3-5
- Am avut grijă să-i anunţ pe colegii dumitale de " serviciu". De altfel, săptămâna asta bişniţa e moartă, vântură miliţia hotelurile.
Tânărul Penciu zâmbi larg.
- Ţin să vă informez că nu mănânc usturoi... Miroase al naibii.
- Extrem de delicat din partea dumitale. Văd că eşti pus pe confidenţe. Îl cunoşti pe logodnicul Venerei?
- Cine-i persoana? În orice caz, trebuie să fie mare dobitoc dacă s-a încurcat cu vrăjitoarea aia.
- De ce nu-l agrea pe Manu?
- Venera nu agreează pe nimeni. Nu cred să fi avut vreun motiv special. Ce-i drept, a încercat să bage nişte spirale cu Cora, noroc că eram eu pe fază. Chestia asta s-a întâmplat imediat după Crăciun. Tocmai se terminase filmul...
4.
- Sfârșit! exclamă Titel închizând televizorul.
Elena se întinse şi apăsă pe comutator. Avusese lecţii în oraş şi încă nu se dezbrăcase. Peste bluza delicată cu jabou, cam obosită şi fără un nasture, purta o jachetă roşie şi nişte mărgele negre. Îşi consultă unghiile bine tăiate, apoi îndreptă o şuviţă de păr.
- Ca să fiu sinceră, spuse înăbuşindu-şi un căscat, pe mine filmele astea nu mă conving. Americanii au ce au cu pistoalele, italienii cu amorurile nefericite, soţi geloşi, aventuri extraconjugale, vendete. Fleacuri de pe vremea lui Marcel Prevost...
Dan îi zâmbi şters, recunoscător parcă.
Jack se sufocă:
- Cum, dragă Elenuţo, tu conteşti dragostea? Sentimentele înălţătoare, indignarea legitimă a bărbatului, căci fidelitatea este acea pârghie, acea punte...
Pianista i-o reteză plictisită.
- Şi ectetera! Nu-i nevoie să-mi ţii o conferinţă, Jack. Astea erau bune pentru mama mare care primea bileţele bleu de la bunicu' şi le păstra în corsaj un trimestru. Azi oamenii au altele pe cap.
- Sunt consternat, draga mea! Realmente consternat! De unde astfel de idei?!
- Tu cauţi în gura ei? interveni Georgeta. Măritată n-o fost, o izmană de bărbat n-o clătit, ce să ştie?
- Ei nu, că asta mi-a plăcut! Pianista râse artistic. Îţi închipui că am avut nevoie de un petic de hârtie ca să cunosc viaţa? Eşti ridicolă, fetiţo!
Titel se înveseli. Trase din ţigară cu ochii la inginer.
- Bravo, tanti! Ia demonstrează-i tu tribunului Jack Moraru ce va să zică o femeie cu vederi largi.
- Nu mă interesează demonstraţiile şi n-am de dat socoteală nimănui. Dar aberaţiile mă scot din sărite.
Notarul o privea fără să-şi creadă urechilor.
Manu, intuind ce avea să urmeze, încercă să se ridice. Jack îi puse mâna pe umăr ţintuindu-l în scaun.
- Unde te duci, dom'le? Stai aici, că are teorii interesante, să le auzi şi dumneata. Ia explică-ne şi nouă, Eleno, cum devine chestia! Vasăzică eu o prind pe nevastă-mea în pat cu un tip...
- Nimeni nu-şi prinde nevasta în pat cu un tip. Asta se întâmplă doar în vodeviluri şi în piese ieftine de bulevard.
- Corect! aprecie Titel.
Notarul se enervă:
- Eşti dobitoc! În pat cu un tip e o manieră de a te exprima. Vreau să spun că având certitudinea că nevastă-mea mă înşală...
- Când ai certitudinea? se interesă Elena.
- Lasă-mă dracului să isprăvesc! Am deci certitudinea că are un amant...
- Unul sau un regiment, chicoti Georgeta. Am mai văzut noi şi din astea.
- ...deci eu, soţ care-mi iubesc nevasta şi-mi respect căminul, cum ar trebui să procedez după părerea ta? Ce-ar trebui să fac?
Elena îl privi sarcastică.
- Să-ţi aminteşti de câte ori ai înşelat-o tu şi să-ţi vezi de treabă. Nu fă pe lupul moralist, Jack! Biata Aura a înghiţit destule. Ca să nu pomenesc cu cine te încurcai, pentru că o femeie de soi costa, iar tu în viaţa ta n-ai oferit un pumn de floricele.
- În consecinţă, nene Jack, râse bine dispus Titel, reglează-ţi tirul, că nimereşti alături.
- De ce alături, idiotule?
I se bulbucaseră ochii şi urla împroşcând cu salivă.
- N-auzi ce susţine mătuşă-ta? Vasăzică să deschid tractir în dormitorul meu pentru că am avut şi eu acolo, două-trei aventuri?!
- La tot atâtea are dreptul şi nevastă-ta.
- Pardon, madam! Ce naiba, Dane, unde te grăbeşti? Rămâi aici, să fii arbitru. Eşti imparţial, afară din cauză.
Inginerul Manu, livid, îşi muşca buzele. Simţea că toată discuţia asta e peste puterile lui. Voia să urce în odaie, să-şi astupe urechile, să muşte perna. Cora lipsea din nou...
- E o concepţie imorală şi incendiară cu care nu pot fi de acord. De milenii se închină ode fidelităţii femeii. Othello şi Desdemona, Paul şi Virginia, Penelopa şi... şi...
- Costică, sugeră placid Titel.
Moraru se holbă la el şi pianista profită de pauză.
- Timp de milenii, bărbatul şi-a întreţinut nevasta. Îi mai dădea mâna eventual să comande la potcovar o centură de castitate. Acum muncesc amândoi, au absolut aceleaşi drepturi.
- Eleno, dragă, pur şi simplu mă înspăimânţi! Însuşi Creatorul sau natura, această minunată artizană, a destinat...
- Te rog! se oţărî pianista. Nu mă lua cu diferenţele fiziologice. Bărbatul şi femeia alcătuiesc o pereche, ţelul e procrearea! Nu văd cum Dumnezeu l-ar fi destinat pe mascul să procreeze mai mult. Şi cu asta discuţia e încheiată, m-ai plictisit destul.
Georgeta o măsură peste ochelari.
- Ce baţi câmpii, fimeie, hăi? Care ţel? Ai făcut tu copii?
Elena întoarse capul considerând că nu merită răspuns. Moraru îşi răsuci trupul spre inginer.
- Ia zi tu, Dane, cum ţi se pare Elenuţa noastră?
- Îl întrebi cu tanti aici de faţă? Cum vrei s-o spurce?
- N-aveţi ce face, mârâi inginerul. M-am săturat de tâmpenii.
- Stai, dragul meu, n-ai înţeles chestiunea. Admitem, nu-i aşa, că te înşală Cora.
- Admiteţi pe dracu'! se hlizi Georgeta. Parcă vă cere vouă voie. Dacă e rea de muscă, s-o mântuit!
Titel comentă bine dispus:
- Chestia asta a învăţat-o la universitatea din Dorohoi-City.
- Taci, măi idiotule!
- Te rog, Getuţo, nu mă întrerupe! Discutăm în principiu. Deci Cora are un amant. Ai văzut-o cu ochii tăi sau, să zicem, cineva, eu ori băiatul ăsta, ţi-am adus dovezi de netăgăduit. E ipoteza de la care plecăm. Ce faci?
- Pipi! spuse pianista sec.
Titel râse, izbindu-se cu palma pe genunchi.
- Hai că-i tare! N-ai treabă, tanti!
- Ai băut, Eleno? Jack o privea buimac. Nu te mai recunosc.
Dan făcu vânt scrumierei pe masă.
- Discuţia e imbecilă şi mă enervează. N-ai nici un pic de bun-simţ, Jack?
- De ce, dragul meu? Notarul părea dezolat. Pentru că mă preocupă căsnicia nepotului meu, fericirea lui conjugală?
- Tăticu' nu vrea să fie fericit, observă Titel. E bine?
- Mă rog... mă rog. N-am nimic împotrivă. Spune-mi tu, Dănuţ, aici, de faţă cu martori, că nu te interesează ce face Cora, în ale cui braţe... braţe...
- Nelegitime, suflă mereu serviabil Titel.
- ...se desfată acum, şi-ţi promit că nu mai spun un singur cuvânt.
Îşi ridică bărbia în aer plin de demnitate jignită.
- Amu... Georgeta se foi în scaun. Amu, dacă tot aţi umblat la ulcica cu smântână şi v-aţi mânjit, batâr deşertaţi-o! Suntem în familie.
- O familie absolut anormală, preciză Titel, dar oricum...
Dan ţinea capul în jos. Elena îl privi mirată.
Sper că nu te uiţi la ce spune Jack. Ştii că i se năzare.
- Te rog să nu te amesteci, sări Moraru. Şi-n al doilea rând, nu discut cu persoane amorale.
- Hm! Să-ţi aminteşti de chestia asta când îmi lingi farfuriile.
- Iar în al treilea rând, voi oferi dovezi materiale - silabisi - ma-te-ria-le, domnii mei, şi în-sur-mon-ta-bi-le.
- Zi pe româneşte, unchiule, să priceapă şi mama.
- De netăgăduit!
Elena îl măsură ironic.
- Care ar fi alea?
- Fără îngăduinţa soţului, declară patetic, nu voi vorbi niciodată. De fapt, nu vom vorbi. Titel e la fel de bine informat ca şi mine. Rămâne la latitudinea ta, Dane.
Inginerul, crispat, făcu ghem între degete faţa de masă. Maxilarele îi jucau sub pielea gălbuie.
- Vorbeşte! Vorbeşte dracului şi lasă-mă în pace!
- Foarte bine. E rândul tău, băiete!
- Sunt un gentleman, unchiule!
- Eşti un idiot, spuse Georgeta. De-amu zi-i, dacă ai ceva de zis!
Tânărul îşi vârî mâinile în buzunare. Declară pe un ton care sugera în aşa măsură certitudinea, încât îşi îngăduia să fie neglijent. O chestie pe care o ştiu şi copiii.
- Primo tempo! Mâine la ora nouăsprezece treizeci, un turism roşu, Fiat 1100 numărul 16-B-5879, o va prelua pe Cora din faţa Muzeului de Artă, colţ cu Cristian Tell.
- Lângă Biserica Amzei, preciza notarul.
Georgeta îşi făcu semnul crucii.
- Măiculiţă, lângă sfânta biserică!
- Secundo tempo! Masculul şi zâna vor coborî în strada Sergent Dimitrescu nr. 118, Cartierul Tei. Teatrul de operaţiuni - apartamentul gagiului, la parter. Dormitorul dă într-un scuar. Un oblon de la fereastră e stricat. În mod excepţional deci, clişeul poate fi înregistrat de ochiul terţului interesat. Urmărirea poate începe de la Muzeu sau direct, de la locul faptei. Fine!
- De unde le scoţi, măi băiete?! se minună Georgeta zdrobită de admiraţie.
- Din puşculiţă.
Elena îi aruncă o privire dispreţuitoare.
- Ce mârşăvie! Ascultă, Dane, nu poţi lua în serios grozăviile astea, sunt abjecţi, sunt...
- Taci! şuieră inginerul încleştându-şi pumnii. Foarte bine, vom merge mâine împreună. Trebuie să se aleagă într-un fel.
- E caraghios, n-ai voie... Nu-ţi dai seama, o insulţi!
- Ţi-am spus să taci! Titel, mâine după ce iese Cora ne aştepţi în faţa aprozarului, într-un taxi.
- Cum vrei matale, coane.
Jack păru dintr-o dată cuprins de scrupule.
- Ascultă, dragul meu, părerea mea e să te mai gândeşti. Nu ştiu dacă inima ta... Înţelegi, trebuie să fii prudent. Poate că preferi să nu ştii, să nu vezi, cunosc o grămadă de cazuri care au dus-o aşa până la nunta de aur.
- Ce scârbă mare eşti tu, Jack! Elena clocotea de indignare. Mi-e greaţă!
- Trage tare cu zeamă de varză, sugeră Titel. Clătină decepţionat din cap. Parcă n-ai fi din familia asta, nu te interesează nimeni şi nimic.
- Tu vorbeşti, parazitule!?
- Hopa! Ascultă, madam ţambal...
Jack Moraru interveni împăciuitor:
- Dragii mei, vă rog, ne depărtăm de subiect. Îşi drese glasul: Cora e o femeie vampir! Îşi batjocoreşte soţul şi acum îi vrea averea. Ea a încercat să-l omoare!
- Să-l omoare?! se holbă pianista. Să-l omoare?! Îţi dai seama ce spui?
- Aici a cam luat-o razna, se asocie Georgeta Penciu.
Elena se ridică foc şi pară.
- Să-l ucidă pe bărbatu-său? Poţi să crezi aşa ceva, Dane?
- O să creadă, n-avea grijă, rânji Titel, după filmul de mâine seară.
Pianista nu se lăsă. Trase de mâneca inginerului.
- Vorbeşte, Dan! Crezi că nevastă-ta e o criminală?
Glasul lui Manu păru dintr-o dată foarte răguşit:
- Azi nu cred nimic. Mâine...
Îşi înghiţi saliva. Jack îi aruncă o privire triumfătoare Elenei. Georgeta se uita la ei cu gura căscată. Ochii lui Titel luceau ciudat.
5.
Titel Penciu susţinu cu îndrăzneală privirea Minervei.
- O seară întreagă a încercat Venera să mă aiurească, dar n-a ţinut. Am ochiul câmpului.
- Ascultă sfatul meu, flăcău, cască-l bine! Calci pe teren accidentat!
Minerva îl aşteptă să iasă. "Oamenii ăştia îmi înşiră baliverne. Care-i adevărul?"
Capitolul 8
1.
Le era teamă ca nu cumva pianista să-i şoptească ceva Corei, dar, până a doua zi dimineaţă, Elena uitase cu totul discuţia. Era în general o fire indolentă, sincer nepăsătoare la ce se petrece în jur, iar reacţia înfierbântată din ajun fusese întâmplătoare.
De altfel, după micul dejun, dispăruse de acasă şi Jack respirase fericit. Elena, după preparative şi echipament, se afla într-una din crizele ei nomade. În asemenea zile, lipsea zece, douăsprezece ceasuri fără ca cineva să poată ghici cum îşi petrece timpul. Alteori, avea accese de lene şi nu se urnea din pat câte o săptămână.
Ziua se scursese lin, fără incidente. La şapte, Cora plecă de acasă. Dan coborî greu treptele şi se întâlni cu Titel în hol. Tânărul adulmeca unda de parfum ce plutea în încăpere şi întrebă în şoaptă:
- Ce fac, mă duc după taxi?
- Mai aşteaptă. Ea merge pe jos probabil.
Avea chipul încremenit şi parcă-i venea greu să-şi descleşteze buzele. Uşa de la odaia notarului se crăpă încet. Jack apăru îmbrăcat şi cu pălăria pe cap. Era febril şi radios în acelaşi timp.
Titel râse încetişor. Fusese vorba să-l însoţească doar el pe inginer.
Manu mârâi:
- Tu ce treabă ai?
- Chiar! Bagă melonul înapoi la naftalină, unchiule, nu face la vârsta matale...
- Ei, ştii că-mi placi?! Să vă abandonez tocmai în asemenea momente dramatice?! Nu, Dănuţ, chiar dacă ar fi să alerg pe jos după maşina voastră şi tot te-aş însoţi. Cred că e cazul să ne grăbim. Mai bine să aşteptăm câteva minute decât să pierdem momentul. Du-te, Titel, vezi să aibă aparat de taxat.
- Scoate lovelele!
- Eu?! Cu plăcere, dragule, cum să-ţi explic...
- Nu mai explica, am înţeles.
Pe bufet se afla o fotografie a Corei. Maşinal, inginerul o culcă cu faţa în jos.
După vreo zece minute, se auzi claxonul taximetrului.
Manu stinse lumina. În spatele lui, Jack puse la loc fotografia.
La ora şapte şi jumătate, Cora urcă într-un Fiat 1100 cu numărul 16-B-5879.
Bărbatul înalt, într-un raglan elegant de culoarea nisipului, o aşteptase afară din maşină. Sărută obrazul întins de Cora şi urcă la volan.
- Până aici, şopti Titel, informaţiile corespund, sper!
- Perfect! Te felicit, dragul meu.
Jack se uită cu coada ochiului la inginer. Nu desluşi mare lucru din cauza întunericului şi se lăsă pe spate cu un mormăit de satisfacţie. Îi făcea plăcere plimbarea gratuită cu taxiul, dar mai ales aştepta cu voluptate desfăşurarea evenimentelor.
Vocaţia pentru senzaţional, pentru situaţiile ieşite din comun, care se comentează ulterior luni şi chiar ani de zile, l-ar fi putut determina cu uşurinţă pe notar să accepte combinaţiile cele mai fanteziste, propunerile cele mai absurde. În închipuirea lui, graniţa dintre posibil şi imposibil aproape nu exista. N-ar fi încercat de pildă o surpriză prea mare dacă într-o bună dimineaţă, o delegaţie a cutărei insule din Pacific sau Oceanul Indian l-ar fi vizitat oferindu-i coroana de rege. Se simţea predestinat să facă faţă oricărei situaţii, oricât de importante. Pe de altă parte, nu sesiza bizarul nici în viaţa de fiecare zi, gata să creadă cu superficialitate şi fără uimire chiar într-o minune.
De pildă, cu ani în urmă, se zvonise despre un coleg că murise într-un accident montan. Circulaseră amănunte ferme şi apăruse chiar ferparul în ziar. Ulterior, se dovedise că e vorba de o confuzie sinistră, dar Jack habar n-avea. Întâlnindu-l însă pe bulevardul Magheru, notarul nu manifestă niciun fel de surpriză, n-o luă la goană cu părul făcut măciucă cum se întâmplase cu alţii, ci îl acostă afabil şi cotidian:
- Ce mai faci, Săndel? Te-ai întors? Fireşte, fireşte! Ai procedat cu minte şi înţelept. Bravo! Mai dă-mi un telefon.
Celălalt rămase cu convingerea că notarul e un tip glumeţ. Jack însă, fără să creadă propriu-zis într-o înviere, accepta în mod nebulos ideea.
Titel făcu semn şoferului să oprească. Fiatul parcase în faţa unui bloc de trei etaje. Bărbatul ajută Corei să coboare şi sprijinindu-i cotul pătrunseră în imobil.
Penciu se întoarse spre cei doi. Deschideau portierele.
- Răbdare, flăcăi! Cine plăteşte dricul, totuşi?
Manu îi azvârli o bancnotă mototolită.
Parterul era de fapt un demisol, care se putea escalada cu uşurinţă. Titel îi conduse prin scuar. Se strecurau printre brazii pitici şi tufişurile tunse ca nişte mingi negre stropite cu zăpadă. Picioarele le intrau adânc în noroi.
În încăpere plutea o lumină albăstruie. Cu ochiul lipit de geam, prin crăpătura oblonului, Dan văzu un divan acoperit cu o cuvertură galbenă, pufoasă, câteva crizanteme într-o ulcică de pământ, un peisaj agăţat pe perete, un puf turcesc de piele roşie. Din dreapta, apăru Cora. Bărbatul o ajută să-şi scoată mantoul, dispăru şi se întoarse cu o sticlă şi două pahare înalte.
Jack gâfâia lângă inginer.
- Ce vezi? Vezi ceva? Lasă-mă şi pe mine.
- Stai ţeapăn, unchiule.
- Te rog!
Titel, sprijinit neglijent de zid, începu să râdă.
- Eşti formidabil, dom'le! Omul a dat un ban să stea în faţă. Noi suntem chibiţi.
- Suntem martori! Trebuie să vedem! La o adică, să ştim ce declarăm.
- Ce dobitoc, Dumnezeule!
Inginerul îşi auzea bătăile inimii. Cora lăsă paharul pe parchet, îşi deznodă eşarfa de la gât, apoi începu să descheie nasturii jachetei. Se ridică.
Lumina se stinse.
2.
- E foarte cald la tine...
- Da, odaia e mică şi caloriferul prea mare. Să trecem dincolo.
Cora îşi plimbă ochii în lungul pereţilor acoperiţi cu cărţi. Pe birou se aflau o bufniţă de piatră cu ochi verzi şi o scrumieră masivă de marmură. Surâse.
- Lipseşte fotografia Angelei.
Riri Domide întoarse capul şi începu să râdă. Avea o figură mobilă, specifică, pe care profesiunea îşi pusese pecetea. Domide putea fi numai actor.
- N-are fotografii. N-o avantajează.
- Înţeleg, spuse Cora. Pe o bucată de hârtie nevastă-ta nu înseamnă nimic. Farmecul nu poate fi imortalizat. Nu s-a întors?
- Ba da. E în bucătărie, face cafeaua. Strigă: Angela, a venit Cora.
- O clipă!
Domide sorbi din pahar.
- Eşti neliniştită. Ce se întâmplă cu tine?
Cora tresări. Râse fără convingere.
- Nimic. Sau ca de obicei, plictiseli.
- Dan?
- Şi Dan.
- Bolnav?
- Şi bolnav.
- Familia?
- Şi familia.
- Şi mai ce?
Cora oftă.
- Nu-mi place să stric dispoziţia nimănui. Când aţi hotărât să plecaţi în Turcia?
- Lasă asta! Îi prinse amândouă mâinile. Cora, ne cunoaştem de treizeci de ani.
- Detest istoria, Riri. Morţi, bătălii fără sens, vremea care se duce, iremediabil se duce...
- Credeam că suntem prieteni.
- Suntem! Eşti cel mai bun... nu, eşti singurul prieten pe care l-am avut în viaţa mea. Dar nu sunt dispusă să mă lamentez. Am plecat de acasă să mă deconectez un ceas sau două. Petrec suficient printre dănisme, moralisme şi georgetisme, ca să le evoc şi aici.
- Au început problemele?
- Continuă...
Riri Domide clătină din cap.
- N-am să-l înţeleg niciodată pe Manu. Te vrea prizonieră într-o cuşcă cu o uşiţă pe unde să-ţi dea de mâncare?
- Exagerezi, râse fără veselie Cora. Nu chiar prizonieră, cu zgardă şi lesă, să zicem! De fapt, Dan nu-i chiar atât de vinovat. Fie vorba între noi, Riri, câţi bărbaţi cunoşti dispuşi să accepte prietenia, prietenia în sensul cel mai sportiv, camaraderia între un bărbat şi o femeie? Dintre un alt bărbat şi soţia lui. Pentru că la problema asta te-ai referit.
- Pe doi îi cunosc bine, zâmbi Domide. Unul e taică-tău, al doilea sunt eu.
Cora oftă privindu-şi pantofii de lac.
- Dan are complexe, iar pe mine mă crede absolut irezistibilă. Nu poate concepe, nu-şi poate închipui că există un singur bărbat sub şaptezeci de ani care să nu cadă zdrobit, făcut praf în faţa mea.
Coborî pleoapele. Domide îi întinse paharul plin.
- Bun, astea le ştiu de mult. Ce a intervenit nou?
- Ai lui. Îl aţâţă împotriva mea. Aşa cred...
- Ştiam că într-o zi va începe circul, te-am avertizat, şi ai râs.
- Îmi amintesc.
- În fond, ce vor?
- Nu ştiu. Le-a căşunat din senin, o fac cu un scop, nu-mi dau seama. Oricum, atmosfera a devenit infernală. Patru perechi de ochi care mă urmăresc continuu, îmi cenzurează toate mişcările, privirile, respiraţia, îmi aruncă nade, aşteaptă reacţia la microscop, am tresărit, m-am îngălbenit, sunt prea calmă, ori din contră, emoţionată... Ce să-ţi spun, un iad!
Trase adânc din ţigară, adăugând încet:
- Şi totuşi, mi-e milă de Dan. În halul în care se află numai asta-i lipsea: drama lui Othello.
Înghiţi restul de coniac şi începu să se joace cu paharul gol, schimbând între degete echilibrul piciorului de sticlă.
Pe la unsprezece, Angela şi Domide o conduseră până acasă, apoi luară masa în oraş.
- Păcat de Cora! exclamă la un moment dat actorul servindu-se cu salată. Merita ceva mai bun.
Angela, brună, cârnă, cu ochi vioi şi cercei mari de argint, îi atinse mâna.
- Într-adevăr, păcat! Ştii ce se întâmplă cu ea, Riri? E prea frumoasă, prea desăvârşită, prea unică pentru ca oamenii s-o creadă şi bună. La început prietenia voastră m-a sâcâit, nu mă puteam împiedica să fiu geloasă...
- Vorbeşti serios?
- Fără îndoială.
- Şi acum?
- Acum am înţeles că e un biet om nefericit, iar eu am fost o gâscă. Îmi pare rău pentru ea.
- Mi-ar fi plăcut să te audă.
- Ştie. E femeie. Da, sincer îmi pare rău.
O bucăţică de sfeclă căzu pe faţa de masă, începură să râdă, apoi vorbiră despre altceva.
3.
Cora pătrunse încet în odaia lui Dan. Inginerul îi văzu silueta delicată, apropiindu-se de pat şi închise ochii.
- Dormi, Dănuţ?
Ridică un colţ de cuvertură căzut pe parchet şi se îndepărtă în vârful picioarelor.
După ce dispăru, Manu deschise ochii. Ţinea pumnii încleştaţi sub cearşaf, privind fix umbra înjumătăţită a unei amfore proiectată pe zid. Dintr-un anumit unghi, semăna cu un revolver.
Georgeta îşi dezlipi gâfâind ochii de clanţa Venerei şi se întoarse îngândurată în camera ei. Se vârî în aşternutul plin de dantelă lucrată cu igliţa şi-şi făcu o cruce mare.
Pregătindu-se să adoarmă, reflectă îndelung la problema care o obseda de câleva zile.
"Ce tot o fi bezmeticind în Caietul cela? Sară de sară mâzgăleşte hârtia."
În curând i se auzi respiraţia şuierătoare. La căpătâi, veghea gustarea nocturnă, o farfurie cu un cârnat, două ouă tari, o chiflă şi o cană de lapte.
Mi-aduc aminte cât de surprinsă am fost mai târziu când, după ce ne-am împrietenit, mi-a mărturisit:
- Ştii, Venera, ce-mi place cel mai mult la tine ? De fapt, ce mi-a plăcut de la început? Seriozitatea ta, simţul tău de răspundere. Ai o minte ordonată, multă disciplină, ştii ce vrei.
- Curios! Roşisem şi încercam să-mi ascund tulburarea râzând. Eram sigură că preferi alte calităţi. O fire mai poetică, mai multă zburdălnicie, o fantezie vioaie.
Şi-a urmat ideea fără să-mi răspundă. Avea un fel ciudat de a purta unele discuţii, dând interlocutorului impresia sâcâitoare că nu-l ascultă, ori nu-l aude.
- Te-am crezut uscată, dar m-am înşelat. Şi e suficient ca omul să te privească pentru ca să-şi dea seama că eşti un om capabil, în care te poţi încrede.
În realitate, nu mă puteam împiedica să fiu puţin maternă faţă de Mircea.
Lângă el mă simţeam de patruzeci de ani, vârstă mathusalemică pe atunci în mintea mea, simţeam nevoia să-l ocrotesc. Maică-sa, doamna Balaban, agrea discret idila noastră. Nu pentru că eu aş fi reprezentat idealul ei de noră, ci pentru că-l cunoştea pe fiu-său. Îi dorea o soţie care să aibă grijă de el, o combinaţie complexă de mamă, infirmieră şi căpitan de vas, toate în acelaşi timp. O nevastă nu prea frumoasă, care să-i atragă atenţia că afară e răcoare şi trebuie să-şi ia pardesiul, care să-i dozeze numărul ţigărilor, să rezolve singură toate plictiselile casei. În vremea aceasta, Mircea avea să studieze nestingherit.
Intuiam calculele doamnei Balaban fără niciun fel de resentiment. Mă simţeam în stare să fac faţă situaţiei, nu mă suspectasem niciodată că aş fi o Cosânzeană, şi apoi nu doream decât să-i fiu de folos lui Mircea. Avea o personalitate ciudată, un temperament de băieţaş şi o minte de savant. Fusese ani de zile şef de promoţie, şi pe drept cuvânt maică-sa, profesorii, colegii mizau enorm pe evoluţia lui.
Pentru Mircea, divertismentele de zile mari erau filmele lui Walt Disney - pe mine mă plictiseau, nici azi nu le gust - şi vizitele la Zoo-Băneasa. Era de o generozitate care în anii aceia scandaliza. Dăruia colegilor hainele, stiloul, rigla de calcul, banii de buzunar. De la Mircea am aflat ce înseamnă bucuria de a da. Dar de dragul darului, fără socoteli meschine, nu cu gândul la o investiţie pe termen lung, dar discret, lipsit de ostentaţie.
Eram de şase luni împreună — hotărâsem ca imediat ce-şi va lua examenul de licenţă să ne căsătorim — când am început să-l simt neliniştit. Rămânea pe gânduri şi chipul imprecis se întuneca brusc, îmbătrânea. Aşa ar fi arătat peste douăzeci sau treizeci de ani. Refuza o explicaţie netă. Ridica din umeri, şi începea să zâmbească, pomenea vag de mici plictiseli inerente unui sfârşit de curs. Azi îmi fac reproşuri amare, ar fi trebuit să fiu mai atentă. Dar fericirea mă orbea. În zilele acelea, zburam, trăiam într-un delir continuu. Nu ştiu dacă ceea ce vedeam în jurul meu era roz, culoarea asta nu mi-a spus niciodată nimic, mi se părea însă că pământul, cerul şi oamenii conlucrează într-un singur sens: ca eu, Venera, să fiu fericită.
Dan Manu îi era coleg de an. Habar n-aveam de existenţa lui pe atunci şi mulţi ani după aceea aveam încă s-o ignor...
Venera scutură de câteva ori stiloul. Cerneala se isprăvise. Se simţi brusc obosită, şi renunţă să continue.
Dan se trezi la opt dimineaţă, după un somn agitat. Din obişnuinţă, răsfoi România Liberă.
Parcurse distrat titlurile mari, zăbovi mai mult la anunţurile din mica publicitate.
Vânzări, Cumpărări, Schimburi de locuinţe, Diverse... Pierdut legitimaţie de student... Pierdut Caniche negru, Drumul Taberei, răspunde la numele de Lulu, aducătorului recompensă...
"Tâmpenii! Ce-i poate preocupa pe oameni..." Trecu mai departe la rubrica Decese.
"Hm, nimeni cunoscut..."
Ochii i se opriră asupra unui anunţ tipărit cu caractere groase. Se simţi dintr-o dată fără aer, se sufoca.
Adânc îndureraţi, Cora - soţie, Jack - unchi, Georgeta şi Elena - verişoare, Titel - nepot anunţă stingerea din viaţă după o lungă şi grea suferinţă a inginerului Dan Manu. Înmormântarea azi, 28 decembrie, ora 15, cimitirul Sf. Vineri.
4.
În cursul aceleiaşi dimineţi, Titel se întâlni cu un prieten la Telefoane şi intrară în barul hotelului Victoria. Sala era aproape goală, întunecată, barmanul în smoching roşu flirta cu o brună îmbrăcată într-un impermeabil lucios. Se auzeau discret melodii cu Andy Williams.
- Ce iei, Griguţă?
Amicul rânji. Când Penciu dădea de băut pretindea de regulă ceva în schimb.
Era un bărbat tânăr, blond, cu o privire albastră, dură, şi pielea bronzată bătută de vânt. În ultimii zece ani, schimbase multe profesiuni: ospătar pe litoral, instructor la diverse brigăzi artistice, mandatar, ghid, vânzător de mărţişoare, profesor de înot la un ştrand, iar vânzător într-un shop şi aşa mai departe. Arăta bine, făcea impresie şi trecea în general drept un sportiv profesionist.
- Cum stai cu lovelele?
- Aproximativ.
- Am înţeles, stai bine. A uitat coana mare seiful deschis?
- Lasă vraja şi pronunţă-te!
- Un Martini sec, cu lămâie, fără gheaţă.
- În regulă! exclamă Titel ducând un deget la tâmplă. Auzi, jupâne? Un Martini, un gin, ambele virgine, apă şi două filtre mai scurte.
Titel îşi dădea importanţă şi celălalt îl privea amuzat. În unele cercuri, lui Penciu i se spunea Ploşniţa. Barmanul îi servi şi se întoarse la bruna în impermeabil. Titel ridică paharul.
- Uite, suflete, pentru ce te-am convocat! Îţi intră în portofel trei sutare?
- Dacă le înghesui, intră.
- Efort minim, beneficiu maxim.
- Dau cu palma în vreun coteţ?
- Nu.
- Strâmbare de muian?
- Pentru asta te atingeam cu trei poli.
- Fitilescovici? Băgăm strâmba?
- Cam aşa ceva.
- S-auzim.
- Fenta e simplă, spuse Titel aplecându-se peste masă. Îţi dau un număr de telefon la care suni diseară. Pe la şase să zicem, şi o ceri pe doamna Cora Manu.
- Aha!
- Ce aha?
- Până acilea s-a făcut de trei cente jumate, râse Grigore. Bagă cărbuni!
- O ceri pe Cora Manu deci, reţine numele, şi-i comunici că telefonezi din partea lui Riri Domide.
- Şmecherul de pe ecran lat?
- Ala! Ai creierii agili.
- Şi unele lipsuri în buzunarul de pe extrema stângă. Hm, persoană cunoscută, patru cente!
- O chemi în oraş, la nevoie insişti că treaba-i urgentă, şi nu poate fi discutată la telefon. Ai grijă de coardele vocale, individa trebuie să aibă impresia că ăla îşi face testamentul sau cam aşa ceva.
- Deci şi niscai teatru la microfon! Opt albastre!
- Ţine dreapta, flăcău! Îi fixezi o întâlnire la Biserica Rusă şi o bagi sub un pretext oarecare în blocul de vizavi.
Grigore se strâmbă.
- Dacă-i debilă mintal, poate vine la grăunţe.
- Vine.
- Contemporanele s-au şmecherit, neamule!
- Nu fi fraier! Îi spui că nu poţi discuta în altă parte. Chestia e s-o ţii zece minute într-un picior. Îi povesteşti ce vrei tu, prima dragoste, sau amintiri din armată. Totul e să nu plece imediat.
Grigore rânji.
- Voi ce bilet aveţi? Lojă sau fotoliu' întâi? Clişeul ăsta subtil trebuie să aiurească un mocofan, nu-i aşa?
- Stop, guriţă! Proprietate personală!
- Ai să râzi, dar chestia mă priveşte.
- Nu te priveşte! Afacerea îţi ia maximum o oră şi te îngreunează pe partea stângă cu trei ateneuri. Ei?
- Iar s-a făcut de trei?
- Vorbeşte.
Celălalt îşi sorbi restul de vermut şi zâmbi larg.
- O să te dezamăgesc, dar zic pas! Am o conştiinţă nărăvaşă, care mă împiedică să accept combinaţii obscure.
Penciu îi privi liniştit şi întrebă sec:
- Patru?
- A dracului de mare trebuie să fie miza! râse Grigore. Încep să devin curios. Ştii, tehnic...
- Patru jumate?
- Scrupulele îmi zvâcnesc încă.
- Cinci, ultima ofertă sau plimb traista la alt măgar.
Grigore părea să reflecteze adânc. Penciu supralicită.
- Peste o zi, două, poate să iasă încă pe atât.
- În regulă! Cum arată victima?
Titel îi întinse fotografia Corei. Grigore fluieră subțire.
5.
Jack îl trase repede în camera lui. Întrebă precipitat:
- Zi cum a fost! A primit? Ce-a spus?
Titel se azvârli pe unul din fotoliile prăpădite şi cu arcurile desfundate, acuzând un aer de mare oboseală.
- Ai ceva de băut?
- Chefir.
- Du-te dracului!
- Uite ce e, dragul meu, chiar dacă pentru moment vâslim în aceeaşi barcă...
- Am înţeles!
- Ei?
- S-a lăsat greu, dar a mers.
- Cât?
- Opt sutare.
Ochii lui Moraru crescură şi concomitent gura i se umplu de salivă.
- Opt sute?
- Îhî! Seria a doua, după caz, încă pe atâta.
- Formidabil! comentă Jack cu filozofie. Ce uşor câştigă unii indivizi banii! Pentru când a rămas?
- Diseară la şase dă telefon. Întâlnirea la Biserica Rusă. Chicoti: Du-te şi avertizează-l pe soţul inocent.
- Hai şi tu cu mine.
- Ţţţţ! Abia a început ziua şi-mi merge prost când îl văd. Transmite-i strângerea mea bărbătească de mână.
Titel plecă din nou în oraş, iar Jack intră în dormitorul inginerului.
6.
Așteptau, camuflaţi în spatele unui camion. Dan, sleit de puteri, se sprijinea greu de braţul notarului. Arăta cumplit, galben, cu cearcăne mari şi ochii arşi de febră.
Câţiva trecători îi aruncară priviri lungi.
- Nu mai pot, suflă, mi-e rău...
Titel ridică din umeri.
- Faci pe acrobatul, tăticu', cine-i de vină? Trebuia să rămâi acasă. N-ai văzut ieri destul?
Inginerul nu răspunse. Îi clănţăneau dinţii.
- Dănuţ se află în pragul unei hotărâri teribile, interveni ca de obicei aiurea Jack. E viteaz, dar şi înţelept totodată. Poţi trece, eventual, peste o singură inexactitate. Când însă treaba devine sistem, azi unul, mâine altul, nu-i aşa, discutăm deja despre viciu. Conchise încântat: O aventură înseamnă o aventură, o sută se cheamă casă de toleranţă.
- St! făcu Penciu arătând spre blocul de vizavi.
Dan îi văzu pe Cora şi Grigore intrând înăuntru.
- Ce facem cu ăsta? întrebă Titel. E mototolit rău. Ai bani de taxi?
Inginerul abia mai răsufla, îşi lăsase toată greutatea pe braţele celor doi. Jack îi scotoci buzunarele. Găsi două hârtii de douăzeci şi cinci de lei. Subtiliză una discret, cu cealaltă făcu semn unui taxi să oprească.
7.
Când Cora se întoarse, îl găsi pe Contaş citind gazetele pe canapea. Arhitectul îi zâmbi.
- După cum văd, toată lumea se plimbă azi.
- Cine s-a mai plimbat? întrebă Cora distrată.
- Dan, Jack, Titel. S-au întors de vreo jumătate de ceas. Nici Elena nu-i acasă.
Cora îşi încruntă sprâncenele.
- Dan? A ieşit?
- Îhî. E într-o dispoziţie ciudată, a trecut pe lângă mine ca un bolid. Cred că nici bună seara n-a spus. Obişnuia să fie mai politicos.
Cora se aşeză lângă arhitect cu o expresie de nedumerire pe faţă.
- Şi mie mi s-a întâmplat ceva curios. Am primit după-amiază un telefon de la un tip care pretindea că trebuie să mă vadă neapărat într-o problemă care-l priveşte pe Riri. Părea foarte alarmat. M-am îmbrăcat într-o clipită şi am luat un taxi până la Biserica Rusă. Spunea că mă aşteaptă acolo.
Contaş o privea atent.
- Povestea mi se pare bizară.
Cora surâse cu amărăciune.
- Sunt incorigibilă, Toni, mie nu mi s-a părut.
- Adică?
- Am dat într-adevăr peste un personaj destul de suspect, care m-a vârât în primul bloc şi a început să-mi înşire verzi şi uscate. După zece minute a dispărut.
- Ce voia de fapt?
- Habar n-am! I-am telefonat imediat lui Riri. Tocmai se pregătea să plece la spectacol. Nu ştie nimic de toată povestea, n-a rugat pe nimeni să mă sune, şi în general se simte perfect. Credea că sunt beată. Se uită în ochii lui Contaş: Tu înţelegi ceva, Toni?
- Cum arăta individul?
- Oarecare.
- Înalt, ochi albaştri, alură de sportiv?
Cora tresări.
- Îl cunoşti?
- Nu, dar l-am văzut azi-dimineaţă împreună cu Titel.
8.
Stăteau în hol privind chipul Minervei.
"Cucoana asta nu-mi place!" gândi Titel Penciu. "Încearcă, şi să fiu al dracului dacă nu izbuteşte, să reconstituie pas cu pas ce am făcut fiecare înainte."
"Totul e să-mi păstrez calmul", gândi Jack Moraru. "Ciudat, pe Toni şi Şerbănescu i-a lăsat să iasă..."
"Ce plictiseală, Dumnezeule!" gândi Elena. "Nici măcar nu pot să exersez. Ar considera-o lipsă de bun-simţ. Cred că va trebui să amân concertul."
"De ce mi-o fi zis idiotul cela să nu pomenesc de drumurile Corei pe la pompieri?" gândi Georgeta.
Cora deveni brusc şi mai palidă. Se simţea rău. Îşi ceru scuze şi părăsi încăperea.
Minerva se uită lung la fiecare.
- Cu două sau trei zile înaintea revelionului, inginerul Manu devenise extrem de nervos. Cunoaşteţi cauza?
Titel Penciu îl consultă din priviri pe Jack Moraru, apoi pe maică-sa şi ridică din umeri.
- E prima oară când aud chestia asta! Dumneata, unchiule?
- Sunt înmărmurit! Chiar mă miram ce bine arată bietul Dănuţ, înflorise ca o floare de lotus...
- Aşa-i, aşa-i! întări Georgeta Penciu.
Elena, complet detaşată, privea pe fereastră.
- Aţi avut aceeaşi impresie? o întrebă Minerva.
- N-auzi, fa, toanto? Te întreabă fimeia!
Pianista tresări.
- Sigur, cu plăcere...
- Aiasta-i năucă, nu v-am spus eu?
Minerva îi trecu pe fiecare în revistă, zâmbi şi intră în odaia victimei.
Capitolul 9
1.
- Familia, spuse Minerva, susţine că lucrurile au intrat imediat pe făgaşul normal.
Toni Contaş ridică mirat sprâncenele.
- Îi credeţi?
- Nu.
- Procedaţi inteligent. Prăpastia dintre Cora şi Dan se adâncise. Am discutat cu fiică-mea. Jack îşi ţinuse prelegerea în faţa oglinzii şi pentru variaţie voia probabil să intre la Dan...
2.
La șase și jumătate Jack Moraru îşi făcu apariţia în hol, în jachetă neagră şi pantaloni reiaţi. Un papion alb destul de ofilit şi o garoafă roşie la butonieră desăvârşeau nota festivă a ţinutei. Se opri în faţa oglinzii uriaşe şi puse pe consolă o carafă de apă şi un pahar. Privi în jur, umplu paharul, îşi frecă palmele, îşi studie profilul şi rămase câteva clipe liniştit, ca într-o reculegere.
Dintr-o dată, un zâmbet îi încreţi obrazul şi notarul se înclină în faţa auditoriului nevăzut. Curmă modest aplauzele, mulţumind cu reverenţe pline de graţie publicului.
Îşi drese glasul şi rosti răspicat:
- Doamnelor şi domnilor, bună seara!
- Ura, coane! răspunse pe neaşteptate Titel Penciu.
Traversă rânjind holul şi intră în bucătărie. Moraru îi azvârli o privire întunecată, apoi îşi reluă expresia aferată.
- Îmi voi permite, cu îngăduinţa dumneavoastră, să reiau câteva din ideile pe care le dezvoltam la ultima noastră întâlnire, pentru ca oferindu-vă un tablou de ansamblu asupra fenomenului artistic din secolul al XVII-lea, să putem adânci, să pătrundem, să ne infiltrăm în conceptul flamand.
Articulă cu voluptate cuvântul "flamand" şi făcu o pauză. Surprins parcă de o intervenţie neaşteptată, se dădu câţiva paşi înapoi, părând grozav de stingherit.
- O, flori, stimată doamnă! Sunt copleşit! Şi rândul trecut, într-adevăr mă răsfăţaţi... Nu, nu, sunt convins că nu le merit. Oh, orhidee... O floare regală!
Respecta pauzele de rigoare, îngăduind doamnei distinse, îmbrăcată mereu în mov, care-l urmărea de fiecare dată cu ochi strălucitori, să-i poată răspunde.
Elena scoase capul pe uşă.
- Ah, Jack, te implor, vorbeşte mai încet! Am o nevralgie oribilă.
Când era bine dispusă, accepta uneori să improvizeze un fond muzical conferinţelor lui Moraru. Notarul ţinea conferinţe - artă, literatură, ştiinţe oculte, economie politică, filozofie, aborda toate temele - sau recita din Eminescu şi Goga. Pentru poeziile patriotice, îi solicita Elenei Imnul partizanilor şi Marsilieza.
Glasul notarului vibra atunci, se emoţiona singur până la lacrimi. Pentru Luceafărul, prefera Balada lui Ciprian Porumbescu, iar la Scrisoarea a III-a, nu se ştie de ce, îl stimulau Valurile Dunării.
Cei din casă se obişnuiseră. În timp ce Moraru urla şi făcea grimase la oglindă, Georgeta i se încurca printre picioare cu aspiratorul, strângea preşurile, Elena îşi aranja manichiura, Titel completa buletine pronosport sau făcea gimnastică. Holul era singura încăpere neîmbâcsită de mobilă.
Temele discursurilor, de obicei smintite şi pretenţioase, enunţate cu emfază - "Conceptul flamand", "Stoicii în viziune transcendentală", "Aprioricul în eşafodajul kantian", "Don Quijote şi dadaismul" - dezvoltau aberaţii, înşirau fraze incoerente, notarul căutând cu tot dinadinsul cuvinte răsunătoare. Conferinţele musteau de termeni ca: metafizic, catapeteasmă, anancast, cosmografie, Sarmizegetusa, agnosticism.
Spre uimirea geologului, nu numai că Moraru nu se ferea, dar îi plăcea chiar să fie surprins în toiul unor astfel de întreprinderi. Adora să fie audiat de cei din casă, cu excepţia lui Titel care nu-şi cruţa sarcasmele şi dădea răspunsuri de o suculenţă grasă unor întrebări pur retorice.
De pildă, spunea Jack:
- V-aţi pus vreodată, doamnelor şi domnilor, întrebarea de ce frumuseţea, magnificienţa, fluorescenţa Giocondei a rezistat veacurilor?
Titel replica invariabil:
- Nu mi-am pus-o, tăticu'! E bine?
Când avea ascultători, capul ca un ou al notarului devenea stacojiu, frazele rostite cu dicţie impecabilă se rostogoleau pline de rezonanţă, acutele făceau să răsune cristalele lustrei. Spectatorul ocazional putea fi sigur apoi de recunoştinţa lui Moraru.
Cândva, Georgeta îl audiase vreme de un ceas reflectând cum ar putea schimba aranjamentul mobilei din hol. A doua zi, notarul îi adusese o îngheţată de un leu cincizeci. Faţă de avariţia obişnuită a lui Jack, evenimentul produsese senzaţie.
Moraru sorbi din pahar, apoi îşi şterse delicat buzele cu batista.
- Nu voi abuza de timpul dumneavoastră...
Chipul pleşuv căpătă dintr-o dată o expresie modestă, aproape fâstâcită. Lumea vocifera, protesta, se indigna: "Nu se poate! Mai vrem! Bis!" Jack izbuti să facă linişte.
- Dar dacă ne amintim, nu-i aşa, de înţelepciunea vizigotă şi chiar a merovingienilor "lung în gândire, scurt în vorbire"... Fu din nou întrerupt.
Moraru, radios, contempla publicul în delir. Oamenii plesneau de râs: "Ce glumeţ! Tipu-i spiritual, nu mai încape nici o îndoială! Ăsta zic şi eu un banc!"
Moraru se înclina în faţa oglinzii, în stânga, în dreapta, se ferea de ploaia de flori.
Culese o garoafă şi sărutând-o discret o azvârli în corsajul doamnei în mov. O privire lungă, plină de miez, şi dispăru precipitat în culise.
Sprijinit de pian, gâfâia, îşi ştergea sudoarea, asculta ovaţiile publicului care-l reclama imperios.
Titel, întors din bucătărie, rânji din nou.
- Iar ai jucat cu casa închisă!
Moraru, care reflecta dacă mai e cazul să iasă la cortină, îşi întoarse capul plin de dispreţ. Titel îl trase de mânecă.
- Reculege-te, maestre! Vezi că lui Dan îi e rău. Ca rudă apropiată, s-ar cădea să-i faci o vizită.
Şerbănescu se întorsese din oraş încărcat de pachete.
- Uite-l şi pe Moş Crăciun, comentă Titel.
Geologul zâmbi şi închise uşa împingând-o cu piciorul. Jack, bombastic ca totdeauna, mai ales de faţă cu martori, mugi:
- Dumnezeule! Sărmanul Dănuţ! Poate are nevoie de ceva.
O luă la goană pe scări. Penciu râse.
- Uşurel, tăticu'! N-a spus că te trece în testament.
Notarul încercă să pătrundă în odaie. Amabil, dar ferm, Toni îl împinse uşurel de umeri.
- Mai târziu, Jack. A avut iar o criză. Acum doarme.
Se asigură că Moraru coboară scările şi intră în dormitorul Corei. Era o încăpere albă - scaunele, măsuţa din faţa toaletei, canapeaua, blana de pe divan, covorul - cu o fereastră scurtă şi lată, ca la vagoanele Pullman, care dădea spre grădină. Fotografia Alinei, în mare toaletă, stătea pe noptieră.
Fusese o femeie frumoasă, dar fadă. Una dintre femeile acelea strălucitoare la şaptesprezece ani şi care se ofilesc, inevitabil, înainte de a împlini douăzeci şi cinci.
Slavă Domnului, Cora nu-i semăna, gândi arhitectul. Când se căsătoriseră, era una dintre cele mai remarcate femei din Bucureşti. Un ten minunat, ochi de arhanghel, de albastrul cel mai pur, păr blond, moale. În plete sau în coc îşi înfigea totdeauna flori mici: pansele, violete, miozotis.
O iubise pătimaş un an înainte de căsătorie şi doi după. Şi într-o dimineaţă - e ciudat, îşi aminti Contaş, cum de fiecare dată când o femeie a încetat să mă intereseze am ştiut cu precizie momentul, ziua, ora, aproape secunda - într-o dimineaţă de aprilie, simţise că Alina nu mai însemna nimic pentru el. Se epuizase. Amănuntele îi răsăreau dinainte cu limpezimea şi minuţiozitatea de detaliu a tablourilor lui Van Eyck.
Se aflau în dormitor. Perdeaua era doar pe jumătate trasă, o rază de soare aprindea dulce comoda de lângă oglindă. Pe toaletă strălucea un flacon auriu de parfum, un furou roşu, garnisit cu dantelă neagră, spânzura de mânerul scrinului. Alina, înaltă, suplă, cu un halat pe umeri, aranja primele lalele galbene din anul acela într-o glastră. Aranjatul florilor, surâse Toni amintirii, unul din trucurile ei preferate. Se dădea în vânt după "peisaje", tablouri vivante, compoziţii gingaşe savant premeditate.
Se lăsa surprinsă alergând într-o rochie albă, uşoară, cu florentina scăpată pe ceafă, în grădina lor, a Roşienilor, de la Domenii, în perioada logodnei o găsea aşezând flori în vazele de lângă fereastră. Se încadra minunat între vitrinele Louis XV, silueta delicată se detaşa şi mai plăpândă pe draperiile tabac. Stătea în profil, niciodată "n-auzea" uşa. O tresărire, o exclamaţie fermecătoare şi înainta către el, "atât de spontană, atât de graţioasă", cu amândouă mâinile întinse. Capul şi-l culca uşor pe un umăr, într-o poziţie de dulce abandon ce stimula în pieptul vizitatorului dorinţa virilă de a o ocroti.
Adora să se aşeze în faţa pianului în rochii croite stil, mai totdeauna tafta. Dintre faldurile ample şi foşnitoare, talia firavă ţâşnea unduioasă. Cânta între lumânări aprinse, pieptănată cu coc, şi linia gâtului se reliefa admirabil. Dimineaţa se trezea totdeauna cu cinci minute după el. Se lăsa astfel contemplată în poziţiile cele mai avantajoase. Nu vorbea - ciripea, nu păşea - plutea. Bătea din palme cum bat copiii, ţinând degetele răsfirate, nu-şi cobora niciodată sprâncenele. Expresia mirată te face să pari mai tânără...
"Îngrozitor de artificială", îşi zise Toni. "Nici măcar un singur pas, o singură respiraţie nu era autentică. E artificială şi Cora, dar în alt sens, mai inteligent, mai subtil. Şi, cel puţin, nu repetă clişeele..."
Despărţirea nu constituise o dramă. Alina se recăsătorise după câţiva ani cu un scoţian, posesorul unui castel şi al unui titlu. De multe ori, arhitectul îşi imagina cutremurat partitura Alinei acolo, în reşedinţa din Highlands, printre stafiile străbune.
Pe Cora i-o cedase fără mofturi. Din când în când le scria scrisori extrem de romantice:
"Oh, au înflorit chiparoşii, am recitit azi-noapte Elegia lui Goldsmith, aveam sentimentul că zbor, că mă avânt în eternitate", pe hârtie groasă cu stemă şi margini aurite, îi trimitea Corei nimicuri uluitor de costisitoare, uluitor de inutile.
Când îl văzu, Cora tresări. Arăta obosită, dezolată, capotul de voal cenuşiu îi accentua paloarea. Îşi dădu drumul să cadă pe un taburet. Privea în gol. Mâinile mici de fetiţă şi le ţinea în poală, cu palmele în sus. Părea neajutorată şi arhitectului i se strânse inima.
- Cum se simte?
- Mai bine. Sper... A avut dureri mari.
Contaş îi luă mâna. Îi scrută obrazul străveziu, aproape fantomatic printre pletele sidefii. Cora ridică ochii:
- Ce e, Toni? Vrei să-mi spui ceva?
Arhitectul continua s-o examineze.
- Te simţi în stare să mă asculţi?
Cora oftă adânc. Se ridică anevoie şi trase sertarul toaletei. Scoase o sticlă de whisky, luă câteva înghiţituri lungi şi aprinse o ţigară.
- Da. Acum sunt în stare.
Contaş îşi muşcă mustaţa căruntă. Vru să spună ceva, dar se răzgândi. Cora îşi şterse zâmbetul de pe buze, se aşeză din nou.
- Zi, Toni!
- De ce nu plecaţi câteva zile din Bucureşti?
- Nu vrea Dan.
- I-ai comunicat că sunt dispus să suport eu cheltuielile?
- Natural.
- Şi?
Cora avu un gest de plictiseală.
- Inutil. Îl doare să deschidă portmoneul chiar când nu-i aparţine. Nu mi-a mărturisit-o, dar ar fi în al şaptelea cer dacă i-ai da banii ăştia cadou, pur şi simplu, fără să fie obligat să-i "risipească" la Predeal sau Sinaia, într-o escapadă conjugală.
Contaş respiră adânc. Se întreba mereu, avea să se întrebe până la sfârşitul zilelor, cum a fost posibilă căsătoria între Dan şi Cora. Enigma a doi parteneri ascunsă în dantelele aşternutului nu-l convinsese niciodată.
- Şi totuşi trebuie să plecaţi. Şarpele acela blestemat ca şi mâna proiectată pe zid, vorba vine mână, mănuşa... Două tentative de crimă în toată regula! Cu punct şi cu virgulă!
- Bine, Toni, să spunem că te cred. Şi ce rezolvăm lipsind câteva zile?
- Avem timp să ne dezmeticim, iar Dan va respira alt aer. Schimbă atmosfera, înţelegi?
- Exclus, tată. Mi-e imposibil să-l conving, iar despre şarpe sau mâna aceea idioată nici nu îndrăznesc să discut.
- De ce?
- Mi-a interzis-o categoric. Nu crede în poveştile astea, m-a rugat să le uit.
Arhitectul se apropie de fereastră. Strada era invadată de copii. Ridicau oameni de zăpadă, se băteau cu bulgări, mănuşile ude le spânzurau de şireturile prinse pe după gât. Îşi ştergeau nasurile îngheţate cu degete roşii. Arhitectul rosti fără să se întoarcă:
- Ba crede, fetiţo! Le crede al dracului şi tremură al dracului!
- Ce rost are să pozeze atunci? Nu văd raţiunea.
- Nici eu. Se întâmplă însă ceva. Un ceva pe care eu nu-l pot defini pentru că nu am toate cărţile în mână. Dan ştie mai multe şi nu înţeleg de ce face pe misteriosul. L-am surprins de câteva ori ascuns în capul scării, spionând holul. Evident, mi-am ţinut gura. O situaţie jenantă...
Cora încercă să surâdă.
- Mă sperii.
- Te previn, draga mea. Se răsuci: Scoate-l cât mai repede de-aici! Plecaţi indiferent unde, dar plecaţi.
Cora îşi aprinse o ţigară. Fumă un timp urmărind fumul albăstrui.
- Sunt sigură că te-ai gândit la cineva anume. Pe cine bănuieşti?
- Pe Jack, răspunse sec arhitectul.
Ochii femeii se rotunjiră.
- Pe Jack? Vrei să spui că Jack a atentat la viaţa lui Dan?
- Da.
- Iartă-mă, Toni, dar e o aberaţie.
- Omul acesta este de o lăcomie dezgustătoare, declară Contaş. Începu să se plimbe prin odaie cu mâinile adânc înfipte în buzunarele jachetei de casă. Ar fi în stare de orice pentru o miză mult mai mică.
- Ce înseamnă miză? Ce fel de miză poate avea Jack în tot circul ăsta?
- E ruda cea mai apropiată a lui Dan. Fratele maică-sii.
- Exist eu în primul rând. Sau îţi închipui că ne va lua în serie? Întâi Dan, după aceea soţia indezirabilă.
- Tu nu contezi într-o eventuală moştenire, spuse răspicat Contaş, oprindu-se în mijlocul odăii. Chiar şi un testament prea generos întocmit în favoarea ta e atacabil. Un avocat dibaci te poate face să părăseşti casa cu o valiză: furourile, cosmeticele şi fotografia maică-tii! Asta, admiţând că familia nu-l determină pe Dan să-şi schimbe testamentul înainte.
Cora îşi umezi buzele. Îngână nesigură:
- Degeaba, Toni. Nu pot să cred. Îl cunosc pe Jack. E meschin, absurd, fanfaron şi ridicol, dar nu machiavelic. În realitate, trăim într-o atmosferă bizară, suntem neurastenizaţi.
- Ascultă, fetiţo! Esenţial, grav în fond mi se pare altceva. Cineva vrea să-l omoare.
- Poate... Dar nu Jack, în niciun caz Jack.
Un urlet îngrozitor îi ţintui locului.
Georgeta îşi făcea vânt cu o gazetă pe canapeaua din hol. Capotul i se desfăcuse la piept. Se vedea combinezonul roz de milanez şi o cruciuliţă mică agăţată pe un lănţug cu boabe de ambră.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Contaş.
În spatele lui, Cora se sprijinise de pervaz. Răsufla greu din cauza goanei pe trepte. Georgeta abia putea vorbi.
- Bojbăiam prin cămară... Atâta calicie ca în bordeiul ista n-am pomenit! Un bec chior era şi l-aţi scos şi pe cela... Şi-odată simt că mişcă ceva, aşa ca o arătare, şi se licheşte de părete. Mi-am adus aminte de şarpe şi mi-o trecut rece prin spinare...
- Alt şarpe? o întrerupse iritat arhitectul.
- Mai rău! Idiotul cela, trăsni-l-ar Dumnezeu şi Măiculiţa Domnului, că mi-o sărit inima din loc!
- Care idiot? întrebă invariabil pianista. Titel?
- Nu. Celălalt, cel bătrân.
- Jack? Ce naiba făcea acolo?
Georgeta izbucni cu apetit nou:
- Dădea iama în cozonacii mei! L-am văzut, vedea-l-aş cu grădiniţă de flori pe piept! Un leu n-o vrut să dea pe un ou şi amu pofteşte! Iaca-aşa o halcă o prădat. Dar las' pe Geta! Dacă nu m-o pomeni el...
Titel Penciu deschise uşa. Într-o mână ţinea Sportul, în cealaltă ţigara.
- Linişte! Ce-i balamucul ăsta? Nu pot citi un rând şi vă mai întrebaţi de ce mă sar ăia la facultate! Se retrase bodogănind: Casă de anormali, domnule, tot unul şi unul!
Arhitectul îl zări pe Dan ghemuit în umbra scării. Avu sentimentul că-i aude scrâşnetul măselelor.
Ocoli ochii Corei. În vestibul îmbrăcă paltonul şi părăsi locuinţa.
Simţea că strada, forfota mulţimii îi fac bine. Intră în primul magazin, rătăci printre standuri, se aşeză la o coadă. Nu intenţiona să cumpere nimic, habar n-avea ce se vinde. Voia doar să vadă chipuri noi, să audă glasuri, un râs, un puşti care plânge pentru că maică-sa nu-i cum pără trotinetă, explozia unui cauciuc, orice. "Să-mi clătesc ochii..."
Îl obseda figura lividă, descompusă, a lui Dan, înspăimântată a Corei, de cabotin a lui Jack. Jack... Dincolo de grimase simţea canalia. Frânturi de frază îi alunecau pe lângă urechi.
- ...la coada lui Mihai Viteazul... Da, splendide. Nu cred că mai găseşti.
- ...nu, dragă, fără mie nu scapi! Anul trecut, la nunta lui Pandele...
- ...să-ţi fie ruşine! Ne-am mutat de un an şi încă n-ai venit la noi. Trei camere în Pajura... Am găsit faianţă roz pentru baie.
- Dumneavoastră ce-aţi dorit?
Toni Contaş tresări. Vânzătoarea, o brunetă frumoasă, îl măsură contrariată.
Repetă:
- Ce-aţi dorit?
Arhitectul o privi fâstâcit. Se afla la un raion cu lenjerie de damă. Îngână o scuză şi se îndepărtă. Bruneta ridică din umeri.
- Uite, cu năuci din ăştia...
Restul nu-l mai auzi.
3.
Minerva îi urmărea jucându-se cu capacul stiloului.
- Dacă am înţeles bine, dumneavoastră, domnule Contaş, aţi pus la îndoială din prima clipă onestitatea lui Moraru.
- Exact. Personajul nu-mi place, nu mi-a plăcut niciodată, iar în seara aceea îmi plăcea şi mai puţin. Se agita dintr-o odaie în alta, scotocea, călca pe vârfuri...
4.
Elena, în fața toaletei, îşi smulgea sprâncenele.
Jack se aplecase peste umărul ei. Vorbea privindu-se în oglindă şi se plăcea.
- Ia zi tu, Elenuţo! Cine crezi că doreşte în primul rând moartea lui Dan?
- Habar n-am.
Era cu gândul aiurea, îşi tampona arcadele roşii cu vată muiată în spirt. Notarul păru contrariat.
- Ce-i lipsa asta de interes, Eleno? Ţie nu-ţi pasă ce se întâmplă cu noi? Averea lui Dan se ridică la peste două milioane, iar testamentul, aşa cum a fost întocmit, o avantajează exclusiv pe Cora.
Pianista se ridică agasată.
- Iar începi?
- Vreau să-ţi intre bine în cap. Şopti: Cea care atentează la viaţa lui Dan e nevastă-sa.
5.
Minerva se ridică.
- Mulțumesc, domnule Contaș, treceţi pe la fiica dumneavoastră, nu se simte bine.
Arhitectul ieşi cu un aer preocupat. Minerva privi un timp uşa închisă şi se întoarse la jurnalul Venerei, cu un zâmbet incert.
Azi a avut loc un incident penibil.
Jack a încercat să şterpelească cozonac şi Georgeta l-a prins în flagrant-delict. Asta nu l-a împiedicat să apară la cină bine dispus şi cu apetitul dintotdeauna. Se simţea admirabil, ignora cu uşurinţă privirile Georgetei, aluziile lui Titel.
L-am examinat atentă, ca şi cum nu l-aş cunoaşte de atâţia ani. În realitate, întâmplarea îmi stimulase curiozitatea, o curiozitate "ştiinţifică". Şi mai e ceva... De câteva zile îl surprind uitându-se ciudat la Dan. N-aş putea defini esenţa acestor priviri pentru că am sentimentul că desluşesc de toate în străfundul lor: nerăbdare, atenţie concentrată, pândă. Şi încă ceva, care te înfioară: o hotărâre de gheaţă.
După-amiază m-am întins pe divan. Intenţionam să citesc câteva ceasuri "Şocul viitorului", o carte pe care o laudă mulţi. Eram incapabilă să mă concentrez. Ochii lui Jack se suprapuneau rândurilor, nu-mi dădeau linişte. Ochii lui, însoţiţi de o întrebare: de ce l-ar omorî Jack pe Dan? De ce ar face-o?
M-am gândit mult la el (se cunoaşte că sunt în vacanţă, orele se dilată, devin uriaşe, nu am ce face cu ele), la viaţa lui, la nevastă-sa... Cred că existenţa lui Jack se poate înscrie pe două coordonate mari. Meschinăria şi dorinţa pătimaşă de a ieşi din anonimat, de a însemna ceva, de a se distinge la modul excepţional printre semenii săi. Dorinţă stearpă, din nefericire. Îi lipsesc însuşirile de excepţie şi energia, forţa motrice. Presupun că din punctul ăsta de vedere eu l-am înţeles cel mai bine.
Poate şi Toni, dacă a găsit întâmplător cinci minute să se gândească la el. Ceilalţi îl cred nebun. Discursurile cotidiene, exhibiţiile groteşti din faţa oglinzii l-au catalogat definitiv. Sunt incapabili să vadă în ele altceva decât o sminteală.
Şi totuşi, cu un efort minim de imaginaţie, totul devine extrem de limpede.
Reprezentaţiile lui Jack constituie o supapă pentru refulările lui, o compensaţie pe care o oferă inconştient unei autentice drame. A avut apetituri de mare celebritate: Napoleon, Einstein, Churchill sau Cristos - şi a naufragiat în existenţa monotonă a unui notar. E ucigători să te naşti cu dorinţa mistuitoare de a aborda piscurile în zbor avântat şi în acelaşi timp să tragi după tine un trup de reptilă... Iar în ceasul cât se strâmbă dinaintea oglinzii, izbuteşte să uite, să facă totală abstracţie de notarul Jack Moraru şi trăieşte clipe îmbătătoare din existenţa celuilalt, a lui Jack Moraru mare personalitate, actor, om de ştiinţă, politician sau literat, ovaţionat de public, adorat, invidiat.
Trăieşte intens mirajul celebrităţii, a reflectorului îndreptat asupra unui singur individ, cel ales, al afişelor cu litere de-o şchioapă, şi chiar satisfacţia că domnişoara de la Alimentara taie emoţionată o sută cincizeci de grame de parizer, felii subţiri, pentru maestrul... E un norocos Jack şi dacă i-aş spune-o ar râde. Fără aceste evadări, ar fi înnebunit de mult.
Dar nu într-o astfel de postură văd un criminal. Dacă aş fi silită să-mi închipui neapărat un Jack Moraru ucigaş, m-aş opri mai degrabă la meschinăria lui, la pofta aceasta dementă de acumulare. Trei sferturi din salariu le depune la CEC, îşi amăgeşte foamea cu un covrig sau un singur fel de mâncare prin expresuri. Îşi porţionează hârtia igienică, două bucăţi pe zi, intră peste noi în baie şi închide lumina: "Poţi face scaldă şi pe întuneric!"
Elena povesteşte că în copilărie scria pe maculatoare numai cu creionul. Când le isprăvea, ştergea totul cu guma şi se chema că are caiete noi. O lua de la capăt până când hârtia subţiată ceda. Viaţa Aurei alături de el a fost un calvar. Biata Aura! A purtat acelaşi palton din trusou treizeci de ani, nu s-a săturat niciodată în bucătăria ei. Jack număra chiftelele, linguriţele de zahăr, franzela trebuia tăiată în douăzeci şi patru de felii, ca să ajungă patru zile. În toată viaţa ei a primit un singur cadou de la bărbatu-său: o pereche de chiloţi. În toată viaţa ei n-a avut voie să-şi cumpere un singur lucru care să-i placă. Adora culorile pale, luminoase, şi n-a ieşit din negru şi cafeniu, nuanţe clasice, de cursă lungă, rezistând oricăror intemperii.
S-a stins lin, fără să-i pară rău. Fusese prea slabă, prea lipsită de personalitate pentru a-i ţine piept lui Jack. A murit flămândă, însetată, în zdrenţe. Înainte de a închide ochii, i-am desluşit un licăr sarcastic în priviri. Un licăr şi un suspin. Eram înainte de Paşti, în Joia mare. Peste o zi, mult două, ţigăncile aveau să scumpească florile. Îngrozit de diferenţa pe care ar fi trebuit s-o suporte, Jack achiziţionase bujorii şi zambilele destinate coşciugului la preţ obişnuit, în timp ce Aura mai răsufla încă. A murit abia duminică. Bujori şi zambile ofilite i-au împodobit catafalcul.
Da, Jack poate omorî în felul acesta. Nu însă cu un cuţit în mână. Îi lipsesc voinţa şi curajul. E un animal mic şi urât. O cârtiţă. Dar cârtiţa nu ucide.
Capitolul 10
1.
- Sunteți căutată la telefon. După sonor cred că e pionierul ăla pus pe bune, subalternul dumneavoastră.
Titel Penciu surâdea serafic. Minerva îi aruncă o privire scurtă şi luă receptorul.
- Spune, Dobrescule.
- Am dat de Venera. A atras atenţia conductorului. Trenul era aproape gol, n-avea bagaj, nici măcar o geantă, nimeni nu călătoreşte aşa în noaptea de Anul Nou. A coborât la Sinaia. Vorbesc din sediul Miliţiei.
- Eşti norocos, p-aici e o grămadă de lume curioasă. O clipă! Se răsuci spre odaia lui Titel. Închide, te rog, uşa, domnule Penciu! Şopti: Venera mărturiseşte în jurnal că vrea să-l ucidă pe inginerul Manu.
- Am înţeles. Mă dau peste cap şi tot o găsesc.
- Ai grijă să nu-ţi frângi gâtul, băiete!
Închise. Titel se interesă din spatele uşii.
- Pot să ies? Părea abătut, jignit până în adâncul sufletului. Îmi pare rău. Adică mă vedeţi pe mine întinzând pâlnia?
- Se poate?! Te apreciez în mod deosebit, mai ales de când am aflat ce inimă milostivă ai. Îi laşi pe toţi să ţi-o ia înainte, nu te aşezi pe scaunul altuia.
- Parcă apreciază cineva? Noroc cu dumneavoastră...
- Înţeleg, eşti un tip care gândeşte, marile idei nu se nasc din senin, trebuie meditat intens.
Titel Penciu îşi îngustă privirea: "S-a prins... Aş! Tatonează."
- Credeţi că aşa uşor se câştigă un ban? Ăştia de p-acilea freacă leul, cât i-am lustruit de sărbători până să scot de un Kent...
- De-asta erai atât de agitat? Mi s-a povestit că fluturai dintr-o odaie într-alta ca un drapel. Uite, cu ocazia asta pot afla şi eu care era starea de spirit generală. Ai ceva împotrivă să mă ajuţi?
- Concret şi pe drepte, numai să-mi aduc aminte. Da, întâi am luat-o la perie pe mătuşă-mea. Zdrăngănea la ţambal...
2.
Titel aplauda frenetic.
- Grozav, tanti Elena! Formidabil! Pe cuvântul meu!
Elena la pian, se strâmbă:
- Parcă înţelegi tu mare lucru!
Trecu la o poloneză de Chopin, apoi se plictisi brusc şi abandonă. Îşi îndreptă leneşă pieptenele din creştet. Titel stătea la pândă muşcându-şi unghiile. Ochii mici scormoneau obrazul pianistei.
- Eşti o artistă mare, tanti Elena! Am auzit nişte tipi vorbind despre tine.
Elena căscă.
- A, da... Şi ce spuneau?
- C-o baţi de la distanţă pe... chiar şi pe...
Titel pocni din degete, agasat de lapsus. În realitate, nu cunoştea numele unui singur instrumentist care "umblă la muzică d-aia nasoală".
- Uite că-mi scapă! O pianistă de milioane, franţuzoaică.
Elena, care avea din când în când umor, se interesă serioasă:
- Cine? Francoise Sagan?
- Asta e! exclamă satisfăcut tânărul. Ai ghicit-o la fix! Ziceau că n-ai treabă cu ea.
- Îmi închipui...
- Le-ai luat maul nemţilor la... Ştii matale unde!
- Ştiu.
Titel Penciu o măsură expert: "Mai trebuie o mătură."
- În ce mă priveşte, discutam chiar aseară cu Toni. Nene, zic, până aici! Poţi să spurci pe oricine, dar nici un cuvânt despre tanti Elenuţa!
- Aşa i-ai spus? întrebă pianista zâmbind.
- Pe onoarea mea!
- Eşti drăguţ.
Elena găsi în sfârşit partitura. Se aşeză pe taburet. Presto-prestissimo!
Apăsă puternic pedala şi pianul bubui.
Titel continuă:
- Cu Cora, cel puţin, m-am certat definitiv pe chestia asta.
- Care chestie?
- Asta a matale.
- Nu trebuie să faci sacrificii pentru mine, spuse Elena cu acelaşi surâs.
- Vezi că nu mă cunoşti? Zicea că în viaţa ei nu i-a fost dat să întâlnească o lipsă de vocaţie mai monumentală. Cică intri în istorie ca pildă de antitalent. Puteam să rămân calm la strâmbe d-astea?
- Mersi, Titel.
- Matale eşti artistă, altele ai în cap.Ţine minte vorba mea! Contaşii sunt puşi pe rele. Se hotărî: Ascultă, tanti, te întreb aşa, de cultură generală, n-ai cumva doi poli? M-au cam pauperizat sărbătorile de iarnă. Mâine seară am ciocnire la Trocadero cu doi tipi şi vin cu ei în dinţi.
Elena, neatentă, mormăi:
- Mâine seară la ce oră?
- Hai să nu zic şapte şi să nu mă ţin de cuvânt. Mă ştii că-s parolist. Titel îşi freca mâinile turuind de zor: Tipii sunt din provincie, s-ar putea să întârzie. Să spunem opt.
- Bineînţeles, dragul meu. Vă aştept. Voi fi încântată să ofer amicilor tăi o ceaşcă de ceai...
Titel căscă ochii stupefiat.
- Ce ceaşcă de ceai, cucoană?!
- Aşa se obişnuieşte când ai musafiri. Ţuica se bea la birt.
Urlau amândoi încercând să acopere muzica. Titel simţi că i se urcă sângele în cap.
- Te-am întrebat dacă n-ai doi poli!
- Doi poli?! Elena părea picată din lună. Am înţeles că vrei să-mi faci cunoştinţă cu prietenii tăi. Nu, dragul meu. N-am nici un fel de pol. Ce idee...
- N-ai?
- Nu.
Titel, furios, izbi cu pumnul în claviatură şi se îndepărtă scrâşnind:
- Fi-ţi-ar minavetul al dracului!
Jack deschise uşa speriat.
- Ce-i? Ce s-a întâmplat?
Titel arătă spre pianistă şi duse degetul la tâmplă bâzâind printre buze ca un bondar.
- S-a sonat! Scăzu glasul conspirativ: Nene Jack, am o vorbă cu matale.
Moraru îl examină circumspect. Păru să şovăie, apoi îl lăsă să pătrundă în odaie.
- Spune!
- Ştii, combinaţia aia... E pe drepte.
- Cum adică?
- Se face. În trei, maximum patru zile, ai banii.
Ochii notarului se aprinseră. Deveni brusc afabil, zâmbetul i se despică peste proteză. Prinse umerii tânărului.
- Eşti sigur, dragul meu?
- Sigur, coane! Două mii jumate! împunse vestonul lui Moraru. Vorbeşte cu bancherul matale să-i treacă la cont.
- O, perfect! Admirabil!
Jack, realmente emoţionat, se agita inutil prin odaie. Titel îşi muşcă buzele.
Combinaţia în care notarul investise cu multă parcimonie trei sute de lei - un kilogram de ceasuri elveţiene achiziţionate cu toptanul de la nişte marinari - era absolut iluzorie. Bătrânul muşcase din nadă, tentat de beneficiu. Câştigul net ar fi însumat aproape de nouă ori capitalul iniţial.
- Perfect, admirabil, repetă. Îţi sunt îndatorat, Titel! exclamă într-un elan de recunoştinţă.
Tânărul calculă rapid: "Cât să-i cer? Gagiul e calic. Doi poli îl sperie. Unul singur pute a găinărie."
- Nene Jack...
- Da, dragule.
Se afla în dispoziţie de zile mari.
- Trebuie să parlamentez cu Constanţa. Dacă dau telefon de aici... mă înţelegi... nu-i politic!
- Fireşte, fireşte.
- Chestia e că-s ififliu. Îmi suflă alizeul în portofel! Atinge-mă matale cu un pol jumate.
Moraru se sperie. Ridică braţele spre cer cu ochii bulbucaţi.
- Treizeci de lei! O avere! Imposibil. Ştii ce cheltuieli am avut.
Nu avusese niciun fel de cheltuieli, nu participase cu nimic la masa de Crăciun, iar faptul că fusese totuşi invitat se datora exclusiv Georgetei. "Nu-i creştineşte, o fi brânză în sticlă, dar ni-i neam. Să fie de sufletul lui Aristică..."
- Fondurile mele sunt epuizate. Pentru tine însă... Se scormoni ostentativ în buzunare şi scoase ceva mărunţiş. Uite, asta-i ultima mea rezervă. Doi lei şi patruzeci de bani.
Penciu îşi îndoi degetul arătător.
- Să se facă aşa care minte?
Culese totuşi mărunţişul plin de dispreţ.
- Şi în chestia ailaltă? Imbecilul nu reacţionează. Al dracului să fiu dacă înţeleg ceva!
Notarul duse degetul la buze:
- Răbdare şi discreţie, dragul meu. Discreţie şi hotărâre! Elan şi voioşie!
Titel trânti uşa.
"Alt idiot! Uite pe ce mână merg."
- Respectele mele!
Penciu desenă o reverenţă adâncă. Arhitectul Contaş, împrospătat de frigul de-afară, îşi freca mâinile îngheţate. În jurul lui, plutea vag parfum de lavandă şi încă ceva mai subtil, o aromă uşoară pe care Titel o identifică imediat. "Vine de la damă."
- Cora-i acasă? se interesă Contaş.
- Acasă. Acasă şi madam ţambal şi unchiul Toni, tot clanul în păr. Adăugă subtil: Mde, aşa se cade...
Toni îl măsură amuzat.
- De ce?
- Păi, Dan e bolnav. Domniţa îi veghează căpătâiul, mama cozonacii să nu-i descânte Jack, iar eu aştept chenzina.
- Da, da... Arhitectul căzu pe gânduri. Păru brusc fulgerat de o idee: Ascultă, Titel... Nu ştiu cum se face, dar noi doi n-am discutat de o grămadă de vreme...
- De, coane, matale eşti om subţire, nu-mi dă mâna să te interpelez.
- Ce părere ai despre ultimele întâmplări?
- Aia exotică cu şarpele? Sau ailaltă a la Frankenstein? Bancuri proaste de-ale lui Jack sau tanti Elena. Ştii că ăştia-s plecaţi! Acu', dacă au văzut c-a ieşit lată, ţin mucles!
- Bancuri să fie?!
- Bancuri, coane, păi ce altceva?
- La eventuale tentative de crimă nu te-ai gândit?
Ochii lui Titel crescură. Pe urmă se decise să fie de acord. Contaş era "boier", totdeauna îl mângâia cu cel puţin cincizeci de lei. Mâna discretă lăsa banii ca din neatenţie pe colţul mesei. Alteori, "uita" diverse sume în buzunarele hainei. Nu se mira după aceea că le găseşte goale. Titel şi Jack îi acceptau gratitudinea ca pe ceva firesc.
Nu treceau niciodată prin vestibul fără a-i investiga trenciul, pardesiul sau paltonul. În general, Contaş părea şi în orice caz se simţea mai jenat decât solicitantul.
Titel fluieră parcă uluit.
- Extraordinar! Chestia asta nu mi-a defilat prin mansardă. Crimă, vasăzică...
Toni îl măsură scurt. Ceva în uimirea tânărului suna fals.
- Mda, făcu, mda... şi puse mâna pe balustrada scării.
Titel îl opri. Pe obraz i se lăţise un zâmbet dubios.
- Ascultă, coane... Stau cam prost cu încasările. N-ai ceva mărunte până la chenzină?
Contaş îşi vârî automat mâna în buzunar. Îi strecură fin o bancnotă şi urcă repede treptele. Titel se uită înduioşat la hârtia albastră.
- Boieru-i tot boier! Uite, domnule, cum se cunoaşte!
Titel ciocăni la uşa geologului, apoi încercă clanţa. Se convinse că nu e acasă şi urcă la Dan. Inginerul se uita pe fereastră. Întoarse încet capul.
- A, tu erai...
Părea dezamăgit. Îşi impusese însă să facă abstracţie de ultimele evenimente şi să-şi păstreze cu orice preţ stăpânirea. Numai aşa se putea gândi în linişte. Se interesă deci, neaşteptat de amabil, de parcă nu l-ar fi văzut de o lună. Vocea îi tremura imperceptibil:
- Cum o mai duci, Titel?
- Acceptabil. Râse: Azi m-a luat în focuri deputatul de stradă. Un tip cu imaginaţie! Pretinde că tai frunză la câini. O observaţie cel puţin interesantă, îţi dai seama. Frunze în decembrie... Am auzit că eşti bolnav.
- Da, nu mă simt bine. Tot pântecele mi-a luat foc. Mâine mă duc din nou la doctor.
- Foarte bine faci. Dacă vrei, te însoţesc. Acu', de când au închis cârciumile, sunt şi eu mai liber...
Manu încercă să râdă.
- Eşti drăguţ, Titel. În fond, eşti un om drăguţ.
- Gentleman pursânge din stirpea Pencilor.
- Tot la Jaluzele îţi faci veacul?
Titel îl măsură dintr-o parte.
- Pe ce lume trăieşti, baby?! S-au pus şmecherii pe capul nostru, în loc de coniac vând bilete pentru izvorul patru la Slănic. Oftă: Se strânge funia...
- Geta cum se simte?
Titel îl privi circumspect. "Ce naiba? S-a dilit şi frumosul ăsta? Au stat de vorbă acum două ceasuri."
- Bine. Numai ce-a plecat în vizită la Lady Pandele. Cum? N-ai auzit de ea?! Extraordinar! Vinde pătrunjel în Obeur.
- Vizită...
Manu surâse cu nostalgie dureroasă. Sensul era limpede. "Vizită, divertismente, lume, veselie... Toate astea mie-mi sunt interzise."
Titel începu să se plictisească. În odaie mirosea a medicamente şi spirt, plutea boala în aer, Dan nu părea dispus să pronunţe un singur cuvânt despre "infidelitatea Corei".
"E prea liniştit. Ce-o fi în capul lui?!" se întrebă realmente stupefiat, strecurându-i o privire ascuţită.
Manu, lângă fereastră, din cauza picioarelor scurte părea retezat de la genunchi în jos.
Penciu, pirpiriu şi urâţel, se simţi dintr-o dată chipeş.
- Vrei să-ţi aduc ceva din oraş?
- Nu, mulţumesc, n-am nevoie de nimic.
- Bine, atunci eu mă topesc. Azvârli în treacăt înainte de-a ajunge la uşă: Ai zece lei?
- Nu, Titel, nu cred. Cinci lei însă pot să-ţi împrumut. Uite, deschide cutia aia.
Accentuase aproape silabisind că banii îi împrumută. Penciu ştia că peste două zile va începe să le reclame restituirea. Lui ori maică-sii. La nevoie, putea insista luni în şir, cu obstinaţie diabolică.
"Gagiul e de antologie! Îi miroase a catafalc şi panseluţe la căpătâi şi tot îşi numără talerii. Parcă-l văd pe lumea ailaltă, mânând îngeraşii la cules de cartofi şi lucernă. Pe cinstea mea!"
Manu îl opri:
- Spune-mi, te rog, aţi chemat pe cineva să astupe găurile? Parcă tu ai avut ideea.
- Aş! Tanti Elenuţa. O prostie! Găuri... Chestia e făcută cu schepsis.
Inginerul îşi coborî pleoapele.
Răsturnată pe canapea, Cora privea bradul. Lumânările aprinse azvârleau pete de culoare pe capotul argintiu. Venera răsfoia programul TV. Titel îşi făcu loc lângă Cora. Îi luă mâna din poală şi i-o sărută.
- Totul e în ordine, domniţă?
Cora îi zâmbi. Nu agrea apelativul. Îi aducea dinaintea ochilor tipi graşi, cu mult aur în gură şi pe degete, în costume ţipătoare şi cravate imposibile. Parveniţi fără stil, cu priviri unsuroase şi degete umede. Titel însă o amuza. Şi avea încredere în el. Un anumit soi de încredere.
- Cum de eşti acasă la ora asta?
- Zâna mea lucrează după-amiază, iar pe amici i-a scos miliţia la zăpadă. Un isteţ cu epoleţi opina că la blugi şi cioc se asortează nemaipomenit lopeţile.
Cora râse încetişor.
- Cine e ultima ta zână?
- Una, Cici. Trup a-ntâia, muian de cinema! Astea de la Buftea nu merită să-i lege nici şireturile. Completă sincer: Seamănă cu tine.
- Eu sunt o femeie bătrână, Titel, râse Cora. Dar apreciez gentileţea... Cât ai nevoie?
- Te alinţi, cucoană. Bătrână! Eram odată în spatele tău pe Calea Victoriei. Din zece masculi se întorceau unsprezece. Iartă-mă, n-am fost atent, ce-ai întrebat adineauri?
- Cât ai nevoie?
- Dacă mă jigneşti cu douăzeci şi cinci de lei, aflu şi eu ce va să zică o inimă spaţioasă...
Cora îl împinse uşurel de umeri.
- Urcă la mine şi caută în noptieră. Vezi să nu te audă Dan.
Simţi ochii sfredelitori ai Venerei şi surâse şters. Îşi aţinti din nou privirea în crengile bradului. Îi amintea anii copilăriei, pachetele fascinante cu panglici aurii şi roşii de sub ramuri, Moş Crăciunii de ciocolată. Se trezea dimineaţa şi alerga cu picioarele goale în salon. Pe ursuleţul Tedi îl ţinea sub braţ. Şi se simţea fericită, fericită... Nu putea rosti un singur cuvânt. Se aşeza turceşte pe parchet şi privea vrăjită pomul. O fetiţă nefiresc de blondă, în pijama bleu, cu un urs în braţe...
Se întrebă dacă i-ar plăcea să retrăiască anii aceia. Să se întoarcă, s-o ia de la capăt.
- Nu ştiu, şopti. Nu ştiu deloc.
3.
Titel se uită la Minerva.
- Mitocani! Zgârie-brânză, cu excepţia nababului şi a fiică-sii, fireşte. Îşi frecă degetul gros de arătător. Altă stofă...
- Da, spuse Minerva privindu-l în ochi, încep să-mi dau seama.
- Spuneţi-mi, n-aveţi întâmplător zece lei în plus până la chenzină?
Minerva rămase interzisă.
"Ăsta ştiu că are tupeu!"
În curând îl uită. Jurnalul Venerei o fascina.
Dumnezeule! Ce individ respingător! Nu înţeleg cum îl suportă Cora. Ea, care în ciuda defectelor are atâta gust, atâta sensibilitate.
Am întrebat-o cândva:
- Nu te scoate din sărite?
- Dimpotrivă, mă distrează. E o puşlama, e un mic nimic, dar mă face să zâmbesc. Distracţiile sunt atât de sărace în casa asta!
Chiar acum câteva minute mi-a bătut la uşă. Şi-a strecurat în odaie capul de dihor, apoi trupul. Zâmbea mieros şi înainte să deschidă gura am ştiut ce vrea.
- N-am, Titel. Nu insista degeaba. Sunt ocupată.
- Măcar zece lei. Am rămas pe geantă.
Simţeam că mă sufoc.
- Niciun leu. Te rog să ieşi afară!
- Hai c-o las mai ieftin. Cinci marafeţi! Vând în pagubă, că vorba aia, suntem neamuri.
- Ieşi!
Nu ştiu ce-a comentat. Mi-am astupat urechile. Probabil ceva despre zgârcenie.
Şi totuşi nu sunt cărpănoasă. N-am, desigur, largheţea lui Toni ori inconştienţa în materie de bani a Corei, dar nici mijloacele lor. Iar paraziţii îmi repugnă. Taică-său, Aristică, n-a avut niciodată serviciu. Până a închis ochii şi-a făcut din asta o virtute şi a vegetat, evident, pe spinarea Getei.
- Ce, parcă Ceauşescu are serviciu? Eu, persoană particulară, el, persoană particulară! Când s-o angaja undeva, mai discutăm, eventual...
Titel a preluat ştafeta. A isprăvit liceul de trei ani şi trăieşte din expediente jalnice. O ciupeşte pe maică-sa, ne tapează pe noi, inventează tot felul de escrocherii.
Peste câţiva ani, va găsi o Georgetă, căci au existat şi vor exista totdeauna Georgete şi Titei. Vorba portăresei noastre de la şcoală: un bou şi-o belea.
De un lucru sunt însă încredinţată. Titel e un găinar şi aşa va fi până la capătul zilelor lui, dar nu un criminal.
E noapte şi din nou nu pot să dorm. De trei ori am stins lumina şi am reaprins-o. Ceasul arată douăsprezece şi jumătate. Am tras perdelele şi mă uit cum ninge. Fulgi mari, superbi atârnă mult în aer, nu se grăbesc să cadă. Undeva, la o mansardă, arde lumina. Primăvara, pe pervaz, apar muşcate şi ciclame. Tot flori roşii...
N-am să mai văd niciodată florile roşii de pe pervaz... De când am luat hotărârea, mă simt ciudat de liniştită. Liniştea, resemnarea bolnavilor incurabili. Dar eu nu sunt resemnată, ci doar lucidă, hotărâtă şi fără păreri de rău. Cora va lăcrima, Toni va încerca deprimarea pe care ţi-o dă inutilul. Nu va fi însă primul "de ce? ce sens a avut?" din viaţa lui. Şi mă va ierta. E prea bun, prea îngăduitor pentru a colecţiona resentimente. Şi prea superficial. Asta-i Toni: bon enfant agreabil, politicos, de un scepticism amabil, uşor cinic. Investiţiile lui au fost moderate şi a cerut moderat de la viaţă, de la alţii. În buzunarele inimii - devin preţioasă - a păstrat totdeauna doar mărunţiş. Are multă afecţiune pentru mine, o iubeşte pe Cora, aşa cum poate iubi el. Fără convulsii, fără insomnii, fără întrebări, fără fire albe apărute peste noapte. Iubeşte politicos, în haine impecabile şi cravate desăvârşit înnodate, cu graţia şi discreţia marchizilor din secolul al XVIII-lea. Când are remuşcări, scoate portmoneul. Pe urmă comandă un tournedo la Capşa şi un Pinot Gris. Nu uită să ceară chelnerului un pahar cu buză extrem de subţire.
Sunt ingrată faţă de Toni, dar dragostea nu m-a împiedicat niciodată să văd limpede. Dragostea... Ţin jurnal de la zece ani. O grămadă de caiete pe care "după aceea" le voi distruge. Ar putea constitui o trilogie. "Toni", "Cora", "Mircea". Sunt singurii oameni pe care i-am iubit în viaţa mea. I-am iubit pătimaș.
4.
După ce Minerva dispăru, Penciu deschise brusc uşa lui Jack. Notarul sări speriat în picioare.
- Eşti dement, domnule?! Puteam să fac un infarct.
- N-am eu norocul ăsta... M-a luat cucoana la întrebări. Ceva nu e în regulă, prea verifică toate alea. Să nu scape porumbelul cretina cu ţambalul.
Moraru îşi frecă nervos bărbia.
- Nu de ea mi-e frică, e prea aiurită, cred că a şi uitat.
- Mama?
- Venera! De două ceasuri îmi sparg capul să-mi amintesc unde se afla când i-am cântat lui Dan povestea cu actorul.
- În iatac. Să fi lipit receptorul de uşă?
- Nu. Am controlat. După aia! Gândeşte matur, liniştit, sistematic!
- Întâi a intrat Cora la răposatul...
5.
Manu o privea sumbru, fără să spună un cuvânt. Cora îi atinse umărul.
- Ce-i cu tine, Dănuţ?
Bărbatul continua să tacă. Pe chipul încremenit, privirea sălbatică ardea. Cora se sperie. Şopti, dându-se fără să vrea înapoi:
- Vorbeşte!
Îi auzi scrâşnetul măselelor. Pe tâmplă îi zvâcnea o venă. Femeia îşi înfipse unghiile în palmă. Figura oribilă a inginerului o înspăimânta. Abia-şi stăpâni ţipătul.
- Vorbeşte, pentru numele lui Dumnezeu! Ai ceva să-mi reproşezi, spune! Spune!!
Dan tăcea. Cora ieşi alergând din odaie.
- Ăsta n-are reacţii, dom'le! se miră Jack.
Titel, trântit pe divan cu mâinile sub ceafă, rânji:
- Nimic?
- Lemn! Tămâie! N-a scos o vorbă.
- E limpede. Băieţaşul colecţionează şocuri. Mai vrea, înţelegi? O să-i oferim.
..................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu