....................................................................
6-8
Era un sunet aproape ciudat când soarele strălucea. Dar acum, în întuneric, „urletul” le făcea părul măciucă.
- E doar un coiot, zise Sam. Nu vă faceți griji din cauza lui.
Abia puteau zări unde călcau, așa că se mișcau încet, încercând mai întâi terenul.
- Poate că trebuia să fi campat în râpa aia, zise Edilio.
- Imediat ce găsim un loc cât de cât plat ca să ne întindem sacii de dormit, sunt de acord să ne oprim, spuse Sam.
Cu câteva ore în urmă, ajunseseră la o râpă adâncă, cu marginile abrupte, imposibil de traversat și aproape imposibil de cățărat. Micul Pete cedă complet, în timp ce era cărat în sus pe culmea îndepărtată a râpei, iar ei erau îngroziți că ar putea să facă ceva.
- Hawaii, începu Quinn să zică în timp ce micul Pete urla. Hawaii.
- De ce tot spui Hawaii, omule? îl întrebă Edilio.
- Dacă își iese din minți și decide să ne trimită în turul de mister și magie al micului Pete, vreau să ajung în Hawaii, nu înapoi la casa lui Astrid.
Edilio se gândi la asta o vreme.
- Și eu vreau în Hawaii, Petey, Hawaii.
Dar micul Pete nu sugrumă pe nimeni, nu teleportă pe nimeni și nici nu încălcă vreuna din legile fizicii.
Bariera era din ce în ce mai departe, în stânga lor, invizibilă în lumina lunii ce răsărea. Sam era încă hotărât să o urmeze, dar nu mai avea o speranță reală de a găsi o poartă, ci doar pentru că era singura cale către casă pe care o mai știa.Mai devreme sau mai târziu bariera avea să se curbeze înapoi, înspre Perdido Beach.
Se auzi un urlet surprinzător de puternic.
- Doamne, a fost aproape! zise Edilio.
Sam aprobă.
- În direcția aia. Poate ar trebui să ocolim puțin, nu?
- Coioții parcă nu erau nimic îngrijorător, bombăni Edilio.
- Dar sunt. Normal.
- Spune-mi că nu te gândești la coioți cu aripi, zise Edilio.
- Mi se pare că terenul e mai mult nisipos decât stâncă, observă Astrid. Petey nu s-a mai împiedicat de ceva vreme.
- Nu văd destul de bine ca să fiu sigur, spuse Sam. Dar hai să ne oprim în 5 minute, orice-ar fi. Uitați-vă după lemne în timp ce mergeți.
- Dacă nu pot vedea pământul, cum aș putea găsi lemne pentru foc? întrebă Quinn.
Abia puteau zări unde călcau, așa că se mișcau încet, încercând mai întâi terenul.
- Poate că trebuia să fi campat în râpa aia, zise Edilio.
- Imediat ce găsim un loc cât de cât plat ca să ne întindem sacii de dormit, sunt de acord să ne oprim, spuse Sam.
Cu câteva ore în urmă, ajunseseră la o râpă adâncă, cu marginile abrupte, imposibil de traversat și aproape imposibil de cățărat. Micul Pete cedă complet, în timp ce era cărat în sus pe culmea îndepărtată a râpei, iar ei erau îngroziți că ar putea să facă ceva.
- Hawaii, începu Quinn să zică în timp ce micul Pete urla. Hawaii.
- De ce tot spui Hawaii, omule? îl întrebă Edilio.
- Dacă își iese din minți și decide să ne trimită în turul de mister și magie al micului Pete, vreau să ajung în Hawaii, nu înapoi la casa lui Astrid.
Edilio se gândi la asta o vreme.
- Și eu vreau în Hawaii, Petey, Hawaii.
Dar micul Pete nu sugrumă pe nimeni, nu teleportă pe nimeni și nici nu încălcă vreuna din legile fizicii.
Bariera era din ce în ce mai departe, în stânga lor, invizibilă în lumina lunii ce răsărea. Sam era încă hotărât să o urmeze, dar nu mai avea o speranță reală de a găsi o poartă, ci doar pentru că era singura cale către casă pe care o mai știa.Mai devreme sau mai târziu bariera avea să se curbeze înapoi, înspre Perdido Beach.
Se auzi un urlet surprinzător de puternic.
- Doamne, a fost aproape! zise Edilio.
Sam aprobă.
- În direcția aia. Poate ar trebui să ocolim puțin, nu?
- Coioții parcă nu erau nimic îngrijorător, bombăni Edilio.
- Dar sunt. Normal.
- Spune-mi că nu te gândești la coioți cu aripi, zise Edilio.
- Mi se pare că terenul e mai mult nisipos decât stâncă, observă Astrid. Petey nu s-a mai împiedicat de ceva vreme.
- Nu văd destul de bine ca să fiu sigur, spuse Sam. Dar hai să ne oprim în 5 minute, orice-ar fi. Uitați-vă după lemne în timp ce mergeți.
- Dacă nu pot vedea pământul, cum aș putea găsi lemne pentru foc? întrebă Quinn.
- Hei, uite! arată Sam. E ceva acolo. Cred. Seamănă cu o... nu știu, o clădire sau ceva.
- Nu văd nimic, spuse Quinn.
- E mai întuneric decât întunericul obișnuit. Nu văd stele.
Se îndreptară într-acolo. Poate găseau mâncare, apă sau un adăpost. Dintr-odată picioarele lui Sam atinseră o suprafață buretoasă care îi aminti de așternutul moale de ace de pin din pădure. Se aplecă și simți ceea ce nu putea fi decât iarbă.
- Băieți, stați!
Sam era precaut când venea vorba să folosească lanternele. Aveau o provizie limitată de baterii și una nelimitată de întuneric.
- Quinn! Fă puțină lumină aici!
Precaut, Quinn lumină în jur și apoi raza dezvălui un bordei. În spate, era o moară de vânt.
Se apropiară cu atenție și toți 5 se adunară în jurul ușii de la intrare, în timp ce Quinn lumină clanța, iar Sam o atinse, o apucă și îngheță. Auzi zgomot de pași ce veneau în fugă, învălmășindu-se în întunericul din spatele lor.
- Intrați înăuntru, idioților! strigă o voce, o voce de fată.
Quinn mișcă repede lanterna, de emoție și văzu că ceva se îndrepta către el. Alte chestii se mișcau, ca o mare gri în ceață. Raza de lumină se plimba de la câinele care gonea, la fața murdară a unei fete înspăimântate și zdrențuite.
- Fugiți! Fugiți! țipă ea.
Sam apucă mânerul ușii și se întoarse. Dar înainte de a o descide, fata plonjă peste el și îl împinse înainte astfel încât ateriză pe podeaua de lemn, adunând sub el covorul în timp ce aluneca. Un câine ateriză pe el și apoi sări la o parte.
Quinn țipă de durere și de emoție. Pierduse lanterna. Dispozitivul lumina mai încolo pe podea, iar el se târî după el. În raza de lumină, văzu picioarele lui Astrid și ale lui Edilio în cădere. Urmă un cor de urlete canine, fata care îl doborâse pe Sam se chinuia să se ridice, câinele lătra și mârâia, iar de afară se auzeau alte mârâituri în timp ce corpuri rapide se apropiau amenințător.
- Ușa! Închideți ușa! țipă fata.
Ceva era pe ea, ceva rapid și furios, mârâind.
Sam se ridică în picioare, apucă ușa și încercă să o închidă, dar un corp blănos stătea în prag. Un protest canin, un mârâit și o durere bruscă în piciorul lui. O falcă de metal i se strânse în jurul genunchiului, sfărâmându-i oasele.
Sam căzu peste ușă, iar aceasta se închise. Alunecă și ateriză în fund, chiar lângă ușă, iar botul animalului, al creaturii sălbatice care mârâia, se afla chiar la nivelul lui. Dinții fiarei trosneau la câțiva centimetri de ochii lui. Își acoperi fața cu mâinile și simți blana aspră care acoperea mușchii încordați. Urmă o durere îngrozitoare, ascuțită în umăr, fălcile bestiei i se înfingeau în carne. Animalul îl scutura, sfâșiindu-i carnea, rupând-o și pătrunzând mai adânc.
Sam urla și lovea cu pumnii lipsiți de putere în bestie. Degeaba. Animalul își mută fălcile cu viteză uluitoare de la umăr la gât. Sângele îi sări pe piept.
Sam își ridică mâinile, cu palmele în afară, dar atacul era prea feroce. Jugulara îi pompa sângele afară din corp, secându-l. Mâinile nu mai erau ale lui. Întregul corp părea acum a fi departe.
Cobora adânc, în întuneric.
O bufnitură surdă, lină. Iar maxilarul de fier își slăbi strânsoarea.
Altă bufnitură surdă.
Ochii lui Sam se rostogoliră în orbite, dar, înainte de a-și pierde cunoștința, surprinse o imagine a fetei slbatice și zdrențuite care stătea deasupra lui. Fata își ridică mâinile, amândouă odată, deasupra capului. Totul se întâmpla cu încetinitorul pentru Sam.
Erau scântei în ochii lui, în timp ce fata zdrobi ceva greu, dreptunghiular și galben de capul coiotului.
- Nu văd nimic, spuse Quinn.
- E mai întuneric decât întunericul obișnuit. Nu văd stele.
Se îndreptară într-acolo. Poate găseau mâncare, apă sau un adăpost. Dintr-odată picioarele lui Sam atinseră o suprafață buretoasă care îi aminti de așternutul moale de ace de pin din pădure. Se aplecă și simți ceea ce nu putea fi decât iarbă.
- Băieți, stați!
Sam era precaut când venea vorba să folosească lanternele. Aveau o provizie limitată de baterii și una nelimitată de întuneric.
- Quinn! Fă puțină lumină aici!
Precaut, Quinn lumină în jur și apoi raza dezvălui un bordei. În spate, era o moară de vânt.
Se apropiară cu atenție și toți 5 se adunară în jurul ușii de la intrare, în timp ce Quinn lumină clanța, iar Sam o atinse, o apucă și îngheță. Auzi zgomot de pași ce veneau în fugă, învălmășindu-se în întunericul din spatele lor.
- Intrați înăuntru, idioților! strigă o voce, o voce de fată.
Quinn mișcă repede lanterna, de emoție și văzu că ceva se îndrepta către el. Alte chestii se mișcau, ca o mare gri în ceață. Raza de lumină se plimba de la câinele care gonea, la fața murdară a unei fete înspăimântate și zdrențuite.
- Fugiți! Fugiți! țipă ea.
Sam apucă mânerul ușii și se întoarse. Dar înainte de a o descide, fata plonjă peste el și îl împinse înainte astfel încât ateriză pe podeaua de lemn, adunând sub el covorul în timp ce aluneca. Un câine ateriză pe el și apoi sări la o parte.
Quinn țipă de durere și de emoție. Pierduse lanterna. Dispozitivul lumina mai încolo pe podea, iar el se târî după el. În raza de lumină, văzu picioarele lui Astrid și ale lui Edilio în cădere. Urmă un cor de urlete canine, fata care îl doborâse pe Sam se chinuia să se ridice, câinele lătra și mârâia, iar de afară se auzeau alte mârâituri în timp ce corpuri rapide se apropiau amenințător.
- Ușa! Închideți ușa! țipă fata.
Ceva era pe ea, ceva rapid și furios, mârâind.
Sam se ridică în picioare, apucă ușa și încercă să o închidă, dar un corp blănos stătea în prag. Un protest canin, un mârâit și o durere bruscă în piciorul lui. O falcă de metal i se strânse în jurul genunchiului, sfărâmându-i oasele.
Sam căzu peste ușă, iar aceasta se închise. Alunecă și ateriză în fund, chiar lângă ușă, iar botul animalului, al creaturii sălbatice care mârâia, se afla chiar la nivelul lui. Dinții fiarei trosneau la câțiva centimetri de ochii lui. Își acoperi fața cu mâinile și simți blana aspră care acoperea mușchii încordați. Urmă o durere îngrozitoare, ascuțită în umăr, fălcile bestiei i se înfingeau în carne. Animalul îl scutura, sfâșiindu-i carnea, rupând-o și pătrunzând mai adânc.
Sam urla și lovea cu pumnii lipsiți de putere în bestie. Degeaba. Animalul își mută fălcile cu viteză uluitoare de la umăr la gât. Sângele îi sări pe piept.
Sam își ridică mâinile, cu palmele în afară, dar atacul era prea feroce. Jugulara îi pompa sângele afară din corp, secându-l. Mâinile nu mai erau ale lui. Întregul corp părea acum a fi departe.
Cobora adânc, în întuneric.
O bufnitură surdă, lină. Iar maxilarul de fier își slăbi strânsoarea.
Altă bufnitură surdă.
Ochii lui Sam se rostogoliră în orbite, dar, înainte de a-și pierde cunoștința, surprinse o imagine a fetei slbatice și zdrențuite care stătea deasupra lui. Fata își ridică mâinile, amândouă odată, deasupra capului. Totul se întâmpla cu încetinitorul pentru Sam.
Erau scântei în ochii lui, în timp ce fata zdrobi ceva greu, dreptunghiular și galben de capul coiotului.
TREIZECI ȘI DOI
97 ORE, 43 MINUTE
Lana aprinse una dintre lanternele pustnicului Jim și cercetă zona.
Coliba era așa cum o lăsase. Numai că acum erau 2 coioți morți în ea, 3 copii speriați, un puști de 4 ani ciudat care se holba întruna și un băiat aproape mort pe podea.
Îl împunse pe Nip cu degetul mare de la picior. Niciun reflex. Era mort, capul fiindu-i sfărâmat de un lingou. L-ar fi lovit din nou și din nou până când brațele i-ar fi obosit. Pe celălalt coiot nu îl știa prea bine ca să îi spună numele. Dar murise în același mod, prea absorbit de pradă ca să observe pericolul.
Patrick stătea într-un colț, umilit, confuz, neștiind ce să facă. Unul dintre copii, un tip care arăta ca un surfer, părea să trăiască aceeași confuzie.
- Bun băiat, zise Lana, iar Patrick dădu ușor din coadă pe podea.
- Cine ești? îl întrebă Lana pe tipul surfer.
Coliba era așa cum o lăsase. Numai că acum erau 2 coioți morți în ea, 3 copii speriați, un puști de 4 ani ciudat care se holba întruna și un băiat aproape mort pe podea.
Îl împunse pe Nip cu degetul mare de la picior. Niciun reflex. Era mort, capul fiindu-i sfărâmat de un lingou. L-ar fi lovit din nou și din nou până când brațele i-ar fi obosit. Pe celălalt coiot nu îl știa prea bine ca să îi spună numele. Dar murise în același mod, prea absorbit de pradă ca să observe pericolul.
Patrick stătea într-un colț, umilit, confuz, neștiind ce să facă. Unul dintre copii, un tip care arăta ca un surfer, părea să trăiască aceeași confuzie.
- Bun băiat, zise Lana, iar Patrick dădu ușor din coadă pe podea.
- Cine ești? îl întrebă Lana pe tipul surfer.
- Quinn. Numele meu este Quinn.
- Și tu? întrebă fata blondă, drăguță.
Lana nu părea să o placă la prima vedere. Părea genul de fată prea perfectă, care ar fi călcat peste cineva ca Lana. Pe de altă parte, îl apăra pe băiețelul ciudat, îl legăna, așa că poate nu era chiar așa de rea.
Un puști cu fața rotundă și cu părul negru, tuns foarte scurt îngenunche lângă tipul rănit.
- Băieți, e rănit rău.
Blonda se târî până la el. Rupse tricoul băiatului. Un râu de sânge se prelinse pe piept.
- O, Doamne, nu! țipă blonda.
Lana o împinse într-o parte și își puse mâna pe rana care pulsa.
- O să supraviețuiască, zise ea. O să îl repar.
- Cum adică o să îl repari? întrebă blonda pe un ton tăios. Avem nevoie de copci, de un doctor. Uite cum sângerează!
Lana zise:
- Cum te cheamă?
- Astrid. Ce contează? El e...
Se opri și se aplecă mai aproape ca să vadă.
- Șuvoiul de sânge încetinește.
- Mda. Am observat și eu asta, spuse Lana sec. Liniștește-te. O să fie bine. De fapt...
Lana își înclină capul ca să vadă mai bine.
- De fapt, pariez că atunci când nu e acoperit cu sânge e chiar drăguț. E prietenul tău?
- Nu despre asta e vorba, răspunse răspicat Astrid.
Apoi, cu o voce înceată, ca și cum nu ar fi vrut să audă ceilalți, adăugă:
- Într-un fel, da.
- Păi, știu cât de nebunește sună, dar o să fie bine în câteva minute.
Își trase mâna la o parte și dezvălui rana care era aproape închisă. Acoperi din nou rana cu mâna.
- Nu mă întrebați cum.
- Nu se poate, șopti puștiul tuns scurt.
- Nu mă întrebați cum.
- Nu se poate, șopti puștiul tuns scurt.
Afară, haita de coioți urla nebunește și se izbea de ușă. Dar zăvorul era țeapăn.
Lana puse spătarul unui scaun sub mâner și se gândi la următoarea mișcare. Ușa nu avea să țină permanent. Dar haita va fi lipsită de țel, nesigură ce să facă până când Căpetenia avea să se întoarcă de la vânătoarea privată.
- Numele lui e Sam, zise Astrid. El e Edilio, și el e frățiorul meu, micul Pete, iar eu sunt Astrid. Și cred că tu tocmai ne-ai salvat viețile.
Lana dădu din cap. Era mai bine așa. Fata îi arăta respect.
- Numele meu e Lana. Și, ascultați, coioții nu au terminat cu noi. Trebuie să ne asigurăm că ușa o să țină.
- Mă ocup eu, spuse Edilio.
Băiatul rănit se trezi. Se uită la coioții morți. Își duse mâna la gât. Se uită la sângele de pe mână.
- O să trăiești, zise Lana. Și o să repar și restul. Doar lasă-mă să țin mâna deasupra.
El păru neîncrezător. Îi aruncă o privire lui Astrid.
- Ea ne-a salvat viețile, spuse Astrid. Și tocmai a închis o rană care împroșca sânge acum 1 minut.
Sam îi dădu voie să își pună mâna pe gâtul lui.
- Cine ești tu? întrebă el cu o voce răgușită.
- Lana. Lana Arwen Lazar, spuse ea.
- Mersi!
- Nicio problemă. Dar nu fi foarte recunoscător. Nu știi pentru câtă vreme te-am salvat.
El dădu din cap. Ascultă nebunia de afară și tresări când unul dintre coioți se izbi de ușă.
- Ăla e un lingou de aur pe care îl folosește Edilio drept ciocan?
Edilio rupse patul și fixă una dintre margini de ușă. Lana râse ironic.
- Mda. Avem o mulțime de aur. Patrick și cu mine suntem bogați.
Ea își mută mâna în josul gâtului, pe pieptul lui.
- Merge mai bine dacă îți scoți tricoul, zise Lana.
El se crispă de durere.
- Nu cred că pot.
Lana își strecură mâna sub tricou, simțind cât de gravă era cea de a doua rană.
- O să fie mai bine în câteva minute.
- Cum faci asta? o întrebă el.
- Se întâmplă o mulțime de lucruri ciudate.
Băiatul aprobă din cap.
- Mda. Am observat și noi. Mersi că mi-ai salvat viața.
- Cu plăcere, dar, așa cum am spus, ar putea fi doar temporar. Ei nu încearcă prea tare să intre acum. Când Căpetenia va ajunge aici, lucrurile s-ar putea schimba. Sunt puternici, să știi, și inteligenți.
- Și tu sângerezi, zise el.
- O să rezolv asta, răspunse ea aproape indiferentă. M-am cam obișnuit să fiu tăiată într-un fel sau altul.
Lana își puse mâna plină de sânge pe picior.
- Cine este Căpetenia? întrebă Sam.
- Este conducătorul coioților. L-am păcălit să mă lase să vin aici. Am sperat că o să pot să scap. Sau cel puțin să am ceva de mâncare în afară de prada lor. Coioții sunt deștepți, dar până la urmă sunt doar niște câini inteligenți. Vă e foame, băieți? Mie îmi e.
Sam aprobă. Apoi se ridică pe picioarele țepene, mișcându-se ca un om bătrân.
- Imediat ce termin cu piciorul meu, mă ocup de al tău, zise Lana. Avem provizii destul de bune de mâncare și destulă apă, cel puțin pentru o vreme. Întrebarea este dacă el, Căpetenia, va găsi o cale de a intra.
Astrid zise:
- Vorbești despre acest coiot ca și cum ar fi o persoană.
Lana râse.
- Nu e o persoană lângă care vreo să stai.
- Este... este doar un simplu coiot? întrebă Astrid.
Lana se uită la fata. Acum putea observa inteligența din spatele chipului frumos.
- Ce știi despre asta? întrebă ea, precaută.
- Știu că unele animale se schimbă. Am văzut un pescăruș cu gheare. Și acum văzut, ei bine, un șarpe care avea un fel de cioturi de aripi.
Lana aprobă:
- Mda. I-am văzut și eu. Aproape. I-au speriat de moarte pe coioți, îți spun. Nu pot zbura cu adevărat, dar șerpii cu clopoței se folosesc de aripi ca să ajunge puțin mai departe decât reușeau înainte. Mi-au salvat fundul odată. Și i-am văzut omorând un coiot acum câteva ore. Căpetenia a spus....
- A spus? se auzi vocea lui Edilio ca un ecou.
- O să vă povestesc totul despre asta, dar haideți să mâncăm mai întâi. Nu am avut nimic de mâncare. Deși mi s-a oferit o veveriță crudă. Budincă la conservă, asta vreau. Am visat la ea.
Scoase o conservă și mânui cu nerăbdare deschizătorul. Nu mai avu puterea să aștepte o farfurie sau o lingură și își băgă mâna în cutie și apoi în gură. Apoi rămase în transă, copleșită de minunată dulceață a budincii. Plângea de emoție când spuse:
- Îmi pare rău, am uitat să fiu politicoasă. Vă aduc și vouă câte o conservă.
Sam șchiopătă și își folosi degetele ca să ia niște budincă, imitând-o.
- Nici eu nu sunt prea politicos, spuse el.
Ea observă că el era puțin îngrozit de comportamentul ei sălbatic. Se hotărî atunci că îi plăcea de el.
- Ascultă, Sam și toată lumea, trebuie să știți ceva ca să nu vă ieșiți din minți: Căpetenia poate vorbi. Vreau să spun, cu vorbe omenești. După cum spunea Barbie a noastră, ca să zic așa. E un fel de mutant sau ceva de genul ăsta. Știu că probabil mă credeți nebună.
Ținea în mână cana de tinichea a pustnicului Jim și o folosea ca să sape după mai mult din budinca absolut minunată. Blonda - Astrid - își deschidea o conservă cu salată de fructe.
- Ce știi despre FAYZ? întrebă Astrid.
Lana se opri din mâncat și se holbă la ea.
- Despre ce?
Astrid ridică din umeri și păru jenată.
- Așa îi spune lumea. Fallout Alley Youth Zone. FAYZ.
- Ce înseamnă asta?
- Ai văzut bariera?
Ea dădu din cap.
- O, da. Am văzut bariera. Am atins bariera, ceea ce, apropo, nu e o idee prea bună.
Sam zise:
- Din câte am aflat până acum, se desfășoară într-un cerc mare. Sau poate o sferă. Credem că centrul este centrala nucleară și are o rază de circa 15 kilometri, știi, adică 30 de kilometri dintr-o parte în alta.
- Circumferință de 101,11 kilometri, cu o suprafață de 505,58 kilometri, zise Astrid.
- Virgulă 58 kilometri, se auzi vocea lui Quinn ca un ecou din colțul lui. Asta e important.
- Este regula de bază a lui Pi, spuse Astrid. Știți, 3,14159265... OK, mă opresc.
Lanei îi era în continuare foame. Luă o porție din salata de fructe.
- Sam, crezi în continuare că centrala nucleară a cauzat bariera?
Sam ridică din umeri și apoi ezită, surprins. Lana bănui că el nu simțea nicio durere în umăr.
- Nimeni nu știe. Dintr-odată, fiecare persoană peste vârsta de 14 ani a dispărut și a apărut bariera asta și oamenii... animalele....
Lana digeră încet această informație.
- Vrei să spui toți adulții? Au dispărut?
- Puf! exclamă sugestiv Quinn. S-au topit. S-au evaporat. S-au dus. Și-au luat zborul. I-a înghițit pământul. Au emigrat. Adulții și adolescenții. Nu au mai rămas decât copiii.
- Am făcut tot ce am putut ca să întăresc ușa, anunță Edilio. Dar nu am avut decât cuie. Cineva ar putea intra până la urmă.
- Poate că nu ei au dispărut, zise Lana. Poate că noi am făcut-o.
Astrid spuse:
- Cu siguranță, e una din posibilități, nu că ar avea vreo importanță. Este, de fapt, același lucru.
Deci blonda avea, cu siguranță, creier. Lana se întrebă ce era cu fratele ei mai mic. Era teribil de tăcut pentru un copilaș.
- Bunicul meu a dispărut în timp ce conducea camioneta, zise Lana amintindu-și acea zi îngrozitoare. Mașina gonea. Iar eu muream. Adică, aveam oasele ieșite prin piele. Cangrenă. Apoi, am văzut că pot vindeca. Câinele. Pe mine. Nu știu de ce.
Din spatele ușii de lemn răzbătu dintr-odată un cor de urlete entuziasmate.
- A venit Căpetenia, zise Lana.
Ea traversă camera până la chiuvetă și luă cuțitul de bucătărie al pustnicului Jim. Se întoarse către Sam, cu o privire aprigă.
- O să îl înjunghii în inimă dacă vine aici.
Sam și Edilio își scoaseră amândoi cuțitele. De dincolo de ușă, de la doar câțiva centimetri distanță, se auzi o voce strangulat, mârâitoare și ascuțită.
- Om. Ieși afară.
- Nu, strigă Lana.
- Om. Ieși afară.
Lana zise:
- Nici în ruptul capului.
Astrid zâmbi.
- Drăguț, șopti ea.
- Om. Ieși afară. Om învață Căpetenia. Om spune.
- Lecția numărul 1, animal mizerabil, urât, jegos, râios: niciodată să nu ai încredere în om.
Urmă o tăcere prelungă.
- Întunericul, mârâi Căpetenia.
Lana simți teama strângându-i inima.
- Du-te. Du-te și spune-i stăpânului tău din mină totul despre asta.
Ea vru să adauge că nu îi era teamă de Întuneric. Dar acele cuvinte ar fi sunat fals.
- Care-i treaba cu mina? întrebă Sam.
- Nimic.
- Atunci, de ce vorbește coiotul de afară despre asta? Ce este chestia asta cu Întunericul?
Lana scutură din cap.
- Nu știu. M-a dus acolo. Este o veche mină de aur. Atât.
Sam zise:
- Uite ce e, ne-ai salvat viețile. Dar tot vrem să știm ce se întâmplă.
Lana își strânse degetele unul lângă altul pe mânerul cuțitului, încercând să se oprească din tremurat.
- Nu știu ce se întâmplă, Sam. Este ceva jos în mină. E tot ce știu. Coioții îl ascultă, se tem de el și fac tot ce le spune.
- L-ai văzut?
- Nu știu. Nu îmi amintesc. De fapt, nu prea vreau să îmi amintesc.
Se auzi o bușitură puternică în ușa care se zdruncină din balamale.
- Edilio, hai să găsim mai multe cuie! zise Sam.
Sala de mese de la Academia Coates îi păruse lui Jack întotdeauna un loc ciudat și neprietenos.
Mesele lungi și greoaie, din lemn întunecat, pe care și le amintea Jack din primul an la Coates, la care putea sta 60 de elvi deodată, fuseseră în acest an înlocuite cu 20 de mese mai mici, mai puțin sobre, rotunde, decorate în centru cu ornamente confecționate de elevi din hârtie creponată.
La capătul cel mai îndepărtat al sălii de mese, fusese creat un mozaic alcătuit din pătrate de hârtie pictate individual. Tema era „Înainte împeună”. Pătratele fuseseră aranjate astfel încât să formeze o săgeată uriașă, care arăta către tavan.
Dar cu cât încercaseră să înveselească încăperea, cu atât devenise mai neprietenoasă, ca și cum puținele pete de culoare și încercările decorative n-ar fi făcut altceva decât să accentueze dimensiunea zdrobitoare, vechimea și sobrietatea ireductibilă a încăperii.
Panda, care nu avea piciorul rupt, dar se pricopsise cu o entorsă serioasă, șchiopătă până la un scaun și afișă o expresie tristă și plină de regrete. Diana stătea într-o parte, neplăcându-i ideea de a asista la ce avea să urmeze și făcu niciun efort de a ascunde ceea ce simțea.
- Urcă-te pe masă, Andrew! ordonă Caine, arătând către una dintre mesele mari, rotunde, din fața mozaicului în formă de săgeată.
- Cum adică, să mă urc pe masă? întrebă Andrew ferm.
Câțiva copii își băgară capetele în sală.
- Uș! spuse Drake, iar ei dispărură.
- Andrew, te poți urca singur pe masă sau te pot face să levitezi până acolo.
- Urcă-te, idiotule! se repezi Drake la el.
Andrew se urcă pe un scaun și apoi pe masă.
- Nu înțeleg de ce...
- Leagă-l! Computer Jack! Apucă-te și aranjează lucrurile!
Drake scoase o frânghie din geanta pe care o recuperase din mașină. Legă un capăt de piciorul mesei, măsură în jur de 2 metri, tăie frânghia și apoi legă celălalt capăt de piciorul lui Andrew.
- Omule, ce-i asta? întrebă Andrew. Ce faci?
- Este un experiment, Andrew.
Jack se apucă să amplaseze luminile și trepiedele pentru aparate.
- Este o făcătură, omule. Nu e bine, Caine! Nu e bine deloc.
- Andrew, ești norocos că îți dau o șansă să supraviețuiești marii dispariții, spuse Caine. Acum, nu te mai smiorcăi!
Drake legă și al doilea picior al lui Andrew și apoi sări peste masă, ca să îi prindă bine și mâinile, la spate.
- Omule, am nevoie de mâini ca să îmi folosesc puterea!
Drake se uită la Caine, care dădu din cap. Drake dezlegă mâinile lui Andrew și se uită la candelabrul de deasupra. Aruncă frânghia peste acesta.
Drake strânse frânghia în jurul pieptului lui Andrew, îi prinse brațele ca într-un ham și îl ridică până când picioarele abia îi atingeau suprafața mesei.
- Ai grijă că mâinile lui să nu poată să țintească în direcția asta, suse Caine. Nu vreau ca unda de șoc să răstoarne camerele video.
Așa că Drake suspendă fiecare mână de încheietură, făcându-l pe Andrew să arate ca un soldat care încerca să se predea.
Jack se uită prin vizorul uneia dintre camere. Andrew încă mai putea să se miște din cadru legănându-se dintr-o parte în alta. Jack n-ar fi vrut să zică nimic, îi părea rău pentru Andrew, dar dacă filmul nu era bun în final...
- Ăăă... ar putea încă să se miște la dreapta sau la stânga.
Drake mai trecu frânghiile în jurul gâtului lui Andrew, 4 dintre ele ducând la mesele din cele 4 laterale. Andrew nu mai putea să se miște mai mult de 30 de centimetri în fiecare direcție.
- Cât e ceasul, Jack? întrebă Caine.
Jack își verifică PDA-ul.
- Mai sunt 10 minute.
Jack își făcu de lucru cu camerele, 4 dintre ele fiind pe trepiede - 3 camere video și una foto. Avea două lumini focalizate asupra lui Andrew. Acesta era luminat ca și cum ar fi fost un fel de star de cinema.
- Nu vreau să mor, spuse el.
- Nici eu, fu de acord Caine. De-asta sper că poți înfrânge dispariția.
- Aș fi primul, ei? zise Andrew suspinând, iar lacrimile începură să-i curgă.
- Primul și singurul.
- Nu e corect, spuse Andrew.
Jack ajustă lentilele ca să cuprindă tot corpul lui Andrew.
- Cinci minute, anunță el. O să dau drumul la camere înainte și o să las filmul să meargă.
- Fă ce trebuie să faci, Jack, nu anunța, zise Caine.
- Nu mă poți ajuta, Caine? imploră Andrew. Ai 4 linii. Poate că tu și cu mine, dacă ne folosim puterile în același timp?...
Nu îi răspunse nimeni.
- Îmi e frică, OK? gemu Andrew, iar lacrimile-i curgeau acum fără oprire. Nu știu ce o să se întâmple.
- Poate o să te trezești în afara FAYZ-ului, spuse Panda, vorbind pentru prima dată.
- Poate te trezești în iad, zise Diana. Acolo unde ți-e locul.
- Ar trebui să mă rog, spuse Andrew.
- Doamne, iartă-mă că am fost un nenorocit care a ținut oamenii nemâncați? sugeră Diana.
- Un minut, zise Jack încet.
Jack era neliniștit pentru că nu știa când să declanșeze camera foto. Nimeni nu știa dacă certificatul de naștere al lui Andrew indica ora exactă - al lui Benno greșise cu câteva săptămâni. Ar putea dispărea mai devreme.
- Iisuse, iartă-mă pentru toate lucrurile rele pe care le-am făcut și du-mă la mama, de care îmi e atât de dor și, te rog, lasă-mă să trăiesc pentru că sunt doar un copil, așa că lasă-mă să trăiesc, OK? În numele lui Iisus, amin.
Jack porni camera foto.
- Zece secunde.
În încăpere erupse o explozie din mâinile lui Andrew. Undele sonice începură să distrugă tencuiala din tavan.
Jack își acoperi urechile și privi fascinat și oripilat.
- E timpul, își aminti Jack să strige, în ciuda barajului format de zgomot.
Bucăți de tencuială cădeau din tavan ca grindina. Toate becurile in candelabru se sparseră, transformându-se într-o ninsoare de praf de sticlă.
- Plus 10, țipă Jack.
Andrew era încă acolo, cu mâinile în sus, plângând, suspinând, poate încercând să spere.
- Plus 20, zise Jack.
- Ține-o tot așa, Andrew! țipă Caine, care era acum în picioare, înverșunat, sperând că era adevărat, că dispariția putea fi învinsă.
Tavanul se crăpa și mai adânc, iar Jack se întrebă dacă nu va ceda de tot.
Undele sonice încetară. Andrew arăta epuizat, dar încă era acolo. Încă în picioare.
- O, Doamne, spuse el. O, mulțumesc...
Și dispăru. Frânghiile căzură, eliberate dintr-odată.
Nimeni nu spuse nimic. Jack apăsă pe butonul de derulare înapoi de pe una dintre camerele de mare viteză. Derulă 10 secunde. Apoi apăsă „play” și privi pe micul ecran LCD, cadru cu cadru.
- Deci, zise Diana, s-a dus naibii teoria că nu te evapori dacă ai puteri.
- El s-a oprit din tras, zise Caine. Apoi a dispărut.
- El s-a oprit din tras și după 10 secunde s-a evaporat, a spus Diana. Certificatele de naștere nu vor fi niciodată 100% exacte. Unele asistente scriu la 5 minute de la naștere, altele probabil întârzie și o jumătate de oră.
- Ai prins ceva, Jack? întrebă Caine părând dezamăgit.
Jack avansa, cadru cu cadru. Îl văzu pe Andrew dezlănțuind undele sonice. Îl văzu oprindu-se, epuizat de efort. Văzu urma de zâmbet nervos, momentul în care deschisese gura, fiecare silabă și....
- Trebuie să redăm asta pe un ecran mai mare, spuse el.
Duse camerele la centrul de calculatoare și lăsă trepiedele și luminile în urmă. Acolo găsiră un monitor cu diagonala de 26”, clar precum cristalul. Jack nu mai pierdu vremea descărcând, doar conectă mufele și rederulă filmarea.
Caine, Drake și Diana se înghesuiră peste umărul lui Jack, cu fețele nerăbdătoare, strălucind în lumina albastră. Panda șchiopătă către un scaun și se aruncă pe el.
- Uitați, explică Jack. Chiar aici. Uitați-vă ce se întâmplă.
El derulă fișierul cadru cu cadru.
- Ce e aia? întrebă Diana.
- Zâmbește. Vedeți? spuse Jack.
- Și se uită la ceva. Ce e ciudat e că asta nu e posibil pentru că, știți, cadrul ăsta e a treizecea parte dintr-o secundă, dar el are timp să treacă de la expresia asta, zise Jack și dădu înapoi un cadru, la expresia asta. Și apoi la asta unde își mișcă din nou capul. Iar aici frânghiile cad, iar mâinile sunt libere. Dacă mutăm 3 cadre mai încolo, el dispare complet.
- Ce înseamnă asta, Jack? întrebă Caine aproape implorând.
- Lasă-mă să mă uit la celelalte camere, trese Jack de timp.
Din celelalte două camere video rămase, numai una avea un cadru al momentului dispariției. Și acesta arăta o imagine neclară a lui Andrew mișcându-se brusc dintr-o poziție în alta. Și în aceasta frânghiile erau libere, iar mâinile erau întinse.
- Se întinde către o îmbrățișare, zise Diana.
„Camera foto era puțin probabil să fi prins ceva folositor” se gândi Jack, dar el o atașă la calculator și căută înainte printre imagini momentul potrivit. Când fotografia se încărcă, se auzi un suspin colectiv.
Andrew era vizibil, zâmbea, fericit, transformat, cu mâinile întinse. Chestia spre care se întindea semăna cu o pâlpâire de lumină, o reflexie a ceva, cu diferența că aceasta era aproape un verde fosforescent, iar toate luminile erau albe.
- Mărește pata aia, zise Caine.
- Este o problemă de câmp de profunzime, spuse Jack. Stai să încerc să o măresc altfel.
Trecură câteva secunde pentru ca imaginea să se concentreze pe acel nor verde. Fu nevoie de câteva straturi de ajustări din aproape în aproape, înainte ca ei să poată vedea ceea ce părea a fi o gaură împrejmuită de un inel format din dinți ascuțiți ca niște ace.
- Ce-o fi chestia aia? se întrebă Drake cu voce tare.
- Seamănă cu... nu știu, zise Jack. Dar nu seamănă cu ceva spre care te-ai întinde de bunăvoie.
- A văzut ceva diferit, spuse Diana.
- A distorsionat cumva timpul, a accelarat timpul lui Andrew, zise Jack gândind cu voce tare. Așa că pentru Andrew totul a durat mai mult decât pentru noi. Pentru el puteau să fi fost câteva secunde sau chiar 10 minute, iar pentru noi a fost mai puțin decât o clipă. A fost un noroc chior că am prins momentul.
Atunci Caine îl surprinse și chiar îl bătu ușor pe umăr.
- Nu te vinde ieftin, Jack!
Diana zise:
- El nu s-a evaporat pur și simplu. A văzut ceva. S-a întins către acel lucru. Chestia aia verde, care ne pare nouă un fel de monstru, probabil că a arătat altfel pentru Andrew.
- Dar ce, atunci?
- Orice a vrut el să fie, răspunse Diana. Orice și-a dorit atât de mult la acel moment încât s-a întins către ea. Dacă ar fi să ghicesc? Eu aș spune că a văzut-o pe mămica lui.
Drake vorbi pentru prima oară de ceva vreme încoace:
- Deci chestia asta mare de o clipită nu este doar ceva ce se întâmplă.
- Nu, este o înșelăciune la mijloc, spuse Caine. O șmecherie. O minciună.
- O tentație, zise Diana. Ca aceea pe care o fac plantele carnivore care atrag o insectă cu parfumul florilor lor și cu nuanțele plăcute și apoi...
Ea își făcu mâna pumn prinzând înăuntru o insectă imaginară.
Caine părea vrăjit de imaginea înghețată. Cu o voce pierdută, întrebă:
- E posibil să spui nu? Asta e întrebarea. Putem să spunem nu la acea floare? Putem spune nu... și să supraviețuim?
- OK, am înțeles treaba cu mămica. Dar am o altă întrebare, spuse Drake aspru. Ce e chestia aia cu dinți?
TREIZECI ȘI TREI
88 ORE, 24 MINUTE
Toată noaptea coioții se loviră de ușă încercând să o spargă. Dar Sam, Quinn și Edilio scotociră prin colibă după tot ce putea fi de folos pentru a o întări și a o face să țină. Cel puțin pentru o vreme.
- Sunt încuiați afară, zise el.
- Iar noi suntem încuiați înăuntru, fu de acord Lana.
- Poți să o faci? îl întrebă Astrid pe Sam.
- Nu știu, admise el. Cred. Dar trebuie să mă duc afară ca să o fac. Dacă merge, OK. Poate. Dar dacă nu....
- Mai vrea cineva budincă? întrebă Quinn încercând să detensioneze atmosfera.
- Mai bine stăm aici, își dădu cu părerea Astrid. Vor fi nevoiți să intre pe ușă. Asta înseamnă câte unul sau doi deodată. Nu ar fi mai ușor așa, Sam?
- Mda. Va fi un bairam.
El întinse cana de tinichea.
- Quinn: budincă la mine!
După câteva ore lungi, coioții obosiră să se tot trântească în ușă. Copiii prinși în interior reușiră să profite de câteva ore de somn fiecare, 2 deodată, asigurându-se mereu că 2 dintre ei erau treji.
Cerul începu să se lumineze căpătând o nuanță de bej perlat, nu destul pentru a vedea bine, dar îndeajuns pentru Edilio ca să găsească o gaură în lemn care îi putea oferi o priveliște o zonei din față.
- Trebuie să fie vreo sută, raportă el.
Lana, care își repara îmbrăcămintea cu un ac și un fir de ață, se ridică pentru a se uita și ea.
- Sunt mai mulți de o haită, zise.
- Îți poți da seama de asta? întrebă Astrid căscând și îndepărtându-și somnul de pe pleoape.
- Acum cunosc unele lucruri despre coioți, spuse Lana. Dacă vedem atât de mulți, înseamnă că sunt de două ori mai mulți prin preajmă. Unii probabil că sunt la vânătoare. Coioții vânează și și noapte.
Ea se aleză la loc și își reluă cusutul.
- Așteaptă ceva.
- Ce?
- Nu am văzut Căpetenia. Poate a plecat. Poate că ei așteaptă ca el să se întoarcă.
- Mai devreme sau mai târziu își vor pierde interesul, nu-i așa? întrebă Astrid.
Lana scutură din cap.
- Coioții normali, da. Dar ăștia nu sunt coioți normali.
Așteptară. La fiecare oră și ceva, Sam și Edilio verificau priveliștea și de fiecare dată vedeau coioți. Dintr-odată, se auzi sunetul a 100 de voci canine dominate de entuziasm.
Patrick se ridică zbârlit. Sam alergă la gaura din lemn. Lana îl lumină cu lanterna.
- Au fost, zise el.
Lana se repezi către Sam și se urcă pentru a vedea cu ochii ei.
- Este Căpetenia, confirmă ea. Are o creangă care arde.
- Nu e doar o creangă, e o torță, spuse Sam. Nu e ceva ce a găsit. Arde doar la un capăt, o creangă nu ar face asta. Cineva cu mâini trebuie să o fi făcut. Cineva i-a dat-o.
- Întunericul, șopti Lana.
- Coliba asta o să ardă ca un chibrit, spuse Sam.
- Nu. Nu vreau să ard, țipă Lana. Trebuie să ieșim, să facem un fel de pact cu Căpetenia.
- Ai spus că o să ne omoare, zise Astrid ținându-și mâinile pe urechile micului Pete.
- Mă vor vie, vor să îi învăț comportamentul uman, asta a spus Întunericul. Nu mă poate omorî, are nevoie de mine.
- Încearcă, zise Sam.
- Căpetenie! țipă Lana. Căpetenie!
- Nu te aude.
- Este un coiot, poate să audă un șoarece într-o gaură de la 150 de metri distanță, răspunse răspicat Lana.
Ridicându-și din nou vocea, ea strigă:
- Căpetenie! Căpetenie! O să fac tot ce vrei.
Sam era înapoi la gaura pentru spionat.
- E aproape, șopti el.
- Căpetenie, nu o face! imploră Lana.
- Se dau înapoi.
- O, Doamne!
- Fum, zise Edilio și arătă cu lumina lanternei către pragul ușii.
Lana ridică cu greu un lingou de aur și începu să lovească scândurile pe care le bătuseră în cuie ca să țină ușa. Edilio o apucă de mâini.
- Vrei să arzi de viu? întrebă Lana.
Edilio îi dădu drumul.
- Ieșim afară, strigă ea, în timp ce lovea scândurile. Ieșim afară!
Dar scândurile nu erau mai ușor de îndepărtat decât fuseseră la montat. O limbă galbenă apăru în spatele ușii.
Sam se trase dintr-odată înapoi de la gaura pentru spionat.
- Foc!
- Nu vreau să ard! se jeli Lana.
- Fumul te omoară, șopti Sam uitându-se la Astrid. Trebuie să fie o cale de scăpare.
Astrid spuse:
- Știi care e calea de scăpare.
Dinspre peretele din spate, se ridica fumul prin fiecare crăpătură și găurică. Lana lovea scândurile. Fumul se aduna sub căpriori. Coliba ardea repede. Căldura devenise deja insuportabilă.
- Ajutați-mă! strigă Lana. Trebuie să ieșim!
Edilio intră în acțiune, ajutând-o să îndepărteze scândurile.
Sam se aplecă peste capul micului Pete și o sărută pe Astrid pe gură.
- Să nu mă lași să mă transform în Caine, spuse el.
- O să fiu cu ochii pe tine, îi răspunse ea.
- OK. Toată lumea să se dea la o parte de lângă ușă, spuse el, dar prea încet ca să acopere sunetele panicate.
O apucă pe Lana de mână, în timp ce aceasta lovea cu lingoul de aur.
- Ce faci? țipă ea.
- Mi-ai salvat viața cu puterea ta, zise Sam. E rândul meu.
Lana, Edilio și Quinn se dădură înapoi din prag. Sam închise ochii. Era ușor să găsească furia. Era furios pe multe lucruri. Dar, dintr-un anumit motiv, când încercă să se concentreze pe atrocitatea atacului lui, mintea nu chema imaginile conducătorului coioților și nici măcar pe a lui Caine. Imaginea din mintea lui era cea a mamei lui.
Stupid. Greșit. Nedrept pentru el, chiar crud. Dar totuși, când atinse furia, o văzu pe mama lui.
- Nu e vina mea, îi șopti el imaginii.
Își ridică mâinile. Degetele se rășchiară. În acel moment, ușa arsă pe jumătate se deschise cu putere. Flăcările și fumul erau peste tot, un torent de fum înecăcios. Și prin acel infern sări un coiot la fel de mare ca un dog german.
Asta, gândi Sam, ușura situația.
O lumină verde erupse din mâinile ridicate, iar coiotul căzu la pământ. O gaură de 3 centimetri se vedea acum de-a lungul corpului lui. O a doua lumină izbucni, puternică precum 1000 de becuri, iar fațada colibei fu aruncată în aer.
Vaccumul creat brusc înghiți o parte din flăcări, nu toate, era doar o pauză în infern, iar Sam se mișcă, prinzând-o pe Astrid de mână, ea trăgându-l la rândul ei pe micul Pete. Ceilalți își reveniră din șoc și îi urmară.
Se repeziră prin gaura formată în colibă, iar coioți demarară spre ei, o masă de dinți periculoși sub ochii reci, concentrați.
Sam îi dădu drumul lui Astrid, își ridică mâinile, iar lumina explodă din nou. Mai mulți coioți luară foc și căzură, se chirciră sau fugiră urlând.
- Căpetenia, avertiză Lana cu o voce redusă la o răgușeală de fumul care se învârtea în jurul lor.
Se sprijinea de brațul lui Edilio. Cei doi erau acum în siguranță, afară din colibă, dar departe de a se relaxa pe pajiște.
Coliba căzu cu zgomot în spatele lor și arse ca o torță. Lumina portocalie dezvălui o sută de fețe care se holbau, neînțelegând ce se întâmplase. Ochii și dinții lor luceau.
Căpetenia înaintă din mijlocul haitei, uitându-se la Sam, zbârlit, neînfricat. Lătră o comandă și toată haita se porni în unison, ca un singur animal, un val de furie mârâitoare. Sam își ridică mâinile și declanșă razele de lumină verde-pal. Primul rând de coioți luă foc instantaneu. Se întoarseră cuprinși de teroare și fugiră înapoi la frații și surorile lor, creând o panică totală.
Haita își întoarse cozile și fugi în noapte. Căpetenia nu mai era curajoasă, nu mai conducea, ci îi urma, alergând ca să țină ritmul cu armata lui înfrântă. Unii ardeau în timp ce alrgau și aprindeau tufișurile uscate din jur.
Sam își coboră mâinile în lateral. Astrid era lângă el.
- Omule, zise Quinn cu o voce uimită.
- Nu cred că se vor mai întoarce, spuse Sam.
- Și acum ce facem, omule? îl întrebă Edilio.
Sam stătea și se uita la deșertul gol, atât de întunecat și de liniștit încât absorbise toată lumina de la coliba care ardea. Ar fi vrut să plângă. Nu știuse că avea atâta mânie în interior. Îi făcea rău. Mama lui se străduise atât cât putuse, nu avea de ce să o învinuiască. Vru să vomite.
Astrid văzu că Sam nu era într-o stare bună, așa că spuse:
- Ne îndreptăm înapoi către Perdido Beach. Mergem înapoi și o să îndreptăm lucrurile.
- Iar Caine se va da la o parte din calea noastră, zise Quinn. Nicio problemă, domnișoară!
Astrid îl privi supărată.
- Nu spun că va fi ușor. Va fi un test pentru noi.
Edilio scutură din cap.
- Nu va fi un test. Va fi un război.
- Soarele va răsări în curând. Vom putea să vedem ceva, zise Drake.
- Să vedem ce? gemu Panda. Nu e nimic altceva decât deșert acolo.
- Caine zice că probabil merg pe lângă barieră ca să își găsească drumul înapoi.
Panda sună nervos când spuse:
- Caine crede că Sam se întoarce?
Panda era încă îmbufnat din cauza gleznei sucite și aproape nefolositor, așa că Drake luase alți 2 copii de la Coates.
Primul dintre ei era un băiat gras, american de origine chineză, pe nume Chunk. Chunk era un bătăuș de rang mic, nu era cineva cu care Drake s-ar fi încurcat în mod obișnuit. În plus, nu tăcea deloc, pălăvrăgea încontinuu, în special despre ce trupe a văzut în concert și ce stele de cinema a întâlnit. Tatăl lui era căutător de talente la Hollywood. Dacă mai exista Hollywood.
Al doilea copil era o fată, o fetiță slăbuță, neagră, pe nume Louise. Era unul dintre șoferi. Din moment ce Panda era semifolositor, Drake avea nevoie de un șofer.
După dispariția lui Andrew, Caine și Diana împreună cu tocilarul ciudat, Jack, avuseseră de-a face cu Frederico și încercaseră să reia controlul asupra situației de la Coates. Caine îl trimisese pe Drake dându-i ordinul de a-l găsi pe Sam.
Lui Drake nu îi plăcu această poruncă. Îi era somn și, așa cum îi spusese lui Caine, pustietatea se întindea până departe, mai ales noaptea. Cum avea să îl găsească pe Sam, chiar dacă ar fi urmat bariera?
- Era un drum care urca pe Muntele Piggyback, zise Caine. Îți amintești excursia? De acolo poți vedea la kilometri întregi depărtare.
Așa că, în ciudat faptului că era încă întuneric, că Louise era o șoferiță mult mai nebună decât precautul Panda și că Panda se tânguia, iar Chunk trăncănea neîncetat, ei ajunseră sus pe Muntele Piggyback și, după un timp, găsiră locul de supraveghere.
Erau acolo de ceva vreme, ascultând urletele coioților de jos din vale, iar Drake amenința că îl pocnește pe Chunk dacă nu încetează cu povestea despre cum a întâlnit-o odată pe Christina Aguilera. Drake fierbea de nervi, furios că trebuia să fie acolo, în mijlocul pustietății, fără mâncare sau sucuri, sau orice altceva, doar cu o sticlă de apă și acești idioți.
- Și ce s-a întâmplat cu Andrew? întrebă Louise în timpul unui moment rar de tăcere din partea lui Chunk.
- S-a evaporat, frate. A lăsat o gaură în urmă, zise Panda.
- Eu mai am mai mult de 1 an, am doar 13 ani, spuse Louise de parcă i-ar fi păsat cuiva. Cineva o să ne salveze într-un an, nu-i așa?
- Mai devreme ar fi și mai bine, spuse Drake cu o voce tărăgănată și afectată, pentru că eu mai am o lună.
- Eu mai am până în iunie, zise Chunk. Știi ce înseamnă asta? Sunt Rac.
- M-am prins, mormăi Drake.
- Zodia cancerului, adăugă Chunk.
- Trebuie să mă ușurez, zise Drake.
Se dădu jos din mașina de teren în care se aflau și merse către capătul locului de supraveghere, până la balustradă. Începu să urineze peste margine când o văzu. Semăna cu un chibrit purtat în mijlocul întunericului. Era imposibil să aproximeze distanța.
- Chunk! Adu binoclul.
În câteva secunde, Chunk veni în grabă. Drake privi cum, departe jos, o luminiță pâlpâia și se mișca în zigzag.
Chunk spuse:
- Asta e ca și cum ai fi sus pe dealurile de la Hollywood, știi? Sus pe Mulholland Drive, unde trăiesc toți actorii celebri. Odată am fost acasă la un tip care era un fel de regizor pe care îl reprezenta tata, știi? Și...
Drake smulse binoclul din mâinile lui Chunk și încercă să prindă luminița în câmpul vizual. Aproape imposibil. O prindea și apoi imediat o pierdea. Chiar și când reuși să o urmărească timp de câteva secunde, nu putea să își dea seama ce reprezenta.
Era doar o flacără portocalie care se vântura printr-un pustiu fără forme. Dar era aproape sigur că se mișca mult prea repde ca să fie purtată de o persoană, chiar și de una rapidă. Apoi scânteia nu se mai mișcă.
Treptat, Drake realiză cp flacăra creștea. Privi intens și, la un moment dat, crezu că vede un fel de clădire, ca o casă, în lumina care creștea în intensitate.
Panda șchiopătă până la ei și li se alăturară. Drake îi dădu binoclul.
- Ce crezi că e asta?
Panda se uită prin dispozitiv și, în acel moment, se văzu o izbucnire de lumină. Dădu brusc binoclul la o parte și țipă. A doua rază de lumină fusese și mai clară, iar acum erau luminițe care lăsau urme de foc prin întunericul începutului de dimineață.
Panda se uită din nou.
- E un gen de casă... și un turn sau ceva. Și mai sunt niște... niște câini sau ceva.
A treia lumină fu orbitoare, iar acum apărură și mai multe luminițe nebune, care se mișcau de colo-colo.
- Nu știu, omule, zise Panda.
- Cred că poate tocmai am găsit ceea ce căutam, spuse Drake.
Speriat, Chunk zise:
- Crezi că ăla e puștiul pe care încerci să-l prinzi? Gagiul are puterea, omule! Ca în filmul ăla...
Drake scoase pistolul de la curea și zise:
- Nu, Chunk: asta e puterea. Și eu o am.
Asta îl făcu pe Chunk să tacă pentru câteva secunde.
- Focul se întinde, arătă Louise. Probabil că totul e uscat acolo și tufișurile, și lucrurile iau foc.
Drake observase și el acest lucru. Aruncă o privire înapoi în direcția din care veniseră, încercând să se prindă de topografia zonei.
- Coates e în spate, într-acolo. Bariera este dincolo, arătă el. Nu bate vântul, așa că focul se va întinde în sus pe deal. Ceea ce înseamnă că ei o vod lua pe aici, către Coates. O să treacă fix pe sub noi.
- Ce ai de gând să faci, să îi împuști când trec pe lângă noi? întrebă Chunk, nerăbdător și speriat.
- Mda, cam așa ceva, 900 de metri de aici și până jos, și eu o să îi împușc cu un pistol, spuse Drake sarcastic. Idiot mai ești!
- Deci, ce facem? întrebă Panda. Nu e de mirare că lui Caine îi e frică de tipul ăsta. Poate să facă toate chestiile alea?
- Pun pariu că are 4 linii, își dădu cu părerea Chunk. Am văzut tot felul de chestii la Coates cu Benno, Andrew și Frederico, dar niciunul din ei nu putea să facă așa ceva. Crezi că îl poate doborî pe Caine?
Drake se întoarse brusc și îl lovi pe Chunk în gură cu dosul mâinii libere. Când se clătină în spate, Drake se apropie de el și îl lovi între picioare. Chunk se apucă cu ambele mâini și căzu în genunchi.
- De ce ai făcut asta, omule? scânci el.
- Pentru că m-am săturat să te ascult, răspunse Drake răspicat. M-am săturat de toate rahaturile astea cu puterile. Ai văzut ce le-am făcut ciudaților de la Coates? Cine crezi că s-a ocupat de asta? Toți copiii ăia cu prostiile lor de puteri. Învârtitul roților, mutarea lucrurilor de colo-colo și cititul minții și toate astea? Cine crezi că i-a luat unul câte unul în timp ce dormeau, i-a bătut măr și când s-au trezit aveau mâinile îngropate în ciment?
- Tu ai fost, Drake, spuse Panda împăciuitor. Tu i-ai dovedit pe toți.
- Așa e. Și nici măcar nu aveam pistol atunci. Nu contează cine are puterile, idioților! Contează cui nu îi este frică. Și cine va face ce trebuie făcut.
Chunk se ridică în picioare, ajutat de Panda.
- Nu se Sam Temple sau de Caine trebuie să vă temeți, viermușilor, ci de mine, spuse Drake. Domnul Mâini de Laser nu va ajunge să se lupte cu Caine. O să îi vin de hac cu mult înainte de asta.
TREIZECI ȘI PATRU
87 ORE, 46 MINUTE
Erau 6 acum. Sam, Edilio, Quinn, Lana, Astrid și micul Pete.
Toate planurile de a urma bariera FAYZ fuseseră abandonate, deocamdată. Focul, un petic strălucitor de culoare, galben și portocaliu, urcă spre dealuri, către nord, tăindu-le calea. Nu puteau decât să meargă spre sud.
Zorii sosiră, în sfârșit, un gri nesatisfăcător care decolora nuanța din orice, chiar și din foc. Acum puteau vedea pe unde călcau, dar asta nu îi oprea să se împiedice și să se poticnească. Picioarele li se împleticeau din cauza epuizării.
Micul Pete căzu în tăcere și rmase în urmă, până când Astrid îi observă dispariția. După aceea Edilio și Sam îl cărară în spate cu schimbul, ceea ce le încetini și le îngreună și mai mult mersul. Micul Pete adormi pentru o vreme, în jur de două ore, apoi, când băieții abia mai puteau face un pas, se trezi și merse singur înaite, iar ei o luară pe urmele lui, prea obosiți ca să încerce să îl ghideze, din moment ce, în general, mergea în direcția cea bună.
- Trebuie să ne oprim, omule, zise Edilio. Fetele sunt obosite.
- Sunt bine, spuse Lana. Am alergat cu coioții. A merge cu voi, băieții, e floare la ureche.
- Eu m-am săturat, fu de acord Sam și se opri în locul în care era, întâmplător, ori un fel de tufiș mare, ori un copac mic.
- Petey! țipă Astrid. Hai să mergem! Ne oprim.
Micul Pete se opri din mers, dar nu se întoarse. Îngrijorată, Astrid își târî picioarele către el, simțind durerea la fiecare pas.
- Sam! strigă ea. Vino repede!
Lui Sam i se păru că se afla prea departe ca să răspundă, dar cumva reuși să își miște picioarele din nou și se duse spre locul în care stăteau micul Pete și Astrid în genunchi.
Pe jos, în țărână, era o fată mică. Hainele ei erau zdrențe, iar părul negru era ciufulit. Era de origine asiatică, drăguță, fără a fi însă frumoasă și toată aproape numai piele și os. Dar primul lucru pe care îl observară la ea era că palmele îi erau captive într-un bloc de ciment.
Astrid își făcu repede cruce și își puse două degete pe gâtul fetei.
- Lana! strigă ea.
Lana evaluă repede situația.
- Nu văd răni. Cred că poate e flămândă sau bolnavă în vreun alt fel.
- Ce face aici? se întrebă Edilio. Of, omule, ce naiba i-au făcut la mâini?
- Eu nu pot vindeca foametea, zise Lana. Am încercat pe mine când eram cu haita. Nu a mers.
Edilio desfăcu dopul sticlei cu apă, îngenunche și cu grijă stropi obrajii fetei astfel îîncât câteva picături i se prelinseră în gură.
- Uite, înghite!
Edilio rupse o bucățică dintr-un baton energizant și o strecură cu grijă în gura fetei. După câteva secunde gura începu să se miște pentru a mesteca.
- E un drum acolo, zise Sam. Cel puțin așa cred. Un drum de pământ.
- Cineva a condus pânăă aici și a aruncat-o, fu de acord Astrid.
Sam arătă către țărână.
- Se poate vedea cum și-a târât blocul de ciment.
- Se întâmplă lucruri necurate, mormăi Edilio nervos. Cine ar putea face așa ceva?
Micul Pete stătea în picioare și se holba la fată. Astrid observă.
- De obicei nu se uită așa la oameni.
- Cred că nu a mai văzut până acum de ce sunt în stare unii nenorociți, zise Edilio.
- Nu, spuse Astrid pe gânduri. De obicei, Petey nu dă importanță oamenilor. Pentru ei nu sunt reali. Odată m-am tăiat la mână, foarte rău, cu un cuțit de bucătărie și sângeram cumplit, iar el nici măcar nu a clipit. Și sunt persoana cea mai apropiată pentru el din toată lumea.
- Sam poți, știi tu, să arzi cimentul ăla de pe mâinile ei? întrebă Lana.
- Nu. Nu pot ținti atât de precis.
- Nici nu știu ce se poate face, zise Edilio în timp ce îi dădea fetei o altă bucățică de mâncare. Dacă încerci să spargi chestia aia cu un baros sau ceva, sau chiar cu un ciocan și o daltă, o va durea foarte rău. Probabil îi va rupe fiecare os, omule.
- Cine i-ar fi putut face asta? se întrebă Lana.
- Asta e o uniformă de la Academia Coates, spuse Astrid. Probabil că nu suntem departe.
- Șșș, șopti Lana. Aud ceva.
Toată lumea să lăs jos, în mod instinctiv. În tăcerea care se instală, puteau auzi în mod clar un motor de mașină. Era condusă aiurea, accelerând un minut și apoi încetinind tot așa.
- Haide să vedem cine e, spuse Sam.
- Cum o să o mișcăm pe fată? întrebă Edilio. Aș putea să o car, dar nu pot duce și blocul de ciment.
- Eu o țin pe ea, tu ții blocul de ciment, zise Sam.
- Chestia asta e chiar grea, spuse Edilio. Sper să nu îl întâlnesc pe nenorocitul care a făcut asta. Cum să faci așa ceva cuiva? Ce animal face asta?
Mașina se dovedi a fi una de teren. Era condusă, din câte își putu da seama Sam, de un singur băiat.
- Îl știu, zise Astrid.
Ea făcu cu mâna. Mașina se clătină și se opri. Astrid se aplecă pe fereastra deschisă.
- Computer Jack?
Sam îl văzuse pe vrăjitorul tehnologiei rin oraș, dar nu vorbise niciodată cu el.
- Salut! zise băiatul. O, ce bine! Ați găsit-o pe Taylor. O căutam.
- O căutai?
- Mda. E bolnavă. Știi, cu capul. A plecat haihui de la școală, așa că eu o căutam, și...
Chiar în acel moment, Sam știu că era o capcană. O fracțiune de secundă prea târziu.
Drake se ridică din spatele celui de-al treilea rând de scaune. Avea un pistol îndreptat spre capul lui Astrid, dar se uita fix la Sam.
- Nici să nu te gândești. Oricât de rapid crezi că ești, tot ce trebuie să fac este să apăs pe trăgaci.
- Nu mă mișc, spuse Sam și își ridică mâinile în sus în semn că se predă.
- A, nu, nu, nu, Sam, băiete! Știu totul despre puterea ta. Ține-ți mâinile pe lângă tine.
- Trebuie să ajut să o car pe fata asta, zise Sam.
- Nimeni nu o cară nicăieri. E terminată.
- Nu o lăsăm aici, spuse Astrid.
- Tipul care ține pistolul ia decizii, zise Drake rânjind. Și, dacă aș fi în locul tău, Astrid, nu m-aș forța. Caine vrea să vă aibă pe tine și pe frățiorul tău vii. Dar dacă voi 2 încercați să faceți faza cu dispariția, o să îl împușc pe Sam.
- Ești un psihopat, Drake, zise Astrid.
- Uau! Ce cuvânt mare! Cred că de-asta ți se spune Astrid cea deșteaptă, ei? Știi care mai e un cuvânt bun? Retardat.
Astrid tresări ca și cum ar fi lovit-o.
- „Fratele meu e un retardat”, mimă Drake. Aș fi vrut să fi înregistrat. OK. O să ne urcăm în mașină aici, unul câte unul. Încetișor.
- Nu plecăm de aici fără fată, zise Sam pe un ton impasibil.
- Așa e, îl susținu Edilio.
Drake scoase un oftat teatral.
- OK. Ia-o și arunc-o pe scaunul din față, lângă Jack.
Lucrul acesta necesită ceva efort. Fata era în viață, dar nu era conștientă și era prea slăbită pentru a se mișca.
Quinn înțepenise din cauza fricii și a nehotărârii. Sam putu vedea conflictul interior care i se oglindea pe față. Ceva de genul: „Să rămân cu Sam sau să încerc să intru în grațiile lui Jack?” Sam se întrebă ce va decide. Deocamdată, prietenul lui se holba cu ochii măriți, goi, cu gura tremurând, iar privirea lui căuta un răspuns.
- O să fie bine, Quinn, șopti Sam.
Quinn nici măcar nu îl auzi.
Astrid se urcă în mașină. Se așeză chiar în spatele lui Jack.
- Chiar am crezut că ar putea fi o speranță pentru tine, Jack.
- Nu, spuse Drake. Jack e ca o șurubleniță sau ca un patent. E doar o unealtă. Face ce i se spune să facă.
Micul Pete și Lana împărțeau bancheta din mijloc cu Astrid. Edilio și Sam se aflau pe rândul din spate.
Drake puse pistolul la tâmpla lui Edilio.
- Problema ta e cu mine, Drake, zise Sam.
- Ai putea să îți încerci șansele dacă ar fi numai viața ta în joc, spuse Drake. Dar nu ai risca să îți împușc animăluțul mexican sau prietena.
Merseră în hopuri, când mai repde, când mai încet, Jack părăsind în mod frecvent drumul. Dar nu se loviră, ceea ce era singura speranță a lui Jack. Opriră la Academia Coates.
Sam mai fusese aici, adus să vadă unde lucra mama lui. Clădirea veche și deprimantă arăta de parcă ar fi fost bombardată. O întreagă încăpere de sus era descoperită. Ușa principală sărise în aer.
- Arată ca o zonă de război, comentă Edilio.
- FAYZ este o zonă de război, zise Drake întunecat.
Priveliștea locului îi provocă lui Sam un val de amintiri triste. Mama lui făcuse tot ce putuse ca să dea impresia că slujba ei era ceva ce îi plăcea, iar Coates era un loc de muncă pe care avea să îl adore. Dar chiar și Sam știa că ea era în acest loc numai pentru că el îi distrusese căsnicia.
Care era expresia aceea a lui Edilio? Cabeza de turco? Țap ispășitor? Avea nevoie de cineva pe care să dea vina, iar furia lui se construia în jurul mamei, dinainte de FAYZ.
„Dar oricât de nebun sunt, gândi Sam, trebuie să fie mai rău pentru Caine. Eu am fost fiul pe care ea l-a păstrat. El a fost cel care a fost dat.”
Când opriră mașina, Panda împreună cu alți copii pe care Sam nu îi știa așteptau. Erau înarmați cu bâte de baseball.
- Vreau să îl văd pe Caine, zise Sam în timp ce cobora.
- Fără îndoială, zise Drake. Dar mai întâi avem alte lucruri de care trebuie să ne ocupăm. Alinierea! Mergeți într-un singur rând, în jurul clădirii.
- Spuneți-i lui Caine că fratele lui e aici, insistă Sam.
- Nu o să ai de-a face cu Caine, Sammy, o să ai de-a face cu mine, zise Drake. Aș putea să te împușc foarte curând. Aș putea să mă împușc pe toți foarte curând. Așa că nu mă enervați.
Făcură așa cum li se ordonase. Urmară colțul și ajunseră în zona comunală din spatele clădirii principale.
Acolo era o scenă mică, făcută se semene cu un pavilion. Peste 20 de copii erau aliniați lângă o balustradă mică din jurul pavilionului. Erau cu toții legați de ea cu frânghii ca niște lese, ce nu le permiteau să se miște mai mult de câțiva metri. Aveau gâturile ancorate de balustradă, ca niște cai priponiți. Fiecare dintre copii era tras în jos de câte un bloc de ciment, în care le erau prinse mâinile. Ochii le erau adânciți în orbite, iar obrajii erau supți.
Astrid folosi un cuvânt pe care Sam nu și-l imaginase vreodată că îl va auzi de la ea.
- Frumos limbaj, zise Drake rânjind. Și, pe deasupra, în fața „petardatului”.
Câte o tavă de la cantină fusese plasată în fața fiecărui prizonier. Trebuia să fi fost o livrare recentă pentru că unii dintre copii încă lingeau tăvile, aplecați, cu fețele în jos, cu limbile afară, mâncând precum câinii.
- Este cercul ciudaților, zise Drake mândru, dând din mână ca un prezentator la un spactacol.
Într-o roabă veche și murdară, trei copii foloseau o lopată cu mâner scurt entru a amesteca ciment. Scotea un zgomot greoi. Aruncară o lopată de pietriș în mixtură și îl amestecară de parcă era un sos cu cocoloașe.
- O, nu! zise Lana și se dădu înapoi.
Dar unul dintre băieții de la Coates o lovi în spatele genunchiului cu o bâtă de baseball, iar ea se prăbuși.
- Trebuie făcu ceva cu ciudații nefolositori, zise Drake. Nu vă pot lăsa pe aici liberi.
Probabil că Drake îl văzu pe Sam că începea să reacționeze, pentru că lipi pistolul de capul lui Astrid.
- E decizia ta, Sam. Dacă doar tresari, vom avea ocazia să vedem cum arată un creier de geniu.
- Hei, eu nu am puteri, omule! spuse Quinn.
- E o idioțenie, Drake. Ești bolnav, zise Astrid. Nici măcar nu mă pot înțelege cu tine pentru că ești atât de distrus, atât de lipsit de speranță.
- Taci din gură! țipă Drake. OK, Sam. Tu primul. E ușor. Doar îți bagi mâinile înăuntru și apoi gata, nu mai ai puteri.
Quinn încercă să pledeze în favoarea lui.
- Sam e un ciudat, omule, eu n-am puteri. Sunt doar o persoană normală.
Sam se îndreptă spre roabă cu pași nesiguri. Copiii care amestecau cimentul arătau foarte nefericiți din pricina a ceea ce făceau, dar Sam nu se amăgea; ei făceau ceea ce li se spusese.
Era o groapă în pământ, lungă de 30 de centimetri și la fel de lată și poate de 20 de centimetri adâncime. Cei care amestecau cimentul îndesară o lopată de beton în groapă, umplând-o trei sferturi.
- Bagă-ți mâinile înăuntru, Sam! ordonă Drake. Fă-o sau geniul o pățește.
Sam își adânci mâinile în ciment. Puștiul cu lopata aruncă o încărcătură de ciment ud și greu în gaură și folosi o mistrie pentru a-l nivela. Apoi încă o dată îndepărtă excesul punându-l în roabă.
Sam îngenunche, cu mâinile prinse, iar creierul i se zbătea nebunește pentru a face planuri și calcule. Dacă se mișca, Astrid murea. Dacă nu făcea nimic, ei deveneau sclavi.
- OK, Astrid, rândul tău, zise Drake.
O altă groapă și același proces. Astrid plângea și zicea printre lacrimi:
- O să fie OK, Petey, o să fie OK.
Unul dintre cei care amestecau cimentul începu deja să sape a treia groapă. O făcea cu mișcări repezi, precise, tăind gazonul cu o mistrie.
- Ia cam 10 minute totul, zise Drake. Dacă ai de gând să faci ceva curajos, ai cam 8 minute la dispoziție. Tic-tac.
- Așa trebuie să faci cu ciudații, spuse Quinn. N-ai altă soluție, Drake.
Sam simțea cimentul întărindu-se. Deja dacă încerca să își miște degetele simțea că sunt captive. Astrid era mai tristă decât o văzuse Sam vreodată. Plângea întontinuu. Frica ei o hrăni pe a lui. Nu mai putea suporta. Era îndeajuns de greu pentru el, dar să o vadă pe ea astfel...
Și totuși, Astrid nu îi întorcea privirea, era concentrată numai asupra micului Pete. Ca și cum ar fi plâns pentru el, comunicându-i teroarea prin care trecea. Normal că așa făcea. Dar nu funcționa. Micul Pete era în jocul lui, în altă lume.
- Cred că timpul s-a cam scurs pentru tine, Sam, spuse Drake râzând. Încearcă să scoți mâinile afară. Nu poți, nu?
Drake se apropie în spatele lui și îl pocni în ceafă.
- Haide, Sam! Chiar și lui Caine îi e frică de tine, așa că trebuie să fii tare. Hai, arată-mi ce poți!
Îl lovi din nou pe Sam, de data aceasta cu patul pistolului. Sam se prăbuși cu fața în jos în țărână. Apoi se ridică. Trase cât de tare putu, dar mâinile îi erau captive. Carnea îl jena. Seluptă cu un val de panică. Voia să țipe, să blesteme, dar asta nu ar fi făcut decât să îl distreze pe Drake.
- Da, arată că ești bărbat! șuieră Drake. Până la urmă, ai 14 ani, nu? Cât mai ai până să dispari? E doar o fază trecătoare aici în FAYZ, nu-i așa?
Băieții care se ocupau de ciment săpară afară blocul, iar acum, în timp ce încerca să stea în picioare, Sam simțea greutatea teribilă prinsă de mâinile lui. Putea să stea în picioare, dar nu fără efort.
Drake se apropie de el.
- Deci cine e șeful aici? Cine v-a înfrânt pe voi și pe restul ciudaților? Eu. Eu care nu am nicio putere.
Sam auzi o ușă trântindu-se. Își întinse gâtul și îi văzu pe Caine și pe Diana apropiindu-se de-a lungul pajiștii. Caine pășea încet, zâmbind din ce în ce mai larg cu fiecare pas.
- Ia te uită, dacă nu e sfidătorul Sam Temple! zise el. Lasă-mă să dau mâna cu tine. O, scuze, greșeala mea!
Râse cu un zgomot care părea mai degrabă o ușurare decât orice altceva.
- Eu l-am prins, anunță Drake. Eu i-am prins pe toți.
- Da, așa ia făcut, zise Caine. Bună treabă, Drake. Foarte bună treabă. Și văd că și micuții prieteni ai lui Sam sunt prinși.
- De ce nu îl scarpini puțin pe Drake în spatele urechii, Caine, pentru că e un cățel așa cuminte? întrebă Diana.
Bieții cu cimentul scoaseră blocul de piatră al lui Astrid din groapă. Ea plâmgea isteric, neputând să stea în picioare. Micul Pete se duse către ea, pășind de parcă ar fi fost într-un vis, cu capul plecat asupra Game-Boy-ului. Astrid îl lovi cu blocul de ciment.
Deodată, Sam știu ce intenționa ea. Trebuia ca el să facă ceva pentru a distrage atenția de la Astrid și de la micul Pete.
- Nu vrei să te pui cu fata asta, o cheamăă Lana, zise Sam îndreptându-și bărbia către ea. E o vindecătoare.
Sprâncele lui Caine se ridicară.
- O ce? O vindecătoare?
- Ea poate vindeca orice, orice fel de rană, spuse Sam.
Astrid, aproape neputând să se miște, încerca să legene blocul de ciment, încet, ritmic, înainte și înapoi, către Game-Boy-ul micului Pete.
- Ea m-a vindecat, zise Sam. M-au mușcat coioții. Vreți să vedeți?
Caine zise:
- Am o idee mai bună, Drake! Dă-i fetei ceva să vindece.
Drake râse tare, un sunet vesel. Puse orificiul pistolului lângă genunchiul lui Sam.
- Nu! țipă Diana.
Zgomotul fu șocant. Durerea, la început, nu apăru, dar Sam se prăbuși. Căzu într-o parte ca un copac tăiat. Genunchiul, pe jumătate spulberat, se strânse și se suci buc el. Apoi veni durerea.
Drake zâmbi larg și scoase un sunet de exaltare.
- Daa!
Astrid, surprinsă, lovi bucata de ciment atât de tare de micul Pete încât reuși să îndepărteze Game-Boy-ul din mâinile lui și îl dădu cu un pas înapoi.
Diana se încruntă, alarmată. Pentru prima oară își dădu seama de prezența micului Pete.
Prin ceața roșie a durerii, Sam văzu ochii ei descizându-se, iar degetele i se îndreptară spre micul Pete.
- Drake, idiotule, copilul! Copilul!
Astrid căzu în genunchi și aruncă blocul de ciment pe Game-Boy. Nu fu nicio străfulgerare de lumină. Niciun sunet.Dar, dintr-odată, blocul de ciment care prindea mâinile lui Astrid dispăru. Pur și simplu dispăru. La fel și cel al lui Sam. Și al fiecărui copil de acolo.
Astrid stătea în mâini și în genunchi, cu degetele în țărâna moale. Blocurile de ciment dispăruseră ca și cum nu ar fi existat niciodată, deși mâinile celor care le purtaseră mai mult timp erau doar o masă de piele palidă, moartăă.
Caine fu rapid. Se dădu înapoi, se întoarse și fugi spre clădire.Diana părea răvășită, nesigură: apoi țâșni după Caine.
Micul Pete își ridică jocul. Blocul de ciment dispăruse la o fracțiune de secundă înainte să îl sfărâme. Era murdar și avea un fir de iarbă ce ieșe din el acum, dar încă funcționa.
Drake stătea înmărmurit. Pistolul era încă în mâna lui, fumegând după glonțul pe care îl eliberase în piciorul lui Sam. Clipi. Ridică pistolul și trase în micul Pete. Dar ținta lui fu schimbată din cauza străfulgerării orbitoare, de verde pal.
Mâna lui Drake, întreaga mână care ținea pistolul, izbucni în flăcări. Drake urlă. Pistolul căzu din degetele care se topeau. Carnea arse și se făcu neagră. Fumul era maroniu. Drake țipa și se holba cu o privire îngrozită cum flăcările îi mâncau mâna. Începu să alerge, iar vântul întețea focul.
- Bine ochit, Sam, zise Edilio.
- Ochisem la cap, spuse Sam arătându-și dinții, în ciuda durerii.
Lana îngenunche lângă Sam și își puse mâinile pe genunchiul lui.
- Trebuie să plecăm de aici, reuși Sam să spună. Lăsați-mă pe mine, trebuie să fugim. Înapoi la... Caine o să...
Dar aceasta fu ultima sforțare. Se simți de parcă o gaură neagră îl înghiți. Se răsucea în jos, tot mai jos, în întuneric.
TREIZECI ȘI CINCI
86 ORE, 11 MINUTE
- Unde suntem? întrebă Sam trezindu-se.
Dintr-odată fu rușinat observând că era pe jumătate târât de-a lungul drumului de Edilio și de un puști pe care nu îl știa.
Edilio se opri:
- Poți să stai în picioare?
Sam își testă picioarele. Lana îi vindecase piciorul complet.
- Da. Sunt bine. Mă simt OK, de fapt.
Se uită înapoi și realiză că, de fapt, conduceau un fel de paradă. Astrid și micul Pete, Lana ținând de mână un băiat, în timp ce câinele se aventurase în pădure fugărind o veveriță. Quinn mergea singur pe marginea drumului, ferindu-se, rușinat. Și mai erau aproape două duzini de copii, ciudații eliberați de la Coates.
Edilio remarcă expresia de pe fața lui.
- Ți-ai tras o gașcă de adepți, Sam.
- Caine nu a venit după noi?
- Încă nu.
Grupul se împleticea de-a lungul drumului, copiii fiind adunați din loc în loc în cete sau răsfirați în alte zone, mergând haotic. Sam tresări când văzu mâinile copiilor de la Coates.
Cimentul absorbise toată umezeala din palme. Pielea le era albă și atârna zdrențe, precum bandajele dintr-un film de groază cu mumii. Încheieturile aveau cercuri roșii în locurile în care cimentul se frecase de carne și o rosese până la sânge. Erau murdari.
- Mda, zise Edilio știind la ce se uita Sam. Lana se ocupă de fiecare pe rând. Îi vindecă. Este uimitoare.
Lui Sam i se păru că aude și altceva în plus în vocea lui Edilio.
- E și drăguță, ei, Edilio?
Ochii lui Edilio se măriră și începu să roșească.
- E doar... știi tu...
Sam îl lovi ușor peste umăr.
- Baftă!
- Crezi că ea... vreau să spun, mă știi pe mine, sunt doar....
Edilio se bâlbâi și se opri.
- Omule, hai să vedem dacă rămânem în viață. Apoi poți să îi dai întâlnire sau ceva de genul ăsta.
Sam evaluă situația. Erau pe drumul de la Coates, treceau prin poarta de fier și mai aveau mulți kilometri până în Perdido Beach.
Astrid observă că el se trezise și grăbi pasul.
- Era și timpul să te trezești, zise ea.
- Păi, îi răspunse el cu același ton de tachinare, de obicei după ce sunt împușcat și după ce arunc cu lasere din mâini îmi place să trag un pui de somn.
Sam prinse privirea Lanei și îi șopti din buze: „mulțumesc”. Lana ridică din umeri ca și când ar fi zis: „nicio problemă”.
- Caine nu va lăsa lucrurile așa, zise Astrid, devenind serioasă.
- Nu. Va veni după noi, spuse Sam. Dar nu deocamdată. Nu până când nu va avea un plan. L-a pierdut pe Drake. Și e probabil îngrijorat că avem cu noi toți acești copii cu puteri, care îl urăsc de moarte.
- Ce te face să crezi că nu o să vină pur și simplu după noi?
- Amintește-ți când a sosit prima dată în Perdido Beach, zise Sam. Avea un plan. Își antrenase oamenii și exersaseră.
- Așa că ne întoarcem în Perdido Beach? întrebă Astrid.
- Orc e încă acolo și încă vreo câțiva. Am putea avea necazuri cu ei.
- Trebuie să facem rost de niște mâncare pentru copiii ăștia, spuse Edilio. Asta e pe primul plan.
- Mai sunt 5-6 kilometri până la Ralph`s, medită Sam. Crezi că rezistă?
- Cred că n-au încotro, spuse Edilio. Dar sunt și speriați. Vreau să spun că ai niște copii dați peste cap aici. După toate prin câte au trecut....
- Tuturor ne e teamă, nu avem prea multe de făcut în privința asta, zise Sam.
Dar nu îi plăcu felul în care sunase asta. Nu avea sens: desigur, erau cu toții speriați, dar era ceva ce puteau face. De fapt, trebuiau să facă ceva în privința asta.
Sam se opri în mijlocul drumului și așteptă ca toți ceilalți să ajungă la el.
- Ascultați, zise el ridicându-și mâinile ca să le capteze atenția, să îi calmeze.
Dar cu toții văzuseră ce se întâmplase când el ridicase mâinile. Tresăriră și păreau gata să o ia la goană în pădure.
Sam își lăsă repede mâinile jos.
- Scuze. Lăsați-mă să o iau de la capăt. Fiți, vă rog, atenți, zise Sam cu o voce blândă.
Își ținu mâinile pe lângă corp. Așteptă răbdător până când fu sigur că toți erau atenți. Quinn rămăsese tot în spate.
- Tuturor ni s-au întâmplat niște lucruri urâte, zise Sam. Niște lucruri foarte urâte. Suntem terminați, suntem obosiți. Nu știm ce o să se întâmple. Toată lumea a devenit bizară pentru noi. Corpurile noastre și mințile s-au schimbat în moduri mult mai ciudate chiar și decât pubertatea.
Replica aceasta îi aduse câteva zâmbete și un râs reticent.
- Da. Știu că sunteți cu toții zdruncinați. Tuturor ne e teamă. Știu că mie îmi e, recunoscu el cu un zâmbet trist. Așa că haideți să nu ne prefacem că nu este înfricoșător. Este. Dar uneori cel mai rău lucru e frica. Știți?
Privirea lui se plimbă pe toate fețele și înțelese că ei aveau o nouă îngrijorare, mai mare decât teama.
- Nici foametea nu este o glumă. Suntem la câțiva kilometri de magazin. O să mâncăm acolo. Știu că unii dintre voi au trecut prin iad de când s-au întâmplat toate astea. Aș vrea să vă spun că totul s-a terminat, dar nu e așa.
Expresii mohorâte pe toate fețele. Sam spusese tot ceea ce plănuise să zică, dar ei aveau încă nevoie de mai mult. Îi aruncă o privire lui Astrid. Era la fel de tăcută ca toți ceilalți, dar îi făcu un semn din cap, încurajându-l să spună mai mult.
- OK, OK, zise el atât de încet, încât unii fură nevoiți să se apropie pentru a-l auzi. Uitați care e treaba. Nu o să ne predăm. O să luptăm.
- Așa e! se auzi o voce.
- Primul lucru pe care trebuie să îl lămurim este faptul că nu este o linie între ciudat și normal. Dacă aveți puterea, avem nevoie de voi. Dacă nu o aveți, tot avem nevoie de voi.
Capetele aprobară. Se schimbau priviri.
- Copii de la Coates, copii din Perdido Beach, suntem împreună acum. Suntem împreună. Poate că ați făcut unele lucruri pentru a supraviețui. Poate că nu ați fost mereu curajoși. Poate că ați rămas fără speranță.
O fată suspină dintr-odată.
- Dar toate s-au sfârșit acum, zise Sam blând. E un nou început. Aici, acum. Suntem frați și surori acum. Nu contează că nu ne știm numele unii altora, suntem frați și surori și o să supraviețuim și o să câștigăm și o să găsim din nou drumul către un fel de fericire.
Urmă o tăcere lungă și adâncă.
- Deci numele meu este Sam. Sunt împreună cu voi. Până la capăt.
El se întoarse către Astrid.
- Eu sunt Astrid și sunt și eu împreună cu voi.
- Numele meu este Edilio. La fel cum au spus și ei, frați și surori. Hermanos.
- Thuan Vong, zise un băiat slăbuț cu mâinile încă nevindecate, care arătau ca un pește mort. Mă bag și eu.
- Dekka, spuse o fată puternică, solidă, cu o coafură afro și un cercel în nas. Mă bag. Și am ce-mi trebuie.
- Și eu, strigă o fetiță slăbuță cu codițe roșcate. Numele meu este Brianna. Eu... eu pot să merg foarte repede.
Unul câte unul își declarară hotărârea. La început vocile fuseseră moi, dar căpătară putere. Fiecare voce devenise puternică, fermă, mai hotărâtă ca oricând.
Numai Quinn rămăsese tăcut. Își ținea capul în mâini, iar lacrimile i se prelingeau pe obraji.
- Quinn, îl strigă Sam.
Nu răspunse, doar se uită în pământ.
- Quinn, zise Sam din nou. E un început nou. Nimic până acum nu mai contează. Nimic. Frați, omule?
Quinn se luptă cu nodul pe care îl simțea în gât. Cu o voce înceată zise:
- Da. Frați.
- OK. Acum hai să facem rost de mâncare pentru toată lumea, spuse Sam.
Când porniră din nou la drum, nu se mai împrăștiau în toate direcțiile. Nu mai mărșăluiau ca o armată, ci mergeau apropiați, ca un grup de copii traumatizați. Își țineau capetele ceva mai sus. Cineva chiar râse. Era un sunet plăcut.
Cu o voce înceată, Astrid spuse:
- Nimic de care să vă fie frică decât însăși frica.
- Nu cred că am spus-o chiar așa de bine.
Edilio îl atinse pe spate.
- Ai spus-o bine, omule.
- Sam s-a întors.
- Ce?
- Sam. S-a întors. Vine pe drum.
Inima lui Howard se strânse. Era la mijlocul scărilor primăriei și se ducea la McDonald`s pentru unul dintre burgerii lui Albert. Fusese Elwood, prietenul Dahrei Baidoo, cel care îi dăduse vestea. Părea ușurat, nu era nicio îndoială. Părea bucuros.
Howard luă aminte că Elwood nu era loial, dar înțelese în același timp că ar putea avea chestiuni mai importante care să îl îngrijoreze în afară de loialitatea lui Elwood.
- Dacă Sam se întoarce, e la capătul unei lese ținute de Drake, spuse Howard mândru.
Dar Elwood plecase deja să îi spună Dahrei și nu îl mai asculta.
Howard se uită împrejur, simțindu-se puțin pierdut, nesigur ce să facă. O văzu pe Mary Terafino împingând un cărucior de cumpărături încărcat cu sucuri, creme și câteva mere lovite, de-a lungul pieței către grădiniță. Howard coborî repede scările și o prinse din urmă.
- Ce faci, Mary? o întrebă el.
- Ce, ți-a sosit clipa? zise Mary și râse de gluma ei.
- Mda, crezi? Mi-a sosit clipa?
- Sam e pe drum.
- L-ai văzut?
- Au fost 3 persoane diferite care mi-au spus că vine pe drum. Ai face bine să te grăbești și să îl oprești, croncăni Mary.
- E unul singur, o să îl facem praf.
- Baftă! spuse Mary.
Howard își dorea ca Orc să fie aici. Cu Orc lângă el, nu ar mai fi nevoie să aibă de-a face cu niciuna dintre obrăzniciile lui Mary. Dar singur era o altă poveste.
- Vrei să îi spun lui Caine că ești de partea lui Sam? întrebă Howard poruncitor.
- Nu am zis că sunt de partea cuiva. Sunt de partea copiilor de care mă ocup. Dar uite cum văd eu treaba, Howard: am observat că, atunci când auzi numele lui Sam, dintr-odată ești gata să faci pe tine. Așa că, știi ce? Poate că tu ești cel care nu este loial. Până la urmă, Caine fiind atât de mare, de ce ai fi atât de speriat de Sam? Nu-i așa?
Ea se lăsă pe cărucior și începu să îl împingă iar. Howard înghiți cu greu și își confruntă teama.
- Nu e mare lucru, spuse el. Îi avem pe Caine, Drake și pe Orc. Suntem tari. Chiar suntem tari.
Crezu asta pentru 20 de secunde înainte să cedeze și să alerge la Orc.
Orc era în casa pe care o ocupase și pe care o împărțea cu Howard, peste drum de unde locuia Drake. Era pe o stradă scurtă, cea mai apropiată de primărie. Copiii o numeau Strada Bătăușilor.
Orc dormea pe canapea cu un DVD cu kung fu rulând și volumul televizorului dat la maximum. Orc obișnuia să stea treaz noaptea și să doarmă ziua.
Era o casă groaznică, după părerea lui Howard, decorată cu prost gust și mirosind a usturoi, dar lui Orc nu-i păsa. Voia să stea cât mai aproape de acțiunea din oraș. Și voia să stea cât mai aproape pentru a fi cu ochii pe Drake vizavi.
Howard căută telecomanda și opri televizorul. Pe măsuța de cafea din sticlă erau cutii goale de bere și mucuri de țigări într-o scrumieră. Orc ajunsese să bea câteva cutii de bere pe zi. De la treaba cu Bette. Atunci începuse povestea cu băutul.
Howard era îngrijorat pentru Orc. Nu că îl plăcea în mod deosebit, dar destinul lui Howard era legat de cel al lui Orc și nu îi plăcea să se gândească la ce ar putea fi lumea lui dacă Orc l-ar lăsa baltă.
- Orc, scoală-te, omule!
Niciun răspuns.
- Orc! Scoală-te. Avem necazuri, spuse Howard și îl înghionti în umăr.
Orc întredeschise un ochi.
- De ce mă deranjezi?
- Sam Temple se întoarce.
Lui Orc îi luă ceva timp să proceseze informația. Apoi se ridică destul de brusc și își duse mâinile la frunte.
- O, omule. Mă doare capul.
- Se numește mahmureală, i-o tăie Howard.
Când Orc îi aruncă o privire ucigătoare, Howard își îmblânzi vocea și zise:
- Am un antinevralgic în bucătărie.
Umplu un pahar cu apă și puse două pastile n palmă și i le aduse înapoi lui Orc.
- Ce mare scofală? întrebă Orc.
Nu fusese niciodată iute la minte, dar acum gândirea înceată a lui Orc începea să îl irite pe Howard.
- Mare scofală? Sam se întoarce. Asta e marea scofală.
- Și?
- Haide, Orc! Gândește-te. Crezi că Sam vine în oraș și nu are un plan? Caine nu-i aici, omule, e sus pe deal. Și Drake la fel. Asta înseamnă că depinde de noi 2.
Orc se întinse către una dintre cutiile de bere, o scutură, se uită mulțumit cum 2 centimetri de bere se preling și apoi o dădu pe gât.
- Deci trebuie să mergem să îl caftim pe Sam? întrebă Orc.
Howard încă nu se gândise așa de departe. Dacă Sam se întorsese, asta nu era bine. Sam era înapoi, și Caine nu? Era greu să priceapă cum venea asta.
- Mergem să îl spionăm, omule. Să vedem ce pune la cale.
Orc strânse din ochi.
- Dacă îl văd, îl caftesc.
- Trebuie cel puțin să ne dăm seama ce are de gând, îl avertiză Howard. Ar trebui să luăm cu noi pe cine este la primărie. Mallet, poate. Chaz. Pe oricine găsim.
Orc se ridică, râgâi și zise:
- Trebuie să fac pipi. Apoi luăm Hummerul. Mergem să caftim pe cineva.
Howard dădu din cap.
- Orc. Ascultă-mă. Știu că nu vrei să auzi asta, dar a-l susține pe Caine ar putea să nu fie mișcarea câștigătoare.
Orc se uita la el cu o privire goală, proastă.
- Orc, omule, dacă Sam câștigă? Adică, dacă Sam îl înfrânge pe Caine? Unde ne duce pe noi?
Orc nu răspunse pentru atâta timp încât Howard fu sigur că nu îl auzise. Apoi Orc scoase un sunet ce semăna a suspin. Îl prinse pe Howard de mână, ceea ce nu mai făcuse niciodată.
- Howard, am omorât-o pe Bette.
- Nu ai vrut, Orc, zise Howard.
- Tu ești deșteptul, spuse Orc trist. Dar uneori ești mai prost decât mine, știai asta?
- OK.
- Am omorât pe cineva care nu mi-a făcut niciun rău. Astrid nu o să se mai uite niciodată la mine decât cu ură.
- Nu, nu, nu, îl contrazise Howard. Sam va avea nevoie de ajutor. Va avea nevoie de cineva puternic. Dacă mergem la el acum, îi mâncăm din palmă, știi tu, spunem: „Da, tu ești omul, Sammy”...
- Dacă omori pe cineva arzi în iad, zise Orc. Mama mi-a zis asta. Odată tata mă bătea, eram în garaj, așa că am luat un ciocan.
Orc mima scena. Felul în care luase ciocanul, se uită la el și-l ridică. Apoi îl lăsă în jos.
- Ea mi-a zis: „Îți omori tatăl, o să arzi în iad”.
- Ce s-a întâmplat apoi?
Orc își ridică mâna stângă. O întinse aproape de fața lui Howard. Avea o cicatrice, aproape perfect rotundă, nu mai mare de o jumătate de centimetru.
- Ce e aia? întrebă Howard.
- Bormașină. Cred că am fost norocos că n-a fost un burghiu mai mare.
- E dată dracului toată treaba, omule, zise Howard.
Știuse dintotdeauna că Orc venea dintr-o familie cu probleme. Dar o bormașină era prea de tot.
El venea dintr-o familie obișnuită, niciunul din părinți nu fusese bețiv sau violent. Howard făcuse ce putuse pentru a supraviețui, fiind mic, slab și nepopular. Îi plăcea să fie la comandă, să le fie frică oameniloor de el, așa că prietenia cu Orc îi convenise de mjinune.
Dar acum Howard începea să vadă că, deși Orc era prost, nu greșea. Orc și Sam, marele erou, nu aveau să se înțeleagă niciodată. Iar acum, Howard era la fel de captiv ca și Orc. Captiv.
- OK, atunci, zise Howard. Mergem la Caine.
Orc râgâi tare.
- Caine e nervos pe noi.
- Mda, zise Howard. Dar tot are nevoie de noi.
TREIZECI ȘI ȘASE
84 ORE, 41 MINUTE
- Ține-l pe loc! țipă Diana.
Sunetul vocii ei era îndepărtat. Drake Merwin o auzi bolborosind prin durerea atroce care îi umplea creierul.
- Îl prind eu, se auzi vocea lui Caine. Dați-vă înapoi la 3. Unu... doi....
Drake se învârtea nebunește, nestăpânit, țipând, lovindu-se, neputându-se opri. Durerea... nu mai simțise niciodată așa ceva, nu-și imaginase niciodată că ceva ar putea fi așa.
O forță îl apăsă, ca o mie de mâini care îl țineau jos cu o presiune fermă.
- Ai ferăstrăul? se auzi vocea Dianei întrebând.
Nu era îngâmfată acum, nu era deloc îngâmfată, ci crudă și îngrozită. Drake se luptă împotriva forței irezistibile, dar Caine îl țintuise cu puterea lui telechinetică. Drake nu putea decât să țipe și să înjure, dar abia își mișca mușchii faciali pentru asta.
- Eu nu fac asta, zise Panda tânguindu-se. Nu îi tai mâna, omule.
Cuvintele îi trimiseră un șoc de teroare care se alătură durerii. Mâna? Voiau să....
- O să mă omoare dacă o fac, zise Panda.
- Nu o fac, se auziră mai multe voci. În niciun caz.
- O fac eu, zise Diana dezgustată. Sunteți cu toții niște băieți așa tari. Dați-mi ferăstrăul.
- Nu, nu, nu! țipă Drake ascuțit.
- E singurul mod în care putem opri durerea, zise Caine, aproape arătând o urmă de emoție, de milă. Mâna s-a dus, omule.
- Fata... ciudata... gâfâi Drake. Ea o poate vindeca.
- Ea nu e aici, zise Caine amar. A plecat cu Sam și cu restul.
- Nu îmi tăiați mâna! urlă Drake. Lăsați-mă să mor! Lăsați-mă! Împușcați-mă!
- Îmi pare rău, spuse Caine. Dar am nevoie de tine în continuare, Drake. Chiar și cu o singură mână.
Se auzi sunetul cuiva care dădea buzna în încăpere.
- Tot ce-am găsit e Tylenol și Advil, zise Computer Jack.
- Hai să terminăm cu asta! spuse Diana răspicat.
Era nerăbdătoare să îl mutileze. Nerăbdătoare.
- Dacă faci asta o să te omoare, o avertiză Panda.
- O, Drake a decis deja că vrea să facă asta, spuse Diana. Strângeți garoul.
- O să sângereze până o să moară, avertiză Jack. Trebuie să fie artere mari la mână.
- Are dreptate, zise Caine. Ne trebuie o cale să închidem ciotul.
- E deja cauterizat, spuse Diana. Trebuie doar să tăiem sub arsură.
- Da, OK, aprobă Caine.
- Nu pot să îl ating prin câmpul de forță, zise Diana. Poți să te dai în spate ca să îi ții partea stângă paralizată și poate Panda și unii dintre acești băieți așa-ziși duri reușesc să îi țină cotul.
- Stai să aduc un prosop cel puțin. Nu vreau să ating chestia aia, spuse Panda cuprins de repulsie.
- Nimeni nu-mi taie mâna! spuse Drake aspru. O să omor pe oricine mă atinge.
- Lasă-l să se ridice, Caine, zise Diana răspicat.
Elefantul se ridică de pe pieptul lui Drake și se putea mișca din nou. Dar acum figura Dianei era la câțiva centimetri de a lui, părul ei negru atârna pe fața lui brăzdată de lacrimi.
- Ascultă, bestie cretină, spuse Diana. O să îndepărtăm durerea. Atâta timp cât ciotul ăla ars e acolo, o să fii așa. O să țipi și o să plângi și o să faci pe tine. Da, te-ai pișat pe tine, Drake.
Cumva, acest lucru îl șocă pe Drake și îl reduse la tăcere.
- Ai o speranță. Doar una. Să tăiem partea moartă a mâiniii tale și să o facem fără să înceapă din nou să sângereze.
- Oricine mă taie, moare, zise Drake.
Diana se trase din fața lui. Caine zise:
- Fă-o. Panda. Chunk. Țineți ciotul.
Presiunea era din nou pe Drake, imobilizându-l. Nu simți prosopul care era înfășurat în jurul brațului și nici strânsoarea mâinilor. Partea aceea a brațului era numai os, carne distrusă, topită, nervii erau arși, morți. Durerea începu mai sus, unde capetele nervilor supraviețuiseră ca să îi izbească creierul cuprins de fierbințeală cu valuri nesfârșite de agonie.
- De vină nu sunt Diana, Panda sau Chunk și nici măcar eu, zise Caine. Nu e niciunul dintre noi, Drake. Este Sam. Sam ți-a făcut asta, Drake. Vrei să scape cu asta? Sau vrei să trăiești suficient ca să îl faci să sufere?
Drake auzi un zgomot metalic. Ferăstrăul era prea mare pentru Diana ca să îl poată mânui ușor. Lama tremură puțin în timp ce ea o alinie.
- OK, zise ea. Țineți-l bine. O să o fac atât de repede pe cât o să pot.
Drake își pierdu cunoștința, dar visele lui dureau ca și cum ar fi fost treaz. Oscila înainte și înapoi, treaz și țipând, adormit și plângând. Auzi o bufnitură îndepărtată, în timp ce mâna îi căzu pe podea. Și apoi o frenezie totală de pași și țipete, ordine și confuzie, o imagine a Dianei băgând ață într-un ac cu degele pline de sânge.
Uitându-se în sus din fundul unei fântâni, Drake văzu fețe smintite uitându-se în jos la el, cu ochii sălbatici și cu figurile pătate de sânge ca ale unor monștri.
- O să supraviețuiască, așa cred, zise o voce.
- Să ne ajute Dumnezeu dacă trăiește, spuse o altă voce.
- Nu. Dumnezeu să-l ajute pe Sam Temple.
Și apoi nimic.
- Astrid, am nevoie să începi să discuți cu puștii ăștia, zise Sam. Află ce puteri au. Află cât de mult știu să le controleze. Căutăm pe orocine care ar putea să ne ajute în luptă.
Astrid păru să nu agreeze ideea.
- Eu? Nu ar trebui să facă asta Edilio?
- Am o altă misiune pentru Edilio.
Erau în piață, stând istoviți pe scările primăriei, Sam, Astrid, micul Pete și Edilio. Quinn plecase, nimeni nu știa unde. Copiii eliberați de la Coates - Ciudații de la Coates, așa cum își spuneau acum cu mândrie, mâncaseră la Ralph`s și erau acum hrăniți din nou de Albert, care mergea printre ei și le înmâna burgeri.
Unii dintre ei mâncaseră prea mult dintr-odată și vomitaseră. Dar majoritatea mai aveau încă loc pentru un hamburger, chiar dacă era servit cu gofră din ciocolată în loc de chiflă.
Lana tocmai terminase de vindecat mâinile refugiaților. Se clătina din cauza epuizării și, într-un final, picioarele se curbară sub ea și căzu pe iarbă. Înaine de a ajunge la ea ca să o țină, unii dintre copiii de la Coates se întinseră către ea cu tandrețe, cuprinzând-o într-o reverență. Înfășurară geci pentru a-i face o pernă și împrumutară o pătură dintr-un cort și o întinseră peste ea.
- OK, o să vorbesc cu ei, zise Astrid reticentă în continuare. Nu pot citi oamenii așa cum face Diana.
- Asta te macină? Nu ești Diana mea. Și să sperăm că eu nu sunt Caine.
- Cred că speram ca toate astea să se termine cumva. Cel puțin pentru o vreme.
- Cred că se vor termina. Pentru o perioadă. Dar mai întâi trebuie să plănuim și să ne asigurăm că o să fim pregătiți atunci când Caine se va întoarce.
- Ai dreptate, zâmbi ea vag. Oricum, nu e ca și cum aș fi visat la o masă copioasă, un duș fierbinte și o oră sau două de somn.
- Mda. Nu ai vrea să te resfeți prea tare, nu-i așa?
Sam își dădu seama de ceva.
- Dar, hei, ai grijă ca Petey să fie fericit, da? Nu vreau să dispari dintr-odată.
- Ar fi păcat, nu-i așa? zise ea impasibil. Poate că o să încerc trucul lui Quinn: „Hawaii, Petey, Hawaii”.
Astrid se duse la fratele ei, se asigură că este în regulă, apoi se amestecă în mulțime. Sam îl chemă pe Edilio aproape.
- Edilio. Am o treabă pentru tine.
- Orice vrei.
- Implicășofatul. Și implică să ții un secret.
- Secretul nu-i o problemă. Șofat? înghiți el teatral, ca un personaj de desene animate care are o reacție întârziată.
- Vreau să faci rost de o camionetă și să te duci la centrala nucleară.
Îi explică apoi mai departe ce are de făcut, iar expresia de pe fața lui Edilio se întunecă din ce în ce mai mult, cu fiecare cuvânt. Când termină, Sam întrebă:
- Poți să faci asta? Trebuie să iei cel puțin un tip cu tine.
- Pot s-o fac, zise Edilio. Nu sunt încântat, dar știi asta.
- Pe cine o să iei?
- Pe Elwood, cred, dacă Dahra mi-l împrumută.
- OK. Du-te o oră sau două ca să te prinzi cum să conduci.
- O zi sau două mai degrabă, spuse Edilio, dar apoi salută cu un gest milităresc. Nicio problemă, domnule general.
Sam stătea acum singur, cu umerii lăsați, capul bâzâindu-i din cauza lipsei de somn și resimțind efectele durerii și fricii. Avea nevoie să gândească, își spuse, avea nevoie să se pregătească. Caine va face planuri.
Caine. Fratele lui.
Cât timp mai avea? Trei zile. În trei zile avea să... dispară. La fel și Caine. Poate o să moară. Poate se va schimba în vreun fel. Poate se va întoarce în vechiul univers, cu povești uimitoare de spus. Și o va lăsa pe Astrid în urmă.
În cazul în care Caine ar fi fost o persoană normală. bine formată, și-ar petrece ultimele zile pregătindu-se pentru orice avea să însemne evaporarea - moarte, dispariție, scăpare. Dar Sam se îndoia de faptul că fratele lui ar face asta. Caine va avea nevoie să triumfe asupra lui Sam. Nevoia acesta era mai puternică decât pregătirea pentru sfârșit.
- Niciodată nu mi-au plăcut zilele de naștere, murmură Sam.
Albert Hillsborough termină de înmânat burgerii către copiii de la Coates, care erau recunoscători. Urcă scările spre Sam.
- Îmi pare bine că te-ai întors, omule, zise Albert.
Dintr-un motiv anume, Sam se simți obligat să se ridice și să dea mâna cu băiatul. Albert i-o scutură solemn.
- Este foarte tare ce-ai făcut, că ai ținut Mickey D`s deschis.
Albert îl privi puțin deranjat.
- Noi nu îi mai spunem Mickey D`s. Este McDonald`s. Va fi mereu McDonald`s. Deși, recunoscu el, m-am îndepărtat destul de mult de manualul de operare.
- Am văzut burgeriicu gofre.
Era ceva care îl apăsa pe Albert. Orice era, Sam nu avea timpul și energia necesară, dar Albert devenea o persoană importantă, cineva pe care să nu îl dai deoparte.
- Ce e, Albert?
- Am făcut inventarul la Ralph`s și cred că, dacă aș fi avut parte de ajutor, aș fi putut organiza o cină frumoasă de Ziua Recunoștinței.
Sam se holbă la el. Clipi.
- Ce?
- Ziua Recunoștinței. E săptămâna viitoare.
- Ah.
- Sunt cuptoare la Ralph`s, unele mari. Și nimeni nu a luat curcanii înghețați. Imaginează-ți 250 de copii, dacă va veni toată lumea din Perdido Beach, da? Un curcan va hrăni circa 8 oameni, așa că avem nevoie de 31-32 de curcani. Nicio problemă, pentru că sunt 46 de curcani la Ralph`s.
- Treizeci și unul de curcani?
- Sosul de merișoare nu va fi o problemă, umplut curcanilor nu va fi nici el o problemă, nimeni nu a luat prea multă umplutură încă, deși va trebui să îmi dau seama cum să amestec 7 sortimente diferite, să văd ce gust au.
- Umplutură, zise Sam ca un ecou.
- Nu avem destui cartofi dulci la conservă, trebuie să ne descurcăm cu cei proaspeți și câțiva copți. Marea problemă vor fi frișca și înghețata pentru plăcinte.
Sam fu pe cale să izbucnească în râs, dar în același timp i se păru emoționant și reconfortant că Albert se gândise atât de mult la aceste probleme.
- Bănuiesc că înghețata e pe sfârșite, zise Sam.
- Mda. Suntem foarte strâmtorați cu înghețata. Și copiii au luat și cutiile cu frișcă.
- Dar putem să avem plăcintă?
- Avem unele congelate. Și mai avem câteva forme de plăcintă, în care putem coace noi ceva.
- Ar fi frumos, spuse Sam.
- Trebuie să mă apuc de treabă cu 3 zile înainte. O să am nevoie de cel puțin 10 oameni ca ajutoare. Pot să scot mesele afară din subsolul bisericii și să le pun în piață. Cred că pot face asta.
- Sunt sigur că poți, Albert, zise Sam cu emoție.
- Mama Mary va face aranjamentele centrale.
- Ascultă, Albert...
Albert ridică mâna, tăindu-i vorba lui Sam.
- Știu. Adică, știu că s-ar putea să avem parte de o mare luptă înainte de asta. Și am auzit că ziua în care împlinești 15 ani vine curând. Tot felul de lucruri rele se pot întâmpla. Dar, Sam....
De data aceasta, Sam i-o tăie:
- Albert? Dă-i bătaie și pregătește marea masă.
- Da?
- Da. Le va da copiilor o perspectivă.
Albert plecă, iar Sam își stăpâni un căscat. O observă pe Astrid cufundată într-o conversație cu 3 copii de la Coates. Ea trecuse prin o mulțime de lucruri groaznice, se gândi el, dar acumva, chiar și cu bluza jegoasă, părul blond atârnând lins și gras și cu fața mânjită, era în continuare frumoasă.
Când el își ridică privirea putu vedea peste piață, peste clădirile din depărtare, departe, oceanul mult prea liniștit.
Ziua de naștere. Ziua Recunoștinței. Dispariția. Și o înfruntare cu Caine. Și tot ce voia să facă era să o ia de mână pe Astrid și să o ducă la plajă, să se întindă pe o pătură pe nisipul fierbinte, lângă ea, și să doarmă pentru vreo lună.
- Imediat după marea cină de Ziua Recunoștinței, își promise Sam. Imediat după plăcintă.
TREIZECI ȘI ȘAPTE
79 ORE, 00 MINUTE
Cookie se rostogoli și se ridică. Picioarele îi erau slăbite și tremurau. Fu nevoit să se sprijine de masă ca să se țină drept. Dar se echilibră cu brațul care fusese complet sfărâmat.
Dahra Baidooo era acolo împreună cu Elwood, amândoi holbându-se ca și cum asistau la un miracol.
„Presupun că așa e”, își zise Lana.
- Nu mă doare, spuse Cookie.
Râse. Era un sunet neîncrezător. Își roti mâna în față și în sus. Își strânse degetele într-un pumn.
- Nu doare.
- OK, niciodată n-am crezut că o să văd asta, zise Elwood dând încet din cap.
Lacrimile curgeau din ochii injectați ai lui Cookie. Șopti:
- Nu doare. Nu doare deloc.
Făcu un pas. Apoi altul. Pierduse mult din greutate. Era palid și mai mult decât palid, era aproape verde. Tremura. Părea exact ce era: un copil care fusese într-o călătorie în iad.
- Îți mulțumesc, îi șopti Lanei. Mulțumesc.
- Nu eu am făcut, zise Lana. Este doar... nici eu nu știu ce este.
Era obosită. Vindecarea lui Cookie îi luase mult timp. Era în spital de la ora 8 dimineața, când fusese trezită de urletele de agonie ale lui Cookie. Rana lui era ceva mai rău decât fusese propria-i mână.
Îi luase mai mult de 6 ore, iar acum orice beneficiu l-ar fi avut de pe urma somnului din parc se irosise și era din nou frântă. Era aproape sigură că afară soarele strălucea, dar tot ceea ce voia acum era un pat.
......................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu