă!" imediat. Chiar şi la doi ani iubea rimele. Rogette a căutat în poşetă şi a scos un baton de Hershey's Kiss. Ki s-a uitat la mine să vadă dacă primeşte permisiunea şi eu am spus: "Bine, dar numai unul, şi nu vreau să văd pete de ciocolată pe rochie." Ki l-a vârât în gură şi i-a zâmbit lui Rogette de parcă erau prietene dintotdeauna. Devore îşi recăpătase răsuflarea, dar părea obosit - cel mai obosit om pe care-l văzusem eu vreodată. Mi-a amintit de ceva din Biblie, despre cum spunem că zilele bătrâneţilor noastre nu mai oferă nici o plăcere. Parcă mi s-a frânt inima pentru el. Poate că a văzut asta, fiindcă s-a întins să mă prindă de mână. A spus: "Nu mă lăsa deoparte." Şi în acel moment, în chipul lui l-am văzut pe Lance. Am început să plâng. Am spus: "Dacă nu mă forţaţi, n-o voi face."
    Îi vedeam acolo în foaierul oficiului de pompe funebre, el şezând, ea stând în picioare, fetiţa cea mică uitându-se la ei încurcată, cu ochii larg deschişi, în vreme ce sugea batonul dulce de Hershey's Kiss. Muzică de orgă în fundal. Sărmanul şi bătrânul Max Devore a fost destul de dibaci în ziua priveghiului fiului său, mi-am spus. Chiar aşa, nu mă lăsa deoparte.
    Am încercat să-ţi cumpăr plecarea şi, când asta n-a funcţionat, am ridicat miza şi am încercat cumpăr copilul. Când am eşuat şi cu asta, i-am spus fiului meu că tu şi cu el şi cu nepoata mea vă puteţi îneca în mizeria hotărârii pe care aţi luat-o. Într-un fel, eu sunt motivul pentru care el se afla acolo unde se afla când a căzut şi şi-a frânt gâtul, dar nu mă lăsa deoparte, Mattie, nu-s decât un excentric bătrân şi sărman, aşa că nu mă lăsa deoparte.
    - Am fost o proastă, nu-i aşa?
    - Te-ai aşteptat să fie mai bun decât era. Dacă asta te face o proastă, Mattie, lumii nu i-ar strica mai mulţi proşti ca tine.
    - Am avut îndoielile mele, a spus. Din cauza asta n-am vrut să-i iau banii şi, până în octombrie trecut, a renunţat să-mi mai ceară să-i iau. Dar i-am dat voie s-o vadă. Presupun, mda, în parte a fost gândul că s-ar putea s-o ajute cu ceva pe Ki mai târziu, dar sincer nu m-am gândit la asta prea mult. În mare parte a fost faptul că el e singura legătură de sânge cu tatăl ei. Am vrut ca ea să se bucure de asta aşa cum se bucură orice copil că are un bunic. Şi ceea ce nu-mi doream era ca ea să fie infectată cu toate porcăriile care se petrecuseră înainte să moară Lance. La început a părut că funcţionează. Apoi, puţin câte puţin, lucrurile s-au schimbat. Pentru început, mi-am dat seama că lui Ki nu-i place de "bunu a'b" atât de mult. Sentimentele ei faţă de Rogette sunt neschimbate, dar Max Devore a început s-o neliniştească într-un fel pe care nu-l înţeleg şi nu-l pot explica. Am întrebat-o o dată dacă a atins-o vreodată undeva unde a făcut-o să se simtă ciudat. I-am arătat locurile la care mă refeream, iar ea a spus nu. O cred, dar... bătrânul a spus ceva sau a făcut ceva. Sunt aproape sigură de asta.
    - Ar putea fi vorba şi numai de respiraţia lui din în ce mai grea, am spus. Şi numai asta ar fi de-ajuns să sperie un copil. Sau poate că l-a auzit Ki bălmăjind ceva ce aducea cu o vrajă. Cu tine cum e, Mattie?
    - Păi... într-o zi din februarie, Lindy Briggs mi-a spus că George Footman a fost să verifice extinctoarele şi detectoarele de fum de la bibliotecă. O întrebase şi dacă nu găsise aruncate la gunoi doze de bere sau sticle de tărie goale. Sau mucuri de ţigări ce păreau făcute de mână.
    - Marijuana, cu alte cuvinte.
    - Îhî. Şi am auzit şi că Dickie Osgood le-a făcut nişte vizite vechilor mei prieteni. A schimbat cu ei câteva cuvinte. A scormonit după aur. A săpat după gunoi.
    - Are după ce săpa?
    - Nu cine ştie ce, slavă Domnului.
    Am sperat să aibă dreptate şi am sperat ca, dacă era ceva de care nu-mi spunea, John Storrow să reuşească s-o facă să-i spună lui.
    - Şi în tot acest timp ai lăsat-o pe Ki să meargă să-l viziteze.
    - Ce aş fi rezolvat dacă aş fi oprit vizitele? Şi mi-am spus că, permiţându-le să se întâlnească, îl voi întârzia cel puţin să grăbească aplicarea oricărui plan pe care-l are. Aceasta, mi-am spus, avea un soi anume de logica singuratică. Apoi, în primăvară, am început să încerc nişte sentimente extrem de înfiorătoare, înfricoşătoare.
    - Cum înfiorătoare? Cum înfricoşătoare?
    - Nu ştiu.
    Şi-a scos ţigările, s-a uitat la ele, apoi şi-a vârât pachetul la loc în buzunar.
    - Şi nici măcar nu erau legate doar de faptul că socrul meu îmi căuta prin dulap hainele murdare. Aveau de-a face cu Ki. Am început să-mi fac griji pentru Ki totdeauna când era cu el... cu ei. Rogette venea cu BMW-ul pe care şi-l cumpăraseră sau îl luaseră în leasing, iar Ki şedea pe scări, aşteptând-o. O aştepta cu geanta ei cu jucării dacă era vorba de-o vizită scurtă, o aştepta cu valijoara ei roz cu Minnie Mouse dacă urma să rămână peste noapte. Şi întotdeauna se întorcea cu ceva în plus faţă de ce ducea cu ea. Socrul meu e-o persoană care crede cu tărie în cadouri. Înainte s-o urce în maşină, Rogette îmi oferea zâmbetul ăla subţire şi rece al ei şi-mi spunea: "La ora şapte, atunci, o să-i servim cina" sau "La ora opt, atunci, şi-un mic dejun cald, frumuşel înainte să plece". Eu spuneam bine, apoi Rogette îşi vâra mâna în geantă şi-i dădea lui Ki un Hershey's Kiss aşa cum i-ai da un biscuite unui câine ca să te-mprieteneşti cu el. Rostea un cuvânt şi Kyra îi dădea altul care să rimeze. Rogette îi dădea atunci recompensa - ham-ham, cuţu cuminte, îmi spuneam de fiecare dată - şi plecau la drum. La ora şapte seara sau la opt dimineaţa, BMW-ul oprea acolo unde-i parcată maşina ta acum. Îţi puteai regla ceasul după cât era femeia aia de punctuală. Însă am început să-mi fac griji.
    - Că se vor sătura de chestiunile legale şi c-o vor răpi pur şi simplu?
    Aceasta mi se părea o îngrijorare întemeiată - atât de întemeiată, că de-abia îmi venea să cred şi numai că Mattie o lăsase pe fetiţă să meargă la bătrân. În cazurile de custodie, precum şi în toate celelalte aspecte ale vieţii, legea tinde să pună în proporţie de nouăzeci la sută accent pe puterea financiară a unei persoane, iar dacă Mattie spunea adevărul despre trecutul şi prezentul ei, audierile în acest proces aveau şanse mari să se transforme într-o operetă obositoare până şi pentru bogatul domn Devore. Răpirea i s-ar putea părea, în cele din urmă, o soluţie mult mai eficientă.
    - Nu tocmai, a spus. Cred că ăsta-i lucrul cel mai logic, dar nu acesta era de fapt motivul. Pur şi simplu m-am speriat. Nu puteam spune cu precizie de ce. Se făcea şase şi un sfert seara, iar eu îmi spuneam: "De data asta, curva aia cu păr alb n-o va mai aduce înapoi. De data asta o s-o..."
    Am aşteptat. Când n-a spus nimic:
    - O s-o ce?
    - Ţi-am spus, nu ştiu, a zis ea. Dar mă tem pentru Ki încă din primăvară. Când a venit luna iunie, nu am mai putut rezista şi am oprit vizitele. Kyra a fost de atunci, din când în când, supărată pe mine. Sunt destul de sigură că din pricina asta a încercat de Patru Iulie să fugă. Nu vorbeşte foarte mult despre bunicul ei, dar întotdeauna mai sare cu câte un "Ce crezi că face acum buni a'bă, Mattie?" sau cu "Crezi că lu' buni a'bă i-ar plăcea rochiţa mea cea nouă?" Sau vine în fugă la mine şi-mi spune "Tale, male, cale, bale" şi-mi cere o recompensă.
    - Care a fost reacţia lui Devore?
    - Furie oarbă. A sunat şi a tot sunat, întrebând mai întâi care e problema, apoi făcând ameninţări.
    - Ameninţări fizice?
    - Ameninţări de custodie. Mi-o va lua, când va fi terminat cu mine, în ochii lumii voi fi o mamă denaturată, nu aveam nici o şansă, singura mea speranţă era să revin la gânduri mai bune şi să mă laşi să-mi văd nepoata, blestemăţie.
    Am dat din cap.
    - "Te rog să nu mă laşi deoparte" nu mi se par nişte cuvinte rostite de tipul care m-a sunat când mă uitam la focul de artificii, dar astea da.
    - Am primit telefoane şi de la Dickie Osgood şi de la câţiva alţi localnici, a spus. Inclusiv de la vechiul prieten al lui Lance, Richie Lattimore. Richie a spus că nu-i fac cinste memoriei lui Lance.
    - Cu George Footman cum stă treaba?
    - Trece pe-aici cu maşina din când în când. Îmi dă de veste că e cu ochii-n patru. Nu m-a sunat şi nici nu s-a oprit. M-ai întrebat de ameninţări fizice, şi numai să văd maşina de patrulă a lui Footman trecând prin faţa casei mele mă face să mă simt ameninţată fizic. Mă sperie. Dar în zilele de-acum mi se pare că orice mă sperie.
    - Chiar dacă vizitele lui Kyra au încetat.
    - Chiar şi aşa. Mi se pare că... se pregăteşte de-o furtună. Ca şi când e pe cale să se întâmple ceva. Şi cu fiecare zi am impresia că sentimentul ăsta devine mai puternic.
    - Numărul de telefon al lui John Storrow, am spus. Îl vrei?
    A rămas în tăcere, uitându-se în poala ei. Apoi şi-a ridicat privirea şi a aprobat din cap.
    - Dă-mi-l. Şi mulţumesc. Din străfundul inimii.
    Aveam numărul notat pe-o bucată de hârtie roz dintr-o agendă, în buzunarul din faţă al pantalonilor. L-a apucat, dar nu l-a luat imediat. Degetele ni se atingeau şi se uita la mine cu o nemişcare de concertantă. Ca şi când ar fi ştiut mai multe decât mine despre motivele pe care le aveam să fac toate astea.
    - Ce pot face să te răsplătesc? m-a întrebat; momentul sosise.
    - Spune-i lui Storrow tot ce mi-ai spus mie.
    Am dat drumul bucăţii de hârtie roz şi m-am ridicat în picioare.
    - Îmi va ajunge atât. Iar acum trebuie să mă pun în mişcare. O să mă suni să mă anunţi cum te-ai înţeles cu el?
    - Desigur.
....................................................................................