Un stilet cu șampanie, Rodica Ojog-Braşoveanu

.................................................................................
                                                    2-5

                       Îi plăceau siguranța și liniștea arhitectului. Fuma ţinând ţigara între degetul mijlociu şi inelar şi la oricine în afară de Contaş gestul ar fi părut afectat. Minerva îşi închipuia că-i poate descifra cu uşurinţă personalitatea. Era un bărbat amabil, inteligent şi instruit. Temperamentul şi anumite împrejurări favorabile îi îngăduiseră să ducă singura viaţă care considera că merită trăită. Cora îi semăna în unele privinţe. Aveau aceeaşi pudoare, încercau aceleaşi reticenţe în dezvăluirea fiinţei lor intime. Nu le plăcea să "simtă" în faţa celorlalţi.
    - Aţi insistat asupra atmosferei apăsătoare din casă. Aţi sesizat-o dumneavoastră, o sesizase şi Mihai Şerbănescu, era de aşteptat ca fiica dumneavoastră să se alarmeze. Ajutaţi-mă să înţeleg, de ce n-a reacţionat mai... în sfârşit, să zicem mai viguros.
    Arhitectul păru dintr-o dată obosit. Se uită la Minerva, încercând parcă să-şi dea seama în ce măsură era capabilă să vadă lucrurile aşa cum se prezentau ele în realitate.
    - Ca să înţelegeţi, ar trebui s-o cunoaşteţi întâi pe Cora. N-a avut în viaţa ei reacţii viguroase. N-a cerut niciodată de două ori acelaşi lucru, insistenţele îi sunt odioase, poate renunţa la orice cu multă uşurinţă, nu ştie - ceea ce într-o căsnicie e de neiertat, rămâi obligatoriu în stare de inferioritate - să facă scandal. Am încercat totuşi s-o galvanizez. Se întorsese din oraş şi ne-am întâlnit în hol...

                                                         2.

                             - Ce repede se întunecă...
     Cora, înfrigurată, îşi freca braţele subţiri. Arhitectul o măsură din cap până-n picioare. Avea nişte foi cenuşii şi o jachetă neagră angorată, ghete de lac, ciorapi fumurii. Pe un fotoliu azvârlise căciuliţa de blană şi mantoul.
    - Ai fost în oraş?
    - Da. Simţeam nevoia să iau aer.
    Îi surâse trecându-şi degetele prin buclele sidefii. Împlinise treizeci şi şase de ani, dar nimeni, oricât de neîngăduitor, nu i-ar fi dat mai mult de douăzeci şi cinci. Trupul zvelt îşi păstrase linia băieţească, ridurile, imperceptibila oboseală a obrajilor îi ocoliseră chipul străveziu. Mai ales ochii rămăseseră neaşteptat de tineri.
    "Ce ciudat!" reflectă Contaş. "Acum un sfert de veac, nu vorbesc mai înainte, ar fi trecut neobservată. O siluetă şubredă, tuberculoasă, prea slabă, cu o faţă drăguţă. Plăceau corpurile amforate, a la Mae West - Garbo fascina prin excepţie - cu sâni şi şolduri agresive, frumuseţile carnale. Ar fi fost o oarecare, fără sex-appeal, sex-appeal-ul acelor ani, cu un destin searbăd. Căci, fără îndoială, fizicul, nu neapărat frumuseţea geometrică, desăvârşită, dar acel nu ştiu ce care înseamnă ceva în ochii contemporanilor determină punctele cardinale în viaţa unei femei."
    De fapt - gândul ţâşnise brusc cu surpriza caracteristică pe care oamenii o trăiesc când încearcă revelaţia unor fenomene simple, la îndemână - de fapt, ce fel de viaţă ducea Cora?
    Nu se întrebase niciodată, înregistrase doar aspectele superficiale, "e elegantă, trăieşte confortabil, pare mulţumită, nu face pereche cu Dan, păcat, în schimb se înţeleg, etc." Se simţi dintr-o dată curios, o curiozitate domoală, pe care nu şi-o va satisface niciodată. Încerca o jenă organică, un soi de pudoare pentru mărturisirile prea intime, pentru investigaţiile amănunţite în sufletul cuiva. Îşi întorcea discret ochii de la o inimă nudă din decenţă, poate dintr-o temere. Căutase mereu în viaţă - iniţial din instinct, apoi cu filozofia vârstei - agreabilul, clişeele rafinate, desfătarea. Poleise chiar cu bună ştiinţă ceea ce i se păruse dur, inestetic, barbar, sau închisese ochii şi încercase să uite. Izbutise.
    - Cum te simţi?
    Întrebarea i se păru uscată, lipsită de conţinut. Cora ridică din umeri plictisită.
    - Bine... Cum să mă simt? Mă îngrijorează Dan. Şi atmosfera e oribilă... Mă apasă.
    - A fost la medic?
    - Da.
    - Şi?
    - Deocamdată nimic. Trebuie să-şi facă o grămadă de analize.
    - Mda...
    Contaş trase din ţigară. Privi pe fereastră. Se simţea gerul de afară, luminile păreau îngheţate.
    - Unde-s ceilalţi?
    - Habar n-am. Nu-mi lipsesc.
    Arhitectul îi azvârli o privire iute.
    - Pe Venera ai văzut-o?
    Cora clătină capul.
    - Nu. Nici nu ştiu dacă-i acasă. E foarte ciudată de la o vreme.
    - A fost totdeauna ciudată.
    - Fireşte. Acum însă mi se pare mai ermetică decât oricând. Închistată, mecanică, seacă. Uneori mă înspăimântă. Am ajuns să-mi amintesc de vechea ei morocănoşenie ca de-o primăvară zburdalnică.
    - Există crize...
    - Poate, admise moale Cora.
    Contaş bătea darabana pe genunchi. Întrebă după un timp:
    - Te-ai mai gândit la povestea aceea? Completă greu: Cu şarpele.
    - Nu.
    O măsură curios. Cora zâmbi uscat.
    - Nu, pentru că-ţi semăn. Şi pentru că-ţi semăn, detest inutilul. Orice insistenţe pe lângă Dan sunt zadarnice, nu-l pot scoate din Bucureşti. Nici aptitudini de investigator nu am. Şi-atunci ce să fac? La ce să mă gândesc?
    Arhitectul nu răspunse. Se simţi dintr-o dată străin în holul acela enorm, plin de umbre, cu un brad minunat de care nu se bucura nimeni. Mai străin decât într-o cameră de hotel. Sentimentul îl tulbură.
    O lumină întâmplătoare căzută pe pom aprindea un ochi de argint.
    Dan lăsă cartea să-i alunece din mână. Casa i se păru ciudat de liniştită. Nu se auzeau uşile trântite de Georgeta, fluieratul enervant al lui Titel - câte o melodie de jazz repetată până la demenţă - intervenţiile vijelioase ale pianului. Lipseau glasul de trâmbiţă al lui Jack, zgomotele din odaia Corei: cutia cu cremă, flaconul de ojă, vaporizatorul, pieptenele, pila şi forfecuţa luate pe rând şi puse la loc pe placa de sticlă.
    Şi totuşi, alte zgomote, mai ciudate, foşnete uşoare, paşi insesizabili, un scârţâit slab îi parveneau vag. Avu sentimentul că-i înconjurat de umbre, cineva, de fapt mai mulţi, se mişcau aici, alături, pe coridor, păşeau în vârful picioarelor, îl pândeau.
    Se simţi din nou cuprins de furie şi se ridică din pat. Se îndreptă împleticit spre comutator şi aprinse toate luminile. Cu aceleaşi gesturi precipitate îşi turnă dintr-o sticluţă cafenie câteva picături, înghiţi repede cu sete disperată.
    Istovit, se lăsă în fotoliu. O sudoare rece îi năclăia părul de pe frunte.
    Gândul se zvârcoli sălbatic: "Astă-seară va încerca din nou".
    Dan se târî până în capul scării. De aici vedea partea cea mai mare din hol, uşa de la bucătărie. Stinse lumina de pe coridor şi se ghemui lângă balustrada de lemn. Începu să aştepte.

                                                               3.

                                         „O senzație  curioasă", gândi Manu, "să-i priveşti pe oameni când nu se ştiu observaţi. Parcă aş viziona un film."
    Se simţea departe, pe altă lume, urmărind pe un ecran uriaş ce lăsase aici, ce părăsise. Strânse în palma asudată coloneta de lemn a balustradei.
    În hol ardea o lumină mică. Cei din casă traversau spre bucătărie ori baie, pregătindu-se de culcare. Georgeta, cu părul pus pe papiote, intră în odaia ei. Ţinea în mână o farfurie acoperită cu un şervet. Câteva plăcinte, o felie de cozonac. Noaptea i se făcea foame şi atunci întindea doar mâna. Nu mai trebuia să se ducă până în cămară.
    Dan o auzi surprins trăgând zăvorul. Nu ştiuse că doarme încuiată.
    Mihai Şerbănescu ieşi din baie. Păru să şovăie şi trecu în bucătărie. "Îşi face o cafea", reflectă inginerul. "Vrea să lucreze." Urmări un timp zvonul de glasuri - geologul discuta cu Elena - dar nu desluşi nimic limpede. Apoi apăru pianista trăgând toate covoarele după ea. Păşea rar, în escarpenii înalţi, încercând să nu verse ceaiul de muşeţel. Făcea gargară în fiecare seară, menajând o laringită veche. Abia se întorsese din oraş şi îşi azvârlise hainele de pe ea, rămânând într-un furou roşu. Toca de blană uitase să şi-o scoată. Asociaţia combinezon-pălărie nu-l făcu să zâmbească.
    "E nebună! Totdeauna a fost nebună. Când eram copii dresa gândaci. După ce se plictisea îi usca şi-i pisa. Lua câte o linguriţă seara ca să-i crească genele. Auzise ea de la o bătrână..."
    Jack ieşi din odaie. Purta cămaşă lungă de noapte şi pe umeri un şal vechi, rămas de la nevastă-sa. Dan îi vedea tampoanele de vată din urechi, degetele de la picioare prin papucii căscaţi. Adulmecă câteva clipe, apoi o luă spre bucătărie.
    Manu surâse chinuit. Ştia ce vrea Jack. Aştepta ca Şerbănescu ori Georgeta, singurii care nu-l repezeau - Cora nu mânca seara, iar Contaş cina în oraş - să se aşeze la masă şi pica pe capul lor. Pândea o tartină, o aripă de pui, un ou. Nu se sfia să se servească singur a doua oară, tăia dezinvolt încă o felie de brânză, mai lua unt, ciugulea din farfuria celuilalt. Tot de la geolog împrumuta ziarele şi revistele după ce acesta le citea.
    Din sufragerie, apăru Cora împreună cu Toni. Aveau expresii mohorâte, parcă îngrijorate. Urcau încet treptele.
    Manu se furişă în odaia lui.
    Se trezi cu o minte extrem de limpede. Şi la fel de limpede îi era că îl trezise un zgomot. Cineva se afla în cameră. Nu-l vedea din cauza întunericului, dar îi auzea răsuflarea. Apăsă reflex pe comutator. Veioza nu funcţiona. Răsuflarea străină devenise gâfâit. O simţea din ce în ce mai aproape. Apoi, gâtuit de spaimă, văzu o mână uriaşă, neagră, lăţită pe perete. Gheare lungi care aveau să i se înfigă în grumaz.
    Inima strivită, nod dureros, bătea ca un ciocan. Urlă, un ţipăt disperat de fiară, şi mâna pieri.
    Năvăliseră din nou în odaia lui Dan, buimaci, cu expresii răvăşite. Şerbănescu se uită la Cora şi se simţi stors de milă. Sta împierită, mai palidă ca de obicei, lângă inginer, părea gata să se prăbuşească.
    Manu tremura cu ochii închişi, i se auzea clănţănitul dinţilor. Arhitectul mormăi urmărindu-l cu privirea subţiată:
    - Mda... mda...
    - Ce, da? întrebă mecanic Elena.
    - Nu s-a întâmplat nimic. Absolut nimic!
    Jack se interesă suspicios:
    - Atunci de ce ai ţipat?
    - Am visat probabil. Sau mi s-a părut că pe perete alunecă o mână. O umbră... Da, cred că am visat.
    Elena, căscată, se interesă încet:
    - Nu mai înţeleg nimic. Ce a fost? Mână sau umbră?
    - Tu caţi la ce bezmeticeşte aista? Georgeta se uită sceptică la inginer: Du-te, bre, la popă să-ţi citească! Scoli oamenii în puterea nopţii.
    Contaş îi azvârli o privire uscată. Jack interveni practic:
    - Să scotocim, domnule, prin casă! S-o fi ascunzând pe undeva. Dacă nu cumva o fi şi dispărut.
    - Cine? se interesă Şerbănescu.
    Notarul se uită la Cora.
    - Cum cine? Aia cu mâna...
    - Mă duc să mă culc, bombăni Georgeta. Poate ne-o ierta idiotul cela de sus şi n-o mai zbiera până mâine.
    Era decepţionată şi vag iritată, convinsă că inginerului i se năzărise. Cu şarpele fusese altceva. Îl văzuseră toţi acolo, în aşternutul lui Dan, dar acum îi căşunase din senin.
    - Oricum, conchise cu glas tare, am să chem părintele să facă o sfeştanie.
    Cora rămase cu Dan. Contaş, la un semn al geologului, coborâse în hol. Se retrăseseră într-un colţ şi discutau în şoaptă. Moraru se ţinea scai de ei.
    - Ştiţi care e părerea mea?
    Arhitectul îl privi sâcâit. Era frig, tremura în pijamaua de mătase subţire. Notarul nu se sesiză.
    - Am reflectat, sunt convins că am dreptate... Făcu o pauză şi explodă: Dan vrea să se sinucidă.
    - Hai să fim în sfârşit serioşi! se enervă geologul.
    - Daţi-mi voie, daţi-mi voie! Am un coleg la serviciu, Băicoianu. Noi îi zicem Băicoianu-Ghină. Individul e obsedat. De ani de zile încearcă să se sinucidă şi nu izbuteşte. Are la activ vreo patru-cinci rateuri: otravă, ştreang, azvârlit de la etaj, vene tăiate, a înghiţit cuie, mă rog, ce-a putut şi el. Stă ce stă în spital şi pe urmă se întoarce. Băieţii îl întreabă: Iar ai avut ghinion?
    - Jack...
    - Ai răbdare, domnule, ce naiba! Lasă-mă să-mi expun teza. Dan, din motive care-mi scapă, vrea să se omoare. În ultima clipă însă se sperie şi abandonează cursa, înspăimântat de propria lui acţiune. Asta explică tot.
    Îi privi triumfător. Un strănut puternic îi aminti că e desculţ.
    - Mă duc să iau un bulin. Te pomeneşti că am răcit.
    - În sfârşit, oftă arhitectul. Ce cretin!
    Şerbănescu îşi aprinse nervos ţigara stinsă.
    - Asta am vrut să vă spun. Am asistat neputincioşi la o a doua tentativă de crimă. Două atentate în trei zile.
    - Un tip grăbit, scrâşni Contaş.
    - Grăbit şi care nu are intenţia să se lase păgubaş.
    - Sunt de acord cu dumneata. Ce propui?
    - N-am nicio propunere concretă, dar nici în expectativă nu putem rămâne. Trebuie făcut ceva.
    - Ce? Hai să zicem că anunţăm miliţia. Ca să le povestim ce? Chestia cu şarpele e isterică, absurdă, ceva a la Kipling, iar umbra proiectată pe zid ţine de neurastenie. Eu cred că cineva încearcă în mod diabolic să-l lichideze pe Dan, dumneata crezi, Cora crede. Ăia însă or să ne trimită la plimbare.
    - Constituie totuşi trei mărturii serioase. Nu le pot ignora.
    - Admit ipoteza dumitale, deşi mă îndoiesc că ar trata declaraţiile noastre altfel decât ca simple aiureli. Merg mai departe şi accept - destul de greu - că ne-ar "aloca" pe cineva care să-l păzească pe Dan, făcând în acelaşi timp şi investigaţii. Evident, pe perioada respectivă asasinul va sta cuminte. Iar ăla cât o să facă pe bona lui Dan? O săptămână, două, hai o lună! Şi după aia?
    Şerbănescu stinse nervos ţigara.
    - Aveţi altă idee?
    - Nu.
    - În orice caz, conchise geologul, Manu nu mai poate dormi singur. Fireşte, nu-i o soluţie, dar până una alta nu văd nimic mai bun. Cineva trebuie să-i păzească.
    - Cine? surâse amar Contaş. Cora? Cu o singură mână, un copil de paisprezece ani o face inofensivă.
    Geologul şovăi.
    - Sunt dispus să încerc eu. Măcar câteva zile. Pe urmă vom vedea.
    Arhitectul, impresionat, îi puse mâna pe braţ.
    "Bietul băiat o iubeşte. De dragul ei are grijă de Dan, deşi un altul ar fi fericit să scape de soţul indezirabil."
    Urcă treptele gânditor. "Da... Mi-ar fi plăcut un astfel de bărbat pentru Cora..."
    Simţi piciorul împiedicându-se în ceva moale. Se aplecă şi ridică un obiect ciudat.
    O mănuşă mare de cauciuc cu degetele subţiate la capăt. Şi-o imagină proiectată în întuneric, pe zid.
    O ascunse în buzunar şi continuă să urce scara.

                                                             4.


                                   Arhitectul deschise un scrin galben şi scoase mănuşa.
    - Asta-i!
    Minerva o cercetă câteva clipe şi o puse pe masă.
    - A mai văzut-o cineva?
    - Nu.
    - Mă mir, clanului Manu nu-i scapă nimic...
    Contaş se foi neliniştit în fotoliu.
    - Ca să fiu sincer, începusem să intru în panică. Jack, Titel, chiar Georgeta şi Elena aveau mereu să-şi spună câte ceva în şoaptă, se întâlneau în odaia unuia sau a altuia...

                                                     Capitolul 5
                                                            1.

                                     A doua zi era duminică. Georgeta plecase la biserică, iar Contaş, plictisit şi prost dispus, hotărâse să petreacă toată ziua la prietena lui, văduva colonelului. Şerbănescu îl însoţise până la Universitate, unde avea o întâlnire cu nişte amici din provincie.
    Elena zăcea în odaie cu storurile trase şi o compresă udă pe frunte, chinuită de una din veşnicele ei migrene. Rămăseseră acasă, în afara pianistei, doar Jack, Dan şi Titel, sosit în lipsa Georgetei.
    Inginerul coborâse în hol şi stătea într-un fotoliu, cu genunchii acoperiţi de un pled. Notarul îi făcea conversaţie, în timp ce Titel căsca cu mâinile în buzunare şi picioarele repezite ca de obicei spre mijlocul încăperii.
    - Dar Cora unde e? se interesă tânărul.
    Inginerul simţi privirea iute azvârlită de Moraru. Nu-i dădu atenţie.
    - La croitoreasă.
    - La croitoreasă? se minună Moraru. Duminica?!
    - Individa lucrează într-o cooperativă. Nu-i liberă decât azi.
    Avea chipul tras, cearcăne negre caracteristice îi săpau obrazul.
    - Aha! exclamă cu tâlc tânărul.
    Un zâmbet lat îi strâmba faţa. Jack, peste capul lui Manu, duse degetul la buze, dar, surprins la mijlocul mişcării, păru să se fâstâcească şi începu să tuşească jenat.
    Dan, vag aţâţat, se foi în fotoliu.
    - Nu începeţi şi voi cu prostiile.
    Notarul fu de acord.
    - Bineînţeles, bineînţeles...
    Tăcu brusc. Penciu se amuza. Îşi săltă trupul firav şi bătu uşor umărul inginerului.
    - Îmi placi, coane! Eşti înţelept!
    - Ascultă, Titel, am avut o noapte grea. Găsesc insinuările voastre ieftine şi de prost gust. N-aţi ales bine nici momentul.
    Moraru se umflă.
    - Insinuări! Un cuvânt grav. Nu mă aşteptam din partea ta, în fond suntem mânaţi de cele mai nobile intenţii.
    Se întrerupse iar. Titel rânji.
    - Acum, dacă tot ai demarat, bagă viteză!
    Manu îşi duse degetele la frunte şi oftă.
    - Ce vreţi de la mine? Spuneţi ce aveţi de spus şi lăsaţi-mă dracului în pace!
    - Iată o atitudine bărbătească, aprecie notarul, trăgându-şi reverele hainei... Vorbesc eu sau vorbeşti tu, Titel?
    - Eşti invitatul meu, tăticu'! Dă-i drumul. Eu mă înscriu la discuţii.
    Jack îşi compuse o expresie adecvată - devotament, altruism, spirit de familie, toate cu o tuşă de confidenţial - şi se apropie de inginer.
    - Dragă Dănuţ, tu ştii cât ţinem noi la tine. Dacă te gândeşti, familia rămâne cea mai sigură citadelă a individului. Cum spunea şi Sofocle... ăăă... Spunea el ceva, ăăă... eu, Georgeta, Elena, băiatul ăsta...
    Manu vru să-l întrerupă, dar renunţă. Ştia dinainte ce avea să urmeze, tot felul de murdării pe seama Corei. Din prima clipă n-o putuseră suferi. Altă plămadă, altă rasă.
    Antipatia şi pisma instinctivă a rinocerului faţă de gazelă, invidia unor babe ca Georgeta şi Elena faţă de graţia unei femei tinere, panica lui Jack faţă de "risipa" din casă. Îl dureau şi cheltuielile celor din jur.
    - De aceea, urmă Jack, ne-am gândit că-i de datoria noastră, sfânta noastră datorie, să-ţi deschidem ochii. Tună patetic: Te închini la o icoană întinată, Dănuţ!
    Titel se strâmbă.
    - O ia razna rău! Până nu presară floricele, flăcăul n-are sănătate.
    - Cora nu e cea pe care ţi-o închipui, nu e aşa cum ai fi avut dreptul să fie.
    Glasul îi tremura, te aşteptai în orice clipă să izbucnească în plâns.
    Manu îl măsură ironic.
    - Concret, Jack. Fapte concrete!
    - Cora te înşală. Numai Dumnezeu ştie ce greu îmi vine să-ţi spun astfel de lucruri, dar acesta-i adevărul. Şi dacă ar fi fost o aventură trecătoare, mai închideam ochii, ştim ce înseamnă o femeie tânără, frumoasă, solicitată... Cine nu greşeşte măcar o dată? Dar e o legătură care durează de trei ani. Pe lângă aceasta, fireşte, celelalte idile pasagere nu mai contează.
    Dan începu să râdă.
    - Aţi înnebunit! Vedeţi-vă de treabă şi promit că-mi ţin gura. Nu-i spun nimic Corei.
    Notarul îl privi uluit şi se întoarse spre Titel. Tânărul ridică din umeri, aprinzând altă ţigară.
    - Ai dat cu flit, şi omul nu strănută. Tipu-i tare sau nu-i pasă. Hai să ne vedem de treabă!
    - Eşti beat? Ce flit?! Se întoarse spre inginer. Uite, Dănuţ, noi ştim mai multe decât îţi închipui tu. Am vrut să te scutim de unele amănunte degradante, dar mă văd silit să recurgem la ele. Titel, nu-i aşa, e tânăr, fără obligaţii, umblă prin diverse cercuri, circulă prin baruri şi restaurante. Nu o dată a văzut-o pe Cora în companii... companii virile. Spune-i tu, Titel, de cascadorul ăla, cum îl cheamă...
    - Mândroiu, suflă Penciu.
    - ...sau rugbistul...
    Tânărul completă din nou imperturbabil:
    - Done.
    - Done, exact, ai o memorie remarcabilă. Înţelegi, Dănuţ, nişte puşti absolut compromiţători, care se mai şi laudă. Cora nu-i oricine.
    Manu bătea uşor cu degetele într-un glob. Câteva fire de beteală se desprinseră din pom şi căzură pe covor. Păreau şuviţe tăiate din părul Corei.
    - Aţi isprăvit?
    - Imediat, dragul meu. Eşti desigur depăşit de evenimente, dar mai târziu ai să ne fii recunoscător. Cât despre legătura aceea care durează, te poţi convinge şi singur. Titel a avut curiozitatea să o urmărească...
    - Aş, se hlizi Penciu, din devotament.
    Celălalt nu sesiză ironia şi se grăbi să aprobe.
    - Foarte frumos, aşa e şi normal. A urmărit-o deci până la locuinţa individului, un avocăţel oarecare, Dinu...
    - Dinu Dragomir, enunţă Titel cu glas placid, automatizat, de telefonistă sau serviciu de informaţii, avocat colectivul doi, înalt, şaten, ochi verzi, 72 de kilograme, semne particulare n-are, o mătuşă paralitică totuşi, strada Izvoranu 27, sector 5, etaj II, apartament 8, se intră prin gang, la stânga cofetărie, la dreapta teren viran.
    Manu privea fix statueta de alabastru. O femeie goală, cocoţată pe un trepied într-o atitudine de model.
    - Sper că de astă dată aţi terminat totuşi!
    - Nu, încă nu. O clipă, Dănuţ. Mai am un singur lucru să-ţi spun. Am reflectat asupra incidentului de azi-noapte şi, bineînţeles, la cel de alaltăieri. M-am sfătuit şi cu Titel, i-am auzit vorbind pe Toni şi pe Şerbănescu. M-am convins acum şi eu. S-a atentat la viaţa ta, Dănuţ!
    - Hm, ţi-a trebuit destul ca să bagi de seamă, remarcă tânărul.
    - Într-adevăr! Ţi-e greu să descifrezi abjectul, odiosul, când tu însuţi nu eşti în stare să striveşti o muscă, înţelegi...
    - Mai repede, flăcău! i-o tăie Titel. Acuşi sună de recreaţie.
    Moraru suflă în obrazul inginerului:
    - E o chestiune foarte delicată. Noi, vreau să spun familia, am ajuns la o concluzie. Şopti enigmatic: Cel care încearcă să te omoare nu locuieşte la parter...
    - Ce vrei să spui?
    - Reflectează, Dănuţ! Reflectează! La parter stăm Georgeta, Titel, Elena, eu... Şi Şerbănescu, evident.
    În ochii inginerului se aprinse o văpaie. Reuşi greu să se stăpânească şi respiră adânc.
    - Uite ce e, Jack! În vocea sacadată se simţea furia care începuse să mocnească. V-am ascultat mârşăviile. Firesc ar fi să vă dau pe amândoi afară din casă. N-aveţi niciun drept aici, nici măcar chirie nu plătiţi. Dacă mai aud o singură vorbă despre Cora, vă dau cuvântul meu că vă scot în stradă!
    Degetele îi tremurau de indignare. Notarul îl privea holbat, neştiind ce să creadă.
    Titel se ridică alene şi-l trase de mânecă.
    - Hai, jupâne! Ţi-am spus de la început, pe tăticu' îl doare capul şi tu-i faci frecţie la picioare.

                                                                 2.

                                        După discuția cu arhitectul Contaș, Minerva reluă lectura jurnalului.
    Indiscutabil, Cora n-ar fi în stare să-l omoare pe Dan. O văd într-o bună zi luându-şi poşeta şi dispărând fără o vorbă, dar nu va ucide. E mult prea uscată, nu poate urî, nu poate iubi din adâncul sufletului. Cora pluteşte, alunecă pe lângă oameni. Nu are dorinţe, nu are vise, nu are patimi. Whisky-ul e altceva. Îi încălzeşte sângele îngheţat, dă relief unei existenţe serbede. Pentru puţine ceasuri... Cora... O floare artificială, superbă, înfiptă într-o glastră fără apă. Nu moare şi nu trăieşte niciodată. M-am întrebat mereu cu cine seamănă, am încercat să-i desluşesc misterul.
    Există un mister al Corei, misterul din mintea şi inima ei. Probabil nu-l voi ghici până la sfârşitul zilelor.
    Pe Alina, maică-sa, am cunoscut-o bine. Când s-a măritat, Toni mă înfiase de opt ani. Era o blondă încântătoare, îmbrăcată mereu în rochii largi. Avea mai cu seamă o pieliţă a obrazului neasemuită, pe care n-am mai întâlnit-o la nicio femeie.
    Nici chiar la Cora, deşi are un ten divin.
    Graţia ei îmi amintea de a Odilei, din "Climate". Graţia şi predilecţia pentru alb şi pentru flori. Dar tot ce la Odile era graţie imponderabilă şi fascinantă, firesc şi spontaneitate, la Alina a fost farmec construit. Când am băgat de seamă, m-am simţit îngrozitor de dezamăgită. Până atunci o adorasem.
    Ţin minte incidentul cu luciditatea crudă a copilului căruia i s-a sfâşiat cea mai frumoasă păpuşă. Mă aflam în salon, ghemuită sub o canapea, şi îmi sugeam degetele murdare de cerneală. Alina aştepta invitaţi. Afară era cald, sfârşit de aprilie, şi îmbrăcase o rochie diafană de organdi alb, cu panglici şi trandafiri din atlas bleu. Ţinea în mână o batistă. La un moment dat, Tic, foxterierul, i-a smuls-o şi s-a ascuns sub scrin. Alina s-a lăsat în genunchi încercând să-l prindă.
    În clipa aceea şi-a surprins imaginea în oglindă. Un tablou fermecător. Rochia se deschisese în jurul ei ca un evantai vaporos, buclele blonde îi alunecau moale pe obraz. Căţelul negru, numai zulufi, i se zbătea în mâini. Pe parchet se afla un cobalt înalt cu bujori roşii. Scena era aproape ireală, de o prospeţime încântătoare, veselie jucăuşă şi rafinată, numai lumină şi zâmbet, te puteai crede în faţa unui Watteau sau Fragonard.
    Pe urmă n-am mai înţeles nimic. Treceau minute întregi şi Alina nu se mişca.
    Aştepta împietrită, surâzând adorabil în genunchi, cu Tic în braţe. Auzeam musafirii care sosiseră, două cucoane şi câţiva domni.
    Când s-a deschis uşa, continua încă tabloul. S-a lăsat privită bine, apoi s-a ridicat uşoară. Bărbaţii amuţiseră în extaz.
    Nu, Cora nu-i seamănă. Revăd fetiţa de patru-cinci ani, ciudat de blondă, în rochiţe de catifea bleumarin, apoi la şcoală o adolescentă nefiresc de subţire, puţin neîndemânatică, stângace, dar nu mai aparent, căci Cora a avut totdeauna siguranţa suverană a lui Toni. Siguranţa pe care ţi-o dau indiferenţa, lipsa de pasiune, lipsa de miză. Purta părul tuns foarte scurt şi cu chipul său nervos, aproape de faun, părea un băiat. Un băiat straniu, puţin vicios.
    Încă de pe atunci făcea o impresie extraordinară celor din jur. M-a surprins totdeauna tendinţa instinctivă a oamenilor de a se da la o parte din drumul Corei, privirile vag îngrijorate cu care o urmăresc. Când îi vorbesc, reflex coboară glasul.
    Şi tot din adolescenţă, a exercitat o influenţă neobişnuită asupra cunoştinţelor ei. În liceu, şi mai târziu la facultate, aduna fără afort o oaste de adoratoare. Îi imitau pieptănătura, machiajul, îi copiau hainele, gesturile, râsul lipsit de vioiciune. Râs a la Cora... Cunosc colege de-ale ei care nu s-au vindecat până astăzi.
    Cultivă acelaşi gen, indiferenţă totală, enigmă discretă, indolenţă, generozitate princiară. Copiile sunt jalnice, dar nu-şi dau seama sau se consolează. Nu fiecare putem agăţa un Renoir în dormitorul nostru.
    Adevărul e că atmosfera Corei mă cucerise şi pe mine. M-am închipuit însă o singură clipă cu pletele ei fantomatice, în rochiile acelea care pe oricare alta par absurde şi fantastice. Eu, cu chipul meu fad, fără personalitate, cu trupul meu lipsit de graţie...
    Târziu, am înţeles în ce constă esenţa acestei vrăji. Cora a avut de copil ceva pe care în general femeile nu-l dobândesc decât spre treizeci de ani, cele mai multe niciodată, iar unele mor fără să intuiască măcar noţiunea. Cora are stil, această calitate extraordinară de a da conţinut şi culoare aparte fiecărui gest, zâmbet, mişcare. Toate sunt puternic îmbibate de personalitatea ei, nu-i pot aparţine decât ei.
    Îi vei recunoaşte totdeauna surâsul, având de ales între alte o sută de surâsuri frumoase. Căci tot ce face e cu desăvârşire estetic, ieşit din comun, de un farmec morbid, dar de netăgăduit. Cred - deşi azi sunt departe de admiraţia, de cultul pe care-l aveam pentru ea acum zece sau cincisprezece ani - că este unică. O Coră se naşte o dată la câteva generaţii.
    De ce s-a măritat cu Dan? O întrebare care mă obsedează de paisprezece ani.
    A doua e de dată mai recentă: ar fi în stare să-l omoare?

                                                              3.

                                     Minerva auzi un ciocănit discret.
    - Am nevoie de puţină aţă albă.
    Cora, într-o rochie sobră de stofă moale, zâmbea sfios. Nu era fardată, părul şi-l prinsese în câteva ace. Avea aerul nefericit al celui care nu ştie încotro s-o ia. Scotoci în dulap, şi încercă să iasă fără să facă zgomot. Minerva, reprimându-şi o scurtă ezitare, o opri.
    - Luaţi loc, vreau să vă întreb ceva. Ştiaţi cu ce se ocupă soţul dumneavoastră?
    Cora începu să râdă. Un râs liniştit, cu ochi umezi.
    - Dar bineînţeles. Era inginer.
    - Aceasta pentru toată lumea. M-am referit la celelalte preocupări, care presupun mai puţină publicitate.
    - Vă gândiţi la invenţiile lui?
    - Da.
    - N-am ştiut niciodată exact la ce anume lucrează. Nu cred că proceda astfel din discreţie, pur şi simplu eu nu am nici un fel de cunoştinţe tehnice şi îşi dădea seama că nu înţeleg mare lucru. Mi-ar fi plăcut să-i fiu de folos măcar ca auditor inteligent.
    - Mda... În ce măsură erau informaţi ceilalţi?
    - La fel de vag, îmi închipui.
    Minerva foileta mecanic paginile jurnalului. Se uita la unghiile sidefii, bine lustruite, ale Corei. "Are o spontaneitate care derutează. E una dintre erorile clasice. Confundăm naturaleţea cu sinceritatea."
    - Nu vă bucuraţi de prea multă simpatie în ochii rudelor...
    - Nu ştiu ce să vă spun... Cora părea încurcată. Într-adevăr, sunt mereu iritaţi, gata să-mi azvârle lucruri neplăcute, şi totuşi, în sinea lor, în felul lor, ţin la mine. În atâţia ani, ar fi trebuit să mă obişnuiesc cu scenele... A treia sau a patra zi de Crăciun, de pildă, eram în bucătărie. Cinam...

                                                            4.

                                Fiecare mânca a altceva, din proviziile sau din frigiderul propriu, fiecare se gândea la altceva.
    Stăteau în jurul mesei doar Venera, Elena şi Cora. Dan nu coborâse, Contaş, după toate aparenţele, avea să înnopteze în oraş. Nici Şerbănescu nu se întorsese. Titi urmărea la televizor un film de război.
    - A fost o zi goală, declară visătoare Elena. Încă una... Nu suport zilele astea cenuşii. Sunt oribile.
    Mânjea ca de obicei farfuria, disecând fiecare fibră din felia de rasol. Jack, în picioare, pândea resturile. Culegea peste umărul pianistei zgârciurile şi pieliţele izolate pe margine, cu un aer absent, parcă din distracţie.
    - Mi-a trecut os prin os! Nu pricep cum pot să zacă unii cu mâinile în poală...
    Georgeta încălzea nişte sarmale şi păzea aragazul. Toată bucătăria mirosea a varză. Era singura pentru care cina nu reprezenta o masă frugală. Mânca gospodăreşte, trei feluri, uneori şi ciorbă. "Nu pun geană peste geană dacă-mi ghiorăie maţele. Mă sacă la inimă."
    Venera îşi unse a treia felie de pâine cu unt şi presără parmezan. Sorbi din ceaiul tare, cu mult zahăr şi lămâie. Sesiză intenţia lui Jack şi mută brânza lângă perete.
    Notarul încercă s-o ocolească, dar privirea Venerei îl ţintui locului. Nu vorbea aproape niciodată şi, cu excepţia Georgetei, toţi se simţeau nelaîndemână în prezenţa ei, răsuflau uşuraţi când părăsea încăperea.
    Avea o privirea grea, direcţionată, care se pleca rareori. Jack înghiţi în sec şi începu să fredoneze o arie, continuând să vâneze bucatele din ochi. Georgeta stinse aragazul şi se apucă să spele nişte linguri în chiuvetă. Notarul înşfăcă la iuţeală o sarma şi o înghiţi hulpav. Din cauza fierbinţelii se înecă. Fără să ştie despre ce e vorba, Georgeta îi izbi câţiva pumni în spinare. Cora lâncezea în faţa ceaiului decolorat. Îşi strânsese părul în vârful capului şi părea extrem de tânără. Gâtul ieşea firav şi delicat din dantela rochiei de casă.
    - Titel! urlă pe neaşteptate Georgeta ştergând lingurile. Hai la masă, Titel! Completă spre ceilalţi: Nu ştiu cui s-o fi izbit băietul ista, că tare-i cult şi deştept. Dă-i lui o carte, o gazetă, şi nu-i mai trebuie nici mâncare. Eu spun drept, zăpăcelile istea de la televizor mă ameţesc. Îmi creşte tensiunea.
    Venera se mulţumi să zâmbească ironic. Cunoştea "cultura" lui Titel. Almanahuri, reviste umoristice, filme poliţiste şi cele cincizeci şi două de "volume" ale lui Mâtre Grimaud...
    - Miroase a varză, şopti Cora şi simţi că i se face rău.
    Elena o ţinea pe a ei:
    - Când sunt indispusă, nici nu pot exersa. Asemenea zile ar trebui rupte din calendar... Mi-am căutat pălăria de pai cu violete. Nu reuşesc s-o găsesc.
    Jack nu se clintea de lângă aragaz. Declară sonor:
    - Englezii recomandă o singură masă substanţială: micul dejun.
    Degetele manevrau discret pe marginea tigăii. Nu nădăjduia la încă o sarma, dar câteva fire de varză se puteau ciupi. Cora sorbi din ceaiul rece.
    - Ce o fi acum la mare? Încă n-am văzut Constanţa iarna.
    - Trebuie să iau legătura cu Proietti, violoncelistul. Are concert vineri, spuse Elena foşnind hârtia unui pachet.
    Înăuntru se aflau trei tarte cu portocale şi un cataif. Jack îşi schimbă instantaneu teatrul de operaţii. Se uita la pianistă cum muşcă, o privea fix cu o lăcomie insuportabilă. Elena nu-i dădu importanţă. Georgeta scoase două ştergare din bufet şi le aşternu pe masă.
    - Iacă, aistea le am dinainte de a mă mărita cu Aristică. La examenul de capacitate am brodat un tişlaifăr în fir de păr. Irra, ce păr aveam! Roş şi lung, o podoabă!
    Venera trase mai aproape farfurioara de gem. "Cum am rezistat atâţia ani? Cum i-am suportat? Nu-mi pare rău de nimic. Până la Anul Nou, mai sunt trei zile... Şi uite, stau aici, mănânc, beau, ascult. Sunt lucruri pe care nu le voi mai înţelege niciodată."
    Jack ajunsese la capătul puterilor.
    - Elenuţo... hm, ştii, n-am ieşit azi în oraş. Crezi că ai putea să-mi... da, să-mi împrumuţi o jumătate de prăjitură? Par extrem de proaspete şi apetisante.
    Pianista nu-l auzi.
    - În realitate, Proietti e un mare virtuoz. L-am ascultat la Viena în '40. Eram un copil pe atunci, dar nu mi-a fost greu să-mi dau seama. O manieră foarte personală de interpretare. Mai ales Dvorak.
    - Hai, Titel! strigă din nou Georgeta. Se răceşte mâncarea.
    - Lasă-mă, cucoană, să văd filmul!
    - Ei, ce ţi-am spus! De mititel calcă a cărturar.
    - Elena! scânci exasperat notarul.
    Pianista îşi întoarse faţa ştearsă. În jurul ochilor dăduse cu cremă. Clipi nedumerită.
    - Ce Dumnezeu vrei?
    - O jumătate de prăjitură. Atât! Mi-o împrumuţi.
    Elena îl măsură rece. Nu era zgârcită, în general habar n-avea câţi bani are în casă, risipea cu o inconştienţă boemă. Notarul o nimerise însă într-o zi proastă. N-avea chef să-i dea din simplu capriciu. Şi tot din capriciu, cu o seară înainte ar fi fost în stare să-i dăruiască întreg pachetul.
    - De ce nu-ţi cumperi?
    - Ţi-am spus. N-am ieşit din casă.
    - Altă dată să ieşi! De când te cunosc cerşeşti.
    Jack o măsură furios, apoi păru animat de o hotărâre bruscă. Pe neaşteptate, îşi înfipse degetele în pachet, înşfăcă o tartă, şterpeli din zbor două sarmale din tigaia Georgetei şi o zbughi. Se auziră paşii precipitaţi şi cheia răsucită de două ori în broască.
    Elena, consternată, rămăsese fără grai. Georgeta începu să-l ocărască minuţios.
    Cora fu cuprinsă de unul din rarele ei accese de râs. Pe obraji îi curgeau lacrimi.
    - Dumnezeule! Biata Geta, al doilea jaf! Ieri Titel, acum...
    Georgeta o fulgeră din priviri. Se năpusti cu furie proaspătă, ca o leoaică.
    - Da' ce, madam, o furat din moşia lu' tac-tu? Nu ţi-i aşa oleacă, pe la obraz?
    Corei îi îngheţă râsul.
    - Te rog, Georgeta, nu-mi fă o scenă. N-am spus nimic.
    - Nu ţi-i deloc ruşine? Ce-ai cu băietu'? O luat de la mă-sa, de pe plita ei, nu de la hăndrălăi şi craidoni! Crezi că nu ştiu eu cine eşti? Hee! De puiculiţe ca tine îi plină gârla Dâmboviţei. Faci pe boieroaica şi-ţi sticlesc ochii după pompieri. Damă în Crucea de Piatră, cu felinar roş şi condicuţă ajungeai dacă nu te culegea Dan, nu te-ar mai fi cules, unde i-au fost ochii, n-ar mai avea ochi!
    Cora se ridică brusc şi dădu să iasă. În prag se ciocni cu Dan Manu.
    Pe chipul palid al inginerului privirile ardeau. Scrâşni:
    - Nu pot avea nici un pic de linişte în casa asta?
    Cora sorbea din paharul de whisky. În răstimpuri, trăgea lung din ţigară. Venera, ghemuită pe divan, o ţintea cu o curiozitate rece. Abajurul verde de la căpătâi îi arunca pe figură o lumină tulbure.
    Corei parcă îi era frig, strângea la gât dantelele vechi. În jurul taburetului, rochia de casă cădea în falduri bogate. S-ar fi putut aşeza pe un fotoliu, dar asta era încă una din ciudăţeniile ei. Îi plăceau scaunele incomode, fără spătar. Când o vedeai aşezată, îţi dădea impresia unei păsări gata să-şi ia zborul de pe creangă. Sugera fără să-ţi dai seama provizoratul, lipsa de fixaţie.
    - Vrei un şal? o întrebă blând Venera.
    - Nu.
    - Acum semeni foarte mult cu Alina.
    - Din cauza rochiei, surâse Cora.
    Un surâs obosit. Venera o privi în plin obraz.
    - De ce nu pleci?
    Cealaltă o măsură surprinsă. Nu înţelesese sensul.
    - Unde?
    - Nu acum, imediat. În general: de ce nu pleci?
    - Unde rămâne valabil. Unde?
    - În lume, în altă casă, cu alt bărbat.
    - Eşti nebună, Venera!
    - Deloc. Încerc doar să te înţeleg. Să te ajut. Ţin mult la tine.
    - Ai un ton ciudat. Vorbeşti de parcă ţi-ai face testamentul.
    Venera îşi coborî pleoapele.
    - Nu-mi spune că-l iubeşti pe Dan. Accentuă: Azi.
    Cora râse încetişor.
    - Ţi-au plăcut totdeauna explicaţiile, Venera. Lucrurile nude, expuse cu francheţe crudă, la un bec de o mie de lumini.
    - Şi ce e rău în asta?
    - Nimic. Dar eu le detest. Probabil fiindcă n-am o formaţie ştiinţifică. Nu iubesc nici lumina prea puternică, nici expresiile dure, nici sinceritatea excesivă. Şi o minte prea lucidă mă înspăimântă. Mă simt bine doar atunci când contururile se tulbură, când imaginile se estompează.
    - Asta-i literatură! Cred că ai devenit victima propriilor tale abţibilduri. Abţibildul unu - Cora enigmatică, doi - Cora visătoare şi misterioasă, trei - Cora vicioasă, pentru că treaba în sine are ceva picant şi aşa mai departe. N-am nimic împotriva lor, sunt de mare efect, am constatat, dar cel puţin în sinea ta trebuie să ştii unde pui piciorul.
    - Nu-mi place să ştiu unde pun piciorul. Şi aşa avem destul de puţine surprize, nu crezi?
    - Uite, draga mea, unu şi cu unu fac doi!
    Cora surâse.
    - Nu sunt deloc sigură. De ce trebuie obligatoriu să facă doi? Depinde ce pui într-un unu şi ce pui în celălalt.
    - Bine, să lăsăm speculaţiile! De ce nu pleci, totuşi? Ce aştepţi? Nu vreau să-ţi fiu dezagreabilă, mai ales după scena Georgetei, trebuie totuşi să-ţi aduci aminte măcar din când în când că ai împlinit treizeci şi şase de ani. N-ai să arăţi aşa întotdeauna. Avem fiecare o singură felie de tort în viaţa asta.
   - Fireşte.
    - Şi atunci? De ce nu încerci să prinzi un ultim tren? Încă poţi alege pe cine vrei, îţi poţi reface viaţa splendid.
    - De ce să mi-o refac?
    - Sfinte Dumnezeule! De ce să ţi-o refaci! Ca să fii fericită. Să simţi şi tu că trăieşti, să te bucuri, să... naiba ştie ce!
    Cora îşi netezi faldurile moi de catifea. Spuse încet:
    - Mă cunoşti dintotdeauna, Venera. Acasă, cu Alina, mai târziu, doar cu tine şi cu Toni, înainte de a mă mărita, după... O privi cu ochii larg deschişi. Mă ţii minte vreodată mai fericită decât sunt astăzi? M-ai văzut mai expansivă? Mai într-al şaptelea cer?
    Venera înghiţi în sec. Se simţea tulburată. Într-un fel, Cora avea dreptate.
    - Vrei să spui... Mă exprim stângaci, vrei să spui că n-ai vocaţia de a fi fericită? Că n-ai capacitatea de a te bucura?
    - Eşti o femeie inteligentă, Venera. Surâse. Mai poate însemna şi altceva. Că am fost totdeauna fericită. Că de treizeci şi şase de ani navighez pe o mare constantă.
    Dan ridică receptorul. Un glas pe care nu-l cunoştea, uşor răguşit, întrebă în şoaptă:
    - Inginerul Manu?
    - Da. Cu cine vorbesc?
    Celălalt râse. Articulă limpede cuvintele:
    - Până la revelion mai sunt cinci nopţi. Într-una din ele vei muri. Poate mâine, poate poimâine. Încă nu m-am hotărât. Pe curând.
     Legătura se întrerupse. Dan rămase cu receptorul în mână.
     Jack părăsi fluierând cabina telefonică. Cumpără un covrig, apoi intră la un cinematograf de cartier.

                                                             5.

                                       - În realitate, spuse Cora, toţi simţeam că Dan e în primejdie. Nimeni nu putea însă lupta cu încăpăţânarea lui.
    - Pe cine includeţi în acest "toţi"?
    - Tata, Venera, Mihai Şerbănescu, eu...
    - Vorbiţi-mi despre sora dumneavoastră, spuse Minerva. Ce fel de om e?
    Cora oftă. Privirea îi alunecă undeva, în gol.
    - Am considerat-o totdeauna o femeie remarcabilă. Dreaptă, corectă, excelentă profesoară, capabilă de multă dragoste şi dăruire, în ciuda aparenţelor. Adevărul a devenit pentru ea un cult.
    - Hm! Bănuiesc că acesta e motivul pentru care a izbutit să-şi atragă atâtea antipatii.
    - Nu vă înşelaţi. Pe undeva, nu se simte în stare să admită că oamenii au defecte. Şi când le constată, e prima care suferă din cauza lor.
    - Ce atitudine avea în general faţă de soţul dumneavoastră?
    Faţa Corei se crispă imperceptibil.
    - O indiferenţă de gheaţă.
    - Numai?
    Simţea privirile stăruitoare ale Minervei şi rosti încet:
    - Poate că nu-l agrea foarte mult.
    - De ce?
    - Nu ştiu. Sunt puţini cei care se bucură de aprecierea, de prietenia Venerei. Cine a avut însă norocul să o cucerească, poate conta pe fidelitatea şi devotamentul ei.
    Ştia că Minerva discută cu Cora. O auzi pe maică-sa crăpând uşa. Se prefăcu că doarme, îngropându-şi capul în pernă. - Să se fi strecurat totuşi vreo greşeală?"
    Titel încercă să recapituleze evenimentele. Cora şi Venera, ofensate de ieşirea Georgetei, părăsiseră încăperea...

                                                                Capitolul 6
                                                                       1.

                                        În bucătărie rămăseseră Georgeta, Titel şi Elena. Pianista nu se îndura să se ridice, gândindu-se cu lehamite la preparativele de culcare. Gargara cu muşeţel, pusul laţelor pe bigudiuri, tratamentul petelor albe de pe braţe - un pityriasis vezicolor - cu un unguent pe bază de sulf care mirosea oribil, masajul feţei şi al gâtului.
    Georgeta clătea vasele trântindu-le cu zgomot.
    - Am ajuns să-i spăl şi oalele! I-o sărit ţâfna, o ridicat nasul şi dusă o fost! Sluga rămâne la bucătărie, cucoana trece în ietac.
    - Nu te pune nimeni să le speli, spuse Elena căscând. La urma urmelor, un pahar şi o farfurioară, aproape n-a mâncat, aşteptau până mâine dimineaţă.
    Georgeta se răsuci furioasă.
    - Dac-aş putea trece pe lângă treabă să zâc bună zâua şi să-mi văd de drum, bine ar fi! Şi iar bine ar fi, când văd gândaci din cei mascaţi în bucătărie şi frigider, să stau dinaintea oglinzii şi să-mi potrivesc pălăria şi combinezonul. Da' nu, eu îs blăstămată, robesc din zori şi până-n noapte şi drept mulţămită mă aleg cu ţâfnă şi ocară.
    Georgeta încercă să plângă improvizând un mârâit pe nas şi strâmbându-şi cumplit faţa.
    Elena se simţi atinsă. Pălăria, combinezonul şi gândacii o vizau personal. Redeveni visătoare şi începu să-şi răsucească absentă o şuviţă de păr. Titel isprăvi masa. Azvârli neglijent şervetul în farfuria murdară şi îşi aprinse o ţigară.
    - Hai, mamă, nu mai croncăni! În casa asta îţi vine să-ţi iei câmpii. Cretinul ăla urlă discursuri, pianul latră, tu bâzâi, pe la etaj se plimbă fantome. O familie de furioşi!
    Stimulat, tânguitul Georgetei căpătă proporţii:
    - ...că nu s-o îndurat Dumnezeu nici de o căsuţă să am parte la bătrâneţe... ia, stau prin străini, la mâna lor... Da' lasă, dragul mamei, om strânge bănişori şi ne-om muta să ştiu că n-am ce pune în lingură.
    Titel i-o reteză sarcastic:
    - Unde?
    - S-o găsi şi pentru noi o palmă de loc.
    - Zic să te grăbeşti, atunci. Azi-mâine, te trezeşti cu trenţele pe trotuar. E şi asta o palmă de loc, conchise filozofic.
    Strâmbăturile pieriră de pe chipul uscat al Georgetei. Îşi înfipse agresivă mâinile în şolduri.
    - Tu ai căpiet, idiotule? Cine să mă deie afară din casă?
    Penciu o măsură ironic, apoi îşi mută privirea la pianistă, asociind-o la cele ce urma să spună.
    - Sunteţi fraiere făcute grămadă! De ce crezi că vor să scape de Dan?
    Elena făcu ochii mari.
    - Cine vrea?
    - Cine?! Strivi cu dispreţ mucul de ţigară şi arătă spre etaj: Şmecherii ăia de sus. Cora şi ducele de Contaş! De Contaş, de Covurlui sau Râmnicu-Vâlcea.
    - Prostii, respinse Elena.
    - Bine, tanti! Când oi sta cu umbrela în mână să nu-ţi plouă claviru', mai discutăm!
    Georgeta îşi suflă sonor nasul şi se lăsă pe un scaun.
    - Baţi câmpii, măi băiete! O fi ea uşuratică, nu zic, dar mai încolo n-o duce capul. Şi nici aşa de proastă să taie vaca grasă plină de lapte. Ce face ea singură?
    - Vă dă un şut în fund, vouă şi băieţaşului Jack - mie nu-mi pasă, găsesc unde să mă lipesc - şi rămâne jună văduvă cu o casă cum n-au zece şmecheri în Bucureşti. Mai meditaţi la chestia asta, fetelor, când vă puneţi părul pe moaţe. Eu v-am salutat!
    Închise uşa ostentativ. Elena şi Georgeta se priveau buimace.
    După ce se întoarse acasă, notarul ţinu o scurtă conferinţă - perora în faţa oglinzii scorojite din odaia lui - pe teme de pictură. Reveneau în frazele pompoase nume răsunătoare, Michelangelo, Perpessicius, John Locke şi Ion Dolănescu. Îşi isprăvi mica ditirambă într-un chip extrem de glumeţ, invitând cu generozitate graţioasă asistenţa imaginară la un escalop stropit cu un admirabil Bourgogne 1952.
    În realitate, trecuse într-o seară pe la Cina. Obişnuia să o facă frecvent; Cina, Ambasador, Lido - totdeauna restaurante de prestigiu. Intra cu un aer extrem de aferat, se dezbrăca la garderobă şi pătrundea plin de degajare în local. Îşi subţia distins privirea, cernând toate mesele ca şi cum ar fi fost în căutarea cuiva. Se ducea apoi la şeful de sală şi-i comunica important că persoanele care vor întreba de domnul Jack Moraru sunt rugate să-l aştepte.
    Chelnerii îl mirosiseră repede. Unul mai tânăr, cu ocazia vizitei următoare, îi transmise confidenţial şi într-o manieră impecabilă că Ambasadorul Republicii Costa Rica - şi înşiră vreo şaptesprezece nume spaniole dintr-o răsuflare, echipe de fotbal, filme mexicane şi ce-i mai trecea prin minte: Atletico-Bilbao, y Pedro, y Francesco de Santa Cruz, de Barcelona, y Real Madrid etc., năucindu-l pe notar - l-a aşteptat rândul trecut până la închidere, într-o proastă dispoziţie evidentă. Din zece în zece minute întreba de domnul Jack Moraru.
    Notarul se fâstâci iniţial, apoi marşă, plăcându-i să creadă că-i vorba de o confuzie. Cu prilejul unor astfel de turnee, Jack şterpelea câte o murătură apetisantă de pe mesele de serviciu, o frunză de salată, o garoafă, sau, cum se întâmplase la Cina, menu-ul legat între coperte lucioase. Acasă îl studiase cu meticulozitate şi familia surprinsă avu ocazia să-l audă exclamând plin de nostalgie:
    - Doamne, ce dor îmi e de nişte truites aux amandes! Sau: N-am mai mâncat de multă vreme un mixed-grills! Să vă spun eu o masă, băieţi! Consomme a la Madrid, assiette anglaise, pigeons au champignons. La urmă bombe glace şi aşa mai departe.
    Georgeta, absolventă a şcolii de menaj, deprinsă cu denumirile simandicoase, i-o tăiase brutal:
    - Ce-i tot dai zor cu consomme a la Madrid? Ciorbă de burtă, mare scofală! Şi assiette anglaise! Câteva bucăţele de oaie, şi porc, şi vită, tăiete subţire şi împrăştiate în blid.
    Pe la unsprezece notarul părăsi camera şi urcă în vârful picioarelor la Dan. Îşi lipi urechea de uşă, asigurându-se că nu se aud glasuri, şi ciocăni discret.
    Inginerul, în pijama, nu-şi ascunse indispoziţia.
    - Ce naiba vrei?
    - Doar câteva clipe, Dănuţ. Se apropie conspirativ şi-i suflă în obraz: Cum te simţi?
    - Ca de obicei.
    - Ce-a zis doctorul?
    - Până nu vede analizele nu se poate exprima.
    - Bineînţeles! E un mare practician care nu se avântă în diagnosticuri înainte de a avea o certitudine. Poţi fi sigur că te va trata cu toată solicitudinea. Ţi-o spun între noi, mi-este extrem de obligat.
    - Am remarcat, rânji inginerul Manu. A şi pus problema onorariului.
    Jack ridică braţele spre cer.
    - Ce copil ai rămas, Dănuţ! Ăştia sunt oamenii. Dacă ai vedea ce dosare îmi trec mie prin mână, te-ai cutremura. Părinţi care-şi dau copiii în judecată, frate şi soră îndârjiţi pentru câţiva metri de teren sau grădină.
    - Mă rog, făcu celălalt absent.
    Se vârî în pat ostentativ şi ridică plapuma până la bărbie. Moraru trase un taburet mai aproape. Şopti:
    - Tocmai despre o chestiune similară doream să discutăm. Înţelegi, eu, ca jurist frecat în toate chiţibuşurile, sunt obligat să reflectez. N-ai de ce să te enervezi, discutăm între noi, discreţie absolută.
    - Ascultă, Jack, am luat un somnifer, vreau să dorm.
    Celălalt nu-l lăsă să isprăvească.
    - Tu înţelegi, te-am iubit totdeauna ca pe copilul meu. Îţi sunt unchi, nu-i aşa, şi faptul că biata Aura nu mi-a dăruit un fiu mi-a stimulat sentimentele paterne. Nu te uita că sunt uneori mai brutal, nu-i aşa, poate nu-mi simţi totdeauna prezenţa afectivă, când te zbaţi în necazuri, am însă o discreţie, mă înţelegi, o pudoare care mă împiedică. Dar sufleteşte, inima şi cugetul meu te asistă fără încetare.
    Manu izbucni iritat:
    - Dă-o dracului, Jack! Ai venit să-mi ţii discursuri la miezul nopţii? Fii pudic dacă tot te lauzi!
    - Nu-i miezul nopţii, Dănuţ. Abia un'şpe. Înţeleg perfect starea ta de spirit şi să ştii că sunt la fel de necăjit.
    - De ce naiba eşti necăjit?
    Moraru îşi compuse o expresie îndoliată.
    - Am iubit-o şi eu pe Cora. Decepţia este teribilă.
    - Ţi-am interzis! Un singur cuvânt...
    - Ştiu, ştiu. Dar acum suntem între noi. De-aia nici nu l-am adus pe Titel. Poate nu te simţi la îndemână, e prea tânăr, deşi n-ai idee ce simţitor e băiatul ăsta şi cât suferă pentru tine.
    - N-am nevoie să suferiţi! Lăsaţi-mă în pace! Vreau linişte!
    - Exact ce mi-am închipuit şi eu. Ai nevoie de linişte. Atâta îţi mai spun, Dănuţ, şi am plecat! Te-ai gândit o singură clipă cât ar avantaja-o pe Cora situaţia de văduvă? Te rog... te rog... Vezi, asta nu-mi place la tine, te enervezi prea repede. Să-ţi ridic puţin perna?
    - Cară-te!scrâşni livid inginerul.
    Notarul se ridică de pe taburet.
    - Ţi-o zic eu, ca specialist. Casa asta face cu ochii închişi şase-şapte sute de mii. Mâine îţi găsesc un cumpărător la un milion, evident, fără locatari.
    Pe măsură ce vorbea se îndrepta de-a-ndăratelea spre uşă, ca şi cum s-ar fi temut de o reacţie din partea lui Manu.
    - Îţi mai atrag atenţia că vila ai achiziţionat-o în timpul căsătoriei, chestie importantisimă! sublinie cu degetul ridicat. Din oficiu, deci, în cazul unui trist eveniment, nevastă-ta are dreptul la jumătate. Pentru cealaltă, vine în concurs cu eventualele neamuri. Iar într-un proces de succesiune, noi ăştilalţi, rude relativ îndepărtate, putem fi înlăturaţi cu un simplu bobârnac. Totul e în funcţie de avocat. Pentru obiectele mobile: tablouri, argintărie, colecţia de timbre, pe puţin alt milion, Cora nici nu discută. Într-o noapte, cu un camion cari totul şi după aia dovedeşte că pe peretele ăsta a spânzurat un Andreescu sau un Tonitza. Nu uita că se bucură şi de sprijinul lui Toni, un pişicher formidabil. Am aflat eu nişte chestii, în sfârşit...
    - Ieşi! urlă scos din minţi Dan.
    - Nu te enerva, dragă, n-are rost, ştii că-ţi face rău, spuse Jack cu mâna pe clanţă. În fond, discutăm ipoteze. Atâta am vrut să reţii. Cora şi Toni au tot interesul să te lichideze. Să dea Dumnezeu să n-am dreptate.
    Clătină din cap fără convingere şi se strecură pe uşă. Dan, cu dinţii strânşi, îşi încleştă degetele în cearşaf. Somnul îi pierise.

                                                                 2.

                                         Câteva clipe nu vorbi nici unul. Minerva cercetă figura bărbătească a geologului, palidă acum şi contractată de griji, mâna energică, bine modelată, cu pielea uscată şi negricioasă.
    "De când lumea a început să umble aproape dezbrăcată pe stradă, mâna şi-a pierdut considerabil din importanţă. Câţi poeţi o mai cântă azi, câţi pictori mai migălesc la fiecare falangă?"
    - Aţi simţit, deci, declară cu o mişcare vagă a umerilor, adunându-şi gândurile, că suspiciunile împotriva doamnei Manu luau proporţii.
    Mihai Şerbănescu înclină capul.
    - Titel a mers cel mai departe, dându-mi limpede de înţeles că toate interesele Corei converg spre înlăturarea lui Manu... Spre asasinarea lui.
    - Interesant... Cum aţi reacţionat?
    - Am încercat în nenumărate rânduri să-i atrag atenţia doamnei Manu asupra primejdiei. Desigur, nu aveam posibilitatea să discutăm pe îndelete. Ai casei erau numai ochi şi urechi. Am reuşit s-o prind, pentru o jumătate de ceas, duminică noaptea. Mă întorceam de la o petrecere şi am găsit-o în hol...

                                                                   3.

                                         Când o văzu pe Cora, ochii geologului sclipiră. Petrecuse o zi gălăgioasă şi obositoare alături de nişte amici provinciali, foşti colegi de facultate, sosiţi în Capitală pentru diverse probleme ce urmau să se rezolve la minister, a doua zi. Hotărâseră să petreacă o duminică bucureşteană "trăsnet" şi să facă praf banii sustraşi metodic timp de-o lună vigilenţei conjugale.
    "Trăsnetul" se redusese în ultimă analiză la o plimbare de trei ceasuri cu Getaxul în lungul şi în latul Capitalei. Pe amândoi, foşti bucureşteni, îi fascinau cartierele noi, Pajura, Berceni, Titan.
    - Uite, dom'le, ce chestie! Era aici o groapă - unde te uiţi, deşteptule, acolo, în stânga complexului unde plutesc corăbioare - trăgeam la fit şi ne ascundeam în bălării... Ţii minte filmul ăla, Călăreţul fără cap? Am fost împreună la cinema Arizona, de pai'şpe ori l-am văzut, după aia... Sau când ne strecuram pe sub dărâmături la Cartea Românească, e un magazin acum, cum naiba-i zice?
    - Romarta copiilor.
    - Bravo, ai reflexe! Când am găsit patinele şi sticlele alea de un kil, cerneală Pelikan, ne-a venit ameţeală! Ne simţeam nababi... Mişto ciuperca aia! Ce-i acolo?
    - Circul nou.
    Începuseră apoi o serie de aperitive, dejun şi cină în diverse localuri. La zece seara însumau vreo opt. La unsprezece, Şerbănescu îi abandonase proaspeţi, treji şi nevătămaţi în faţa hotelului, buimăcit de rezistenţa lor.
    Din stradă, văzuse toate ferestrele întunecate, inclusiv a Corei, şi descuiase uşa grea de stejar masiv, încercând să facă cât mai puţin zgomot. În hol stăruia lumina difuză a unei aplice. Plutea o atmosferă tulbure, mobilele întunecate sclipeau stins, iar mirosul puternic de brad făcu să palpite nările geologului.
    Cora, dreaptă şi imobilă, privea fix bradul într-o atitudine în care familia o surprindea tot mai des în ultimele zile. Părul parcă pudrat cu argint, talia graţioasă, faldurile bogate de catifea îţi purtau gândul spre o marchiză încremenită pe fildeşuri patinate de acum două-trei sute de ani.
    Şerbănescu se simţi dintr-o dată înşfăcat de ceafă şi azvârlit undeva în timp şi în spaţiu, undeva departe de duminica de decembrie rămasă în spatele uşii de stejar, de străzile ninse ale Bucureştiului, de amicii provinciali care-şi sorbeau acum vinul rubiniu în pocale înalte la barul hotelului. Azvârli paltonul şi pălăria şi se aşeză lângă Cora.
    - Dumnezeule, ce surpriză! Pot să sper că mă aşteptai pe mine? Mă simt emoţionat ca un copil.
    Femeia surâse.
    - Dacă-ţi face plăcere, consideră că te-am aşteptat.
    - Aşa procedezi dumneata?
    - Îhî. Îmi închipui tot ce m-ar putea bucura şi nu mai am nevoie de nimic.
    Mihai o privi lung. Spuse însă pe un ton uşor, flirt amabil şi inofensiv:
    - Mi-aş sacrifica un braţ să aflu ce te-ar putea bucura. Cora păru să nu-l audă.
    - Te-ai distrat bine?
     - Aşa şi aşa! M-am bucurat să-i văd, pe vremuri alcătuiam o echipă formidabilă şi ni se spunea, evident, "cei trei muşchetari", dar m-au obosit. Am constatat că au rămas mult mai tineri decât mine. Poate pentru că nu am familie. Nu ştiu... Statisticile afirmă că burlacii îmbătrânesc vertiginos, când la o privire superficială ai fi tentat să judeci contrariul. Lipsa de obligaţii şi responsabilitate - în fond, nu te ai în grijă decât pe tine - ar pleda în favoarea juvenilităţii. În fine, fleacuri de miezul nopţii, după nu ştiu câte pahare... Şi dumneata?
    - Eu?
    - Cum te-ai amuzat?
    Cora ridică din umeri. Ocolea constant privirea dilatată a geologului.
     - Ai petrecut zeci de duminici în casa asta. Imaginează-ţi oricare dintre ele şi ai să poţi reconstitui ziua de azi, ceas cu ceas.
    Şerbănescu o examină atent:
    - Şi totuşi s-a întâmplat ceva. O văd pe figura dumitale. Şi faptul că te-am găsit aici, singură, la ora asta...
     - Nicio grijă, râse uscat Cora. Nu am fost alungată din dormitorul conjugal.
    Geologul se crispă. Nu-i suporta cinismele. Cora reluă cu o voce joasă:
    - Ca să nu-ţi imaginezi cine ştie ce, am să-ţi spun. Georgeta s-a supărat pe mine. A făcut o criză. Acum totul e în regulă, iar mâine dimineaţă o să ne luăm ceaiul împreună, ca de obicei. O să mă servească din gemul ei de casă, pe şervetele brodate de ea, şi aşa mai departe.
    Pe tâmpla palidă i se zbătea o vinişoară. Geologului i se păru şi mai fragilă, mai neajutorată, înduioşător de vulnerabilă. Ştia câţi ani are şi totuşi o simţea, se gândea la ea ca la o fetiţă. Întrebă cu glas tulbure, încercând să-şi ascundă emoţia:
    - Manu a fost acasă?
    Femeia clătină capul. Şerbănescu îşi pipăi buzunarele şi scoase o ţigară.
    - Scuză-mă... adică sper să mă scuzi, în fond, mă amestec în probleme care nu mă privesc. Nu-l înţeleg pe soţul dumitale. Familia lui te pune în situaţii îngrozitoare, am asistat la nenumărate scene, iar el nu ia nici o atitudine.
    - Ţine la ei. Şi pe urmă, cum să procedeze? Să-i dea afară? Unde să se ducă? Eu aş fi prima care m-aş împotrivi.
    - Pentru stropul de menaj pe care ţi-l face Georgeta...
    - Nu mă crede meschină! Sunt destul de rea şi aşa.
    - Busolă... zâmbi Cora. Sunt unii oameni care nici nu ştiu cum arată. Sau dacă o au în mână, nu ştiu ce să facă cu ea. E acelaşi lucru.
    Într-un elan de duioşie, Şerbănescu alunecă la picioarele ei. Îi prinse degetele reci, căutându-i ochii.
    - Cora, ascultă-mă... Cora, îngăduie-mi...
    Pe chipul femeii apăru o schimă de plictiseală:
    - Ah, te rog, mi-a ajuns o scenă azi! Nu mă simt în stare s-o suport şi pe a doua. Închipuie-ţi că ne-ar vedea cineva...
    Geologul se simţi brusc ridicol. Îi abandonă mâinile încercând să râdă.
    - Ai dreptate. Ar trebui să-mi amintesc că am împlinit totuşi patruzeci şi şase de ani. Iartă-mă.
    Cora îl privi neaşteptat de blând.
    - Eşti un copil, Mihai. Şi acesta este cel mai seducător amănunt din personalitatea dumitale, cu atât mai seducător cu cât îl ignori. Când suntem copii, n-o ştim... Îţi imaginezi că m-ai putea ajuta?
    - Sunt sigur că pot s-o fac. Dacă mi-ai spune ce doreşti, ce visezi, ce gândeşti, dacă m-ai lăsa să te înţeleg, aş forţa imposibilul. Dar dumneata te înconjuri de o ceaţă, mai inexpugnabilă decât zidurile celei mai redutabile fortăreţe.
    - Spui că ai împlinit patruzeci şi şase de ani, zâmbi Cora. Aşa cum îi porţi, ai avea dreptul să fii mai cochet. Încă n-ai înţeles că nimeni nu ne poate ajuta? Că totul trebuie să plece dinlăuntrul nostru? Te naşti cu capacitatea de a te ajuta singur sau nu. Ceilalţi, indiferent de numărul milostivilor gata să le întindă mâna, rămân toată viaţa infirmi, biete fiinţe şovăielnice fără coloană vertebrală, fără busolă, cum spuneai, până la capătul zilelor. Crezi că ajuţi realmente un sinucigaş căruia îi smulgi laţul de la gât înainte de a-şi da ultimul suspin?
    Geologul scutură capul.
    - Acestea sunt simple afirmaţii morbide. Nu le crezi cu adevărat. Te voi ajuta chiar împotriva voinţei dumitale. Zâmbi: Unul din puţinele acte de violentare a voinţei cuiva, nereprobabil.
    Femeia oftă istovită. Redevenise brusc absentă, distrată.
    - Prostii.
    - Trăieşti într-un viespar. Toţi, dar absolut toţi, cu excepţia lui Manu, fireşte, şi a arhitectului, te detestă, vor să te alunge de aici.
    - De ce ar face-o? Ce să obţină? O altă nevastă pentru Dan?
    - Poate! Am simţit de cum am intrat în casa asta că eşti indezirabilă, înconjurată de resentimente. Iniţial, te-am admirat pentru maniera magnifică în care îi ignori. O indiferenţă cu adevărat regală. Pe urmă am început să fiu îngrijorat, iar ceea ce simt în ultimele zile seamănă foarte mult cu panica. Instinctul mă avertizează că eşti în pericol. Instinctul plus alte mici detalii care capătă semnificaţii.
    - Dragul meu, te afli într-un delir de fantezie. Dacă există un pericol real, acela îl vizează pe Dan.
    - Pe Dan şi pe dumneata. Oamenii ăştia născocesc ceva, şoptesc, pun la cale, îţi privesc spatele într-un fel care mă cutremură, în faţă îţi zâmbesc. Încă îţi zâmbesc.
    Cora râse.
    - Crezi că vor să ne omoare pe amândoi?
    Şerbănescu tăcu. Trăgea adânc din ţigară. Femeia întoarse capul. Îi surprinse privirea şi se sperie de intensitatea ei. Îi puse mâna pe umăr, şoptindu-i blând:
    - E târziu. Noapte bună, Mihai.
    Urcă încet scara. Faldurile de catifea mângâiau treptele. Se opri câteva clipe, cuprinsă de o scurtă ezitare, apoi îşi urmă drumul.
    - Noapte bună, şopti geologul.
    Nu-l auzi nimeni.

                                                                       4.

                                              Minerva își ridică privirea. Mihai Şerbănescu mângâia absent pachetul de ţigări.
    - N-am reuşit s-o conving.
    În hol, o voce emise câteva exclamaţii pline de alarmă şi Jack apăru congestionat de efort.
    - Stimată doamnă, sunteţi căutată la telefon.
    Fidipid, curierul de la Marathon, n-ar fi avut o expresie mai elocventă. Minerva recunoscu glasul locotenentului Dobrescu.
    - Dă-i drumul, băiete.
    - Un agent de circulaţie a văzut-o pe Venera Contaş alergând pe strada Cerbului imediat după miezul nopţii. La intrarea în bulevard urmele se pierd. Vă rog să mă credeţi că...
    Minerva îl întrerupse sâcâită:
    - Caut-o la Claudia Miron, colegă de şcoală. Notează-ţi adresa: Bucium 45. Câţi ani ai, Dobrescule?
    - Douăzeci şi trei.
    - Nădăjduiesc să nu-ţi sărbătoreşti centenarul pe-acolo. Succes!
    Notarul, rezemat de scară, avea aerul că aşteaptă o decoraţie. Minerva intră în camera victimei şi deschise jurnalul.

    S-au despărţit de câteva clipe. Le-am auzit glasurile în hol. Al lui Şerbănescu fierbinte, avântat, plin de nădejde, al Corei fad şi monoton. Glasul Corei cunoaşte doar punctul şi virgula. Dar inima ei? Poate că face parte totuşi dintre nefericiţii al căror drum e presărat cu flori, dar parfumul nu-l simt niciodată... Când mă gândesc câţi bărbaţi au iubit-o pe Cora, au divinizat-o, pentru ca în cele din urmă ea să naufragieze în barca lui Dan, pur şi simplu îmi vine să râd. Un râs care mă cutremură. Mă simt golită de logică, neputincioasă, ca în spatele unui blestem.
    Când s-a măritat cu Dan, avea douăzeci şi doi de ani. În vară, isprăvise Filologia, aştepta fără nici un fel de emoţii repartizarea. Toni se zbătea să-i procure un post în Bucureşti şi spre sfârşitul lui august a plecat la mare. După trei săptămâni s-a întors de mână cu Dan, logodiţi.
    Nu ştiam mai nimic despre el pe atunci, dar mi-a fost odios din prima clipă.
    Cora arăta superb, bronzată în tonul acela dulce auriu al blondelor, cu părul tuns scurt, foarte decolorat. Semăna cu un băieţel, în pantalonii roşii de olandă, strâmţi, cu un tricou marinar şi balerini albi. Dan părea un bloc de piatră rezemat pe picioare de prichindel. Nici obrazul nu-mi plăcea. O gură crudă, privirea tulbure. Mă uitam la ei cu inima sfâşiată de oroare. Nu suportam să-i văd alături, mi se părea revoltător ca oamenii aceştia doi să-şi dea mâna. Eu, femeia urâtă, plată, comună, fără cel mai mic strop de sex appeal, eu, care n-am pus niciodată preţ pe fizic, simţeam că această însoţire e un act împotriva naturii. Un fluture în patul unui şobolan...
    Ca totdeauna, Cora a refuzat o explicaţie limpede. Surâsuri, eschive, jumătăţi de frază. Toni era dezolat, a încercat în limitele energiei lui şi ale decenţei să împiedice căsătoria. S-a făcut totuşi în primăvară, după o logodnă destul de lungă, lipsită de peripeţii. O urmăream zi de zi, încremenită. Cora se enerva.
    - Te uiţi la mine ca o pisică. Eşti ultimul om despre care mi-aş fi închipuit că se poate lua după aparenţe. Preferai să iau un derbedeu cu siluetă de gigolo?
    - Da, preferam! Aş mai fi priceput câte ceva.
    - Nu găseşti că eşti egoistă? Ca să înţelegi tu...
    Nu asta voisem să spun, dar orice aş fi spus era zadarnic. Rochia de mireasă i-a trimis-o Alina, după schiţele Corei. Avusese fantezia să-şi comande o rochie dreaptă, extrem de simplă, fără voal. Din parură curgeau ca nişte liane, până la călcâi, şuviţe de argint pe care erau prinse flori mici de câmp: albăstrele, maci, romaniţe. Efectul era desăvârşit, îţi amintea de "Primăvara"lui Botticelli. N-am văzut în viaţa mea o mireasă mai fermecătoare. În biserică, oamenii o priveau vrăjiţi.
    Auzeai mereu acelaşi lucru: "Gingaşă, originală, ce exemplar superb, o primăvară!"
    În ultima clipă, Alina telegrafiase că nu poate veni la nuntă. Câinele lor, un ogar rusesc de aproape douăzeci de ani, trăgea să moară. Nu şi-ar fi iertat-o niciodată etc.
    Au plecat a doua zi în luna de miere. Cora a trecut pe acasă să-şi facă valiza.
    Ştiam că sunt absurdă, oricum faptul se consumase, dar mă uitam la ea cum îşi îndeasă lucrurile în geamantan şi plângeam. Corei i s-a făcut milă, m-a prins pe după umeri.
    - E un om bun, Venera. Şi puternic. Îmi trebuie cineva care să aibă grijă de mine.
    Se uita lung peste capul meu. În grădină înflorise piersicul. Nu ştiu de ce florile acelea delicate, roz, m-au făcut să plâng şi mai tare.
    - Şi mă iubeşte... La urma urmelor, nu trăim în Evul Mediu, e ridicol să boceşti. Dacă n-o să ne înţelegem, nimeni nu ne poate forţa să continuăm. Hai, Venera, capul sus! Tu ai fost mereu cea mai tare în casa asta... M-a îmbrăţişat, apoi a şoptit cu un zâmbet ştrengăresc: Sărută-l pe Toni şi împacă-l.
    Toni, inventând un pretext stăveziu, dispăruse imediat după nuntă. Probabil nu suporta s-o vadă plecând de-acasă. Plecând definitiv. Plecarea era concretă, nunta, forfota ei, o trăise ca şi mine, ca pe un vis bezmetic.
    - Ai grijă de tine, Venera. Nu uita măştile cu talc şi albuş şi băile de sare pentru Toni.
    A fost singura ei explicaţie despre Dan. Nu-i ciudat să mă gândesc la nunta Corei când peste patru zile Dan nu va mai exista?
    Îl voi înjunghia cu stiletul pe care l-am cumpărat în Turcia. Colegii se uitau curioşi la mine. În dugheana negustorului se aflau tot felul de giuvaiere, podoabe splendide, evantaie, cercei, inele şi brăţări, statuete de fildeş şi jad. Mie îmi plăcuse pumnalul, mânerul uvrajat, înfloriturile tecii de piele. Aşa credeam atunci. Astăzi ştiu că trebuia să-l cumpăr.
    Da, mai sunt doar patru zile.

                                                                 5.

                                             Purta de obicei mult negru, aşa că nu-i fusese greu să-şi improvizeze o ţinută de circumstanţă. La capătul scărilor, o întâlni pe Minerva. Părea surprinsă.
    - Plecaţi?
    Cora rămase cu mâna agăţată de nasturele paltonului.
    - Dacă e necesar, pot renunţa.
    - V-aş rămâne recunoscătoare.
    Cora se dezbrăcă liniştită şi Minerva îşi aminti afirmaţia arhitectului: "Îi sunt odioase insistenţele, nu cere de două ori acelaşi lucru."
    Pe Minerva, care ştia să vrea, şi cu cât încercau alţii s-o convingă să nu vrea, cu atât mai al dracului o voia, asemenea comportare o descumpănea.
    - Cunoaşteţi jurnalul Venerei?
    - Ştiam că are un jurnal încă din copilărie. N-am idee însă ce conţine. În general, nu sunt curioasă.
    - Eu da, râse fermecător Minerva. Există în caiet câteva referiri la căsătoria dumneavoastră.
    - Dumnezeule! zâmbi Cora. Asta ţine deja de istorie. Sunt paisprezece ani de-atunci.
    - Am înţeles că Venera şi arhitectul Contaş s-au opus proiectului. Ce-i reproşau lui Manu?
    - Mda... Cora îşi trecu degetele peste obrajii palizi. Venera cred că era puţin geloasă, aşa cum sunt unele mame. Ţinea mult la mine şi-i era greu să mă vadă plecând.
    - Odată şi odată trebuia să plecaţi.
    - Socotea că sunt destul de tânără ca să mai aştept câţiva ani, aşa-mi închipui că vedea ea lucrurile. Cât despre tata, cred că se opunea din motive pur estetice. A iubit totdeauna cu patimă frumosul, iar Dan avea o înfăţişare... În sfârşit, puţin neobişnuită. Ca arhitect, disproporţia mai ales îl scandaliza...
    - Nu găsiţi că-i un punct de vedere cam superficial?
    - Fireşte, există însă bărbaţi pe care-i crispează un bust opulent, şoldurile late sau o bărbie dublă, aşa cum există femei care nu suportă chelia, chiar dacă posesorii au geniu. Pur şi simplu nu se pot împiedica să observe aceste amănunte. E absurd, superficial, dar nu poţi lupta împotriva repulsiei fizice.
    - Încerc să înţeleg. Mi-aţi spus ieri că Venera nu-l agrea pe inginer.
    - E o impresie. Lucrurile acestea, repet, nu le discutam împreună.
    - Nu se poate totuşi în atâţia ani să nu fi scăpat vreo aluzie cât de mică. Din jurnal rezultă că îl detesta. Nu exagerez vorbind de ură pătimaşă...
    Ochii Corei se rotunjiră.
    - E o noutate pentru mine. Încep să mă sperii.
    - De ce?
    - Cred că sesizez unde bateţi. Ar fi o greşeală îngrozitoare să vă imaginaţi că Venera l-a omorât pe Dan. N-ar fi făcut-o niciodată, indiferent de motivul resentimentelor sale.
    - Mi-ar plăcea să nu vă înşelaţi. Ce înălţime are?
    - 1,52. E foarte scundă, încă unul din motivele pentru care îşi face complexe.
    - Continuaţi.
    - Venera mă iubeşte mult şi nu suportă să mi se provoace cel mai mic neajuns. În ultima vreme lucrurile nu mergeau bine. Familia îl monta pe Dan împotriva mea şi inerent au avut loc unele scene. Într-o seară...

                                                                   6.

                                       Cora trecu încă o dată pensonul peste o geană rebelă. Se machiase discret, puţin vioriu deasupra pleoapelor, două pufuri de pudră închisă peste obraji, mai spre ureche.
    Pomeţii prinseră dintr-o dată relief. Rochia cenuşie cădea până la jumătatea gambei.
    Accesoriile erau de un verde adânc. Pantofii extrem de fini din antilopă, brăţara de email, poşeta, mănuşile. Scoase din şifonier haina de lutru, un cadou de la Toni când împlinise zece ani de căsătorie, şi se întoarse din nou la oglindă. Apăsă de câteva ori pe vaporizator, plimbându-l peste coafură şi blana delicată.
    În clipa aceea intră Dan. O măsură cu o privire scurtă şi expresia i se schimbă brusc. Întrebă inutil:
    - Pleci undeva?
    Cora îl examina distrată prin oglindă.
    - Am câteva curse.
    - E urât afară.
    - Şi? Ce importanţă are?
    Inginerul înaintă spre mijlocul odăii. Se aşeză stângaci pe marginea patului.
    - De ce nu ţi-ai pus cizmele? E noroi...
    Femeia zâmbi fără să spună nimic.
    Manu îşi muşcă buzele.
    - Mă gândeam să nu răceşti.
    - Am să iau un taxi. De altfel, trebuie să trec şi pe la Lili Conţescu.
    - Are lume?
    - Da... i-am promis.
    - Hm, curios! Îi arde de primiri când Conţescu e în spital, abia operat?
    Inginerul lăsă capul în jos, cercetând covorul alburiu. Cora îi atinse uşor bărbia.
    - Deci au izbutit! Aşa-i, Dănuţ? Au izbutit.
    - Nu înţeleg...
    Femeia avu un gest de oboseală.
    - Foarte bine, renunţ. Rămân acasă.
    - Nu, nu... bolborosi Manu. Părea trezit din somn. Du-te! Te rog eu să te duci.
    Cora îşi luă poşeta şi părăsi încăperea.

                                                               7.

                                         - Dragă Dobrescule, nu ştiu ce gândeşti despre mine, dar eu personal consider că sunt la vârsta când încă aud foarte bine. Fac eforturi să înţeleg de ce trebuie să-mi spargi urechile. Zi mai departe.
    Minerva mută receptorul în cealaltă mână.
    - Claudia Miron declară că Venera obişnuieşte să petreacă noaptea Anului Nou hoinărind pe străzi. Uneori ajunge la gară şi urcă în primul tren. Sunt în Gara de Nord. Un hamal a recunoscut-o în fotografie. A urcat în acceleratul de Cluj la 2,25.
    Vorbise în şoaptă şi Minerva zâmbi.
    - Încearcă să dai de urma conductorului. Ai făcut o treabă bună. Hm, bunicică, retractă pedagogic.
    Închise şi bătu la uşa lui Jack. Notarul o invită să ia loc cu gesturi de majordom.
    - Câtă cinste, sunt onorat, coniţă... ăăăă, stimată doamnă...
    Minerva îl azvârli o privire caracteristică, nu cine ştie ce apreciată pe vremuri de elevi. Anticipa câte o hotărâre complet lipsită de noimă: "Scoateţi o foaie de hârtie! Extemporal fulger, aveţi douăsprezece minute!"
    Jack rămase cu gura căscată, simţindu-se ciudat de nelaîndemână.
    - Din câte îmi dau seama, Cora Manu a fost suspectată de familie.
    - Suspectată! Notarul îşi bătu dezolat palmele. Termenul, scumpă doamnă, e impropriu. Dacă stau bine şi mă gândesc...
    - Operaţiunea asta v-aş sugera-o şi eu.
    Jack lăsă privirea în jos: "Bate alte cărări şi nu pricep de ce. Să fi trăncănit Elena sau Georgeta că l-am montat pe Dan?"

                                                       Capitolul 7
                                                                1.

                                   Coborî tremurând în hol. Georgeta croşeta pe canapea un tricou roşu pentru Titel. Lângă ea, lâncezea Elena îmbrăcată în mod excepţional într-un capot pretenţios, cu garnitură de blană. Ca de obicei, pe lângă obrajii acoperiţi cu pete hepatice îi atârnau câteva laţe. Jack încerca să prindă un post străin de radio. Tocmai isprăvise o filipică virulentă împotriva imoralităţii societăţii contemporane. Deşi răcnise din toate puterile, cele două femei nu reţinuseră un singur cuvânt. Din când în când, Elena îl întrerupea:
     - Mai încet, Jack, te rog!
    Dan făcu câţiva paşi prin hol, parcă fără treabă, apoi se aşeză în fotoliu. Întrebă distrat:
    - E ceva interesant azi la televizor?
    - Zăpăceli! răspunse scurt Georgeta. Eu nu'ş' la ce-aţi mai cumpărat şi flaşneta ceea! Nu-i destulă gălăgie?
    Moraru abandonă radioul şi strânse bărbăteşte mâna inginerului, de parcă acesta ar fi fost un străin sosit în vizită ori nu s-ar fi văzut de mult.
    - Ce mai faci?
    Georgeta se holbă deasupra ochelarilor şi vârî un cot în coastele Elenei.
    - Îi nebun! Nebun de legat!
    Jack abia aşteptase să dea explicaţii.
    - De ce? Un gest cât se poate de reverenţios. În Anglia, în fiecare dimineaţă fiul strânge mâna tatălui şi i se adresează cu "sir".
     - Irra! Georgeta bătu din palme. De-amu, l-oi pune pe Titel să-mi pupe mâna în zori şi să-mi zică maiestate!
    Elena ridică plictisită din umeri.
    - N-are ce face! De-aia îi trec toate prostiile prin minte. Întrebă căscând: Unde-i Cora?
    - A ieşit, răspunse scurt Manu.
    Notarul deveni dintr-o dată atent. Schimbă o privire plină de înţelesuri cu Georgeta. Dan o sesiză şi se enervă.
    Toată povestea asta cu Cora cădea foarte prost. Credea în fidelitatea ei, o verificase în nenumărate rânduri, şi acum, pe neaşteptate, începea să se simtă mai puţin sigur. Acum, când era bolnav, când trebuia să se menajeze, când n-avea nevoie de complicaţii. De ani de zile se obişnuise s-o considere pe Cora o femeie rece. O cochetă, o colecţionară de victime eventual, încântată de efectul pe care-l producea pretutindeni prezenţa ei la teatru, pe stradă, într-un restaurant, speculându-l la maximum, dar atât.
    Cochetăria ei se oprea la marginea patului, atmosfera de femeie fatală era o rochie pe care o dezbrăca de cum trecea pragul dormitorului.
    La început - Dan abia îşi mai amintea de vremurile acelea - fusese cu totul altfel. Dar totdeauna la început e altfel...
    Elena, veşnic neatentă, se strâmbă:
    - Ce idee să ieşi pe o vreme ca asta. Lapoviţă, te stropeşti pe picioare... Poţi răci foarte uşor.
    - Depinde, depinde! sări Jack. Dacă ai interese, nu te uiţi la lapoviţă.
    - Fleacuri! Ce interese grozave are Cora!
    - Ce ştii tu!
    Dan scrâşni:
    - E în vizită la Lili Conţescu.
    - Conţeasca?! Georgeta se întrerupse din croşetat. Asta-i bună! M-am întâlnit de dimineaţă cu ea la piaţă. Căuta struguri să-i ducă lui fecioru-său la Ploieşti. Se întoarce miercuri, când iese Ionică din spital.
    Manu îşi muşcă buzele. Jack îl fura cu coada ochiului. Declară senin:
    - Ei, n-o fi reţinut Dănuţ persoana.
    Georgeta se enervă. Îşi trânti lucrul în poală şi îşi smulse ochelarii de pe nas.
    - Urât mi-o fost mie în viaţă omul cu două feţe! Mai amu un ceas, când o ieşit pe uşă, lătrai c-o plecat la vânătoare.
    - Vânătoare! Jack îşi ridică mâna spre cer. O manieră figurativă de a te exprima. N-ai sesizat, draga mea.
    - Zău?! Şi cam la ce soi de vânătoare te-ai gândit tu? prinde vrăghii pe Calea Victoriei?
    - Adevărul e, interveni visătoare Elena, că pentru vârsta ei Cora are un succes extraordinar. Se ţine extrem de bine.
    - Hm! pufni Georgeta. Pune-mă şi pe mine cu mâinile în poale, du-mă tătă zâua la coafor, dă-mă cu dresuri şi odicolon şi iacă-tă-mă-s!
    Inginerul simţea că-i vuiesc urechile. Glasurile lor i se înfigeau în timpan, i-l sfredeleau ca nişte burghie înroşite în foc. Notarul râse:
    - Exagerezi. Nu poţi contesta că e o femeie frumoasă.
    - Categoric, spuse Elena admirându-şi piciorul bine format, cu gleznă fină, dar pulpa cam obosită, străbătură de striaţii albăstrui. Vorbea fără să se cenzureze: Am văzut-o de altfel în companii remarcabile. Era astă-toamnă la Romarta, la cosmetice, cu un bărbat superb. Înalt, atletic, o figură de intelectual.
    - Cine? o întrerupse Moraru. Nu cumva era actorul ăla, Riri Domide? A fost ieri la televizor.
    - Eu nu-l ştiu pe Riri Domide. Ştiu doar că era splendid. Cred că-i unic în Bucureşti.
    - El a fost, precis!
    Discutau înfierbântat, făcând totală abstracţie de inginer.
    Manu îi asculta cu o expresie încremenită.
    - Înseamnă că l-a schimbat, conchise Georgeta, reluându-şi lucrul. Titel îmi zicea deunăzi de un nebun de cela, de aleargă după minge. Parcă-i de la poliţie, aşa nas are idiotu' ista al meu!
    Moraru ridică din umeri.
    - L-a schimbat pe dracu'! Ca şi cum nu încap doi cocoşi în aceeaşi poiată. Şi Domide şi fotbalistul.
    Georgeta se scărpină cu andreaua în ureche.
     - Mai ziceai tu parcă şi de un avocat...
    - Ei, ăla e altceva! Marea pasiune... E permanent.
    Păru să-şi amintească brusc de prezenţa inginerului şi se sperie.
    - O, Dănuţ, iartă-mă! Ce lipsă de tact! Fireşte, noi glumeam. Nu trebuie să ţii seama...
    Elena se întinse cu chef şi i se auziră oasele pârâind.
    - Parcă Dan e copil să asculte prostiile voastre! Ce, adică merg mâine pe stradă cu ăla, cum îl cheamă, de la televizor... În sfârşit, muzicologul, înseamnă că mă culc cu el? Ce zici, Georgeto, de nişte frigănele cu mazăre? N-ai mai făcut de mult.
    Georgeta, gata întotdeauna la orice capriciu culinar, înfipse andrelele în ghem.
    Jack le urmă încântat, frecându-şi mâinile.
    - Bravo, fetelor, vă ajut şi eu!
    Dan rămase singur în hol, cu privirea înghețată.

                                                                  2.

                                         - Nu, dragă doamnă,  spuse Jack Moraru sentenţios, nimeni, absolut nimeni nu şi-a îngăduit să gândească rău despre scumpa noastră Cora, care...
    - În scris, vă rog, şi semnaţi! i-o reteză Minerva. Sunteţi jurist, nu e nevoie să vă amintesc riscurile asumate.
    "Infernal individ."
    Trecu în camera victimei şi scoase semnul din jurnal.

    Mă întreb ce se întâmplă în casă. Pluteşte un aer straniu, Dan arată rău, Cora e mai detaşată ca niciodată. Ceilalţi par că ştiu ceva, am impresia că respiră uşuraţi când văd că plec.
    De două zile mă bântuie o idee ciudată. Dan e o canalie prea mare pentru ca eu să fiu singura care-i doreşte moartea. Şi simt că dacă un altul mi-ar lua-o înainte, viaţa mea s-ar goli de orice sens.
    Ciudat cum destinele noastre se împletesc! Nu-i voi supravieţui probabil nicio jumătate de oră. Până şi scrisoarea, eterna scrisoare pentru posteritate a sinucigaşului şi al cărei principal destinatar este de fapt anchetatorul, am redactat-o.
    Nu sunt ceea ce în general se numeşte o femeie bună, elevii nu mă iubesc, ştiu că orele mele fără zâmbet, fără fantezie, pur ştiinţifice par îngheţate, dar voi rămâne până la sfârşit corectă. Nu suport ideea ca cineva să fie învinuit pe nedrept, chiar de-ar fi vorba de Titel ori de Jack.
    Sunt extrem de liniştită. Atât de liniştită, încât este prima oară după zilele acelea frenetice de acum douăzeci şi doi de ani că pot vorbi despre Mircea.
    Predam la o şcoală mică din Calea Rahovei. O mie nouă sute cincizeci şi trei...
    Mă uit la cele câteva fotografii întâmplătoare şi încerc să reconstitui atmosfera. Un Bucureşti încă cenuşiu, sărac, cu locuri virane şi ziduri avariate de schije, un Bucureşti atât de străin micului Paris de dinainte de război... Pe bulevard rulau primele filme italiene, cu Lucia Bose şi Raf Valone, Silvana Pampanini şi Lollobrigida înfierbântau fantezia liceenilor, Gerard Philippe înduioşa cu farmecul şi vioiciunea lui. Se purtau pantofi cu crep sau papuc, taioare, aceeaşi jachetă de stofă la care asortai toate fustele din garderobă - pălăriile şi galoşii dispăruseră cu desăvârşire, tinerele foarte moderne nu purtau iarna ciorapi, ci doar şosete şi pantofi blindaţi cu tălpi groase de cauciuc.
    Fetele din generaţia mea n-au primit flori. Un tânăr cu un buchet în mână stârnea zâmbete ucigătoare. Cei mai romantici le camuflau sub palton ori în serviete, ca pe un material interzis... Mircea a îndrăznit să traverseze oraşul, purtând ca pe un drapel trei crengi de salcâm galben. Mircea, cu chipul lui sfios, imprecis, aproape fără trăsături, cu privirea albastră şi nesigură ca a tuturor miopilor. Nu-şi ştergea ochelarii şi te mirai că poate desluşi ceva în spatele lentilelor tulburi. A fost primul amănunt pe care l-am remarcat nu fără un sentiment de vagă iritare. Când cuiva îi rămâne un rest de mâncare în colţul gurii îţi vine să-i întinzi şerveţelul.
    Intrase în cancelarie extrem de timid. Purta un costum pe puncte, dintr-o stofă cafenie grosolană, cu dungi, modestă reeditare a complet-urilor diplomat de altădată. Se uita la noi zăpăcit şi a trebuit să ne explice de trei ori că e fiul doamnei Balaban, profesoara de fizico-chimice. Doamna Balaban era bolnavă şi urma s-o suplinească timp de-o săptămână. Directoarea, întreruptă dintr-o discuţie cu Măneasca de gimnastică, şi-a adus aminte:
    - Ai dreptate! Mi-a telefonat Lilica. Uitasem complet. Eşti student la Politehnică, nu? Anul patru. Foarte bine! Ştii să umbli cu un catalog?
    Atunci a zâmbit prima oară. Un zâmbet care nu-i semăna. Fermecător, plin de îndrăzneală, din cauza dinţilor albi şi puternici. A clătinat capul.
    - Nu-i nimic. Ai să te descurci imediat. Venera, vrei să te ocupi tu?
    Eram cea mai tânără din cancelarie şi cea mai conştiincioasă. Arătându-i cum să noteze absenţii, nu mă puteam împiedica să calculez că e doar cu doi ani mai mic decât mine. Un calcul automat atunci, fără semnificaţie. Când a sunat de intrare, m-am ridicat brusc cu un aer extrem de profesional.
    - Scuză-mă, trebuie să plec. Am adăugat mai ostentativ decât aş fi intenţionat: Nu-mi place să risipesc un singur minut.
    - Bineînţeles!. Aş îndrăzni... V-ar deranja să asist la ora dumneavoastră? Mi-ar plăcea să mă familiarizez cu clasa. Dacă nu mă înşel, după naturale au chimia.
    A fost ora cea mai imposibilă, cea mai nepedagogică pe care am predat-o vreodată. Voiam să par inteligentă, extrem de bine pregătită, aspră. Ca toţi novicii, îmi închipuiam că o clasă care tremură e o clasă disciplinată. Am izbutit să fiu antipatică, preţioasă şi corozivă, mi-am năucit elevii cu divagaţii şi denumiri complicate.
    În drum spre cancelarie, Mircea chicotea.
    - Vă spun sincer, am răsuflat şi eu când a sunat de recreaţie. Aveam impresia că dacă mai continuă, o să scoateţi şi nuiaua.
    L-am fulgerat cu privirea şi am declarat glacial:
    - Nu-mi justific metodele. Mi-am închipuit că sunt spirituală adăugând: Dacă ai fi de la minister...
    Părea că nu mă aude.
    - Sunt convins că aţi obţine mult mai mult dacă n-ar fi atât de înspăimântaţi. Propuneţi-vă pentru început să zâmbiţi măcar din zece în zece minute. Un exerciţiu de voinţă.
    - Când ai să fii dumneata dascăl, voi fi curioasă să constat efectele unui astfel de procedeu. Până atunci nu avem ce discuta.
    E ciudat! Şi totuşi aşa a început dragostea noastră.

                                                               3.

                                           - Intră! zise Minerva.
    Titel Penciu părea nervos.
    - Mi-e îngăduit să întreb pentru cât timp suntem priponiţi la domiciliu? Mai are omul şi alte treburi...
................................................................................