Un stilet cu șampanie, Rodica Ojog-Braşoveanu

................................................................................
                                                5.


                           - Rahat! Găsește  o sută de fraieri gata în orice clipă să-mi ia locul. Vreau ceva diabolic... Ceva care s-o doară cumplit.
    Penciu îşi aprinse neglijent ţigara. Trase un fum şi azvârli chibritul în scrumieră. Rânji.
    - Acum, fie vorba între noi, nu prea eşti lord în chestia asta! Ce te mai gâdilă "dincolo" lacrimile damei?
    - Sentimentele nobile, începu cu emfază Moraru, apoi se opri. Nu se simţea deloc sigur că aceasta era starea de spirit pe care Dan ar fi preferat s-o aibă cei din familie. Decretă prudent: Natura umană mi-a stimulat totdeauna curiozitatea. Mi-o imaginez ca pe un grafic sinusoidal. Al lui Dănuţ mi se pare eminamente interesant.
    - Lord! ricană Manu. Sunteţi nişte idioţi!
    Notarul încercă să râdă.
    - Cu titlu de ipoteză, nu-i aşa, ca între amici, pentru a te debarasa de o idee nocivă... Ce poţi să-i faci Corei? Cum să te răzbuni?
    - Vreau ceva cumplit! repetă ca din transă Dan. Ceva cumplit!
    Privea fix cumpăna. Semăna cu o spânzurătoare. Jack sări de pe divan. Avea o idee. Penciu îl măsură sceptic.
    - Ce-ai zice, Dănuţ, de un sifilis? Îl poţi procura relativ uşor şi-o aranjezi pe viaţă. Tratamentu-i penibil, iar opinia publică, înţelegi...
    Manu îi azvârli o privire goală. Titel râdea. Moraru căuta în continuare:
    - Vitriolul nu se mai poartă. Ceva de frizeraş, nu ţi-l recomand... Poate un denunţ.
    Penciu îi strecură o privire iute, dar tăcu.
    Manu încruntă uşor sprâncenele:
    - Închisoare! La asta m-am gândit şi eu. Vreo douăzeci de ani de ocnă. Mi-ar plăcea.
    - Pe ce să-i dea douăzeci de ani? se interesă Titel. Îţi închipui că ăia vă cred pe cuvânt, nu verifică? Vedeţi-vă de treabă!
    - Dacă ţi-ai da sfârşitul prin moarte violentă, emise Jack, ar fi cu totul altceva, s-ar putea aranja lucrurile ca vina să cadă asupra ei. Cincisprezece ani de celulă pe puţin.
    Ochii inginerului răscoleau încăperea.
    - E singurul lucru pe care-l mai doresc. După aia pot să crăp. Mi-au mai rămas douăsprezece zile. Râse sardonic: Auzi, Jack? Douăsprezece zile... Ce-ai face tu dacă ţi-ar mai fi rămas doar douăsprezece zile?
    Notarul bătu superstiţios în lemn:
    - Ce bizar eşti, Dănuţ! Schimbă o privire iute cu Penciu. Tânărul clipi şi înclină uşor capul. Jack râse stângaci: Uite, dacă încep să mă gândesc, treci prin momente dramatice... Îţi admir extraordinar forţa. Eşti şi te comporţi ca un adevărat bărbat... Nu ştiu, zău, dacă aş fi fost la fel de viteaz.
    - Adică?
    - Păi... În sfârşit! Bănuiesc că n-aş fi rezistat. Aş fi isprăvit mai repede. Ştii, ducă-se dracului dacă tot...
    Dădea din mâini, zâmbea laş, clandestin.
    - Nu pricep, spuse încet Manu.
    - Tăticu', traduse Titel, zice că nu-i place să aştepte. A dat în primire, ia acceleratul şi peste cinci minute ţine un miting cu apostolii şi mucenicii. Le vorbeşte despre Terra. Cu transcendentul ne-a asasinat pe noi.
    Manu tresări.
    - Te-ai sinucide?
    - Aşa cred, Dănuţ... Nu ştiu, fiecare... Murim o singură dată. Presupun într-adevăr că m-aş sinucide. Ce mi-e douăsprezece zile, ce mi-e şase sau numai trei. Totul e să scapi mai repede.
    Inginerul se foi neliniştit. Îl apăsa privirea fixă a tânărului, dar nu-i dădea atenţie.
    Titel simţi că-i bate inima. Azvârli nada:
    - S-ar sinucide şi nu m-ar mira dacă ar aranja în aşa fel comedioara încât Cora, mă rog, vreau să spun nevastă-sa, să fie suspectată de crimă. Nenea Jack are o fantezie nărăvaşă. Îşi înăbuşi un căscat fals. Haideţi, băieţi, să facem nani! Mai reflectăm şi mâine.
    Manu îi prinse braţul. Ochii îi ardeau, părea în delir.
    - Stai! E o idee... Vasăzică mă sinucid şi Cora va fi bănuită. Da, cu puţină abilitate totul e posibil. Splendid! Ea nu suportă spaţiile închise, zidurile. Se sufocă... Celula! Asta era poliţa!
    Titel evita privirile triumfătoare ale notarului.
    "Idiotul e în stare să-l bată pe umăr şi să-şi frece mâinile de satisfacţie."
    Arboră un ton serios, atât de fals, încât se miră că inginerul nu-l sesizează.
    - Să lăsăm gluma, Dane. Ai început să iei în considerare toate inepţiile. Nu poţi să-i faci figura asta Corei, chiar dacă nu e o sfântă.
    - Celulă! Se va sufoca într-o celulă. Ce simplu!
    - Eşti obosit, Dan. Nici tu nu crezi serios ce spui.
    - Fără îndoială! urlă Jack cu glasul de la oglindă. Era fericit că poate trânti în sfârşit un logos. Sentimentele nobile, iar iertarea mi se pare cel mai sfânt dintre toate, trebuie să aureoleze faptele noastre. O lacrimă de căinţă pe obrazul păcătosului cântăreşte mai mult pe plan afectiv şi pedagogic decât orice sancţiune. Închipuieşte-ţi o clipă doar ce purificată, ce înălţată, ce trans-fi-gu-ra-tă va ieşi Cora din această experienţă! O nouă Cora, curată şi neîntinată se iscă din durerea ta. Înălţător! Deveni patetic: Iart-o, Dane! Unchiul tău te roagă! De dragul meu şi al lui Titel, iart-o!
    Inginerul nu-l asculta. Sprijinindu-se de pereţi părăsi odaia.
    "O celulă... Da, o celulă."
    Se prăbuşi istovit pe divan. Urechile-i vâjâiau. Cu un efort uriaş luă paharul de pe noptieră. Apa i se prelinse pe bărbie. Bău cu sete, apoi îl azvârli pe covor. Prea greu să-l pună înapoi...
    Şi dintr-o dată zări semnul. Semnul acela absurd, scorpionul cu un stilet înfipt între inelele trupului, era zugrăvit pe perete cu un cărbune.
    - Nu-mi mai pasă, scrâşni Manu. Ai să râzi într-o celulă, fetiţo... Tu ce zodie eşti? Fecioara! Admirabil! Avem destine gemene... Scorpionul înjunghiat şi fecioara după gratii! Ăsta-i semnul tău!
    Inginerul râdea în odaia goală. Hohotele ciudate nu semănau cu nimic. Era plâns? Era râs?

    Am observat un fenomen ciudat. De câte ori mă întorc acasă, imediat ce dau colţul, încep instinctiv să merg mai încet. Ca şi cum paşii, trupul, toată fiinţa mea se crispează. Înainte de a trece pragul, inima mi se strânge. Şi când te gândeşti, e un canon pe care mi-l impun de ani de zile. Trebuia să fiu în preajma lui Dan.
    În faţa mea mergeau doi tineri. Vorbeau tare, cu nepăsarea aceea specifică, într-un fel lipsă de discreţie pe care o ai la optsprezece-douăzeci de ani. Ea, suplă, într-un raglan bej, bine strâns pe talie (ştiu de la Cora că e foarte modern), avea aerul fetelor de azi. O anume feminitate, de felină, o siguranţă care celor de vârstă mijlocie li se pare agresivă. Bănuiesc că este doar expresia unei linişti suverane, sentimentul că păşesc pe un drum asfaltat, flancat de muşcate. Iar noi, "bătrânii", suntem incapabili să uităm uliţele desfundate ale tinereţii noastre. Şi poate că suntem puţin invidioşi. Nu ştiu...
    Se uitau la casa noastră, "Le chalet Manu", cum spune Jack.
    - Ţi-ar plăcea să stăm aici?
    Fata zâmbi.
    - Da şi nu. Vila e frumoasă, dar mi se pare enormă pentru doi oameni.
    Trebuie să munceşti pe brânci ca s-o întreţii.
    - Uite ce mare e holul! Fantastic! Au şi un brad.
    - Îhî... Superb!
    - Ce-ai zice dacă s-ar deschide uşa şi ne-ar pofti înăuntru?
    Fata râdea.
    - Am intra şi am spune frumos bună seara.
    M-a străfulgerat o clipă ideea să fac pe zâna cea bună şi cu aerul cel mai natural să-i invit în casă. O picătură de romantism într-o seară anonimă de iarnă.
    Astfel de lucruri nu se întâmplă prea des, m-ar fi amuzat să le urmăresc expresiile stupefiate. Dar mai ales mi-ar fi făcut plăcere să-i privesc. Erau tineri, tonici, ştiau să râdă. M-am oprit în ultimul moment. Sinistra galerie de personaje din casa Manu i-ar fi înspăimântat... Nu, nu ăsta e termenul. Pur şi simplu nu trebuia ca ei doi să ştie că există asemenea specimene, că trăiesc în acelaşi oraş cu Jack, cu Titel, cu Dan şi chiar Cora. Cora cea de acum, care ar fi putut fi alta, dar nu e. Sunt oameni lipsiţi de semnificaţie, dar mai pot mâhni. Însăşi existenţa lor deprimă.
    Iar la colecţie se mai adaugă un personaj. Eu, Venera, o ucigaşă. Scrisoarea pentru autorităţi am copiat-o, aşteaptă în sertarul mesei. Caietele i le las lui Toni.
    Au mai rămas patruzeci şi opt de ore.

    Jack zăbovea în pat, cu ochii pe calendarul de perete. 30 decembrie... Oftă uşor:
    "Uite, a mai trecut un an... Oamenii sunt nebuni, se bucură. Taie gâşte, curcani, fac cozi la măsline şi sifoane, iau cu asalt frizeriile şi atelierele de croitorie, când nefericiţii ar trebui să plângă..."
    Apoi divagă din obişnuinţă cu glas tare, imaginându-se în faţa unui public puţin numeros, dar select, într-un salon sau ceva de genul ăsta, cotloane elegante unde se apreciază conversaţia spumoasă, superficială, presărată cu mici fantezii.
    - De altfel, domnii mei, revelionul este un obicei eminamente european. În U.S.A. - şi pronunţă literele ca americanii, i-ar fi plăcut să ştie engleza - Anul Nou se serbează în dimineaţa zilei de 1 ianuarie. Petrecerile au loc în stradă, iar la ele participă întreaga obşte... Da, domnul meu, am avut într-adevăr acest prilej acum câţiva ani în Ohio, preciză rotund Jack, care fusese o singură dată la Varna şi Balcic într-o excursie ieftină organizată de întreprinderea de hoteluri Eforie. Cât despre pomul de Crăciun, există un amănunt într-adevăr amuzant! A fost importat în Principatele Dunărene abia acum o sută, o sută cincizeci de ani... Exact, excelenţă, mi-aţi prins ideea, guvernantele franţuzoaice care începuseră să ia locul dascălilor greci au împodobit primii brazi din Moldova şi Valahia. Da, mulţumesc, cred că am să iau totuşi un pahar de şampanie... Scu-zaţi-mă, nu am reţinut numele dumneavoastră...
    - Domnul Penciu!
    Titel se hlizea în pragul uşii.
    Manu, cu o expresie sumbră, îl dădu la o parte şi intră. Notarul, nedezmeticit, se burzului:
    - Ce-s manierele astea? Daţi buzna peste oameni, îi treziţi...
    - Hai să fim serioşi! Dondăni de jumate de ceas. Credeam că faci spiritism. Dan vrea să ne spună o chestie.
    Jack smulse plapuma de pe el şi coborî din pat. Purta o pijama improvizată, o flanelă veche şi izmene cu nojiţe, îngălbenite şi pătate de rugină. Peste şale, oblojind un lumbago vechi, îşi legase o blană jerpelită de iepure.
    - Arăţi sexy, tăticu'! râse Titel aprinzându-şi ţigara.
    Notarul nu se sesiză. Trase deasupra pantalonii de fiecare zi şi o cămaşă groasă, îşi plimbă palma peste ţeasta goală şi se aşeză plin de demnitate în fotoliu.
    - Te ascult, Dănuţ.
    - Am găsit. Ştiu cum o să procedăm. Rămâne pentru mâine.
    Jack îi examină obrazul tras, cu cearcăne enorme, ochii fierbinţi. Mâinile îi tremurau.
    "Nenorocitul are febră..." Apoi gândul sări la altceva. "Mi-e foame! Aş mânca o omletă cu ficăţei de pasăre... Ce spune ăsta?"
    - N-am înţeles, Dănuţ. Cum vezi tu chestiunea? Dar ştii, limpede, bărbăteşte, nefăţarnic.
    - Degeaba! se enervă Titel. Până nu aiurezi n-ai sănătate.
    - Mâine seară... De fapt, mâine noaptea. E revelionul. O să fiţi toţi plecaţi. Trebuie să plecaţi. În casă voi rămâne doar eu şi Cora.
    - De ce? se interesă notarul.
    - Ca să nu poată fi bănuit nici unul din voi. Să nu existe dubii asupra asasinului.
    Jack se holbă.
    - Te-ai hotărât? Chiar ai de gând să te... În fine, să te sinucizi?
    Manu râse lugubru.
    - Vorba ta! Ce mi-e douăsprezece zile, ce mi-e şase sau una!
    Titel interveni:
    - Ai o idee fixă, Dane! Părerea mea e să renunţi. O fi macioală Cora, dar nu merită o figură chiar atât de...
    - Aşa e, sări notarul. Fii elegant, arată că ştii să abandonezi cursa ca un gentilom.
    Inginerul le azvârli o privire neagră.
    - Vasăzică nu vreţi să mă ajutaţi! Aşa... Nu v-am cerut niciodată nimic! Staţi pe capul meu de douăzeci de ani şi nu v-am luat un leu chirie. Sunteţi imbecili! Vouă vă rămâne averea, cretinilor! Cum nu pricepeţi? urlă. Cora înlăturată, o să vă înfruptaţi cu amândouă mâinile din tot ce rămâne de pe urma mea.
    Se chirci dintr-o dată în fotoliu ca o minge. Pe faţa boţită se citea doar ură.
    - E singura mea satisfacţie. Acolo, în groapa aia împuţită, am să fiu liniştit, ba nu, am să râd, o să crăp a doua oară de râs ştiind că ea şi-a primit pedeapsa. Trebuie să mă ajutaţi! Altfel nu vedeţi un ban de la mine. Donez totul statului.
    Jack îşi duse mâinile la inimă. Izbucni patetic:
    - Cât de necugetat vorbeşti, dragul meu! Asta ai înţeles tu? Că nu te iubim? Că nu vrem să te ajutăm? Ai fost dintotdeauna nepotul meu preferat, iar despre Titel, ce să-ţi spun?! Reprezinţi pentru el un idol, încearcă să-ţi urmeze exemplul în toate. Titel bătu în lemn.
    - Eşti nebun, nene!
    - Dar cum te putem ajuta? Spuneai c-o să fim toţi plecaţi. Mă rog, să zicem că eu şi Titel, înţelegând situaţia, vom petrece în oraş. Cum îi scoţi pe ăilalţi din casă?
    - Contaş se cară la Braşov cu dama, spuse sec Titel. Au reţinut locuri la Aro.
    Avea un ton neglijent, un "hai să ne jucăm, vă fac hatârul, dar astea sunt simple fantezii".
    - De unde ştii? întrebă Jack. Nu aşteptă răspunsul, tânărul era totdeauna bine informat, îl verificase în nenumărate rânduri. Şi ceilalţi? Cum rezolvi cu ei?
    Inginerul gâfâia.
    - Pe Geta şi pe Elena o să le scoateţi voi din casă. Iar Venera... Da, ce spuneam? Venera, ştiţi foarte bine, de fiecare revelion se plimbă pe străzi. Se întoarce abia dimineaţa.
    - Şi Şerbănescu?
    - Ăsta pleacă definitiv, spuse notarul. Are tren mâine dimineaţă spre Făgăraş. N-ai văzut că a împachetat şi cărţile? Îmi pare rău de el. Era băiat cuminte, delicat. Trebuie să caut alt chiriaş... În fine, continuă, dragul meu.
    Titel se sculă iritat din fotoliu.
    - Pe mine toată povestea asta mă scoate din sărite. Întâi, că nu sunt de acord cu renghiul pe care i-l pregătiţi Corei! În al doilea, iartă-mă, Dane, dar debitezi numai prostii. Merg până acolo că te sinucizi, deşi chestiile astea se întâmplă doar la cinema. Îţi închipui o singură secundă că vei putea păcăli pe cineva? Că ăia de la miliţie nu-ţi deosebesc o crimă de o sinucidere?
    - Dintre toate, opină Jack, cel mai derutant rămâne glonţul. Dar şi aici, bineînţeles, trebuie să cunoşti unele probleme de balistică.
    - Şi pistolul de unde-l iei? Ţi-l împrumută Costică sectoristul?
    Manu clătină capul. Avea un aer rătăcit.
    - Ştiu, băieţi, aşa e. Să ne sfătuim. M-am gândit la otravă, dar...
    - Rahat! îl întrerupse Titel. Sinuciderile cele mai frecvente sunt pe bază de otravă. Otrava la târg, iar în mediul rural ştreangul.
    Jack ridică palma în aer.
    - Absolut exact. Ţii minte Anuţa din Ion? Şi ailaltă, cum îi spune...
    - Cad şi vinele tăiate, enumeră Titel fără să-i dea atenţie, şi spânzuratul.
    Notarul se simţi brusc asediat de ideile cele mai năstruşnice.
    - Ce-ai zice de un brânci, Dănuţ? Un brânci de la etajul douăzeci. La "Intercontinental" e foarte frumos, ai şi peisaj. Sau o pungă de plastic îmbrăcată pe cap. Adică te-a sufocat Cora, tu fiind în stare de inconştienţă. Sau o lamă vârâtă în pâine.
    - Sau o muscă ţeţe care să-l pişte de aşa şi pe dincolo. Nu zău, nene Jack, cum te străfulgeră atâtea idei sifilitice?
    - N-ai strop de fantezie, idiotule, se enervă Moraru. Până acum ţi-am oferit şaptesprezece soluţii şi sunt gata să mai găsesc încă şapte spre zece. De pildă, un stilet...
    Titel deveni brusc atent.
    - Hm, ar putea fi ceva. Da' cum şi-l expediază în trup? Îi trebuie o anumită orientare şi nu poate face singur chestia asta.
    - Poate-l ajuţi tu, Titel. Nu-i mare lucru.
    Celălalt rânji:
    - Ţi-ar plăcea! Pe urmă torni un denunţ frumuşel la miliţie sau mă şantajezi toată viaţa. Cu alţii, puişor!
    - Cel mai convingător ar fi un pumnal înfipt în spate, spuse inginerul pe gânduri. Atunci nu s-ar mai îndoi nimeni.
    - Cine să ţi-l înfigă? întrebă tânărul. Degeaba, Dane, tabloul e gigea, dar nu ţine cacealmaua. Fără colaboratori, n-ai cum să-ţi înjunghii spinarea.
    Notarul spuse repede:
    - De ce să-şi înfigă cuţitul şi să nu vină Dănut la cuţit? De pildă, îl fixează undeva şi merge de-a-ndăratelea... Împinge niţel şi gata!
    Titel rămase nemişcat.
    - Stai, că aici e o chestie, şopti.
    - Nu înţeleg, bâlbâi Manu.
    - E simplu, Dane. Bagi mânerul pumnalului undeva - de data asta nenea Jack a marcat - să zicem sus, la voi, în bibliotecă, între două volume. Chestia e că-ţi trebuie o lamă extrem de fină, să intre uşor. Îţi iei oarecare avânt, te izbeşti cu spatele, pumnalul te străpunge şi tu cazi pe burtă cu el în spinare. Clar?
    Ochii inginerului ardeau.
    - Da, cred că-i posibil... O să mă mai gândesc. Să-mi faceţi voi rost de un stilet.
    - Cuţitul de friptură al Getuţei mi se pare admirabil, spuse Jack, luând-o din nou razna.
    Titel tăcu. Avea să-i facă rost de un pumnal. Notarul îl trase de mânecă.
    - Ai văzut, deşteptule, că tot eu v-am dat ideea?
    Rămase cu ochii la Dan. Părea cu mintea dusă. Jack şopti la urechea tânărului:
    - Crezi că are curajul s-o facă? Îţi spun sincer, eu mă cam îndoiesc.
    Penciu abia îşi descleştă buzele:
    - O s-o facă.

                                                    Capitolul 15
                                                           1.

                                  Minerva  îşi alungă gândurile. Zăbovise în hol încercând să-şi imagineze momentele de coşmar prin care trecuse inginerul Manu.
    Reprimându-şi un oftat, bătu la uşa geologului. Şerbănescu citea. Îi oferi un scaun scuzându-se:
    - Mobilierul şi lipsa de gust aparţin lui Moraru, eu mi-am transportat lucrurile.
    Minerva îşi coborî pleoapele.
    - Probabil nu vă spun noutăţi, dar ţin să precizez o anumită situaţie. Nu am noroc de martori grozavi. Doamna Manu e răvăşită, Elena trăieşte în alte sfere, ceilalţi nu pot sau nu vor să fie sinceri. În concluzie, apelez tot mai mult la jurnalul Venerei.
    - Există aşa ceva?
    - Da. Din paginile caietului rezultă că soţia victimei nu vă era indiferentă...
    Geologul se încruntă, vru să spună ceva, dar Minerva îl opri.
    - O clipă! Nu insinuez nimic, ştiu că în momentul crimei vă aflaţi la celălalt capăt de ţară.
    Şerbănescu aprinse o ţigară. Spuse încet:
    - Da. Pe Cora am iubit-o din prima clipă.
    - Nu e cel mai mare păcat. În ultima noastră discuţie mi-aţi vorbit de suspiciunile familiei. Aşa cum vă cunosc, îmi închipui că aţi căutat o soluţie francă pentru a ieşi din impas.
    Şerbănescu privi fumul albăstrui, pe gânduri.
    - I-am propus-o cu douăsprezece ore înainte de plecarea mea. Eram în hol...

                                                        2.

                                  - Încă nu realizez că este ultima seară pe care o petreci aici.
    Pe buzele Corei tremura un zâmbet trist. Se uita la geamantanul geologului rezemat de zid. Cărţile şi un cufăr le expediase în cursul dimineţii.
    - O valiză, o servietă, un trenci pe braţ. Eternul călător... Te încrucişezi cu el într-o gară, într-un aeroport sau pe puntea unui vas. Totdeauna se îndreaptă într-o direcţie opusă. Nu, niciodată n-ai acelaşi drum.
    Şerbănescu nu-şi desprindea privirea de pe faţa ei. Slăbise în ultima vreme, părea şi mai străvezie. Rochia neagră îi strângea umerii mici de fetiţă. Şopti răguşit:
    - Hai cu mine, Cora!
    Ochii femeii luceau. Geologul reluă înfierbântat:
    - Hai cu mine! Ţi-aş putea povesti despre o mie de tipi cu valiză, trenci şi servietă care călătoreau în aceeaşi direcţie cu singura persoană din lume care avea vreo însemnătate pentru ei. Vino cu mine!
    Pe obrajii Corei alunecară două lacrimi. Şi le şterse cu pumnii, cum fac copiii.
    - Doamne, ce optimist iremediabil eşti, Mihai! În sufletul şi inima ta, ai rămas un băieţel.
    Şerbănescu oftă. Ochii îi străluceau. Tăcu câteva clipe, apoi reluă cu o voce scăzută:
    - Îţi jur că dacă te-aş fi ştiut fericită sau cel puţin ancorată într-o căsnicie de duzină, în care patima partenerilor este departe de delir, dar cel puţin se acceptă în mod decent, îţi jur că aş fi renunţat la orice nădejde şi probabil m-aş fi mutat a doua zi de aici. Ştiu însă că eşti profund nefericită, mai departe de Dan decât o cetăţeancă a republicii Mali care n-a auzit în viaţa ei de Calea Victoriei; ştiu că te iubesc ca un nebun şi că aş fi în stare de orice ca să te scot din cloaca asta.
    Îi strângea degetele fragile încercând să le împrumute căldură. Cora privea în gol.
    Îşi umezi buzele arse:
    - Nu, Mihai. Din păcate, nu.
    - De ce?
    Femeia surâse.
    - Îmi place să joc cinstit. Din cauza asta, oamenii mă cred cinică. Fireşte, nu dragostea mea pentru Dan mă împiedică. E o lumânare care a ars demult. Până şi ciucurii de ceară s-au desprins de pe buza sfeşnicului.
    - Atunci?
    Avea impresia că ochii geologului îi străpung obrazul. Suspină fără să spună nimic.
    - Atunci? Răspunde! Trăieşti într-un cuib de şerpi, între oameni care te detestă, cei mai odioşi pe care i-am cunoscut. Jack, cu avariţia lui apocaliptică, în stare să sacrifice orice pentru o miză oricât de meschină, o pioneză sau o cutie de chibrituri. Georgeta, tembelă, inconştientă şi, vorba lui Jack, eminentă bucătăreasă. Titel, cel mai nemernic exemplar din specia paraziţilor şi canalie pe deasupra. Elena, o smintită, Venera... Nu poţi să stai cu spatele la ea fără să-ţi fie teamă, o teamă idioată, dar concretă, că-ţi înfige un cuţit între omoplaţi.
    - O galerie fermecătoare, îl întrerupse Cora. Eşti rău cu ei.
    - Nici jumătate pe cât pot fi ei de răi. De câte ori plec de-acasă, tremur că ţi s-ar putea întâmpla ceva. Nu ştiu ce, dar mă aştept la orice. Dacă i-ai vedea cum te privesc, dacă ai înţelege cât te detestă, cum îi doare fiecare zâmbet al tău, cum îi bucură lacrimile tale, te-ai înfiora. Şi mă întreb: Eşti oarbă? Taică-tău e orb?
    - Exagerezi oribil.
    - Nu exagerez şi nici nu încerc să te înspăimânt. Te avertizez doar. Nu-mi dau seama ce urmăresc, ce vor practic de la tine, dar am sentimentul unui complot groaznic. Ţes o pânză de păianjen în care fatal vei cădea.
    - Şi ăsta ţi se pare un motiv suficient, surâse Cora, pentru a mă lua în barca ta?
    Geologul o măsură o clipă derutat apoi clătină capul.
    - Nu. Te chem în barca mea pentru că te iubesc. Te iubesc atât cât poate iubi un bărbat o femeie. Şi indiferent dacă rămâi pe mal, îmi pasă ce se întâmplă cu tine.
    - Mulţumesc, Mihai... Sunt... Încercă să râdă. Sunt extrem de mişcată.
    - Nu-mi mulţumi şi vino!
    Era atâta patimă în glasul geologului, atâta dorinţă fierbinte, atâta convingere, încât Cora se simţi tulburată. Îngână aproape fără să-şi dea seama:
    - Unde?
    Chipul lui Şerbănescu se lumină brusc, ochii scoteau vâlvătăi. Vorbea înflăcărat, cu mâna încleştată pe mâna Corei. Îl asculta emoţionată. Obrajii de obicei palizi se coloraseră uşor.
    - În munţi! La două ore de oraş, e o cabană splendidă. Poţi folosi funicularul. Priveliştea e magnifică! Ascultă-mă pe mine, am fost anul trecut acolo în prospecţie, ştiu ce vorbesc... În zori, ai impresia că totul se scaldă într-o baie de argint. Munţii, lacul, păsările. Păsările sunt de argint, Cora! Nu te mint. Un argint roşu în purpura amurgului. Iar aerul te îmbată. Miroase a brad, a răşină şi a flori albastre. Flori albastre de munte! Le şi văd în părul tău... Râzi, Cora, sunt un caraghios şi... Să mă ia dracu', n-am eu cuvinte, mă exprim ca unul care a rămas corigent la română şi mi-e necaz. Vreau să mă crezi, Cora! Din tot sufletul meu disperat vreau să mă crezi. Un an, cel mult doi. Miza e interesantă, zăcăminte bogate...
    Râdea nervos, cuvintele i se învălmăşeau pe buze, gesturile aveau o febrilitate contaminantă. Cora îl asculta cu o expresie ciudată.
    - Până la oraş, ţi-am spus, faci două ore. Sunt convins că ai să-l îndrăgeşti. Eşti un om de gust, nu se poate să nu-i sesizezi pitorescul. Vile albe, porţi medievale, năpădite de trandafiri, străzi vechi, înguste, cu case de pe vremea lui Mathias-Rex, Nabucodonosor sau naiba ştie! La ferestre vezi cucoane bătrâne migălind câte o dantelă. Ţi se pare o experienţă neinteresantă, Cora? Şi-aşteaptă să le vezi biblioteca şi teatrul! Două arcuri de cerc, beton, oţel şi sticlă, despărţite de un grup de arbuşti. O concepţie extrem de îndrăzneaţă, îl cunosc pe arhitect şi pe nevastă-sa, ai să-i cunoşti şi tu, un tip zurliu, dar absolut genial. Să le vezi parcul! Ţinea de fostul sanatoriu al doctorului Micu, o să te fascineze şi legendele oraşului de la descălecare, vorba aia... Cel mai captivant roman de aventuri, o carte de istorie intactă. La muzeu...
    Glasul Corei îl întrerupse sec:
    - Câte baruri sunt în oraș?

                                                                3.

                                       Ascuns pe treptele întunecate, Dan auzea fiecare cuvânt. Se simţea cuprins de-o spaimă nouă. Cora i se strecura printre degete. "Acum, în ultima clipă, imbecilul îi oferă o şansă. Trebuie împiedicată cu orice preţ!"
    Geologul o privi descumpănit.
    - Baruri?! Nu ştiu, făcu nesigur. Pot să mă informez.
    Femeia urmă cu glas de gheaţă:
    - În câte alimentare se vinde whisky, dacă în general au auzit de chestia asta, cât costă acolo pachetul de Kent, domnişoara de la poştă acceptă abonamente la Paris-Match şi Jours de France? Câţi tipi neonorabili trăiesc în oraş? Înţeleg prin asta indivizi care au cunoscut ora două noaptea şi cu alte prilejuri decât revelionul, schimbul trei sau o durere de măsele, şi nu fac infarct în faţa unei femei care are fantezia de-a umbla prin târg doar pe jumătate îmbrăcată.
    - Încetează, Cora! Nu mai suntem studenţi să ne epatăm unul pe altul azvârlindu-ne teribilisme gratuite. Odată, am vrut să-mi zdrobesc un coleg şi i-am şoptit că sunt spion american. Cam aşa procedezi tu acuma.
    Cora râse scurt.
    - Eşti incorigibil. Mă vezi tu pe mine naufragiind într-o mare moartă? Mă vezi tu realmente în peisajul acela idilic - trandafiri, dantelă, iar mai la vale înţepând orizontul furnale şi sonde? Mă vezi îmbrăcându-mă la coana Raveca sau Aspasia, croitoreasa emerită a târgului? Umblând cu părul în zece culori pentru că la Igiena n-au adus L'Oreal sau Preference? Să fim maturi, Mihai. În mai puţin de trei zile, cu pletele mele de stafie, cu sofisticăriile care mi-au intrat în sânge, cu genul meu "decadent", aş fi expulzată din oraş. Imaginează-ţi că apar la Fusul roşu sau cum naiba îi spune filaturii locale cu unghii albastre şi sticla de whisky în buzunarul salopetei. Pentru că de lucrat va trebui să lucrez... Sau să zicem că predau franceza la şcoala elementară. Treaba ar merita încercată de dragul spectacolului. Cancelaria stupefiată dând ochi cu doamna de franceză. Degeaba, Mihai! M-am născut prea târziu sau doar cu câteva mii de kilometri mai departe decât trebuia. Aşa însă cum se prezintă lucrurile, eu am pierdut iremediabil jocul. Şi când miza e pierdută, echilibrul e frânt, cel mai mic efort îţi devine odios. Devii grozav de avar, nu mai cedezi nimic. Nu renunţi la cea mai mică plăcere pentru că ştii că cele mari îţi sunt axiomatic refuzate. Un om ca mine nu schimbă în ruptul capului sticla de whisky, e un simbol dacă bagi de seamă, cu ţuica naturală de la ţărani, pentru că asta e tot ce i-a rămas.
    Îşi trecu degetele peste ochi istovită. Şopti:
    - Nu sunt pentru tine, Mihai. Gândul ăsta trebuie şi vreau să te mângâie.
    Buzele lui Şerbănescu tremurau:
    - Fleacuri! Tot ce-mi înşiri e lipsit de conţinut. Nu ţi-am propus un exil, ci o experienţă. Nu o mazilire, ci o schimbare tonică de atmosferă. Şi-acolo trăiesc oameni.
    - Vorbe... Vorbe...
    Geologul nu se lăsă întrerupt.
    - Oameni capabili să aprecieze frumosul, genul subtil, suprarafinat sau cum vrei tu. Un ins încântător este cu adevărat încântător pretutindeni. Iar argumentele tale... Dumnezeule! N-am auzit nimic mai neconvingător. Nu eşti obligată să te îmbraci la madam Aspasia, dacă treaba asta te indispune sau nu apreciezi artizanii locali. Bucureştiul nu se află la capătul lumii. Poţi să-ţi faci o provizie de whisky, de ţigări Kent, şi de bigudiuri rococo. Iar balivernele celelalte, echilibru, miză, ţi le-ai băgat tu în cap. Lasă prostiile, Cora, şi hai să plecăm!
    Femeia îşi ridică ochii plini de lacrimi.
    - Nu te iubeşti deloc, Mihai. Oameni ca tine sunt extrem de vulnerabili, uşor de rănit. Învaţă să-ţi iei la drum bagaj uşor.
    - M-ai înnebunit cu simbolurile! izbucni geologul. De două ceasuri faci literatură.
    - Spun adevărul. N-ai nevoie de un parazit. Îl privi în ochi. Pentru că asta sunt, un parazit, poate mai rea decât Titel. Trăiesc, respir, mănânc şi nu dau nimic înapoi. Du-te, dragul meu, şi nu privi în urmă.
    Şerbănescu respiră adânc.
    - Nu renunţ, Cora. Am cumpărat două bilete. Te aştept mâine la zece în gară.
    Femeia îi dădu la o parte părul de pe frunte. Sub mângâierea ei, Şerbănescu se simţi electrocutat. Cora întrebă încet:
    - Sentimentele mele pentru tine nu contează deloc? Vrei să spui că-ţi e indiferent ce simt? Te încântă simplul oficiu de infirmier sau hai să zicem educator?
    Geologul o privi lung.
    - Ştiu că pot să te ajut. Aici te paşte un pericol iminent. O simt cu toată fiinţa mea. Şi mai ştiu că te iubesc. Astea sunt singurele lucruri care contează.
    Cora se ridică obosită. Şerbănescu rosti apăsat:
    - Te aştept mâine dimineaţă la zece la gară.
    Dădu să plece. Cora îl opri. Părea descumpănită. Şopti cu ochii înlăcrimaţi:
    - Încă nu ştiu ce se va întâmpla, Mihai, dar nu mi-e indiferent cum pleci. Îmi dau seama abia acum. Iartă-mi cinismele... Nu gândesc cu adevărat... chiar aşa.
    - Ştiu.
    - Am vrut să-ţi fie mai uşor, să nu-ţi pară rău, să pleci fără regrete. Nu-s înger, dar nici demon. Mă joc uneori
    - Te iubesc, Cora.
    - Du-te... Aud pe cineva.
    - Te aştept.

                                                                     4.

                                          Titel se desprinse de ușa geologului şi dădu buzna în odaia lui Jack.
    - Femeia comisar umblă la memoria lui Şerbănescu.
    - Individul n-a priceput nimic, dragul meu. Maică-ta...
    - Cât timp sunt eu pe fază, mama e mormânt. Toanta ailaltă să n-o sucească strâmb. E de ajuns să ciripească chestia cu insistenţele de revelion.
    - Mda...
    Rămaseră pe gânduri.

                                                                 5.

                                           Îi prinse pe amândoi în bucătărie.  Titel scociora fără apetit în faţa unui mic dejun copios, Jack, spartan, sorbea dintr-un pahar cu ceai palid.
    - Ce-ai păţit, tăticu'? se interesă tânărul cu gura plină.
    Notarul simulă îngrijorarea, gros şi fals ca totdeauna.
    - Ce imprudenţă, Dănuţ! N-ai voie să cobori din pat.
    Manu, vânăt, stors de insomnie, căzu ţeapăn pe un scaun.
    - Se încurcă treburile. Şerbănescu vrea s-o ia cu el pe Cora. I-am auzit aseară.
    Titel îşi întinse liniştit unt pe pâine.
    - Fii serios! De când s-a mutat tot vrea s-o ia cu el.
    - Extraordinar! se holbă notarul. O femeie fatală! Pe toţi îi prinde în mrejele ei. Şi dacă... Dacă totuşi acceptă?
    Manu îşi încleştă degetele în faţa de masă. Privea rătăcit de la unul la celălalt. Titel ridică din umeri.
    - N-o cunoaşteţi pe Cora, flăcăi! V-o imaginaţi cinci secunde în tandem cu Şerbănescu la capătul pământului, gătindu-i ardei umpluţi şi pândindu-i la geam întoarcerea cu o cusătură în poale? întinse palma spre notar. Pui pariu cu mine că nu pleacă? Nu abandonează Cora Bucureştiul, cum nu mă duc eu acum la Petroşeni să-i sperii pe ortacii în şut cu muşchii, plămânii şi entuziasmul meu tineresc.
    Jack îi cântări silueta pirpirie. Vru să spună ceva, dar Manu îl întrerupse:
    - Am sondat-o pe Geta. Face revelionul acasă împreună cu Elena. Nu mai înţeleg nimic.
    Tânărul se încruntă. Vorbi încercând să pară nepăsător, sigur de el:
    - De-astea am eu grijă. Rade un pui de somn şi nu-ţi mai chinui creierii. Trebuie să fii în formă.
    Moraru o luă urgent razna:
    - Exact, Dănuţ! în formă. Pentru anglo-saxoni, popor sănătos, plin de vlagă, aceasta e preocuparea de fiece clipă.
    Titel rânji.
    - Vrei să spui că băieţii fac toată ziua gimnastică. Şi cine realizează planul, tăticu'?
    Inginerul părăsi bucătăria cu capul între umeri. Părea ciudat văzut din spate. Un tors enorm ca un bloc de piatră abia ţinându-şi echilibrul pe picioarele pitice. Pe notar îl străfulgeră brusc o idee.
    "Are nevoie de un sicriu comandă specială. O grămadă de bani! Nu se mai termină cu cheltuielile în casa asta."
    Zâmbetul pierise de pe buzele lui Titel.
    - Ce facem, dom'le, cu smintitele astea? întrebă Jack. Ne dau totul peste cap.
    - Îmi vine să le strâng de gât! mârâi înfundat tânărul. Imbecilă! O imbecilă şi o arierată! Mă duc la madam Penciu. Tu prelucreaz-o pe artistă.
    Jack se îndepărtă dând din mââni ca o pasăre beată. Intră în odaia pianistei fără să bată la uşă.
    - Gheorghiţă, Gheorghiţă, Cumpără-mi fustiţă, Că Leanca din Rovine râde de mine...
    - Şi Popescu de la Arhivă mănâncă colivă, scrâşni Titel.
    Georgeta se opri din lălăit, lăsând lucrul din mână. Cârpea o bluză albă la manşete şi subsuori.
    - Ce te legi de mine, idiotule?
    Cu gesturi bruşte, tânărul mută coşuleţul Georgetei şi se azvârli pe canapea. Simţea că plesneşte de furie.
    - Ce-aţi hotărât pentru diseară?
    - Cine?
    - Tu şi tanti Elena.
    - Eu stau acasă, Elena nu ştiu...
    - Aha! Titel se monta cu fiecare cuvânt. Şi de ce stai dumneata acasă, madam Penciu?
    - Iaca aşa poftesc eu!
    Îşi ţuguiase buzele, pe chip i se ivise dintr-o dată o expresie de încăpăţânare. Fiu-său mârâi:
    - Foarte nostim. Aseară parcă ziceai altfel.
    Georgeta se enervă. Oscilantă şi neserioasă, se înfuria totdeauna când i se reproşa inconstanţa. Începu să ţipe:
    - Ce mă zăpăceşti de cap, măi? Sunt fimeie bătrână şi nu-mi trebuie zaiafeturi. Meargă cui îi sticlesc ochii! Calea-i slobodă, o ţii tot la vale.
    Îşi reluă lucrul ostentativ. Mâinile îi tremurau şi nu nimerea să împungă cu acul.
    - Eu zic că-i bine să te mai gândesti, madam Penciu.
    - Nu mă duc şi pace bună!
    - Gândeşte-te, madam Penciu!
    Titel apăsa ameninţător fiecare cuvânt.
    - Cum vorbeşti cu mine, idiotule? Nu ţi-i oleacă de ruşine? De ajuns că umblaţi voi teleleu! Cela crapă azi-mâine, şi vouă vă arde de sindrofii.
    - Cu ăla rămâne nevastă-sa.
    - Cora! Georgeta râse dispreţuitor. Un blid nu ia în mână fără să-l farme.
    Însă în sinea ei, începuse să se înmoaie. "Rău de gură, Aristică întreg, dar bun ca mielu'. Vrea să petreacă oleacă şi mamă-sa."
    - Telefonul de la Salvare în orice caz îl ştie. Aşa că fă-ţi cârliontii, spune-i aleilalte să-şi schimbe combinezonul şi diseară vă căraţi la Zoiţa.
    - Om vide!
    - Ba nu "videţi" deloc şi vă duceţi. Îi atinse fruntea cu degetul: Nu face deloc tic-tac aici? Zoiţa l-a invitat pe Popeţ.
    Georgeta se holbă.
    - Cine-i Popeţ?
    - Rectorul Politehnicii, inventă Titel. În fiecare an face parte din comisie la examenul de admitere. Ei, ce zici, madam Penciu? Strică o pilă la un şpriţ, între sarmale şi ştrudelul cu nucă?
    Georgeta îşi simţi inima. "Băiatul se pregăteşte pentru examene. Nu-i chiar aşa bezmetic..."
    Îşi strânse precipitat lucrul şi se îndreptă sprintenă ca o păsărică spre şifonier. Scoase rochia neagră şi băgă fierul în priză.
    Notarul ciugulea alune dintr-o cutie chinezească. Cu ochii căuta alte resturi de mâncare. Se mai aflau pe masa pianistei un baton de ciocolată abia început, câteva feliuţe de pâine cu unt şi brânză rămase de la micul dejun, iar pe noptieră o pungă cu rahat.
    Elena ţinea mâna la frunte.
    - Inutil insişti, Jack. Sunt pur şi simplu extenuată. O noapte pierdută acum, cu două săptămâni înainte de concert, poate avea pentru mine consecinţe incalculabile.
    - Corect, just, de netăgăduit! Dar gândeşte-te şi tu, Elenuţo! Nu-i orice noapte. E revelionul.
    Pianista dădu din mână.
    - Eu îmi fac revelionul când am chef. Pe 15 ianuarie sau pe 17 iulie.
    Jack încruntă sprâncenele. Se opri din mestecat, derutat de argument.
    - Bine, Elenuţo, dar la noi nu te-ai gândit? La familie? Merge şi Georgeta şi Titel, merg şi eu. Îţi dai seama cât ne dezamăgeşti? Un prilej de a fi împreună...
    - Lasă că suntem destul împreună! Îi smulse din faţă cutia. Isprăveşte! Mi le mănânci pe toate. Ce Dumnezeu faci tu cu banii?
    - Ajut orfanii. Ideea îl străfulgerase din senin. Îi dădură lacrimile la gândul că s-ar fi putut s-o facă şi instantaneu se şi văzu în ipostaza milostivului samaritean. Orfani şi văduve! M-am trădat ca un copil, n-am spus-o nimănui, înţelegi, o chestie de pudoare, dar în tine am încredere, Elenuţo. Donez totul până la ultima centimă.
    Pianista ridică din umeri. Notarul abandonă tonul dramatic.
    - Deci aşa rămâne, draga mea. Mergem diseară împreună.
    - Nu înţeleg de ce te cramponezi, făcu pianista vag iritată.
    - Nu mă cramponez. E o dorinţă sinceră, izvorâtă din suflet. O dorinţă pătimaşă. Nu mai suntem tineri, am ajuns toţi, nu-i aşa, pe un anume prag...
    - Ai ajuns tu! Eşti cu unsprezece ani mai bătrân decât mine.
    - Bineînţeles, dar uite cum ne ducem. Aura ne-a părăsit, bietul Dănuţ îşi face bagajele.
    - Hm! Elena zâmbi dispreţuitor. Fie vorba între noi, ţi se pare elegant să-l lăsăm tocmai acum singur?
    - Trebuie să procedăm cu tact. Cum de n-ai sesizat? Dacă am rămâne în corpore acasă, abia atunci i-am stârni gânduri tenebroase. Vezi, Doamne, a şi început veghea. Boala lui trebuie tratată ca o indispoziţie trecătoare, ca pe un pojar. Aceasta îl tonifică, îi oxigenează moralul anemiat.
    - Câtă subtilitate!
    - Mulţumesc. Aşa că de ce n-am petrece noi un revelion în familie? Uite, nici eu nu mă simt grozav, parcă ştim ce ne rezervă providenţa, aş vrea să plec cu o amintire... Unde pui că Zoiţa găteşte admirabil, o adevărată artistă, nu asculta la ce spune Georgeta, e invidioasă. Am mâncat odată la ei un ciolan cu fasole e-mi-nent. Dă mese princiare, ce mai!
    - Mă doare capul, Jack.
    - Termin imediat. Ar mai fi ceva... N-aş vrea să mă înţelegi greşit... Fiecare avem slăbiciunile noastre nevinovate, bineînţeles.
    Îşi freca palmele zâmbind strâmb. Pianista îl examină rece.
    - Bani? N-am!
    - Nu, draga mea. Altceva voiam să-ţi cer. Zoiţa a invitat doar somităţi... Ştii cum e ea, snoabă! Vintilescu, medicul primar, e director acum, exact, Tomescu, tocmai s-a întors din India, soţii Sovărel, actorii...
    - Şi ce-i cu asta? întrebă sâcâită Elena.
    - Păi... Vrem şi noi să ne lăudăm cu o personalitate. Eşti singura mai reprezentativă din familie. Artistă cu renume, ai prestanţă, şarm, şi când te dichiseşti puţin devii de-a dreptul seducătoare! Nu, draga mea, n-are rost să fii modestă. Eşti decorativă din toate punctele de vedere. Decorativă, excitantă, şi...
    - Etcetera! Du-te, Jack, îl expedie pianista. Mă oboseşti.
    Se simţea totuşi gâdilată. Jack se apropie de uşă.
    - Contăm deci pe tine, Elenuţo! Îţi pui rochia aia superbă, ştii tu care, cu panglici violet şi glugă, sugeră notarul aiurea, referindu-se la un halat de baie, şi aş vrea să văd ce cucoană s-ar putea măsura cu tine!
    - Mă mai gândesc. Deocamdată n-am hotărât nimic definitiv.
    - Ei? făcu Titel.
    Notarul ridică din umeri.
    - Se lasă greu putoarea.
    O valiză, sacul de voiaj, poşeta, mantoul. Câteva rânduri pentru Toni: "Am să-ţi scriu curând, nu fi îngrijorat."
    Cora se uită la ceas. Nouă şi jumătate. La benzinărie e o staţie de taxiuri. Îmbrăcă paltonul cu gesturi mecanice. Îşi simţea braţele de plumb.
    "Mai sunt cinci minute."
    Mihai Şerbănescu scruta peronul. Oameni încărcaţi cu valize se ciocneau de el. Erau iritaţi, guralivi, nerăbdători, uitau să se scuze. Abia aşteptau să se vadă în tren, să-şi ocupe locurile, să-şi aranjeze bagajele. După aceea coborau geamul, îşi luau rămas-bun cu ochii pe ceasul rotund de lângă chioşcul cu răcoritoare.
    "Încă patru minute."
    Cei rămaşi pe peron îşi storceau creierii repetând aceleaşi lucruri: vezi să nu răceşti, scrie-mi imediat, sărută-l pe nenea Mitică, batistele sunt sub cămăşi, vasăzică mâine pe vremea asta...
    O femeie voinică într-un pardesiu roşu îl dădu la o parte fără menajamente, bombănind:
    - Hm! Unii se cred statui.
    Hamalii încărcau valizele întârziaţilor.
    "Încă trei minute! Vino, Cora! Vino!"
    Geologul simţea emoţia sugrumându-i grumajii. Se uita încordat spre capătul peronului. Un tânăr cu servietă şi fularul fluturând alerga pe lângă tren. O fetiţă saşiescosese capul pe fereastră şi-l urmărea curioasă.
    "Două minute. Hai, Cora... Vino!"
    - Dă-i neapărat telefon lui Vasilescu! ţipă un glas din spatele lui. Să nu uiţi! Cumnatu-său a fost amabil cu mama.
    - Poftiţi în vagoane, vă rugăm.
    Conductorul îi azvârli o privire indiferentă şi trecu mai departe.
    "Zece fără un minut."
    Nicio siluetă de fum nu alerga pe peron. Şerbănescu urcă pe prima treaptă, se prinse de balustradă. Avea privirea păienjenită. Trenul începu să alunece. Geologul, agăţat de balustradă, privea în urmă. Încerca să desluşească un pardesiu de catifea, o flacără albă.
    Un tip glumeţ, sprijinit de un stâlp, îi făcu semn cu mâna şi-i strigă ceva.
    Şerbănescu nu-l auzi. Avea ochii umezi. Trenul aluneca sub un cer stropit cu funingine.
    "Fum şi argint..."
    Peronul pierise în zare.

                                                         Capitolul 16
                                                                1.

                                     Pe un scaun, lângă pat, Toni Contaş mângâia mâna Corei.
    Minerva se interesă:
    - Deci e adevărat?
    - Da, răspunse abia auzit femeia. La un moment dat hotărâsem să plec.
    - Şi totuşi n-aţi plecat. De ce?
    Arhitectul respiră adânc.
    - Acelaşi lucru am întrebat-o şi eu. De fapt, a fost ultima noastră discuţie...

                                                                2.

                                     Pendula bătu de zece ori. Cora tresări.
    - Da... A plecat trenul.
    Arhitectul îşi ridică sprâncenele.
    - Ce tren?
    - Un tren pe care puteam să-l iau. Ultimul...
    Contaş, fără să ştie despre ce e vorba, acceptă totuşi jocul.
    - De ce nu l-ai luat?
    - Nu ştiam încotro duce.
    - Într-o vreme îţi plăceau incertitudinile.
    - A trecut mult de atunci. Ne schimbăm fără să ne dăm seama. Zâmbi. Crezi în destin, Toni?
    - Numai pentru ce oferă viaţa ca imprevizibil. Să câştigi la loto, ori să te pocnească din senin o cărămidă în mijlocul Bucureştiului. Astea nu se pot calcula.
    - Deci crezi, surâse Cora. Şi eu cred... Dacă luam trenul ăsta, "trenul de ora zece", poate că viaţa mea se schimba.
    Arhitectul oftă.
    - Atunci merita încercat în orice caz.
    - Sunt prea ostenită. Orice început cere energie, credinţă, încăpăţânare. Încăpăţânarea luptătorului care nu cunoaşte eşecul. O înfrângere pentru el presupune un nou start. Eu nu sunt o luptătoare. Resursele mele sunt epuizate, nu mai am resort.
    Zâmbi şters.
    - Pot încropi o valiză, dar nu mai am suficientă putere pentru a prinde un tren.
    Arhitectul o examină atent, apoi aprinse o ţigară.
    - În sfârşit, părerea mea e că dramatizezi. Dacă n-ai avea ce mânca şi nici ghete în picioare şi dacă n-ai arăta aşa cum arăţi, adică având oricând la dispoziţie zece inşi gata să spargă pietre pentru tine, dacă ai fi obligată să munceşti paisprezece ore pe zi şi să întreţii o familie, ţi-ar trece spleen-ul şi te-ai convinge că ai resurse pentru două vieţi.
    Cora îl privi printre gene.
    - Aşa ai trăit tu, Toni? Ai tras paisprezece ore pe zi şi celelalte?
    - Eu am avut noroc şi mi l-am iubit. Am înţeles că sunt un privilegiat şi m-am bucurat mereu, fără să mă plictisesc, că-mi merge bine. Tu ai avut tot ce-şi poate dori o femeie, dar ţi s-a părut puţin. Nu vreau să-ţi fac morală, draga mea. E şi ăsta un ghinion. Să te plictiseşti... Adevărul este că starea ta mă îngrijorează. Mă înspăimântă şi atmosfera din casă. Aproape că n-aş pleca.
    - Nici nu vreau să aud! Ai necăji-o pe Eliza şi pe urmă ce să faci aici?
    - Hai cu noi, Cora. Aranjăm o cameră în oraş.
    - Exclus! Nu-l pot lăsa pe Dan. Mai are puţin...
    - Iar copilăriile alea?
    - Nu sunt copilării. Mă amuză mereu să observ cât de prompt funcţionează egoismul tău. Crezi numai ce-ţi face plăcere... Iartă-mă, Toni! Nu ştiu ce ne-a venit astăzi... Suntem prea nervoşi.
    - Probabil.
    - Sigur. Să nu-ţi faci scrupule. Ideea de a rămâne acasă nu mi-e dezagreabilă. Simt nevoia să dorm... Vreau să dorm mult, să mă odihnesc. Cred că am să iau un somnifer. Când te gândeşti, e primul revelion cuminte pe care-l petrec de când am împlinit cincisprezece ani.
    Arhitectul se frământa nehotărât. Cora îl sărută pe frunte.
    - Du-te, tată. Eliza te aşteaptă. Cum era cântecelul acela? Aupres de ma blonde, le Champagne etait blond, blond le soleil...
    Contaş o privi lung. N-avea s-o uite niciodată cum arăta acum, cu ochii umezi, palidă şi cu buclele albe risipite pe umerii îmbrăcaţi în catifea albastră. Nu i se păruse niciodată atât de frumoasă.

                                                                  3.

                                              Minerva deschise jurnalul. Era ultima pagină.

    M-am întors din oraș,  şi-mi simt inima cuprinsă de-o bucurie liniştită. Pretutindeni pluteşte o atmosferă de sărbătoare. Femeile sunt coafate, au sclipici în cocurile complicate, oamenii cară damigene de vin, plase grele umplute cu te miri ce, magnetofoane, apă minerală. La fiecare colţ auzi "La mulţi anii", magazinele sunt pur şi simplu devastate. Peste bucuria oraşului cad fulgi mari de zăpadă. Fulgii din filmele lui Walt Disney şi din cărţile copilăriei. Mi-am luat rămas-bun de la străzi, de la oameni, de la locurile pe care le iubea Mircea. Aveam tot timpul ochii umezi.
    Câteva ore doar mă mai despart de moartea lui Dan şi a mea. Mi-am aranjat toate lucrurile, ştiu în ce rochie voi fi înmormântată. E pregătită pe pat. Aici, din pragul pe care mă aflu, am devenit mai îngăduitoare. Am împărţit celor din casă tot ce aveam. Câteva fleacuri pentru Jack, dantelele le las Georgetei, inelul cu camee, singura mea bijuterie, Corei. Mi-ar plăcea să cred în viaţa de dincolo. L-aş reîntâlni pe Mircea. Dar nu cred în nimic. Doar într-o justiţie imanentă.
    Sunt ultimele rânduri pe care le aştern. Rămas-bun tuturor. 31 decembrie, dimineaţa.

    Inima Minervei se strânse.
    "O nefericită." Recapitulă: "Contaş şi Şerbănescu plecaseră, Venera îşi încheia jurnalul... Şi pe urmă?

                                                                 4.

                                          Singur în odaia lui, Jack îşi aranja papionul. Îmbrăcase un pantalon reiat croit cu patruzeci şi cinci de ani în urmă, o jachetă neagră contemporană, se parfumase cu un lichid dubios dintr-o sticlă pe care scria Opoponax. Se privea cu nesaţ şi admirându-se din profil şi trei sferturi trimitea publicului constant bezele. Îşi zâmbi ridicând o sprânceană, cum zâmbea pe vremuri adoratoarelor sale Tyrone Power.
    Uşa se deschise brusc şi Titel dădu năvală cu părul vâlvoi, în cămaşă albă şi cu cravata în mână.
    - Lasă, dom'le, fiţele! izbucni iritat. De-astea-ţi arde acum?
    Notarul îşi bulbucă ochii.
    - Ce-i?
    - Cretinele alea iar s-au răzgândit!
    - Cum aşa? Ce fac?
    - Una miorlăie, ailaltă se scarpină în... Chestia e că nu vor să plimbe dricul. De azi-dimineaţă le prelucrez şi degeaba.
    Jack intră în panică.
    - Ciudat! Să fi mirosit ceva?
    - Pe dracu'!
    - Trebuie procedat cu tact, dragul meu. Tact şi diplomaţie.
    - Ete-l şi pe ăsta! făcu Titel exasperat. Mai sunt trei ceasuri până la revelion, toată chestia se duce de râpă şi el îmi pretinde tact cu madam Penciu. Mă duc să le umflu pe sus!
    - Aşteaptă!
    - Ia spune tu, Getuţo, de ce plângi?
    Moraru vorbea cu duhul blândeţii, îi mângâia mâna pufoasă. Georgeta, asudată, cu cârlionţii abia scoşi de pe bigudiuri, părea că se sufocă.
    - Nu mă duc şi pace! Am visat-o! Iaca aşa o lua apa... Un călăreţ o aştepta la celălalt mal.
    - Ce fantezie are fetița asta! se minună notarul duios. Şi pe cine lua apa?
    - Pe Cora... Dan îi nebun, suflă printre sughiţuri. Un lunatic şi un idiot. O ucide.
    - Poftim! interveni Titel. Fii atent ce-i trece prin minte! De ce s-o ucidă, madam? Urlă. De ce ?!
    - Ştiţi voi de ce! Aşa mi s-o arătat în vis.
    Notarul râse îngăduitor.
    - Ce copilă eşti! Mi-amintesc că acum câteva luni am avut un coşmar identic, iar a doua zi am fost felicitat călduros pentru succese şi realizări deosebite în muncă.
    "A spart norma la completarea certificatelor de deces, idiotul!" reflectă Titel. Simţea literalmente că pocneşte de furie.
    - Degeaba! sughiţă Georgeta. Nu mă lasă inima.
    Cei doi se priviră neputincioşi.
    Dan Manu, dezbrăcat până la brâu, strecură cu greu stiletul între Larousse-ul şi Enciclopedia sufocate de cărţile înghesuite. Lama extrem de fină vibra la cea mai mică atingere. Se întoarse cu spatele. Simţi o înţepătură uşoară sub omoplatul stâng. Privirea avea o fixitate demenţială.
    - O să meargă.
    - Nu înţeleg de ce o chinuiţi. Dacă nu vrea, nu vrea.
    Pianista ieşise din odaia ei încălţată cu un singur pantof auriu. Părea că începuse să se îmbrace şi se răzgândise brusc.
    Notarul simulă indignarea.
    - Cum, Eleno? Încă nu eşti gata? Ne aşteaptă oamenii, nu se face!
    - Nu mai merg, se strâmbă pianista. Duceţi-vă voi. Eu rămân cu Georgeta şi Cora.
    - De ce, draga mea?
    - Nu mă amuză societatea şi prefer să mă odihnesc.
    - Bine, dar mi-ai promis.
    - Ei, şi? Ce-ai pierdut?
    Georgeta îşi ridică faţa umflată de plâns.
    - Hai, fa, la idiotul cela de sus, să-i spunem tată tărăşenia. Titel sări de pe scaun.
    - Care tărăşenie?
    - Cu şarpele. Noi am pus adresa celuia care vinde lighioane în poşeta Corei. Şi dă-i şi mănâncă borş! Cora e aşa, Cora e pe dincolo! Îs fimeie bătrână, nu-mi iau asemenea păcat pe suflet.
    - Într-adevăr, se ralie Elena. Cel mai corect...
    - Socoteam c-o alungă, dar dacă, Doamne fereşte, îi scapă mâna în gât şi mâine o găsim ţeapănă?
    Jack, scos din fire, începu s-o zgâlţâie de umeri. Urlă:
    - Ai căpiat?
    Lumina cădea pe chipul Corei. Îşi privea braţul încins cu o brăţară fină de jad.
    "Toni..." Surâse. "Mă crede încă o fetiţă mică. Te-ai lovit de scaun. Hai să batem scaunul!... Ai fost cuminte şi ai mâncat spanacul, uite o negresă de cauciuc... O brăţară pentru că stai acasă de Anul Nou..."
    Învârti butonul aparatului de radio. Glasul cântăreţului pătrunse în odaia caldă cu mobilă albă. Îl ştia. Avea ochi mari, părul cârlionţat, gâtul rotund, de statuie. Un adevărat napolitan.
    "Oare unde o fi petrecând revelionul?"
    Rămase pe gânduri. Peste chipul cântăreţului se aşternu un altul. O şoaptă îi mângâia urechile: "Hai, Cora, vino, vino! Te aştept, draga mea."
    Şopti:
    - Târziu.
    - N-am căpiat deloc! se oţărî pianista. V-aţi apucat să-i îndrugaţi o grămadă de prostii. Nu înţeleg de ce trebuie să-i stricaţi ultimele ceasuri. Mi se pare inuman.
    - Tembelo!
    Notarul îşi pierduse complet stăpânirea. Titel, absolut de acord cu calificativul, dar speriat de scandal, încercă să-l tempereze.
    - Nene Jack! Dă-o-ncolo de treabă... Înţeleg că vrei să petreci cu tanti Elenuţa, dar nici aşa să n-o luăm.
    Georgeta îşi izbi pumnii.
    - Proastă ceea care s-o duce cu voi! Na!
    - Bine, mamă, cum vrei! Dar să nu te prind la toamnă că începi să-mi boceşti. Fără pilă nici nu mă prezint la examen. M-am săturat de senzaţii tari.
    Notarul îşi trecu batista peste chipul transpirat.
    - Iartă-mă, Elenuţo! Ştii cum sunt eu impulsiv. Nu, nu, te rog, lasă-mă să te sărut, ca să-mi arăţi că nu eşti supărată.
    Pianista îşi feri obrazul şi sărutarea lipicioasă a lui Jack îi atinse urechea.
    - Totdeauna am avut pentru tine o afecţiune ieşită din comun. O artistă mare, o personalitate fascinantă. De-aia biata Aura, cât era ea de geloasă, nu putea să te sufere.
    Schimbă brusc tonul:
    - Cum naiba să nu mă enervez, Elenuţo, când mi-am făcut iluzii pentru noaptea asta! Zi şi tu! Îmi dau seama, ai capricii ca orice artist, dar nu concep să-i ignori pe cei care te iubesc.
    Elena simula că nu-l ascultă, bălăngănea pantoful pe vârful degetelor. Georgeta îşi suflă zgomotos nasul.
    - Mi-e milă de idiotul cela! Stă singur ca un huhurez, bolnav şi cu jale în inimă că i-o pus coarne fimeia.
    Disperat, notarul jucă ultima carte:
    - Dar, Geta dragă, credeam că ştii! S-au împăcat.
    - Aestea-s scorneli de-ale tale, spuse Georgeta.
    Îl privea neîncrezătoare.
    - Poţi să verifici, deşi, înţelegi, mi s-ar părea lipsă de tact să-i tulburi chiar acum, în aceste momente de sfântă intimitate. De ce crezi că a rămas Cora acasă? A acceptat mâna lui Dan. O mână întinsă de dincolo de mormânt... Mă rog, se revizui, vorba vine...
    Pianista, bănuitoare, îl cercetă cu atenţie.
    - De ce n-au spus nimic?
    - Elenuţo! Cum nu sesizezi? Sunt situaţii jenante. După ce s-au, în sfârşit, să fim franci, după ce s-au insultat, iar neînţelegerea lor a devenit publică, e penibil să apară acum, dintr-o dată, braţ la braţ, în cei mai buni termeni. Dan e un pudic, Cora, oricum ar fi ea, are stil. Hai, Elenuţo, te rog frumos, îmbracă-te.
    Titel improviza pe aceeaşi melodie.
    - Mi-a spus şi Preda, conferenţiarul: "Flăcău, eşti tobă de carte, dar ce folos! Fă rost urgent de-o pilă şi să ne vedem sănătoşi la toamnă în sălile facultăţii."
    Georgeta se ridică oftând.
    - Dacă ziceţi voi... Schimbă-ţi, fa, cămeşa şi hai!
    - Bravo, fetelor! aplaudă Jack.
    Georgeta căzu din nou pe scaun.
    - Nu se poate!
    - Ptiu! făcu Titel plimbându-se înnebunit prin încăpere. De ce, madam? De ce?
    - Venera i-o pus gând rău idiotului. Am citit cu ochii mei.
    Penciu, gata să izbucnească, fu oprit de notar.
    - Bine, Getuţo, dar ţi-am explicat şi ai fost de acord că n-o să aibă niciodată curajul s-o facă. Aberaţii de fată bătrână. E ridicol să te şi gândeşti.
    Venera sta întinsă pe pat cu ochii închişi. Auzi glasul Georgetei, replica piţigăiată a lui Titel, apoi tocurile ascuţite ale Elenei. Uşa de la intrare se trânti şi în casă se făcu linişte.
    Îşi privi ceasul. Zece fără un sfert. Se ridică într-un cot şi aruncă o privire pe fereastră. Cei patru - Titel înainte, Jack între Georgeta şi Elena, ţinându-le de braţ - dispăreau la capătul străzii.
    Venera oftă. Atinse pumnalul pregătit pe noptieră şi îşi reluă veghea în întuneric.

                                                            5.

                                          Între două femei, una tânără, dar palidă, cu un obraz de leşie, decolorat, şi pieptul scobit, cealaltă rumenă, la vreo cincizeci de ani, cu ochi vioi şi buzele fardate peste contur, Jack, mâncând şi bând vârtos, depunea omagiul său necondiţionat pe altarul vârstei coapte. Femeia râdea gâdilată, accepta curtea agresivă a notarului, care naviga cu toate pânzele întinse. Moraru se simţea în zi mare şi perora încântat, acoperind celelalte glasuri. Privindu-i capul violaceu, Georgeta îl apostrofă peste masă:
    - Mai încet, că te păleşte damblaua! Îl ţii minte pe părintele Ştefanache? Tot aşa, s-a stins de un revelion. Îi plăcea şoriciul fript pe jăratic.
    Jack, contrariat, se întrerupse brusc. Întâlni privirea lui Titel care-i făcu semn cu bărbia spre uşă. Peste câteva minute, se ridică de la masă. Telefonul se afla în odaia alăturată.
    Glasul lui Dan, stins, abia se desluşea.
    - Vorbeşte mai tare, dragul meu. Ca de obicei, notarul o luă razna: Fireşte, regretăm că nu suntem împreună. Petrecem admirabil, masa e impecabilă, răciturile o capodoperă.
    - Am înţeles... Sunteţi deci acolo... E bine, nimeni n-o să vă bănuiască. La revedere, băieţi.
    - La mulţi ani, Dănuţ.
    - Idiotule!
    Manu chicoti lugubru şi întrerupse convorbirea.
    Jack rămase cu receptorul în mână. Ridică din umeri şi se întoarse grăbit la masă. Întâmpină zgomotos intrarea gazdei care aducea un platou aburind.
    - Vai, Zoiţo! Dar tu ne regalezi. Ne oferi un adevărat festin. Asta-mi aminteşte... Jack luă expresia particulară din faţa oglinzii şi îşi îndreptă papionul: La un dejun oferit unui grup de amici politici, marele Caligula a avut fantezia să-şi poftească la masă şi măgarul. Da, da, stimată doamnă, măgarul! O mică idee picantă...
    Titel privea fix. Nu-l interesa meniul, nici musafirii, nici cuvântările lui Jack. Îl obseda un singur gând.
    "Dacă nenorocitul se răzgândeşte?... În fond e un laş... Poate ultimul şoc, sicriul...”

                                                                 6.

                                             Cineva suna insistent.  Dan coborî anevoie treptele, traversă holul şi ridică lanţul uşii de la intrare. Se dădu reflex înapoi. Doi vlăjgani în pufoaice cenuşii rezemau un sicriu. Îşi scoseseră căciulile, zâmbind stânjeniţi.
    - Familia Manu?
    Privirea rătăcită a lui Dan îi deruta.
    - Comanda dumneavoastră...
    Inginerul îngână ceva nedesluşit.
    - Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească. Era fratele dumneavoastră?
    - Cine?
    - Răposatul... Dan Manu.
    - Nici ăsta nu mai are mult.
    - Mă luă cu frig numa' cât mă uitai la el. Radem una mică?
    Manu pipăia lemnul satinat.
    - Ăsta, vasăzică, ăsta... Ai vrut să-l văd. E bine, fetiţo... O să-ţi placă!
    Cu urechea lipită de uşă, inginerul asculta zgomotele din odaia Corei. Fâşâitul nervos al ziarului, declicul brichetei......a aprins ţigara, a tras mai aproape scrumiera. Acum învârteşte butoanele aparatului de radio. Ca totdeauna, nervos, fără răbdare."
    Sunetele se amestecară. Glasuri, fragmente muzicale, hohote de râs, paraziţi, din nou voci. "S-a oprit la un post italian. Spini şi trandafiri... Povestea a doi îndrăgostiţi..."
    Manu gâfâia lângă uşă: "A intrat în baie. Se aude robinetul, ia probabil un somnifer."
    Telefonul! Auzi glasul Corei voalat, pornit din piept, glasul pe care-l cunoştea atât de bine.
    - Ce drăguţ din partea ta... Nu, Lili, nu mă simt bine. Nici Dănuţ... Îhî, suntem cuminţi anul ăsta. Petrecere plăcută şi-ţi mulţumesc că m-ai sunat. Vă sărut pe amândoi.
    Manu se desprinse de uşă.
    - Rămâne acasă. Perfect. Un cânt lugubru îi ţâşni de pe buze. " Povestea a doi îndrăgostiţi." Povestea dragostei lor poate, a Corei şi a lui... Ce farsă sinistră!
    Închise uşa şi începu să-şi dezbrace cămaşa, cu ochii ţintă pe cuţitul fixat în raftul bibliotecii.
    Venera mângâia lama stiletului. Se uită la ceas. Încă un sfert de oră. De ce tocmai la douăsprezece? Nu ştia... O superstiţie poate. Destinul se împlineşte la miezul nopţii. Ca în romanele proaste. Ei, şi? Ce-a fost viaţa ei? O carte proastă, croită strâmb. O podidi plânsul.

                                                                  7.

                                              Ghemuit pe parchet,  inginerul Manu plângea. Un plâns scremut, cu lacrimi puţine, care-i strâmba obrazul pământiu.
    Se ridică greu, sprijinindu-se de rafturi. Va încerca din nou. Ar fi vrut să procedeze ca în copilărie, când se jura la icoană chemând asupra lui cele mai cumplite blesteme, dacă nu va îndeplini ce-şi pusese în minte: "Să orbesc dacă nu mă arunc mâine de pe trambulină"... "Să-mi cadă mâna dacă..." Frica îi dădea apoi curaj. Acum nu-i mai era teamă de nimic. A pierdut totul. Oricum va muri... Îl înspăimânta însă actul fizic, imediat.
    Îşi făcu vânt.
    Din nou trupul masiv se opri la câţiva centimetri de cuţit. Ca şi cum o mână străină i-ar ţine de umeri. Inginerul gemu. Încercă să-şi amintească totul.
    Invenţia ratată, mârşăviile Corei, preparativele minuţioase, cât de greu plecaseră de acasă Elena şi Georgeta, Cora strecurându-i şarpele, trimiţându-i sicriul...
    - O nemernică! Merită tot ce-i mai rău. Să se chinuie! Să se chinuie!
    Îşi izbi capul de duşumea, muşcă covorul. O sudoare cleioasă îi inundase trupul.
    - Dă-mi, Doamne, curaj! hohoti. Dă-mi, Doamne...
    Se ridică împleticit şi o luă de-a-ndăratelea. Simţi împunsătura cu ţitului şi ţâşni ca muşcat de şarpe.
    Apoi imaginile deveniră confuze. Încercă încă o dată, şi încă o dată până pierdu şirul. Relua mereu acelaşi drum care ar fi trebuit să fie fără întoarcere.
    "Cora... cuţitul... uremie... peste câteva zile oricum... o celulă! O celulă pentru Cora."
    Casa i se păru ciudat de pustie. Bradul din hol, ostenit, avea ramurile căzute şi steaua din vârf strâmbă.
    Venera strânse stiletul în mână. Păşea clătinându-se. Prima treaptă... a doua... Ce sentiment straniu! Parcă avea picioare de lemn. Peste câteva clipe, Dan nu va mai exista. O reparaţie a destinului, o reparaţie pentru Mircea, un act de justiţie.
    "De ce trebuie să-mi repet de atâtea ori acelaşi lucru?"
    Mircea... Un chip surâzător cu privire nesigură şi un semn mic pe bărbie. Un semn pe care-l uitase. Sunt ani de când dispăruse din memoria ei.
    A şaptea treaptă... Venera plângea. Încă o treaptă... "Am să-l ucid. Trebuie! Trebuie."
    Venera Contaş se sprijini de zid. Se simţea incapabilă să meargă mai departe.
    "Două crime... Dan, după aceea eu..." Gândul i se încolăci în jurul inimii, îi incendie întreaga fiinţă. Degetele i se descleştară singure şi stiletul îi căzu din mână. Scoase un ţipăt mic. Îi fusese mereu frică de clipa aceasta, se temuse că până la urmă nu va avea puterea să-l ucidă.
    Dintr-o dată, un sentiment de uşurare, un sentiment ciudat - semăna atât de mult cu fericirea - îi aduse tot sângele în obraji.
    "Nu sunt o criminală!"
    Simţi nevoia s-o strige întregii lumi, străzilor, primului trecător ieşit în cale.
    Alergă pe trepte, smulse paltonul din cuier şi trânti uşa cu toate puterile. Parcă întorsese spatele unui cavou.
    Nu ştia încotro merge, fulgii de zăpadă îi mângâiau obrajii, alunecau pe gâtul gol, i se agăţau de gene. Venera râdea fericită.
    I se părea că desluşeşte drum nou în noaptea de argint.
    În cele din urmă izbuti. Cuţitul pătrunse adânc, până la plasele. Nu simţi durerea.
    Un hohot triumfător îi gâlgâi în piept şi alunecă la picioarele bibliotecii.
    În odaia Corei, aparatul de radio cânta.

                                                          Capitolul 17
                                                                  1.

                                     Titel și Jack se întoarseră la şapte dimineaţa. Notarul, bine dispus, cânta.
    Titel nu izbutise să se ameţească.
    Se simţea doar obosit, epuizat de emoţie. Căzu pe un fotoliu frecându-şi palmele îngheţate. Nu îndrăznea să urce în dormitorul inginerului, deşi toată noaptea numai la clipa asta se gândise.
    Moraru veni din bucătărie muşcând cu poftă dintr-un picior de pasăre. În cealaltă mână ţinea sticla de coniac. Tânărul îl privi uluit. Jack mâncase toată noaptea, ingurgitând cantităţi fantastice de alimente.
    - Eşti nebun, nene! Bagi în tine ca într-un orfelinat. Dă-mi puţin coniac, e al dracului de frig.
    - Ce idee! Frig! Dimpotrivă.
    Jack îşi smulse papionul. Capul congestionat semăna cu o ghiulea încinsă. Penciu luă o înghiţitură zdravănă. Îşi aprinse cu degete nu prea sigure ţigara. Întrebă în şoaptă:
    - Nu urci la ăla să vezi ce face?
    - Ce să mai facă? râse lung. Poate filatelie printre îngeraşii cu corniţe, că-n rai nu-l văd cazat.
    - Dacă s-a răzgândit în ultima clipă?
    - Aş!
    - Uită-te prin gaura cheii.
    - Avem timp, dragul meu, avem timp. De ce să ne indispunem înainte? Nu e cazul. În fond, am petrecut un revelion admirabil. Mi-aduc aminte, în '31 eram student şi-am fost invitaţi la generalul Călăraşu...
    Se întrerupse. Cineva umbla la uşă. În prag se ivi Cora în rochie de seară şi blană. Peste buclele sidefii azvârlise o dantelă neagră. Cei doi o priveau fascinaţi. Părea un tablou.
    Notarul îşi reveni primul şi o ajută să se dezbrace.
    - Eşti magnifică! O frumuseţe imperială.
    Cora, într-un furou negru de catifea, cu două crizanteme enorme de aur, surâdea ca de obicei.
    - Aţi fost sus?
    - Te-am aşteptat pe tine, domniţă, declară curtenitor Jack.
    Femeia zâmbi. În ochi i se aprinse un licăr uşor de dispreţ. Le fuse se teamă să urce...
    - Ce-i cu Geta şi Elena?
    - Au rămas la Zoiţa, răspunse Titel. Glasul îi tremura. S-au culcat pe la patru. Până în prânz, suntem pe verde.
    - Perfect... Venera?
    - În oraş. Nu-i un şobolan în toată casa. Afară de... în sfârşit, asta e.
    Cora surâse iar. "Jucători mici, fără vână... Au rezistat totuşi destul de bine. Acum se simt buimaci, speriaţi de ei înşişi."
    - Să mergem.
    Începu să urce treptele. Jack, în spate, îşi dregea inutil glasul. Titel, ultimul, se târa greu, scuturat de o spaimă nedefinită. Inima îi bătea cu furie. Cora apăsă clanţa şi împinse uşa.
    Dan Manu zăcea pe parchet, cu un cuţit înfipt în spate.
    Simţea în ceafă răsuflările celor doi. Horcăitoare a lui Jack, un sughiţ jalnic a tânărului.
    Cora privea cadavrul inginerului cu un zâmbet de gheaţă. Izbutise... Izbutise în sfârşit! O urzeală ţesută luni de zile, o pânză de păianjen diafană în care victima fusese învăluită sistematic, cu răbdare şi prudenţă diabolică. Plastic îi amintea de fildeşurile chinezeşti la care meşteri iscusiţi migăliseră cu acul ani de zile. Da, o adevărată capodoperă demnă de o antologie a crimei. Mişcările fuseseră prevăzute matematic, Dan împins pas cu pas spre sinucidere...
    - Acum ce aşteptăm? auzi glasul lui Titel. Mie unul priveliştea îmi face greaţă.
    Cora se întoarse încet.
    - Băgaţi jurnalul Venerei în noptieră. Nu vreau un loc prea ostentativ. Aveţi grijă de amprente. Mă duc să şterg banda. După aceea chemăm miliţia.
    - Care bandă? pică din lună Jack.
    - Ti-a luat Dumnezeu minţile?
    Cora surâse.
    - Banda de magnetofon, Jack. Ultima înregistrare, în regia ta, ar putea stârni interesul anchetatorului. Nu crezi?
    Îi urmări cum coboară scara şi se îndreptă spre camera ei. Împinse obosită uşa. Un val de aer rece îi izbi obrazul. Fereastra era deschisă. Cine o deschisese? Ciudat! Odaia arăta altfel decât o lăsase.
    Îşi simţi inima înnodată de spaimă. Se repezi la canapea, smulse cuvertura şi se lăsă în genunchi. Privi buimăcită spaţiul gol dintre picioarele fragile poleite cu aur.
    Magnetofonul dispăruse.

                                                        2.


                                  Minerva își lipi receptorul de ureche. Locotenentul vorbea foarte încet.
    - Am găsit-o pe Venera Contaş. E cinci şi patruzeci. Mă întreb dacă amănuntul acesta vă spune ceva...
    Surâse. Îi amintea subtil că şi-a încheiat cercetările în timp record, sub baremul fixat. Minerva vru să-i spună că are şi ea câteva întrebări la care Dobrescu i-a rămas dator încă de pe vremea orelor de geometrie, dar renunţă. Familia era în hol, Titel şi notarul îşi ciuliseră urechile.
    - Încearcă s-o linişteşti, băiete, ai deranjat-o degeaba. Nu ea l-a ucis pe inginerul Manu.
    Închise plimbându-şi privirea asupra asistenţei. Toni Contaş, vizibil atins de oboseală, stătea pe sofa lângă Cora. Titel Penciu, Jack, Georgeta şi Elena ocupau scaunele din apropierea căminului. Erau numai ochi. Minerva îşi umezi buzele.
     - Cineva dintre dumneavoastră va fi surprins să afle acum că a mizat greşit pe însemnările din jurnalul Venerei. Cuţitul înfipt între omoplaţii inginerului are lama rabatabilă, iar muchia ascuţită e orientată în sus. Instinctiv, când cineva apucă un asemenea cuţit şi intenţionează să lovească cu el, ţine muchia tăioasă spre sol, riscând altminteri să i se închidă lama peste degete. Există desigur şi lovituri de sus în jos. Venera Contaş este însă o femeie scundă - un metru cincizeci şi doi - şi în consecinţă n-ar fi putut aplica niciodată o asemenea lovitură ţintind inima inginerului.
    Era limpede că Georgeta şi Elena nu pricepuseră nimic. Zâmbetul de pe buzele lui Titel îngheţase. Notarul rămăsese cu gura întredeschisă. Ochii Corei ardeau mocnit.
    Minerva îşi drese glasul.
    - Şi-acum la spovedanie, copii! Am ascultat o mie de istorii. Minţi prost, Titeluş dragă, în ciuda meseriei! Improvizezi lamentabil, domnule Moraru, deşi eşti jurist! De cucoane să nu mai pomenim. Vă atrag atenţia la modul foarte serios că orice afirmaţie falsă va avea consecinţe grave. Moartea lui Manu are raţiuni dictate de interese străine. Nu fac un secret din faptul că inginerul lucra la o invenţie menită să contribuie la întărirea capacităţii de apărare a ţării. Se răsuci fulgerător spre Titel care-i făcea semne maică-sii. Ai să-ţi muşti mâinile, băiete! Bagă-ţi minţile în cap, trage fermoarul şi roagă-l pe nenea Jack să-şi amintească la ce capitol e încadrată povestea asta. Se pare că a uitat. Poate să-i explice şi duduiei Elena că umblatul cu capul în nori nu se bucură de prea multe circumstanţe atenuante. Doamna Penciu!
    Georgeta tresări speriată.
    - Spune-mi cum îl cheamă pe duhovnicul dumitale.
    - Părintele Vasile de la Sfântul Mina. Adăugă: Un tovarăş de nădejde...
    Minerva tună:
    - Acum eu sunt popa! Clar? Pofteşte, te rog, după mine şi ai grijă să nu uiţi vreun păcat. Dumnezeu e mai blajin!

                                                             Capitolul 18
                                                                     1.

                                       Ușa către dormitor era deschisă.  Minerva văzu două paturi de bronz cu cuverturi din bumbac şi un bătrân ce picotea într-un scaun de paralitic.
    - E soţul dumneavoastră?
    Doamna Viişoreanu - mama canadianului care expediase Venerei scrisoarea de pocăinţă relatând crima din tren - înclină capul. Cercetându-i chipul ostenit, Minerva îşi dădu seama că femeia aştepta un singur lucru. Să moară. Se considera şi probabil fusese înfrântă de viaţă.
    - Florin a fost singurul nostru copil.
    Minerva arătă cu bărbia spre uşă.
    - Nu aude... În august se împlinesc nouă ani de când băiatul a părăsit ţara. A cunoscut-o pe Mildred, o englezoaică, la Eforie. Au stat un timp la Londra şi au emigrat, ca să moară în Canada...
    - Când a murit?
    - Acum doi ani. Un accident de maşină. Florin era miop. S-a ciocnit noaptea de un parapet. Aşa mi-a scris Mildred... Au rămas trei copii.
    - Doi ani? întrebă Minerva. Nu vă înşelaţi?
    Doamna Viişoreanu o privi tulbure.
    - Am pierdut totul. Din nefericire, nu şi memoria.

                                                                     2.

                                      Minerva dădu buzna în laborator.
    - Ce se aude cu amprentele? Aşteptaţi ghioceii?
    - Le aveţi într-o oră, spuse tehnicianul gata să cadă de pe scaun.
    - Într-o oră, pământul se depărtează de soare cu cincisprezece grade. E nepermis de mult. Peste treizeci de minute, îl trimit pe Dobrescu să le ia. Adăugă din uşă: N-am nimic împotrivă dacă-ţi face plăcere să te aşezi în baia cu acizi, chestia e să nu-mi strici fotografiile.

                                                         3.

                                     - Ce se aude?
    Medicul legist îşi săltă ochelarii cu bisturiul. Cadavrul inginerului era întins pe masă.
    - Cuţitul a perforat plămânul şi inima. Păcat! A avut o constituţie de fier.
    - Cum vine asta? se miră Minerva. Mi s-a spus că era cardiac, suferea de uremie...
    - Baliverne! A fost sănătos tun! Uitaţi-vă la muşchii lui.
    Începu să explice celor patru pereţi pe concret, vreme de cinci minute, ţesuturile inginerului. Minerva dispăruse de mult.

                                                         4.

                                   - M-am săturat de minciuni și în consecință  i-am luat tare.
    Colonelul Ionaş zâmbi. Putea să-şi imagineze cu uşurinţă cum se petrecuseră lucrurile. De altfel, era de ajuns să se uite în jur. Ministerul vuia, n-ar fi clocotit aşa nici aşezat pe un vulcan, telefoanele zbârnâiau, la laboratoare oamenii îşi pierduseră capul şi aşa uitat în altă parte după revelion. Minerva era într-o formă grozavă, apărea pretutindeni ca un vifor, scăpăra, scotea scântei şi untul din locotenentul Dobrescu.
    - Îmi închipui că n-a trebuit să faci eforturi...
    - Hm! se strâmbă maiorul Tutovan. Colţul gurii îi zvâcnea. Au recunoscut că urmăreau s-o compromită pe Cora în ochii inginerului. Aceasta e fireşte varianta pentru mocofani.
    Ionaş îşi ascunse zâmbetul.
    - Şi-au permis să te mintă, Minerva?
    - Aşa mi se pare. În orice caz, se dau peste cap să mă convingă că miza întregii afaceri ar fi cele aproximativ două milioane la care se ridică averea inginerului Manu.
    - Poate fi o miză, trebuie să recunoşti.
    - Poate. Toată lumea e de acord că inginerul lucra acasă, de la şeful de cadre, până la Georgeta Penciu. Or, la percheziţie, n-am găsit nici un fel de material.
    - Concluzia?
    - Fireşte, a fost sustras. În casa Manu există un spion perfect camuflat. M-a izbit o serie de inadvertenţe. Strânşi cu uşa, Moraru, Titel, Georgeta şi Elena recunosc că au regizat două spectacole. Introducerea şarpelui în aşternutul lui Manu şi aiureala cu mănuşa. Împingând suspiciunile spre Cora şi amplificate de mărturiile unui individ plătit să recunoască în faţa inginerului că întreţinea relaţii intime cu nevastă-sa, manevra urmărea înlăturarea ei de la masa succesorală prin formularea unui nou testament.
    - Manu era un bărbat tânăr, observă Ionaş, astfel de prevenţii la vârsta lui mi se par morbide.
    - Aici e clenciul! Neamurile pretind că fiind cardiac şi bolnav de uremie, deci pe undeva cu un picior în groapă, s-au grăbit să ia măsuri de precauţie. Iar la autopsie, Minerva apăsă cuvintele, s-a constatat că era perfect sănătos.
    - Interesant. Cine crezi că l-a ucis?
    - Cu excepţia Venerei Contaş, absolut toţi au alibiuri straşnice. Deşi a scris negru pe alb că  intenţionează să-l ucidă pe Manu, deşi crima a avut loc la ora şi în condiţiile preconizate, am certitudinea că nu ea e asasinul.
    - Te gândeşti la felul în care a fost mânuit cuţitul?
    - Şi la asta. Am discutat mult cu Venera. E o nefericită, dar nu criminală.
    Colonelul îşi frecă bărbia pe gânduri.
    - Convingerea anchetatorului nu constituie o probă pentru instanţă, ştii foarte bine, Minerva.
    - Ştiu. Naiba a pus-o să zmângălească toate năzbâtiile alea în jurnal?
    - Dacă-mi amintesc bine, spuse colonelul, notând ceva în agendă, Venera îl detesta pe inginer pentru că i-ar fi ucis logodnicul.
    - Manu a fost un tip violent, dar cinstit. N-ar fi recurs niciodată la astfel de procedee pentru a înlătura din competiţie un concurent redutabil.
    - E o ipoteză...
    Minerva respiră adânc.
    - Am stat de vorbă cu mama tipului din Canada, aşa-zisul expeditor al scrisorii. Sunt doi ani de când a murit într-un accident. Venera a primit epistola acum şase luni. Deci autorul decedează cu un an şi jumătate înainte de a-şi semna compunerea. Trucul e limpede. Cineva din străinătate o avertizează pe Venera asupra "crimei" inginerului, pentru a o determina să-l ucidă. Agentul din ţară, care trăieşte în imediata apropiere a profesoarei, îşi dă însă seama că nu va avea tăria s-o facă, ceea ce de fapt s-a şi întâmplat. Caută şi găseşte altă soluţie, dar Venera trebuia să rămână, în virtutea lipsei de alibi şi a celor scrise, vinovată în faţa autorităţilor.
    - Apropo de alibiuri, spuse colonelul, le-ai verificat?
    - Fireşte. Cel puţin treizeci de oameni pot să declare, şi îi cred, că în momentul crimei, Titel, maică-sa, Elena şi notarul nu s-au mişcat de la masă. Pentru Cora depun mărturie colegii actorului Riri Domide, Contaş era la Braşov, Şerbănescu în Făgăraş.
    - Atunci?
    Minerva îşi concentra privirea asupra mapei de pe biroul colonelului.
    - La mijloc e un truc. Un truc formidabil. Sunt două chestiuni care mă intrigă: cine a eliberat certificatul care atestă uremia inginerului, ar fi una. L-am rugat pe căpitanul Macri să se ocupe de chestiunea asta. Doi, fereastra de la dormitorul Corei Manu a fost forţată. Există urme certe. În mod ciudat însă, familia nu pomeneşte nimic despre acest incident. Am comparat amprentele celor din casa Manu cu cele lăsate pe pervaz. Nu corespund. Dobrescu vântură Bucureştiul în căutarea proprietarului. Dacă e un infractor cu cazier, cred că-l găseşte.
    Pe chipul colonelului se ivi zâmbetul particular care însoţea de regulă întrebările despre subalternii Minervei.
    - Elevul Dobrescu Vasile... mai trăiește?

                                                                  5.

                                    - Certificatul a fost eliberat în urma erori, declară căpitanul Macri. Am adus-o pe  laboranta care a încurcat analizele.
    Era o fată urâtă. Avea ochi inexpresivi, puţin şaşii, tenul pământiu, trupul cioplit cu toporul. Ţinea buzele strânse, dar Minerva simţea că e pe punctul să cedeze. Pe figura impersonală, cu bărbia moale şi grea, lipsită de fermitate, se citea frică, nehotărâre şi o anumită încăpăţânare imbecilă.
    - Uite cum stă treaba, domnişoară! Aiureala cu etichetele lipite greşit pe eprubete s-o spui matale altora! Eşti căsătorită?
    - Încă nu. Poate în primăvară...
    Ezitase. Minerva îşi îngustă privirea.
    - Cine-i persoana?
    - Un băiat...
    - Nu mi-am închipuit nicio clipă că ar fi un galoş. Numele.
    - Ce-aveţi cu mine?
    Minerva o privi cu un soi de milă pe care i-o stârnea totdeauna prostia.
    - Ai fost păcălită, domnişoară! Cineva te-a amestecat într-o afacere murdară, care lezează interesele statului. Vei fi sancţionată oricum, dar ai totuşi posibilitatea să-ţi ameliorezi situaţia, vorbind cu cinci minute mai devreme. Numele logodnicului!
    Fata îşi frământa mâinile.
    - Titel...
    - Junele Titel Penciu! Ce ţi-a promis?
    - Că mă ia.
    "Încă o nefericită", gândi Minerva. "Cu un fizic agreabil, care să atragă cât de cât atenţia bărbaţilor, probabil că n-ar fi acceptat niciodată porcăria asta. Păcat...”

                                                                    6.

                                      Buzele Minervei se strâmbară într-un zâmbet sarcastic.
    - Zi aşa! Ai aiurit-o pe gâsculiţa aia c-o iei de nevastă şi ţi-a făcut rost de certificat.
    Îl măsură surprinsă din creştet până în tălpi. Deşi purta tocuri înalte, Titel nu depăşea un metru şaizeci. Era slab ţâr, îngust în umeri, cu o conformaţie specifică de adolescent, în creştet îi lucea un început promiţător de chelie.
    - Hm! se strâmbă Minerva. Uite unde era Făt-Frumos! Ce-a fost în capul vostru, băieţi?
    - Gânduri bune, rânji tânărul Penciu. La urma urmelor, n-am comis nicio crimă.
    - Ia mai meditează niţel, Titeluş dragă.
    - Recunosc, am vârât câteva fitile împotriva Corei, ca s-o scoatem din competiţie. Abţibildul cu uremia trebuia să-l grăbească pe Dan să redacteze un nou testament în favoarea familiei.
    Nasul sensibil al Minervei palpită.
    - De unde ştiaţi cu atâta certitudine că inginerul Manu va muri?
    Titel o privi iute.
    - Nimeni nu trăieşte cât lumea, vorba aia, n-aduce anul ce aduce ceasul ăl rău. Te calcă unul cu maşina, îţi pică o cărămidă în cap, cu puţin noroc intram în pâine.
    - Norocul şi-l mai sculptează şi omul. Asta apropo de vorbele alea de duh. În definitiv, de ce nu i-ai fi dat o mână de ajutor? Oricum, demonstrându-i infidelitatea soţiei, vârându-i sub nas un certificat fals care atestă o boală incurabilă, inginerul era...
    Se opri brusc arsă de un gând. Încerca senzaţia fizică, pe care i-o dădea totdeauna revelaţia. Un salt îndrăzneţ de pe trambulină.
    "Inginerul a fost un tip vindicativ. Dacă s-a sinucis pentru ca altcineva, o persoană bine vizată, să fie învinuită de crimă? Hm, drăcească răzbunare... Să fi mers chiar atât de departe? Înfiorător! Cum naiba şi-a împlântat singur cuţitul în spate?"

                                                                 7.

                                          Pianista frământa  între degete tivul jachetei. O lacrimă îi alunecă pe obrazul ofilit, cu pete hepatice răsărite la tâmple şi pe frunte. Şi-o şterse repede, jenată.
    - N-aş vrea să mă înţelegeţi greşit. Nu încerc să vă impresionez.
    Minerva se uită în altă parte. În fond, îi părea rău de Elena. Era aiurită, cu capul în nori, dar în nici un caz canalie. Cultivase toată viaţa teoria omului de artă mai presus de plictiselile cotidiene şi îşi închipuise că are dreptul să ignore cu indiferenţă princiară tot ce se petrecea dincolo de odaia în care se afla pianul.
    - Am să-mi reproşez toată viaţa moartea lui Dan. Puteam să evit nenorocirea... Era de ajuns să deschid ochii...

                                                                8.

                                         "Ceva nu e în regulă. M-a izbit dintr-un bun început, dar ce?" se întrebă Minerva răsfoind printre revistele lui Manu. Le compară cu exemplarele ei. Urmărea de mult publicaţia pentru rubrica extrem de interesantă intitulată O nouă ramură în matematică.
    Tresări. Ultimul număr, din decembrie, al inginerului avea o pagină în plus.
    Telefonul zbârnâî. Glasul locotenentului Dobrescu flutura drapele.
    - L-am găsit pe tipul care a forţat fereastra de la dormitorul Corei Manu.
    Ochii Minervei se aprinseră.
    - Ei, taci! Chestia asta, Dobrescule, o s-o ţin minte, pe cuvântul meu! De azi înainte am terminat definitiv cu problemele de algebră şi geometrie. Făcu o pauză: Trecem la matematici superioare. Alo! Alo! Mă auzi?
    Minerva avu imaginea unui receptor bălăngănindu-se la capătul firului metalic şi a unui locotenent blond întins ţeapăn pe duşumea.
    "Nu trebuia să i-o spun dintr-o dată. Bucuria are forme multiple de manifestare, uneori stranii."

                                                                    9.

                                        Îl chema Marin Tudor, ra recidivist şi fusese prins într-un restaurant din Obor în timp ce încerca să comercializeze un magnetofon şi un inel de aur. Cercetat la miliţie, negă la început, apoi mărturisi că obiectele fuseseră sustrase din locuinţa inginerului Manu în noaptea de 31 spre 1 ianuarie.
    Minerva îl privea fără să-şi ascundă satisfacţia. Când dispusese depistarea spărgătorului, nu-şi acordase mai mult de două şanse din zece. Hoţul avea o privire simpatică, cu vioiciunea şi neliniştea caracteristică celor ajunşi să fie întâmpinaţi familiar în secţiile de miliţie. "Ce mai faci, Marinică, ţi s-a făcut dor de noi? Mă simt mişcat, zău aşa..."
    Minerva îl luă repede:
    - Te avertizez că n-am timp! În consecinţă, scuteşte-mă de floricele şi improvizaţii.
    - Dacă staţi dumneavoastră în vorbe cu un amărăştean ca mine, chestia e albastră. Sunt şuţ cinstit, lucrez pe partea carosabilă, nu intru pe stop.
    Minerva îşi încruntă sprâncenele surprinsă.
    - De unde ştii cine sunt?
    - Păi vi s-a dus buhul. La întristare, vărgaţii ciripeau mereu de dumneavoastră.
    - În prima declaraţie ai susţinut că nu-ţi aminteşti de unde ai furat lucrurile. De ce?
    - E o chestie nasoală, mi-a fost târşă să nu pic mesa.
    - Adică.
    Hoţul oftă.
    - Am ieşit în treabă cam pe la unşpe. Luna cadourilor, care va să zică plin sezon. Dau târcoale ici-colo, luminăţie ca la Moşi. Zic, nu ţine! Fac sens giratoriu şi văd ditamai hudubaia. Întunecime gârlă. Nasulia de la uşă, străinească. Nu mă bag, acu', de-ntâi martie, împlinesc abia trei ani în câmpul muncii, printre trosnitori. Ferestrele de la parter aveau gratii. Nu şi alea de la etaj. Atunci îmi bubuie mansarda să mă caţăr pisiceşte pe balcon. Zgâlţâi niţel geamul şi nu ştiu cum dracu' mă trezesc într-o odaie.
    - Ora!
    - Pe la mulţi ani şi-o litră. Plimb reflectorul prin gaura cheii ici-dincolo, să ginesc dacă-s fraierii pe-acasă. Şi-odată mă trec toţi dracii! Un husăn proptise şundreaua în bibliotecă şi venea în ea de-a-ndăratelea.
    Minerva îşi încleşta degetele în braţele fotoliului. "Am fost la un pas de adevăr." Întrebă, stăpânindu-şi greu satisfacţia:
    - Şi?
    - Se canoni aşa de vreo trei-patru ori, până la urmă şi-a făcut vânt şi-odată îl văz că se năruie cu şişu' în spinare. N-o să mă credeţi, dar până s-o mierlească de tot, zâmbărea.
    - Te cred, băiete.
    - Umflu la repezeală un inel, un creion de argint şi două pachete de fumegante americăneşti, aşa, de-o amintire. Sub canapea foşnea ceva. Mă uit, un magnetofon care lucra în sec. L-am săltat şi m-am cărăbănit. Mintea mea e proastă! Clătină din cap amărât. Taman acolo să mă pui pe prăduială...
    Obiectele furate se aflau pe birou. Minerva dădu drumul la magnetofon. Aproape întreaga rolă conţinea muzică.
    La sfârşitul benzii, auzi nişte zgomote şi glasul Corei Manu...

                                                               10.

                                    Pentru prima oară de când își aducea aminte, Minerva încerca un sentiment acut de ireal. Totul i se părea ficţiune. Holul somptuos, care ar fi putut arăta la fel şi acum o sută de ani, cu excepţia televizorului şi a perdelelor de nailon, fireşte, lumina albăstruie fără sursă evidentă, femeia aceasta divin de frumoasă stând ca de obicei cu mâinile abandonate în poalele de catifea, pe o jumătate de scaun, cu obrazul ermetic.
    Copia atât de exact imaginea clasică a spioanei puse în circulaţie de scenarişti şi regizori, superbă şi misterioasă - fiindcă spectatorii preferă în general să vadă pe ecran frumuseţi şi în mod ciudat palpită altfel pentru o blondă nostimă decât pentru un obraz neînsemnat - încât Minerva simţi nevoia unui gest care să destrame atmosfera.
    Ar fi deschis aparatul de radio, dar se mulţumi să tragă perdelele. Priveliştea nu era deloc tonică. Un cer gri, copaci trişti, carbonizaţi, o vrabie rătăcită.
    Cora o urmărea liniştită, plină de răbdare, făcea impresia că ar fi putut stărui în aceeaşi atitudine ceasuri de-a rândul.
    - E de neînţeles, spuse Minerva strângându-şi umerii în felul ei caracteristic, cum de s-a lăsat Dan Manu, un bărbat cu imaginaţie, păcălit ca un copil. Un colaps al fanteziei probabil, care i-a fost fatal. Am încercat să ghicesc de ce te-ai căsătorit cu el. Intuisei probabil omul de mare viitor. Se adăuga desigur situaţia materială solidă şi convingerea că nimic nu-i ireversibil. Căsătoriile nu sunt contracte pe viaţă, "nu ne înţelegem, foarte bine, ne despărţim, data viitoare o să fim mai norocoşi..." Riscai o monedă pe un număr posibil câştigător şi atâta tot. Ca spioană, de fapt termenul exact este trădare de ţară, ai fost racolată mai târziu, când cineva şi-a dat seama că numai prin dumneata poate ajunge la lucrările inginerului. Nu mă aştept să-mi faci mărturisiri concrete. În mod logic, cred însă că ai o vechime de doi, maximum trei ani în această activitate. Manu are cinci invenţii importante la activ, într-un răstimp de paisprezece ani, toate în domeniul militar. Ultima, şi poate cea mai importantă pentru capacitatea de apărare a ţării, a constituit obiectivul dumitale. Ţi-ai dat seama că inginerul comitea de data aceasta o imprudenţă care, în cele din urmă, l-a costat viaţa. Considerând incomode şi inutile măsurile noastre de securitate, lucra acum acasă, fără să avertizeze conducerea institutului. A fost un om cu calităţi excepţionale, dar şi cu extrem de multe defecte. Dificil, orgolios, încăpăţânat, nu mă surprinde că a procedat astfel. Ecuaţia devine acum foarte simplă. Moartea lui Dan Manu asasinat de Venera nu ţi se putea reproşa. Rămâneai văduvă, cu un trecut nepătat şi oricând aptă pentru a fi folosită în alte acţiuni. Venera reprezenta primul pion care urma să fie sacrificat. Datorită scrisorii trimise de falsul Viişoreanu, sora dumitale, cam bolnăvicios credincioasă fantomaticului Mircea, pentru a-i răzbuna moartea, urma să-l ucidă pe inginer. Aici, acel cineva din afară a comis o greşeală. Viişoreanu le fusese într-adevăr coleg lui Manu şi lui Mircea Balaban. Din întâmplare însă, canadianul a murit cu un an şi jumătate înainte de expedierea scrisorii. Am cercetat din curiozitate dosarul privitor la accidentul lui Mircea Balaban. Nu încape nicio îndoială că Manu a fost cu desăvârşire inocent. Îmi închipui acum cu câtă voluptate, cu ce hohote de râs îi citeai jurnalul: "Literatură fadă şi ridicolă de fată bătrână..." Chiar când ţi-ai dat seama că Venera nu va fi în stare să-l omoare pe inginer, caietul continua să aibă preţ. Era destinat autorităţilor şi vă elibera tuturor certificate de bună purtare: "Jack n-ar fi în stare să-l ucidă, nici Titel, nici Cora, nici..." O cercetă cu curiozitate: Cum naiba ai putut s-o sacrifici cu atâta sânge rece?
    Cora nu răspunse. Privea peste umărul Minervei cu acelaşi surâs îngheţat.
    - Jocul a început cu racolarea complicilor. Ai mizat pe lăcomia lui Jack, pe repulsia pentru orice efort constructiv a lui Titel. Şi ai mizat bine. Le-ai promis jumătate din "patrimoniul activ", Moraru preferă termenii juridici. Bineînţeles, habar n-aveau de existenţa celui de-al doilea mobil, cel real în fond: subtilizarea invenţiei lui Manu. Rapaci, avizi după bulendre şi bani, paraziţi mărunţi, dar periculoşi, ţi-au acceptat fără spasme de conştiinţă propunerea. Jack şi Titel, rudele devotate ale lui Dan, în fond subordonaţii dumitale credincioşi, te-au ajutat substanţial. Le-au înlăturat din drum pe Georgeta şi Elena, te-au ajutat prelucrându-l artistic pe inginer. Trebuia în primul rând distrus mitul lui Dan despre fidelitatea dumitale conjugală, iar necredinţa să-l facă să-i fiarbă sângele în vine. Toate tentativele, şarpele, mâna hidoasă proiectată pe zid, ameninţările sistematice, anunţul din mica publicitate, sicriul avuseseră un singur ţel: să-l pregătească psihologic pe Dan - ipohondru cu o imaginară boală de inimă - să-i creeze un anume climat sepulcral, să-l împingă pe pragul demenţei. Doar astfel putea fi manevrată victima, determinată, aproape obligată, să se sinucidă. Căci ideea mare, drăcească, asta a fost: să-i sugeraţi fin sinuciderea şi mai cu seamă să-l încredinţaţi că de moartea lui vei fi învinuită dumneata. O idee într-adevăr magistrală, care nu se putea să nu placă vindicativului Manu. Trebuia adus până acolo, încât să jubileze imaginându-şi celula, prichiciul mucegăit de paie pe care nevastă-sa avea să-şi petreacă restul zilelor.
    Cora îşi ridică ochii: "Raţionează surprinzător de exact..."
    - Criza de claustrofobie, închipuita dumitale oroare pentru spaţii închise, l-a făcut desigur să încerce satisfacţii subtile când a combinat renghiul împreună cu Titel şi Moraru. Renghiul inventat de dumneata şi strecurat abil lui Dan. Nu te-ar fi atins în viaţa lui cu o floare. Ai izbutit însă să scormoneşti în străfundul fiinţei sale, să aduci la suprafaţă ce era mai rău: violenţa, spiritul de răzbunare, o anumită tendinţă spre necruţător. Fără îndoială însă, inginerul n-ar fi acceptat niciodată să se sinucidă dacă n-ar fi avut certitudinea că în curând va muri oricum. Spectrul morţii apropiate, providenţiala uremie a fost procurată de amanta lui Titel. Manu mai putea trăi decenii... Cred că eşti şi o bună cunoscătoare a naturii umane. I-ai intuit pe Jack şi Titel, pe Elena iresponsabilă, pe Georgeta, o femeie lipsită de discernământ, stăpânită de forma cea mai primitivă a instinctului matern. Şi, în sfârşit, l-ai intuit bine pe Dan. Atât de bine, încât nu s-a abătut niciun pas de la itinerar. Nu ţi-a fost o singură clipă teamă că Manu se va adresa miliţiei. Era prea încăpăţânat, prea orgolios, prea drăceşte temerar ca s-o facă. Şi, din nefericire, nici el n-a stabilit vreo corelaţie între evenimentele din casă şi invenţia la care lucra.
    "Când te gândeşti, destinul e totuşi în mâinile noastre. Ieri încă, soarta mea, a lui Dan, se aflau în cumpănă. Era de ajuns să fi prins trenul de ora zece. Existenţa alături de Mihai putea fi interesantă. Interesantă pentru cât timp? Dacă aveam zece ani mai puţin. Încercam. Asemenea experienţe sunt pentru epoci mai juvenile."
    Cuvintele Minervei îi atraseră atenţia.
    - Ultimul impuls, probabil hotărâtor, l-a constituit articolul dintr-o publicaţie străină care face aluzii certe la invenţia unui prezumtiv inginer suedez. O invenţie generată de o idee identică cu a lui Manu. Eforturile sale de ani de zile erau astfel anulate dintr-un condei. Minerva râse: Ce le trece oamenilor prin minte! Revista respectivă există şi se bucură de mult prestigiu printre specialişti. Pe baza informaţiilor pe care le-ai furnizat, şefii dumitale au tipărit încă o pagină - cea cu referinţe la invenţie. O singură pagină, care n-a apărut pe piaţă, destinată unui singur lector, inginerul Dan Manu. Am găsit revista în biroul lui. Din fericire, o citesc şi eu. Spre stupefacţia mea, am constatat că exemplarul lui Manu are o pagină în plus. Astfel, pe 31 decembrie 197..., datorită unui abil angrenaj de minciuni, Manu se afla în faţa unui faliment total: urma să moară peste câteva zile, fusese trădat de nevastă-sa şi îşi pierduse nădejdile în ceea ce considera a fi opera sa capitală. Nu mai avea nici un suport. S-a sinucis fără regrete, cu unica satisfacţie că cel puţin dumneata îţi vei primi pedeapsa. L-au stimulat presupun şi zgomotele din odaia alăturată, unde nu se afla nimeni. Ai imprimat pe bandă de magnetofon sunete caracteristice care să-i dea impresia inginerului că eşti acasă. Muzică, robinetul de la baie, bricheta, convorbirea telefonică fantezistă. Era încredinţat că el şi nevastă-sa rămăseseră singuri în toată locuinţa. Pentru orice anchetator, asasinul nu putea fi decât doamna Manu. Un caz limpede... Numai că doamna Manu - şi asta n-o mai ştia inginerul - părăsise locuinţa la ora zece, lăsând magnetofonul să funcţioneze, şi petrecuse revelionul la Riri Domide. Cel puţin cincisprezece martori aveau s-o certifice... Aş da mult să-ţi fi văzut faţa când ai descoperit dispariţia magnetofonului.
    Cora îşi întoarse privirea de la obrazul colţuros al Minervei. Încerca o stare de spirit pe care nu o putea defini. Nu era oboseală, nu era frică. Fusese înfrântă şi atât. O ştia. "Atunci? De ce nu mă lasă în pace? Am acceptat riscul, eventualitatea unui eşec. Voi plăti... Ce mai vrea?"
    Dintr-o dată, imaginea eterică a Alinei tremură în holul întunecat. Dispărea la capătul unei alei şi talia strânsă într-o panglică violet părea unduită de vânt. Un ogar alb zburda lângă poalele ei. Alina întoarse capul şi surâse.
    Glasul Minervei o goni pe Alina din odaie.
    - Ăsta a fost, pe lângă celelalte erori de concepţie, marele dumitale ghinion şi, trebuie să recunosc, un incident cu totul imprevizibil. Nu te puteai aştepta la o spargere. Marin Tudor, hoţ recidivist, pătruns prin efracţie în această locuinţă în noaptea de revelion, a asistat la sinuciderea inginerului. El ţi-a sustras magnetofonul. Tehnicienii noştri au avut inspiraţia să-l cerceteze în amănunţime. Au descoperit astfel un compartiment suplimentar, inteligent camuflat. Înăuntru, microaparatul foto cu un film întreg conţinând datele invenţiei.
    Se priviră lung, în inima ochilor. Un suspin imperceptibil coborî pleoapele Corei.

                                                              11.

                                  Minerva îi dădu vacanță locotenentului Dobrescu şi-o luă spre casă. Pentru că nu se uitase niciodată în oglindă mai mult de cinci secunde, reuşea să fie dacă nu generoasă, cel puţin obiectivă cu femeile frumoase. Chipul Corei Manu o urmărea.
    "A dispus de toate atuurile ca să fie fericită. Puţini se nasc cu un careu de aşi în mână. De ce a acceptat jocul ăsta? De ce? De ce..."
    În faţa blocului, copiii ridicaseră un om de zăpadă. Nu-i lipseau morcovul înfipt în mijlocul obrazului, nasturii, coada de mătură.
    Minervei i se păru îngrozitor de trist şi singur. Îşi scoase mănuşa şi-i despică o gură largă. Omul de zăpadă începu să râdă. Minerva clipi ştrengăreşte şi se îndepărtă.
    Luceafărul trimitea o suliţă de lumină rătăcind licurici pe străzile albe.

                                                           SFÂRȘIT