Un stilet cu șampanie, Rodica Ojog-Braşoveanu

......................................................................................
                                                 4-5

                     Se aflau în camera lui, lipită de-a Georgetei. O decorase ţinând seama de considerente artistice personale. Vedete de cinema lipite pe pereţi, lămpi joase cu abajururi din pachete de ţigări americane, iar din tavan spânzurau la diferite înălţimi, în chip de bibelouri, cele mai neaşteptate obiecte: o pipă, o pereche de ochelari, un foarfece, sticle goale de whisky, o gheată de baschet etc.
    Titel scoase din gură chewing-gum-ul şi-l lipi de marginea scrumierei. Aprinse o ţigară.
    - Asta e, tăticu'! Vrea tacâm complet. Mâine la nouă, am ciocnire cu fufa aia de la spital.
    - Crezi c-o să accepte?
    - Nu mă cunoşti. La zece, îl caut pe amicul Grigore şi-o să vizionăm partea a doua. După aia, om vedea ce-o mai fi.
    - Nu muşcă şi istoria mă calcă pe nervi.
    - O să muşte! Şi-o să muşte zdravăn, nu-i mai scoate nimeni cârligul.
    - Să dea Dumnezeu.
    - În povestea asta roagă-te de ăl cu corniţe.
    Notarul îşi desfăcu braţele.
    - Îţi spun sincer, îmi dă toate pronosticurile peste cap.
    Se pregătea să filozofeze. Penciu îi sesiză intenţia după ton şi-l împinse uşor de umeri spre uşă.
    - Tovarăşul Ene îmi umblă la gene! De câteva nopţi dorm cam repede... Poftim! Acum o lovi şi pe Elenuţa noastră exersatul! Ăsta-i ospiciu, dom'le, nu casă!

                                             Capitolul 11
                                                     1.

                              Se aflau la barul Turist. Fata, o şatenă spălăcită, cu pleoapele congestionate, sorbea din paharul cu citronadă. Titel ceruse o cafea. Coniac, whisky, alcooluri, în general, nu se mai vindeau în local.
    - Trecurăm la adventişti, se hlizi tânărul. În fine, ce spui, cara mia, facem treaba?
    Fata îşi ridică ochii. Pe trăsăturile imprecise se desluşea frica.
    - Nu pot, Titel! Risc prea mult.
    - Ce rişti? E un fleac! Schimbi doar analizele. Cauţi un bolnav de uremie, Popescu, să zicem, şi lipeşti eticheta cu numele lui Dan Manu. Peste trei zile poţi anunţa greşeala, dar între timp tipul, ştiind că o mierleşte, îşi întocmeşte testamentul. De data asta în favoarea noastră. Sublinie: A mea şi a ta.
    - Nu înţeleg.
    - Cumpărăm un coteţ şi ne binecuvântează ăla cu panglică tricoloră. Omul meu tot îşi dă duhul, trebuie doar forţată mâna.
    Fata îşi muşcă buzele să nu plângă.
    - Am să încerc.
    O oră mai târziu sosi Grigore. Titel comandă două cafele.
    - Joci?
    - La cât deschiderea? Bagă de seamă, de data asta risc să-mi radă una la bilă.
    - Vax! Cinci e bine?
    - Zi şase şi spun poezia.
    - În regulă. Fii atent! Gagiul se va prezenta, chipurile, drept candidat la mâna prinţesei. Trebuie să-i spui că între voi n-a fost absolut nimic, decât cearşaful. Pricepi...
    - Am să-i povestesc că ne antrenăm împreună la judo, rânji Grigore. Ia ascultă, în fond ce ai cu femeia?
    - Fără întrebări, Griguţă, că schimb păşunea.
    - Bine, Ploşniţă, oftă celălalt. Afacerea nu-mi place, dar rândul ăsta mă săriră la primă şi-s pe geantă.
    Penciu se strâmbă. Porecla îl scotea din sărite. Chemă ospătarul să-i facă nota, deşi ar mai fi luat o cafea.
    - Când intru în tură? întrebă Grigore.
    - Diseară. Te sun eu mai târziu.
    - Arginţii?
    - După, ca de obicei.
    - Mda... Îmi pare rău de gagică. Păcat!
    Titel îl privi fix.
    - Vezi să nu-mi faci vreo figură.
    În timpul zilei, Cora nu-i adresă un singur cuvânt inginerului. Luară masa separat, iar seara, se duse ostentativ la Operă cu arhitectul. Când îl rugă s-o însoţească, Contaş şovăi iniţial, apoi se lăsă înduplecat. Între lipsa de tact pe care o constituia divertismentul - Dan era serios bolnav, nu încăpea nicio îndoială - şi care l-ar fi obligat să se opună categoric unei astfel de iniţiative, şi schimbarea atmosferei măcar pentru câteva ceasuri, Toni alese cea de a doua variantă. Plecară amândoi, eleganţi şi distinşi. Arhitectul hotărî ca după spectacol să cineze în oraş. Îi plăcea să iasă cu fiică-sa şi înregistra plin de satisfacţie privirile care o asaltau. Le socotea drept un omagiu personal.
    Când o ajută să se dezbrace la garderobă - Cora strălucea ca un star într-o rochie verde de mare efect, cu umerii şi braţele goale - Contaş izbuti să-şi înăbuşe ultimele scrupule. Avea să fie o seară extrem de plăcută.
    Dan, însoţit de Jack şi Titel, se întâlni cu Grigore într-un birt din apropiere.
    Penciu îl prelucrase pe inginer înainte de a pleca:
    - Dacă te simte că eşti bărbatul Corei, tipul ţine mucles! Îl vrăjeşti că ai de gând să te însori şi atunci chestia vine ca un serviciu pe care ţi-l face.
    - Dan e un băiat inteligent, un bărbat prestigios, interveni fără noimă Jack, iar lucrurile astea se înţeleg de la sine. Am toată încrederea în prezenţa lui de spirit.
    Grigore se comporta sobru şi inteligent. Evita argoul, se îmbrăcase fără ostentaţie şi părea că se lasă greu. O situaţie penibilă, care-l stânjenea...
   Titel, sesizând jocul, îi dădea ghes:
    - Cântă! Omul vrea să ştie cu cine se însoară. Povesteşte-i ce mi-ai povestit şi mie, fără menajamente. La urma urmei, pentru chestia asta ne-am întâlnit.
    Faţa lividă a înginerului părea neagră. Întrebă răguşit, cu un glas străin:
    - Durează de mult?
    - Vorbeşte, dom'le!
    Grigore reflectă câteva clipe. Răspunse cu ochii în scrumieră:
    - De vreo lună şi jumătate... Îmi pare rău pentru dumneavoastră. Poate însă că n-ar trebui să ţineţi seama... Uneori, dragostea vine după căsătorie, sau...
    Lăsă cuvântul suspendat. Notarul râse gros.
    - Ehe! În nădejdea asta, îi pune coarne juma' de Bucureşti. N-o să-i mai încapă nicio pălărie.
    - Te rog, Jack, fără comentarii!
    - Zi şi de la cine ai preluat-o, spuse Titel aprinzându-şi ţigara.
    - Sigur că da, interveni Moraru, chestiunea e extrem de importantă.
    Grigore îl privi jenat. "Crezi că mai e cazul?"
    Manu insistă:
    - Spuneţi... Spuneţi tot ce ştiţi.
    - Ce mai contează...
    - Contează, dom'le! sări notarul. Sigur că contează! Natural şi evident.
    - Era combinată cu un prieten de la Dinamo, baschetbalist...
    - Semnalmentele! ceru Titel.
    - Înalt, bine făcut... Zâmbi jenat: îmi pare rău, zău aşa.

    Manu se agăţă de balustrada scării, degajându-se de Jack.
    - N-am nevoie de nimeni, scrâşni. Să mă lăsaţi în pace!
    Începu să urce treptele neaşteptat de sprinten.
    "Te pomeneşti că s-a împăcat cu gândul!!" se sperie notarul, "I-or fi făcut bine şocurile. Natura joacă tot soiul de renghiuri..."
    Titel îi şopti să nu insiste şi-l apucă de braţ.
    - Ce naiba, nene Jack? Nu ştii că ăştia de suferă vor s-o facă solo?... Ete-o şi pe asta! Ce-ai păţit, madam Penciu? Te-a pocnit damblaua?
    Georgeta făcea semne disperate chemându-i înăuntru şi reclamând în acelaşi timp discreţie şi linişte. În cameră se afla şi Elena. N-avusese timp să-şi scoată pălăria, azvârlise doar pantofii şi îşi freca degetele îngheţate.
    Georgeta încuie uşa în urma lor. Notarul o privi nedumerit, apoi se repezi spre masă culegând coaja de cozonac rămasă într-o farfurie.
    - Dă-i drumul! o invită amuzat Titel. Zi noutatea formidabilă. Dac-o mai ţii cinci secunde, plesneşti.
    - Venera-i criminala! explodă în sfârşit, triumfătoare, Georgeta. Ea umblă să-l omoare pe Dan. Nu Cora...
    - Hopa! Doamna dă cu pietre.
    - Cum vorbeşti cu mine, idiotule?
    Elena sări exasperată:
    - Dumnezeule! N-aţi mai isprăvit cu istoria aia?
    Brusc atent, Titel o privi subţire.
    - Această distinsă doamnă, după ce rade o cratiţă cu sarmale, începe să viseze cai verzi pe pereţi.
    - Taci, idiotule! I-am găsit caietul, un jurnal numai bazaconii, dar scrie negru pe alb: Vreau să-l omor pe Dan! Am s-o fac de revelion.
    Jack se minună. Exulta în acelaşi timp. De la o vreme, se distra foarte bine acasă. Evenimentele senzaţionale se îngrămădeau.
    - Fenomenal!
    - O ia razna pe câmpie! protestă Titel. Te uiţi la ea?
    Georgeta se sufoca.
    - Când ţi-oi pocni un pumn după ceafă, vezi tu câmpie! Vă aduc caietul...
    - De ce vrea să-l asasineze? se interesă Elena.
    - Dan îi un ticălos şi o canalie. Venera a avut un logodnic. Pricep că o murit din pricina lui Dan, dar nu zice desluşit cum anume.
    - Interesant... Notarul îşi scărpină ceafa. Nu cred că inventează.
    - Aiurea!
    - Măi, tu nu taci odată? De-amu, conchise Georgeta, să urcăm la idiotul cel de sus. Când omul se fereşte, şi Dumnezeu îl păzeşte.
    - Stai blândă, madam! sări Titel. Nu-ţi pui deloc creierii în priză?
    Georgeta dădu să-l plesnească. Penciu eschivă fandând.
    - Idiotule! Tolocăneşti de trei zile. Cora criminală în sus, Cora criminală în jos... Şi eu, proasta printre atâţia deştepţi, dibuiesc ucigaşa.
    - Nu te enerva, Getuţo, interveni împăciuitor Jack. Suntem toţi agitaţi, nu-i aşa, ne ieşim lesne din fire.
    Pianista îşi căută pantofii.
    - Eu mă duc, am de exersat. Poveştile voastre nu mă interesează.
    - Stai aici, tanti! Trebuie să pricepeţi un lucru. Titel vorbi rar, de parcă ar fi încercat să împlânte fiecare cuvânt în mintea celor două femei: Dacă nu ne ţinem gura în chestia Venerei, zburăm toţi din casă. Toţi, urgent şi imediat.
    - Astea-s prostii de-ale tale.
    - Prostii! Încearcă să meditezi, dacă nu de altceva, măcar pentru variaţie. După aia poţi să gâdili flaşneta până îţi vine rău. Dacă-l avertizăm pe Dan că Venera-i poartă sâmbetele, o expediază din casă.
    - Drum bun! bombăni Georgeta. Rămâne odaia goală, azi-mâine te-nsori şi tu, ne prinde bine.
    Elena interveni zâmbind ironic:
    - Unde mai pui că ne descotorosim şi de criminală. Salvăm viaţa lui Dan.
    Titel scrâşni:
    - Tembeli, unul şi unul! Femeia lui Dumnezeu, în primul rând Venera n-o să se atingă de un singur fir din capul lui Dan. Pariez o mie contra unu. Ce pictează ea acolo sunt scrânteli de fată bătrână. Ori s-o fi apucat de literatură, mai ştii?! Al doilea la mâna ailaltă, Dan crapă, iar Cora şi taică-său rămân stăpâni în haznaua asta.
    - Alta acum! exclamă Elena. De unde-ai scos-o? Inventă: Am văzut cardiaci de o sută de ani.
    - Sau contemporani cu Horea, Cloşca şi Crişan. Hai să fim serioşi! Nici măcar nu-i vorba de inimă. Se adresă lui Moraru: Spune, bătrâne!
    Notarul adoptă instantaneu o expresie dramatică, de circumstanţă.
    - O tristă realitate, dragii mei. Trebuie să ne facem curaj unul altuia, să suportăm această tragedie. Îmi dau seama cât suferiţi, suferim cu toţii... Se ridică brusc: Nu, nu aşa! Vă rog să poftiţi peste cinci minute la mine.
    Pianista îşi dădu drumul fără chef într-un fotoliu.
    - Ce-i asta? Un consiliu de familie?
    Se aflau în odaia lui Jack. Georgeta, cu lucrul în poală, Titel, călare pe un scaun.
    Notarul arborase o ţinută de înmormântare: costum reiat închis, cravată neagră. Şi expresia era îndoliată, cu colţurile gurii repezite în jos şi o tristeţe afectată. Titel îşi aprinse o ţigară.
    - Hai, tăticu', mai repede, că ne prinde anul două mii din urmă. Zi de ce ne-ai convocat.
    - Dragii mei, începu Moraru dramatic, pătruns de importanţa momentului, ceea ce ne adună aici, laolaltă, în această încăpere, este o tra-ge-di-e.
    Elenei îi zvâcni colţul gurii.
    - Iar ţi se năzare. Eu nu văd nicio tragedie.
    Georgeta îşi roti ochii prin odaia searbădă, de parcă s-ar fi aşteptat să repereze ceva concret prin unghere sau pe sub vreo mobilă. Rosti moale:
    - Lasă-l să zică.
    - Dragii mei! Un înţelept chinez afirmă că greutăţile sunt destinate celor viteji. Aceasta trebuie să ne îmbărbăteze. Familiei noastre, după cum bine ştiţi, i-a fost dat să înfrunte de-a lungul anilor multe vicisitudini. Dacă o luăm de la război încoace...
    - Dă-o dracului, nene Jack! îl întrerupse Titel. O iei acu' de la '44? Ce-ai pierdut mata la naţionalizare şi cum a murit de gâlci tanti Aglaie pentru că Herescu o trata de bătături? Zi cum stă chestia şi lasă-ne naibii în pace!
    Moraru se înfurie. Nimic nu-l scotea mai rău din sărite decât o conferinţă ratată.
    - Imbecilule! Trebuie să le pregătesc. Vrei să le pocnească o apoplexie?
    - Nu ne duce tu grija, se stropşi pianista luând în mână fotografia de nuntă înrămată a notarului. Jack la treizeci de ani, important, cu bărbia ridicată agresiv şi în mod evident cu o excelentă părere despre el însuşi, Aura - subţire, zâmbind speriată, ştearsă şi foarte tânără, o floare sfrijită încă de pe atunci.
    - Ei bine, răcni Moraru enervat, Dan o să crape în maximum două săptamâni! Sunteţi mulţumiţi?
    Titel îl privi lung.
    - Aşa, tăticu'! Acum să studiem problema.
    Georgetei îi înţepeniră andrelele în mână. Se bâlbâi:
    - Ce zici? Cum? Mă zăpăciţi de cap!
    - Invenţii! decretă Elena. De fiecare dată vine cu altă fantezie. Pentru numele lui Dumnezeu, Jack, apucă-te de ceva serios, eşti om în vârstă.
    Penciu o opri cu un gest.
    - De unde ştii chestia asta?
    - Am discutat cu medicul. Suntem prieteni intimi.
    - Cine? întrebă Georgeta, Dăscălescu?
    - Ei, Dăscălescu! pufni notarul. Ăla-i veterinar. Am vorbit cu tipul care i-a făcut analizele lui Dan. Două săptămâni, atâta i-a acordat. Şi ăsta-i un termen generos. S-ar putea să se cureţe mai repede.
    - Dar ce are?
    - Uremie.
    - Atunci o mai duce, făcu Georgeta optimistă. Mamaia o avut douăzeci de ani zahăr în sânge şi s-o stins de junghi.
    Jack, vânăt de furie - cu totul altfel îşi imaginase scena: lacrimi, retrospective duioase, blânda şi condescendenta intimitate dintre cei strânşi laolaltă de o nenorocire, câteva crizanteme retorice presărate pe viitorul catafalc - făcu un gest de lehamite.
    - Ce-ţi închipui tu, Georgeto? Că oamenii mor numai de cancer şi infarct? Sau că doctoru-i nebun, face glume cu familia? Prea eşti oaie, zău...
    - Nu cred un singur cuvânt din toată povestea, declară pianista.
    - Şi dacă-ţi arăt certificatul, crezi? Uite ce scrie aici!
    Le flutură dinaintea ochilor o bucată de hârtie. Elena se uită la diagnostic, studie antetul, semnătura şi ştampila. Titel stinse ţigara.
    - E clar, fetelor! Flăcăul şi-a cumpărat un bilet fără retur pentru pajiştea aia unde joacă ţurca îngeraşii.
    - Fii decent, ce naiba! îl apostrofă Jack.
    Mai nădăjduia încă să readucă discuţia pe făgaşul dorit. Georgeta plângea.
    - Băiet tânăr... O fi avut şi el păcate, nu zic, am citit chiar azi în caietul cela...
    Tânărul i-o reteză fără menajamente:
    - Isprăveşte, mamă, cu bocitul. Se adresă notarului, arătând cu degetul spre tavan: Cu ăia ai vorbit?
    - Cu cine să vorbesc? Cu Dan? Nu sunt asasin. Pe Toni nu l-am văzut deloc, iar Cora...
    Zâmbi echivoc, explicaţiile erau de prisos, "ştim cu toţii"...
    - Ce-i cu Cora? se interesă Elena. E nevastă-sa, în fond. Are dreptul să afle.
    Moraru oftă.
    - Tocmai asta-i chestiunea. Extrem de gingaşă. Relaţiile lor din ultima vreme... Ce să vă spun, dragii mei, cunoaşteţi şi voi situaţia.
    - Nu văd nicio legătură.
    - Tu nu vezi nimic, Elenuţo. De aceea v-am chemat la mine, să reflectăm ce atitudine vom lua, să fim la unison, înţelegeţi. Cutremuraţi de durere...
    - Dă-o încolo, nene! se enervă Titel. Astea trece-le în epitaf. Avem acum alte chestii de rezolvat. Deci Dan se duce şi tribul Contaş ne scoate cu făraşul. Ce interes ar mai avea să tolereze neamurile răposatului, mai ales că v-aţi întrecut toţi cu gentileţea faţă de Cora?
    - Eu una, începu Georgeta, slavă Domnului...
    - Titel e un lucid, constată emfatic notarul. Generaţia de azi, practică, dură, cu mintea limpede! Fără sentimentalisme ca noi. Raţionează just! Te felicit, dragul meu.
    Georgeta începuse să bâzâie.
    - Uremie... Se prăpădeşte Dan... Băiet tânăr, în floarea vârstei...
    - Crezi că pe mine nu mă doare, Getuţo? întrebă notarul. Inima mea plânge.
    - Cu lacrimi de sânge, completă Titel. Lăsaţi demagogia, avem timp la cimitir!
    Pianista îşi umezi buzele.
    - Şi ce-i de făcut?
    - Să puneţi foraibăr la clanţă! Închide, mamă, difuzorul, mă doare capul de-ale mele! Jurnalul Venerei nu există! Nu l-am văzut, n-am auzit de el, nu ştim! Dan trebuie lăsat în ideea că nevastă-sa e cea care atentează la zilele lui. Numai aşa avem şansa să-şi schimbe testamentul. Şi dacă pleacă draga noastră Cora, alungată de dispoziţiile unui nou testament, făcut în favoarea noastră, o urmează obligatoriu Toni şi Venera, traşi de aţă. E limpede?
    - Dacă vreţi, vă mai explic eu o dată pe îndelete, se oferi Moraru.
    - Nu! Nu! Nu-i nevoie... Elena devenise gânditoare. Ce se va întâmpla cu Cora?
    Titel râse.
    - Asta-i grija ta, tanti? Că nu se descurcă? Mâine găseşte zece inşi care-i oferă totul pe tavă! Un palat, luna, sau un tanc. Ea nu pierde nimic, pe când voi rămâneţi pe stradă dacă nu sunteţi abili.
    - Mă gândeam la altceva... Să n-o aresteze.
    - De ce s-o aresteze dacă n-o reclamăm? Şi n-o s-o reclamăm! Cu figuri din astea nu sunt nici eu de acord.
    - Categoric! Notarul tăie aerul cu palma. Urăsc delatorii.
    Georgeta se lăsă greu.
    - Dar la Cel de Sus v-aţi gândit?
    - Tovarăşul e ocupat cu alte probleme, spuse Titel... Băgăm strâmba când întoarce gagiul spatele.
    - Vorba filozofului...
    - Au! Ochiul! Cuminte, unchiule, cuminte!
    Elena clătină din cap. Bineînţeles, o plictisea eventualitatea de a se muta. Era o locuinţă confortabilă, centrală, se obişnuise aici, Georgeta făcea piaţa şi gătea voluntar, dar mai cu seamă nu avea nici un fel de economii. Îi era dezagreabilă în acelaşi timp ideea că, prin manevra propusă de Titel, inerent Cora va fi lovită. Apoi, printr-un procedeu care îi era la îndemână, se descotorosi de orice gând neplăcut. Discuţiile astea sunt simple prostii. Titel şi Jack n-au preocupări, de când îi ştie născocesc şi au idei bizare. Crimele se întâmplă doar în cărţi şi gazete străine. Totul o să fie perfect şi la fel ca înainte. Dan e prea tânăr ca să moară, Cora e un om drăguţ etc.
    - Mă duc să exersez.
    - Ne-am înţeles deci, spuse Titei privind-o fix.
    - Poftim?
    - Nicio vorbă.
    - Da... Sigur că da.
    Considera că promisiunea n-o angajează cu nimic, de vreme ce nu se va întâmpla nimic, şi începu să fredoneze.
    Peste câteva minute, când se auzi pianul, uitase totul. Georgeta continua să plângă. Printre lacrimi, simţi totuşi că i s-a făcut foame.

                                                            2.

                            - Nu, unchiule, spuse Titel, n-avea cum să afle.
    - Unde-i dorobanţul?
    - La Cora.
    Toni Contaş se uita îngrijorat la fiică-sa. Părea stoarsă, sângele îi fugise din obraji.
    - Poate n-ar trebui să insist, spuse Minerva, dar n-am încotro. Nu reuşesc să înţeleg cum de n-aţi sesizat menevrele familiei împotriva dumneavoastră.
    Cora privea în gol.
    - Îmi închipuiam că asemenea lucruri nu se întâmplă în viaţă. Că nu ţin de realitate. Am dus o existenţă netedă, fără patimi, fără decepţii mari. Tata, după aceea Dan, au avut grijă să mă scoată la plimbare numai în zilele cu soare, căutând peisaje înflorite. Îi spuneam cuiva, geologului mi se pare, că într-un fel sunt mai rea decât Titel. Un parazit. Nu mi-au lipsit niciodată banii, deşi n-am făcut nimic pentru a-i obţine...
    Minerva se rezemă de pervazul ferestrei. Zâmbi amuzată:
    - Există tot felul de drame... N-aţi încercat să limpeziţi situaţia cu soţul dumneavoastră?
    - A fost o scenă oribilă...

                                                             3.

                                 - Regret c-am intrat, declară Cora glacială. Doream să-ţi spun noapte bună, dar văd că era preferabil să renunţ.
    Dan şuieră apucând-o de mână:
    - Stai aici! Ai petrecut o seară plăcută, nu-i aşa?
    - Exact. Şi nu vreau să mi-o stric.
    - Cu taică-tău, bineînţeles! rânji Manu.
    Avea chipul sfâşiat de convulsii, un rânjet sinistru îi dezvelea dinţii mari şi încâlciţi. Cora, extrem de firavă în rochia decoltată, părea căzută în ghearele unui căpcăun. Îl privea palidă şi crispată. Ochii negri ardeau vâlvătaie, dar izbutea încă să-şi păstreze calmul.
    - Cred că-i mai bine să amânăm discuţia.
    - De ce, puică? Tragi nădejde să crăp până mâine?
    - Nu fi trivial! Ai suficiente defecte şi fără ăsta.
    - Fireşte! Fraier şi încornorat, încornorat de toate cele opt sectoare ale Capitalei, ar fi cele mai de seamă. Azi cui i-a venit rândul? Artistului? Fotbalistului? Avocatului? Zi, păpuşică, nu te sfii! Ia adu-ţi tu agenda aici, că doar nu-i poţi ţine minte pe toţi, o să fie o lectură interesantă.
    Cora îl măsură dispreţuitoare.
    - Nu crezi că ne putem despărţi fără astfel de scene? Tot ce am, îmi încape într-o valiză şi nu-mi trebuie mai mult de zece minute ca să dispar din casa asta.
    - Ascultă, pe mine fiţele nu mă mai impresionează!
    - Cu atât mai bine. Noapte bună!
    - Stai!
    Cora tresări. Îşi muşcă buzele palide, dar continuă să înainteze spre uşă. Dan o ajunse din urmă. O smuci violent şi o trânti pe fotoliu.
    - Ce înseamnă asta?
    - Ai să afli!
    - Dan!!
    - Mai avem câte ceva să ne spunem, gâfâi inginerul. Aşa, ca între doi soţi care s-au iubit şi s-au înţeles.
    Femeia tremura din tot corpul.
    - Mi-e silă! Dacă mai păstram pentru tine un singur gând bun, ai izbutit să mi-l smulgi şi pe ăla. A rămas doar greaţa. O greaţă cumplită.
    - Eşti prea sensibilă, iubito, eu am izbutit să nu vărs chiar după ce am aflat că te-ai întins cu tot Bucureştiul.
    - Ce spui?!
    - Numai cine n-a vrut nu te-a avut. Aşa-i? Pe urmă chestia începuse să fie monotonă şi am devenit o micuţă perversă. Dumnezeule! Lângă ce târfă am trăit!
    Trupul Corei deveni rigid. Din ochi îi ţâşneau flăcări. Dintr-o dată, supapa păru să cedeze. Izbucni cu violenţă înspăimântătoare. Un rictus îi strâmba obrazul, urâţindu-l:
    - Foarte bine! Dacă ne încheiem conturile, barem să le ştii pe toate. Au fost duzini de bărbaţi în viaţa mea, înţelegi? Duzini de bărbaţi! Nici dacă m-ar judeca Dumnezeu tatăl, n-aş putea să-i spun numărul exact. Şi-o să-ţi facă plăcere să afli, presupun, că toţi până la unul au fost mai buni decât tine. Mai puţin odioşi şi în orice caz nu monştri!
    - Taci!
    - De ce, dragul meu?
    - Taci odată!
    - Nu! Acum nu mai vreau eu! urmă Cora răvăşită. Glasul piţigăiat căpătase accente isterice. Trebuie să-ţi dau unele explicaţii. Vorba ta, aşa cum se obişnuieşte între doi soţi care se adoră. Căci m-ai divinizat, dragul meu, mă înşel? M-ai iubit atât de mult, încât ai făcut din mine o târfă. Mi-ai dăruit o dragoste unică şi de paisprezece ani mă îmbracă tata. Jack i-a luat neveste-sii o pereche de chiloţi, tu mi-ai cumpărat două perechi de ciorapi calitatea a doua. Un progres remarcabil! Când am îndrăznit să ofer o dulceaţă şi o cafea unei prietene, nu mi-ai vorbit o săptămână. În paisprezece ani, două concedii! Unul la Poiana Ţapului, celălalt la Doi Mai, "ieftin, fără pretenţii, nici n-ai nevoie de toalete, soarele-i tot ăla, brazii aceiaşi, aerul la fel de ozonat..." Îţi aminteşti, iubitule?
    - Isprăveşte! răcni Manu. Eşti o târfă ordinară!
    - Asta spuneam şi eu. Interesant este să afli şi cum am ajuns aici. Să-ţi povestesc de nopţile noastre neasemuite? Nu, fireşte, sunt amănunte prea intime, iar tu de zece ani trebuie să te menajezi. Ţi-au atras atenţia şi la Ascar să nu abuzezi. O dată, de două ori pe lună... Şi pe urmă, eşti om de ştiinţă, un geniu, mintea ta trebuie să fie liberă de orice alte preocupări, energia proaspătă şi...
    Inginerul ridică fulgerător pumnul. Lovitura o buimăci. Un firicel de sânge i se prelinse pe la colţul gurii. Cora se şterse cu dosul palmei.

                                                 Capitolul 12
                                                         1.

                                  Toni, palid, cu trăsăturile împietrite, îi umplu a doua oară paharul. Cora luă o înghiţitură lungă. Mâna în care ţinea ţigara îi tremura. Stătea strânsă, înghesuită ca un animal hărţuit. Îşi atinse obrazul mânjit de fard acolo unde o lovise inginerul.
    - Ce brută!
    Contaş îndreptă rama unui tablou ca să nu fie silit s-o privească. Îi făcea rău chipul umflat al fiică-sii, iar discuţia pe care o auzise - amândoi răcniseră ca nişte demenţi - îl năucise. Nu asistase niciodată la o scenă asemănătoare, îşi închipuise mereu că astfel de lucruri nu se întâmplă aievea, sau oricum în altă parte, departe de el, atât de departe, încât te puteai gândi la altă lume. "Nu-i civilizat", gândi consternat, iar pentru Contaş, un civilizat congenital, indiferent de mediul în care s-ar fi născut şi ar fi evoluat, constatarea căpăta semnificaţii dramatice.
    Toată viaţa lui Toni păstra o tuşă pregnantă: lenjerie civilizată, altercaţii civilizate, unde oamenii îşi pot spune răutăţi neasemuite păstrând un zâmbet şi un limbaj decent, fericirea sau nefericirea se consumau în parametrii aceleiaşi noţiuni.
    - Nu înţeleg... Nu înţeleg deloc. Doi oameni se pot despărţi perfect fără violenţe şi acte de barbarie.
    - Oameni! Ăsta-i om? O fiară!
    - Indiferent.
    Cora îi azvârli o privire neagră.
    - Sper că nu mă faci pe mine vinovată. Am depus toate eforturile ca să evit scena.
    - Sunteţi amândoi la fel de vinovaţi. În orice dispută există doi parteneri.
    - Zicători! Cora avu un gest de oboseală. Hai să renunţăm, Toni! Nu mai sunt în stare să suport încă o discuţie.
    Glasul îi tremura. Arhitectul o privi scurt, apoi începu să se plimbe prin cameră.
    - Draga mea, Dumnezeu mi-e martor că n-am încercat niciodată să mă impun. Şi tu, şi Venera, şi Alina la vremea ei, aţi trăit după cum v-a tăiat capul. Există însă situaţii când suntem obligaţi să facem abstracţie de poftele noastre.
    - Te rog, Toni...
    - Ai dreptate, lucrurile astea le ştii de mult.
    Femeia îşi înfipse unghiile în palme. Colţurile gurii îi zvâcneau.
    - Ce crezi că rezolvăm discutând acum?
    - O grămadă de lucruri. În primul rând, trebuie să iei o hotărâre. Nu mă amestec în viaţa ta, dar îţi dai seama, presupun, că te-ai pus într-o situaţie imposibilă. După cele ce vi le-aţi azvârlit unul altuia în cap, nu văd cum ai putea continua să trăieşti în această casă.
    - Vrei să ne mutăm?
    - Eu nu vreau nimic, fetiţo. Încerc să înţeleg ce vrei tu.
    - Nu e momentul.
    - Cora!
    - Mă rog, găseşte-mi o cameră în oraş şi plec mâine. Plecăm!
    Contaş clătină capul zâmbind trist.
    - Camere în oraş nu se găsesc cât ai bate din palme, iar de mine nu te sinchisi. Un timp pot locui la Eliza, iar Venera - ştii cum se întâmplă în asemenea situaţii, anatema cade asupra întregii ginţi - îşi va rezolva problema într-un fel sau altul. Cu tine însă chestiunea e mai complicată.
    - Ţi se pare.
    - Nu. E mult mai complicată.
    - Am să găsesc o soluţie, spuse Cora, dintr-o dată absentă, cu obrajii înfierbântaţi de alcool. Valizele la uşă n-or să mi le pună.
    - De vreme ce tot erai decisă să vă despărţiţi...
    - Nu eram deloc decisă, Toni. Toată povestea m-a luat pe nepregătite. Adică simţeam ceva, dar nu mă aşteptam la un scandal de proporţii.
    - Puteai să înţelegi de mult.
    - Tu ai înţeles? De altfel, dacă ţi-e dezagreabil să mai rămâi, poţi să te muţi înainte.
    - Ştii bine că n-am să te las singură aici. Nu-mi plac reproşurile, Cora, zâmbi încurcat, am impresia că acum te-ai mai liniştit şi de aceea mă avânt. Ai fost copilăresc de nediplomată.
    - Am fost oribilă, dar nu mai răbdam. Sunt ani şi ani de când rezist stoic, de când suport.
    Contaş o privi surprins.
    - De ce-ai suportat? Cine te-a obligat?
    Pe figura Corei, zvântată, dar murdară de rimel şi de fard albastru, răsări un zâmbet.
    - Toni, există două împrejurări importante în care o femeie îşi abandonează bărbatul într-o căsnicie de unde dragostea a pierit. Un incident grav, urmat de o astfel de scenă şi când ai sentimentul că paharul s-a răsturnat, acumulările succesive care te duc la actul disperat sau, situaţia cea mai fericită, dacă în viaţa ei a apărut o altă iubire. Pe fundalul unui calendar monoton, nimeni nu pleacă, nimeni nu ia decizii mari. Obişnuinţa estompează mult, îţi atârnă plumb de picioare. Nu cunosc nici o femeie care într-o bună dimineaţă, din senin, pe seninul cenuşiu al unei căsnicii ratate, îşi ia geamantanul şi dispare. Dacă tu cunoşti vreuna, ţine-o minte bine pentru că pe a doua n-ai s-o întâlneşti. Iar eu am ştiut să evit ciocnirile şi din nenorocire nici un bărbat n-a izbutit să mă intereseze.
    - Ce sens a avut atunci criza aia de mitomanie? Tot ce i-ai înşirat lui Dan ar fi izbutit să scoată din minţi şi un înger.
    - Presupun că ai auzit ce mi-a spus. Au auzit şi vecinii.
    - Fireşte. Totuşi...
    Pe buzele Corei se ivi un zâmbet rău.
    - Am simţit nevoia să mint. M-a rănit şi trebuia să-l rănesc cu orice preţ. Nu am fost prea iubitoare, dar credincioasă i-am fost. Îţi jur, tată, că nu l-am înşelat niciodată.
    - Ştiu.
    - Probabil nu din virtute, dar important e că i-am rămas fidelă. I-am şi menajat eventualele suspiciuni. De aceea, Riri n-a intrat niciodată în casa mea, ne întâlnim ca hoţii pe la colţuri de stradă. Şi aceasta este singura "inexactitate", prietenia cu Riri în paisprezece ani de căsătorie! Îţi dai seama atunci cât de ingrate, de revoltătoare, în ce hal m-au indignat acuzaţiile lui? M-am culcat cu jumătate de Bucureşti...
    - Cine naiba a putut să-i bage în cap prostia asta?
    - N-are importanţă.
    - Ba da, Cora.
    - Niciun fel de importanţă! Şi-atunci mi-am zis: foarte bine, dacă mă insulţi, barem să ai pe ce! Şi mi-am amintit de toate ororile ce au circulat vreodată pe seama unei femei, am inventat altele. Poţi să mă crezi, am făcut-o cu voluptate. Minţind despre mine am avut sentimentul că i-am smuls arma din mână şi am îndreptat-o împotriva lui, aceeaşi armă, dar mult mai ascuţită şi mai periculoasă.
    - Armă, minciună, voluptate perversă... recapitulă arhitectul. Nu ţi se pare stupid?
    - Poate.
    - Ce rost au toate astea?
    Femeia surâse cu ochii plini de lacrimi.
    - Acum îmi pare rău, Toni. Nu pentru că voi pleca. Din punctul acesta de vedere mă bucur fiindcă, ţi-am spus, din senin nu m-aş fi hotărât niciodată. Îmi pare rău pentru el. E bolnav, şi-mi închipui ce noapte o să aibă acum. În sfârşit, partida a fost jucată.
    Contaş o cercetă atent.
    - Deci te-ai hotărât, Cora?
    Femeia îi susţinu privirea.
    - Da, Toni.

                                                                       2.

                                        Minerva se uită la arhitect. Amintirea îi crispa trăsăturile. Uşa se deschise brusc şi apăru Georgeta Penciu cu cafeaua aşezată artistic pe o tavă cu risipă de dantele.
    Minerva îşi ascunse zâmbetul.
    - Nu trebuia să vă deranjaţi.
    - Nu-i niciun deranj, dragă doamnă. Eu sunt moldovancă şi la noi e obiceiul să pui ceva dinaintea omului care-ţi cinsteşte casa. Sensul "nu cum fac calicii ăştia" era limpede.
    Arhitectul se scuză şi ieşi împreună cu Cora. Georgeta oftă adânc.
    - Nu i-o fost dat, săraca, să se bucure de bărbat...
    - Se înţelegeau?
    - Ce nu s-o mai pomenit! Şedeau, dragă doamnă, toată ziua cioc în cioc ca hulubii ceia de pe streaşină!
    Minerva o privi iute.
    - Cora spunea că, dimpotrivă, în ultimul timp au avut unele neînţelegeri.
    - Aşa a spus? Tot ce se poate, eu n-am năravul să ţin sub geană gaura cheii.
    - În schimb, sunt convinsă că nu v-au scăpat şoaptele schimbate între rude, se întâmplă în toate familiile, iar unele ajung la urechea soţului. Înţelegeţi ce vreau să spun...
    - Cum să nu! Păi să mă socotesc. Luă poză de meditaţie adâncă cu ochii în tavan. Vasăzică...

                                                                      3.

                                       După miezul nopții, Elena şi Georgeta mâncau în bucătărie. Pianista fusese la concertul unui cunoscut violonist şi se întorsese într-o dispoziţie excelentă. Era elegantă, într-un costum de mătase grea, neagră, o bluză spumoasă şi pantofi de satin.
    Pe rever strălucea o panglică îngustă de diamante. Îşi ciripea impresiile de la concert, fredona fraze muzicale "...aici a fost absolut extraordinar, tam-ta-ta-ta-ta! N-am mai pomenit atâta sensibilitate de la Bertucci şi Silvain, sala era extaziată, paralizase, nici nu putea aplauda, şi pe urmă, când a izbucnit, Dumnezeule! Ce ovaţii! În viaţa mea n-am văzut atâtea flori, un delir de garoafe, cred că au devastat Codlea etc."
    Georgeta o asculta cu o singură ureche. Cinase mai înainte, dar pândindu-i sosirea i se făcuse din nou foame şi se hotărâse să-i ţină companie luând ceva uşor: o ceaşcă de bulion, o farfurie cu musaca şi gogoşari muraţi - "îi gras, cere acru" - şi două felii de cozonac peste care ungea gros gem de caise. Întrerupse fără menajamente gângureala pianistei:
    - Să încălzesc, fa, şi nişte curechi? Eu parcă aş lua o lingură...
    Adusă în sfere mai terestre, Elena clipi nedumerită:
    - Poftim?
    - Ziceam să-l încălzesc.
    - Ce?
    - Curechiul! Idiotul meu o mâncat la prânz de m-o spăriet. Aşa-i de fragedă şi gustoasă raţa! Ce zici, Elenuţo?
    - N-am chef.
    Prefera în general dulciurile şi mesele încropite. Ouă, macaroane, conserve, supă în plic, semipreparatele de la Gospodina. Nu înţelegea cum Georgeta poate pierde o dimineaţă în bucătărie. Îi aprecia doar prăjiturile.
    În mod excepţional, Georgeta amână spălatul vaselor pentru a doua zi dimineaţă. Şterse doar masa şi verifică antreul, asigurându-se că nu le ascultă nimeni.
    - Unde-i Venera?
    - Habar n-am, prin oraş.
    - Idiotul cela?
    - Care?
    - Care umblă creanga prin coclauri, Şerbănescu!
    - Are o conferinţă la Braşov, vine mâine. Dar de ce mă întrebi?
    Georgeta închise bine uşa şi îşi apropie scaunul de-al pianistei. Elena îi sesiză în sfârşit aerul conspirativ.
    - Ce naiba s-a mai întâmplat?
    - Mi-o fătat purceaua!
    - Care purcea?
    - Mintea, toanto! M-am repezit spre seară până la Zoiţa să-i cer reţeta ceea de plachie. Ştii că Zoiţa îi bolnavă de ficat, încă de la şcoală se văita...
    - Ştiu, oftă pianista.
    - Azi o văd veselă ca un sticlete, nu-i mai stătea gura. O tras la urmă şi o doină de o pârâit! adăugă în treacăt, făcând astfel o aluzie limpede la ceea ce înţelegea ea prin muzică adevărată.
    - Da, perfect! Elena îşi consultă unghiile. Şi care era motivul acestei veselii extraordinare?
    - S-o vindecat. N-o mai chişcă ficatul.
    - Serios?
    Pianista îşi pipăi reflex petele cafenii de pe tâmplă.
    - Da' nu mă întrebi cum?
    - Cum?
    - O înghiţit două săptămâni untură de şarpe veninos. O lingură dimineaţa pe nemâncate, una sară, după cină.
    - Ce oroare! se cutremură Elena. De unde a luat untura?
    - Aici e aici! chicoti cu satisfacţie Georgeta. Îi unul la grădina zoologică care o învăţat-o cum să facă şi i-o dat unsoarea. Chitesc să mă duc şi eu mai încolo, poate are ceva pentru reumatism. Ce părere ai?
    Pianista se strâmbă dispreţuitoare.
    - Vă lăsaţi păcălite de primul escroc.
    - Asta om vide noi. Dar când mi-o pomenit de dihanie, o dată m-o pălit gândul.
    - Ce gând?
    Georgeta şopti făcând cu ochiul:
    - Dacă-i dovedim lui Dan că nevastă-sa o adus şarpele, s-o hotărî odată să-i dea brânci. Tot cloceşte şi suflă pe nări ca un turbat, dar de alungat n-o alungă.
    Georgeta scoase o carte de vizită din sân.
    - Am luat-o de la Zoiţa. O băgăm în geanta Corei şi-i spunem idiotului cela să caute.
    - Care idiot?
    - Tu te-ai prostit di tăt, fa? Cela de sus, bărbatu-său!
    Pianista îşi azvârli privirea pe bucata de carton, fără s-o ia în mână: Vladimir Vasilescu, consilier Zoo-Băneasa, str. Ancuţei 175, Pipera.
    În ochii Georgetei sticlea triumful.
    - Ei?
    - Da, e ceva... Oricum, se poate încerca.
    - Păi să încercăm!
    - Încercaţi, încercaţi...
    Începu să caşte. "Ce aberaţii!" reflectă sorbind ultima înghiţitură de ceai. Ieşi din bucătărie fără să se gândească la nimic. În camera ei, Georgeta mai aşteptă întoarcerea lui Titel. O auzi doar pe Venera şi curând adormi.

                                                             4.

                                           Georgeta Penciu clătină hotărât din cap.
    - Nu, nu-mi aduc aminte de aşa ceva! În familia noastră, nimeni nu şi-o beşâcat limba purtând vorbele de la unul la altul!
    Minerva îi mulţumi pentru cafea şi se întoarse la jurnalul Venerei.

    Plimbarea de astă-seară mi-a făcut multă plăcere. Ningea, pe trotuarele albe paşii mei erau singuri. Am avut la un moment dat o imagine simbolică. Drumul parcurs în patruzeci şi şapte de ani, drumul meu prin viaţă, un drum pustiu, fără prieteni, un itinerar precis, cu o gară terminus în care nu soseşte niciun tren.
    De câteva zile, reiau sistematic traseul plimbărilor cu Mircea. El m-a învăţat bucuria hoinărelii fără scop, într-o seară de iarnă când ninge, într-o dimineaţă luxuriantă de mai, numai bucurie, lumină şi floare, într-o după-amiază de toamnă când văzduhul e doar aur vechi şi rugină, picurată pe ziduri, în privirile trecătorilor, în vitrinele florăriilor... Descopeream alături de el frumosul ignorat de ghidurile turistice, un colţ de stradă romantic, un acoperiş cu ţigle argintii pe care-l iubea, palatul Filipescu din Cişmigiu cu faţada lui crenelată, un gard cu trandafiri pe Dr. Lister, stemele heraldice cu fileu ale unui imobil de pe Nuferilor, bolta de zid din coasta bisericii Silvestru, o fereastră rotundă de mansardă cu perdele înflorate, şopârla de bronz de pe o poartă nituită, undeva pe dealul Mitropoliei, şi, ceva mai sus, un geamlâc vitraliu cu Sf. Gheorghe ucigând balaurul.
    Se bucura ca un copil când înăuntru era lumină... Îl fascina mai ales o căsuţă de pe strada Transilvaniei, nimic extraordinar în fond, ziduri cenuşii, câteva trepte, o uşă de stejar cu un vasistas din fier forjat.
    - Mă obsedează casa asta, Venera. Când chiuleam în liceu, îmi făceam mereu drum pe aici. Stăteam cinci minute şi plecam. Nu ştiu de ce mă obsedează. Am sentimentul că o cunosc, aş vrea să intru înăuntru... Şi e ciudat! În atâţia ani, n-am văzut pe nimeni intrând sau ieşind, n-am văzut perdeaua mişcându-se, n-am văzut lumină. Nu-mi imaginez deloc în pragul uşii o gospodină cu ten gras şi basma peste bigudiuri, sau un tip în izmene şi maiou, ori o fetiţă cu panglici roşii care ţine degetul în nas. De aceea nu sun la uşă. Îmi apăr micile mele fantezii...
    Astă-seară am trecut din nou pe acolo. Ferestrele erau luminate, se zărea un interior obişnuit, un ficus de apă făcând înconjurul încăperii, două valize mari căţărate pe şifonier, o lampă verzuie. Simţeam cu inima strânsă că am trădat mica fantezie a lui Mircea...
    Între examenul de absolvire şi cel de licenţă facultatea organizase o excursie de cinci zile la Piatra Arsă. Mircea insistase să-l însoţesc, dar am refuzat. Nu-mi plac astfel de petreceri. Mă asimilez greu grupului, glumele şi aluziile cu anume tâlc de care se amuză doar iniţiaţii mă agasează, n-am niciuna din calităţile care te ajută să devii încă de pe peronul gării unul de-al lor: nu cânt la chitară, nici măcar nu mă pot asocia fără a fi penibilă la un cor, nu ştiu bancuri cu nebuni, nu-s o dansatoare pasionată, nu ştiu să mă fac interesantă seara în cabană ghicind baliverne în palmă sau în cafea, nu ştiu să râd. Dacă nu-mi vine să râd, pur şi simplu nu râd. Şi când nu mă simt bine, devin atât de antipatică, încât m-aş pălmui singură.
    I-am explicat lucrurile astea lui Mircea. Mă asculta consternat. Voia să renunţe, doream şi eu din tot sufletul să renunţe, dar am insistat să se înscrie. Ştiam că maică-sa s-ar fi supărat. Pentru ea, excursia însemna în primul rând cinci zile în care fiu-său ar fi respirat aer de munte. Şi mai simţeam că agrea şi încuraja actele lui de independenţă vizavi de mine. Îşi închipuia că-l tutelez şi ideea o enerva.
    Infirmieră da, nu guvernantă.
    Mi se pare şi azi ciudat că ultimele cuvinte schimbate împreună au fost atât de serbede. Mi-a telefonat din gară, deşi ne luasem rămas-bun cu o seară înainte. Dorea şi cred că simţea nevoia să fie gentil. Avea într-un fel sentimentul că mă nedreptăţeşte. I-am răspuns destul de distrată, mă grăbeam spre şcoală, la o consfătuire cu părinţii.
    - Petrecere plăcută! i-am urat convenţional. Apoi, adăugând matern: Ai grijă să nu răceşti.
    Se auzeau chiote, râsete, glasurile celorlalţi.
    - Bine, bine, Venera. La revedere... pleacă trenul.
    Era o dimineaţă de aprilie, 27 aprilie, destul de nesigură, cu vânt şi praf. Mă îndreptam spre şcoală sâcâită. "Bine, bine... la revedere..." Nu "te sărut", sau cel puţin "o să-mi fie dor de tine", ori "draga mea" în loc de Venera. Asta din cauza colegilor care-l auzeau. De ce oamenilor foarte tineri le e ruşine să recunoască, să afirme că iubesc?
    În aceeaşi seară, doamna Balaban a primit o telegramă. Mircea murise într-un accident. Adevărul l-am aflat abia acum şase luni de la un coleg de-al lor, Viişoreanu, stabilit în Canada. Mi-a mărturisit totul într-o scrisoare. Dar au trecut peste douăzeci de ani de atunci şi crima s-a prescris.

                                                           5.

                                   Georgeta o găsi pe Elena  în pat, cu o compresă udă pe frunte.
    - Ce faci, fa?
    Pianista tresări şi închise ochii apăsându-şi tâmplele.
    - Lasă-mă...
    - Cum să te las, toanto, fimeia ceea de sus răscoleşte, suceşte şi învârteşte iac-aşa... Şopti: Să nu te împingă păcatul s-o scapi cu şarpele!
    - Care şarpe?
    Întrebase absentă ca de obicei. Georgeta ridică exasperată mâinile spre ceruri.
    - Asta-i năucă! Socoti înfrigurată: Vasăzică geologul a venit de la gară după ce am ieşit din camera Corei... N-avea cum să mă vadă, ce zici?
    - Cine?
    - Şerbănescu, toanto! După aia...

                                                           6.

                                    Georgeta intră în odaia Corei. Se uită în jur, cu o grimasă de dispreţ. Încăperea avea o atmosferă particulară, o demnitate austeră, care o indispunea: mobilă albă, în linii drepte, covoare albe, un singur tablou în tonuri alb-cenuşii. Pe noptieră, ca un capriciu, ca un râs ştrengăresc izbucnit pe neaşteptate, ca un clopoţel într-un peisaj sonor tern, irupeau ciclame violet şi galbene.
    "Ca la sanatoriu", conchise Georgeta începând să inventarieze sertarele şi dulapurile.
    Întârzie lângă masa de toaletă plină de exponate cosmetice. Parfumuri, creme de zi şi de noapte, rimel, pudriere, vopsele înşirate într-o casetă, ca nişte acuarele, despre care Georgeta habar n-avea la ce ar putea folosi, ca şi flacoanele înalte cu lichid incolor, pensulele moi sau borcanul cu tampoane de vată colorată. Îşi mâzgăli obrazul cu rujul Corei, se parfumă zdravăn, îşi pudră nasul privindu-se critic în oglinda octogonală.
    Imaginea îi confirma o impresie mai veche. "Nu-i nimic de capul izmenitei celeia! Ia s-o văd eu în zori, nemânjită şi fără odicolon. Dar te lasă s-o zăreşti?"
    După ce se plictisi, căută în dulap poşeta preferată a Corei, un sac de antilopă verde, şi strecură în buzunarul interior cartea de vizită a consilierului Vladimir Vasilescu.
    Coborî extrem de satisfăcută în hol.
    Mihai Şerbănescu se întoarse cu un tren de noapte. În antreu se ciocni de notar, care pleca la serviciu.
    - Ce faci, dom'le? întrebă Jack mahmur. Te-ai întors?
    Geologul zâmbi.
    - Aşa mi se pare. Pe aici toate bune?
    - Perfect! Excelent! Impecabil! La mulţi ani! adăugă fără noimă şi dispăru pe uşă.
    Şerbănescu începu să râdă. Mai târziu, întins pe divan cu un ziar în mână, îl auzi pe Contaş plecând. Era singurul din casă care nu trântea uşile şi deci lesne de recunoscut. Se uită surprins la ceas. Abia opt, or arhitectul nu părăsea niciodată locuinţa înainte de zece.
    După puţin timp, din hol răzbătură şoapte. Recunoscu glasul şuierător al Georgetei care încerca să obţină ceva de la pianistă.
    "Treaba lor!"
    Începu să citească pagina externă a gazetei, dar era pe departe atât de liniştit pe cât încerca să pară.
    - Fa!
    Pianista mormăi, cu ochii închişi:
    - Lasă-mă! Lăsaţi-mă...
    - Scoală, fa! Mişcă, n-auzi?
    Georgeta o zgâlţâia cu amândouă mâinile. Elena îşi crăpă în sfârşit pleoapele.
    - Ai înnebunit? Mă trezeşti cu noaptea în cap? Şi ţi-am spus de o mie de ori că trezirile astea bruşte îmi dau migrenă. Eşti îngrozitoare!
    Avea obrazul galben, ca toţi hepaticii imediat după somn. Georgeta se minună:
    - Îi nouă, fimeie! Asta însamnă cu noaptea în cap la tine? Hai!
    - Unde?
    - Cum unde?! N-am vorbit asară? Urcăm la Dan să-i spunem.
    - N-am vorbit nimic şi nu mă amestecaţi pe mine în porcăriile voastre.
    Ochii Georgetei se bulbucară.
    - Cum, fa, mă chiorăşti de la obraz? Vasăzică îi bună Georgeta la bucătărie, la făcut piaţă şi la spălat oale, dar la o adică, întoarcem spatele şi ne punem pălăria pe urechea ceilaltă.
    - Linişte! urlă Titel de după uşa închisă. Ce-i tapajul ăsta? V-aţi dilit? Ei, beleaua dracului!
    Georgeta coborî vocea.
    - Ai văzut? Trezim tată casa.
    - Pe ăsta îl menajezi! bombăni pianista furioasă.
    - Hai, Elenuţă! În cinci minute am mântuit şi poţi să dormi până or trâmbiţa arhanghelii.
    - Nu înţeleg ce nevoie ai de mine? Nu poţi să te duci singură?
    - N-ai politică! surâse superior Georgeta. Altă greutate avem amândouă.
    Începu s-o tragă pe scări.
    Figura lui Dan le înspăimântă. Era descompusă, neagră, câteva şuviţe încleiate îi atârnau pe frunte.
    Se furişaseră fără zgomot înăuntru, trăgând cu ochiul spre dormitorul Corei, şi rămăseseră lângă uşă. Elena jalnică, lăţoasă, smulsă de sub plapumă, într-o cămaşă de noapte bleu şi tremurând de frig. Georgeta rotundă, într-un capot de barchet, şi cu o cărare groasă albă în părul vopsit.
    La început inginerul păru nedumerit, apoi urlă:
    - Căraţi-vă! Afară! Afară!!
    Georgeta se înfurie instantaneu.
    - Ascultă dintâi, idiotule! Debită dintr-o suflare: Nevastă-ta vrea să te ucidă! E o criminală! O adus şarpele şi ţi l-o slobozit în aşternut. Cată în geanta ei cea verde şi-ai să pricepi singur cum şi de unde...
    Manu se sculă în capul oaselor ameninţător. Ieşiră amândouă în acelaşi timp.
    Aproape concomitent, se auzi un vas spărgându-se cu zgomot de uşa închisă.
    - Sări-ţi-ar ochii! bombăni Georgeta.
    - Ţi-am spus...
    - Ce mi-ai spus, fa? Chicoti apoi cu satisfacţie: Dacă nu s-o holba în traista Corei, să-mi zici mucea!
    Elena o privi uluită. Începea să se trezească de-a binelea.

                                                              7.

                                         Scund, sfirijit, cu un nas lung uşor deviat şi ochi neobişnuit de vioi, Vladimir Vasilescu părea că trăieşte într-o continuă stare de agitaţie. În antreul îngust se aflau doar un frigider şi o masă lipită de perete, cu câteva flori artificiale parcă ofilite.
    Dincolo, cineva trebăluia. Se auzeau crătiţi, un cuţit care taie ceapa mărunt. Titel ducea tratativele.
    - Nu-i mare filozofie! Ăla dă telefon - n-o să facă excursie până în Pipera, îţi dai seama - şi dumneata confirmi că într-adevăr ai vândut şarpele cucoanei. Pe chestia asta, ai două sutare.
    Vasilescu rânji:
    - Două sutare dai mata la preşcolari! M-aţi luat de fraier?
    - Un telefon, domnule! sări Jack. Atâta doar, să răspunzi la telefon şi ţi se pare puţin două sute de lei?
    Era sincer uimit. Rânjetul celuilalt se ascuţi.
    - Ia spuneţi, băieţi, cât vă iese vouă din afacerea asta? Eu mă mulţumesc cu zece la sută. Pentru cinşpe la sută, recunosc că am vândut şi un brontozaur.
    - Ne iese pe dracu'! bombăni Titel. Vrem să facem un banc.
    Vasilescu păru că se minunează.
    - Extraordinar! Un banc! Uite, nu mi-ar fi trecut prin minte... Sunteţi glumeţi, vasăzică? Atunci mai stăm de vorbă. Daţi şapte sute cincizeci, să nu zic opt sute, şi s-auzim de bine!
    Măselele lui Titel scrâşniră, dar scoase portmoneul.

                                                                 8.

                                            Cora intră în baie şi răsuci cheia cu zgomot. În curând, inginerul auzi robinetele, apa care începea să umple cada, inelele puse pe etajera de cristal.
    Dan se furişă în odaia ei ţinându-se de mobilă. Îi văzu poşeta pe comodă. Era deschisă, o batistă mică albă şi pieptenele ieşeau afară. Cartea de vizită o găsi în buzunarelul de moar, lângă oglindă şi buletin.
    "Vladimir Vasilescu, consilier Zoo-Băneasa..."
    O luă şi părăsi încăperea. Un plan tulbure încă, dar înfricoşător, mijea vag.
    Cartea de vizită îi tremura între degete. Dan o puse lângă telefon şi formă numărul cercetând-o la fiecare cifră. Îi răspunse o femeie.
    Manu îşi umezi buzele. Simţea că nu poate articula cuvintele.
    - Cu domnul Vladimir Vasilescu.

                                                       Capitolul 13
                                                               1.

                                  Titel se agăţă de mâneca notarului.
    - Crezi că Vasilescu o să-şi ţină pliscul?
    - Întâi trebuie să ajungă la el cucoana... Cum o cheamă?
    - Minerva. Ce nume, Dumnezeule!
    După zece minute, Minerva îşi dădu seama de inutilitatea oricărei discuţii cu pianista. Era complet absentă, încurca zilele, confunda întâmplări din iulie cu altele din preajma revelionului, dădea impresia că nu poate şi nici nu face eforturi să se concentreze.
    - Vă mulţumesc, doamnă, mi-aţi fost de un real ajutor.
    - Poftim?
    - Sunteţi liberă.
    - A, da, cu plăcere.
    O conduse până la uşă. Jack muşca dintr-o bucată de cozonac, aruncând priviri furişe spre scară, Titel fuma nervos. Când Elena coborî, notarul se ridică nerăbdător în picioare.
    - Puteţi fi liniştiţi, băieţi! spuse Minerva. Doamna Elena nu ştie şi n-a văzut nimic.
    Rătăcea prin holul pustiu. Titel, Jack şi pianista dispăruseră în odăile lor.
    "Oare ce s-a întâmplat după discuţia dintre Cora şi Dan Manu?”

                                                              2.

                                       Elena cânta o fugă de Bach. Notele pătrundeau până în camera inginerului.
    Stătea în pat, sprijinit de două perne. Jack îşi făcea treabă inutil cu medicamentele de pe noptieră. Le lua pe fiecare în mână, studia eticheta, apoi le aşeza după înălţime. Titel îl urmărea cu priviri ironice, ţinând o ţigară între degete, fără s-o aprindă.
    Manu nu suporta fumul.
    - Unde-i Cora? întrebă dintr-o dată notarul.
    Penciu îl mustră dulce:
    - De ce eşti gafist, tăticu'? Vezi că Dan nu vrea să mediteze la chestia asta.
    Inginerul nu spuse nimic. Privea ţintă lustra. Titel, contrariat, se uită şi el la tavan, apoi ridică din umeri. Moraru se burzului:
    - Dan n-o s-o părăsească niciodată pe Cora, s-au împăcat, aşa că pot foarte bine să mă interesez unde e nevastă-sa.
    - Ne-am împăcat? Râsul inginerului avea accente sinistre.
    - De ce nu, dragul meu? Este atitudinea cea mai înţeleaptă pe care o poţi adopta, iar eu ţi-o recomand din toată inima şi conştient de răspunderea ce mi-o asum.
    Vorbise bombastic ca de obicei, căutând mai mult sonoritatea cuvintelor decât sensul lor.
    - Senil! mârâi Manu. Până mai ieri, alaltăieri se dădea peste cap să-mi aducă probe de infidelitate...
    Notarul îl întrerupse:
    - O greşeală, Dănuţ! O greşeală de care mă căiesc.
    - Aşa, tăticu'! Titel se distra de minune. Ia arată-ne matale cum te căieşti!
    - Genul ăsta de glume nu-l apreciez, dragul meu.
    - Deşi eşti un tip cu glanda umorului...
    - Mai cu seamă când sunt şi impertinente! îi plăcuse cum sună cuvântul şi repetă: Da, da, impertinente!
    - În regulă, neamule!
    Brusc, Jack adoptă un ton de confesiune. Îi încolţise lacrima.
    - Am reflectat toată noaptea, Dănuţ. E absurd să acordăm importanţă unor fleacuri. Peste douăzeci de ani, să dea Dumnezeu să ajungi...
    - Dar nu crezi, râse Penciu.
    - Ai să te miri singur amintindu-ţi pentru ce prostii te-ai zbuciumat. Faţă de eternitate, nimic nu e important, chintesenţa oricărui fenomen se diluează, fatal se diluează. Iată în ce constă drama şi totodată fericirea noastră.
    Inginerul îi aruncă o privire neagră:
    - Mă plictiseşti.
    Titel îl examina cu coada ochiului. Arăta rău, pielea pământie părea lipită direct pe craniu.
    - Sunt dezolat, Dănuţ, continuă Moraru culegând de pe masă o monedă de cincisprezece bani şi băgând-o discret în buzunar. Sunt dezolat că te frămânţi.
    - Varsă lacrimi cu găleata, îţi spun eu, strecură Titel.
    - Te sfătuiesc la modul amical să încetezi! Oftă lung, ostentativ: Gândeşte-te, Dănuţ, că nu eşti nici primul, nici ultimul care a trăit astfel de evenimente. Pentru moment ele iau proporţii gigantice, dar după aceea... Râse gros: Ţi-l aminteşti pe Pavelică Pintilescu? Când a aflat că-l înşală nevastă-sa, a vrut să se arunce cu capul în jos de pe statuia Aviatorilor. Îi explică lui Titel: Amantul era funcţionar la TAROM. Steward sau vindea bilete, nu-mi amintesc. L-am băgat într-o cârciumă şi peste o săptămână fluiera la braţ cu o damicelă blondă.
    - Ce pilde frumoase cunoşti matale! se minună candid Penciu. Ştii şi altele?
    - Dacă răsfoim istoria...
    - Treci la plebiscit, nene...
    Dan gemu:
    - Idiot bătrân! Apoi încet, rostind greu: în femeia asta am crezut mai mult decât în mine. Singurul lucru curat...
    Nu isprăvi. Gemu iar, adânc, ca un animal. Jack reluă:
    - Tocmai de aceea, eu zic să mai reflectezi. Gândeşte-te la un bibelou scump. Dintr-o neatenţie îl spargi. Te-nduri să-l arunci? Nu! Îl lipeşti şi-l aşezi, nu-i aşa, într-o poziţie de unde să nu se cunoască.
    Penciu chicoti:
    - Şi cam în ce poziţie ar trebui s-o aranjeze pe Cora, după capul tău, tăticu', aşa ca să nu se cunoască?
    - Eşti prost! Nu înţelegi nimic. Asta voiam să spun, Dănuţ! Şi trecând de la general - situaţii ca ale lui Pavelică sunt cu miile - la particular, aş vrea să te conving şi te conjur în sensul ăsta să nu faci caz de demnitate jignită. Nume mari, răsunătoare, nume istorice au primit palma infidelităţii conjugale. Azi învăţăm chestiile astea în manuale şi treaba nu ne înspăimântă, nu-l considerăm pe soţul inocent degradat.
    - Dă-i o coroană lui Dan, sugeră Titel, şi-atunci n-o să se simtă nici el degradat.
    - Intervii ca un cretin! se enervă notarul întrerupt dintr-o microconferinţă pe care o presimţea picantă şi extrem de documentată. Anna Boleyn l-a înşelat pe Henric al Angliei, Petru cel Mare al Rusiei o ofensa pe Ecaterina cu Maria Cantemir, Ludovic al XlV-lea a avut-o pe Lavalliera şi pe Madame de Montespan, în timp ce Maria Tereza roşea în faţa întregii Europe, Ana de Austria îl înşela pe Ludovic al XIII-lea cu Buckingham. Este, domnule?
    - Nu ştiu, tăticu', nu eram pe fază, dar dacă zici matale...
    - Eu? Istoria!
    - Nenea Jack a citit Cei trei muşchetari, râse Titel. Restu-i din Femei celebre.
    - Ca să nu mai vorbim de Carol care a alungat-o pe Elena la tat-su şi la mă-sa în Grecia ca să se poată culca nederanjat cu Lupeasca şi ce mai pica pe de lături.
    Penciu bătu din palme.
    - Gata! L-ai convins.
    Inginerul se urni greu de pe divan. Înaintă nesigur spre fereastră şi se sprijini de pervaz.
    - Am ameţit. Obosesc foarte repede... Da... Nările-i tremurau. Am să i-o plătesc. Dumnezeule! Nici nu bănuieşte cât de curând.
    Jack îl măsură, apoi se veseli subit.
    - Bravo, Dănuţ! Felicitările mele. În sfârşit, iei chestiunea ca un adevărat bărbat. Cunosc o sută de femei care ţi-ar săruta mâna dacă le-ai primi în patul tău. O aventură, două, şi n-o să-ţi mai pese că te-a înşelat Cora. Un antidot rapid, excelent, universal!
    - Faci reclamă la detergenţi? se interesă Penciu. Fluieră subţire: Eşti capiu, nene! Nu te-ai prins că gagiul ocheşte altă ţintă?
    - Adică?
    - Vreau să sufere, şopti Manu.
    Glasul îi gâlgâi în fundul pieptului, prizonier.
    - Vreau să se chinuie, să se zvârcolească! Înţelegeţi? Să se zvârcolească!
    - Cum adică? întrebă notarul.
    - Nu ştiu. Încă nu ştiu, dar am să găsesc.
    În voce se desluşea atâta ameninţare, atâta ură grea, mocnită, încât cei doi tresăriră. Titel încercă să pară liniştit.
    - Vezi-ţi de treabă, Dane, nu ştiu ce-ţi circulă prin cap, dar părerea mea e s-o laşi baltă.
    Notarul încercă să-şi înghită saliva.
    - Sper, hm... Sper că n-ai de gând s-o omori.
    - S-o omor?! Prea simplu.
    - Dănuţ! Notarul îl luă de umeri: Fii raţional, dar mai presus de toate un gentilom. Aminteşte-ţi bărbaţii din familia noastră. Nici unuia dintre noi nu i-a fost ruşine să se privească în oglindă, nici unul nu şi-a pierdut respectul faţă de sine însuşi. Nu te coborî, dragul meu. La urma urmelor, dacă în inima ta simţi că situaţia este ireparabilă, divorţează şi te asigur că e de ajuns. Ascultă rugămintea lucidă a unui om în vârstă. Fii bărbat şi senior! Răzbunările murdare sunt pentru şomeri tuberculoşi şi dactilografe isterice.
    Manu îi smulse mâna de pe umăr.
    - Ştiu singur ce am de făcut. Duceţi-vă dracului!
    - Ne ducem, cocoş! Titel se sculă leneş. Ascultă-l totuşi pe tăticu'. O cam ia el razna, dar aici are dreptate. Nu face să strici faţa de dragul căptuşelii. Şterge-o pe Cora din cartea de imobil, dacă fotografia ei îţi produce alergie în organism, şi basta! Lasă figurile nasoale. Nu-i nici elegant - duse degetul la obraz - şi te mai bagă şi în cine ştie ce dandana. Ne-am înţeles?
    - Nicio grijă, şuieră Dan. O să capete exact ceea ce merită! Rânji: Ce merită o târfă, după capul vostru?
    - E clar! conchise Penciu. Tractoristul cerea vodcă, iar ea îi dădea mere rase. Hai să facem nani!
    Jack se holbă.
    - Ce tractorist?! Ascultă, Dan, te rog eu fii cuminte. Şi te mai rog ceva. Orice ai hotărî, sfătuieşte-te înainte cu noi. Nu mi-aş ierta în veci să faci un gest necugetat. Isprăvi pe lacrimă: Promite-i-o fratelui mamei tale, Dănuţ!
    - Va căpăta ceea ce merită! repetă încăpăţânat Manu.
    Pe scară, Titel căută ochii notarului:
    - E-n regulă, bătrâne.
    La unsprezece, pianista se retrase în camera ei cu un roman. Acasă se mai aflau doar geologul, care dormea, şi Dan.
    Georgeta se furişă în odaia Venerei, scoase jurnalul din birou şi se aşeză lângă fereastră. Putea astfel să supravegheze strada, întoarcerea Venerei. Îşi puse ochelarii şi începu să citească ţinând caietul în poală, departe de ochi. Întorcea paginile cu un mormăit de satisfacţie. Lectura o captiva.

    ...În aceeaşi seară, doamna Balaban a primit o telegramă. Mircea murise într-un accident. Adevărul l-am aflat abia acum şase luni de la un coleg de-al lor, Viişoreanu, stabilit în Canada. Mi-a mărturisit totul într-o scrisoare. Dar au trecut peste douăzeci de ani de atunci şi crima s-a prescris.
    Citind paginile acelea nu încercam nicio surpriză. De când îl cunosc pe Dan, i-am atribuit spontan, reflex, cele mai oribile cusururi. Surpriza nu consta deci în Dan egal asasin, ci în Dan, soţul Corei, egal cu Dan, ucigaşul lui Mircea.
    Mircea nu se înşelase afirmând că în jurul lui se ţese o atmosferă tulbure. Fiind şef de promoţie, o dată cu luarea examenului de licenţă urma să fie angajat la Institutul dr. Căciuleanu, şi în această calitate trebuia să plece la o specializare de trei ani în Anglia. Era o şansă unică.
    Dan, al doilea în ordinea mediilor, încercase întâi să-l înlăture însăilând mici intrigi la decanat şi în biroul U.T.M. La scurt timp, scrie Viişoreanu, Manu şi-a dat seama că trebuie acţionat altfel. Ferm şi fără scrupule. Când Mircea s-a hotărât să participe la excursia aceea în Bucegi, şi-a semnat sentinţa la moarte...
    Cine afirmă că există presimţiri? Nimic, nicio singură bătaie de inimă, un crâmpei de vis sau o tresărire în firidele obscure ale gândului nu m-au avertizat că peste câteva ceasuri avea să se întâmple o nenorocire groaznică. După ce s-au urcat în tren, studenţii s-au răspândit prin diferite compartimente. Dan îl însoţea pe Mircea. Au râs şi au pălăvrăgit, apoi Dan a propus o bere. Până la restaurant trebuia să traverseze vagoanele de clasa întâi, pustii. Se apropiau de tunel. Dan a prins balustrada şi s-a aplecat în afară, de parcă ceva din peisaj i-ar fi atras în mod special atenţia.
    - Fii atent să nu cazi! i-a strigat Mircea.
    - Vino încoace să vezi o chestie formidabilă!
    Mircea s-a apropiat. Când au intrat în tunel, Dan i-a făcut vânt.
    Mircea a dispărut în întuneric fără un ţipăt. După aceea Dan a tras semnalul de alarmă. Peste patru luni pleca la Londra.
    Viişoreanu tocmai ieşise din toaletă când Manu îl îmbrâncea pe Mircea. Nu-şi cere iertare în scrisoare. Mi-a trimis-o pentru că simţea nevoia să se descarce, pentru că povestea îl obseda. Şi ştie că tăcerea lui nu mai e pasibilă de pedeapsă. A acceptat să nu vorbească pentru că Dan îl avea la mână. La examenul de admitere în facultate, în locul lui Viişoreanu se prezentase un văr, student pe atunci la Construcţii. Dacă s-ar fi aflat, i s-ar fi anulat studiile, cincizeci şi şapte de examene, după cum afirma el însuşi în scrisoare. În Canada nu practică ingineria, e agent imobiliar, deci problema din punctul de vedere al diplomei şi-a pierdut orice semnificaţie. De ani de zile însă îl torturează ideea că trebuie să vorbească.
    Cred că niciodată asasinarea unui individ nu va împlini mai desăvârşit ideea de justiţie. Dan trebuie să moară.

    Georgeta, albă la faţă, închise caietul. Ieşi din încăpere aproape ţinându-se de ziduri. Era înspăimântată şi fără grai. "Dan i-o ucis logodnicul..."
    Lăcrimă o vreme, apoi luă o ţuică să prindă inimă şi băgă un ştrudel la cuptor.
    Peste jumătate de ceas cânta cu suflet: "Gigel, Gigel, iubeşte-mă niţel."

    Sunt extrem de tulburată. Când m-am întors din oraş, am auzit şoapte în odaia lui Jack. Uşa era crăpată, în hol întuneric. Câteva cuvinte surprinse m-au determinat să ascult. Dan va muri peste două săptămâni. Se pare că e o certitudine, Jack flutura un certificat.
    Am sentimentul că cerul se prăvale peste mine. Unde e dreptatea? Unde e justiţia imanentă? Să mori după atâtea ticăloşii, de boală, în patul tău, chiar foarte tânăr - Dan împlineşte abia patruzeci şi cinci de ani - mi se pare inadmisibil. Un dar absurd, o mizericordie divină, lipsită de orice raţiune. Altfel trebuie să plătească!
    Până la Anul Nou mai sunt cincizeci şi două de ore.
    Deschise lada divanului şi dibui sub aşternuturi o cutie. Înăuntru se afla stiletul. Venera scoase teaca de piele roşie şi îi încercă tăişul.
    Pe Şerbănescu îl trezi un ţipăt. Rămase câteva clipe în aşternut, cu urechea aţintită. Ţipetele se repetară urmate de lovituri înfundate. Sări din pat şi ieşi în hol. Se ciocni de Jack.
    - Cine strigă?
    Dan îi privea din capul scărilor.
    - Cora, am impresia.
    Geologul îl dădu la o parte. Zgomotele veneau din bucătărie. Cora bătea cu pumnii în uşile debaralei.
    - Deschideţi!
    Cândva, notarul, obsedat de hoţi, instalase yale la toate uşile. Şerbănescu răsuci cheia. Cora, descompusă, îi căzu în braţe. Hohotea:
    - S-a închis singură... Îngrozitor! Nu suport...
    - Linişteşte-te.
    - Ai văzut ceva? se interesă notarul curios, gândindu-se la elemente stranii, supranaturale. Duhuri, stafii...
    Cora plângea. Îngână printre sughiţuri:
    - Spaţiile închise... N-am aer... Nu pot.
    Se afla în pragul unei crize de nervi, dinţii îi clănţăneau.
    Şerbănescu luă o sticlă de coniac din debara şi îi turnă în ceaşcă.
    - Bea asta.
    O examină înduioşat. "Claustrofobie... La urma urmelor nu-i o nenorocire chiar atât de mare. Se poate evita."
    După prânz, Georgeta tăie câteva felii de cozonac şi bătu la uşa notarului. Jack adormise cu gazeta pe piept. Se trezi speriat.
    - Ce-i? Dădu cu ochii de farfurie şi-şi recăpătă buna dispoziţie. Vai, Getuţo, eşti impresionantă! O femeie admirabilă, câtă gentileţe!
    Muşcă lacom, fixând cozonacul cu privirea aceea specifică gurmanzilor, care nu-şi desprind ochii de îmbucătura ce urmează s-o bage în gură. Georgeta îl aştepta să isprăvească evaluând boarfele notarului. Mobilele erau desperecheate şi jerpelite, perdeaua zdrenţuită, din covor rămăsese doar urzeala. Sub pătura subţire se zărea aşternutul cârpit pe care Jack îl schimba de două ori pe an.
    Moraru terminase şi culegea din farfurie firimiturile. Înveselită, Georgeta începu să râdă.
    - Cu tine la masă, nu mai spală omul blidele... Ascultă, Jack, uite la ce m-am gândit eu!
    - Spune, Getuţo! Sunt extrem de curios să aflu. Tot ce gândeşti tu este eminent.
    - Dacă-i adevărat că Dan se duce...
    Notarul afişă instantaneu o expresie îndurerată.
    - Se duce, draga mea. În mod iremediabil şi inevitabil se duce. Ne aşteaptă momente deosebit de grele. Vom fi însă împreună noi, familia, şi asta înseamnă ceva.
    - El ştie?
    - Ce să ştie? Că moare? Sigur că nu.
    - Păi atunci unde-i scofala, deşteptule? Crede c-o să trăiască cât lumea şi nu schimbă testamentul. Rămâne totul muierii.
    Jack păru surprins de raţionament.
    - Ştii că ai dreptate? Ca să dispună în favoarea noastră, trebuie să i se spună adevărul. Dacă amână problema, şi o va amâna categoric - nu-i vesel să iei hotărâri în legătură cu propriul tău deces - vom asista neputincioşi cum Cora, în conformitate cu vechiul testament, se înfruptă din averea familiei. Da, da, e o chestiune urgentă, de ore aş zice.
    Georgeta îl asculta satisfăcută.
    O maşină opri în faţa casei şi notarul sări la fereastră. Comentă stupefiat:
    - Dan! A venit cu un taxi. Băiatul ăsta e nebun! O să se ruineze.
    - Stai blând, spuse Titel flegmatic. Pesemne îi e rău al dracului.
    Elena, cu poigneturile prizoniere într-un colac de lână roşie - Georgeta desfăşura firul făcându-l ghem - îi măsură dispreţuitoare:
    - Tare vă mai place să vă amestecaţi în treburile oamenilor! Ce vă priveşte pe voi ce face Dan cu banii lui?
    Jack nu-i răspunse şi dădu fuga la uşă. Inginerul intră direct în hol, fără să se dezbrace, şi se prăbuşi într-un fotoliu. Galoşii plini de zăpadă lăsau picături murdare pe parchet. Georgeta vru să spună ceva, dar renunţă. Dan, vânăt la faţă, ridică ochii şi le azvârli o privire rătăcită. Notarul încercă să fie tonic. Îl bătu pe spinare zâmbind larg.
    - Ce mai faci, Dănuţ? Bine, radios, excelent! Nu-i aşa? Ai o mină admirabilă.
    Manu nu răspunse. Ceru o ţigară. Penciu îi întinse surprins pachetul. De ani de zile, Dan nu mai fuma. Georgeta îşi holbă ochii.
    - Eşti nebun, măi băiete? Ţigară îţi trebuie ţie?
    - Nu contează... Nimic nu mai contează.
    - Ia-o pe şosea, Dane, spuse Titel. Ce s-a întâmplat?
    Inginerul gemu. Privirea umedă aţintea covorul.
    - Vin de la doctor. Mă curăţ! Zece zile sau două săptămâni, maximum...
    Jack se uită semnificativ spre ceilalţi: "v-am spus eu?" şi exclamă fals, atât de fals, încât Elena se cutremură:
    - Aberaţii, Dănuţ! Cum poţi lua în serios un asemenea diagnostic?! De altfel, nici nu cred că un medic poate da verdicte atât de dure unui pacient. Fii cuminte!
    - L-am auzit discutând cu sora. Credea că am ieşit. Vorbea de după paravan. Nu, nu încap confuzii. Încleştă pumnii. Strigătul îi ţâşni din piept cu disperare sfâsietoare: Cum e posibil? De ce? De ce?!
    Georgeta începu să plângă. Elena, albă la faţă, îşi frângea degetele amuţită.
    - Să n-o luăm în tragic, îngână Titel nesigur.
    - Fireşte, fireşte, fu de acord Jack. Totdeauna mai există o şansă. Capul sus, Dănuţ! Moralul are totdeauna ultimul cuvânt. O afirmă toate somităţile.
    - Daţi-mi un coniac! Sau o ţuică, ce aveţi...
    Titel sări vizibil uşurat.
    - Aşa, tăticu'! Om vedea pe urmă ce-o mai fi.
    Jack ridică paharul:
    - Propun să bem în sănătatea lui Dănuţ!
    Elena îl măsură consternată. Bolul îi tremura în mână. Inginerul îl isprăvi dintr-o înghiţitură şi-l împinse lui Penciu să i-l umple din nou. Jack îl bătu uşurel pe genunchi.
    - Ai să te simţi mult mai bine, o să vezi! Apropo, Cora e informată?
    - Când era s-o informeze, idiotule? întrebă Georgeta ştergându-şi nasul. Numai ce-a venit de la spital.
    În ochii inginerului se aprinse o flacără.
    - Târâtura! Are noroc.
    - Noroc! Exagerezi, Dănuţ, râse gros notarul. Exagerezi ca şi în celelalte. Îţi schimbi testamentul şi aş vrea să-mi explice cineva în ce mai constă norocul fetiţei.
    - Sunteţi odioşi! ţipă Elena. Cum puteţi discuta acum...
    Manu îşi ridică privirea.
    - Ce-ai vrut să spui, Jack?
    - Dragul meu, dar e foarte simplu. Testamentul actual a fost redactat în favoarea Corei. Dacă vrei ca nevastă-ta să nu mai aibă "noroc", am impresia că asta te sâcâie, formulezi altul şi o excluzi de la succesiune.
    Penciu interveni repede:
    - Ca chestie preventivă, nu pentru că...
    Făcu un semn nedesluşit cu mâna, zâmbind strâmb. Georgeta puse punctul pe i:
    - Adică laşi averea familiei.
    Manu clătină capul. Vorbea fără coerenţă, gâfâit:
    - Da, e bine aşa... În orice caz, testamentul trebuie revizuit. Jack, ai grijă tu... Formalităţile... Şi jumătatea aia de casă, ziceai că i se cuvine... Poate anulăm actul.
    Elena îl privea înspăimântată. Simţea o greaţă cumplită, dar nu se putea ridica de pe scaun. Georgeta începu să depene din nou lâna. Ghemul se învârtea lângă urechea inginerului ca o minge roşie, pufoasă. Titel răsuflă uşurat.
    "S-a tăiat pe ași!”

                                                             3.

                               - Te-am căutat toată ziua, spuse Venera. Unde-ai fost?
    Cora, într-o rochie bleumarine cu guler şi manşete albe şi o centură lată de lac, roşie, trase adânc din ţigară.
    - Am să-ţi spun, Venera, dar promite-mi că nu pui întrebări. Caut cu Toni o locuinţă. Ne mutăm.
    Venera încruntă sprâncenele.
    - De ce nu am voie să pun întrebări?
    - Pentru că nu am chef să răspund. Am să-ţi povestesc totul altă dată.
    - Perfect. Asta înseamnă că te-ai hotărât, în sfârşit, să te desparţi de Dan, nu-i aşa?
    - Bineînţeles.
    - Şi pe mine de ce nu m-ai anunţat? Ai impresia că aş fi rămas aici, singură?
    Cora zâmbi.
    - Căutăm un apartament de trei camere. Te superi degeaba.
    - Nu mă supăr. În sfârşit... Pentru că te-ai decis să divorţezi, presupun că vestea n-o să te dea gata. Îmi făceam scrupule...
    - Despre ce-i vorba?
    Venera o examină atent.
    - Dan e foarte bolnav.
    - E foarte bolnav de ani de zile. Nu-i o noutate.
    Cealaltă făcu o pauză. Cuvintele căzură ca un trăsnet.
    - Peste două săptămâni, cel mai târziu, moare. Uremie...
    Cora se dădu înapoi. Suflă sugrumată:
    - Nu-i adevărat!
    - Perfect adevărat. I-am auzit aseară discutând în odaia lui Jack. Aveau şi un certificat. Medicul e un amic de-al lui Jack, din câte am înţeles.
    Cora îşi prinse braţele. Parcă i se făcuse dintr-o dată frig.
    - Dan ştie?
    - N-am idee. În orice caz, nu era de faţă.
    Se uită la Cora. Se chircise toată. Părul îi ascundea obrazul. Peste ochii Venerei trecu o undă de dispreţ. Se interesă glacial:
    - Te afectează?
    Cora o privi înspăimântată.
    Trecu ca o nălucă prin faţa geologului, urcă scările alergând şi dădu buzna în camera lui Contaş. Şerbănescu privi lung în urma Corei, făcu câţiva paşi nehotărâţi, apoi deschise televizorul.
    Arhitectul o măsură mirat. Îşi întrerupse toaleta unghiilor şi se ridică.
    - Ce-i cu tine?
    Cora gâfâia:
    - Dan are uremie... Moare... E chestiune de zile.
    - Nu înţeleg nimic. Calmează-te şi ia-le pe rând.
    - Ah, tată!
    Arhitectul tresări. Îi spunea rar tată, în clipe de mare emoţie. Se simţi dintr-o dată înduioşat şi îi mângâie părul.
    - Hai, fetiţa mea, ia-ţi puţin răgaz şi să discutăm liniştiţi. Ce s-a întâmplat?
    - Venera i-a auzit pe ceilalţi - arătă instinctiv cu bărbia spre podea, adică cei de jos, de la parter - vorbind. Pretinde că Jack le-a arătat un certificat...
    Izbucni în plâns şi îşi ascunse obrazul în palme. Contaş o privea neputincios, cu un sentiment ciudat de eliberare în acelaşi timp. Un sentiment înăbuşit pe care nu încerca să-l analizeze. "Uite cum se rezolvă totul de la sine."
    Nu-l bucura moartea lui Dan, deocamdată înregistra vestea abstract, ca pe o simplă propoziţie, un anunţ plat şi fără rezonanţă, dar iubea soluţiile simple sau care simplifică acel je me suis tire d'affaire sau mai valahul "am ieşit basma curată", fără eforturi, cu eleganţă şi dunga pantalonilor intactă. Nodul gordian reprezentase totdeauna pentru Toni mai mult decât un simbol. Un deziderat şi o filozofie. Iar acum, din fericire, spada n-o mânuia nici măcar el sau Cora. Altcineva, destinul ori viaţa, ori întâmplarea, în fine, tot acolo ajungi, o făcea pentru ei.
    - Să nu o luăm în tragic, Cora, şi mai ales să nu ne pierdem capul. Ştii că Jack exagerează, iar medicii nu sunt nici ei vrăjitori. Le plac pronosticurile spectaculoase. Peste două săptămâni sau peste trei ceasuri jumătate...
    Cora îşi ridică faţa udă de lacrimi.
    - Eşti penibil, Toni. Glasul îi gâlgâia de enervare. Ştii foarte bine că niciun medic nu-i atât de tâmpit încât să dea sentinţe când nu-i absolut sigur. Dimpotrivă, ca să nu se angajeze preferă echivocul. De o săptămână, Dan îşi tot face analize. Cu rezultatele lor în mână s-a pronunţat.
    - Aşa pretinde Jack.
    - N-auzi că are şi un certificat? De unde crezi că l-a scos?
    Fără să-şi dea seama începuse să ţipe. Părul i se lipea de obrazul ud şi congestionat. Contaş îşi aprinse o ţigară. Cora bolborosea printre sughiţuri:
    - N-am să mi-o iert niciodată! I-am otrăvit ultimele zile, ultimele ceasuri...
    Contaş o contempla mut. Pentru prima oară o vedea atât de răvăşită, lipsită de orice control. Încerca un sentiment care depăşea surpriza. Crezuse că fiică-sa îi seamănă, că la fel ca şi lui îi repugnă reacţiile zgomotoase, atât de aproape de vulgar, că ştie să se stăpânească. Un surâs tremurat, ochi umezi, o mângâiere stângace erau maximum pe care-l dăruia în clipe de emoţie intensă. Aşa le învăţase şi pe Cora şi pe Venera. Sentimentele autentice şi mai cu seamă resentimentele n-au nevoie de larmă.
    Scandaluri, urlete, gesturi patetice, figuri descompuse ţineau de teatrul prost. Tocmai din pricina tapajului nu înghiţise niciodată spectacolele de la Comedia Franceză, dar... îşi întrerupse divagaţiile.
    - Încearcă să-i explici, Cora. Repet, nu cred în sentinţe categorice, mai ales în medicină. Rigla de calcul n-are ce căuta într-un spital. Dar oricum, e bine să te eliberezi.
    Cora îşi ridică faţa. Avu un râs urât.
    - Ce egoist magnific eşti tu, Toni! Ca să mă eliberez... Adică pentru mine.
    Surâsul arhitectului îngheţă.
    - Draga mea, dacă-ţi face bine să mă flagelezi, îţi stau la dispoziţie. Nu m-ai lăsat să isprăvesc. Pentru tine, ca să te eliberezi - în fond, nimeni nu-mi poate reproşa că mă gândesc în primul rând la fiica mea - şi pentru el, ca să-i dai o reparaţie. Deşi... Du-te, fetiţo! Nu, nu sunt supărat... Du-te!
    Rămase pe gânduri, privind uşa care se închidea încet.
    "Ceea ce fi se întâmplă oamenilor sunt întâmplări pe măsura lor. Şi-atunci unde e destinul? Sau destinul e cum te naşti... Nu ştiu!"
    Ridică din umeri şi îşi umplu un pahar mare de coniac. Ar fi vrut să se afle la o sută de kilometri depărtare, s-o ştie pe Cora în siguranţă şi să se întreţină agreabil cu Eliza despre noua ei rochie de casă cu volane şi panglici. Undeva, pe o terasă, într-un fotoliu de paie, un domn bătrân mângâiat de ultimele raze ale soarelui. Eliza ţine în poale un motan siamez. Tufişurile de hortensii şi rochia ei au aceeaşi culoare. Iar soarele poposeşte în cocul de aur al Elizei.
    Inginerul tresări. N-o auzise intrând.
    - Ieşi!
    Cora zâmbea tremurat. Încercă să se apropie.
    - Dănuț, dragul meu...
    - Ieşi!!
    - Ascultă-mă... tot ce ţi-am spus... Îmi pare rău!
    Ochii congestionaţi ai inginerului o ţinteau sălbatic. Şopti încă o dată, mocnit:
    - Ieşi!
    - Ascultă-mă doar o clipă, Dănuţ. Nu-i nimic adevărat! Niciun singur cuvânt! Îţi jur! A fost o minciună... Mă scoseseşi din minţi. Am vrut doar să te rănesc.
    Îşi duse mâinile la gât.
    Hohotele de plâns îi zguduiau trupul firav. Pumnul inginerului o izbi în plin obraz.
    - Târfă!
    Revista rămăsese deschisă pe birou. Era o publicaţie străină, de profil tehnic, care-i parvenea săptămânal. Ochii îi erau irezistibil atraşi de numele inventatorului suedez, subliniat cu roşu.
    "Mi-a luat-o înainte", scrâşni Manu.
    Pierduse tot.

                                                          Capitolul 14

                                        Jack pășea  în vârful picioarelor. Titel rânji:
    - Ce-i tăticu'? Sunt bombe în pivniţă?
    - St!
    Notarul făcea semne şi grimase disperate reclamând linişte. Se apropie şi-i suflă în ureche:
    - Dan ne-a convocat la o consfătuire strict confidenţială.
    - Ei, taci!
    - L-am simţit! E pe cale de a lua hotărârea. Coboară peste zece minute.
    Se îndepărtă cu aceiaşi paşi prudenţi. Titel râse încetişor.
    - Îmi sunteţi totuşi cei mai apropiaţi. Rude...
    Manu, pământiu, privea peste capetele lor. Notarul se grăbi să fie de acord şi aprobă zgomotos, ca de obicei:
    - Gândeşti perfect, Dănuţ! O luciditate impresionantă, o limpezime de cristal, o minte eminentă!
    Titel Penciu oftă şi începu să fluiere ostentativ, plimbându-şi ochii în lungul pereţilor murdari. Moraru era singurul care nu-şi zugrăvise odaia, iar muştele şi ţânţarii îi vâna cu un pac. Victima era izbită cu furie.
    - Vreau să mă sfătuiesc cu voi, urmă Manu. Nu vă cred inteligenţi din cale afară, dar acum... Da, mi-e greu să hotărăsc singur... Să gândesc singur.
    Jack, nu prea încântat de aprecierea inginerului, izbuti totuşi să depăşească momentul. Emise pe o voce în care gâlgâia emoţia:
    - Îţi stăm la dispoziţie, Dănuţ. Cu trupul şi sufletul nostru.
    - Isprăveşte, dom'le! se enervă Penciu. Mai bate omul câmpii, dar nici chiar aşa!
    Celălalt se dezumflă brusc. Îl măsură derutat, căutând o replică nimicitoare.
    Manu interveni:
    - E ciudat... Am citit mereu că înainte de moarte nu-ţi mai pasă de nimic. Intervine o linişte, o resemnare nebănuită. De fapt mori, te detaşezi până să...
    - Ei, acum n-o lua nici tu dramatic, spuse moale Titel, tolănit pe canapeaua notarului. Căută o poziţie mai, comodă printre arcurile desfundate. În definitiv, ce-ţi pasă?
    - Îmi pasă.
    Îl priviră surprinşi. Glasul lui Dan semăna cu un muget. Un glas dens în care clocoteau ameninţare, o hotărâre de gheaţă şi încă ceva nedefinit, dar înfricoşător.
    - Îmi pasă al dracului! Nu-mi plac poliţele neachitate. Râse lugubru. Voi fi mult mai liniştit dincolo, ştiindu-mi registrele în regulă.
    Jack se sperie: "Nenorocitul a făcut datorii. Pe ce naiba? Dame? Cărţi?" Îşi drese glasul:
    - Cam la ce... hm, cam la ce sumă se ridică debitul?
    Penciu, exasperat, se pocni peste frunte.
    - Trezeşte-te, dom'le! Ne-ai căpiat cu inepţiile.
    - Boule!
    - Mă ascultaţi? Nu, Jack, n-am creditori... Nu din ăia care crezi tu.
    - Păi vorbeşte româneşte, ţipă furios Moraru. Asta mi-a plăcut mie în viaţă. Vorba limpede, răspicată, desluşită, să înţeleagă tot creştinul! Ai sau n-ai datorii?
    Îi răspunse Titel, cu o voce ostentativ mieroasă:
    - Inteligentule! Nepoţelul se exprimă la figurat. Ai auzit de chestia asta? Dacă nu, ia notiţe, o să-ţi servească la conferinţe.
    Manu încleştă pumnii.
    - Isprăviţi!
    - Lasă-mă să-i explic. Se întoarse spre Moraru: Uite, flăcău, e vorba de cacealmaua Corei. O înghite greu.
    - Şi ce vrea?
    - N-auzi? Să-i plătească.
    Notarul îşi răsuci gâtul, trase de-o cravată invizibilă şi emise de câteva ori:
    - A, da... A, da... hm, interesant! Şi la ce anume te-ai gândit? Inginerul nu răspunse. Ţintea o gravură veche, ştearsă, o cumpănă într-un peisaj părăsit. Parcă-i auzeai scârţâitul... Penciu începu să râdă.
    - Păi d-asta ţinem acum colocviul. Să medităm împreună.
    - Să medităm, sigur că da. O idee admirabilă.
    Inginerul începu să vorbească pe un ton ciudat, urmându-şi cu glas tare gândurile:
    - I-am reconstituit fiecare pas. Ştiu de unde a făcut rost de şarpe, cum l-a strecurat în odaia mea, ştiu a cui era mâna care aluneca pe zid, cum a confecţionat scrisoarea de ameninţare şi aşa mai departe.
    - Ţi-a trimis şi-o scrisoare? întrebă Jack. Fantastic!
    - Japiţa lucrează tare, nene, ce credeai?
    - Scrisoare, telegramă de condoleanţe pe adresa voastră, fireşte, m-a dat la decese în Mica publicitate, amanţii ei îmi telefonau din oraş, îmi anunţau sfârşitul.
    - Inimaginabil! se minună Jack. Am impresia că visez, nu pot să cred!
    - Acum e rândul meu, spuse inginerul gâfâind. Vreau să se chinuiască! Să blesteme ziua când s-a născut. Fiecare clipă să fie o tortură. Aş putea s-o omor, dar asta nu înseamnă nimic. Un spasm şi gata!
    - Dezmoşteneşte-o! suflă repede notarul.
.................................................................................