O mână de oase, Stephen King

..................................................................................
                                               5-11

                         Am mers împreună spre mașina mea.  M-am întors către ea când am ajuns. Preţ de o clipă, am crezut că-şi va petrece braţele în jurul meu şi mă va îmbrăţişa, un gest de mulţumire care ar fi putut duce la orice, dată fiind starea noastră de atunci - o stare atât de tensionată, încât era aproape melodramatică. Însă era o situaţie melodramatică, era o poveste pentru copii în care coexistă binele şi răul şi, dedesubtul lor, o mulţime de porniri sexuale reprimate.
    Apoi, luminile unor faruri au apărut de dincolo de creasta dealului, acolo unde se afla magazinul, şi au trecut de "Garajul Bun la Toate". S-au îndreptat către noi, mai puternice. Mattie a făcut un pas în spate şi şi-a pus chiar mâinile la spate, precum un copil certat. Maşina a trecut de noi, lăsându-ne iarăşi în întuneric... dar trecuse şi momentul. Dacă existase un asemenea moment.
    - Mulţumesc pentru cină, am spus. A fost minunată.
    - Mulţumesc pentru avocat, sunt sigur că va fi şi el minunat, a spus şi am râs amândoi. Tensiunea pieri din aer. A vorbit o dată despre tine, să ştii. Devore.
    M-am uitat mirată la ea.
    - Sunt uimit că ştie măcar cine sunt. Înainte de astea, adică.
    - Ştie, sigur că da. A vorbit despre tine cu ceea ce mie mi s-a părut a fi o admiraţie sinceră.
    - Glumeşti. Trebuie că glumeşti.
    - Nu glumesc. A spus că străbunicul tău şi cu străbunicul lui au muncit pe acelaşi lot şi, în afara pădurii, erau vecini - cred că a spus că nu departe de unde-i acum Debarcaderul lui Boyd. "S-au căcat în aceeaşi hazna", s-a exprimat el. Încântător, hă? A spus că, dacă doi tăietori de lemne din TR puteau da naştere unor milionari, credea că sistemul funcţiona aşa cum trebuia s-o facă. "Chiar dacă e nevoie de trei generaţii pentru asta", a spus. La vremea aceea am interpretat acestea ca pe-o critică mascată la adresa lui Lance.
    - E ridicol, orice ar fi vrut să spună cu asta, am zis. Familia mea vine de pe coasta Americii. Din Prout's Neck. De partea cealaltă a statului. Tata a fost pescar şi pescar a fost şi tatăl lui. La fel şi străbunicul. Aruncau năvodul şi prindeau homari, nu tăiau copaci.
    Toate acestea erau adevărate şi, totuşi, mintea mi se părea că se blocase la ceva anume. La o amintire legată de ce spunea ea. Poate că, meditând mai îndelung, aveam să-mi aduc aminte.
    - E posibil să fi vorbit despre cineva din familia soţiei tale?
    - Mnu. Sunt câţiva Arleni în Maine - sunt o familie mare -, însă cei mai mulţi sunt încă în Massachusetts. Se ocupă acum cu tot soiul de lucruri, dar, dacă mergi înapoi până prin anii o mie opt sute optzeci, cei mai mulţi dintre ei erau mineri şi spărgători de pietre în regiunea Malden-Lynn. Devore te lua peste picior, Mattie.
    Însă chiar şi atunci ştiam că nu era aşa. Poate că reţinuse greşit o parte a poveştii - până şi tipii cei mai ascuţiţi la minte încep să-şi piardă acurateţea amintirilor pe când împlinesc optzeci şi cinci de ani -, însă Max Devore nu prea era o persoană căreia să-i placă să ia peste picior pe cineva. Am vizualizat o reţea de cabluri nevăzute întinzându-se pe sub pământul de aici, din TR - întinzându-se în toate direcţiile, nevăzute, dar foarte puternice.
    Stăteam cu mâna sprijinită de portiera maşinii şi acum ea mi-o atinse blând.
    - Pot să-ţi mai pun o întrebare înainte să pleci? E-o prostie, te avertizez.
    - Dă-i drumul. Întrebările prosteşti sunt o specialitate de-a mea.
    - Ai cât de cât vreo idee despre ce-i povestea aia, "Bartleby"?
    Mi-a venit să râd, dar luna era destul de puternică să-mi dau seama că ea vorbea serios şi că, dacă aş râde, i-aş răni sentimentele. Era un membru al clubului de lectură ţinut de Lindy Briggs (la care vorbisem şi eu o dată pe la sfârşitul anilor optzeci), probabil mai tânără cu cel puţin douăzeci de ani decât restul, şi se temea să nu cadă de proastă.
    - Eu trebuie să vorbesc prima data viitoare spus, şi mi-ar plăcea să pot spune mai mult decât rezumatul poveştii, ca să-şi dea seama că am citit-o. M-am tot gândit la ea până ce a-nceput să mă doară capul şi, pur şi simplu, nu reuşesc s-o înţeleg. Şi mă-ndoiesc că-i una dintre poveştile alea în care totul se limpezeşte ca prin minune în ultimele câteva pagini. Şi am senzaţia că  ar trebui s-o înţeleg - că sensul e chiar în faţa ochilor mei.
    Asta m-a făcut să mă gândesc din nou la cabluri — cabluri împrăştiindu-se în toate direcţiile, o dantelărie subcutanată, legând oamenii şi locurile între ei. Nu le puteai vedea, dar le puteai simţi. Mai cu seamă dacă încercai să scapi de ele. Între timp, Mattie aştepta, uitându-se la mine cu speranţă şi nerăbdare.
    - Bine, ascultă, a-nceput şcoala, am spus.
    - Ascult. Fii sigur de asta.
    - Majoritatea criticilor sunt de părere că Huckleberry Finn e primul roman american modern, iar asta-i o interpretare destul de corectă, dar, dacă "Bartleby" ar avea cu o sută de pagini mai mult, cred că aş paria tot ce am pe ea. Ştii ce era acela un scrib?
    - Un secretar?
    - Asta-i prea mult. Un copist. Un fel de Bob Cratchit din Poveste de Crăciun. Numai că Dickens îi dă lui Bob un trecut şi o viaţă de familie. Melville nu-i dă lui Bartleby nimic. E primul personaj existenţialist din proza americană, un tip fără nicio legătură... nicio legătură cu, ştii tu... Doi tăietori de lemne pot da naştere unor milionari. S-au căcat în aceeaşi hazna.
    - Mike?
    - Ce e?
    - Te simţi bine?
    - Sigur.
    Mi-am focalizat atenţia cât de bine am putut.
    - Pe Bartleby îl leagă de viaţă numai munca. În acest sens, e genul de american al secolului douăzeci, nu foarte diferit de Bărbatul în Costum de Flanelă Cenuşie a lui Sloan Wilson sau - într-o versiune sumbră - de Michael Corleone din Naşul. Bartleby începe apoi să pună sub semnul întrebării chiar şi munca, acest Dumnezeu al bărbaţilor americani din clasa de mijloc.
    Părea puternic impresionată acum şi mi-am spus că era păcat că renunţase la ultimul an de liceu. Era un păcat pentru ea, dar şi pentru profesorii ei.
    - Ăsta-i motivul pentru care începe să spună: "Prefer să nu"?
    - Da. Gândeşte-te la Bartleby ca la... un balon cu heliu. Doar că o singură funie încă-l mai ţine legat de pământ, iar funia aia e munca lui de copist. Ne putem da seama de cât e această ultimă funie de putredă după numărul din ce în ce mai mare de lucruri pe care Bartleby preferă să nu le mai facă. Într-un sfârşit, funia se rupe şi Bartleby începe să plutească. E-o poveste a naibii de tulburătoare, nu-i aşa?
    - Într-o noapte l-am visat, a spus. Deschideam uşa rulotei şi el era acolo, şezând pe scări îmbrăcat în costumul lui negru şi vechi. Era slab. Nu prea mai avea păr. Am spus: "Vrei să te dai la o parte, te rog? Trebuie să cobor şi să atârn rufele." Iar el a spus: "Prefer să nu." Da, cred că poţi spune că-i o poveste tulburătoare.
    - Asta înseamnă că încă mai are efect, am spus şi am urcat în maşină. Sună-mă. Spune-mi cu merge treaba cu John Storrow.
    - Aşa o să fac. Şi, dacă pot face ceva să te râs plătesc, cere-mi doar.
    Cere-mi doar. Cât trebuia să fii de tânără, cât de splendid de ignorantă, să lansezi un asemenea cec în alb?
    Geamul portierei era deschis. Am întins braţul prin el şi am strâns-o de mână. Ea m-a strâns înapoi - şi tare.
    - Îţi e foarte dor de soţia ta, nu-i aşa? m-a întrebat ea.
    - Se vede?
    - Uneori.
    Nu mă mai strângea, dar mă ţinea în continuare de mână.
    - Când îi citeai lui Ki, arătai în acelaşi timp fericit şi trist. N-am văzut-o decât o singură dată pe soţia ta, dar mi s-a părut foarte frumoasă.
    Mă gândeam la atingerea mâinilor ei, mă concentram la asta. Acum am uitat complet de ea.
    - Când ai văzut-o? Şi unde? Ţi-aminteşti?
    A zâmbit, de parcă acestea erau nişte întrebări foarte prosteşti.
    - Mi-amintesc. La terenul de softball, în seara în care l-am întâlnit pe soţul meu.
    Foarte încet mi-am retras mâna dintr-a ei. Din câte ştiam eu, nici Jo şi nici eu nu fuseserăm deloc în apropierea lui TR-90 în vara lui '94... dar se părea că ştiam greşit. Jo fusese aici într-o marţi la începutul lui iulie. Mersese chiar şi la meciul de softball.
    - Eşti sigură că era Jo? am întrebat.
    Mattie se uita în depărtare, pe direcţia drumului. Nu la soţia mea se gândea; mi-aş fi pus casa şi pământul de sub ea la bătaie pentru asta - amândouă casele, amândouă pământurile. Se gândea la Lance. Poate că asta era bine. Dacă se gândea la ea, probabil ca nu se va uita prea atentă la mine, iar mie nu mi se părea că am în acel moment un control prea mare asupra expresiei pe care o arboram. Ar fi putut vedea pe chipul meu mai mult decât voiam eu să arăt.
    - Da, a spus. Stăteam împreună cu Jenna McCoy şi cu Helen Geary - asta se întâmpla după ce mă ajutase Lance să scot butoiaşul cu bere din noroiul în care se înţepenise - şi apoi m-a întrebat dacă vreau să merg la o pizza cu ceilalţi după meci - iar Jenna a spus: "Uite-o pe doamna Noonan" şi Helen a spus: "E soţia scriitorului acela, Mattie, nu-i aşa că poartă o bluză faină?" Bluza era imprimată peste tot cu trandafiri albaştri.
    Mi-o aminteam foarte bine. Lui Jo îi plăcea pentru că era o glumă - nu există trandafiri albaştri, nici sălbatici şi nici de seră. Odată, când era îmbrăcată cu ea, îşi aruncase cu extravaganţă braţele în jurul gâtului meu, şi legănase şoldurile de ale mele şi strigase că ea e trandafirul meu albastru şi că trebuie s-o dezmierd până ce se face roz. M-a durut să-mi amintesc asta, m-a durut tare.
    - Stătea pe partea cu baza a treia, în spatele gardului cu ochiuri mari de sârmă, a spus Mattie, alături de-un tip care purta o jachetă maro veche, cu petice la coate. Râdeau împreună de ceva, şi apoi şi-a întors privirea puţin şi s-a uitat direct la mine.
    A tăcut pentru o clipă, stând acolo lângă maşina mea, îmbrăcată cum era în rochia ei roşie. Şi-a ridicat părul de pe ceafa, iar apoi l-a lăsat să cadă la loc.
    - Direct la mine. Chiar m-a văzut. Şi avea o privire... tocmai râsese, însă privirea ei era cumva tristă. De parcă m-ar fi cunoscut. Apoi, tipul şi-a pus braţul pe după mijlocul ei şi au plecat.
    Tăcere, cu excepţia greierilor şi a huruitului îndepărtat al unui camion. Mattie a rămas doar aşa pentru o clipă, ca şi când ar fi visat cu ochii deschişi, apoi a simţit ceva şi s-a uitat înapoi la mine.
    - E ceva în neregulă?
    - Nu. Doar că cine era tipul ăsta cu braţul petrecut pe după mijlocul soţiei mele?
    A râs, uşor nesigură.
    - Păi, mă-ndoiesc că era prietenul ei, să ştii. Era cu mult mai în vârstă ca ea. Avea cincizeci de ani, poate.
    Şi ce dacă? mi-am spus. Eu însumi aveam patruzeci, dar asta nu însemna că nu-mi dădusem seama de cum se mişca trupul lui Mattie sub materialul rochiei sau cum îşi ridicase părul de pe ceafă.
    - Adică... glumeşti, nu?
    - Nu ştiu sigur. Sunt o mulţime de lucruri pe care nu le ştiu în zilele astea, se pare. Dar, în orice caz, femeia a murit, aşa că ce importanţă ar mai putea avea?
    Mattie părea profund întristată.
    - Îmi cer scuze, Mike, dacă am călcat în ce nu trebuia.
    - Cine era bărbatul? Ştii?
    A scuturat din cap.
    - Am crezut că e un turist - avea aerul acela, poate doar pentru că purta jachetă într-o seară călduroasă de vară -, dar, dacă asta era, nu locuia la Warrington. Pe aceştia îi ştiam pe toţi.
    - Şi au plecat de acolo împreună?
    - Da.
    A vorbit cu reţinere.
    - Către parcare?
    - Da.
    Chiar şi mai reţinută. Şi, de data aceasta, minţea, ştiam lucrul ăsta cu o siguranţă ciudată care întrecea cu mult intuiţia; a fost aproape ca şi când i-aş fi citit gândurile.
    Am întins braţul prin geam şi am apucat-o iarăşi de mână.
    - Ai spus că, dacă-mi vine în minte ceva cu care să mă răsplăteşti, trebuie doar să cer. Îţi cer. Spune-mi adevărul, Mattie.
    Şi-a muşcat buza, s-a uitat în jos la mâna mea care i-o ţinea pe-a ei. Apoi şi-a ridicat privirea în sus la mine.
    - Era un tip corpolent. Jacheta aia veche îl făcea să semene puţin cu un profesor de facultate, dar, din câte ştiam eu, putea la fel de bine să fie şi un tâmplar. Avea păr negru. Era bronzat. Au râs o dată împreună, au râs bine, apoi ea s-a uitat la mine şi râsetul i-a dispărut de pe chip. După asta, el şi-a petrecut braţul în jurul ei şi au plecat.
    A făcut o pauză.
    - Nu s-au dus, însă, către parcare. S-au dus către Stradă.
    Strada. De acolo, ar fi putut merge înspre nord, de-a lungul malului, până la Sara Laughs. Şi apoi? Cine ştie?
    - Nu mi-a spus niciodată că a venit aici în vara aia, am zis.
    Mattie a părut că încearcă mai multe răspunsuri şi că niciunul nu-i era pe plac.
    I-am eliberat mâna. Sosise vremea să plec. De fapt, începusem să-mi doresc să fi plecat cu cinci minute mai devreme.
    - Mike, sunt sigură...
    - Nu, am spus. Nu eşti. Nu sunt nici eu. Dar am iubit-o mult şi o să încerc să uit de asta. Probabil că nici nu înseamnă nimic şi pe deasupra - ce altceva pot face? Mulţumesc pentru cină.
    - Cu plăcere.
    Arăta atât de tare că-i vine să plângă, încât i-am luat iarăşi mâna şi i-am sărutat-o.
    - Mă simt ca o neroadă.
    - Nu eşti o neroadă, am spus.
    I-am mai sărutat o dată mâna, apoi am plecat. Şi aceea a fost întâlnirea mea, prima pe care o avusesem în ultimii patru ani.

                                                               5.

                                     Conducând spre casă, m-am gândit la o vorbă veche care spune că nu poţi cunoaşte niciodată cu adevărat o persoană. E uşor să rosteşti vorba asta, dar e-un adevărat şoc - la fel de oribil şi de neaşteptat ca şi nişte turbulenţe zdravene într-o cursă aeriană până atunci calmă - să descoperi că-i un fapt cât se poate de adevărat în viaţa cuiva. Îmi tot aminteam de vizita pe care i-o făcusem unui doctor pe probleme de fertilitate, după ce încercaserăm să facem un copil vreme de doi ani fără niciun succes.
    Doctorul ne spusese atunci că am un depozit de spermă scăzut - nu dezastruos de scăzut, dar suficient de scăzut să fie responsabil de incapacitatea de-a procrea a lui Jo.
    - Dacă vreţi un copil, sunt şanse mari să-l aveţi fără vreun ajutor special, spusese doctorul. Atât raportul de forţe, cât şi timpul sunt încă de partea dumneavoastră. S-ar putea întâmpla mâine sau s-ar putea întâmpla peste cinci ani. O să umpleţi vreodată casa cu copii? Probabil că nu. Dar s-ar putea să aveţi doi şi aproape sigur o să aveţi unul dacă o să continuaţi să faceţi treaba aia din care ies ei.
    Jo zâmbise.
    - Amintiţi-vă, plăcerea ţi-o oferă călătoria.
    Avuseserăm parte de multă plăcere, sigur că da, clopoţelul lui Bunter sunase de multe ori, dar nu se născuse nici un copil. Apoi Johanna murise, traversând într-o zi toridă parcarea unui centru comercial, iar unul dintre lucrurile din poşeta ei fusese un test de graviditate Norco, pe care nu-mi spusese că vrea să-l cumpere. Aşa cum nu-mi spusese nici că achiziţionase două bufniţe din plastic, care să sperie ciorile, şi să nu se mai uşureze pe estacada dinspre lac. Ce nu-mi mai spusese?
    - Opreşte-te, am murmurat. Pentru numele lui Dumnezeu, nu te mai gândi la asta.
    Dar n-am putut.

                                                                 6.

                                            Când am ajuns înapoi la Sara, magneţii în formă de fructe şi legume de pe uşa frigiderului erau iarăşi aranjaţi în cerc. În mijloc fuseseră îngrămădite trei litere:
     b n
      u
    Am mutat u-ul în sus, unde credeam că-i e locul, alcătuind "bun" sau poate o versiune prescurtată de la "bunu". Care ce-nsemna de fapt?
    - Aş putea specula cu privire la semnificaţiile lui, dar prefer să nu, am vorbit în casa goală.
    M-am uitat la Bunter, elanul, îndemnând clopoţelul din jurul gâtului său ros de molii să sune. Când n-a făcut-o, am desfăcut cele două pachete noi de Magnabet şi am lipit literele pe uşa frigiderului, împrăştiindu-le. Apoi am coborât spre aripa de nord, m-am dezbrăcat şi m-am spălat pe dinţi.
    Dezgolindu-mi colţii în faţa oglinzii într-o atitudine ameninţătoare de desen animat spumos, m-am gândit să-l sun iarăşi pe Ward Hankins mâine dimineaţă. I-aş fi putut spune că se mutase de la noiembrie 1993 la iulie 1994 căutarea mea după misterioasele bufniţe din plastic. Ce întâlniri îşi trecuse Jo în agendă pentru acea lună? Ce scuze pentru a pleca din Derry? Şi, o dată ce aş fi terminat cu Ward, aş fi putut-o descoase pe Bonnie Amudson, prietena lui Jo, aş fi putut-o întreba dacă se întâmplase ceva cu Jo în ultima vară a vieţii sale.
    De ce n-o laşi să se odihnească în pace?
    Era vocea aceea extraterestră.
    La ce ţi-ar folosi să n-o faci? Să presupunem că a venit în TR după una dintre întâlnirile consiliului director, poate dintr-o toană, s-a întâlnit cu un vechi prieten şi că l-a adus la Sara pentru o cină frugală.
    Doar o cină.
    Şi nu mi-a spus niciodată de asta? am întrebat vocea extraterestră, scuipând pasta de dinţi din gură şi apoi clădindu-mă. N-a spus nici măcar o vorbă?
    De unde ştii că n-a făcut-o? mi-a întors-o vocea, iar asta m-a făcut să îngheţ pe când puneam periuţa de dinţi înapoi în cutia pentru medicamente.
    Vocea extraterestră avea dreptate. Prin iulie '94 eram cufundat adânc în Cădere liberă.
    Jo ar fi putut veni să-mi spună şi că-l văzuse Lon Chaney Junior dansând cu regina, că văzuse dansând Vârcolacii Londonezi, iar eu aş fi spus: "Îhî, iubire, ce interesant" în vreme ce continuam să fac corecturi pe manuscris.
    - Prostii, i-am spus reflecţiei din oglindă. Astea-s numai prostii.
    Doar că nu erau. Când mă cufundam într-o carte, ieşeam mai mult sau mai puţin din lume; în afară de-o privire fugară peste paginile sportive, nici măcar nu citeam ziarul. Aşa că, da - era posibil ca Jo să-mi fi spus că dăduse o fugă până la TR după o întâlnire a consiliului director din Lewiston sau din Freeport, era posibil să-mi fi spus că dăduse peste un vechi prieten - poate un alt student de la seminarul de fotografie la care participase în Bates în 1991 - şi era posibil să-mi fi spus că luaseră cina împreună pe estacadă, mâncând bureţi negri culeşi chiar de ea la apusul soare lui. Era posibil să-mi fi spus toate acestea şi eu să nu fi auzit nici măcar un cuvânt.
    Şi chiar credeam că voi putea scoate ceva sincer de la Bonnie Amudson? Fusese prietena lui Jo, nu a mea, şi s-ar putea să aibă impresia că nu devenise nul jurământul de credinţă cu privire la secretele pe care i le spusese soţia mea.
    Lucrul cel mai important era atât de simplu cât era şi de crud: Jo era de patru ani moartă. Era mai bine s-o iubesc şi să las deoparte toate întrebările astea sâcâitoare. Am mai luat o gură de apă direct de la robinet, am agitat-o cu limba şi am scuipat-o.
    Când m-am întors în bucătărie să programez aparatul pentru cafea la ora şapte dimineaţa, am văzut un nou mesaj într-un nou cerc de magneţi. Spunea:
    trandafir albastru mincinos ha ha
    M-am uitat la el preţ de o secundă sau două, întrebându-mă ce-l scrisese şi de ce. Întrebându-mă dacă era adevărat.
    Am întins o mână şi am împrăştiat toate literele departe una de alta. Apoi am mers la culcare.

                                                    CAPITOLUL TREISPREZECE
                                                                         1.

                                  Am făcut pojar la vârsta de opt ani şi am fost foarte bolnav. "Am crezut că o să mori", mi-a spus tata cândva, iar el nu era un om înclinat spre exagerări. Mi-a povestit despre cum el şi cu mama m-au scufundat într-o noapte în cada plină cu apă rece, amândoi convinşi cel puţin pe jumătate că şocul îmi va opri inima, dar amândoi convinşi în întregime că voi arde în faţa ochilor lor dacă nu vor face ceva.
    Începusem să vorbesc pe-o voce puternică, monstruos distorsionată despre siluetele luminoase pe care le vedeam în cameră - îngeri veniţi să mă ia cu ei, era sigură mama mea terifiată - şi, ultima dată când îmi luase tata temperatura înainte de scufundarea în apă rece, a spus că mercurul vechiului termometru rectal Johnson & Johnson se ridicase până la treizeci şi nouă de grade. După aceea, mi-a spus el, nici nu îndrăznise să o mai verifice.
    Nu-mi amintesc de nicio siluetă luminoasă, dar îmi amintesc de o ciudată perioadă de timp în care m-am simţit ca într-un coridor din casa de distracţii a unui bâlci unde rulau în acelaşi timp mai multe filme. Lumea devenise elastică, umflându-se în locuri în care niciodată nu se mai umflase înainte, vălurindu-se în locuri în care întotdeauna fusese dură. Oamenii - majoritatea părând imposibil de înalţi - ţâşneau înăuntru şi afară din camera mea pe nişte picioare ca nişte foarfece, ca într-un desen animat. Cuvintele pe care le rosteau bubuiau toate creând imediat ecouri. Cineva a scuturat o pereche de papuci pentru copii în faţa ochilor mei. Mi se pare că mi-l amintesc pe fratele meu, Siddy, vârându-şi mâna sub cămaşă şi scoţând de mai multe ori sunete ca de beşini. Continuitatea se frânsese. Percepeam totul în fragmente, nişte cârnăciori bizari întinşi pe-o aţă otrăvită.
    În anii scurşi de atunci şi până în vara în care m-am întors la Sara Laughs, am suferit obişnuitele boli, infecţii şi lovituri corporale, dar niciodată ceva asemănător cu interludiul acela febril de la opt ani. Niciodată nu m-am aşteptat să se întâmple asta - crezând, presupun, că asemenea experienţe sunt rezervate doar copiilor, oamenilor suferind de malarie şi poate celor suferind o prăbuşire mentală catastrofică. Dar, în noaptea zilei de şapte iulie şi în dimineaţa celei de opt, am trăit o perioadă de timp uimitor de asemănătoare cu acel delir din copilărie. Vis, trezie, mişcare - toate erau una singură. Vă voi povesti totul cât de bine voi putea, însă nimic din ce voi spune nu va putea exprima ciudăţenia acelei experienţe. A fost ca şi când descoperisem un pasaj secret chiar sub zidul lumii reale şi mă târâsem de-a lungul lui.

                                                                   2.

                                     Mai întâi a fost muzica. Nu Dixieland, fiindcă nu se auzea niciun corn, dar ceva ca Dixieland. Un fel de bebop primitiv, ţârâit. Trei sau patru chitare acustice, o muzicuţă, un contrabas (sau poate două). Pe fundalul acestora se auzea un ropot dur şi vesel de tobă, care nu părea să vină de la o tobă adevărata; părea că bate cineva cu mult talent la percuţie într-o grămadă de cutii. Apoi s-a alăturat o voce de femeie - o voce de contralto, nu chiar bărbătească, înăsprindu-se la notele mai înalte. Era o voce şugubeaţă şi ultimativă şi ameninţătoare, toate deodată, şi am ştiut imediat că o auzeam pe Sara Tidwell, cea care nu scosese niciodată un disc. O auzeam pe Sara Laughs şi, măi să fie, era bestială.
    "Ştii că mergem la MANderley,
    O să dansăm pe NISIderley,
    O să cânt cu FORMAderley,
    O să ne-nvârtim cât om PUTEAderley...
    Învârte-mă, iubire, mda!"
    Contrabasurile - da, erau două - au izbucnit într-un ritm nebunesc, precum ritmul din versiunea lui Elvis de la "Baby Let's Play House", şi-apoi s-a auzit o chitară: Son Tidwell cântând la chestia aia scărmănată.
    Luminile străluceau în întuneric şi eu m-am gândit la un cântec din anii cincizeci
    - Claudine Clark cântând "Party Lights". Şi uite-le acolo: felinare japoneze atârnate de copacii de deasupra poeticii cu scările din traverse de cale ferată ce duceau de la casă la apa lacului. Felinare de petrecere ce aruncau cercuri magice de lumină radiantă în întuneric: roşu, albastru şi verde.
    În spatele meu, Sara îşi croia drum prin cântecul ei despre Manderley - lui mami îi place să fie îndrăzneţ, lui mami îi place să fie puternic, lui mami îi place să petreacă până dimineaţă -, însă se stingea. Sara and the Red-Top Boys îşi instalaseră scena în faţa casei, după cum suna, cam pe unde parcase George Footman când venise să-mi livreze citaţia lui Max Devore. Eu coboram spre lac prin cercuri de lumină radiantă, treceam pe lângă felinarele de petrecere încercuite de fluturi cu aripi moi.
    Unul îşi găsise drum în interiorul unui felinar şi arunca o umbră monstruoasă, ca de liliac, pe hârtia creponată. Ghivecele pentru flori pe care le pusese Jo lângă scări erau pline cu trandafiri ce înfloresc noaptea. În lumina felinarelor japoneze păreau albaştri.
    Acum, formaţia nu mai era decât un murmur şters; o auzeam pe Sara ţipând versurile, croindu-şi drum prin cântec râzând, de parcă era cel mai haios lucru pe care-l auzise, toată chestia aia cu Manderley-nisiderley-puteaderley, dar nu mai reuşeam să înţeleg fiecare cuvânt. Mai limpede se auzea clipocitul apei lovindu-se de stâncile de la baza scărilor, bubuitul gol al bidoanelor de sub plută şi ţipătul unui cufundar ieşind din întuneric. Cineva stătea pe Stradă, în dreapta mea, pe marginea lacului. Nu-i puteam vedea faţa, dar îi vedeam jacheta maro şi tricoul pe care-l purta pe dedesubt. Reverele tăiau câteva litere din mesajul imprimat pe el, aşa că acesta arăta astfel:
    EPOZ
     SP
    RMA
    Ştiam chiar şi aşa ce spunea - în vise, aproape întotdeauna ştii, nu-i aşa? DEPOZIT DE SPERMĂ NORMAL, o poantă specială a la Village Cafe, dacă ar fi să existe aşa ceva vreodată.
    Visam toate acestea în dormitorul din aripa de nord şi acolo m-am trezit îndeajuns ca să ştiu că visez.... doar că mi s-a părut că mă trezesc într-un alt vis, fiindcă suna nebuneşte clopoţelul lui Bunter şi cineva stătea pe coridor. Domnul Depozit de Spermă Normal? Nu, nu el. Silueta pe care o alcătuia umbra pe uşă nu era tocmai umană. Era scofâlcită, braţele erau indistincte. M-am ridicat în capul oaselor în clinchetul argintiu al clopoţelului, strângând în jurul brâului gol un colţ de cearşaf ieşit de sub saltea, convins că pe coridor se afla arătarea aceea înfăşurată în linţoliu — arătarea ieşise din mormânt să mă prindă.
    - Te rog, nu, am spus pe-o voce uscată şi tremurată. Te rog, nu, te rog.
    Umbra de pe uşă şi-a ridicat braţele.
    - Nu-i decât o întâlnire sătească, iubire! a cântat vocea veselă şi furioasă a Sarei Tidwell. Nu-i decât horă fără sfârşit!
    M-am lăsat la loc pe spate şi mi-am tras cearşaful peste faţă într-un gest copilăresc de negare... şi uite că stăteam pe fâşia noastră mică de plajă, îmbrăcat doar în chiloţi. Picioarele îmi erau până la glezne scufundate în apă. Era călduţă, aşa cum e mereu lacul pe la mijlocul verii. Umbra mea difuză era proiectată în două direcţii, într-una din ele de luna subţire care plutea jos deasupra apei, în cealaltă de felinarul japonez în care se prinsese fluturele de noapte. Bărbatul de pe potecă dispăruse, dar lăsase o bufniţă din plastic în locul unde stătuse. Se uita ţintă la mine cu nişte ochi îngheţaţi, cu cearcăne aurii.
    - Hei, irlandezule!
    M-am uitat în depărtare la plută. Acolo era Jo. Trebuie să se fi urcat pe ea tocmai atunci, fiindcă apa încă mai picura de pe ea şi părul îi era lipit de obraji. Purta costumul de baie în două bucăţi cenuşiu cu bretele roşii, din fotografia pe care o găsisem eu.
    - A trecut mult timp, irlandezule - ce spui?
    - Să spun despre ce? am strigat înapoi, deşi ştiam la ce se referă.
    - Despre asta!
    Şi-a aşezat mâinile pe sâni şi a strâns. Apa a început să-i iasă printre degete şi să i se prelingă peste încheieturi.
    - Haide, irlandezule, a spus de lângă şi de deasupra mea, haide, nenorocitule, să mergem.
    Am simţit cum încearcă să-mi ia cearşaful, trăgându-l încet dintre degetele mele amorţite de somn. Am închis ochii, dar mi-a luat mâna şi a aşezat-o între picioarele ei.
    - Nu eşti Jo, am spus. Cine eşti?
    Dar nu era nimeni acolo care să-mi răspundă. Mă aflam în pădure. Era întuneric şi, pe lac, cufundarii ţipau. Mergeam pe potecă spre studioul lui Jo. Nu era un vis; simţeam aerul răcoros pe piele şi, din când în când, înţepătura unei pietre în talpa sau în călcâiul meu goale. Un ţânţar mi-a bâzâit pe la ureche şi l-am îndepărtat cu mâna.
    - Ce dracu-i asta? am întrebat, în vreme ce micuţul studio construit din scânduri al lui Jo începea să se vadă în întuneric.
    M-am uitat în spate şi am văzut-o pe Sara pe deal, nu femeia, ci casa, o cabană lungă îndreptată spre lacul dominat de noapte.
    - Ce mi se-ntâmplă?
    - Totu-i în regulă, Mike, a spus Jo.
    Stătea pe plută, uitându-se la mine cum înot către ea. Şi-a aşezat mâinile la ceafă precum un fotomodel într-un calendar, făcându-şi sânii să se ridice, mai plini, în cupele sutienului de la costumul de baie. Ca şi în fotografie, îi vedeam sfârcurile înţepând materialul.
    - Totu-i în regulă, Mike, a spus Mattie în dormitorul din aripa de nord şi am deschis ochii.
    Şedea lângă mine în pat, netedă şi goală în strălucirea slabă a luminii de veghe.
    Avea părul desfăcut, îi curgea pe umeri. Sânii ei erau mici, de mărimea ceştilor pentru ceai, sfârcurile însă erau mari Şi întinse. Între picioarele ei, unde încă se mai odihnea mâna mea, se afla un smoc de păr blond, la fel de mătăsos ca puful. Trupul ei era învăluit în umbre, asemănătoare cu aripile de fluture, asemănătoare cu petalele de trandafir. Emana ceva disperant de atractiv cum stătea acolo - semăna cu premiul pe care ştii că nu-l vei câştiga niciodată la galeria de tir sau la aruncarea cu cercul la un bâlci. Cel pe care-l ţin pe raftul de sus. Şi-a vârât mâna sub aşternut şi şi-a închis degetele pe materialul întins al chiloţilor mei.
    Totu-i în regulă, asta nu-i decât o horă fără sfârşit, a spus vocea extraterestră pe când urcam scările către studioul soţiei mele. Am rămas loculu, am dibuit cheia de sub covoraş şi am scos-o la iveală.
    Am urcat scara până pe plută, ud şi picurând apă. Jo stătea întinsă pe scânduri în costumul ei de baie ud. Am tras-o pe Mattie în pat cu mine. Am deschis uşa studioului lui Jo. Toate aceste lucruri s-au întâmplat în acelaşi timp, împletite laolaltă, asemeni firelor unei frânghii sau unor curele exotice. Cel cu Jo părea cel mai mult a fi un vis, cel cu studioul, în care traversam încăperea şi mă uitam la vechiul meu IBM verde, cel mai puţin. Mattie în dormitorul din aripa de nord se afla undeva la mijloc.
    Pe plută, Jo a spus:
    - Fă ce vrei.
    În dormitorul din aripa de nord, Mattie a spus:
    - Fă ce vrei.
    În studio, nimeni nu trebuia să-mi spună nimic. Acolo înăuntru ştiam exact ce voiam să fac. Pe plută, mi-am aplecat capul şi mi-am aşezat gura pe unul dintre sânii lui Jo şi am supt sfârcul acoperit de pânză. Am simţit gust de material ud şi de lac rece. S-a întins să mă atingă acolo unde mă ridicasem şi am lovit-o peste mână.
    - Cine era tipul de la meci? am gâfâit. Spune-mi cine era, Jo?
    - Nimeni important, irlandezule. Doar o altă mână de oase.
    A râs, apoi s-a aşezat pe picioare şi s-a uitat ţintă la mine. Buricul ei era o adâncitură mică şi neagră. Era ceva ciudat şi atractiv de şerpesc în poziţia pe care o luase.
    - Totu-i moarte acolo jos, a spus şi şi-a aşezat palmele reci şi degetele albe şi zbârcite de apă pe obrajii mei.
    Mi-a întors capul şi apoi mi l-a aplecat în aşa fel, încât să mă uit în lac. Sub apă am văzut plutind cadavre în descompunere, purtate de cine ştie ce curent de adâncime. Ochii lor uzi se holbau. Nasurile lor mâncate de peşti se căscau. Limbile le ieşeau printre buzele albe asemenea cârceilor plantelor de apă. Câţiva dintre morţi trăgeau după ei baloane palide de maţe ca nişte meduze; alţii nu erau mai mult decât nişte oase. Totuşi, nici vederea acestui osuar plutitor ieşit la paradă nu mă putea distrage de la ce-mi doream. Mi-am smucit capul din mâinile ei, am împins-o pe spate pe scânduri şi am potolit în sfârşit ceea ce era atât de tare şi de hrăpăreţ, îndesând-o adânc. Ochii ei argintaţi de lumina lunii s-au uitat mari în sus la mine, prin mine, şi am observat că o pupilă era mai mare decât cealaltă. Aşa îi arătaseră ochii pe monitorul tv când o identificasem la Morga Districtului Derry. Era moartă. Soţia mea era moartă şi eu îi regulam cadavrul. Nici măcar conştientizarea acestui lucru nu m-a putut face să mă opresc.
    - Cine era? am strigat la ea, acoperindu-i carnea rece cum zăcea acolo pe scândurile ude. Cine era Jo, pentru numele lui Christos, spune-mi odată cine era?
    În dormitorul din aripa de nord am tras-o pe Mattie deasupra mea, îmbătându-mă cu senzaţia pe care mi-o dădea atingerea acelor sâni mici pe piept şi lungimea picioarelor ei încolăcitoare. Apoi am rostogolit-o pe partea cealaltă a patului. I-am simţit mâna încercând să mă atingă şi am lovit-o.
    - Desfă-ţi picioarele, grăbeşte-te, am spus, iar ea şi le-a desfăcut.
    Am închis ochii, eliminând toate celelalte impulsuri senzoriale în faţa acestuia. M-am apăsat înainte, apoi m-am oprit. S-a uitat în sus la mine cu ochii larg deschişi, apoi şi-a aşezat o palmă pe obrazul meu şi mi-a răsucit capul.
    - Totu-i moarte acolo afară, a spus, explicând parcă doar ceea ce era evident.
    Pe fereastră am văzut Fifth Avenue între anii cincizeci şi şaizeci - se vedeau toate magazinele alea dichisite, Bijam and Bally, Tiffany and Bergdorf's şi Steuben Glass. Acolo era Harold Oblowski, mergând spre nord şi legănându-şi servieta din piele de porc (cea pe care i-o dăduserăm Jo şi cu mine de Crăciun cu un an înainte să moară ea). Lângă el, ducând o geantă de mână Barnes and Noble, se afla frumoasa şi magnifica Nola, secretara lui. Numai că aerul ei bonom dispăruse. Acesta era un schelet rânjit, cu mandibula îngălbenită, îmbrăcat într-un taior Donna Karan şi încălţat cu cizme din piele de aligator; în locul degetelor, nişte oase deşirate şi descărnate ţineau de mânerul genţii. Dinţii lui Harold ieşeau prin rânjetul lui obişnuit de agent, extins acum până la graniţa obscenităţii. Costumul lui preferat, cel cu doi piepţi, gri-cenuşiu, de la Paul Stuart, flutura pe el ca o velă într-o briză proaspătă. Peste tot împrejurul lor, pe ambele laturi ale străzii, umblau morţi vii - mame-mumii ducând de mână copii-cadavre sau plimbându-i în cărucioare scumpe, uşieri zombi, skateboarderi reîntorşi la viaţă. Colo, un bărbat negru, înalt, cu câteva ultime fâşii de carne atârnându-i de oasele feţei asemeni unor bucăţi de piele de căprioară tăbăcită, îşi plimba alsacianul scheletic. Şoferii de taxi putrezeau în bătaia muzicii raga. Chipurile care se uitau în jos din autobuzele aflate în trecere erau nişte cranii, fiecare purtând propria versiune a rânjetului lui Harold - Hei, ce mai faci, ce-ţi mai face nevasta, cum îs copiii, ai mai scris v-o carte bună-n ultima vreme?
    Vânzătorul de alune intrase în putrefacţie. Totuşi, nici una din aceste imagini nu mă putea potoli. Eram în flăcări.
    Mi-am strecurat mâinile sub fesele ei, am ridicat-o, muşcând cearşaful (desenul, am observat fără mirare, consta în nişte trandafiri albaştri) până ce l-am scos de sub saltea, ca să n-o muşc pe ea de gât, de umăr, de sâni, de oriunde puteau ajunge dinţii mei.
    - Spune-mi cine era! am strigat la ea. Ştii, ştiu că ştii!
    Vocea îmi era atât de înfundată din cauza aşternuturilor pe care le muşcam, că mă-ndoiesc c-ar fi înţeles altcineva în afară de mine ce spuneam.
    - Spune-mi, curvo!
    Pe poteca dintre studioul lui Jo şi casă, stăteam în întuneric cu maşina de scris în braţe. Apoi am devenit conştient că nu mai eram singur. Arătarea înfăşurată în linţoliu era în spatele meu, ademenită ca fluturii de felinarele pentru petreceri. A râs - un râs dogit, spart, de fumător, care-ar fi putut aparţine numai unei femei. N-am observat mâna care s-a întins în jurul şoldurilor mele să mă apuce - îmi stătea maşina de scris în cale -, dar nu aveam nevoie s-o vadă ca să ştiu că era maro la culoare. M-a strâns încet, din ce în ce mai puternic, degetele mişcându-se ca nişte viermi.
    - Ce vrei să ştii, dulceaţă? m-a întrebat din spate.
    Încă râzând. Încă tachinându-mă.
    - Chiar vrei să ştii totul? Vrei să ştii sau vrei să simţi?
    - Oh, mă omori! am strigat.
    Maşina de scris - în jur de treisprezece kilograme de IBM Selectric - mi se legăna în braţe. Îmi simţeam muşchii întinzându-se asemenea unor corzi de chitară.
    - Vrei să ştii cine era, dulceaţă? Bărbatul ăla scârbos?
    - Rezolvă-mă doar, curvo! am ţipat.
    A râs din nou - râsetul acela gâjâit care aproape că semăna cu o tuse - şi m-a strâns acolo unde-mi făcea bine să mă strângă.
    - Abţine-te, a spus. Abţine-te, frumuşelule, de nu vrei să mă sperii şi să-ţi smulg chestia asta a ta chiar din...
    Am pierdut restul când întreaga lume a explodat într-un orgasm atât de profund şi de puternic, că mi s-a părut că m-a spulberat de-a dreptul. Mi-am dat capul pe spate asemenea unuia care e spânzurat şi am ejaculat, uitându-mă în sus la stele. Am strigat - trebuia s-o fac - şi, pe lac, doi cufundari au strigat înapoi.
    În acelaşi timp, mă aflam pe plută. Jo dispăruse, dar auzeam slab muzica formaţiei - Sara şi Sonny şi the Red-Top Boys rupând-o pe "Black Mountain Rag".
    M-am ridicat în picioare, uluit şi epuizat. Nu puteam vedea poteca ce ducea în sus spre casă, dar îi puteam discerne traseul şerpuit după felinarele japoneze. Chiloţii mei zăceau lângă mine într-un morman mic şi ud. I-am ridicat şi am început să îi îmbrac, doar fiindcă nu voiam să înot înapoi spre mal cu ei în mână. M-am oprit cu ei întinşi între genunchi, uitându-mă la de getele mele. Erau murdare de-o carne putredă. De sub unghiile tăiate scurt ieşeau şuviţe de păr smuls din rădăcini. Păr de cadavru.
    - Oh, Iisuse, am gemut.
    M-a părăsit puterea. Am sărit în apă. Mă aflam în dormitorul din aripa de nord. Aterizasem în ceva cald şi, la început, am crezut că e spermă. Strălucirea slabă a luminii de veghe scotea la iveală, totuşi, o materie mai închisă la culoare. Mattie dispăruse şi patul era plin de sânge. Zăcând în mijlocul acelei bălţi se afla ceva pe care, la o primă privire, l-am confundat cu o halcă de carne sau cu o bucată de organ. M-am uitat mai de-aproape şi am observat că era un animal din pluş, un obiect cu blană neagră înroşită de sânge. Am rămas într-o rână uitându-mă la el, vrând să sar din pat şi să plec în goană din cameră, dar nereuşind s-o fac. Muşchii îmi căzuseră într-un leşin de moarte. Cu cine făcusem eu sex de fapt în pat? Şi ce-i făcusem? Pentru numele lui Dumnezeu, ce?
    - Nu cred minciunile astea, m-am auzit spunând şi, ca şi când ar fi fost o incantaţie, m-am simţit lovit înapoi la un loc.
    Nu s-a întâmplat chiar asta, dar e singurul fel de-a o spune şi de-a mă apropia de ceea ce s-a întâmplat. Erau trei de mine - unul pe plută, unul în dormitorul din aripa de nord, unul pe potecă - şi fiecare dintre ei a simţit acea lovitură puternică, de parcă i-ar fi crescut vântului un pumn. Am văzut o întunecime grăbită şi, în ea, am auzit clinchetul argintiu al clopoţelului lui Bunter. Apoi s-a stins, iar eu m-am stins cu el. Pentru scurtă vreme, n-am existat absolut niciunde.

                                                             3.

                                            M-am întors la ciripitul obişnuit al păsărilor din vacanţele de vară şi la acel întuneric roşiatic specific care înseamnă că soarele străluceşte dincolo de pleoapele tale închise. Aveam gâtul înţepenit, capul îmi stătea înclinat într-un unghi ciudat, picioarele îmi erau într-un mod ciudat îndoite sub mine şi-mi era cald.
    Am ridicat capul cu o crispare de durere, ştiind chiar atunci când am deschis ochii că nu mă mai aflam în pat, că nu mai eram pe plută, că nu mai eram pe poteca dintre casă şi studio. Sub mine erau podelele dure şi neîngăduitoare. Lumina era orbitoare. Am închis la loc ochii strâns şi am mormăit ca un mahmur.
    I-am deschis înapoi uşor în spatele mâinilor aşezate căuş în faţa lor, am aşteptat să se obişnuiască, apoi i-am descoperit cu grijă, m-am ridicat complet în capul oaselor şi m-am uitat în jur. Mă aflam pe coridorul de la etaj, stând pe jos sub aparatul de aer condiţionat stricat. Mesajul doamnei Meserve încă mai atârna lipit de el. În faţa biroului meu se afla IBM-ul verde cu o bucată de hârtie introdusă în jurul tamburului. M-am uitat în jos spre picioare şi am observat că erau murdare. De tălpi erau prinse ace de brad şi unul dintre degetele mari era zgâriat. M-am ridicat în picioare, m-am legănat puţin (piciorul stâng amorţise), apoi m-am sprijinit cu o mână de perete şi am stat în loc. M-am uitat în jos la mine. Purtam boxerii cu care mersesem la culcare şi nu mi se părea că-mi dădusem drumul în ei. Am tras de elasticul lor şi m-am uitat înăuntru.
    Mădularul meu arăta cum arată de obicei; mic şi moale, zbârcit şi adormit în tufa lui de păr. Dacă Jucăria lui Noonan pornise într-o aventură în acea noapte, acum nu mai păstra niciun semn.
    - În mod clar mi s-a părut o aventură, am croncănit.
    Mi-am şters transpiraţia de pe frunte cu braţul. Era năduşeală aici sus.
    - Şi nu de genul celor despre care citeşti în The Haray Boys.
    Apoi mi-am amintit de cearşaful îmbibat în sânge din dormitor şi de animalul de pluş zăcând într-o rână în mijlocul lui. Nu simţeam nici urmă de uşurare în această amintire, sentimentul acela de slavă-cerului-c-a-fost-doar-un-vis pe care-l încerci după un coşmar deosebit de urât. Mi se părea la fel de real ca orice alt lucru pe care-l experimentasem în acel delir febril când avusesem pojar... iar toate acele lucruri fuseseră reale, distorsionate doar de creierul meu supraîncins.
    M-am împleticit până la scări şi le-am coborât şchiopătat, ţinându-mă tare de balustradă în caz că piciorul meu amorţit va ceda. La baza lor, m-am uitat uimit prin sufragerie, ca şi când aş fi văzut-o pentru prima dată, şi apoi am şchiopătat pe coridorul aripii de nord.
    Uşa de la dormitor era întredeschisă şi, preţ de o clipă, nu m-am putut convinge s-o împing până-n perete şi să intru. Eram foarte speriat, iar mintea continua să încerce să revadă un vechi episod din Alfred Hitchcock vă prezintă, cel despre bărbatul care-şi strangulează soţia în timpul unei furii de beţie. Îşi petrece jumătate de oră căutând-o şi o găseşte într-un sfârşit în cămară, umflată şi cu ochii larg deschişi. Kyra Devore era singurul copil de vârsta animalelor din pluş pe care-l întâlnisem recent, însă ea dormea în linişte sub pătura ei cu trandafiri când am lăsat-o pe mama ei şi am plecat spre casă.
    Era o prostie să cred că am condus tot drumul înapoi până la Wasp Hill Road, îmbrăcat probabil în nimic altceva decât în boxeri, că am...
    Ce? Că am violat-o pe femeie? Că am adus copilul aici? În somn?
    Maşina de scris am adus-o în somn, nu-i aşa? E chiar la etaj, în blestematul ăla de coridor.
    Mare diferenţă mai e şi între a merge douăzeci şi şapte de metri prin pădure şi a face opt kilometri cu maşina pe şosea...
    Nu aveam de gând să stau acolo şi să ascult cum se ceartă vocile astea în mintea mea. Dacă nu eram nebun - şi nu credeam că sunt -, ascultând vocile nemernicilor ăia certăreţi aş fi ajuns probabil în acest stadiu, cu expresul chiar. Am întins mâna şi am împins uşa dormitorului.
    Pentru o clipă chiar am văzut un desen împrăştiat, de caracatiţă sângerie, îmbibat în cearşaf, atât îmi era groaza de reală şi de concentrată. Apoi am strâns ochii puternic, i-am deschis şi m-am uitat iarăşi. Aşternuturile erau boţite, cearşaful era aproape complet scos de sub saltea. Puteam vedea învelitoarea din satinul matlasat al saltelei.
    Una dintre perne zăcea aruncată la capătul dinspre picioare al patului. Cealaltă era mototolită pe jos. Covoraşul - ţesut de Jo - stătea strâmb, iar paharul meu cu apă era aşezat cu buza în jos pe noptieră. Dormitorul arăta ca şi când ar fi fost scena unei lupte sau a unei orgii, însă nu a unei crime. Nu era nici urmă de sânge şi nici un animal de pluş cu blană neagră nu zăcea pe pat.
    Am căzut în genunchi şi m-am uitat sub pat. Nimic - nici măcar gogoloaie de praf, graţie Brendei Meserve. M-am uitat iarăşi la cearşaf, mai întâi trecându-mi o mână peste geografia lui încreţită, apoi trăgându-l înapoi în jos şi prinzând la loc colţurile lui elastice. Mare invenţie cearşafurile astea; dacă femeile ar fi acordat Medalia Libertăţii şi nu o adunătură de politicieni albi care n-au făcut niciodată un pat şi n-au spălat niciodată în viaţa lor un coş de haine, tipul care a inventat cearşafurile cu elastic fără îndoială ar fi primit deja o bucată din aceea de tinichea. În cadrul unei ceremonii ţinute la Rose Garden.
    O dată cearşaful îndreptat ca-n palmă, l-am inspectat din nou. Nici urmă de sânge, nici măcar o picătură. Nici vreo pată întărită de spermă nu se vedea. La prima nici măcar nu mă aşteptasem cu adevărat sau aşa începusem deja să-mi spun), dar cum rămâne cu cea din urmă? În cel mai rău caz, avusesem cel mai creativ vis erotic din lume - un triptic în care regulasem două femei şi o a treia mă masturbase, şi totul în acelaşi timp. Mi se părea că încerc şi senzaţia aceea de dimineaţa-de-după, cea pe care o încerci când partida de sex din noaptea trecută a fost de genul celor care-ţi iau minţile. Dar, dacă avuseseră loc focuri de artificii, unde era praful de puşcă ars?
    - În studioul lui Jo, foarte probabil, am vorbit în camera goală, însorită. Sau pe poteca dintre aici şi acolo. Bucură-te numai că n-ai lăsat-o în Mattie Devore, bătrâne. N-ai nevoie de-o aventură cu o văduvă post-adolescentină.
    O parte din mine n-a fost de acord cu asta; o parte din mine credea că Mattie Devore era exact ceea ce aveam nevoie. Însă nu făcusem sex cu ea noaptea trecută, aşa cum nu făcusem nici cu soţia mea moartă pe plută şi cum nu fusesem masturbat de Sara Tidwell. Acum că văzusem că nu omorâsem nicio copilă frumoasă, gândurile mi s-au întors înapoi la maşina de scris. De ce o luasem? De ce făcusem efortul ăsta?
    O, măi, să fie. Ce întrebare prostească. Poate că soţia mea ţinea secrete faţă de mine, poate că avea chiar o aventură; poate că în casă erau fantome; poate că, la un kilometru sud de unde mă aflam, era un bătrân bogat care voia să mă străpungă cu un băţ ascuţit şi apoi să-l rupă; poate că erau şi câteva jucării în podul meu sărăcăcios, dacă tot veni vorba. Dar, stând acolo în trâmba strălucitoare de lumină, uitându-mă la umbra mea de pe peretele opus, numai un singur gând părea să conteze: mersesem la studioul soţiei mele şi luasem maşina de scris, şi nu exista decât un singur motiv pentru un asemenea gest.
    Am intrat în baie, voind să scap de transpiraţie şi de mizeria de pe picioare înainte să fac altceva. Am întins mâna spre clanţa de la cabina duşului, apoi m-am oprit.
    Cada era plină cu apă. Fie o umplusem eu în timpul somnului din cine ştie ce motiv... fie o umpluse altcineva. Am întins mâna spre dop, apoi m-am oprit iarăşi, amintindu-mi de clipa aceea de pe marginea lui Route 68, când mi se umpluse gura de gustul apei reci. Mi-am dat seama că aşteptam să mi se întâmple asta din nou. Când nu s-a întâmplat, am scos dopul să las apa să se scurgă şi am dat drumul la duș.

                                                                  4.

                                        Aș fi putut aduce Selectric-ul la parter, l-aş fi putut chiar târî până pe estacadă, unde se simţea o briză uşoară venind dinspre lac, dar n-am făcut-o. Îl adusesem până la uşa biroului, iar biroul era locul în care lucram... locul în care puteam lucra. Lucram acolo chiar şi dacă temperatura de sub streaşină se ridica la patruzeci şi nouă de grade... ceea ce, pe la trei după-amiaza, chiar se putea întâmpla.
    Hârtia introdusă în maşină era o veche copie la indigo a unei facturi roz de la Click!, atelierul foto din Castle Rock de unde-şi cumpăra Jo cele de trebuinţă când locuiam aici. O aşezasem în aşa fel încât partea albă să stea cu faţa la picioruşele cu caracterul Courier. Scrisesem pe ea numele celor din micuţul meu harem, ca şi când aş fi încercat din răsputeri să fac un raport asupra visului meu cu trei faţete chiar în timp ce se desfăşura:
    Jo Sara Mattie Jo Sara Mattie Mattie Mattie
    Sara Sara Jo Johanna Sara.Jo MattieSaraJo.
    Sub acestea, cu minuscule:
    depozit
    de spermă normal spermă depozi
    totu-i trandafiriu
    Am deschis uşa de la birou, am dus maşina de scris înăuntru şi am aşezat-o în vechiul ei loc sub posterul cu Richard Nixon. Am tras hârtia roz din tambur, am mototolit-o şi am aruncat-o la coşul de gunoi. Apoi am luat ştecherul Selectric-ului şi l-am introdus în priza de lângă podea. Inima îmi bătea tare şi repede, aşa cum bătea când aveam treisprezece ani, şi urcam scara către trambulina cea mai înaltă de la bazinul olimpic. Urcasem scara aceea de trei ori la vârsta de doisprezece ani şi apoi o coborâsem din nou; când împlinisem treisprezece, însă, nu mai puteam face pe fricosul - trebuia să sar de-adevăratelea.
    Mi s-a părut că văd un ventilator într-un colţ al dulapului, în spatele cutiei însemnată cu INSTRUMENTE.
    Am pornit în acea direcţie, apoi m-am întors înapoi cu un râs strâmb şi fals. Mai avusesem înainte momente de voinicie, nu-i aşa? Da. Şi apoi chingile de fier mi se prinseseră în jurul pieptului. Ar fi o prostie să scot ventilatorul şi să descopăr după aceea că, în definitiv, nu am ce căuta în camera asta.
    - Ia-o uşurel, am spus, ia-o uşurel.
    Numai că nu puteam, nu puteam mai mult decât putuse băiatul acela pirpiriu în slip de baie purpuriu şi ridicol s-o ia uşurel când ajungea la capătul trambulinei, piscina fiind atât de verde sub el, feţele ridicate spre el ale băieţilor şi ale fetelor din ea părând atât de mici, atât de mici.
    M-am aplecat spre unul dintre sertarele din partea dreaptă a mesei de lucru şi am tras atât de tare de el, că a ieşit complet din locaş. Mi-am ferit piciorul gol din zona lui de aterizare chiar la timp şi am izbucnit într-un râs lătrat, puternic şi lipsit de bună-dispoziţie. În sertar se afla o jumătate de bax de hârtie. Marginile aveau aspectul acela pergamentos pe care-l capătă hârtia după o perioadă prea lungă de vreme.
    De-abia am apucat să cu dau ochii de ea, că mi-am adus aminte că adusesem provizii proaspete cu mine - hârtie cu mult mai proaspătă ca asta. Am lăsat-o unde se afla în acel moment şi ani pus sertarul la loc în fanta lui. A trebuit să încerc de mai multe ori până să-l fixez pe şine; îmi tremurau mâinile.
    Într-un sfârşit, m-am aşezat în scaunul meu de la birou, auzind aceleaşi vechi pârâituri când mi-a simţit greutatea şi acelaşi huruit al roţilor când l-am tras mai în faţă, pitindu-mi picioarele sub tăblia mesei. Apoi, am rămas în loc în faţa tastaturii transpirând abundent, amintindu-mi în continuare de trambulina de la piscină, cât de elastică fusese sub picioarele mele goale în vreme ce mergeam de-a lungul ei, amintindu-mi de ecourile pe care le iscau vocile de sub mine, amintindu-mi de mirosul de clor şi de vâjâitul egal şi jos al aparatului de aerisire: flop-flop-flop-flop, ca şi când apa ar fi avut propria ei bătaie de inimă secretă. Stătusem la capătul trambulinei, întrebându-mă (şi nu pentru prima dată!) dacă puteai paraliza dacă aterizai greşit în apă.
    Probabil că nu, dar puteai muri de frică. Existau cazuri documentate în privinţa asta în emisiunea Ripley vă prezintă: Incredibil, dar adevărat, care-mi folosise ca ştiinţă între vârsta de opt şi paisprezece ani.
    Dă-i drumul! a strigat vocea lui Jo. Varianta mea a vocii ei era de obicei calmă şi răbdătoare; de data aceasta a fost o voce stridentă.
    Nu mai trage mâţa de coadă şi dă-i drumul!
    M-am întins după butonul de pornire al IBM-ului, amintindu-mi acum de ziua în care aruncasem programul Word Şase în lada cu gunoi a Power-Book-ului.
    Rămâi cu bine, prieten vechi, îmi spusesem.
    - Te rog, fă ca de data asta să meargă, am spus. Te rog.
    Mi-am coborât mâna şi am apăsat butonul. Maşina s-a pornit. Panoplia cu litere a făcut o mişcare preliminară, asemeni unui dansator de balet stând pe marginea scenei, aşteptând să-şi înceapă numărul. Am luat o foaie de hârtie, am observat că degetele mele transpirate o pătaseră şi nu mi-a păsat. Am introdus-o în maşină, am centrat-o, apoi am scris
    Capitolul întâi
  şi am aşteptat să se dezlănţuie furtuna.

                                                CAPITOLUL PAISPREZECE
                                                                  1.

                                Țârâitul telefonului - sau, mai precis, felul în care am perceput eu ţârâitul telefonului - a fost la fel de familiar ca şi pârâitul scaunului sau zumzetul bătrânului IBM Selectric. Mi s-a părut că vine de departe la început, apoi că se apropie asemeni unui tren ce coboară printr-un pas fluierând.
    Nici în biroul meu şi nici în al lui Jo nu era trasă nici o extensie; telefonul de la etaj, un aparat cu disc de modă veche, se afla pe o masă în hol, între ele - în ceea ce Jo numea "ţara nimănui". Temperatura acolo trebuia să fie de cel puţin treizeci şi două de grade, însă aerul mi se părea răcoros pe piele după cel din birou. Eram atât de uns de transpiraţie, că arătam ca o versiune cu burtică a băieţilor musculoşi pe care-i vedeam uneori când făceam exerciţii de forţă.
    - Alo?
    - Mike? Te-am trezit? Dormeai?
    Era Mattie, însă era o altă Mattie faţă de cea din seara trecută. Aceasta nu era temătoare şi nici măcar reţinută; aceasta părea atât de fericită, că aproape dădea pe afară. Era aproape cu siguranţă acea Mattie care-l atrăsese pe Lance Devore.
    - Nu dormeam, am spus. Scriam puţin.
    - Fugi de-aici! Am crezut că te-ai retras.
    - Şi eu am crezut asta, am spus, dar poate că m-am pripit puţin cu judecata. Ce se întâmplă? Pari în al nouălea cer.
    - Tocmai am terminat de vorbit la telefon cu John Storrow...
    Chiar aşa? De cât timp stăteam, totuşi, la etaj? M-am uitat la încheietura mâinii şi n-am văzut decât un cerc alburiu. Era pielea cinci şi un sfert de pistrui, după cum spuneam când eram mici; ceasul meu era jos, în dormitorul din aripa de nord, zăcând probabil într-o baltă de apă din paharul meu de noapte răsturnat.
    - ... vârsta lui şi că îl poate cita pe celălalt fiu!
    - Oau, am spus. M-ai pierdut. Ia-o de la capăt şi mergi mai încet.
    Aşa a făcut. Ştirile importante nu iau mult să fie spuse (rareori iau): Storrow venea mâine. Va ateriza pe Aeroportul Districtual şi va sta la hotelul Lookout Rock de pe Castle View. Ei doi vor petrece mare parte din ziua de vineri discutând despre caz.
    - Oh, şi ţi-a găsit şi ţie un avocat, a spus. Să te însoţească la depoziţie. Cred că e din Lewiston.
    Totul părea bine, dar ce însemna mai mult decât faptele în sine era faptul că Mattie îşi recăpătase voinţa de-a lupta. Până în dimineaţa aceasta (dacă mai era încă dimineaţă; lumina ce intra prin fereastra de deasupra aparatului de aer condiţionat stricat sugera că, dacă e, nu va mai fi pentru multă vreme) nu-mi dădusem seama cât de posomorâtă fusese tânăra femeie în rochie roşie de vară şi tenişi albi, curaţi. Cât de departe ajunsese cu convingerea că-şi va pierde copilul.
    - E minunat. Sunt foarte bucuros, Mattie.
    - Şi tu ai făcut-o. Dacă ai fi aici, ţi-aş da cel mai mare sărut pe care l-ai primit vreodată.
    - Ţi-a spus că ai şanse să câştigi, nu-i aşa?
    - Da.
    - Iar tu l-ai crezut.
    - Da!
    Vocea ei s-a retras puţin.
    - N-a fost, însă tocmai extaziat când i-am spus că te-am chemat la cină aseară.
    - Nu, am spus. Nici nu mă aşteptam să fie.
    - I-am spus că am mâncat în curte şi a spus că n-a trebuit să stăm înăuntru decât şaizeci de secunde ca să pornim bârfa.
    - Aş zice că are o părere insultător de proastă despre felul în care se iubesc yankeii, am spus, dar, desigur, el e din New York.
    A râs mai tare decât ar fi cerut micuţa mea glumă, mi-am spus. Din cauza uşurării semiisterice că acum avea doi protectori? Fiindcă întregul subiect legat de sex era acum pentru ea un subiect sensibil? Mai bine să nu speculez.
    - Nu m-a certat prea tare pentru asta, dar a lăsat să se înţeleagă c-o va face dacă vom repeta greşeala. Când toată tărăşenia se va fi sfârşit, însă, o să-ţi gătesc o masă adevărată. O să facem tot ce-ţi place, aşa cum îţi place.
    Tot ce-ţi place, aşa cum îţi place.
    Şi era, pentru numele lui Dumnezeu şi-al lui Iisus cel milostiv, complet inconştientă că ceea ce spunea ar putea avea un alt înţeles - aş fi pariat pe lucrul ăsta. Am închis ochii pentru o clipă, zâmbind. De ce să nu zâmbesc? Tot ce spunea ea părea absolut nemaipomenit, mai ales o dată ce treceai dincolo de graniţa minţii abjecte a lui Michael Noonan. Părea că e posibil să avem mult-aşteptatul final de poveste, dacă ne puteam păstra curajul şi dacă ne menţineam direcţia. Şi dacă mă puteam abţine să mă dau la o fată destul de tânără să-mi fie fiică... dincolo de vise, adică. Dacă nu puteam, probabil că meritam orice pedeapsă aş fi primit. Kyra, însă, n-ar fi meritat. Ea era în povestea asta ornamentul de pe capotă, sortită să meargă oriunde o purta maşina. Dacă aveam să-mi fac vreo idee falsă, era spre folosul meu să ţin minte asta.
    - Dacă judecătoru-l trimite pe Devore cu mâinile goale, o să te duc la Renoir Nights în Portland şi-o să-ţi cumpăr nouă porţii de haleală franţuzească, am spus. La fel şi lui Storrow. O să lipsesc şi de la întâlnirea cu copoiul pe care-o am vineri. Cine-i mai bun ca mine, deci, hă?
    - Nimeni, din câte ştiu eu, a spus, părând serioasă. O să te răsplătesc pentru asta, Mike. Sunt la pământ acum, dar nu voi fi mereu la pământ. Şi dacă-mi va lua tot restul vieţii, tot o să te răsplătesc.
    - Mattie, nu trebuie să...
    - Ba trebuie, a spus cu o vehemenţă reţinută. Trebuie. Şi trebuie să mai fac un lucru astăzi.
    - La ce te referi?
    Îmi plăcea s-o aud vorbind cum vorbea în dimineaţa aceasta - atât de fericită şi fără constrângeri, asemeni unui prizonier care tocmai a fost iertat şi căruia i s-a dat drumul în libertate - însă deja mă uitam cu jind la uşa biroului. Nu mai puteam face mare lucru astăzi, aveam să mă coc precum un măr dacă încercam, dar mai voiam încă o pagină sau două, cel puţin. Fă ce vrei, spuseseră amândouă femeile în vis. Fă ce vrei.
    - Trebuie să-i cumpăr Kyrei ursuleţul de pluş cel mare pe care l-a văzut la Wal-Mart-ul din Castle Rock, a spus. O să-i spun că e pentru că a fost o fetiţă cuminte, fiindcă nu-i pot spune că-i pentru că a mers pe mijlocul drumului când veneai din cealaltă direcţie.
    - Numai negru să nu fie, am spus.
    Cuvintele îmi ieşiseră de pe buze înainte să ştiu măcar că le gândeam.
    - Hă?
    Părea uimită şi încurcată.
    - Am spus numai să mai fie, am spus, cuvintele ieşind iarăşi şi intrând în receptor înainte să-mi dau seama că există.
    - Sper să fie, a spus, tonul ei devenind iarăşi serios. Şi dacă am spus ceva aseară care te-a făcut să te simţi nefericit, chiar şi numai pentru un minut, îmi cer scuze. Niciodată n-aş vrea...
    - Nu-ţi face griji, am spus. Nu sunt nefericit. Doar puţin confuz, atâta tot. De fapt, aproape că am uitat complet de întâlnirea misterioasă a lui Jo.
    O minciună, dar pentru ceea ce părea a fi o cauză nobilă.
    - Poate că e mai bine aşa. Nu te mai reţin - întoarce-te la muncă. Asta vrei să faci, nu-i aşa?
    Am fost uimit.
    - Ce te face să spui asta?
    - Nu ştiu, pur şi simplu...
    S-a oprit. Iar eu am ştiut brusc două lucruri: ceea ce voise să spună şi că n-o va spune.
    Te-am visat azi-noapte. Am visat pe amândoi. Urma să facem dragoste şi unul dintre noi a spus: "Fă ce vrei". Sau poate, nu ştiu, poate am spus-o amândoi.
    Poate că uneori fantomele sunt vii - gânduri şi dorinţe despărţite de corpuri, impulsuri descătuşate plutind nevăzute. Fantome venite din subconştient arătări ieşite din subteranele minţii.
    - Mattie? Mai eşti acolo?
    - Sigur, cum să nu. Vrei să te sun eu? Sau vrei să afli tot ce te interesează de la John Storrow?
    - Dacă nu mă suni, o să mă supăr pe tine. Cum scrie la carte.
    A râs.
    - Te sun, atunci. Dar nu atunci când lucrezi. La revedere, Mike. Şi mulţumesc din nou. Mult de tot.
    I-am spus la revedere, apoi, după ce a închis, am rămas locului pentru o clipă, uitându-mă la aparatul de telefon demodat, Bakelite. Mă va suna şi mă va ţine la curent, dar nu atunci când lucram. De unde să ştie când nu lucrez? Pur şi simplu va şti. Aşa cum am ştiut şi eu ieri seară când a spus că Jo şi cu bărbatul cu jachetă sport peticită la coate merseseră spre parcare. Mattie purta o pereche de pantaloni scurţi albi şi o bustieră când m-a sunat, nu era nevoie să poarte rochie sau fustă astăzi, fiindcă era miercuri şi miercurea era închisă biblioteca.
    N-ai de unde şti aşa ceva. Nu faci decât să inventezi.
    Numai că nu făceam asta. Dacă aş fi inventat, probabil că mi-aş fi închipuit-o îmbrăcată în ceva mai sugestiv - un compleu Văduva Veselă de la Victoria's Secret, poate.
    Gândul acesta l-a chemat pe altul.
    Fă ce vrei, îmi spuseseră ele. Amândouă. Fă ce vrei.
    Iar aceasta era o frază pe care o cunoşteam. Pe când mă aflam la Key Largo, citisem un eseu despre pornografie în Atlantic Monthly, scris de-o feministă. Nu eram sigur care dintre ele, doar că nu era Naomi Wolf şi nici Camille Paglia. Femeia aceasta era de factură conservatoare şi folosise fraza aceea. Sally Tisdale poate? Sau auzea mintea mea reverberări distorsionate de la Sara Tidwell? Oricine ar fi fost, pretindea că "fă ce vreau eu" era formula de bază a eroticii care se aplica femeilor şi "fă ce vrei tu" era formula de bază a pornografiei care se aplica bărbaţilor. Femeile îşi imaginau rostind fraza dintâi în situaţii care implicau sexul; bărbaţii îşi imaginau fraza din urmă fiindu-le rostită. Şi, continuase autoarea, când sexul în lumea reală merge prost - devenind uneori violent, uneori dezonorant, uneori pur şi simplu nesatisfăcător din punctul de vedere al partenerului de sex feminin - pornografia este adesea co-conspiratorul neincriminat. Bărbatul are tendinţa să i-o întoarcă femeii cu furie, ţipând: "Tu ai vrut să ţi-o fac! Termină cu minciuna şi recunoaşte! Tu ai vrut să ţi-o fac!"
    Autoarea pretindea că lucrul pe care orice bărbat speră să-l audă în dormitor e: fa ce vrei. Muşcă-mă, sodomizează-mă, linge-mă între degetele de la picioare, bea vin din buricul meu, dă-mi o perie şi ridică-ţi fundul să te bat cu ea, nu contează ce. Fa ce vrei. Uşa e închisă şi noi suntem aici înăuntru, dar, de fapt, numai tu eşti aici, eu nu sunt decât o extensie a fanteziilor tale şi numai tu eşti aici. Eu nu am dorinţe proprii, nu am necesităţi proprii, nu am tabuuri. Fă ce vrei cu umbra asta, cu fantezia asta, cu fantoma asta. Mi s-a părut că eseista spune cel puţin pe jumătate numai prostii; presupoziţia că bărbatul găseşte adevărata plăcere sexuală doar transformând femeia într-un soi de accesoriu masturbator spune mai multe despre observator decât despre participanţi.
    Doamna asta folosise o mulţime de cuvinte de jargon şi o cantitate apreciabilă de inteligenţă, dar, în subsidiar, nu spunea decât că Somerset Maugham, preferatul dintotdeauna al lui Jo, o pusese pe Sadie Thompson să spună în "Rain", o poveste scrisă cu optzeci de ani în urmă: bărbaţii sunt nişte porci, nişte porci scârboşi şi mizerabili, toţi sunt aşa. Însă noi, prin definiţie, nu suntem porci, cel puţin până nu suntem împinşi dincolo de limita răbdării. Iar dacă suntem împinşi, problema rareori este sexul; de obicei e teritoriul. Am auzit nişte feministe susţinând că, pentru bărbaţi, sexul şi teritoriul sunt interşanjabile, iar ăsta-i un lucru foarte departe de adevăr.
    Am mers înapoi la birou, am deschis uşa şi, în spatele meu, telefonul a sunat din nou. Şi am încercat o altă senzaţie familiară, venită înapoi după o vacanţă de patru ani: furia aceea împotriva telefonului, pornirea de a-l smulge de-a dreptul din perete şi de a-l arunca în celălalt colţ al camerei. De ce trebuia să sune toată lumea atunci când scriam? De ce nu puteau pur şi simplu... ei bine... să mă lase să fac ce vreau?
    Am izbucnit într-un râs fals şi m-am întors la telefon, observând pe el urma udă a mâinii mele de la cum îl ţinusem înainte.
    - Alo?
    - Ţi-am spus să stai la vedere când eşti cu ea.
    - Bună dimineaţa şi dumneavoastră, domnule avocat Storrow.
    - Tre' că eşti într-o altă zonă temporală acolo, colega. La mine-n New York e unu şi cinşpe.
    - Am luat cina cu ea, am spus. Afară. E-adevărat că i-am citit fetiţei o poveste şi că am ajutat-o s-o pună în pat, dar...
    - Îmi închipui că jumătate din oraş crede că deja v-o trageţi de vă zboară creierii, iar cealaltă jumătate va crede acelaşi lucru dacă trebuie să apar în instanţă alături de ea.
    Numai că nu părea cu adevărat furios; mi s-a părut că vorbeşte ca şi când aceasta era una dintre zilele lui bune.
    - Te pot obliga să le spui cine plăteşte pentru serviciile tale? am întrebat. La audierile preliminare, adică?
    - Mnu.
    - La depoziţia mea de vineri?
    - Christoase, nu. Durgin şi-ar pierde întreaga credibilitate de protector ad litem dacă ar marşa pe direcţia asta. De asemenea, au motive să nu abordeze aspectul sexual al problemei. Interesul lor e să dovedească faptul că Mattie e-o mamă neglijentă şi poate violentă. Să demonstrezi că mama nu-i o călugăriţă a încetat să mai dea roade cam pe vremea când Kramer vs. Kramer a început să ruleze la cinematografe. Şi aceasta nici măcar nu e singura problemă pe care o au în a aborda astfel cazul.
    Părea acum plin de-o voioşie constructivă.
    - Spune-mi.
    - Max Devore are optzeci şi cinci de ani şi e divorţat. Divorţat de două ori, de fapt şi de drept. Înainte să ofere custodia unui bărbat singur de vârsta lui, trebuie avută în vedere o custodie secundară. Acesta e, de fapt, singurul lucru mai important ca acuzele aduse mamei de abuz şi neglijenţă.
    - Care-s acuzaţiile astea? Ştii?
    - Nu. Şi nici Mattie nu ştie, fiindcă sunt nişte scorneli. Apropo, Mattie e-o dulceaţă...
    - Mda, este.
    - ...şi cred că va fi un martor minunat. De-abia aştept s-o întâlnesc în carne şi oase. Între timp, nu mă sabota. Discutam despre custodia secundară, corect?
    - Corect.
    - Devore are un fiu şi o fiică din prima căsnicie. Fiica a fost declarată incompetentă mintal şi trăieşte într-un spital undeva prin California - în Modesto, cred. Nu-i un pariu bun pentru atribuirea custodiei.
    - Aşa se pare.
    - Fiul, Roger, are...
    Am auzit foşnetul slab al unor pagini de agendă.
    - ...cincizeci şi patru de ani. Aşa că nici el nu-i un pui tocmai vioi. Totuşi, sunt o mulţime de indivizi în zilele noastre care devin tătici la vârsta asta; e-o minunată lume nouă. Roger însă e homosexual.
    Mi-am amintit de Bill Dean spunând: Poponar. Am auzit că-s mulţi d-ăştia prin California.
    - Am crezut că ai spus că sexul nu contează.
    - Poate ar fi trebuit să spun că sexul hetero nu contează. În unele state - California e unul dintre ele - nici sexul homo nu contează... sau nu atât de mult. Cazul acesta însă nu va fi judecat în California. Va fi judecat în Maine, unde oamenii sunt mai puţin deschişi ca să înţeleagă cum pot doi bărbaţi căsătoriţi - căsătoriţi unul cu celălalt, vreau să spun - să crească o fetiţă.
    - Roger Devore e căsătorit!
    Bine. Recunosc. Am simţit atunci şi eu o anume veselie oripilantă. Îmi era ruşine de ea - Roger Devore nu era decât un tip care-şi trăia viaţa şi e posibil să fi avut puţin sau chiar deloc de-a face cu întreprinderea curentă a bătrânului său tată - însă am simţit-o chiar şi-aşa.
    - El şi cu un programator pe nume Morris Ridding şi-au pus pirostriile în 1996, a spus John. Am găsit informaţia asta la o simplă căutare pe calculator. Iar dacă se pomeneşte despre asta la proces, am de gând să o exploatez cât de mult pot. Nu ştiu ce va însemna asta - în această fază e imposibil de prezis -, dar, dacă mi se oferă ocazia să descriu o imagine a fetiţei aceleia vesele, cu ochi sinceri, crescând împreună cu doi bărbaţi în vârstă care-şi petrec probabil mare parte din viaţă conversând prin intermediul calculatoarelor, speculând cu privire la ce-au putut face căpitanul Kirk şi domnul Spock după ce s-au stins luminile în ţara ofiţerilor... ei bine, dacă mi se oferă ocazia asta, am de gând s-o folosesc.
    - Pare un gest puţin cam meschin, am spus.
    M-am auzit vorbind pe tonul unui om care vrea să fie contrazis, poate chiar să i se râdă în nas, însă asta nu s-a întâmplat.
    - Sigur că e meschin. Lasă impresia că tragi de volan şi urci pe trotuar să dobori şi vreo doi trecători inocenţi. Roger Devore şi Morris Ridding nu se ocupă de droguri, nu fac trafic cu minori şi nu jefuiesc bătrâne. Însă aici e vorba de custodie, iar custodia transformă fiinţele în umane în insecte mai bine decât o face divorţul. Cazul acesta nu-i chiar aşa de rău cum ar putea fi, dar e suficient de rău, fiindcă e atât de descoperit. Max Devore s-a întors în orăşelul lui natal cu un singur scop şi nimic altceva: să cumpere un copil. Asta mă înfurie pe mine.
    Am surâs, închipuindu-mi un avocat care semăna cu Elmer Fudd stând cu puşca în mână lângă o vizuină de iepure inscripţionată cu DEVORE.
    - Mesajul meu către Devore va fi foarte simplu: preţul copilului tocmai s-a ridicat. Probabil la o cifră mai mare decât îşi va putea el permite vreodată să plătească.
    - Dacă ajunge în sala de judecată - ai spus asta deja de mai multe ori. Crezi că există posibilitatea ca Devore să renunţe pur şi simplu şi să plece?
    - O posibilitate destul de mare, mda. Aş spune că-i o posibilitate excelentă, dacă Devore n-ar fi bătrân şi obişnuit să se facă totul după vrerea lui. Mai e şi întrebarea dacă e în continuare sau nu destul de ascuţit la minte să-şi dea seama care-i sunt interesele. Voi încerca să aranjez o întâlnire cu el şi cu avocatul lui cât voi fi prin zonă, dar până acum n-am reuşit să trec de secretară.
    - De Rogette Whitmore?
    - Nu, cred că ea-i cu un pas mai sus pe scară. N-am vorbit încă nici cu ea. Dar o voi face.
    - Încearcă fie cu Richard Osgood, fie cu George Footman, am spus. Oricare dintre ei te poate pune în legătură cu Devore sau cu consilierul lui şef.
    - Vreau să vorbesc cu femeia aia, Whitmore, oricum. Bărbaţii ca Devore au tendinţa să devină din ce în ce mai dependenţi de sfătuitorii lor apropiaţi pe măsură ce îmbătrânesc, iar ea ar putea fi o persoană-cheie în încercarea de a-l convinge să renunţe la caz. Femeia poate fi şi o piedică pentru noi. L-ar putea instiga să lupte, probabil pentru că ea crede că bătrânul poate câştiga şi probabil pentru că vrea să vadă cum sar penele în aer. De asemenea, e posibil să se căsătorească cu el.
    - Să se căsătorească cu el?
    - De ce nu? Bătrânul ar putea-o convinge să semneze un contract prenupţial - n-aş putea aduce asta spre atenţia completului de judecată mai mult decât pot avocaţii lui să pescuiască după persoana care l-a angajat pe avocatul lui Mattie - şi asta i-ar putea îmbunătăţi şansele de câştig.
    - John, am văzut-o pe femeia aia. Trebuie că are ea însăşi şaptezeci de ani.
    - Însă e-un posibil jucător feminin într-un caz de custodie în care trofeul e-o fetiţă, iar ea e calea de mijloc între bătrânul Devore şi cuplul de homosexuali căsătoriţi. Trebuie să ţinem cont şi de asta.
    - Bine.
    M-am uitat iarăşi la uşa biroului, dar nu chiar cu atâta jind. Vine o vreme când ţi-ai terminat treaba pe ziua respectivă, fie că vrei asta, fie că nu, iar mie mi s-a părut că vremea aceea sosise. Poate că spre seară...
    - Avocatul pe care ţi l-am găsit se numeşte Romeo Bissonette.
    A făcut o pauză.
    - Crezi că poate fi un nume adevărat?
    - E din Lewiston?
    - Da, de unde ştii?
    - Fiindcă în Maine, mai ales prin preajma Lewiston-ului, numele ăsta poate fi adevărat. Trebuie să merg să mă-ntâlnesc cu el?
    Nu voiam să merg să-l întâlnesc. Până la Lewiston erau optzeci de kilometri de şosea cu două benzi, care acum trebuie că forfoteau de campere şi de rulote Winnebago. Ce voiam era să merg să înot şi apoi să trag un pui de somn. Un pui de somn fără vise.
    - Nu e nevoie. Sună-l şi vorbeşte puţin cu el. El nu-i de fapt decât o plasă de siguranţă - va obiecta în caz că întrebările merg mai departe de incidentul petrecut în dimineaţa zilei de Patru Iulie. Vei spune adevărul în legătură cu acel incident, întregul adevăr şi nimic altceva decât adevărul. Ai priceput?
    - Da.
    - Vorbeşte cu el înainte, apoi întâlniţi-vă vineri la... stai puţin... e chiar aici...
    Paginile agendei au foşnit din nou.
    - Întâlniţi-vă la restaurantul de pe Route 120 la nouă treizeci. La o cafea. Discutaţi puţin, cunoaşteţi-vă reciproc, fă-i poate cinste. Eu voi fi cu Mattie, încercând să aflu cât de multe pot. S-ar putea să fie nevoie să angajăm un detectiv particular.
    - Îmi place când vorbeşti murdar.
    - Îhî. O să am grijă ca facturile să ajungă la tipul tău, Goldacre. El le va trimite agentului tău, iar agentul poate să le...
    - Nu, am spus. Spune-i lui Goldacre să mi le trimită direct aici. Harold e născut dintr-o mamă evreică. Cât mă va costa?
    - Şaptezeci şi cinci de mii de dolari, minimum a spus absolut fără nicio ezitare.
    Şi fără niciun fel de regret în voce.
    - Să nu-i spui lui Mattie.
    - Bine. Ai avut parte de ceva distracţie pânâ acum, Mike?
    - Ştii ce, într-un fel chiar mă distrez, am spus căzut pe gânduri.
    - Pentru şaptezeci şi cinci de miare, ar fi indicat să fie aşa.
    Ne-am luat rămas bun şi John a închis.
    Aşezând receptorul în furcă, mi-a trecut prin minte că trăisem în ultimele cinci zile mai multe decât în ultimii patru ani.

                                                                    2.

                                           De data asta, telefonul n-a sunat şi am reuşit să parcurg tot drumul înapoi spre birou, însă ştiam că terminasem definitiv cu munca pe ziua aceea. M-am aşezat în faţa IBM-ului, am apăsat tasta REVENIRE de două ori şi tocmai începeam să-mi scriu o notă în josul paginii la care lucram, despre ce urma să se întâmple în carte, când m-a întrerupt telefonul. Ce moftangiu mic şi posac mai e şi telefonul, şi cât de puţine veşti bune primim prin el! Astăzi fusese, însă, o excepţie, şi mi-am spus că pot pune punct cu un zâmbet. Lucram, în definitiv - lucram.
    O parte din mine însă se minuna că şedeam aici singur, respirând cu uşurinţă, inima bătându-mi egal în piept şi nu se întrevedea nici măcar o sclipire de atac de anxietate la orizontul aşteptărilor mele.
    Scrisesem:
    [URMEAZĂ: Drake către Raiford. Se opreşte în drum la o tarabă cu legume să discute cu tipul care-o ţine, un informator vechi, are nevoie de-un nume bun . & colorat. Pălărie de pai. Tricou cu DisneyWorld. Discută despre Shackleford.]
    Am rotit tamburul până ce IBM-ul a scuipat foaia de hârtie, am aşezat-o în vârful manuscrisului şi mi-am notat un ultim mesaj: "Sună-l pe Ted Rosencrief despre Raiford". Rosencrief era un ofiţer de marină ieşit la pensie, care locuia în Derry. Îl angajasem ca asistent cercetător la mai multe cărţi, folosindu-l la un proiect ca să afle cum se produce hârtia, care erau obiceiurile migratoare ale unor păsări anume la alt proiect, câteva informaţii despre arhitectura camerelor de înmormântare din interiorul piramidelor la un al treilea. Şi întotdeauna vreau "câteva informaţii", niciodată "întreaga tărăşenie". Ca scriitor, motoul meu a fost întotdeauna nu mă băga în ceaţă cu detaliile.
    Genul de proză pe care o scrie Arthur Hailey mă depăşeşte - nici n-o pot citi, ce s-o mai şi scriu. Vreau să ştiu doar atât cât să pot minţi în culori vii. Rosie ştia asta şi întotdeauna am lucrat bine împreună.
    De data aceasta voiam să aflu puţine informaţii despre închisoarea Raiford din Florida şi despre cum e de fapt aripa condamnaţilor la moarte de acolo. Mai vroiam câteva informaţii şi despre psihologia ucigaşilor în serie. Mi-am spus că Rosie va fi probabil fericit să mă audă... aproape la fel de fericit pe cât eram eu să am un motiv pentru care să-l sun.
    Am luat cele opt pagini scrise la rând dublu şi le-am frunzărit, încă uimit de existenţa lor. Să fi fost o maşină de scris IBM veche şi un corp de literă Courier secretul în tot acest timp? În mod sigur, aşa părea.
    Ceea ce ieşise era, de asemenea, uimitor. Avusesem idei şi în ultimii mei patru ani sabatici; în privinţa aceasta nu existase nici o criză de creaţie. Una dintre ele fusese chiar minunată, genul de lucru care cu siguranţă ar fi devenit un roman dacă aş mai fi putut fi în stare să scriu romane. De la şase la douăsprezece erau din cele catalogate drept "bunicele", înţelegând că puteau da roade pe spaţii restrânse... sau că puteau creşte pe neaşteptate înalte şi pline de mister peste noapte, precum vrejul de fasole al lui Jack. Uneori se-ntâmplă asta. Cele mai multe erau sclipiri, micuţe "şi-dacă" ce veneau şi plecau precum stelele căzătoare atunci când conduceam sau mergeam pe jos sau zăceam pur şi simplu în pat noaptea şi aşteptam să adorm.
    Bărbatul în cămaşă roşie a fost un şi-dacă. Am văzut într-o zi un bărbat îmbrăcat într-o cămaşă de un roşu-aprins, spălând vitrina magazinului JC Penney din Derry - asta se-ntâmpla înainte ca magazinul să se mute în centrul comercial. Un tânăr şi o tânără au trecut pe sub scara lui... mare ghinion, potrivit vechii superstiţii. Aceştia doi nu ştiau pe unde mergeau, însă se ţineau de mână, sorbindu-se adânc din priviri, la fel de îndrăgostiţi ca toţi ţinem de douăzeci de ani din istoria omenirii. Bărbatul era înalt şi, privindu-l, vârful capului lui a trecut cu doar câţiva centimetri pe sub picioarele spălătorului de geamuri.
    Dacă n-ar fi fost atent, întreaga schelărie s-ar fi prăbuşit.
    Incidentul s-a transformat în ceva de domeniul trecutului în cinci secunde. Lucrul la Bărbatul în cămaşa roşie mi-a luat cinci luni. Doar că, de fapt, întreaga carte a fost gata într-o secundă de şi-dacă. Mi-am închipuit o ciocnire în loc de-o ratare la mustaţă. Totul a curs de acolo. Scrisul a fost o muncă de secretariat.
    Ideea la care lucram acum nu era una dintre Ideile Măreţe ale lui Mike (vocea lui Jo a introdus cu atenţie majusculele), însă nu era nicio şi-dacă. Nicio povestioară gotică de suspans cum mai scrisesem nu era; V. C. Andrews cu prepuţ nu era nici unde prin apropiere acum. Însă dădea impresia de lucru temeinic, de lucru adevărat şi, în dimineaţa aceasta, ieşise din mine la fel de natural ca respiraţia.
    Andy Drake era un investigator particular în Key Largo. Avea patruzeci de ani, era divorţat, tată al unei fetite în vârstă de trei ani. În deschiderea cărţii, se afla în casa din Key Largo a unei femei pe nume Regina Whiting. Şi doamna Whiting avea o fetiţă a ei, de cinci ani. Doamna Whiting era căsătorită cu un decorator de interioare extrem de bogat, care nu ştia ce ştia Andy Drake: că, până în anul 1992, Regina Taylor Whiting fusese Tiffany Taylor, o damă de companie din Miami cu tarif mare.
    Atât reuşisem să scriu înainte să înceapă să sune telefonul. Uite ce mai ştiam, ce muncă de secretariat mai aveam de făcut în următoarele săptămâni, presupunând că minunat recuperata mea capacitate de lucru se menţinea:
    Într-o zi, când Karen Whiting avea trei ani, telefonul sunase în vreme ce ea şi cu mama ei stăteau în piscina cu apă caldă de pe peluză. Regina voise să-l roage pe grădinar să răspundă, apoi se hotărâse s-o facă ea - majordomul lor îşi luase liber din cauza unei gripe, iar ea nu se simţea în stare să-i ceară unui străin o favoare.
    Spunându-i fiicei sale să nu plece nicăieri, Regina dăduse fuga să răspundă la telefon. Când Karen îşi ridicase braţul să n-o stropească mama ieşind din piscină, îşi scăpase păpuşa pe care o îmbăia. Aplecându-se s-o ridice, părul i se prinsese într-una dintre scurgerile piscinei. (Povestea mi se declanşase în minte cu vreo doi sau trei ani în urmă, citind despre un accident fatal asemănător.)
    Grădinarul, un tip fără nume într-o cămaşă kaki, trimis pentru o treabă scurtă de amenajare estetică, observase ce se întâmpla. O luase la fugă peste gazon, sărise cu capul înainte în piscină şi ridicase copilul la suprafaţă, lăsând păr şi o bucată de scalp în scurgere. Îi făcuse respiraţie artificială până ce fetiţa îşi revenise în simţiri. (Aceasta avea să fie o scenă minunată, plină de suspans, şi de-abia aşteptam s-o scriu.) Avea să refuze toate ofertele de recompensă isterice ale mamei, deşi avea să-i dea într-un sfârşit o adresă, unde să vină soţul ei să discute cu el. Doar că atât adresa, cât şi numele, John Sanborn, aveau să se dovedească false.
    Doi ani mai târziu, fosta prostituată cu o a doua viaţă, de om respectabil, îl vede pe prima pagina a unui ziar din Miami pe bărbatul care i-a salvat copilul. Se spune că numele lui e John Shackleford şi că fusese arestat pentru violarea şi uciderea unei fetiţe de nouă ani. Şi, continua articolul, e suspectat în peste alte patruzeci de crime, cele mai multe dintre victime fiind copii. "L-aţi prins pe Şapca de base-ball?" avea să strige unul dintre reporteri la conferinţa de presă. "John Shackleford e Şapca de Baseball?"
    - Ei bine, am spus, coborând scările, ei în mod sigur aşa cred.
    Auzeam prea multe bărci pe lac în după-amiaza aceasta ca să iau în considerare o baie la pielea goală. Mi-am îmbrăcat slipul, mi-am prins un prosop în jurul şoldurilor şi-am pornit pe potecă în jos - cea care fusese în visul meu flancată de felinare cu abajur din hârtie - să-mi spăl transpiraţia coşmarurilor şi a neaşteptatei munci de dimineaţă.
    Sunt douăzeci şi trei de traverse de cale ferată între Sara şi lac. Nu păşisem decât peste patru sau cinci înainte să mă izbească enormitatea lucrului care tocmai se întâmplase. Buzele au început să-mi tremure. Culorile copacilor şi ale cerului s-au amestecat la un loc, pe măsură ce ochii mi se umpleau de lacrimi. Un sunet a început să iasă din mine - un fel de geamăt înfundat. Puterea mi-a părăsit picioarele şi m-am aşezat greu pe o traversă. Preţ de o clipă am crezut că se terminase, doar o alarmă falsă, apoi am început să plâng. Mi-am îndesat un capăt al prosopului în gură când durerea era mai mare, temându-mă că, dacă oamenii de pe bărci ar auzi sunetele care ieşeau din mine, ar crede că este omorât cineva în partea asta a lacului.
    Am plâns de durere pentru anii goi pe care-i petrecusem fără Jo, fără prieteni şi fără munca mea. Am plâns de mulţumire fiindcă anii aceştia sterpi păreau să se fi sfârşit. Era mult prea devreme să fiu sigur - cu o floare nu se face primăvară şi opt pagini de manuscris nu fac o revenire a carierei - dar mi se părea că într-adevăr aşa era. Şi am plâns şi d frică, aşa cum facem când o experienţă îngrozitoare s-a terminat în sfârşit sau când a fost evitat la milimetru un accident cumplit. Am plâns fiindcă mi-am dat seama brusc că mersesem pe-o linie albă de când murise Jo, că mersesem chiar pe mijlocul drumului. Prin cine ştie ce miracol, fusesem luat din calea pericolului. Habar nu aveam cine mă luase din drum, însă asta nu conta - era o întrebare care putea aştepta încă o zi sau două.
    Am plâns tot ce-am avut de plâns în mine. Apoi m-am dus la lac şi am început să înot anevoie. Apa rece îmi dădea o senzaţie mai mult decât plăcută în timp ce se prelingea pe corpul meu supraîncălzit; îmi dădea o senzaţie asemănătoare cu revenirea la viaţă.

                                                   CAPITOLUL CINCISPREZECE
                                                                        1.

                                - Spuneți-vă numele  pentru dosar.
    - Michael Noonan.
    - Adresa dumneavoastră?
    - În Derry am domiciliul stabil, strada Benton, numărul 14, dar întreţin o casă şi în TR-90, lângă lacul Dark Score. Adresa poştală e Căsuţa 832. Casa se află mai precis pe Stradela Patruzeci şi doi, dinspre Route 68.
    Elmer Durgin, protectorul ad litem al lui Kyra, a fluturat o mână dolofană în faţa feţei sale, fie pentru a alunga o insectă sâcâitoare, fie să-mi spună că era de-ajuns.
    Eram de acord că ajungea. Mă simţeam mai degrabă ca fetiţa din Oraşul nostru care şi-a dat adresa astfel: Grover's Corner, New Hampshire, America, Galaxia Calea Lactee, Mintea lui Dumnezeu. Era destul de agitat. Ajunsesem la vârsta de patruzeci de ani încă virgin în privinţa procedurilor de judecată şi, chiar dacă ne aflam în sala de conferinţe de la firma Durgin, Peter şi Jarrette de pe Bridge Street din Castle Rock, aici se desfăşurau tot nişte proceduri de judecată.
    Pe lângă desfăşurarea acestei festivităţi, mai era un detaliu ciudat ce merită a fi menţionat. Stenograful nu folosea una dintre tastaturile alea fixate pe-un postament care seamănă cu un aparat de socotit, ci un Stenomask, un mecanism care se fixează pe partea inferioară a feţei. Mai văzusem aşa ceva înainte, dar numai în vechile filme poliţiste alb-negru, cele în care Dan Duryea sau John Payne conduce întotdeauna un Buick cu geamuri ca nişte hublouri, menţinând un aer dur şi fumând o ţigară Camel.
    Era destul de ciudat să te uiţi într-un colţ al încăperii şi să vezi un tip semănând cu cel mai bătrân pilot de avion de luptă din lume, dar mai ciudat era să auzi cum tot ce spui este imediat repetat pe-o voce înfundată, monotonă.
    - Mulţumesc, domnule Noonan. Soţia mea v-a citit toate cărţile şi spune că sunteţi scriitorul ei preferat. Am vrut doar să se consemneze acest lucru.
    Durgin a chicotit gras. De ce nu? Era un tip gras. Cel mai mult oamenii graşi îmi plac - au firi expansive, ca să se asorteze cu taliile lor expansive.
    Există însă un subgrup pe care eu îl numesc al Omuleţilor Graşi şi Răi. Nu vrei să te pui cu OGRii dacă te poţi abţine; îţi vor arde casa şi-ţi vor viola câinele dacă le mai dai o jumătate de motiv şi un sfert de ocazie. Puţini dintre ei au mai mult de un metru cincizeci şi şapte de centimetri (înălţimea lui Durgin, am estimat) şi mulţi au sub un metru cincizeci.
    Zâmbesc mult, dar ochii lor nu zâmbesc. Omuleţii Graşi şi Răi urăsc lumea întreagă. Îi urăsc cel mai mult pe oamenii care se pot uita în josul corpurilor lor şi-şi pot vedea picioarele. Aici eram inclus şi eu, chiar dacă cu greu.
    - Vă rog, mulţumiţi-i soţiei dumneavoastră din partea mea, domnule Durgin. Sunt sigur că v-ar putea recomanda unul cu care să începeţi şi dumneavoastră.
    Durgin a chicotit. La dreapta sa, asistenta lui - o tânără frumoasă care părea că terminase facultatea de drept cu şaptesprezece minute în urmă - a chicotit. La dreapta mea, Romeo Bissonette a chicotit. În colţ, cel mai bătrân pilot de F-111 din lume a continuat doar să murmure în Stenomask-ul lui.
    - Aştept să apară versiunea cinematografică, a spus.
    Ochii i-au scânteiat uşor într-un fel urât, ca şi când ar fi ştiut că nici una dintre cărţile mele nu fusese adaptată cinematografic - doar un film pentru televiziune realizat după Fiinţă duală, care făcuse ratinguri aproape egale cu cele ale Campionatelor Naţionale de Retapiţare a Sofalelor. Speram să fi încheiat ideea de amabilităţi a grăsuliului ăsta mic şi cretin.
    - Eu sunt protectorul ad litem al lui Kyra Devore, a spus. Ştiţi ce-nseamnă asta, domnule Noonan?
    - Cred că ştiu.
    - Înseamnă, a continuat Durgin, că am fost desemnat de judecătorul Rancourt să hotărăsc - dacă pot - ce este mai bine pentru Kyra Devore, în caz ca devine necesar un proces de atribuire a custodiei. Judecătorul Rancourt nu va trebui, într-un asemenea caz, să-şi fundamenteze hotărârea pe concluziile mele, dar în multe cazuri exact asta se întâmplă.
    S-a uitat la mine cu mâinile împreunate peste un dosar negru. Asistenta cea frumoasă, pe de altă parte, lua notiţe de zor. Poate că nu avea încredere în pilotul de atac. Durgin arăta ca şi când s-ar fi aşteptat la un ropot de aplauze.
    - Aceea a fost o întrebare, domnule Durgin? am spus, iar Romeo Bissonette m-a lovit uşor şi exersat în gleznă cu piciorul.
    Nu era nevoie să mă uit la el ca să ştiu că nu fusese un accident.
    Durgin îşi pungi buzele atât de netede şi de umede, că arătă de parcă se dăduse cu luciu pe ele. Pe creştetul capului său strălucitor, aproximativ două duzini de fâşii de păr erau pieptănate sub forma unor arcuri mici şi netede. Mi-a oferit o privire răbdătoare, estimativă. În spatele ei se afla toată urâţenia intransigentă a Omuleţilor Graşi şi Răi. Amabilităţile se încheiaseră, sigur că da.
    Eram convins de asta.
    - Nu, domnule Noonan, aceea nu a fost o întrebare. Mi-am spus că aţi vrea să ştiţi de ce a trebuit să vă rugăm să vă despărţiţi de minunatul dumneavoastră lac într-o dimineaţă atât de plăcută. Poate că m-am înşelat. Acum, dacă...
    S-a auzit o bătaie hotărâtă în uşă, urmată de prietenul nostru, al tuturor, George Footman. Astăzi, Cleveland de Zi cu Zi fusese înlocuit de o uniformă kaki de Ajutor de Şerif, cu o curea Sam Browne şi cu un pistol la brâu. S-a servit cu o privire sănătoasă la decolteul asistentei, oferit de-o bluză albastră din mătase, apoi i-a înmânat un dosar şi un casetofon. Mi-a oferit o privire scurtă de gâscan înainte să plece.
    Mi-amintesc de tine, amice, spunea privirea aceea. Scriitoraşul cel deştept, tipul care se mulţumeşte cu puţin.
    Romeo Bissonette şi-a înclinat capul spre mine. Şi-a folosit latura palmei să astupe spaţiul dintre gura lui şi urechea mea.
    - Caseta lui Devore, a spus.
    Am dat din cap să dau de veste că am înţeles, apoi m-am întors iarăşi spre Durgin.
    - Domnule Noonan, le-aţi întâlnit pe Kyra Devore şi pe mama ei, Mary Devore, nu-i aşa?
    Cum făceai să scoţi Mattie din Mary, m-am întrebat... şi-apoi am ştiut, aşa cum ştiusem de pantalonii albi scurţi şi de bustieră. Mattie era felul în care încercase Ki să spună la început Mary.
    - Domnule Noonan, nu vă deranjăm cumva somnul?
    - Nu-i nevoie să fiţi sarcastic, nu-i aşa? a întrebat Bissonette.
    Tonul său era blând, dar Elmer Durgin i-a oferit o privire care spunea că, în cazul în care OGRii reuşeau să-şi atingă ţelul de-a domina lumea, Bissonette se va afla la bordul primei maşini blindate având ca destinaţie gulagul rusesc.
    - Îmi cer iertare, am spus înainte să poată răspunde Durgin. Mi-au zburat minţile aiurea pentru o clipă sau două.
    - O idee pentru o nouă povestire? a întrebat Durgin, zâmbind în felul lui fals.
    Arăta ca o broască râioasă de mlaştină îmbrăcată într-o jachetă sport. S-a întors spre bătrânul pilot de avion, i-a spus să taie ultima remarcă, apoi a repetat întrebarea referitoare la Kyra şi Mattie.
    - Da, am spus, le întâlnisem.
    - O dată sau mai mult decât o singură dată?
    - Mai mult decât o singură dată.
    - De câte ori le-aţi întâlnit?
    - De două ori.
    - Aţi vorbit cu Mary Devore şi la telefon?
    Întrebările se îndreptau deja într-o direcţie care mă făcea să mă simt incomodat.
    - Da.
    - De câte ori?
    - De trei ori.
    A treia avusese loc cu o zi în urmă, când mă întrebase dacă nu vreau să mă alătur ei şi lui John Storrow la o masă de prânz la iarbă verde în parcul public după depoziţie. Un prânz acolo, în mijlocul oraşului, în faţa lui Dumnezeu şi a tuturor oamenilor... deşi, având alături un avocat din New York pe rolul de bonă, ce putea fi rău în asta?
    - Aţi vorbit cu Kyra Devore la telefon?
    Ce întrebare ciudată! O întrebare la care nu se gândise nimeni înainte. Presupun că acesta era în parte şi motivul pentru care o pusese.
    - Domnule Noonan?
    - Da, am vorbit cu ea o dată.
    - Ne puteţi spune natura acelei conversaţii?
    - Păi...
    M-am uitat întrebător la Bissonette, dar n-am primit nici un ajutor. Era evident că nici el nu ştia.
    - Mattie...
    - Mă scuzaţi?
    Durgin s-a plecat în faţă atât de mult cât a putut. Ochii lui erau atenţi în orbitele lor de carne rozalie.
    - Mattie?
    - Mattie Devore. Mary Devore.
    - Îi spuneţi Mattie?
    - Da, am spus şi am simţit un impuls sălbatic să adaug: În pat! Aşa îi spun în pat! "Oh, Mattie, nu te opri, nu te opri", strig eu!
    - Acesta e numele cu care mi s-a prezentat. Am întâlnit-o...
    - O să ajungem şi acolo, dar acum mă interesează convorbirea pe care aţi avut-o la telefon cu Kyra Devore. Când a avut loc aceasta?
    - Ieri a avut loc.
    - Nouă iulie 1998.
    - Da.
    - Cine a sunat?
    - Ma... Mary Devore.
    Acum mă va întreba de ce a sunat, mi-am spus, iar eu îi voi spune că mai voia să avem un maraton sexual, preludiul constând din a ne da reciproc căpşune înmuiate în ciocolată, în vreme ce ne uităm la fotografii cu pitici malformaţi despuiaţi.
    - Cum de s-a întâmplat să vă vorbească Kyra Devore?
    - A întrebat dacă are voie. Am auzit-o spunându-i mamei ei că vrea să-mi zică ceva.
    - Ce voia să vă spună?
    - Că făcuse prima ei baie cu spumă.
    - V-a spus şi că a tuşit?
    Am rămas tăcut, uitându-mă la el. În clipa aceea am înţeles de ce urăsc oamenii avocaţii, mai ales după ce au fost luaţi la refec de unul care se pricepe la ce face.
    - Domnule Noonan, aţi vrea să vă repet întrebarea?
    - Nu, am spus, întrebându-mă de unde făcuse rost de informaţia asta.
    Îi urmăriseră nemernicii ăştia telefonul lui Mattie? Telefonul meu? Amândouă? Poate pentru prima dată, am înţeles la un nivel visceral cum trebuie să fie să ai un miliard de dolari. Cu atâta bănet poţi pune sub urmărire o mulţime de telefoane.
    - Mi-a spus că mama ei i-a suflat clăbuci în faţă şi că a tuşit. Dar era...
    - Mulţumesc, domnule Noonan, să ne-ntoarcem acum...
    - Daţi-i voie să termine, a spus Bissonette.
    Aveam impresia că el se implicase mai mult decât se aşteptase în derularea depoziţiei, însă nu părea să-l deranjeze. Era un bărbat cu aspect adormit, cu faţă de ogar.
    - Nu suntem în sala de judecată, iar dumneavoastră nu-l supuneţi unui interogatoriu încrucişat.
    - Trebuie să mă gândesc la bunăstarea fetiţei, a spus Durgin.
    A părut în acelaşi timp ofuscat şi smerit, o cominaţie la fel de omogenă ca sosul de ciocolată şi porumbul cu smântână.
    - E o responsabilitate pe care o iau foarte în serios. Dacă las impresia că vă cicălesc, domnule Noonan, îmi cer scuze.
    Nu m-am deranjat să-i accept scuzele - asta ne-ar fi făcut pe amândoi să părem nişte prefăcuţi.
    - Tot ce voiam să spun e că Ki râdea când mi-a spus asta. A spus că ea şi cu mama ei s-au bătut cu spumă de baie. Când a revenit mama ei la telefon, şi ea râdea.
    Durgin îşi deschisese dosarul pe care i-l adusese Footman şi frunzărea cu viteză paginile în vreme ce eu vorbeam, de parcă nu auzea nici un cuvânt din ce spuneam.
    - Mama ei... Mattie, cum îi spuneţi dumneavoastră.
    - Da. Mattie cum îi spun eu. De unde ştiţi totuşi de convorbirea noastră particulară?
    - Asta nu vă priveşte, domnule Noonan.
    A ales o singură foaie de hârtie, apoi a închis dosarul. A ridicat hârtia, asemeni unui doctor studiind o radiografie, iar eu am observat că era acoperită de-un text scris la maşină la un singur rând.
    - Haideţi să ne întoarcem la prima dumneavoastră întâlnire cu Mary şi Kyra Devore. Aceasta s-a întâmplat pe Patru Iulie, nu-i aşa?
    - Da.
    Durgin scutura din cap.
    - Dimineaţa zilei de Patru. Şi aţi întâlnit-o mai întâi pe Kyra Devore.
    - Da.
    - Aţi întâlnit-o pe ea mai întâi fiindcă atunci mama ei nu era cu ea, nu-i aşa?
    - Asta-i o întrebare prost formulată, domnule Durgin, dar bănuiesc că răspunsul e da.
    - Mă simt flatat să-mi corecteze gramatica un om care s-a aflat pe lista celor mai bine vândute cărţi, a spus Durgin, zâmbind.
    Zâmbetul său sugera că i-ar plăcea să mă vadă şezând alături de Romeo Bissonette în maşina aceea blindată pornită spre gulagul rusesc.
    - Povestiţi-ne despre întâlnirea aceea, avută mai întâi cu Kyra Devore şi apoi cu Mary Devore. Sau Mattie, dacă vă place mai mult aşa.
    Am spus povestea. Când am terminat, Durgin a plasat casetofonul în faţa mea. Unghiile degetelor sale grăsulii erau la fel de lucioase ca şi buzele lui.
    - Domnule Noonan, aţi fi putut-o călca pe Kyra cu maşina, nu-i aşa?
    - Categoric, nu. Mergeam cu cincizeci şi cinci la oră - asta-i limita maximă de viteză în zona de lângă magazin. Am văzut-o la timp ca să pot opri.
    - Să presupunem, însă, că aţi fi venit din cealaltă direcţie - mergând spre nord, în loc de sud. Tot aţi fi văzut-o destul de din timp?
    Aceasta era, de fapt, o întrebare mult mai întemeiată ca unele dintre celelalte. Cineva venind din cealaltă direcţie ar fi avut un timp destul de scurt de reacţie. Şi totuşi...
    - Da, am spus.
    Durgin a ridicat din sprâncene.
    - Sunteţi sigur de asta?
    - Da, domnule Durgin. Poate că ar fi trebuit să apăs puţin mai tare pe frână, dar...
    - Cu cincizeci şi cinci la oră.
    - Da, cu cincizeci şi cinci. V-am spus, limita maximă de viteză...
    - ... pe porţiunea aceea din Route 68. Da, mi-aţi spus asta. Sigur că da. Din cât v-aţi putut da seama de-a lungul vremii, puteţi spune că cei mai mulţi se supun acestei reguli în zona aceea?
    - N-am petrecut prea mult timp în TR din 1993 încoace, aşa că nu pot...
    - Haideţi, domnule Noonan - asta nu-i o scenă dintr-una dintre cărţile dumneavoastră. Răspundeţi-mi doar la întrebare sau o să stăm aici toată dimineaţa.
    - Fac ce pot, domnule Durgin.
    A suspinat, obosit.
    - Deţineţi casa de lângă lacul Dark Score din anii optzeci, nu-i aşa? Iar limita maximă de viteză din apropierea magazinului universal Lake view, a oficiului poştal şi a "Garajului Bun la Toate" al lui Dick Brooks - ceea ce este numit Satul de Nord - nu s-a schimbat de atunci, nu?
     - Nu, am recunoscut.
    - Întorcându-mă la întrebarea mea de la început, atunci, după observaţiile dumneavoastră, se supun cei mai mulţi oameni limitei de cincizeci şi cinci de kilometri pe acea porţiune de şosea?
    - Nu ştiu dacă cei mai mulţi fac asta, fiindcă am făcut o statistică, dar cred că mulţi nu o fac.
    - Aţi vrea să auziţi mărturia Ajutorului de Şerif al Districtului Castle, domnul Footman, cu privire la locul în care se dau cele mai multe amenzi pentru depăşire a vitezei legale în TR-90, domnule Noonan?
    - Nu, am spus cât se poate de sincer.
    - Au trecut alte maşini pe lângă dumneavoastră cât aţi vorbit mai întâi cu Kyra Devore şi apoi cu Mary Devore?
    - Da.
    - Câte?
    - Nu ştiu cu precizie. Vreo două.
    - Se poate să fi fost trei?
    - Posibil.
    - Cinci?
    - Nu, probabil nu atât de multe.
    - Dar nu ştiţi cu precizie, nu-i aşa?
    - Nu.
    - Fiindcă Kyra Devore era supărată.
    - De fapt, se stăpânea destul de bine pentru o...
    - A plâns în prezenţa dumneavoastră?
    - Păi...da.
    - Mama ei a făcut-o să plângă?
    - Nu-i corect.
    - La fel de incorect ca a-i permite unui copil de trei ani să se plimbe pe mijlocul unei şosele aglomerate într-o dimineaţă de sărbătoare, în opinia dumneavoastră, sau poate nu chiar atât de incorect ca asta?
    - Dumnezeule, ia-o mai încet, a spus domnul Bissonette cu calm. Pe faţa lui de ogar se putea citi mâhnire.
    - Îmi retrag întrebarea, a spus Durgin.
    - Care? am întrebat.
    S-a uitat la mine obosit, ca pentru a spune că trebuie să dea nas cu nemernici ca mine tot timpul şi că e obişnuit cu felul în care ne comportăm noi.
    - Câte maşini au trecut pe lângă dumneavoastră din momentul în care aţi luat copilul şi l-aţi dus în siguranţă până în momentul când v-aţi despărţit de cele două Devore?
    Am urât bucata aceea cu "l-aţi dus în siguranţă", dar, chiar în vreme ce-mi formulam răspunsul, bătrânul murmura întrebarea în Stenomask. Acela era, însă, exact lucrul pe care-l făcusem. Nu aveam cum s-o dau cotită.
    - V-am spus, nu ştiu cu siguranţă.
    - Ei bine, oferiţi-mi o presuptimare.
    Presuptimare.
    Unul dintre cuvintele care niciodată nu mi-au plăcut prea mult. Un cuvânt demn de Paul Harvey.
    - S-ar putea să fi fost trei.
    - Inclusiv Mary Devore însăşi? Care conducea un...
    Şi-a consultat hârtia pe care o scosese din dosar.
    - ... un Jeep Scout model 1982?
    Mi-am amintit de Ki cum spusese: Mattie melge lepede şi am înţeles unde voia Durgin să ajungă. Şi nu puteam face nimic să-l opresc.
    - Da, era ea şi era un Scout. Nu ştiu din ce an.
    - Conducea sub limita maximă de viteză, la limita maximă de viteză sau deasupra limitei maxime de viteză când a trecut de locul unde stăteaţi dumneavoastră cu Kyra în braţe?
    Mergea cam cu optzeci, dar i-am spus lui Durgin că nu puteam fi sigur. M-a îndemnat să încerc - Ştiu că nu sunteţi familiarizat cu nodul spânzuratului, domnule Noonan, dar sunt sigur că puteţi face unul dacă vă daţi puţin străduinţa - şi am refuzat cât de politicos am putut.
    A ridicat iarăşi hârtia.
    - Domnule Noonan, v-ar surprinde dacă doi martori - Richard Brooks junior, proprietarul Garajului Bun la Toate al lui Dick, şi Royce Merrill, un tâmplar ieşit la pensie - pretind că doamna Devore mergea cu mult peste cincizeci şi cinci de kilometri la oră când a trecut pe lângă locul unde vă aflaţi dumneavoastră?
    - Nu ştiu, am spus. Eu eram preocupat de fetiţă.
    - V-ar surprinde să aflaţi că Royce Merrill a apreciat viteza maşinii la nouăzeci şi cinci de kilometri pe oră?
    - Asta-i ridicol. Când a apăsat frâna, ar fi trebuit să derapeze şi să se răstoarne în şanţ.
    - Urmele derapajului, măsurate de Ajutorul de Şerif Footman, indică o viteză de cel puţin optzeci de kilometri pe oră, a spus Durgin.
     Nu era o întrebare, dar s-a uitat la mine circumspect, ca pentru a mă invita să mă mai zbat puţin şi să mă afund încă puţin în groapa asta puturoasă. Eu n-am spus nimic.
    Durgin şi-a împreunat palmele sale grăsulii şi s-a aplecat pe ele spre mine. Privirea circumspectă dispăruse.
    - Domnule Noonan, dacă nu aţi fi dus-o pe Kyra Devore pe marginea drumului - dacă nu aţi fi salvat-o - nu cumva ar fi călcat-o cu maşina propria ei mamă?
    Aceasta era întrebarea cu adevărat grea iar eu cum ar fi trebuit să-i răspund?
    Bissonette cu siguranţă nu-mi făcea nici un semn ajutător; părea că încearcă să stabilească un contact vizual plin de înţeles cu asistenta cea frumoasă. Mi-am amintit atunci de cartea pe care o citea Mattie în paralel cu "Bartleby" - Martor tăcut, de Richard North Patterson. Spre deosebire de avocaţii lui Grisham, cei ai lui Patterson păreau întotdeauna că ştiuce fac.
    Obiecţie, onorată instanţă, îi cere martorului să speculeze.
    Am ridicat din umeri.
    - Îmi cer iertare, domnule avocat, nu pot spune; mi-am lăsat globul de cristal acasă.
    Am văzut iarăşi sclipirea aceea urâtă în ochii lui Durgin.
    - Domnule Noonan, nu vă pot promite că, dacă nu răspundeţi acum acestei întrebări, nu veţi fi chemat din Malibu sau din Insula Focului sau de oriunde veţi merge să vă scrieţi următorul op ca să-i răspundeţi altă dată.
    Am ridicat din umeri.
    - V-am spus deja că mă preocupa fetiţa. Nu vă pot spune cât de repede conducea mama ei sau cât de bună e vederea lui Royce Merrill sau dacă Ajutorul de Şerif Footman a măsurat măcar urmele de derapaj care trebuia. Pe partea aceea de drum sunt o grămadă de urme, asta vă pot spune. Să presupunem că mergea cu optzeci? Chiar cu optzeci şi cinci, să spunem. Are douăzeci şi unu de ani, Durgin. La vârsta de douăzeci şi unu, abilităţile de condus ale unei persoane sunt în cea mai bunăstare. Probabil că ar fi ocolit-o pe copilă, şi asta cu uşurinţă.
    - Cred că ajunge.
    - De ce? Fiindcă nu primiţi ce voiaţi?
    Pantoful lui Bissonette m-a lovit iarăşi în gleznă, dar l-am ignorat.
    - Dacă sunteţi de partea lui Kyra, de ce vorbiţi ca şi când aţi fi de partea bunicului ei?
    Un zâmbet mic şi răutăcios a apărut pe buzele lui Durgin. Genul de zâmbet care spune: Bine, deşteptule, vrei să ne jucăm?
    A tras casetofonul puţin mai aproape de el.
    - Dacă tot aţi adus aminte de bunicul lui Kyra, domnul Maxwell Devore din Palm Springs, haideţi să discutăm despre el puţin, vreţi?
    - E spectacolul dumneavoastră.
    - Aţi vorbit vreodată cu Maxwell Devore?
    - Da.
     - În persoană sau la telefon?
    - La telefon.
    M-am gândit să adaug că acesta făcuse cumva rost de numărul meu neînregistrat, apoi mi-am adus aminte că şi Mattie făcuse, şi m-am hotărât să-mi ţin gura despre acest subiect.
    - Când s-a întâmplat asta?
    - În seara sâmbetei trecute. Seara zilei de Patru Iulie. M-a sunat în timp ce urmăream focurile de artificii.
    - Iar subiectul conversaţiei dumneavoastră a fost micuţa aventură din acea dimineaţă?
    În timp ce punea întrebarea, Durgin şi-a vârât mâna în buzunar şi a scos o casetă. Gestul acesta a avut o natură ostentativă; în acea clipă a semănat cu un magician de salon arătându-ţi ambele laturi ale batistei de mătase. Şi trăgea o cacealma. Nu puteam fi sigur de asta... şi totuşi eram. Devore înregistrase conversaţia noastră, sunt sigur - zumzetul acela de fundal fusese cu adevărat prea puternic şi, la un anumit nivel, eram conştient de lucul acesta chiar în vreme ce vorbeam cu el - şi credeam că aceasta se afla cu adevărat pe caseta pe care Durgin o introducea acum în casetofon... Însă totul era o cacealma.
    - Nu-mi amintesc, am spus.
    Mâna lui Durgin a paralizat în acţiunea de-a închide uşiţa transparentă a casetofonului. S-a uitat la mine cu o neîncredere sinceră... şi cu încă ceva. Mi s-a părut că acel ceva era o mânie născută din mirare.
    - Nu vă amintiţi? Haideţi, domnule Noonan. Cu siguranţă scriitorii se antrenează să-şi poată aminti tot felul de conversaţii, iar aceasta n-a avut loc decât cu o săptămână în urmă. Spuneţi-mi despre ce aţi vorbit.
    - Chiar nu vă pot spune, i-am zis pe-o voce nepăsătoare, fără nuanţe.
    Preţ de o clipă, Durgin a părut aproape panicat. Apoi, trăsăturile lui s-au îndreptat. O unghie lustruită s-a plimbat înainte şi înapoi peste butoanele REW, FF, PLAY şi REC.
    - Cum a început domnul Devore conversaţia? a întrebat.
    - A spus alo, am zis eu cu calm şi s-a auzit un sunet scurt şi înfundat din spatele Stenomask-ului. Ar fi putut fi sunetul bătrânului curăţându-şi gâtul; ar fi putut fi un râset reţinut.
    Pete de culoare îi înfloreau lui Durgin în obraji.
    - După alo? Ce-a urmat?
    - Nu-mi amintesc.
    - V-a întrebat despre acea dimineaţă?
    - Nu-mi amintesc.
    - Nu i-aţi spus cumva că Mary Devore era împreuna cu fiica ei, domnule Noonan? Că erau împreuna, culegând flori? Nu cumva asta i-aţi spus acestui bunic îngrijorat atunci când v-a întrebat despre incidentul care devenise subiect predilect de conversaţie pentru toţi localnicii în acea zi de Patru Iulie?
    - Măi, să fie, a spus calm Bissonette.
    Şi-a ridicat o mână deasupra mesei, apoi mi-a atins palma cu degetele celeilalte, alcătuind T-ul unui arbitru.
    - Pauză.
    Durgin s-a uitat la el. Roşeaţa din obraji era acum mai pronunţată, iar buzele i se întinseseră destul de tare să-i scoată la iveală dinţii mici şi lucraţi cu grijă.
    - Ce mai vrei şi tu? aproape că a mârâit supărat, de parcă Bissonette tocmai începuse să-i povestească despre Calea Mormonilor sau poate despre Rozacrucieni.
    - Vreau să încetezi să-l mai împingi de la spate pe tipul ăsta şi vreau ca toată tărăşenia aia despre culesul florilor să fie scoasă din procesul verbal, a spus Bissonette.
    - De ce? a sărit Durgin.
    - Fiindcă încerci să pui în procesul verbal lucruri pe care martorul nu vrea să le spună. Dacă vrei să întrerupem şedinţa pentru scurtă vreme, ca să-l putem suna pe judecătorul Rancourt, să aflăm şi părerea lui...
    - Îmi retrag întrebarea, a spus Durgin.
    S-a uitat la mine cu un soi de furie neajutorată, morocănoasă.
    - Domnule Noonan, vreţi să mă ajutaţi să fac meseria?
    - Vreau s-o ajut pe Kyra Devore dacă pot spus.
    - Foarte bine.
    A dat din cap de parcă nu ar fi existat nicio deosebire între cele două dorinţe Atunci, spuneţi-mi vă rog despre ce aţi vorbit cu Maxwell Devore.
    - Nu-mi pot aduce aminte.
    I-am prins privirea şi i-am susţinut-o.
    - Poate, am spus, îmi puteţi dumneavoastră împrospăta memoria.
    A urmat un moment de tăcere, asemeni celui care se iveşte uneori la o partidă de pocher cu miză mare chiar după ce au fost plasate ultimele pariuri şi chiar înainte ca jucătorii să-şi arate cărţile. Până şi bătrânul pilot de atac tăcea, ochii lui clipind deasupra măştii. Apoi, Durgin a împins casetofonul la o parte cu podul palmei (expresia buzelor sale spunea că simţea pentru treaba asta cam ceea ce simţeam eu deseori pentru telefon) şi s-a întors la dimineaţa zilei de Patru Iulie. Nu m-a întrebat deloc despre cina pe care am luat-o cu Mattie şi cu Ki în seara de marţi şi nu s-a întors deloc la conversaţia pe care am avut-o cu Devore la telefon - aceea când spusesem toate lucrurile alea ciudate şi uşor de demontat.
    Am continuat să răspund la întrebări până la unsprezece şi jumătate, însă interviul s-a terminat de fapt atunci când Durgin a împins la o parte casetofonul cu podul palmei. Am ştiut lucrul ăsta şi sunt destul de sigur că şi el l-a ştiut.

                                                                  2.

                                 - Mike! Mike, aici!
    Mattie îmi făcea cu mâna de la una dintre mesele din zona pentru picnic din spatele estradei pentru formaţie din parcul public. Arăta plină de viaţă şi fericită. I-am răspuns cu o fluturare de mână şi am pornit în direcţia aceea, croindu-mi drum printre copiii care jucau fazan, ocolind un cuplu de adolescenţi care se giugiuleau pe iarbă şi ferindu-mă de-un Frisbee după care a sărit un ciobănesc german şi pe care l-a prins cu dibăcie.
    Alături de ea se afla un roşcat înalt şi costeliv, dar de-abia dacă am avut timp să-l observ. Mattie mi-a venit în întâmpinare când încă mă aflam pe locul cu pietriş, şi-a petrecut braţele în jurul meu, m-a îmbrăţişat - şi nici n-a fost o îmbrăţişare scurtă, de societate, cu fundul scos în afară - şi apoi m-a sărutat pe gură destul de tare să-mi apese buzele de dinţi. S-a auzit un plescăit puternic atunci când l-a încheiat. S-a îndepărtat şi s-a uitat la mine cu o încântare nedisimulată.
    - A fost sau nu cel mai mare sărut pe care l-ai primit vreodată?
    - Cel mai mare în cel puţin patru ani, am spus. Te mulţumeşte asta?
    Şi, dacă nu avea să se îndepărteze de mine în următoarele câteva secunde, urma să primească o dovadă fizică a cât de multă plăcere îmi provocase sărutul acela.
    - Cred că va trebui să mă mulţumească.
    S-a întors spre tipul cel roşcat cu un fel ciudat de sfidător.
    - Am făcut bine?
    - Probabil nu, a spus el, dar cel puţin nu sunteţi pentru moment în raza de acţiune a tipilor ăia bătrâni de la Garajul Bun la Toate. Mike, eu sunt John Storrow. Mă bucur să te întâlnesc în carne şi oase.
    L-am plăcut pe dată, poate fiindcă îl întâlnisem aşezând cu grijă farfurii din carton pe o masă de picnic, îmbrăcat în costumul lui din trei piese newyorkez, în vreme ce părul lui roşcat, cârlionţat, îi era suflat de vânt asemenea unor ierburi marine. Pielea lui era alburie şi pistruiată, genul acela de piele care nu se bronzează niciodată, doar se arde şi apoi se cojeşte pe bucăţi mari, asemănătoare cu nişte eczeme. Când ne-am salutat, mâna lui părea că e alcătuită doar din încheieturi. Trebuia să aibă cel puţin treizeci de ani, dar arăta de vârsta lui Mattie, iar eu am bănuit că vor mai trece cinci ani până să poată comanda o băutură alcoolică fără să-şi arate permisul de conducere.
    - Ia loc, a spus. Am pregătit un prânz din cinci feluri, graţie magazinului Variety din Castle Rock - carne tocată, căreia din cine ştie ce motiv, pe-aici i se spune "sandviş italienesc"... mozzarella pe băţ... usturoi prăjit... ciocolată Twinkies.
    - Astea-s doar patru, am spus.
    - Am uitat de sucuri, a spus, şi a scos dintr-o geantă maro trei sticle cu gât lung cu bere de rădăcini S'OK. Să mâncăm. Mattie e de serviciu la bibliotecă de la două la opt vinerea şi sâmbăta, iar acum ar fi un moment prost pentru ea să lipsească de la serviciu.
    - Cum a mers la cercul de lectură de aseară? am întrebat. Văd că nu te-a mâncat de vie Lindy Briggs.
    A râs, şi-a împreunat mâinile şi le-a scuturat deasupra capului.
    - Am fost bestială! I-am dat pe spate pe toţi! N-am îndrăznit să le spun că am primit cele mai bune interpretări de la tine...
    - Mulţumesc lui Dumnezeu pentru micile lui daruri, a spus Storrow.
    Îşi desfăcea şi el sandvişul din hârtia de măcelărie cernită, mişcându-se cu grijă şi puţin neîncrezător, folosindu-se doar de vârfurile degetelor.
    - ... aşa că le-am spus că m-am uitat în vreo două cărţi şi că acolo am dat de nişte idei călăuzitoare. A fost minunat într-un fel. M-am simţit ca o studentă.
    - Bun.
    - Bissonette? a întrebat John Storrow. Unde-i el? N-am mai întâlnit încă un tip pe care să-l cheme Romeo.
    - A spus că trebuie să se întoarcă degrabă în Lewiston. Scuze.
    - De fapt, e mai bine să fim doar noi, cel puţin pentru început.
    A muşcat din sandviş - acestea se vând în rulouri lungi - şi s-a uitat surprins la mine.
    - Nu-i rău.
    - Mănâncă mai mult de trei şi devii dependent pe viaţă, a spus Mattie şi a înfulecat sănătos dintr-al ei.
    - Povesteşte-ne despre depo, a spus John şi, cât ei au mâncat, eu am vorbit.
    Când am terminat, mi-am luat şi eu sandvişul şi m-am jucat puţin de-a prinsul din urmă.
    Uitasem cât de bun e unul italian - dulce, acru şi uleios, toate în acelaşi timp. Desigur, nimic ce are un gust atât de bun nu poate fi sănătos; asta-i sigur. Cred că se poate spune acelaşi lucru şi despre îmbrăţişările sincere venite din partea unei fete tinere cu probleme legale.
    - Foarte interesant, a spus John. Chiar foarte interesant.
    A luat o mozzarella pe băţ din punga cu pete de grăsime, a rupt o bucată din ea şi s-a uitat cu un fel de oroare fascinată la albeaţa unsuroasă dinăuntru.
    - Cei de-aici mănâncă aşa ceva? a întrebat.
    - Touche.
    A înmuiat o bucată în borcănaşul de plastic conţinând sos pentru spaghete (în astfel de situaţii, în vestul Maine-ului acesta se numeşte "pastă pentru brânză") şi a mâncat-o.
    - Ei? l-am întrebat.
    - Nu-i rău. Ar trebui să fie mult mai calde, însă.
    Da, avea dreptate. Să mănânci mozzarella pe băţ rece e ca şi cum ai mânca muci reci, o observaţie pe care mi-am spus că o voi ţine pentru mine în această vineri frumoasă de mijloc de vară.
    - Dacă avea Durgin caseta, de ce n-a pus-o s-o ascultaţi? a întrebat Mattie. Nu înţeleg.
    John şi-a întins braţele în aer, şi-a puşcat degetele şi s-a uitat la ei cu căldură.
    - Probabil că nu vom şti niciodată cu siguranţă, a spus.
    Credea că Devore va renunţa la proces - se citea asta în fiecare mişcare a corpului său şi în fiecare inflexiune a vocii. Lucru care ne umplea de speranţe, însă ar fi fost bine dacă Mattie nu şi-ar fi permis să fie prea plină de speranţe. John Storrow nu era atât de tânăr pe cât părea şi probabil nici atât de neprihănit (sau aşa speram eu cu fervoare), însă era tânăr. Şi nici el, nici Mattie nu ştiau povestea săniuţei lui Scooter Larribee. Şi nici nu văzuseră chipul lui Bill Dean atunci când mi-o spusese.
    - Vrei să auzi câteva ipoteze?
    - Sigur, am spus.
    John şi-a lăsat sandvişul pe farfurie, s-a şters pe mână şi apoi a început să numere pe degete!
..................................................................................