Dispăruți, Michael Grant

 ...........................................................

7-8

         - Este o chestie pe care pot să o fac, zise Lana stăpânindu-și un căscat și întinzându-se ca să scape de înțepeneala din coloana vertebrală. Doar o.... chestie.

   Cookie dădu din cap. Apoi făcu ceva la care nu se așteptase nimeni. Căzu în genunchi înaintea Dahrei, care era șocată.
   - Ai avut grijă de mine.
   Dahra ridică din umeri și păru teribil de jenată.
   - E în regulă, Cookie.
   - Nu.
   El îi luă mâna într-un mod ciudat și își puse fruntea deasupra ei.
   - Orice vei vrea. Orice. Oricând. Pentru totdeauna.
   Lacrimile îi înecau vocea.
   - Orice.

   Dahra îl ridică în picioare. Fusese la fel de mare și de greu ca Orc. Încă mai era destul de mare ca să o domine în înălțime pe Dahra.

   - Trebuie să începi să mănânci, zise ea.

   - Da, să mănânc, zise Cookie. Apoi, ce să fac?

   Dahra părea puțin exasperată. Spuse:

   - Nu știu, Cookie.

   Lana veni cu o idee:

   - Du-te și caută-l pe Sam. O să fie o bătălie.

   - Eu pot să mă bat, confirmă Cookie. Imediat ce fac rost de niște mâncare și, știi, îmi recapăt puterea.

   - McDonald`s e deschis, zise Dahra. Încearcă burgerul cu pâine prăjită. E mai bun decât pare.

   Cookie plecă. Dahra zise:

   - Lana, știu că în mare e vorba de Cookie, dar simt că mi-ai salvat și mie viața, mi-am pierdut mințile îngrijindu-l.

   Lana nu se simțea confortabil când primea mulțumiri. Mereu se simțea așa, chiar și cu lucrurile mărunte. Acum, ideea că oamenii îi mulțumeau pentru că aproape înfăptuia miracole i se părea exagerată. Spuse:

   - Știi vreun loc în care pot dormi? Cum ar fi un pat.

   Elwood îi ghidă pe ea și pe Patrick către casa lui. Era la aproape 1 kilometru de piață, iar Lana aproape că mergea în somn până când ajunseră.

   - Intră, spuse Elwood. Vrei ceva de mâncare?

   Lana scutură din cap.

   - Doar un loc în care să... canapeaua aia.

   - Poți folosi unul din dormitoarele de sus.

   Lana era deja cu fața în jos pe canapea. O fracțiune de secundă mai târziu dormea.

   Noaptea căzuse până să se trezească. Îi trebui o vreme până să își dea seama unde se afla. 

   Elwood îl hrănise pe Patrick. Era o farfurie linsă pe gresia din bucătărie. Patrick stătea ghemuit în fața unui șemineu pe gaz, deși nu era niciun foc.

   Lana era lihnită de foame. Căută prin bucătărie, simțindu-se ca un hoț. Frigiderul fusese golit de tot cu excepția unui suc de lămâie, unei sticle de sos de soia, a unei cutii de lapte de mult expirat și de o salată foarte, foarte veche.

   Congelatorul era într-o stare mai bună. Erau niște aripioare înghețate, ceva într-o cutie de plastic și o pizza cu salam pentru microunde.

   - O, da, zise Lana. O, cu siguranță.

   Introduse pizza în cuptorul cu microunde și apăsă pentru a stabili timpul de preparare. Era fascinant să privească modul în care se rotea. Gura îi fu inundată. Era tot ce putea să facă așteptând sunetul cuptorului.

   Devoră pizza rupând-o cu mâinile goale, împăturind feliile care atârnau și adunând tot ce căzu pe masă.

    - O, vrei și tu puțin? întrebă când Patrick apăru dând din coadă și uitându-se la ea cu poftă.

   Îi aruncă o bucată pe care el o prinse din aer.

   - Ei, am trecut și prin asta, nu-i așa, băiete?

   Lana găsi dușul din dormtiorul de sus și petrecu o jumătate de oră sub jetul fierbinte. Apa care se scurgea era roși și neagră. Apoi îl invită și pe Patrick înăuntru, îl șamponă, îl clăti și îi dădu drumul afară ca să se scuture ca nebunul prin tot dormitorul.

   Se înfofoli într-un prosop și plecă să exploreze casa pentru a găsi ceva de îmbrăcat. Se părea că Elwood nu avea surori, dar mama lui era minionă, așa că, după câteva ajustări, reuși să încropească o ținută.

   Își ridică de jos hainele și aproape leșină din cauza împuțiciunii.

   - O, Doamne, Patrick, așa am mirosit? Trebuie să ard astea.

   Dar se mulțumi prin a îndesa într-un sac de gunoi hainele pătate de sânge, cu unele cruste de mizerie, puțind a transpirație. Din nefericire trebuia să se mulțumească cu vechii pantofi. Pantofii mamei lui Elwood îi erau cu două numere mai mari.

   Porni iute în jos pe scări, simțindu-se mai bine decât se simțise de multă vreme. Apoi văzu telefonul și nu putu rezista să nu ridice receptorul. Să își sune mama. Să îi spună mamei... ceva. Știa tot ce îi spuseseră toți despre FAYZ. Dar, totuși....

   - Nu e ton, Patrick.

   Patrick nu era interesat de subiect.

   - Știi ce? O să mă duc să stau jos și să plând pentru o vreme.

   Dar lacrimile nu voiau să vină. Așa că după o vreme oftă și își luă o cutie de Pepsi dietetic pe verandă. 

   Era miezul nopții. Pe stradă era liniște. Era într-un oraș în care crescuse, dar din care lipsise ani buni.

   - Am chef să merg undeva, Patrick, spuse ea. Dar nu știu unde.

   O mașină întoarse pe stradă. Se mișca încet. Oricine ar fi fost în spatele volanului, în mod clar nu era un șofer experimentat.

   Lana se încordă, pregătită să alerge înapoi în casă și să încuie ușa. Își ridică privirea, precaută, dar nu îl putu vedea pe șofer, iar acesta nu părea să vrea să oprească pentru a vorbi. Mașina își continuă drumul în jos pe stradă și opri.

   - Un fel de patrulă, îi zise Lana lui Patrick.

   Mai stătu puțin pe verandă înainte de a se duce înapoi înăuntru.

   Îl recunoscu instantaneu pe băiatul care stătea în bucătărie. Patrick mârâi și i se ridică părul de pe ceafă.

   - Bună, ciudato, zise Drake.

   Lana se dădu înapoi, dar era prea târziu. Drake o amenință cu pistolul.

   - Sunt dreptaci. Cel puțin am fost. Dar încă sunt capabil să țintesc de la distanța asta.

   - Ce vrei?

   Drake arătă spre ciotul de la mâna dreaptă. Mâna fusese tăiată imediat deasupra cotului.

   - Ce crezi că vreau?

   Singura dată când îl văzuse pe Drake Merwin își adusese aminte de Căpetenia coioților: puternic, hiperalert, periculos. Acum, fizivul bine proporționat arătasfirijit, rânjetul de rechind era doar o grimasă, iar ochii erau injectați. Privirea lui, odată amenințătoare, era acum intensă, arzătoare. Arăta ca unul care fusese torturat dincolo de suportabilitate.

   - O să încerc, zise Lana.

   - O să faci mai mult decât să încerci, spuse el.

    Durerea îl cuprinse, iar fața i se schimonosi. Un geamăt încet, straniu îi scăpă din gât.

   - Nu știu dacă pot face să crească o mână la loc, spuse Lana. Lasă-mă să o ating.

   - Nu aici, șuieră el și arătă cu pistolul. Prin ușa din spate.

   - Dacă mă împuști nu o să te pot ajuta, se certă Lana cu el.

   - Poți să vindeci câini? Dar dacă îi zbor creierii? Aia poți vindeca ciudato?

   Mașina pe care Lana o văzuse trecând mai devreme era parcată, cu motorul pornit, pe aleea din spatele casei. Băiatul pe care îl chema Panda era la volan.

   - Nu mă obliga să fac asta, îl rugă Lana. Te-aș ajuta oricum. Nu trebuie să faci asta.

   Dar nu avea niciun rost. Dacă Drake avusese vreodată conștiință, aceasta murise odată cu mâna lui. Conduseră prin orașul adormit. Prin noapte.

         Howard văzu cu proprii ochi mica armată pe care o închegase Sam.

   Îi văzu coborând de la Ralph`s. Magazinul era nepăzit, ceea ce însemna că toți șerifii se hotărâseră să se dea din drum și să nu se expună.

   - Sunt prea mulți, conchise Howard.

   Așa că el și Orc furară o mașină și se îndreptară spre Academia Coates. Dar luară greșit o curbă undeva de-a lungul drumului și ajunseră pe un drum de pământ care ducea în deșert în timp ce noaptea cădea.

   Întoarseră, ghidându-se după urmele de cauciucuri către drumul principal, dar nici asta nu funcționă. Într-un final rămaseră fără benzină.

   - A fost ideea ta tâmpită, mormăi Orc.

   - Și ce voiai să faci? Să stai în oraș cu Sam? Are 20 de copii cu el.

   - Puteam să îl bat măr.

   - Orc, nu fi idiot, îi răspunse Howard răspicat din cauza supărării. Caine nu e acolo, nici Drake nu e, iar Sam mărșăluiește înapoi în oraș ca un șmecher, ce crezi că înseamnă asta? Adică, hai, Orc, fă calculele!

   Ochiii de porc ai lui Orc se îngustară că niște despicături.

   - Nu mă face idiot. Altfel te pocnesc în dinți.

   Howard pierdu 20 de minute îmbunătățind sentimentele rănite ale lui Orc. Ceea ce îi făcu să fie blocați într-o mașină moartă, în mijlocul pustietății.

   - Văd o lumină, zise Orc.

   - Hei, da.

   Howard sări din mașină și începu să alerge. Orc îl urmă cu pas greoi. Lumina ybor faruri se îndrepta spre ei. Dacă ar fi încetinit, conducătorul mașinii i-ar fi ratat, fără să-i observe.

   - Mai repede! strigă Howard.

   - Prinde-i, îl îndemnă Orc pe Howard în timp ce renunță la alergat și reduse viteza la un marș chinuit.

   - OK, țipă Howard.

   Piciorul i se prinse în ceva și se prăbuși în țărână. Se ridică, dar atunci simți o durere ascuțită în gleznă.

   - Ce naiba...

   Îngheță. Era ceva acolo în întuneric. Nu era Orc, ci ceva care mirosea neplăcut și gâfâia ca un câine. O luă la fugă într-o clipă strigând:

   - Mă urmărește ceva!

   Luminile mașinii veneau spre el. Putea să reușească. Dacă nu cădea din nou. Dacă monstrul nu îl va prinde mai întâi.

   Picioarele lui atinseră asfaltul drumului și fu luminat de un alb strălucitor. Mașina frână brusc. Se opri. Monstrul nu se vedea nicăieri.

   - Howard?

   Howard recunoscu vocea. Panda era aplecat pe fereastră.

   - Panda? Omule, cât mă bucur să te văd! Am fost....

   Ceva negru și rapid sări și îl apucă pe Panda de mână. Acesta țipă. Din mașină un câine lătra încontinuu. Ceva îl lovi pe Howard în spate, iar el se izbi de pavaj cu mâinile și genunchii. Mașina acceleră. Bara din spate se opri la câțiva centimetri de capul lui Howard.

   Se auzi un țipăt, o voce masculină. Orc. Orc era în spate, în întuneric, undeva. Erau câini peste tot, roind în jurul lui Howard.

    „Nu, nu erau câini, gândi el, ci lupi. Coioți.”

   Ușa mașinii se deschise, iar Panda căzu, înfășurat pe jumătate într-un coiot. Se auzi un zgomot puternic urmat de o lumină portocalie. Dar coioții nu se opriră. Altă împușcătură, iar unul dintre coioți scânci de durere. Drake se clătină în față, arătând ca o sperietoare în lumina farurilor.

   Coioții se retraseră din lumină, dar cu siguranță nu dispărură. Howard se ridică încet în picioare. Drake îndreptă pistolul către fața lui Howard.

   - Ai asmuțit coioții ăia pe mine?

   - Și pe mine m-au mușcat, omule, prostestă Howard.

   Apoi strigă spre deșert:

   - Orc! Orc, omule. Orc!

   Se auzi o voce scrâșnind ca pietrișul ud, dar pe un ton ascuțit, straniu:

   - Dă-ne femeia.

   Howard se holbă în întuneric încercând să-și dea seama ce era. Nu era Orc. Unde era Orc?

   - Ce femeie? înrebă Drake poruncitor. Cine ești?

   Încet, pe fiecare parte, împrejurul mașinii, deșertul se mișca. Umbrele se apropiau. Howard se lăsă în jos, dar Drake rămase în picioare, ferm.

   - Cine e acolo? întrebă el.

   Un coiot brăzdat de râie, cu botul care îi dădea un aspect sinistru, păși în cercul de lumină. Drake aproape căzu din picioare când își dădu seama că vorbise cu un coiot.

   - Dă-ne femeia.

   - Nu, spuse Drake revenindu-și din șoc. Este a mea. Am nevoie de ea să îmi vindece mâna. Are puterea asta și eu îmi vreau mâna înapoi.

   - Ești un nimic, mârâi coiotul.

   - Sunt puștiul cu arma, zise Drake.

   Cei 2 i se păreau asemănători lui Howard. Se uitau sfidători unul la altul.

   - Ce vrei cu ea? întrebă Drake pe un ton hotărât.

   - Întunericul zise: „Aduceți femeia”.

   - Întunericul? Ce înseamnă asta?

   - Dă-ne femeia, zise Căpetenia, revenind la unicul lui scop. Sau vă omorâm pe toți.

   - O să omor mulți dintre voi.

   - Tu mori, zise Căpetenia cu îndârjire.

   Howard simți că era timpul să vorbească:

   - Băieți. Băieți. Avem o remiză aici. Așa că de ce nu încercăm să facem un aranjament?

   - Ce vrei să spui?

   - OK, uite, Drake, ziceai ceva despre femeia care îți vindecă mâna?

   - Ea are puterea. Îmi vreau mâna înapoi.

   - Și domnule, ăăă.... coiot... vrei să o iei să o duci la un alt câine numit Întuneric?

   Ochii Căpeteniei se uitară la Howard într-un mod care sugera că lua în calcul modul în care să îl măcelărească și să îl mănânce.

   - OK, zise Howard tremurând. Cred că putem ajunge la o înțelegere.

TREIZECI ȘI OPT

              74 ORE, 10 MINUTE

   - Astrid! zise Edilio, îmi pare foarte rău pentru casa ta.

   Astrid îi strânse mâna.

   - Mda. Trebuie să recunosc, mi-a fost greu să văd.

   - Poți rămâne la stația de pompieri cu mine, cu Sam și Quinn, se oferi Edilio.

   - E OK. Petey și cu mine o să ne cazăm cu Mama Mary și cu Fratele John pentru o vreme. Foarte greu îi găsești acasă. Iar când sunt, ei, știi cum e, e bine să ai oameni prin preajmă.

   Cei 3, Edilio, Astrid și micul Pete erau în biroul, care îi aparținuse odată primarului din Perdido Beach și recent fusese ocupat de Caine Soren. 

   Sam refuzase să preia biroul, simțind că acest lucru ar fi dat impresia că își dădea importanță. Dar Astrid îl contrazise și îi explicase că simbolurile erau foarte importante, iar copiii voiau să știe că cineva deține controlul.

   Ea îl instală pe micul Pete într-un scaun și îi dădu o cutie plină cu fulgi de orez. Micului Pete îi plăcea să îi mănânce simpli, fără lapte.

   - Unde e Sam? întrebă Astrid. Și noi ce căutăm aici?

   Edilio păru stânjenit.

   - Trebuie să îți arătăm ceva.

   Sam deschise ușa. Nu-i zâmbi lui Astrid. Se uită îngrijorat la micul Pete. Salută și apoi:

   - Astrid, trebuie să vezi ceva. Și cred că micul Pete nu ar trebui să vadă.

   - Nu înțeleg.

   Sam se prăbuși în scaunul ocupat ultima oară de Caine. Astrid fu uimită de cât de bine semănau cei 2 băieți pe dinafară. Și de cât de diferită fusese reacția ei la trăsăturile lor. În timp ce Caine își ascundea aroganța și cruzimea în spatele unei pelicule netede și controlate, Sam își lăsa emoțiile la vedere. Acum era trist, îngrijorat și preocupat.

   - Mă întreb dacă Petey ar putea să stea cu Edilio în cealaltă cameră.

   - Sună ca și cum ar urma o veste proastă, zise Astrid.

   Expresia de pe fața lui Sam nu o contrazise. Ea reuși să în convingă pe micul Pete să se miște, deși nu fără efort. Edilio rămase cu el.

   Sam ținea în mână un DVD. Zise:

   - Ieri l-am trimis pe Edilio la centrala nucleară ca să facă rost de două lucruri. Primul: o cutie cu arme automate din încăperea de pază.

   - Mitraliere?

   - Mda. Nu neapărat pentru noi, ci doar ca tabăra adversă să nu pună mâna pe ele.

   - Acum avem o rasă înarmată, zise Astrid.

   Tonul ei păru să îl deranjeze pe Sam.

   - Vrei să i le las la dispoziție lui Caine?

   - Nu criticam, doar... știi tu. Copii de clasa a IX-a cu mitraliere. E greu să faci din asta o poveste frumoasă.

   Sam se liniști. Ba chiar zâmbi.

   - Mda. Propoziția „copii de clasa a IX-a cu mitraliere” nu prea se potrivește cu „să ai o zi frumoasă”.

   - Nu e de mirare că arăți așa de încruntat.

   Dar imediat ce zise acest lucru își dădu seama că greșea. El mai avea ceva să îi spună. Ceva rău. DVD-ul.

   - M-am întrebat, ca și tine, de ce FAYZ-ul pare să se concentreze în jurul centralei nucleare. Șaisprezece kilometri în toate direcțiile pornind de acolo. De ce? Edilio a făcut niște cercetări prin înregistrările video ale centralei.

   Astrid se ridică deoată și se suprinse spunând:

   - Nu ar trebui să îl las pe Petey singur.

   - Știi ce o să îți arate DVD-ul, nu-i așa?

   Nu fusese o întrebare.

   - Ai ghicit încă din prima noapte. Îmi amintesc faptul că ne uitam pe harta video. Ți-ai pus mâna în jurul micului Pete și mi-ai aruncat o privire foarte ciudată. La acea vreme, nu am știut să o interpretez.

   - Nu te cunoșteam pe atunci, zise Astrid. Nu știam că pot să am încredere în tine.

   Sam strecură DVD-ul în player și porni televizorul.

   - Calitatea sunetului e destul de proastă.

   Astrid văzu camera de control. Cinci adulți, trei bărbați și două femei. Unul dintre ei era tatăl ei. Imaginea îi puse un nod în gât. Acolo era tatăl ei, balansându-și scaunul, glumind cu femeia de la panoul următor, aplecându-se înainte ca să completeze niște fișe.

   Și stând într-un scaun lângă peretele închis la culoare, cu fața luminată de omniprezentul Game-Boy era micul Pete. Singurul sunet care se auzea era slab, iar conversația neinteligibilă.

   - Acum urmează, zise Sam.

   Dintr-odată o alarmă sună, aspră și distorsionată. Toată lumea din camera de control sări. Oamenii se grăbiră către monitoare, către instrumentele de citire. Tatăl lui Astrid îi aruncă o privire îngrijorată fiului său și apoi se aplecă spre monitor.

   Alți oameni intrară în încăpere și se îndreptară, cu o eficiență studiată, către monitoare. Instrucțiuni panicate erau aruncate în toate părțile. Porni și a doua alarmă, mai stridentă decât prima. O lumină stroboscopică se activă. Frica era prezentă pe fiecare chip.

   Micul Pete se clătina nebunește, cu mâinile apăsate pe urechi. Avea o privire de durere inocentă. Cei 10 adulți din încăpere alcătuiau un tablou mișcător de disperare stăpânită. Tastaturile erau apăsate cu putere, butoanele răsucite.

   Tatăl ei apucă un manual gros și începu să răsfoiască rapid paginile, oamenii țipau, alarma suna, iar micul Pete urla, urla cu mâinile la urechi.

   - Nu vreau să văd asta, zise Astrid, dar nu se putu uita în altă parte.

   Micul Pete sărise în picioare. Alergă la tatăl lui, dar tatăl lui, în disperare, îl împingea la o parte. Micul Pete se duse și se aruncă pe un scaun. Sfârși prin a aluneca într-o masă lungă, uitându-se la monitorul care pâlpâia, pâlpâia un mesaj de avertizase de culoare roșu-aprins. Numărul 14.

   - Codul 1-4, zise Astrid anost. L-am auzit pe tata spunând o dată. Este codul pentru topirea miezului. Făcea o glumă din asta. Codul 1-1 însemna o problemă minoră, codul 1-2 începi să te îngrijorezi, codul 1-3 chemi directorul, codul 1-4 te rogi. Următorul pas, codul 1-5 este... eradicarea.

   Pe ecran, micul Pete își luă mâinile de la urechi. Alarma nu contenea. Urmă o străfulgerare care făcu banda să fie goală. Câteva secunde de imagine statică. Când imaginea se stabiliză, alarmă tăcuse. Iar micul Pete era singur.

   - Astrid, o să observi că pe semnătura de pe film scrie 10 noiembrie, ora 10:18 dimineața. Momentul exact în care fiecare persoană cu vârsta mai mare de 14 ani a dispărut.

   Pe ecran, micul Pete se opri din plâns. Nici măcar nu se uită în jur, doar se duse înapoi la scaunul pe care stătuse, își luă Game-Boy-ul și se apucă din nou să se joace.

   - Micul Pete a cauzat FAYZ, zise Sam plat.

   Astrid își acoperi fața cu mâinile. Erau surprinsă de lacrimile pe care le simțea că se adună și de forța lor. Se luptă să se abțină de la suspine. Îi trebuiră câteva minute ca să poată vorbi.

   Sam așteptă răbdător.

   - El nu știa ce făcea, spuse Astrid cu o voce joasă nesigură. Nu știe ce face. Nu așa cum știm noi. Nu gândește că, dacă fac „asta” o să se întâmple „ailaltă”.

   - Știu asta.

   - Nu poți da vina pe el, se uită Astrid în sus cu ochii aprinși, provocatori.

   - Să dau vina pe el?

   Sam se mișcă și se așeză lângă ea pe canapea. Destul de aproape încât picioarele lor se atingeau.

   - Astrid, nu pot să cred că îți spun asta, dar cred că ai omis ceva.

   Ea se întoarse către el cu fața pătată de lacrimi, căutând.

   - Astrid, a fost un accident nuclear. Este evident că nu puteau controla situația. Păreau foarte speriați.

   Astrid oftă. Sam avea dreptate: omisese asta.

   - A oprit accidentul nuclear. Topirea miezului ar fi putut omorî pe toată lumea din Perdido Beach.

   - Da. Nu mă dau în vânt după modul în care a făcut-o, dar e foarte posibil să fi salvat viața tuturor.

   - A oprit accidentul nuclear, zise Astrid încă nereușind să priceapă complet.

   Sam rânji. Chiar râse.

   - Ce e așa de amuzant? întrebă ea tăios.

   - Mi-am dat seama de ceva înaintea lui Astrid cea deșteaptă. Mă bucur nespus de asta. O să exult de bucurie câteva minute.

   - Bucură-te, s-ar putea să nu se mai întâmple niciodată, spuse Astrid.

   - O, crede-mă, știu asta.

   Îi luă mâna, iar ea se bucură să îi simtă atingerea.

   - Ne-a salvat. Dar în același timp a creat ciudățenia asta.

   - Nu pe toată, spuse Astrid, scuturând din cap.

   - Mutațiile au precedat FAYZ-ul. Într-adevăr mutațiile au fost o condiție sin qua non a situației. Chestia fără de care FAYZ-ul nu s-ar fi putut întâmpla.

   Sam refuză să fie impresionat.

   - Poți să mă ataci cât vrei cu „într-adevăr-urile” tale, „precedat-urile” și „sine qua non-urile”, eu tot radiez de bucurie aici.

   Ea îi ridică mâna către buze și îi sărută degetele. Apoi îi dădu druml, se ridică și se plimbă prin încăpere și se întoarse. Se opri și zise:

   - Diana. Ea vorbește despre mutație ca fiind asemenea liniilor de la semnalul telefonului mobil. Două linii, trei linii... Caine are patru linii. Și tu la fel, cred. Petey... cred că el are cinci sau șapte.

   - Sau zece, fu de acord Sam.

   - Diana crede că este precum recepția semnalului. Ca și cum unii dintre noi au un grad mai mare de receptivitate. Dacă e adevărat, noi nu generăm puterea, ci doar o folosim, o direcționăm.

   - Și?

   - Și de unde vine ea? Ca să extind analogia, unde este trnul pe care se află antenele emițătoare? Ce anume generează puterea?

   Sam se ridică și oftă.

   - Un lucru e sigur: povestea asta nu va fi răspândită niciodată. Edilio știe, eu știu și tu. Nimeni altcineva nu trebuie să știe.

   Astrid aprobă.

   - Copiii l-ar urî. Sau ar încerca să îl folosească.

   Sam dădu din cap.

   - Mi-aș dori....

   - Nu, zise Astrid și ridică din umeri fără speranță. Nu avem cum să-l facem săă repare ce-a făcut.

   - E păcat, spuse Sam zâmbind ușor, ceea ce nu se potrivi cu expresia ochilor. Pentru că timpul trece, tic-tac, tic-tac.

       Lana se împiedică în noapte. Înapoi cu coioții. Un coșmar repetat. Și acum, adăugându-se la nenorocire, Drake și Howard se împiedicau alături de ea.

   Drake cu pistolul. Drake blestemându-și durerea.

   Iar Howard striga:

   - Orc, Orc!

   Mai groaznică decât orice suferință era teama de acel puț de mină și de ce se afla în fundul lui. Ea nesocotise Întunericul. Oare ce avea să îi facă monstrul care fierbea acolo?

   - Hai să ne oprim și o să încerc să îi repar brațul lui Drake, OK? întrebă ea.

   - Nu oprim, mârâi Căpetenia.

   - Lasă-mă să încerc cel puțin.

   Căpetenia o ignoră; iarăși alergau, se împiedicau și se adunau de pe jos și apoi alergau și mai mult. Nu era nicio scăpare acum. Nicio posibilitate de scăpare. Decât dacă...

   Ea se apropie de Drake.

   - Dacă nu mă lasă să te vindec?

   - Nu încerca să mă joci, i-o tăia Drake. Oricum, acum vreau să văd chestia care te-a îngrozit așa de tare.

   - Ce este? întrebă Howard neliniștit, aproape la fel de speriat ca și Lana.

   Lana nu avea un răspuns la întrebarea asta. 

   Fiecare pas era mai dificil decât cel de dinainte și Căpetenia o mușcă de câteva ori ca să se miște mai repede. Când nu o făcea el, o făcea Drake, fluturând pistolul spre ea, amenințând-o cu vorbe, cu gesturi și cu privirea.

   Ajunseră la mina abandonată după ce luna apusese, iar stelele abia licăreau în fața răsăritului promițător. 

    Nu mai simțise niciodată o asemenea teamă. Era ca și cum tot sângele i se scursese și fusese înlocuit cu un mâl rece. Abia se putea mișca. Inima îi bătea tare înghiontindu-i pieptul. Voia să îl mângâie pe Patrick, să obțină o fărâmă de confort de la el, dar nu se putea apleca și nu putea vorbi. Stătea țeapănă, tăcută, rigidă.

   „O să mor aici”, gândi ea.

   - Om, lumină! bolborosi Căpetenia pe un ton poruncitor.

   Arătă spre o lanternă care atârna într-un cui dintre pietre.

   Howard sări către ea și o porni. Mâna îi tremura atât de tare, încât lumina dansa pe pereți trimițând umbre zburătoare precum niște fantome care se mișcau rapid.

   Nici Drake nu părea în apele lui, speriat de ceva ce nu-și putea explica. Punea întrebări și deveni și mai agitat când pășiră în cutia de gheață a minei.

   - Cineva trebuie să-mi spună ce o să vedem, insistă Drake. Trebuie să știu ce facem.... Poate ar fi mai bine să vorbim despre înțelegerea noastră.... Cât mai avem...?

   Dar în tot acest timp înaintau în mină.

   Lana trebuia să își forțeze fiecare respirație. Trebuia să își reamintească: „Respiră, respiră”. Patrick plecase. Îi abandonase la intrarea în mină.

   - Omule, eu... eu nu pot să fac asta, zise Howard. Trebuie... eu...

   Încerca să tragă aer în piept.

   - Taci din gură! îl repezi Drake, bucuros că avea pe cine să își verse supărarea.

   Howard se întoarse brusc și o luă la goană luând lanterna cu el. Căpetenia scânci o comandă și 2 coioți plecară în urmărirea lui.

   Nemafiind lanterna, Lana putea vedea strălucirea verde, slabă, de pe pereți. Întuneric în față. Întuneric în spate.

   - Lasă-l să plece, zise Drake. Howard nu e important. Eu sunt important.

   Vocea lui era slabă.

   Lana își închise ochii și strânse pleoapele, dar cumva strălucirea verde trecea prin ele ca și cum putea să pătrundă în carnea ei, în craniul ei. Nu putea merge mai departe. Se lăsă în genunchi.

   Era aproape. Era acolo, chiar în față, chiar după ultimul colț, o adunătură de pietră fosforescentă, mișcătoare, alunecoasă. Vocea fără sunet era ca o bâtă care îi lovea capul. Întunericul săgeta degete invizibile de gheață în mintea ei, iar Lana știu că vorbea cu vorbele lui.

   - Vindecătoarea, strigă ea într-o parodie torturată și nebunească a vocii ei.

   Ținea ochii închiși, dar putu simți cum Drake îngenunchează lângă ea.

   - De ce vii la mine? țipă Lana.

   Era o păpușă, nimic altceva decât o unealtă de care se folosea Întunericul.

   - Coiotul, încercă să spună Drake.

   - Credincioasa Căpetenie, zise Întunericul prin Lana. Ascultător, dar încă departe de a fi egal unui om.

   „Deschide ochii, își spuse Lana. Fii curajoasă. Uită-te la el, înfruntă-l, luptă-te cu el.”

   Dar Întunericul era în craniul ei, împingând și căutând în secretele ei, râzând de rezistența ei jenantă. Și totuși, ea deschise ochii. Obiceiul de a sfida, pe care îl avea de o viață, îi dădu putere. Dar îi ținu plecați, destul de ptuernic pentru a se forța să îi țină deschiși, prea speriată pentru a privi în față acel lucru.

   Pietrele de sub genunchii ei străluceau. Ea le atingea, atingea marginile lui. Căpetenia se ploconi, lăsându-se pe pietrele din peșteră lângă Lana, târându-se pe burtă.

   Dintr-odată Lana simți un șoc electric de o forță înspăimântătoare. Spatele i se arcui, capul i se dădu pe spate, iar mâinile i se despărțiră. Simți o durere ca un țurțure care îi înțepa ochiul și îi găurea creierul. Încercă să țipe, dar niciun sunet nu ieși din ea. Apoi dispăru, iar ea căzu pe spate, cu picioarele strânse sub ea. Gâfâia ca un pește aruncat pe uscat, incapabilă să își umple plămânii cu aer.

   - Sfidare, spuse cu o voce răgușită care nu era a ei.

   - Ea trebuie să îmi facă mâna la loc, zise Drake. Dacă o omori, nu mă poate ajuta.

   - Ai curaj să ceri ceva, zise Întunericul.

   - Eu nu...e... eu îmi vreau mâna înapoi, țipă Drake epuizat.

   Lana își dădu seama să putea respira din nou. Trase aer în piept. Se împinse în podea și se îndepărtă centimtetru cu centimetru de Întuneric. Drake țipă în agonie. Lana îl văzu așa cum fusese ea, ca și cum el ar fi apucat un fir electric. Corpul lui se sucea ca o marionetă. Întunericul îi dădu drumul.

  - Ah, zise Întunericul și îi mișcă gura Lanei într-un rictus. Am găsit un profesor mai bun pentru tine, Căpetenie.

   Căpetenia coioților îndrăzni să se ridice. Îți ținea coada și capul aliniate într-o poziție umilă. Se uită la Drake, care fusese acum eliberat și își freca mâna de durere.

   - Omul ăsta o să te învețe să omori oameni, zise Lana.

   Drake vorbi ca și cum fiecare silabă era un efort:

   - Da. Dar... mâna mea.

   - Dă-mi mâna, zise Lana și, fără să vrea, se târî până la Drake.

   Acesta se ridică, tremurând, dar hotărât. Întinse ciotul ars, tăiat cu ferăstrăul.

   - O să îți dau o mână cum n-a mai avut niciun om, zise Întunericul. Nu ai magie în tine, omule, dar fata îți va fi de folos.

   Drake se mișcă cu o viteză surprinzătoare. Se răsuci și o trase pe Lana de păr.

   - Ia-mi mâna, șuieră el.

   Ea își puse mâinile tremurânde pe carnea topită, simțind osul proaspăt tăiat pe sub ea, venindu-i să vomite.

   Strălucirea își mări intensitatea. Lana își simți întregul corp umplându-se cu ea, nu caldă, ci rece, rece ca gheața. Carnea lui Drake creștea la loc. O simțea mișcându-se sub degetele ei. Dar nu era carne umană. Nu era deloc carne umană.

   - Nu, șopti ea.

   - Ba da, respiră Drake. Da!

TREIZECI ȘI NOUĂ

            36 ORE, 37 MINUTE

   Sam cânta melodia trupei Agent Orange de pe iPod, simțindu-se de parcă versurile familiare trecuseră linia de la a fi doar un cântec menit să răvășească subconștientul la unul care era atât de aproape să îi descrie viața.

   Se afla la stația de pompieri, nu tocmai fericit de prânzul pe care îl lua singur. Quinn era... se părea că nu mai putea ști unde era Quinn. Prietenul lui.... era oare cuvântul potrivit? Prietenul lui, Quinn, era o umbră care venea și pleca, uneori glumind, așa cum făcea pe vremuri, alteori stând morocănos și uitându-se la DVD-uri pe care le mai văzuse de 1 milion de ori.

   Oricum, el nu era acolo pentru prânzul de la stația de pompieri, în ciuda faptului că Sam făcuse destul supă ca să ajungă și pentru alte guri.

   Edilio se materializă în tăcere în cadrul ușii. Arăta descurajat. Sam realiză că mai devreme cântase cu voce tare și, rușinat, dădu muzica mai încet și își scoase căștile.

   - Ce ai găsit, Edilio?

   - Dacă e undeva prin Perdido Beach, știe să se ascundă de minune, Sam, zise Edilio. Am căutat. Am vorbit cu toată lumea. Lana a dispărut. Și câinele ei la fel. A fost în casa lui Elwood și apoi a dispărut.

   Sam aruncă playerul de muzică pe masă.

   - Am supă. Vrei?

   Edilio se încovoie pe un scaun.

   - Ce cântec e?

   - Ce? A, se numește „A cry for help in a world gone mad”.

   Amândoi râseră sarcastic.

   - Următoarea piesă o să pun să fie cântecul ăla vechi, cum îi spune?

   Sam căută în memorie.

   - Așa, REM, „It`s the end of the world as we know it”.

   - Chiar este, comentă Edilio. Am căutat o fată care poate vindeca prin magie și am încercat să învăț să trag cu o mitralieră.

   - Cum a mers, apropo?

   - Patru băieți putem, mai mult sau mai puțin, să o mânuim, punându-l la socoteală și pe Quinn. Dar, omule, nu suntem chiar pușcași marini, știi? Un puști pe nme Tom a început să tragă și aproape că m-a nimerit. A trebuit să mă arunc într-un rahat de câine.

   Sam încercă să nu râdă, dar niciunul din ei nu se putu abține.

   - Mda, crezi că e amuzant. O să vezi tu, zise Edilio.

   Sam deveni din nou serios.

   - Nu știu ce-l ține pe Caine pe loc. Au trecut două zile. Ce-l ține?

   - Care e graba? Cu câtmai mult timp avem, cu atât o să fim mai pregătiți.

   - Omule, mâine-noapte zbor de aici, spuse Sam.

   - Nu știi asta sigur, omule, zise Edilio, jenat.

   - Mi-aș dori să știu ce se întâmplă sus, la Coates.

   Edilio prinse ideea imediat.

   - Te referi la spionat?

   Sam împinse supa din fața lui.

   - Nu știu la ce mă refer, omule. Mă gândesc că ar trebui să ne ducem la ei, știi? Să ne ducem acolo și să facem asta.

   - Avem arme. Avem băieți care pot să conducă. Avem, pe lângă tine, 4 alți mutanți cu puteri care pot fi folositori. Știi, puteri cu care te poți lupta, nu ca fata aia care poate dispărea, dar numai dacă este foarte rușinată.

   Sam zâmbi în ciuda voinței lui.

   - Glumești.

   - Nu, omule, e foarte rușinoasă și când spui ceva de genul: „Ai păr frumos”, dintr-odată dispare. Dar e tot acolo. O atingi, dar nu o poți vedea.

   - Asta nu o să-l prea oprească pe Caine.

   - Taylor lucrează la teleportare. Acum se poate teleporta la câteva străzi distanță, zise Edilio ridicând din umeri. Dar, dacă vorbim de puteri folositoare, îl avem pe puștiul ăla de 9 ani, care poate face ce faci tu cu lumina, dar nu la fel de mult.

   - Nouă ani. Nu putem obliga pe cineva care are 9 ani să îi facă rău cuiva, protestă Sam.

   - Ce zici de una de 11 ani, care poate să se miște foarte rapid încât abia o poți vedea?

   - Fata aia, Brianna?

   - Acum își spune Briza. Adică, la fel de rapidă ca briza.

   - Briza? Un fel de nume de supererou? întrebă Sam, dând din cap cu tristețe. Minunat. E tot ce ne trebuie.

   Aceasta era vorba preferată a mamei lui: „E tot ce ne trebuie”. Simți un junghi scurt în piept, dar acesta trecu repede.

   - Și ce putem face cu Briza în timp ce se mișcă repede de colo-colo?

   Edilio păru stânjenit.

   - Cred că îi dăm o armă. Trage și apoi dispare și trage din nou.

   - O, Doamne, spuse Sam și își lăsă capul să cadă. Copii de 11 ani și noi le dăm arme? Se împuște oameni? Ființe umane? Este o prostie.

   Edilio nu mai avea ce să zică la asta.

   - Îmi pare rău, omule, nu las asta pe umerii tăi, Edilio! Doar că... adică, e o nebunie. E greșit. E destul de rău pentru copiii de vârsta noastră, dar de clasa a IV-a sau a V-a?

   Se auzi un zgomot de pași pe scări și atât Sam, cât și Edilio săriră în picioare, așteptându-se la ce era mai rău.

   Dekka, una dintre refugiații de la Coates, intră repede în încăpere și alunecă pe podeaua ceruită. Era rănită la frunte, o tăietură adâncă, de 3 centimetri, dar refuzase ca Lana să o vindece.

   - Am asta de la pantoful lui Drake, de când m-a lovit, spusese ea. Vindecă-mi rănile de la blocul de ciment, dar lasă-mi capul așa. Vreau ceva care să-mi amintească.

   Sam se gândi că acesta era al doilea lucru foarte interesant la Dekka. Numărul 1 era probabil că ea părea să aibă puterea de a suspenda forța gravitației într-o anumită zonă, dar mică.

   - Ce este, Dekka? întrebă Sam.

   - Tipul ăla, Orc. Tocmai s-a întors în oraș, răvășit complet.

   - Orc? Numai Orc? Nu și Howard?

   Dekka ridică din umeri.

   - Nu am văzut pe nimeni altcineva. Doar ce a sosit, iar tipul acela, Quinn, mi-a spus să fac bine și să vin să-ți zic. El a spus că se va duce către casa lui Orc, să-l urmărească.

   Asta trebuie să fie casa pe care Orc o împărțise cu Howard. Nu era mult de mers.

   - Poate că ar trebui să iau o armă, zise Edilio posomorât.

   - Cred că mă descurc cu Orc acum, zise Sam.

   Încrederea în el îl surpsinse. Niciodată în viața lui nu crezuse că se va descurca cu Orc.

   Quinn aștepta afară. Sam aproape că îi mulțumi oficial lui Quinn.

   - Apreciez că ai trimis-o pe Dekka la mine și că te ocupi de lucruri.

   - Fac ce pot, zise Quinn, pe un ton mai amar decât probabil intenționase.

   Sam și Edilio stătură pe aproape, în timp ce Quinn bătu la ușă.

   Vocea mult prea familiară a bătăușului răspunse:

   - Intrați, cretinilor!

   Orc tocmai deschidea o cutie cu bere.

   - Lăsați-mă să beau chestia asta, mormăi Orc. Apoi mă puteți omorî sau orice.

   Orc avusese câteva zile nefaste. Era zgâriat, bătut. Un ochi îi era umflat și negru. Avea pantalonii zdrențuiți și murdari. Tricoul abia putea fi numit așa. Fusese rupt în fâșii care apoi fuseseră înodate la loc. El era în continuare mare, dar arăta mai puțin amenințător decât îl văzuseră vreodată.

   - Unde e Howard? întrebă Sam tăios.

   - Cu ei, răspunse Orc.

   - Care ei?

   - Drake. Fata aia, cum o cheamă, Lana. Și un câine care vorbește, rânji el. Mda. Sunt nebun. Câine vorbitor. Câinii m-au doborât. Mi-au făcut o gaură în mațe. Mi-au mâncat coapsa.

   - Despre ce vorbești, Orc?

   Acesta luă o gură mare de bere. Oftă.

   - Doamne, ce bună e!

   - Vorbește cu noimă, Orc, îl repezi Sam.

   Orc râgâi tare. Se ridică încet. Își așeză jos berea. Cu mâinile înțepenite, își scoase tricoul sfâșiat. Edilio tresări. Quinn se întoarse. Sam se uita fix.

   Bucăți mari din pieptul și burta lui Orc erau acoperite cu pietriș. Pietrele aveau culoarea apei murdare, verde-gri. Pietrișul se ridica și cobora în ritmul respirației lui Orc.

   - Se întinde, zise Orc.

   Părea năucit. Se atinse cu degetele.

   - E cald, zise el.

   - Orc... cum s-a întâmplat asta? întrebă Sam.

   - Ți-am spus. Câinii mi-au mâncat piciorulși mațele și alte părți de care nu-ți spun. Apoi chestia asta le-a luat locul.

   Ridică din umeri, iar Sam auzi un sunet slab ca pașii pe un drum acoperit cu pietriș ud.

   - Nu doare, zise Orc. A durut. Dar nu mai doare. Totuși gâdilă.

   - Doamne Dumnezeule! spuse încet Edilio.

   - Oricum, zise Orc. Știu că mă urâți cu toții. Așa că ori mă omorâți, ori ieșiți afară. Mi-e sete și mi-e foame.

   Îl lăsară. 

   Afară Quinn păși grăbit pe stradă, se opri dintr-odată și apoi vomită într-un tufiș. Sam și Edilio îl prinseră din urmă. Sam îi puse mâna pe umăr.

   - Îmi pare rău, zise Quinn. Sunt slab.

   - Ce e mai rău de abia acum urmează, zise Sam posomorât. Da, dintr-odată parcă, o dispariție ușoară și rapidă nu mai pare cel mai rău lucru din lume, nu?

           - Drake lipsește de două zile, zise Diana. Trebuie să ne uităm la ce avem aici.

   - Sunt ocupat, o repezi Caine.

   Stăteau pe pajiștea din față de la Coates. Caine supraveghea efortul de a repara gaura pricinuită de lupta dinainte. Teleporta cărămizi, câteva deodată, în locul în care Mallet și Chaz încercau să le cimenteze din npu. 

   Totul se prăbușise de două ori până acum. Una era să torni ciment într-o formă din pământ, dar era mult mai greu să lipești cu mortar cărămizile una de cealaltă.

   - Trebuie să facem un fel de înțelegere cu... orășenii, zise Diana.

   - Orășeniii. O spui cu grijă ca să eviți cuvintele „Sam” sau „fratele tău”.

   - OK. M-ai prins, spuse Diana. Trebuie să facem un fel de înțelegere cu fratele tău, Sam. Ei încă mai au mâncare. Noi o terminăm.

   Caine făcu un spectacol din a fi distras de levitarea unui alt sett de cărămizi prin ușa din față a școlii și sfârșiră la etajul 2, unde Mallet și Chaz se feriră din calea încărcăturii.

   - Încep să devin bun la asta, spuse Caine. Încep să am mai mult control. Precizie.

   - Bravo ție!

   Umerii lui Caine se lăsară.

   - Știi, ai putea să oferi puțin sprijin din când în când. Știi ce simt pentru tine. Dar tot ce faci este să mă repezi.

   - Ce vrei să faci, să te însori?

   Caine roși, iar Diana izbucni într-un râs neobișnuit de tare.

   - Știi că avem 14 ani, da? Adică, înțeleg că te crezi Napoleon al FAYZ-ului, dar suntem totuși copii.

   - Vârsta e ceva relativ. Sunt unul dintre cei mai în vârstă oameni din FAYZ. Și cel mai puternic.

   Diana își mușcă limba. Avea un răspuns deștept pregătit, dar îl tachinase îndeajuns pe Caine pentru o zi. Avea chestiuni mai importante de discutat decât dragostea publică a lui Caine. Și doar atât era. Caine nu era capabil de dragoste adevărată, de genul celei profunde, de genul celei care ar fi crescut în timp.

   - Bineînțeles, nici eu nu sunt, murmură Diana.

   - Ce?

   - Nimic.

   Se uită la Caine cum lucra. Nu la ce făcea, ci la băiatul însuși. Era cea mai charsmatică persoană pe care o cunoscuse vreodată. Putea să fie un star rock. Și în mod clar el își imagina că era îndrăgostit de ea. De aceea îi tolera impertinența.

   Presupunea că îl plăcea. Fuseseră atrași unul de altul aproape încă de la început. Fuseseră prieteni... nu, nu acesta era cuvântul potrivit. Complici. Da, acesta ar merge: complici. Fuseseră complici de când Caine își descoperise puterile.

   Ea fusese prima persoană căreia el îi arătase puterea. Aruncase o carte de pe masă până în cealaltă parte a încăperii. Ea fusese cea care îl încurajase să își îmbunătățească puterea, să exerseze în secret. De câte ori atingea următorul nivel, îi arăta ei. Iar când ea îi dezvăluia chiar și cea mai mică urmă de bunătate, un cuvânt de laudă, o încuviințare admirativă, el se umfla în pene și părea să radieze de bucurie.

   Îi trebuia atât de puțin ca să îl manipuleze! Nu avea nevoie să îi arate multă afecțiune, ci doar o idee.

   Diana avea să îi dea lui Caine sarcini ca să își folosească puterea, să îl facă să cadă pe un puști de care nu îi plăcea sau să umilească un profesor care o supărase.

   Diana se bucurase de vremurile acelea. Avea un protector care îi făcea pe plac și nu cerea nimic în schimb. Caine, în ciuda ego-ului supradimensionat, a aspectului lui, a farmecului, era teribil de fâstâcit în preajma fetelor. Nici măcar nu încercase vreodată să o sărute.

   Dar în cele din urmă i-a atras atenția lui Drake Merwin, care își căpătase deja reputația de a fi cel mai periculos bătăuș din școală, cu mulți acoliți. Și din acel moment Caine îi învrăjbise unul împotriva celuilalt, făcând câte puțin pentru Diana când ea îi cerea și câte puțin pentru Drake.

   În timp ce puterile lui Caine crescură, ambele relații se schimbaseră. Și apoi asistenta școlii, mama lui Sam - mama lui Caine, de asemenea, deși niciunul dintre ei nu știa asta atunci - începuse să bănuiască faptul că ceva era foarte, foarte ciudat la băiatul ei demult pierdut.

   Cărămizile căzură dintr-odată, o serie de bufnituri în timp ce ele se rostogoleau pe pajiște și o serie de mormăieli și înjurături din partea lui Chaz și Mallet.

   Caine părea să nu fi observat.

   - Ce crezi că a fost, Diana? zise el, aproape ca și cum i-ar fi citit gândurile.

   - Cred că nu le-au aliniat destul de bine, răspunse ea, știind că nu la asta se referise el.

   - Nu asta. Ea. Asistenta Temple.

   El repetă numele, desenându-l ca să îl simtă.

   - Asistenta. Connie. Temple.

   Diana oftă. Aceasta nu era o conversație pe care și-o dorea.

   - De fapt, eu n-am cunoscut-o pe femeia asta.

   - Are 2 fii. Pe unul îl păstrează. Pe celălat îl dă spre adopție. Eram un bebeluș.

   - Nu sunt psiholog, zise Diana.

   - Am avut mereu sentimentul ăsta, știi? Că familia mea nu era familia mea adevărată. Niciodată nu au zis că eram adoptat, dar mama mea - mă rog, femeia pe care o credeam mama mea, nu știu cum să-i spun acum. Oricum, ea niciodată nu vorbea despre nașterea mea. Știi, auzi mame vorbind despre momentul în care au intrat în travaliu și toate astea. Ea niciodată nu vorbea despre așa ceva.

   - Păcat că doctorul Phil nu e aici. Ai putea să îi spui lui toate astea.

   - Cred că era destul de rece. Asistenta Temple. Așa-zisa mea mamă, spuse el și se uită la Diana, cu capul sus, încruntat, scpetic. Cam ca tine, Diana.

   Diana scoase un sunet nepoliticos.

   - Nu încerca să fii profund, Caine! Probabil că ea fusese o adolescentă instabilă la acea vreme. Poate că s-a gândit că putea să îngrijească numai un copil, nu doi. Sau poate a încercat să vă dea pe amândoi, dar nimeni nu l-a vrut pe Sam.

   Caine păru surprins.

   - Te dai bine pe lângă mine cu asta?

   - Încerc să te fac să mergi mai departe. Cui îi pasă despre problemele cu mămica? Avem mâncare pentru două, poate trei săptămâni. Apoi trecem la fasole.

   - Vezi ce voiam să zic? Pariez că ea a fost exact ca tine, Diana. Rece și egoistă.

   Diana fu pe cale să răspundă, când auzi un zgomot repezit în spatele ei. Se întoarse și văzuun val, un furnicar de bestii aspre, păroase, galbene. 

   Coioții păreau să vină de peste tot, deodată, o invazie disciplinată, având un scop, care în curând avea să-i copleșească atât pe ea, cât și pe Caine.

   Caine își ridică mâinile, cu plamele în afară, înarmat și pregătit.

   - Nu! strigă o voce. Nu îi răni! Sunt prieteni.

   Era Howard, care se apropia de ei dând din mâini. În spatele lui venea fata vindecătoare, Lana, arătând ca și cum era în stare de șoc. Iar în spatele lor, Drake.

   Diana înjură. Era încă în viață. Și apoi văzu mâna lui Drake. Ciotul ars, rămășițele mâinii sale, pe care o tăiase în imp ce el țipa, plângea și amenința, fusese schimbat. Era lungă, ca și cum fusese transformată într-o gumă întinsă, de culoare roșu-închis. Era încolăcită de două ori în jurul corpului.

   Nu. Era imposibil. Howard veni în fugă și fu primul.

   - A apărut Orc pe aici?

   Dar nici Caine și nici Diana nu răspunseră. Amândoi se holbau la Drake, care se îndrepta spre ei, la fel de îngâmfat cum fusese înainte. 

   - Drake, zise Caine. Am crezut că ai murit.

   - M-am întors, spuse Drake. Și sunt mai bine ca oricând.

   Tentaculul roșu se descolăci din jurul taliei, ca un piton care își eliberează victima.

   - Îți place, Diana? întrebă Drake.

   Mâna, șarpele acela imposibil de culoarea sângelui, se derulă învârtejit deasupra capului lui Drake și se strânse. Apoi, atât de repede încât ochiul uman abia putu înregistra mișcarea, pocni ca un bici.

   Sunetul fusese un pocnet puternic. Ca o explozie în miniatură.

   Diana țipă de durere. Uimită, se uită la tăietura din bluza ei și la picăturile roșii de pe umăr.

   - Îmi pare rău, zise Drake deloc sincer. Încă mai lucrez la țintă.

   - Drake, zise Caine și, în ciuda sângelui, în ciuda răniii Dianei, rânji. Bine ai venit înapoi!

   - Am adus ajutoare, spuse Drake. 

   Își întinse mâna stângă, iar Caine o scutură stânjenit cu dreapta.

   - Deci, când mergem să îl doborâm pe Sam Temple?

PATRUZECI

                26 ORE, 47 MINUTE

   - O să vină mâine-seară, zise Sam. Caine cred că are nevoie să mă învingă. Cred că e o chestie de mândrie pentru el.

   Ținură ultimul consiliu de război în biserică. Dintre copiii din Perdido Beach veniseră Sam, Astrid, micul Pete, Edilio, Dahra, Elwood și Mama Mary. Albert fusese invitat, dar se concentra pe proiectul legat de Ziua Recunoștinței și pe experimentul cu burgerul din tortilla. Din partea refugiaților de la Coates veniseră 3 fete: Dekka, micuța Biranna Briza și Taylor.

   - Caine este un tip care are nevoie să câștige. Are nevoie de victorie înainte să dispară. Sau are nevoie de victorie înainte să dispar eu. Ideea e că nu o să accpete faptul că i-am eliberat pe acești copii de la Coates și am preluat Perdido Beach, zise Sam. Așa că trebuie să fim pregătiți. Și mai trebuie să fim pregătiți pentr ceva: mâine e ziua mea, spuse el crispat. Nu e o aniversare pe care o aștept cu nerăbdare. Dar, oricum, trebuie să decidem cine va prelua conducerea dacă... după ce... ies din scenă.

   Câțiva dintre copii scoaseră sunete de înțelegere și de încurajare despre felul în care Sam poate că nu avea să dispară, sau poate că ar fi fost un lucru bun, că va scăpa de FAYZ. Dar Sam le făcu tuturor semn să tacă.

   - Uitați, partea bună este că, atunci când eu voi dispărea, va dispărea și Caine. Dar partea proastă este că vor rămâne Drake și Diana și ceilalți bătăuși. Orc... ei bine, nu știm exact ce se întâmplă cu el, dar Howard nu e cu el. Iar Lana... nu știm ce s-a întâmplat cu ea, dacă a lecat sau ce a făcut.

   Pierderea Lanei era o lovitură serioasă. Fiecare dintre refugiații de la Coates o adora pentru modul în care le vindecase mâinile. Și era încurajator faptul că știau că ea putea vindeca pe oricine era rănit.

   Astrid spuse:

   - Eu îl nominalizez pe Edilio ca să preia conducerea în caz că... știi tu. Oricum, avem nevoie de un număr 2, de un vicepreședinte sau viceprimar, sau ce-o fi.

   Edilio reacționă târziu, ca și cum Astrid vorbea despre un alt Edilio. Apoi zise:

   - În niciun caz. Astrid e cea mai deșteaptă de aici.

   - Îl am pe micul Pete de care trebuie să am grijă. Mary trebuie să aibă grijă de copii și să îi ferească de pericole. Dahra are responsabilitatea de a trata pe oricine e rănit. Elwood a fost ocupat în spital cu Dahra, nu a avut de-a face cu Caine sau cu Drake, sau cu oricare din facțiunea de la Coates. Edilio a fost implicat în lupta împotriva lui Orc și a lui Drake. Și a fost întotdeauna curajos și deștept și capabil, spuse ea și îi făcu cu ochiul lui Edilio, știind prin ce disconfort trecea acesta.

   - Așa e, spuse Sam. Așa că, exceptând faptul că are cineva vreo obiecție, așa vor rămâne lucrurile. Dacă sunt rănit sau dacă mă evapor, Edilio e la conducere.

   - Cu tot respectul pentru Edilio, zise Dekka, dar el nu are puteri.

   - Are puterea de a câștiga încrederea și de a răzbi atunci când e nevoie, spuse Astrid.

   Nimeni nu mai avu nimic de comentat.

   - OK, atunci, zise Sam. Avem oameni pe poziție, iar Edilio le va spune când să pornească. Taylor, știu că va fi plictisitor pentru tine, și puțin înspăimântător, de asemenea. Ia un prieten care să meargă cu tine, dormiți cu schimbul, asigurați-vă că unul din voi e treaz. Și continuați să exersați. Briza, rolul tău este critic: tu ești sistemul nostru de comuncații odată ce începe. Dekka? Imediat ce primim vești de la Taylor, tu și cu mine ne punem în mișcare.

   - Super, zise Dekka.

   - O să câștigăm, spuse Sam.

   Se ridicară cu toții să plece. Astrid rămase în urmă. Sam îl bătu ușor pe umăr pe Edilio.

   - Ascultă, omule, dacă găsești ceva util pentru Quinn...

   - Mă ocup de asta. Nu e o alegere rea. L-am pus la conducere la grădiniță cu unul dintre pistoalele automate.

   Sam aprobă din cap, îl bătu pe Edilio pe spate și se uită la el cum pleacă.

   - Quinn cu o mitralieră, zise Sam. Îi cer prietenului meu să împuște oameni.

   - Îți rogi prietenul să se apere și să apere copiii, zise Astrid.

   - Mda, asta schimbă totul, spuse Sam sarcastic.

   - Și ce vrei să fac eu? întrebă Astrid. Mie nu mi-ai dat nimic de făcut.

   - Vreau ca tu să găsești un loc sigur și să te ascunzi acolo până ce totul se va termina Asta vreau.

   - Dar...

   - Dar... începând de mâine după-amiază o să am nevoie de tine aici.

   Sam arătă în sus.

   - În Rai? întrebă Astrid zâmbind.

   - Urmează-mă.

   Îi conduse pe Astrid și pe fratele ei către turlă. Panourile despărțitoare erau încă dărâmate, așa cum le lăsase Drake. Luminile din Perdido Beach arătau straniu de normal de aici de sus. Multe case încă mai aveau luminile aprinse. 

  Doi saci de dormit fuseseră întinși la mică distanță unul de altul. Un binoclu și un receptor walkie-talkie pentru copii erau lângă o pungă de hârtie cu alimente.

   - V-am împachetat câte ceva de mâncare și baterii pentru jocul micului Pete. Nu cred că walkie-talkie-ul merge prea bine, dar îl am pe celălalt. Poți vedea aproape tot de aici.

   Era un spațiu îngust. Micul Pete se așeză imediat într-un colț prăfuit. Astrid și Sam stăteau stânjeniți unul lângă altul, înghesuiți de clopot.

   - Mi-ai lăsat o armă?

   El scutură din cap.

   - Nu.

   - Le ceri tuturor celorlalți să facă lucruri teribile. Iar mie-mi ceri să privesc.

   - Este o diferență.

   - Este? Care?

   - Păi... am nevoie de tine pentru creierul tău. Am nevoie de tine ca să observi.

   - Este jalnic, zise ea.

   El aprobă.

   - Mda. Ei bine, tu nu ai fost antrenată ca să știi cum să împuști. Probabil că ai sfârși prin a te împușca în picior.

   - Ah, spuse ea, nefiind convinsă.

   - Ascultă, știu că e o nebunie, dar poate că ar trebui să te gândești la ideea lui Quinn, știi tu, să îl faci pemicul Pete să te teleporteze în Hawaii. Sau oriunde. El are puterea. În cazul în care lucrurile nu merg...

   - Nu vreau ca el să mă teleporteze undeva departe, spuse Astrid. În primul rând, nu cred că ar merge. Și în al doilea...

   - Da?

   - Și în al doilea rând, nu vreau să te părăsesc.

   El își puse mâna cu blândețe la obrazul ei, iar ea își închise ochii și se sprijini de el.

   - Astrid, eu sunt cel care va pleca. Lti asta.

   - Nu. Nu știu asta. M-am rugat să nu se întâmple. M-am rugat la Maria să intervină.

   - La Mary Terafino?

   - Nu, prostuțule, râse Astrid. Ești așa un păgân! Sfânta Maria. Fecioara.

   - Oh, ea.

   - Știu că tu nu prea crezi în Dumnezeu, dar eu cred. Eu cred că El știe că noi suntem aici. Eu cred că El ne aude rugăciunile.

   - Crezi că ăsta e un fel de plan măreț al lui Dumnezeu? FAYZ-ul și toate astea?

   - Nu. Eu cred în liberul arbitru. Cred că deciziile le luăm de bunăvoie și ne asumăm acțiunile. Și acțiunile noastre au consecințe. Lumea este așa cum o facem noi. Dar cred că uneori putem să Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ajute, iar El o va face. Uneori, cred că El se uită în jos și zice: „Uau, uite ce pun la cale idioții ăia; cred că ar trebui să îi ajut puțin”.

   - O să accept bucuros ajutorul, spuse Sam.

   - La fel, aș vrea să am o armă.

   Sam scutură din cap.

   - Eu l-am rănit pe tatăl meu vitreg. L-am rănit pe Drake. E posibil chiar să îl fi omorât pe Drake. Nu știu. Și nu știu ce o să se întâmple mai departe. Dar uite ce știu: când rănesc pe cineva, asta îmi lasă o urmă. O cicatrice, sau ceva de genul. E ca și cum...

   El își căuta cuvintele potrivite, iar ea își strânse mâinile în jurul lui.

   - E ca și cu genunchiul meu, când Drake m-a împușcat. Totul s-a vindecat, mulțumită Lanei, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar faptul că l-am ars pe Drake? Asta e în interiorul meu, în capul meu și Lana nu poate vindeca asta.

   - Dacă va fi o luptă și alții vor simți durerea asta.

   - Tu nu ești „alții”.

   - Nu?

   - Nu.

   - De ce?

   - Pentru că te iubesc.

   Astrid rămase tăcută atât de mult timp, încât Sam crezu că o supărase. Totuși ea nu își slăbi strânsoarea, nu se îndepărtase, dar își ținea fața îngropată în gâtul lui. Îi putea simți lacrimile calde pe piele. 

   Într-un final ea spuse:

   - Și eu te iubesc.

   El răsuflă ușurat:

   - Ei bine, am trecut peste asta.

   Dar ea nu se alătură râsului lui crispat.

   - Am ceva să îți spun, Sam.

   - Un secret?

   - Nu am fost sigură de asta, așa că de-aia nu am zis nimic. Este greu să o separi de coeficientul de inteligență. Intuiția este de obicei doar numele pe care noi îl dăm unei percepții înalte, dar normale, care are loc sub nivelul gândului conștient.

   - Aham, zise el cu tonul unui tip prostuț.

   - Pentru mult timp nu am fost sigură că este altceva decât intuiție normală.

   - Puterea, zise el. Mă întrebam dacă știi. Diana a spus că tu ai două linii. Într-un fel nu am vurt, știi, să te forțez să te gândești la asta.

   - Am bănuit. Dar e ciudat. Ating mâna unei persoane și uneori îmi apare în minte un fel de fâșie care brăzdează cerul.

   El o îndepărtă la o distanță de un braț, ca să îi vadă mai bine fața.

   - O fâșie?

   Ea ridică din umeri.

   - Ciudat, nu? O văd luminoasă sau mai întunecată, lungă sau scurtă. Nu știu ce înseană, nu am niciun control asupra ei și încă nu am încercat să o explorez. Dar se pare că văd un fel de măsură, nu știu, semnificație sau ceva? E ca și cum aș vedea sufletul unei persoane sau poate destinul, dar în condiții profund metaforice.

   - Profund metaforice, sună vocea lui ca un ecou. Puterea ta este puterea metaforei?

   Remarca aceasta cel puțin îi aduse un zâmbet și un ghiont.

   - Deșteptule! Ideea este că am știut de la început că vei fi important la un moment dat într-un fel. Ești o stea căzătoare de-a lungul cerului, care lasă în urmă scântei.

   - O să trag bine mâine într-un perete de cărămizi?

   - Nu știu, recunoscu ea. Dar știu că ești cea mai luminoasă stea căzătoare de pe cer.

        Computer Jack se trezi și simți mâna ei caldă peste gura lui.

   Afară era întuneric, dar camera era inundată în lumina albastră a monitorului. Putea vedea conturul feței ei și părul roțu. Ochii ei luciră.

   - Șșș, îl avertiză ea și își puse un deget pe buze.

   Inima lui bătea deja mai tare. Ceva nu era în regulă, fără îndoială.

   - Scoală-te, Jack.

   - Ce se întâmplă?

   - Mai ții minte înțelegerea noastră? Ții minte promisiunea ta?

   El nu voia să zică da. Nu voia. Știuse dintotdeauna că orice va vrea Diana va fi periculos. Iar Jack era mai speriat ca oricând. Drake se întorsese. Drake era un monstru.

   Diana îl atinse pe obraz cu buricul degetelor. El simți un fior pe șira spinării. Apoi îl pocni peste obraz.

   - Am întrebat dacă mai ții minte promisiunea.

   El era mut. Prea confuz ca să-și poată găsi vocea, prea conștient de prezența ei lângă el, prea speriat de ceea ce i-ar putea cere. Aprobă din cap.

   - Îmbracă-te. Numai hainele. Nimic altceva.

   - Ce oră e? trase el de timp.

   - E ora când faci ceea ce trebuie, zise ea și gura moale schiță un zâmbet crispat. Chiar dacă este pentru un motiv greșit.

   Jack se dădu jos din pat foarte, foarte bucuros că găsise o pereche de pantaloni de pijama pe care să îi poarte. O făcu să se întoarcă și se îmbrăcă repede.

   - Unde mergem?

   - Tu pleci cu mațina.

   - Am condus numai o dată și aproape că am intrat într-un șanț.

   - Ești un băiat foarte inteligent, Jack! O să te prinzi tu.

   Se furișară din cameră în holul întunecat. În jos pe scări, cu atenție. Diana crăpă ușa de la intrare și se uită în curte. Jack se întrebă dacă Diana avea pregătită o scuză pentru cineva care i-ar fi putut opri.

   Sunetul tenișilor pe pietrișul aleii era amplificat de noaptea cețoasă. Era ca și cum ei ar fi încercat să facă zgomot. Ca și cum fiecare pas era făcut de un baros. 

   Diana îl conduse la mașina de teren parcată aiurea pe iarbă.

   - Cheia e înăuntru. Urcă! La volan.

   - Unde mergem?

   - Condu până în Perdido Beach. Și nu „noi”. Doar tu.

   Jack era alarmat.

   - Eu? Doar eu? Nu, nu, nu. Dacă mă duc, Caine o să creadă că a fost ideea mea. O să îl trimită pe Drake după mine.

   - Jack, ori mă asculți, ori o să stau aici și o să țip. O să iasă și o să le spun că te-am prins încercând să scapi.

   Jack simți că rezistența ăi ceda Totul era prea plauzibil. Ea ar face-o, iar Caine ar crede-o. Și apoi... Drake.

   Simți un fior.

   - De ce? o întrebă Jack rugător.

   - Găsește-l pe Sam Temple. Spune-i că ai scăpat.

   Jack înghiți nodul din gât și dădu din cap.

   - Și mai bine, găsește-o pe fata aia, Astrid, spuse Diana și își reluă o parte din atitudinea ei batjocoritoare. Astrid cea deșteaptă. O să fie disperată să îl salveze pe Sam.

   - OK, OK, se înscurajă el. Ar fi bine să plec.

   Diana îi atinse mâna.

   - Spune-le de Andrew.

   Jack îngheță cu mâna pe cheie.

   - Asta vrei să fac?

   - Jack, dacă Sam dispare, Drake se va întoarce împotriva mea, iar Caine nu îl va putea opri. Drake e mai puternic decât până acum. Am nevoie de Sam viu. Am nevoie de cineva pe care Drake să îl urască. Am nevoie de echilibru. Spune-i lui Sam despre tentație. Avertizează-l că o să fie tentat să se predea să accepte de bunăvoie marele salt, dar poate, poate că, dacă el va zice nu....

   Ea oftă. Nu era un sunet plin de speranță.

   - Acum, du-te!

   Se răsuci pe călcâie și se duse înapoi în școală.

   Jack o urmări cu privirea până când ea ajunse la ușă. Era șansa ei de a scăpa. Putea să scape de Caine și de Drake și se tot ceea ce reprezentau ei. Dar ea rămânea. Era oare posibil ca Diana chiar să îl iubească pe Caine?

   El trase adânc aer în piept și răsuci cheia în contact. Motorul prinse viață. Îi dăduse prea multă benzină. Făcea prea mult zgomot.

   - Șș. Șș, zise el.

   Băgă în viteză, apăsă pedala de accelerație. Nu se întâmplă nimic. Aproape intră în panică. Apoi își aduse aminte: frâna de mână. Lăsă maneta în jos și încercă din nou pedala de accelerație. Mașina începu să ruleze pe pietriș cu viteză mică.

   - Hei! Ce faci?

   Howard. Ce naiba făcea aici în mijlocul nopții? Desigur, încă îl căuta pe prietenul lui bătăuș, Orc. Mereu îl căuta pe Orc. Expresia de pe fața lui Howard se schimbă repede de la mirare, la întrebătoare, la alarmată.

   - Heo, omule, oprește! Oprește!

   Jack conduse pe lângă el. În oglindă, îl văzu pe Howard alergând înapoi în școală.

   Ar trebui să conducă mai repede. Dar condusul era un lucru înspăimântător pentru Computer Jack. Prea multe decizii de luat, necesita prea multă atenție, era prea periculos, mortal.

   Ajunse la poarta de fier, care era închisă. Sări din mașină și deschise repede poarta. Rămase nemișcat pentru un moment, ascultând. Sunetul pădurii. Picături de condens cădeau de pe frunze, mici animale fremătau, iar în aer plutea o briză care abia mișca crengile. Apoi se auzi sunetul unui motor de mașină.

   Înapoi la mașină. Băgă în viteză și înaintă încet pe poartă. O lăsă deschisă și plecă. Oricum, poarta nu avea să încetinească pe nimeni. Dar pe el îl încetinise. Ei erau deja pe urmele lui. Panda conducea, fără îndoială, era cel mai experimentat șofer, mult mai experimentat decât Jack. 

   Panda. Cu Drake lângă el. Drake și mâna lui monstruoasă.

   Jack simți frica ridicându-i-se în corp. Strânse volanul. Prea tare. Partea de sus i se rupse în mâini. O aruncă și scânci de teamă. Se forță să țină volanul cu mai multă atenție, săă controleze panica, să se gândească doar la condus. 

   Lumini în oglindă. O, Doamne! O, Doamne! O să îl omoare. Drake își va folosi mâna ca un bici asupra lui.

   - Gândește-te, Jack, țipă el cu o vehemență bruscă, șocantă. Gândește!

   Nu era o chestiune care avea de-a face cu programarea. Nu era legată de tehnologie. Era primitivă. Era forță și forță, violență și violență, ură și frică.

   Asta era? Poate că era vorba doar de degajare. Mașina de teren era mult mai înaltă. Iar cealaltă care se apropia rapid era joasă. Mașină de teren. Tracțiune 4x4.

   Jack aruncă un ochi la marginea drumului și văzu un șanț adânc în dreapta. Un perete înalt de stâncă în stânga. Mașina se apropia cu viteză. Era la nu mai mult de câteva sute de metri în spate.

   Acolo! Un drum forestier pe dreapta. Putea să nu ducă nicăieri. Putea să înainteze 50 de metri și să se înfunde. Nicio variantă. Jack trase de volan către dreapta și chiar și cu viteză mică simți că era cât p-aci să se răstoarne.

   Dar mașina se îndreptă și se clătină pe drumul forestier. Nu vedea nimic.. nu știa nimic... Conducea la mâna destinului, cu speranța că drumul de pământ nu se termina brusc într-o stâncă.

   Era greu să țină volanul, în timp ce se balansa violent. Dar nu putea să îl strângă prea tare, altfel l-ar face bucăți cu mâinile lui puternice.

   În spatele lui, farurile mașinii mici luceau nebunește, sus și jos, schimbându-și direcția haotic. Drumul forestierera prea greu pentru ei. Oricât de rău era pentru mașina de tern, era imposibil pentru mașina mică.

   Încet, Jack se îndepărta. Într-un final, luminile se estompară în spatele lui și deveni clar că toți cei din urmă se opriseră.

   Jack reveni la ritmul care i se părea convenabil, făcând mașina de teren mai ușor de controlat. Scăpase de urmăritori. Dar cum avea să ajungă la Perdido Beach? Singurul traseu pe care îl știa era drumul principal. Oare aceste urme în noroi duceau undeva?

   Singurul lucru pe care îl știa cu siguranță era că nu se putea întoarce.

PATRUZECI ȘI UNU

             03 ORE, 15 MINUTE

   Orele din timpul zilei trecură în liniște.

   Sam știa că avea să înceapă în curând. Și în doar câteva ore se va și sfârși. Sam avea oameni de pază la fiecare ieșire din oraș, dar în rest, își sfătuise oamenii să doarmă, să mănânce și să se relaxeze. Caine avea să vină noaptea. Sam era sigur de asta.

   Încercase să își urmeze propriul sfat, dar somnul fusese imposibil. 

   Își schimba hainele și se gândea la nevoia de a mânca ceva în ciuda faptului că îi era rău de la stomac, când Taylor apăru dintr-odată în stația de pompieri. Sam era în boxeri.

   - Vin încoace! zise Taylor fără vreo introducere. Hei, mișto abdomen!

   - Vorbește!

   - Șase mașini vin în jos pe drum dinspre Coates. Vor ajunge la Ralph`s cam într-un minut. Se mișcă încet.

   - Ai văzut vreo față? Caine sau Drake?

   - Nu.

   Sam se duse în încăperea cu paturi, mișcă patul lui Edilio, lovi patul lui Quinn și țipă:

   - Băieți. Scularea!

   - Ce? întrebă Quinn confuz. Am crezut că trebuie să tragem un pui de somn.

   - Ați tras. Taylor tocmai i-a văzut pe drum.

   - Sunt treaz, zise Edilio și se rostogoli din pat gata îmbrăcat.

   Își desprinse sinistrul pistol automat de grijalul patului.

   Sam își trase blugii și își căuta pantofii.

   - Ce vrei să fac acum? întrebă Taylor.

   - Du-te înapoi și vezi dacă intră la Ralph`s sau dacă se împrăștie în grupuri, zise Sam.

   - S-ar putea să vrei să îți ții hainele pe tine, îl avertiză Taylor. Aș putea să mă întorc.

   - La întorcere du-te în piață. Eu o să mă duc direct acolo, zise Sam.

   Taylor dispăru.

   - Ești gata? îl întrebă Sam pe Edilio.

   - Nu. Tu?

   Sam scutură din cap.

   - Hai să o facem totuși.

   Quinn se dădu și el jos din pat.

   - E timpul?

   - Mda. Seară. Așa cum am crezut, spuse Sam. Știi unde să te duci, da?

   - Direct în iad? murmură Quinn.

   Sam și Edilio își dădură drumul pe bara de pompieri și aterizară în garaj. Dispozitivul walkie-talkie pe care Sam îl purta la curea pârâi tare. Vocea lui Astrid se auzi încordată:

   - Sam. Îi văd.

   Sam dădu volumul puțin mai încet și apăsă butonul.

   - Taylor tocmai mi-a spus, zise Sam. Tu și micul Pete sunteți OK?

   - Sunt bine. Văd 6 mașini. Au trecut de Ralph`s. Cred că s-ar putea să se îndrepte spre școală. De ce în direcția aia?

   - Nu știu, spuse Sam și își mușcă buza și se gândi. Ține-ți capul jos, Astrid!

   - Sam... începu ea.

   - Știu, zise el. Și eu.

   Începu să meargă repede, dar nu alergă. Fuga ar putea semăna panică. Îi spuse lui Edilio:

   - Mi-am imaginat că vor veni la fel cum au făcut prima oarăă. Este drumul cel mi direct către centrul orașului.

   - Eu am crezut că o să tragă la Ralph`s și o să ne facă pe noi să vemin la ei, zise Edilio.

   - Nu pricep, recunoscu Sam.

   Ajunseră în centru, iar Edilio o luă înainte către primărie, ca să își verifice trupele. Taylor apăru la 4 metri depărtare, uitându-se în direcția greșită.

   - Taylor! Aici.

   - O, ei se duc spre școală. Iar Caine e sigur cu ei. Caine și Diana. Nu l-am văzut pe Drake. Poate e mort.

   Ea spuse ultima propoziție cu un patos de neconfundat. Apoi, în cazul în care Sam ar fi ratat-o, adăugă:

   - Sper că e mort, bucata aia de....

   - Te-au văzut?

   - Nu. Oricum nu mă pot atinge. Acum mă pricep bine la asta. Pot să mă duc chiar în școală, să văd ce pun la cale.

   Sam îndreptă un deget spre ea.

   - Nu face pe grozava! Nu vreau să te pierd. Păstrează distanța. Du-te!

   Taylor făcu cu ochiul și dispăru.

   Vocea lui Astrid se auzi în walkie-talkie.

   - Ies din mașini și intră și încoală.

   Sam se uită în sus la clopotniță. Ea era acolo sus, atât de aproape încât ar fi putut să strige spre ea, dar privirea ei era în altă direcție, nu în jos către el. 

   Sam îl localiză pe Quinn, alergând în apropiere cu mitraliera pe umăr.

   - Noroc, frate! zise Sam.

   Quinn se opri.

   - Mersi. Uite ce e, Sam... eu...

   - Nu e timp de asta acum, zise Sam ferm, dar și cu blândețe.

   Sam rămase singur în piață, cu un picior sprijinit de marginea fântânii.

   Școala. De ce? Și de ce veniseră când încă era lumină, de ce nu au așteptat căderea nopții?

   Albert ieși grăbit din McDonald`s. Îi dădu lui Sam o pungă.

   - Câțiva nuggets, omule. În caz că ți-e foame.

   - Mersi, omule.

   - Avem încredere în tine Sam.

   Albert dispăru. Sam mestecă un nugget și încercă să gândească. Mișcarea cu școala fusese neașteptată. Să fie oare o șansă? Dacă totuși Caine era jos din mașină, pe jos, în clădirea școlii pe care Sam o cunoștea mult mai bine decât el....

   Apăsă pe butonul de la walkie-talkie.

   - E vreun semn că ar pleca din școală?

   - Nu. Au un tip care stă afară de pază. Cred că este Panda. Nu îl văd pe Drake nicăieri.

   Îi putea pune la punct chiar acum. Acum, unu la unu cu Caine. Ar însemna ca niciunul dintre acești copii nu ar trebui să fie implicat. Ar însemna că nimeni nu va fi nevoit să apese pe trăgaci.

   Dekka alerga spre el.

   - Sam. Îmi pare rău că nu te-am găsit.

   Poate că aveau să fie doar ei doi, Sam și Dekka. I-ar dubla șansele. Ar fi așa cum tebuie: unul din Perdido Beach și altul de la Coates, umăr la umăr.

   - Caine e la școală, zise Sam. Mă gândesc că poate am putea să ne ducem peste ei.

   - Drake e acolo? întrebă Dekka.

   - Nimeni nu l-a văzut. Ar putea fi... ar putea să nu apară.

   - Bine, spuse ea fără ocolișuri.

   - Nu prea am avut timp să ne cunoaștem, spuse Sam. Și nici acum, ei bine, nu am prea mult timp, punct. Cât de mult control ai asupra puterii tale?

   Dekka răsuflă și se gândi la întrebarea lui. Se uită la mâinile ei ca și cum ele i-ar putea da răspunsul.

   - Trebuie să fiu destul de aproape. Pot să dobor un zid destul de bine, sau să fac pe cineva să zboare, dar numai de la câțiva metri distanță.

   - Da?

   - Mă bag! zise ea.

   Taylor apăru.

   - Sunt toți în școală. Unul e de pază, din câte am văzut. Și, cu siguranță, nu e nicio urmă de Drake.

   - OK, spuse Sam. Uite ce facem. Dekka și cu mine mergem după ei. Taylor, am nevoie de tine să te duci să-i spui lui Edilio. Apoi am nevoie de tine să te urci în clopotniță, unde e Astrid. Dacă Dekka și cu mine intrăm în vreo belea, am putea avea nevoie de o înscenare.

   - Omule! Eu nu urc, eu apar. Și mă ocup imediat! zise Taylor și dispăru.

   - Cred că e posibil să mă obișnuiesc cu ea făcând asta într-o zi, bombăni Sam.

   Trase adânc aer în piept, nesigur. Era prima lui mare decizie tactică a bătăliei care avea să urmeze. Spera să nu fie una greșită.

        Jack ținuse toată ziua mașina de teren ascunsă într-o pădurice.

   Dormise cu întreruperi, înghesuit pe scaunul șoferului, cu toate ușile blocate, prea speriat să se întindă confortabil pe spate. Nu îi păsa cât de grăbită era Diana în misiunea care i-o dăduse de a-l găsi pe Sam, doar nu avea de gând să moară de dragul ei.

   Numai când soarele apuse într-un final răsuci cheia în contact și ieși din ascunzătoare. Chiar și la o viteză puțin mai mare devât cea de mers, mașina se balansa și se opintea atât de tare, încât Jack se simțea de parcă ar fi fost bătut.

   Faptul că trebuia să ajungă la Sam îi era mai mult decât clar. Caine nu i-ar fi iertat niciodată trădarea. Singura lui salvare era Sam. Dar pentru asta Sam trebuia să supraviețuiască evaporării. Dacă ar fi dispărut, Caine ar fi câștigat. Și apoi FAYZ ar fi un loc prea mic pentru ca Jack să se ascundă de Caine și de Drake.

   Jack verifică ceasul de pe bord. Știa ziua și ora dispariției lui Sam, îi mai puțin de două ore. Un iepure țâșni în fața lui. Jack trase de volan și îl evită, dar se clătină în afara drumului și ajunse pe câmp. Trase din nou de volan cu putere și viră înapoi pe drum, tocmai când o camionetă venea din cealaltă direcție.

   Jack înjură și se întoarse în scaun pentru a privi înapoi. Văzu că se aprinseseră becurile de frână, roțile scrâșniră și camioneta se opri. Jack apăsă pedala de accelerație. Mașina de teren țâșni în față. Dar acum camioneta întorcea și venea repede după el.

   În întuneric era imposibil să vadă cine conducea camioneta, dar în mintea lui Jack nu putea fi decât o singură persoană: Drake.

   Plângând, Jack acceleră. Acum de la indicatorul de benzină arătă că rezervorul era aproape gol. Camioneta se apropia. Singura scăpare ar fi să conducă pe câmp, unde nu l-ar fi putut urmări.

   Jack încetini puțin și viră pe câmp. Pământul era arat, moale, iar mașina se clătina nebunește de-a lungul brazdelor. Camioneta ținea ritmul.

   Pe câmpul din față se aprinseră niște lumini puternice. Un tractor se mișca cu o viteză uimitoare, ca să îl intercepteze. În spatele tractorului era  fermă întunecată, dărăpănată, așezată departe de drum.

   Lui Jack îi era rău. Îl prinseseră. Cumva, într-un mod imposibil, îl încolțiseră. Nu văzu albia secată. Fu proiectat în sus câțiva metri, căzu ciudat, fără greutate, și apoi lovi malul îndepărtat al albiei și se opri abrupt. Se auzi un zgomot puternic, airbag-ul se declanșă, urmă un sunet de zdrobitură, iar Jack se trezi întins pe spate în murdărie, nu lovit, dar prea amețit ca să se miște.

   Farurile mașinii de teren luminau câmpul pe care se afla. În acea strălucire văzu două siluete de copii, o fată și un băiat. Niciunul din ei nu era Drake sau Merwin. Jack îndrăzni să respire. Nu îndrăzni să se ridice.

   - Te-am văzut conducând pe aici cu liminile stinse, spuse fata acuzator.

   Jack se întrebă cum putea ea să fi văzut prin noaptea aceea neagră. Nu întrebă, dar ea îi dădu răspunsul oricum.

    - Chiar dacă ai luminile stinse, becurile de la frână tot se aprind. Bănuiesc că nu știai asta.

   - Nu mă prea pricep la condus, spuse Jack.

   - Cine ești? întrebă băiatul care părea de vârsta lui Jack.

   - Eu? Sunt... Jack. Mi se spune Computer Jack.

   Fata ținea în mâini o pușcă. Ea puse țeava la fața lui Jack.

   - Nu mă împușca, o imploră el.

   - Ești pe pământul nostru, iar noi ne apărăm pământul, spuse fata. De ce nu ar trebui să te împușcăm?

   - Trebuie să... dacă nu... Ascultați, dacă nu ajung în Perdido Beach, ceva groaznic se va întâmpla.

   Fata avea o combinație ciudată de codițe și o față dură făcută să pară și mai dură în lumina puternică a farurilor. Părea neimpresionată. Avea în jur de 11-12 ani, iar lui Jack i se păru că semăna foarte mult cu băiatul, așa că trebuiau să fie frați.

   Băiatul zise:

   - Nu pare periculos. De ce ți se spune Computer Jack? Știi să repari un Wii? mai adăgură după e perioadă de gândire.

   Jack dădu din cap cu putere, umplându-și părul de pământ.

   - Aș putea încerca. Dar pe bune, pe bune trebuie să ajung în Perdido Beach. Este foarte important.

   - Ei bine, Wii-ul meu este important pentru mine. Așa că, dacă îmi repari Wii-ul, nu o să o las pe Emily să te împuște. Cred că a nu fi împușcat e la fel de important pentru tine ca a ajunge în Perdido Beach, nu-i așa?

      - Bună, Mary, zise Quinn.

   Ea se întâlni cu el în ușa de la sala de clasă a grădiniței.

   - Mă duc sus, îi spuse.

   Mary închise repede ușa în spatele ei.

   - Nu vreau ca micuții să vadă pistoalele, zise ea uitându-se fix la armă.

   - Mary, nici eu nu vreau să le văd, spuse Quinn.

   - Ți-e frică?

   - Fac pe mine de frică.

   - Și eu, zise ea și atinse mâna lui Quinn. Să te ajute Dumnezeu!

   - Mda. Să sperăm, nu?

   Ar fi vrut să mai stea să vorbească cu ea. Ar fi făcut orice ca să evite să se urce sus pe acoperiș cu pistolul automat. Dar Mary avea datoria ei, iar el o avea pe a lui. Se simți rușinat când își dădu seama că ar fi făcut orice să se ascundă cu Mary în grădiniță.

   Trecu prin clădire și ieși în aleea din spate. El își atârnă pistolul automat cu grijă și urcă treptele scării de aluminiu hodorogite.

   Grădinița și magazinul de unelte împărțeau același acoperiș. Era plat, din pietriș și smoală, decorat numai cu câteva țevi verticale și douăă unități de aer condiționat antice. Acoperișul era înconjurat de un parapet, un zid de 1 metru înălțime, care se termina cu o porțiune de țiglă spaniolă spartă.

   Quinn se duse într-un colț cu fața către biserică și primărie. Se uita cum Sam și Dekka plecau.

   - Să nu o dai în bară azi, își spuse Quinn. Doar să nu o dai în bară.

   Scara zdrăngăni și ceva neclar apăru pe acoperiș. Quinn își îndreptă repede pistolul într-acolo. Ceața se risipi și apăru Brianna.

   - Trebuie să încetezi să faci asta, Brianna, zise Quinn.

   Brianna zâmbi și spuse:

   - Briza. Numele meu este Briza.

   - Te-ai implicat prea mult în asta, mormăi Quinn. Câți ani ani tu, 10?

   - Am 11. O să fac 12 peste o lună.

   Brianna scoase un ciocan și îl roti deasupra capului.

   - Caine și Drake m-au lăsat aproape să mor de foame cu mâinile prinse într-un bloc de ciment. Nu eram prea tânără când ei 2 aproape m-au omorât. 

   - Mda.

   Quinn își dori ca ea să plece și să îl lase în pace, dar misiunea ei era să se miște între Quinn, Edilio și Sam și să poarte mesajele.

   - Deci. Cât de repede poți merge, Bianna?

   - Nu știu. Destul de repede ca oamenii aproape să nu mă poată vedea.

   - Chestia asta nu te epuizează?

   - Nu prea. Dar îmi cam tocește pantofii.

   Ridică un picior ca să îi arate o gaură din talpa pantofilor.

   - Și trebuie să îmi țin părul în codițe, altfel mă plesnește și mă înțeapă în ochi, spuse ea și își netezi codițele.

   - Trebuie să fie ciudat. Să ai puteri.

   - Tu nu ai niciuna?

   El scutură din cap.

   - Nu. Nimic. Sunt doar... eu.

   - Îl cunoști bine pe Sam, nu?

   El aprobă din cap. Era o întrebare care i se punea foarte des de copiii de la Coates.

   - Crezi că va câștiga? în întrebă ea.

   - Cred că ar fi bine să sperăm că așa va fi, nu?

   Brianna se uită la mâinile ei, mâini care fuseseră captive în ciment.

   - De-asta nu contează că am doar 11 ani: trebuie să câștigăm.

      Sam se luptă cu un sentiment de eșec, în timp ce mergea cu Dekka alături către școală.

   În general, nu îi era teamă că va fi rănit, până la urmă se aștepta să își încheie ziua dispărând, și apoi... ei bine, nu știa ce va fi. Spaima era cauzată de eșec. Orice i s-ar fi întâmplat, trebuia să aibă grijă de Astrid. Și de micul Pete, pentru că Astrid ar fi terminată dacă i s-ar întâmpla ceva micului Pete. Nemailuând în calcul faptul că micul Pete ar putea fi singurul care putea pune capăt FAYZ-ului.

   Trebuia să îl înfrângă pe Caine pentru ea. Pentru ei. Pentru toți, pentru toți copiii. Și greutatea acelei responsabilități îl trăgea în jos, de parcă ar fi cărat un elefant în spate. Trebuia să câștige. Trebuia să se asigure că Astrid era în siguranță. Apoi putea dispărea dacă așa trebuia.

   Cu cât se apropia mai mult, cu atât mai mult se îndoia de decizia pe care o luase. Deviase de la plan, ceea ce însemna că nimeni nu mai știa ce rol trebuia să joace. Faptul că Caine se dusese la școală distrusese tot.

   Se opriră la o stradă distanță de capătul terenului școlii. Sam apăsă butonul de la walkie-talkie.

   - S-a schimbat ceva?

   - Nu, zise Astrid. Mașinile sunt parcate. Panda e la ușa din fașp. Lumina se duce repede, așa că nu pot să fiu complet sigură. Sam?

   - Da?

   - Cred că Panda are un pistol.

   - OK.

   - Ai grijă.

   - Aha.

   Termină conversația. Dorise să îi spună încă o dată că o iubește, dar părea ca și cum ar fi pus la încercare destinul. Deja se gândea prea mult la Astrid și nu îndeajuns de mult la Caine.

   - OK, Dekka, nu avem cum să ne strecurăm. Trebuie să fiu la vedere înainte să îl dobor pe Panda.

   Dekka dădu din cap. Gua ei era strânsă, ca și cum nu ar fi putut deloc să o deschidă. Respira greu, încorată. Speriată.

   - O să număr până la 3. La 3 plecăm. Toți. Imediat ce pot, o să încerc să îl atac pe Panda. Tu fă ce trebuie să faci când ajungem la ușă. Gata?

   Ea nu răspunse. Pentru ceea ce păru a fi 1 minut foarte lung ea se uită în gol. Apoi, într-un final, spuse cu vocea pierdută:

   - Sunt gata.

   - Unu. Doi. Trei.

   Țâșniră din ascunziș și începură să fugă, la vedere. Micșorară distanța către marginea terenului școlii și alergau deja pe gazon îaninte ca Panda se îi vadă și să țipe.

   - Nu o face, Panda, îl avertiză Sam, strigând atât de tare pe cât putea în timp ce alerga.

  Panda ezită ridicând pistolul, dar nu ca să ochească.

   - Nu vreau să te rănesc, țipă Sam.

   Cincisprezece metri. Panda ochi și trase. Glonțul trecu pe lângă el.

   Panda se uită la pistol ca și cum acum îl vedea pentru prima oară.

   - Nu! țipă Sam.

   Zece metri. Panda ridică pistolul din nou. Expresia de pe fața lui era o înspăimântătoare mască de frică și indecizie.

   Sam se aruncă la pământ, se rostogoli și se ridică pe vine, în timp ce Panda trase din nou.

   Sam  îșși întinse mâna, cu degetele deschise. Raza verde-pal îl rată pe Panda și făcu o gaură în cărămizile din spatele capului lui.

   Panda aruncă arma, se întoarse și o luă la fugă.

   Trei metri.

   - Dekka, ușa.

   Dekka își ridică mâinile în sus, iar gravitația de sub ușă fu suspendată. Întregul perete, inclusiv tocul ușii, se clătinară dintr-odată ca și cum fuseseră lovite de un camion din partea cealaltă. Ușa se deschise ușor.

   Sam trase în interiorul întunecat, prin cadrul ușii. El și Dekka se rotiră și se lipiră de pereții opuși, gâfâind, dar pregătiți. Indicațiile de hârtie și posterele odată colorate arseră și se curbară atinse de lovitura lui Sam.

   Nu era niciun sunet. Sam se uită la Dekka. Arăta la fel de speriată pe cât se simțea el. Se îndreptară pe hol, cu nervii întinși și cu ochii cercetând fiecare ușă.

   Biroul era pe partea dreaptă, iar în fața lui se afla un perete consolidat, din sticlă. Sam se furișă mai aproape. Se strecură înăuntru. Luminile erau aprinse din ziua în care apăruse FAYZ-ul.

   Oare ar trebui să continue fără să cerceteze biroul în întregime? Dacă unul dintre oamenii lui Caine era înăuntru, Sam și Dekka ar fi putut sfârși prin a fi înconjurați. Sam îi făcu semn Dekkăi să intre. Dekka scutură din cap cu putere.

   - OK, zise Sam. Am înțeles.

   Traversă golul repede și deschise el însuși ușa. Ceva mare zbură spre el, se lăsă jos instinctiv, dar fusese lovit, pocnit, iar lovitura îl învârti.

   Un băiat cu părul negru era ghemuit pe biroul secretarei școlii. Ținea în mână o bâtă de lemn, scurtă și groasă. Băiatul rânji. Apoi sări din nou, rapid ca o felină din junglă.

   Sam fusese prins cu garda jos și ateriză cu putere, lovindu-se cu capul de podea. Vău stele verzi. Se rostogoli, dar mișcarea fu înceată. Băiatul sărise la distanță și se auna acum pentru un alt salt.

   Dintr-odată băiatul, hârtiile și agendele de pe birou și chiar biroul însuși se ridicară, zburară prin aer și se loviră de tavan.

   Băiatul nu apucă decât să simtă surprindere și durere înainte ca Dekka să repună gravitația la locul ei, iar el căzu ca o piatră. Sam ajunse la el înainte să apuce să-și revină. Se lăsă cu un genunchi pe pieptul lui și îi prinse capul în ambele mâini.

   - Miști și capul ți se face cenușă, zise Sam.

   Băiatul înțepeni.

   - Bună alegere, spuse Sam. Dekka, i-ai bâta! Caută niște bandă adezivă.

   Apoi îi spuse băiatului:

   - Cine ești? Unde e Caine?

   - Sunt Frederico. Nu mă arde.

   - Unde-i Caine?

   - Nu e aici. Au ieșit cu toții prin spate de când am ajuns aici. Ne-au lăsat pe mine și pe Panda.

   Stomacul lui Sam se întoarse pe dos.

   - Au plecat?

   Frederico citi teama din ochii lui Sam.

   - Nu îl poți înfrânge pe Caine. El și Drake au controlul.

   - Am găsit bandă, zise Dekka. Vrei să îl leg?

   - Este o diversiune, spuse Sam.

   Îl pocni pe Frederico în nas, destul de tare ca să îi distragă atenția. Frederico urlă de durere.

   - Acum leagă-l. Repede.

   Apăsă pe bunotul de la walkie-talkie.

   - Astrid.

   Vocea ei abia se auzea.

   - Sam. O, Doamne!

   - Ce se întâmplă?

   Răspnsul ei fu prea distorsionat ca să îl înțeleagă. Dar din acea frântură păru că auzi teamă.

   - Am încurcat-o, zise Sam. Totul a fost un truc.

PATRUZECI ȘI DOI

                  02 ORE, 23 MINUTE

   - Quinn! Quinn!

   - Mă strigă cineva? întrebă Quinn.

   Brianna arătă către clopotniță. Quinn se încruntă și văzu silueta întunecată a lui Astrid dând din mâini ca o persoană nebună, arătând, gesticulând, țipând ceva.

   - Mă duc să văd ce vrea, se oferi Brianna voluntar.

   Dispăru în ceață, apoi se opri dintr-odată la capătul scării.

   - O, Doamne, uite!

   Alergând pe străzi, dând colțul dinspre sud, curgând pe alee, roiau niște câini galbeni, cu înfățișare dură. Toți se strecurau printre mașinile parcate, poposeau la hidranți, se opreau scurt ca să miroasă gunoaie, dar cu toate astea se mișcau cu o viteză uluitoare. Se duceau fix către grădiniță.

   Brianna începu să ridice scara. Quinn sări să o ajute. O strânseră sus exact când primii coioți treceau pe dedesubt.

   - Ce să fac? strigă Quinn?

   - Împușcă-i, spuse Brianna.

   - Pe coioți? Să împușc coioți?

   - Nu au venit aici din întâmplare, strigă Biranna.

   Unul dintre coioți îi auzi și se uită în sus.

   - Taci, șopti Quinn.

   Se piti în spatele peretelui i strânse pistolul la piept.

   - Quinn, se duc la cei mici, zise Brianna.

   - Nu știu ce să fac.

   - Ba da, știi.

   Quinn scutură tare din cap.

   - Nu. Nimeni nu mi-a spus să împușc coioți.

   Brianna aruncă un ochi peste margine și apoi se dădu rapid în spate.

   - El e. Drake. Șie... e ceva în neregulă cu el.

   Quinn nu voia să se uite, nu voia deloc, dar văzând fața palidă a Briannei opțiunea de a se uita i se părea mai puțin înspăimântătoare. Se ridică destul ca să vadă aleea.

   Țanțoș, alături de coioți, era Drake Merwin. Și ținea în mână un bici roșu și gros. Numai că nu îl ținea în mână. Biciul ra mâna lui.

   - Împușcă-l, îl îndemnă Brianna. Fă-o!

    Quinn trase piedica. Puse țeava scurtă pe țigla spaniolă și ținti. Drake nu alerga, se mișca pe furiș, era chiar în mijlocul aleii, la vedere.

   - Nu pot să îl ochesc, zise Quinn.

   - Minți, îl acuză Brianna.

   Quinn își umezi buzele. Ținti. Înconjură cu degetul trăgaciul. Era imposibil să rateze de aici. Drake nu era la mai mult de 10  metri distanță. Apăsă ușor pe trăgaci. Drake trecu chiar pe dedesubt.

   - A dispărut, șopti Quinn. Nu am putut....

   Din grădiniță se auzeau țipetele copiilor speriați.

              Mary Terrafino avusese o zi groaznică. În acea dimineață o apucase un chef nebun de a mânca, un „devoraton”, cum îi spunea ea.

   Găsise o cutie de cipsuri de pormb. Se așezase și terminase 4 pungi. Apoi vomitase totul. Dar asta păru să nu fie de ajuns ca să o curețe, așa că luase un laxativ puternic. Acesa o făcuse să alerge la baie toată ziua. Apoi îi fusese rău de la stomac, era epuizată, supărată pe ea și rușinată.

   Mary își lua de obicei pastilele dimineața: Prozac-ul și vitaminele. Dar fusese atât de frântă după toate prin câte trecuse, încât luase din greșeală și un Diazepam pe care îl găsise în dulăpiorul din baie cu medicamentele mamei ei.

   Diazepamul împrăștiase  senație plăcută în mintea ei, ca melasa turnată într-un mecanism. Din cauza efectului medicamentului totul se desfășura încet, frustrant, în ceață. Pentru a-i neutraliza efectul își turnase o cafea într-o cană cu capac, amestecase zahăr și o luase cu ea în sala de clasă.

   Tocmai atunci trecuse Quinn cu pistlul automat. Îi ferise pe copii ca să nu îl vadă, dar era ceva destul de tulburător să vadă ea o armă în lumea reală, nu la TV sau într-un joc video,  ci chiar în fața ei.

   Acum stătea pcior peste picior, iar în jurul ei 12 copii îi acordau diferite grade de atenție în timp ce citea „Mama pisică are 3 pui” și „Furtuna bizonilor”. Citise toate cărțile de atâtea ori încât putea să le spună pe de rost.

   Fratele ei, John, verifica scutele micuților, așa cum le spuneau copiilor care avea încă scutece. 

   Unul dintre ajutoarele lui Mary, o fată pe nume Manuela, legăna un băiețel pe genunchi, în timp ce încerca să scoată o pată de marker de pe bluză. Murmura printre buze în timp ce muncea.

   Issabella, care devenise umbra lui Mary de când fusese adusă la grădiniță, stătea picior peste picior și se uita peste umăr.

   Auzi ușa din spate deschizându-se. Probabil că era Quinn care se plimba pe acolo.

   Un țipăt. Mary se întoarse ca să vadă.

............................................................