1-9
Seria Dispăruți, volumul 2
UNU
106 ORE, 29 MINUTE
Sam Temple era pe placa lui. Și erau valuri până la Dumnezeu, valuri care se năpusteau, se spărgeau, se învolburau, miroseau a sare, valuri albe de spumă.
Și era cam la 60 de metri de țărm, locul perfect să prinzi un val, stând pe burtă, cu mâinile și picioarele în apă, aproape amorțit de frig, în timp ce din costumul de cauciuc, încălzit de soare pe spate, ieșeau aburi.
Quinn era acolo, lungit lângă el, așteptând valul care să-i ridice și să-i arunce înspre plajă.
Sam se trezi brusc, praful îl îneca.
Clipi des și se uită în jur la peisajul arid. Instinctiv, aruncă o privire spre sud-vest, căre ocean. Îl putea zări de aici. Și nu mai fusese niciun val de mult timp.
Sam simțea că și-ar vinde sufletul ca să mai călărească un val adevărat.
Își șterse cu dosul palmei sudoarea de pe frunte. Soarele era ca o torță, mult prea arzător pentru așa o oră timpurie a dimineții. Dormise prea puțin. Prea multe lucruri cărora să se facă față. Probleme. Întotdeauna probleme.
Arșița, zgomotul monoton al motorului, zdruncinăturile ritmice ale Jeepului care înainta cu greu pe drumul plin de praf, toate conspirau ca el să-și închidă pleoapele din nou. Strânse ochii, apoi îi deschise larg, silindu-se să rămână treaz.
Visul nu-l părăsea. Amintirea își bătea joc de el. Ar putea să reziste mult și bine la toate, își spuse el, la teama permanentă, la povara continuă a tuturor responsabilităților mai mult sau mai puțin mărunte, dacă ar fi încă valuri. Dar de 3 luni nu mai erau valuri, absolut niciun val, nimic în afara unor unde mici.
La 3 luni de la formarea FAYZ-ului, Sam nu învățase încă să conducă o mașină. Să învețe să conducă ar fi fost încă o problemă, încă o sâcâială, o pacoste în plus. Așa că Edilio conducea Jeepul, iar Sam stătea lângă el. Pe bancheta din spate, ședea Albert, rigid și tăcut. Alături de el era un tip pe nume E.Z., care fredona muzica de pe iPod.
Sam își trecu degetele prin păr, care era mult prea lung. Nu se mai tunsese de peste 3 luni. Când și-o retrase, era murdară de praf. Din fericire, electricitatea încă funcționa în Perdido Beach, ceea ce însemna lumină și, poate și mai important, apă caldă. Dacă nu putea să facă surf în apă rece, putea măcar să spere la un duș lung și fierbinte după ce se întorceau cu toții.
Un duș. Poate câteva minute avea să fie cu Astrid, doar ei doi. O masă. Bine, nu un prânz, nu. O conservă cu ceva unsuros înăuntru nu era o masă. Micul dejun luat în grabă constase în niște salată verde.
Era uimitor ce puteai să mănânci când ți-era suficient de foame. Și lui Sam, ca tuturor celorlalți din FAYZ, îi era foame.
..................................106 ORE, 29 MINUTE
Sam Temple era pe placa lui. Și erau valuri până la Dumnezeu, valuri care se năpusteau, se spărgeau, se învolburau, miroseau a sare, valuri albe de spumă.
Quinn era acolo, lungit lângă el, așteptând valul care să-i ridice și să-i arunce înspre plajă.
Sam se trezi brusc, praful îl îneca.
Clipi des și se uită în jur la peisajul arid. Instinctiv, aruncă o privire spre sud-vest, căre ocean. Îl putea zări de aici. Și nu mai fusese niciun val de mult timp.
Sam simțea că și-ar vinde sufletul ca să mai călărească un val adevărat.
Își șterse cu dosul palmei sudoarea de pe frunte. Soarele era ca o torță, mult prea arzător pentru așa o oră timpurie a dimineții. Dormise prea puțin. Prea multe lucruri cărora să se facă față. Probleme. Întotdeauna probleme.
Arșița, zgomotul monoton al motorului, zdruncinăturile ritmice ale Jeepului care înainta cu greu pe drumul plin de praf, toate conspirau ca el să-și închidă pleoapele din nou. Strânse ochii, apoi îi deschise larg, silindu-se să rămână treaz.
Visul nu-l părăsea. Amintirea își bătea joc de el. Ar putea să reziste mult și bine la toate, își spuse el, la teama permanentă, la povara continuă a tuturor responsabilităților mai mult sau mai puțin mărunte, dacă ar fi încă valuri. Dar de 3 luni nu mai erau valuri, absolut niciun val, nimic în afara unor unde mici.
La 3 luni de la formarea FAYZ-ului, Sam nu învățase încă să conducă o mașină. Să învețe să conducă ar fi fost încă o problemă, încă o sâcâială, o pacoste în plus. Așa că Edilio conducea Jeepul, iar Sam stătea lângă el. Pe bancheta din spate, ședea Albert, rigid și tăcut. Alături de el era un tip pe nume E.Z., care fredona muzica de pe iPod.
Sam își trecu degetele prin păr, care era mult prea lung. Nu se mai tunsese de peste 3 luni. Când și-o retrase, era murdară de praf. Din fericire, electricitatea încă funcționa în Perdido Beach, ceea ce însemna lumină și, poate și mai important, apă caldă. Dacă nu putea să facă surf în apă rece, putea măcar să spere la un duș lung și fierbinte după ce se întorceau cu toții.
Un duș. Poate câteva minute avea să fie cu Astrid, doar ei doi. O masă. Bine, nu un prânz, nu. O conservă cu ceva unsuros înăuntru nu era o masă. Micul dejun luat în grabă constase în niște salată verde.
Era uimitor ce puteai să mănânci când ți-era suficient de foame. Și lui Sam, ca tuturor celorlalți din FAYZ, îi era foame.
Închise ochii, nefiind încă somnoros, ci doar dorind să vadă clar chipul lui Astrid.
Era singura lui alinare. Își pierduse mama, sportul preferat, intimitatea, libertatea și întreaga lume pe care o cunoscuse... dar o câștigase pe Astrid.
Înainte de FAYZ se gândise mereu la ea ca fiind inaccesibilă. Acum, că erau un cuplu, părea inevitabil să se întâmple ceva între ei. Dar se întrebă dacă ar fi făcut vreodată mai mult decât s-o privească de la distanță cu nostalgie, în caz că nu s-ar fi instaurat FAYZ-ul.
Înainte de FAYZ se gândise mereu la ea ca fiind inaccesibilă. Acum, că erau un cuplu, părea inevitabil să se întâmple ceva între ei. Dar se întrebă dacă ar fi făcut vreodată mai mult decât s-o privească de la distanță cu nostalgie, în caz că nu s-ar fi instaurat FAYZ-ul.
Edilio apăsă un pic pe frână. Drumul din fața lor era distrus. Cineva răscolise pământul, trasând linii în zigzag.
Edilio arătă spre un tractor cu un plug montat. Tractorul era răsturnat în mijlocul câmpului. În ziua când apăruse FAYZ-ul, fermierul dispăruse împreună cu restul adulților, dar tractorul continuase să meargă, distrugând drumul, trecând pe câmpul următor, oprindu-se în dreptul unui șanț de irigare, unde, poticnindu-se, se răsturnase.
Edilio conduse Jeepul ușor peste brazde, apoi prinse din nou viteză.
Nu era mare lucru la stânga sau dreapta drumului, doar pământ golaș, ogoare părăginite și petice de iarbă fără culoare, întrerupte din când în când de un pâlc izolat de copaci. Dar sus, în fața lor, totul era verde, mult verde.
Sam se răsuci înlocul său ca să-i atragă atenția lui Albert.
- Ce e acolo sus?
- Varză, spuse Albert.
Era un băiat de clasa a VIII-a, cu umeri înguști, retras din fire; purta pantaloni kaki bine călcați, un tricou albastru-deschis cu guler și pantofi sport maro - arăta, după cum ar fi spus o persoană mai în vârstă, ca un om de afaceri în ținută lejeră. Era un puști căruia nimeni nu-i dăduse înainte multă atenție, unul dintre puținii elevi afro-americani de la școala din Perdido Beach.
Dar nimeni nu-l mai ignora pe Albert: redeschisese și se ocupase de McDonald`s-ul din oraș. Cel puțin până se terminaseră hamburgerii, cartofii prăjiți și crochetele de pui.
Chiar și ketchupul. Și acela dispăruse.
Simpla amintire a hamburgerilor îl făcu pe Sam să-i chiorăie mațele.
- Varză? repetă el.
Albert dădu din cap spre Edilio.
- Așa spune Edilio. El a găsit-o ieri.
- E varză? îl întrebă Sam pe Edilio.
- Te face să tragi vânturi, zise Edilio făcând cu ochiul. Dar nu suntem în situația să fim mofturoși.
- Cred că n-ar fi așa rău dacă am avea salată de varză, spuse Sam. Să vă spun drept, aș mânca o varză cu multă păcere chiar acum.
- Știi ce-am mâncat la micul dejun? întrebă Edilio. O conservă de succotash.
- Ce mai e și succotash? întrebă Sam.
- Fasole și porumb. Amestecate.
Edilio frână la marginea ogorului.
- Nu-i chiar ca ouăle prăjite cu cârnăciori.
- Ăsta e micul dejun tradițional din Honduras? întrebă Sam.
Edilio pufăi.
- Frățioare, micul dejun tradițional din Honduras, când ești sărac, e tortilla cu porumb, niște fasole rămasă de ieri și, în zilele bune, o banană. În zilele proaste, doar tortilla.
Opri motorul și trase frâna de mână.
- Nu e prima dată când mi-e foame.
Sam se ridică în jeep și se întinse înainte să coboare.
Era un puști atletic, dar deloc amenințător. Avea părul castaniu cu reflexe aurii, ochi albaștri și un bronz care îi pătrunsese până la oase.
Sam Temple era unul dintre cei mai în vârstă 2 oameni din FAYZ. Avea 15 ani.
- Hei, pare să fie salată, zise E.Z. înfășurându-și cu grijă căștile în jurul iPodului.
- Măcar de-ar fi așa, spuse Sam cu tristețe. Până acum avem avocado, e minunat, și pepene galben, ceea ce sună grozav. Dar găsim mult prea mult broccoli și anghinare. O mulțime de anghinare. Acum varză.
- Poate ne luăm înapoi portocalele în cele din urmă, spuse Edilio. Copacii arătau în regulă. Doar că fructele erau coapte și nu le culesese nimeni, așa că putreziseră.
- Astrid spune că lucrurile se coc în perioade ciudate, zise Sam. Nu-i normal.
- Așa cum îi place lui Quinn să zică: „Suntem foarte departe de normalitate”, spuse Edilio.
- Cine o să culeagă toate astea? se întrebă Sam cu voce tare.
Era ceea ce ar fi numit Astrid o întrebare retorică.
Albert începu să spună ceva, dar se opri când E.Z. zise:
- Hei, mă duc chiar acum să iau o varză din astea. Mor de foame.
Își desfășură firele de la căști și le puse la loc.
Verzele erau plantate cam la jumătate de metru distanță una de alta pe un rând, iar fiecare rând era la vreun metru de următorul. Pământul dintre ele era fărâmițat și uscat. Verzele păreau mai degrabă niște plante decorative cu frunze groase decât legume comestibile.
Acesta nu arăta foarte diferit de zecile de alte ogoare pe care le văzuse Sam când făcuse turul fermelor.
Nu, se corectă el, e ceva diferit. Nu reușea să-și dea seama ce, dar era ceva diferit aici. Sam se încruntă și încercă să scape de sentimentul pe care îl avea, străduindu-se să înțeleagă de ce simțea că era ceva... în neregulă.
Poate era mai multă liniște.
Sam luă o înghițitură dintr-o sticlă cu apă. Îl auzi pe Albert numărând în barbă, cu mâna streașină la ochi, și înmulțind.
- Zic mai mult la nimereală... presupunând că fiecare varză cântărește vreo 600 de grame, nu? Mă gândesc că avem aici poate cam 16 tone de varză.
- Eu nici nu vreau să mă gândesc cam câte pârțuri înseamnă asta! îi strigă E.Z. peste umăr în timp ce intra în câmp cu un scop clar în minte.
E.Z. era elev în clasa a VI-a, dar părea mai mare. Era înalt pentru vârsta lui, dar un pic dolofac Părul rar, de un blond spălăcit, îi atârna până la umeri. Purta un tricou cu inscripția Hard Rock Cafe, pe care îl luase din Cancun. E.Z. (easy) era un nume potrivit pentru el: era un băiat cu care te înțelegeai bine, făcea mereu glume, râdea din orice și e obicei găsea ceva amuzant în fiecare situație în care se afla.
Se opri după ce parcurse cam 20 de rânduri în câmp și spuse:
- Asta arată a varză pentru mine.
- Cum poți să-ți dai seama? îi strigă Edilio.
E.Z. își scoase una din căști, iar Edilio repetă întrebarea.
- M-am săturat să mai umblu. Asta trebuie să fie varza potrivită. Cum o culeg?
Edilio ridică din umeri.
- Frățioare, cred că ai nevoie de un cuțit.
- Nu.
E.Z. își puse la loc casca, se aplecă și trase de plantă. Efortul îi fu răsplătit cu o mână de frunze.
- Ți-am spus eu, comentă Edilio.
- Unde sunt păsările? întrebă Sam dându-și seama în sfârșit ce nu era în regulă.
- Ce păsări? spuse Edilio.
Apoi clătină din cap.
- Ai dreptate, frățioare, am văzut pescăruși pe toate celelalte ogoare. Mai ales dimineața.
În Perdido Beach erau mulți pescăruși. Pe vremuri, se hrăneau cu bucățele de momeală lăsate de pescari și resturi de mâncare aruncate lângă pubele. Nu mai erau resturi de mâncare în FAYZ. Așa că pescărușii descurcăreți se duseră pe ogoare să concureze cu ciorile și porumbeii. Unul dintre motivele pentru care mare parte din hrana pe care o găseau era stricată.
- Probabil că nu le place varza, remarcă Albert.
Apoi oftă.
- Sincer,nu știu pe nimeni căruia să-i placă.
E.Z. se puse pe vine lângă varză, își frecă mâinile, pregătindu-se, apoi și le vârî sub frunze, încercând să o apuce. Pe urmă căzu în fund.
- Au! țipă el.
- Nu-i ușor, așa-i? îl tachină Edilio.
- Vai! Au!
E.Z. sări în picioare. Își ținea mâna dreaptă și se uita fix la ea.
- Nu, nu, nu!
Sam ascultase doar cu o ureche. Era cu mintea în altă parte, scrutând cerul după păsările care nu erau, dar groaza din vocea lui E.Z. îl făcu să se întoarcă spre el.
- Ce-ai pățit?
- M-a mușcat ceva! se plânse E.Z. Vai, vai, ce doare!
E.Z. scoase un țipăt de durere, întâi mai încet, apoi mai tare, aproape isteric.
Sam văzu pe pantalonul lui E.Z. ceva care arăta ca un semn de întrebare negru.
- Un șarpe! îi spuse Sam lui Edilio.
Brațul lui E.Z. se mișca spasmodic. Tremura puternic. Era de parcă i-l prinsese un uriaș nevăzut și îl smucea cât de tare și de iute putea.
E.Z. țipa și țipa și părea că începe un dans nebunesc.
- Sunt la picioare! strigă el. Sunt la picioare!
Sam rămase încremenit câteva secunde, doar câteva secunde... dar mai târziu, când își aminti, i se păru prea mult timp. Prea mult.
Făcu un salt înainte, alergând spre E.Z. Dar fu oprit de Edilio și căzu la pământ.
- Ce faci? îl întrebă Sam zbătându-se să scape de el.
- Frățioare, uite! Uite! șopti Edilio.
Fața lui Sam era la mai puțin de 1 metru de primul rând de verze. Pământul prindea viață. Viermi mari cât șerpii se agitau să iasă din pământ. Zeci. Poate sute. Toți se îndreptau spre E.Z., care țipa fără încetare, de durere și nedumerire.
Sam se ridică în picioare, dar nu se apropie de marginea câmpului de varză. Viermii nu se mișcau dincolo de primul rând de pământ afânat. Putea foarte bine să fi fost un zid și toți viermii de o parte a lui.
E.Z. veni înspre Sam, clătinându-se puternic, de parcă fusese electrocutat, așa de tare se zgâlțâia din toate încheieturile, ca o marionetă cu jumătate din sfori tăiate.
La aproape 1 metru distanță, Sam văzu un viermie țâșnind prin gâtul lui E.Z.
Și apoi altul prin falca lui, chiar în dreptul urechii.
E.Z. nu mai țipa, încovoiat la pământ, fără vlagă, cu picioarele încrucișate.
- Ajută-mă, șopti E.Z. Sam...
Ochii lui E.Z. îl fixau pe Sam. Implorându-l. Stingându-se. Apoi doar privind, goliți de orice expresie.
Singurele zgomote le făceau acum viermii. Sutele lor de guri păreau să scoată un sunet: al unei guri enorme plescăind.
Un vierme se revărsă din gura lui E.Z.
Sam își ridică mâinile, cu palmele în sus.
- Sam, nu! urlă Albert.
Apoi zise pe un ton mai calm:
- E deja mort. E deja mort.
- Albert are dreptate, frățioare. Nu face asta, nu-i arde, rămân pe ogor, nu le da un motiv să vină după noi, șuieră Edilio.
Mâinile lui puternice îl strângeau încă pe Sam de umeri, de parcă voia să-l țină pe loc, deși Sam nu mai încerca să scape.
- Și nu-l atine, spuse Edilio printre suspine. Doamne iartă-mă, nu-l atinge.
Viermii mișunau peste și prin corpul lui E.Z. Ca niște furnici forfotind pe un gândac mort.
Dură o veșnicie până viermii se retraseră și se târâră înapoi în pământ.
Din ceea ce lăsaseră în urma lor nu se mai putea recunoaște o ființă umană.
- E o frânghie aici, zise Albert coborând în cele din urmă din jeep.
Încercă să facă un lasou, dar îi tremurau mâinile prea tare. Îi dădu frânghia lui Edilio, care formă o buclă, după 6 încercări nereușite, agăță în ea ce mai rămăsese din piciorul stâng al lui E.Z. Împreună îi traseră rămășițele de pe câmp.
Un singur vierme întârziat se ivi din trupul distrus și o luă înapoi spre verse. Sam luă de pe jos o piatră de mărimea unei mingi de oină și o aruncă peste vierme, strivindu-l. Viermele nu mai mișcă.
- O să mă întorc cu o lopată, spuse Edilio. Nu putem să-l ducem pe E.Z. acasă, frățioare, are 2 frați mici. Nu trebuie să vadă așa ceva. O să-l îngropăm aici. Dacă prostiile astea se răspândesc.... începu Edilio.
- Dacă se răspândesc pe alte câmpuri, o să murim cu toții de foame, zise Albert.
Sam se luptă cu o puternică senzație de vomă. Din E.Z. aproape că nu mai rămăseseră decât oasele, nu prea bine curățate. Sam văzuse lucruri oribile de când începuse FAYZ-ul, dar nimic atât de înfiorător.
Își șterse mâinile de blugi, dorind să se răzbune, vrând să dea foc ogorului, să ardă cât putea de mult, până când viermii s-ar fi chircit și s-ar fi carbonizat.
Dar era hrană acolo.
Sam îngenunche în noroi, lângă rămășițele tovarășului său.
- Ai fost un băiat bun, E.Z. Îmi pare rău. Tare rău.
Încă se mai auzea muzică, foarte încet, din iPodul lui E.Z.
Sam ridică obiectul strălucitor și apăsă pe butonul pe pauză.
Apoi se ridică și dădu cu piciorul viermele mort din calea sa. Întinse mâinile, de parcă era un preot pe punctul de a binecuvânta trupul neînsuflețit.
Albert și Edilio știau mai bine. Ambii se traseră înapoi.
O lumină strălucitoare ieși din palmele lui Sam.
Corpul arse, se carboniză, se făcu negru. Oasele scoteau trosnete puternice și îndelungi și se crăpau din pricina căldurii. După o vreme, Sam se opri. Nu mai rămăsese decât cenușă, o grămadă de cenușă gri și neagră care ar fi putut proveni de la un grătar în aer liber.
- Nu puteai să faci nimic, Sam, spuse Edilio cunoscând expresia de pe fața prietenului său, acea expresie sumbră și răvășită de vinovăție. Așa e în FAYZ, frățioare. Așa e aici.
DOI
106 ORE, 16 MINUTE
Acoperișul era deformat. Soarele arzător triimise o rază direct în ochii lui Caine prin gaura dintre peretele dărâmat și acoperișul îndoit.
Caine era lungit pe spate, transpirând pe o pernă. Un cearșaf umed îi învelea picioarele goale, fiind tras în așa fel încât să-i acopere jumătate din bustul gol. Era treaz din nou sau așa gândea, așa credea.
Așa spera.
Nu era patul lui. Îi aparținea unui bătrân pe nume Moe, îngrijitorul de la Academia Coates.
Bineînțeles că Mose dispăruse. Împreună cu ceilalți adulți. Și toți copiii mai mari. Toți... aproape toți... peste vârsta de 14 ani. Dispăruți.
Dar unde?
Nimeni nu știa.
Pur și simplu dispăsuseră dincolo de barieră. În afara uriașului acvariu numit FAYZ. Poate muriseră. Poate nu. Dar plecaseră pentru totdeauna.
Diana deschise ușa, împingând-o cu cotul. Ducea o tavă pe care stăteau în echilibru o sticlă cu apă și o conservă de năut marca Goya.
- Arăți decent? întrebă Diana.
Nu răspunse. Nu înțelesese întrebarea.
- Ești învelit? întrebă ea pe un ton oarecum iritat.
Puse tava pe noptieră.
Caine nu se osteni să răspundă. Se ridică în capul oaselor. Ameți când o făcu. Întinse mâna după apă.
- De ce e așa stricat acoperișul? Dacă plouă?
Era mirat de cum îi suna vocea. Era răgușit. Vocea lui nu mai avea nimic din obișnuita-i blândețe convingătoare.
Diana era necruțătoare.
- Ce-i cu tine, ești și prost, și nebun?
Îi trecu prin cap o amintire fantomatică, lăsându-l stânjenit.
- Am făcut ceva rău?
- Ai ridicat acoperișul.
El își întoarse mâinile ca să-și vadă palmele.
- Serios?
- Un alt coșmar, spuse Diana.
Caine deschise sticla și bău.
- Acum îmi amintesc. Credeam că mă strivește. Mă gândeam că cineva va călca pe casă și o va zdrobi, strivindu-mp sub ea. Așa că l-am împins în sus.
- Aha, mănâncă niște năut.
- Nu-mi place năutul.
- Nimănui nu-i place, zise Diana. Nu ești la vreun restaurant. Și eu nu sunt chelnerița ta. Năut e tot ce avem. Așa că mănâncă puțin. Trebuie să te hrănești.
Caine se încruntă.
- Cât timp am fost așa?
- Cum așa? îl tachină Diana. Ca un bolnav mintal care nu face diferența dintre realitate și vis?
El încuviință din cap. Mirosul năutului i se părea grețos. Dar i se făcu brusc foame. Își amintea acum: proviziile de mâncare erau puține. Îi revenea memoria. Iluzia nebunească pălea. Nu-și putea reveni încă la normal, dar își dădea seama de asta.
- Să tot fie vreo 3 luni, spuse Diana. Ne-am împușcat unii pe alții în Perdido Beach. Ai rătăcit prin deșert cu Căpetenia și ai dispărut 3 zile. Când te-ai întors, erai plaid, deshidratat și... ei bine, așa cum ești și acum.
- Căpetenia.
Cuvântul, creatura pe care o reprezenta, îl făcu pe Caine să tresară. Căpetenia, coiotul dominant, acela care dobândise un fel de grai rudimentar. Căpetenia, credinciosul, înspăimântătorul servitor al... acelui lucru. Din galeria de mină.
Întunericul, așa i se spunea.
Caine se clătină când se dădu jos din pat. Diana îl prinse, îl luă de umeri și îl ținu în piioare. Dar apoi văzu un semnal de avertizare în ochii lui și mormăi o înjurătură, reușind să-i pună în față coșul de gunoi exact înainte să vomite.
Nu vărsă mult. Doar puțin lichid galben.
- Frumos, spuse ea și se bosumflă. Dacă mă gândesc mai bine, nu mânca năutul. Nu vreau să te văd că ți se face rău.
Caine își clăti gura cu puțină apă.
- De ce suntem aici? Asta-i coliba lui Mose.
- Pentru că ești prea periculos. Nimeni de la Coates nu te vrea prin preajmă până nu-ți revii.
El clipi când îi apăru o altă amintire.
- Am lovit pe cineva.
- Ai crezut că Chunk e un fel de monstru. Urlai un cuvânt. Gaiafag. Apoi i-ai tras unai lui Chunk de a ieșit prin perete.
- Este bine?
- Caine, în filme un tip poate să fie pocnit, să treacă printr-un perete și să se ridice apoi ca și cum n-ar fi pățit nimic. Ăsta n-a fost un film. Peretele era din cărămidă. Chunk arăta ca un animal călcat de mașină.
Asprimea vorbelor ei era prea mult chiar și pentru Diana însăși. Scârși din dinți și spuse:
- Îmi pare rău. N-a fost frumos din partea mea. Nu mi-a plăcut niciodată Chunk, dar n-a fost ceva ce am putut uita cât ai bate din palme, înțelegi?
- Probabil că nu eram în toate mințile, spuse Caine.
Diana își șterse supărată o lacrimă.
- Nu zău?
- Cred că sunt mai bine acum, zise Caine. Nu foarte bine. Dar mai bine.
- Păi atunci e o zi fericită, spuse Diana.
Pentru prima dată de atâtea săptămâni Caine se uită cu atenție la ea. Era frumoasă Diana Ladris, cu ochi negri meri, părul castaniu lung și o gură care nu reușea să zâmbească.
- Ai fi putut să sfârșești ca Chunk, spuse Caine. Dar ai avut grijă de mine.
Ea ridică din umeri.
- Este o lume nouă dură. Am de ales: rămân cu tine sau îmi încerc norocul cu Drake.
- Drake.
Numele îi sugera o imagine întunecată. O fi vis sau realitate?
- Ce mai face Drake?
- Joacă rolul unui Caine mai tânăr. Chipurile, te reprezintă. Dar speră în adâncul sufletului că vei muri, dacă mă întrebi pe mine. A făcut o incursiune până la supermarket și a furat ceva mâncare acum câteva zile. Asta l-a făcut să fie aproape îndrăgit. Copiii nu judecă prea bine când le e foame.
- Și fratele meu?
- Sam?
- Am cumva alt frate rătăcit?
- Gândac s-a dus în oraș de câteva ori ca să vadă ce mai e pe-acolo. Spune că oamenii mai au încă puțină mâncare, dar se tem că nu pentru mult timp. Mai ales de când cu incursiunea lui Drake. Dar Sam răspunde de toate acolo.
- Dă-mi pantalonii, spuse Caine.
Diana făcu întocmai, apoi se întoarse ostentativ cu spatele în timp ce și-i punea pe el.
- Cum se apără?
- Pun acum oameni de pază în jurul supermarketului, asta e principala măsură. Acum Ralph are mereu 4 tipi înarmați pe acoperiș.
Caine încuviință din cap. Își roase unghia de la degetul mare, un vechi obicei.
- Dar ciudații?
- Îi au pe Dekka, Brianna și Taylor. Îl au pe Jack. Poate că au și alți ciudați folositori, Gândac nu e sigur. O au pe Lana să-i vindece. Și Gândac crede că au și un puști care emite un fel de val de căldură.
- Ca Sam?
- Nu, Sam e ca o torță. Puștiul ăsta e ca un cuptor cu microunde. Nu vezi flăcări, nimic. Doar că ți se prăjește deodată capul, ca un burrito la rotisor.
- Oamenii încă dobândesc puteri, spuse Caine. E vreunul pe-aici?
Diana ridică din umeri.
- Cine poate ști sigur? Și cine ar fi atât de nebun să-i spună lui Drake? În oraș, un mutant se bucură de ceva respect. Aici sus? Pot să fie omorâți.
- Da, zise Caine. Asta a fost o greșeală. Să tăbărâm pe mutanți a fost o greșeală. Avem nevoie de ei.
- Plus că, pe lângă alți câțiva muciuzi, oamenii lui Sam au mitraliere. Și îl au încă pe Sam, spuse Diana. Așa c-ar fi bine să nu facem prostia de a încerca să ne luptăm din nou cu ei.
- Muciuzi?
- Prescurtarea de la mutanți ciudați. Muciuzi.
Diana ridică din umeri.
- Muciuzi, mutanți, ciudați. Mâncare nu mai avem, avem în schimb o mulțime de porecle.
Cămașa lui Caine era pusă pe spătarul unui scaun. El se duse să și-o ia, se clătină și păru cât pe ce să cadă. Diana îl sprijini. Se uită urât la mâna ei pe brațul său.
- Pot să merg și singur.
Privi în sus și își văzu imaginea reflectată în oglinda de pe comodă. Aproape că nu se recunoscu. Diana avea dreptate: era palid, cu obrajii supți. Ochii îi păreau prea mari în raport cu fața.
- Da, chiar se pare că te simți mai bine: devii din nou un nesimțit.
- Adu-l pe Gândac aici. Pe Gândac și pe Drake. Vreau să-i văd pe amândoi.
Diana nu se clinti din loc.
- Ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat cu tine acolo în deșert, cu Căpetenia?
Caine pufni.
- Nu cred că ai vrea să știi.
- Ba da, insistă Diana. Vreau.
- Tot ce contază e că m-am întors, spuse Caine cu toată bravura de care era în stare.
Diana încuviință din cap. Mișcarea îi făcu părul să-i cadă pe față, să-i mângâie obrazul perfect. Ochii umezi îi străluceau. Dar buzele ei pline schițau o expresie dezgustată.
- Ce înseamnă, Caine? Ce înseamnă cuvântul gaiafag?
El ridică din umeri.
- Nu știu. Nu l-am mai auzit niciodată.
De ce o mințea? De ce era așa periculos să știe ea acel cuvânt?
- Du-te după ei, spuse Caine făcându-i semn să plece. Adu-i pe Drake și pe Gândac.
- De ce te grăbești așa? Asigură-te că ești într-adevăr... voiam să spun sănătos, dar asta ar fi însemnat să ridic prea mult ștacheta.
- Mi-am revenit, repetă Caine. Și am un plan.
Ea se uită lung la el, cu capul într-o parte, sceptică.
- Un plan....
- Sunt lucruri pe care trebuie să le fac, spuse Caine și își coborî ochii, incapabil, din motive care îi scăpau, să-i întâlnească privirea.
- Caine, nu face asta, îl rugă Diana. Sam ți-a cruțat viața o dată. N-o va mai face a doua oară.
- Vrei să mă târguiesc cu el? Să găsim o soluție?
- Da.
- Bine, atunci asta-i exact ce am de gând să fac. Dar mai întâi îmi trebuie ceva pentru care să mă tocmesc. Și știu exact care e acel lucru.
Astrid Ellison era cu micul Pete în curtea din spate, năpădită de bălării, când Sam îi aduse veștile împreună cu viermele.
Pete se dădea în leagăn. Sau mai bine zis stătea în leagăn, iar Astrid îl împingea. Părea să-i placă.
Era o treabă monotonă și plictisitoare să împingă leagănul, fără să schimbe o vorbî cu fratele ei sau să audă un chiot de bucurie de la el.
Pete avea 5 ani și suferea de o formă gravă de autism. Putea să vorbească, dar foarte rar scotea un cuvânt. Devenise chiar mai închis în el, dacă era posibil, de când luase ființă FAYZ-ul. Poate era greșeala ei: nu ținea pasul cu tratamentul, nu făcea cu el toate acele exerciții inutile care se presupunea că îi ajută pe autiști să accepte realitatea.
Bineînțeles că micul Pete își făurise propria realitate. În unele feluri foarte importante, el făurise realitatea tuturor.
Curtea nu era a lui Astrid, casa nu era a ei. Drake Merwin îi arsese casa până în temelii. Dar singurele lucruri de care nu duceau lipsă în Perdido Beach erau locuințele. Majoritatea caselor erau goale.
Copiii ajunseseră foarte singuratici. Singurătatea, frica și tristețea bântuiau prin FAYZ. Așa că puștii se mutau adesea împreună în case unde se forma o comunitate de băieți sau fete.
În această casă stăteau Astrid, Mary Terrafino, fratele cel mic al lui Mary, John; și, din ce în ce mai des, Sam. Oficial, Sam locuia într-un birou al primăriei, unde dormea pe o canapea și își gătea la un cuptor cu microunde. Dar era un loc sumbru, iar Astrid îl rugase de mai multe ori să considere casa ei și a lui. La urma urmei, formau un fel de familie.
Astrid îl auzi pe Sam înainte să-l vadă. Perdido Beach fusese întotdeauna un orășel liniștit, iar acum era tăcut ca un mormânt în cea mai mare parte a timpului.
Sam intră în casă, strigând-o pe nume pe când trecea dintr-o cameră în alta.
Sam intră în casă, strigând-o pe nume pe când trecea dintr-o cameră în alta.
- Sam! strigă ea, dar el nu o auzi până nu deschise ușa in spate și păși pe verandă.
Dintr-o singură privire, își dădu seama că se întâmplase ceva groaznic. Sam nu se pricepea să-și ascundă sentimentele, cel puțin nu față de ea.
- Ce e? întrebă ea.
El nu-i răspunse, doar înaintă prin iarba plină de buruieni și-și puse brațele în jurul ei. Ea îi răspunse la îmbrățișare, răbdătoare, știind că o să vorbească atunci când va fi în stare.
El își îngropă fața în părul ei. Astrid îi simțea răsuflarea pe gât, gâdilând-o la ureche. Se bucura să-i simtă corpul lipit de al ei. Dar nu era nimic romantic în această îmbrățișare.
Într-un final el îi dădu drumul. Se duse la leagăn să-l împingă pe Pete, simțind nevoia de activitate fizică.
- E.Z. a murit, spuse el fără niciun preambul. Făceam o plimbare cu mașina prin câmpuri cu Edilio. Eu, Edilio, Albert și E.Z., ca să ne mai distrăm puțin. Știi cum e. Nu exista niciun motiv serios pentru ca E.Z. să fie acolo, dorea doar să se plimbe, iar eu am fost de acord, pentru că mă simt de parcă tot ce fac e să spun nu, nu oamenilor, și acum el a murit.
Împinse leagănul mai tare decât o făcuse ea. Micul Pete era cât pe ce să cadă pe spate.
- O, Doamne! Cum s-a întâmplat?
- Viermi, spuse Sam posomorât. Un fel de viermi. Sau șerpi, nu știu. Am pus unul mort acolo, pe blatul din bucătărie. În speranța că tu... nu știu exact. Îmi închipui că ești expertul nostru în mutații. Așa e, nu?
Rosti cuvântul „expert” zâmbind strâmb. Astrid nu era expertă în nimic. Era doar singura persoană căreia îi păsa suficient ca să încerce să găsească în mod sistematic, științific, o explicație pentru ce se întâmpla în FAYZ.
- Dacă vei continua să împingi leagănul, o să stea liniștit, spuse Astrid despre fratele ei.
Găsi creatura într-o pungă, pe blatul de bucătărie. Arăta mai mult a șarpe decât a vierme, dar nu ca un șarpe obișnuit.
Apăsă cu băgare de seamă pe pungă, sperând că era mort cu adevărat. Întinse hârtie cerată pe blatul de argint și răsturnă viermele afară. Scotoci prin sertarul cu de toate după un centimetru și avu multă grijă sp urmeze conturul creaturii.
- 28 de centimetri, remarcă ea.
Apoi își luă aparatul foto și făcu o grămadă de fotografii din fiecare unghi, înainte de a pune creatura înapoi în pungă, cu ajutorul unei furculițe.
Astrid descărcă pozele pe laptop. Le puse în fișierul intitulat „Mutații - Fotografii”. Erau zeci de poze acolo. Păsări cu gheare sau ciocuri ciudate. Șerpi cu aripi scurte. În alte fotografii erau șerpi mai mari cu aripi mai lungi și mai late. Într-una, făcută de la distanță, părea să apară un șarpe cu clopoței de mărimea unui piton mic, cu aripi de piele la fel de mari ca ale unui vultur pleșuv.
Avea o poză neclară cu un coiot de două ori mai mare decât unul normal. Și un prim-plan cu botul deschis al unui coiot mort, în care se vedea limba ciudat de scurtă, ce semăna înspăimântător cu a unei ființe umane. Era și o serie grotească de imagini digitale micșorate ale unei pisici care se contopise cu o carte.
Alte poze cu puști, majoritatea părând normali, deși băiatul pe nume Orc arăta ca un monstru. Avea și o fotografie a lui Sam, emanând din palme foc verde. Detesta această poză pentru că expresia de pe fața lui era atât de tristă în timp ce își demonstra puterea în fața aparatului foto.
Astrid dădu un clic și deschise fișierul cu pozele făcute viermelui și folosi funcția de zoom ca să le vadă mai îndeaproape.
Micul Pete intră, urmat de Sam.
- Uită-te la gura asta, spuse Astrid cuprinsă de teamă.
Viermele avea o gură ca de rechin. Era imposibil să-i numeri sutele de dinți minusculi. Viermele părea să rânjească, până și mort rânjea.
- Viermii n-au dinți, spuse Astrid.
- Nu aveau dinți. Acum au, remarcă Sam.
- Vezi chestiile alea care îi ies din tot corpul?
Ea își miji ochii și mări imaginea și mai mult.
- Sunt, nu știu, ca niște pedale minuscule. Ca niște picioare, numai că minuscule, și sunt cu miile.
- Au intrat în E.Z. Cred că prin mâini. Prin pantofi. Prin pielea de pe tot corpul lui.
Astrid se înfioră.
- Dinții aceia ar găuri orice. Cu picioarele își croiește drum tot înainte după ce pătrunde în victimă.
- Sunt mii pe câmpul ăla, zise Sam. E.Z. a intrat acolo și eu l-au atacat. Dar eu, Albert și Edilio n-am pus piciorul pe câmp și viermii nu au venit după noi.
- Sunt oare creaturi teritoriale? se încruntă Astrid. E foarte neobișnuit la animalele inferioare. Instinctul teritorial apare la formele de viață mai avansate. Câinii și pisicile sunt animale teritoriale. Nu viermii.
- Ești foarte calmă în privința acestor lucruri, remarcă Sam aproape, dar nu chiar acuzator.
Astrid se uită la el, întinse mâna pentru a-i întoarce încet privirea de la oribila imagine, forțându-l să o privească.
- Doar n-ai venit la mine ca să țip de spaimă și să fug, iar tu să-ți arăți curajul și să mă liniștești.
- Nu, recunoscu el. Îmi pare rău. Ai dreptate. N-am venit s-o văd pe Astrid, prietena mea, ci pe Astrid Geniul.
Lui Astrid nu-i plăcuse niciodată prea mult această poreclă, dar o acceptase. Îi oferea un loc în comunitatea năucită și înspăimântată din FAYZ. Ea nu era ca Brianna, sau Dekka, sau ca Sam, nu avea puteri ieșite din comun. Avea doar mintea ei și capacitatea de a gândi sistematic când trebuia.
- O să-l disec, să văd ce pot să aflu.
- Sigur. De ce nu? Azi-dimineață eram răspunzător de 332 oameni. Acum nu răspund decât de 331. O parte din mine aproape că gândește, bine, o gură mai puțin de hrănit.
Astrid se aplecă spre el și îl sărută ușor pe gură.
- Da, e nasol să fie cineva în locul tău, spuse Astrid. Dar tu ești singurul pe care îl avem.
Această afirmație îi aduse un zâmbet palid din partea lui Sam.
- Deci să tac din gură și să-mi văd de treabă? spuse el.
- Nu, nu trebuie să taci niciodată. Spune-mi totul. Spune-mi orice.
Sam își lăsă ochii în pământ, incapabil să-i întâlnească privirea.
- Totul? Ei bine, de asta ce zici? Am ars cadavrul lui E.Z. Am ars ce mai rămăsese din el.
- Era mort, Sam. Ce puteai să faci? Să-l lași pradă păsărilor și coioților?
El încuviință din cap.
- Da. Știu. Dar nu asta-i problema. Problema a fost când a ars. Mirosea ca o friptură și eu...
Se opri din vorbit, nemaiputând să continue. Ea așteptă să-și stăpânească emoțiile.
- Ardea cadavrul unui băiat de clasa a VI-a, iar mie îmi lăsa gura apă...
Lui Astrid nu-i era deloc greu să-și închipuie. Doar gândul la carne prăjită îi lăsa gura apă.
- Este o reacție psihologică normală. E o parte din creierul tău care funcționează automat.
- Mda, zise el nu prea convins. Uite ce e, nu poți să te învârți pe aici abătut pentru că s-a întâmplat ceva rău. Dacă îți pierzi speranța, se vor molipsi și alții de la tine. Pușii n-au nevoie de exemplu meu ca să fie disperați, continuă el.
- Și va trebui să mă lași să te tund, zise Astrid trăgându-l lângă ea și ciufulindu-l cu o mână.
Voia să-i alunge gândurile de la nenorocirea de dimineață.
- Ce?
El părea nedumerit de schimbarea bruscă a subiectului.
- Arăți ca un fugar dintr-o formație de pletoși din anii 1970. În plus, Edilio m-a lăsat să-l tund.
Sam își îngădui un zâmbet.
- Da. Am văzut. Poate că de asta îi spun câteodată Bart Simpson.
Când o văzu uitându-se chiorâș la el, adăugă:
- Știi, cel cu țepi în cap.
Încerc să o sărute, dar ea se trase înapoi.
- Vai, ce deștept ești! Ce-ar fi dacă te-aș rade în cap? Sau dacă te-aș epila cu ceară fierbinte? Continuă să mă insulți și lumea o să-ți spună Homer Simpson, nu Bart. Atunci să vedem dacă Taylor îți va mai face ochi dulci.
- Dar nu-mi face ochi dulci.
- Mda. Sigur, îl îmbrânci ea în joacă.
- Oricum, aș putea să arăt bine și cu două fire de păr în cap, zise Sam.
Se uită la chipul său reflectat în geamul cuptorului cu microunde.
- Cuvântul „narcisist” nu-ți spune nimic? îl întrebă Astrid.
Sam pufni în râs. Întinse mâna s-o prindă în brațe, dar observă că Pete se uita la ei.
- Așa. În fine. Ce mai face micul Pete?
Astrid se uită la fratele ei, care se cocoțase pe taburetul înalt din bucătărie și îl privea tăcut pe Sam. Sau se uita, în orice caz, în direcția lui Sam - nu putea fi niciodată sigură la ce se uita el cu adevărat.
Ar fi vrut să-i spună lui Sam ce se întâmplase cu micul Pete, ce începuse să facă. Dar Sam avea și așa destule motive de îngrijorare. Iar pentru o clipă - o clipă rară - el nu-și făcea griji pentru nimic,
Avea timp mai târziu să-i spună cine părea să fie cea mai puternică persoană din FAYZ... Care ar fi termenul potrivit pentru ce făcea micul Pete?
Își pierdea mințile? Nu. Nu era asta.
Nu exista niciun termen potrivit pentru ce se întâmpla cu micul Pete. Dar, oricum, nu era timpul acum.
- E foarte bine, minți Astrid. Îl știi pe Petey.
TREI
106 ORE, 11 MINUTE
Lana Arwen Lazar era deja la a IV-a casă în care locuia de când venise în Perdido Beach.
Prima dată stătuse într-o casă care îi plăcuse destul de mult. Dar, era casa în care fusese prinsă de Drake Merwin. După aceea i se păruse un loc urât.
Apoi stătuse cu Astrid pentru o vreme. Dar descoperise repede că prefera să fie singură, numaic u Patrick, labradorul ei, care să-i țină de urât.
Așa că se mutase lângă piață. Dar se ajungea prea ușor acolo.
Iar Lanei nu-i plăcea. Când se ajungea prea ușor la ea, nu mai avea liniște.
Lana avea puterea de a vindeca. Își descoperise această capacitate în prima zi din FAYZ când dispăruse bunicul ei. Erau în camioneta lui, iar la dispariția bruscă a șoferului, mașina se rostogolise într-o râpă.
Rănile Lanei ar fi trebuit să fie fatale. Fusese cât pe ce să moară. Apoi își descoperise o putere care poate sălășuise în ea dintotdeauna, dar de care avea mare nevoie atunci.
Se vindecase singură. Îl vindecase pe Sam când fusese împușcat; și pe Cookie, al cărui umăr îi ieșise prin piele, și pe mulți copii răniți în urma crâncenei lupte din Ziua Recunoștinței.
Puștii i-au spus Tămăduitoarea. După Sam Temple, era a doua persoană considerată eroină în FAYZ. Toată lumea o admira și o respecta. Unii dintre copii, mai ales cei cărora le salvase viața, o tratau reverențios.
Lana știa sigur că cel puțin Cookie și-ar fi dat viața pentru ea. Pentru el fusese iadul pe pământ până îl salvase ea.
Dar faptul că o adorau ca pe o eroină nu-i împiedica pe copii s-o deranjeze la orice oră din zi sau noapte cu problemele lor minore de sănătate cum ar fi: arsuri de la soare, dinți care se clătinau, genunchi juliți, degetele de la picioare lovite.
Așa că se mutase departe de oraș și locuia acum într-una dintre camerele hotelului Clifftop.
Hotelul era lipit de zidul FAYZ-ului, bariera de nepătruns care delimita noua lume.
- Potolește-te, Patrick, spuse când câinele își frecă botul de ea, dornic să-și ia micul dejun.
Lana scoase capacul unei conserve ALPO și, ținându-l pe Patrick, luă cu lingura jumătate din conținut și îl puse în vasul de jos.
- Uite. Sfinte, ai putea să juri că nu-ți dau niciodată de mâncare.
În timp ce spunea asta, se gândi cât timp va mai fi în stare să-l hrănească pe Patrick. Erau acum și copii care consumau mâncare de câini. Și erau pe străzi câini numai piele și os care scormoneau prin gunoaie alături de copiii care căutau acolo resturile aruncate cu săptămâni înainte.
Lana era singură la Clifftop. Sute de camere, o piscină năpădită de alge, un teren de tenis trunchiat de barieră. Avea un balcon cu o priveliște impresionantă asupra plajei și oceanului mult prea liniștit.
Sam, Astrid, Edilio și Dahra Baidoo - care ținea loc de farmacistă și infirmieră - știau unde stă și o puteau găsi în caz de urgență. Dar majoritatea copiilor habar n-aveau unde era, așa că deținea un oarecare control asupra vieții ei.
Se uită cu poftă la mâncarea câinelui, întrebându-se, nu pentru prima oară, ce gust avea. Probabil mai bun decât cojile de cartofi prăjite cu sos de barbecue pe care le mâncase ea.
Odată hotelul fusese plin de provizii de mâncare. Dar, la ordinele lui Sam, Albert și echipa lui luaseră tot și le duseseră la magazinul lui Ralph. De unde Drake reușise să fure mare parte din puținul lor.
Acum nu mai era mâncare în hotel. Nici măcar în vreunul dintre minibarurile din camere, altădată pline cu batoane delicioase de ciocolată, chipsuri și alune. Acum nu rămăsese decât alcool. Oamenii lui Albert lăsaseră acolo băutura, neștiind prea bine ce să facă cu ea.
Lana se ferise să guste din sticluțele maronii și albe. Până acum.
Alcoolul era cauza pentru care fusese exilată din casa ei din Las Vegas. Șutise o sticlă de votcă din casa părinților ei, chipurile pentru un băiat mai mare pe care îl știa.
Oricum, asta era povestea pe care le-o îndrugase părinților ei. Totuși, o trimiseseră pentru un timp, „să se gândească la ce făcuse”, la ferma izolată a bunicului ei.
Acum, în lumea FAYZ-ului, Lana era considerată un fel de sfântă. Dar ea știa mai bine cum era.
Patrick își terminase mâncarea în timp ce se făcea cafeaua. Lana își turnă o ceașcă și aruncă în ea o pastilă de zaharină și niște lapte praf, lucruri rare, de lux, pe care le găsise în cărucioarele cameristelor.
Se duse pe balcon și sorbi din cafea.
Un CD-player pe care îl găsise în cameră era pornit. Cineva, vreun fost oaspete al hotelului, bănuia ea, lăsase acolo un CD vechi cu Paul Simon, iar ea se trezise ascultându-l.
Era un cântec despre întuneric. O urare de bun venit adresată întunericului. Aproape o invitație. Îl pusese de nenumărate ori.
Câteodată, muzica o ajuta să uite. Nu și acest cântec.
Cu coada ochiului, zări pe cineva jos pe plajă. Se duse înapoi în cameră și luă un binoclu pe care îl găsise în bagajul unui turist.
Doi copii mici, care nu puteau să aibă mai mult de 6 ani, se jucau pe digul de piatră care se prelungea în ocean. Din fericire, nu erau valuri. Dar pietrele erau pe alocuri alunecoase și ascuțite ca niște lame de ras. Ar trebui să....
Mai târziu. De ajuns cu atâtea responsabilități. Nu era o persoană cusimțul răspunderii și se săturase de câte i se impuneau.
Diverse vicii ale adulților se răspândeau în rândul populației din FAYZ. Unele inofensive, cum era cafeaua. Altele - marijuana, țigările și alcoolul - nu erau așa de inofensive. Lana știa 6 puști care erau băutori înrăiți. Încercaseră s-o convingă să-i vindece de mahmureală.
Câțiva fumau iarbă din pungile găsite în dormitoarele părinților sau ale fraților mai mari. Și, aproape în fiecare zi, vedeai puști de numai 8 ani înecându-se cu fum de țigară și încercând să facă pe adulții. Odată, găsise un copil de clasa I care încerca să-și aprindă un trabuc.
Lana nu putea să vindece așa ceva.
Uneori își dorea să se întoarcă la coliba Pustnicului Jim.
Nu era prima oară că avea astfel de porniri. Se gândise adesea la căsuța aceea ciudată din deșert, cu micul gazon ieșit din comun - acum totul era ars și ofilit, cel mai probabil.
Acolo își găsise refugiul după accident. Și încă o dată după aceea, când scăpase de o haită de coioți.
Coliba arsese până în temelii. Nu mai rămăsese din ea decât cenușă.
Aurul ascuns de Pustnicul Jim ar fi putut să se topească, dar tot ar fi rămas acolo, sub scândurile podelei.
Aur. Din mină.
Mina....
Luă o gură generoasă de cafea din ceașca de plastic și își fripse limba. Durerea o ajută să se concentreze.
Mina. În acea zi o vedea clar cu ochii minții, dar era claritatea unui coșmar de care îți aminteai mereu.
Pe atunci nu știuse că FAYZ însemna dispariția tuturor adulților. Se fusese la mină în căutarea pustnicului sau măcar cu speranța de a găsi camioneta dispărută ca să se întoarcă în oraș.
Îl găsise mort la gura minei. Nu dispăruse, ci murise. Asta însemna că fusese ucis înainte de FAYZ.
Coioții o urmăriseră atuni și o împinseseră mai adânc în mină. Și acolo găsise... acel lucru. Lucrul. Întunericul, coioții îi spuneau Întunericul.
Își amintea cum i se îngreunaseră picioarele, parcă îi erau de plumb. Cum îi încetinise ritmul inimii care bătea tare ca un ciocan. Groaza mult mai mare decât o simplă temere. Licărul de un verde maladiv care o ducea cu gândul la puroi, boală, cancer.
Moleșeala care o cuprinsese... pleoapele care i se lăsaseră grele, golul care i se surpase în minte și senzația că era invadată de....
„Vino la mine.”
- Ah!
Strivise ceașca. Cafeaua fierbinte i se vărsase pe tot brațul.
Lana era lac de sudoare. Respira anevoios. Trase adânc aer în piept, de parcă uitase cum se făcea asta până în acel moment.
Era încă în mintea ei acel monstru din galeria demină. Câteodată era sigură că îi auzea vocea.
- Nu pot să-l uit, îi șopti ea lui Patrick. Nu pot să scap de el.
În primele zile după ce ieșise din deșert și se alăturase acestei ciudate comunități de copii, Lana se simțise aproape liniștită. Aproape. Avusese de la bun început senzația că i se făcuse ceva rău, că purta în ea o rană, nu știa unde, dar era acolo.
Acea rană nevăzută, ireală, nevindecată se redeschisese.
„Vino la mine. Am nevoie de tine.”
Acum pronunța cuvinte, acea voce insistentă, poruncitoare.
- Îmi pierd mințile, Patrick, îi spuse Lana câinelui ei. E în mine și înnebunesc.
Mary Terrafino se trezi. Se dădu jos din pat. Dis-de-dimineață. Ar fi trebuit să mai doarmă: era extenuată. Dar nu va adormi din nou, știa asta. Avea treburi de făcut.
Mai întâi merse în baie poticnindu-se și împinse cu piciorul gol cântarul pe pardoseala de gresie. Era un loc special pentru cântar: aliniat pe centrul oglinzii de deasupra ciuvetei, colțul din dreapta sus al cântarului în linie dreaptă cu placa de gresie.
Își scoase tricoul în care dormise și se urcă pe cântar.
Prima citire. Dă-te jos.
A doua citire. Dă-te jos.
De 3 ori era regula.
45 de kilograme.
Avusese aproape 70 când apăruse FAYZ.
Încă părea grasă. Erau încă locuri durdulii pe ici, pe colo. N-avea importanță ce spuneau alții. Mary vedea grăsimea. Așa că avea să sară peste micul dejun.
Ceea ce era foarte bine, deoarece micul dejun de la centrul de îngrijire consta în fulgi de ovăz pregătiți cu lapte praf și îndulciți cu zaharină Sweet`n Low. Destul de sănătos - și cu mult mai bun decât ce primeau alții - dar nu suficient de bun cât să merite să pui pe tine niște kilograme în plus.
Mary luă o pastilă de Prozac și încă două de Sudafed, mici și roșii, și multivitamine. Prozacul îi ținea în frâu depresia - în cea mai mare parte - iar Sudafedul îi tăia pofta de mâncare. Vitaminele o mențineau sănătoasă, cel puțin așa spera.
Se îmbrăcă repede: tricou, pantaloni de trening, pantofi sport. Toate erau lălâi. Hotărâse să nu mai poarte nimic mai strâmt până nu slăbea cum trebuie.
Se duse în camera unde se spălau rufele și strânse într-un sac de plastic scutecele de bumbac de pe un uscător. Mai erau în cămară câteva scutece de unică folosință, dar le păstrau pentru situații de urgență. Trecuseră la cele de pânză cu o lună în urmă.
Coborî scările cu sacul bălăngănindu-se pe lângă ea.
Sam era în bucătărie, cu Astrid și micul Pete. Mary nu voia să-i deranjeze sau să fie cicălită să ia micul dejun, așa că ieși fără să facă zgomot pe ușa din față.
Cinci minute mai târziu era la grădiniță.
Fratele lui Mary, John, era deja la grădiniță așteptând-o.
- Hei, Mary! o salută John. Ar trebi să dormi la ora asta.
John lucra în tura de dimineață, de la ora 5 până la amiază, de la micul dejun până înainte de prânz Mary trebuia să-l schimbe la prânz și să lucreze până la 10 seara. De la prânz până la cină și ora de culcare, iar la sfârșit o oră peste program pentru curățenie. Apoi își permitea să se ducă acasă, să se uite la niște DVD-uri în timp ce făcea exerciții pe banda de alergare de la subsol.
Dar, de fapt, își petrecea adesea 2-3 ore făcând gimnastică noaptea. Mai avea de dat jos câteva kilograme. Acolo jos, în subsol, unde Astrid nu putea s-o audă și s-o întrebe de ce.
În majoritatea zilelor consuma mai puțin de 700 de calorii. În zilele bune, chiar jumătate.
Îl îmbrățișă pe John.
- Ce s-a întâmplat? Ce probleme sunt astăzi, frățioare?
John avea o listă. I-o citi din caietul lui cu sigla echipei de baschet Warriors.
- Lui Pedro i se clatină un dinte. A avut și un accident ieri-noapte. Zosia pretinde că Julia i-a tras un pumn, așa că se ceartă acum și nu vor să se joace împreună. Cred că poate Collin are febră... oricum, știi, e cam ciudat. Am prins-o pe Brady încercând să fugă azi-dimineață. Voia să-și caute mămica.
Și lista continua. În acest timp, câțiva copii alergară la Mary s-o îmbrățișeze, să primească un pupic, să fie lăudați pentru că se pieptănaseră, să li se spună bravo pentru felul în care se spălaseră pe dinți.
Mary încuviință din cap. Lista era cam aceeași în fiecare zi.
Un tip pe nume Francis intră și trecu pe lângă Mary îmbrândind-o. Apoi își dădu seama peste cine dăduse, se întoarse spre ea privind-o încruntat și zise:
- OK, am venit.
- Pentru prima dată? îl întrebă Mary.
- Da` ce, ar trebui să-mi pară rău? Nu sunt babysitter.
Și aceastăscenă se repetase în fiecare zi de când se făcuse pare în Perdido Beach.
- Bine, puștiule, uite ce e, spuse Mary. Știu că nu vrei să fii aici și puțin îmi pasă. Nimeni nu vrea să fie aici, dar trebuie să avem grijă de cei mici. Așa că renunță la atitudinea asta.
- De ce nu ai grijă doar tu de țâncii ăștia? Cel puțin, tu ești fată.
- Eu nu sunt, remarcă John.
- Vezi panoul ăla? interveni Mary. Sunt 3 liste acolo, câte na pentru fiecare îngrijitor. Alege una. Asta trebuie să faci. Tot ce e pe listă. Și să zâmbești în timp ce lucrezi.
Francis luă o listă și o verifică. John spuse:
- Pun pariu pe o prăjitură că nimeni nu alege să schimbe scutecele.
- Nu mai paria. În afară de asta, nu avem prăjituri, zise Mary.
- Mi-e dor de prăjituri, spuse John cu nostalgie în glas.
- Hei! zbieră Francis. Toate listele astea sunt de rahat.
- Da, încuviință Mary.. Așa e.
- Totul e de rahat.
- Te rog să nu mai spui rahat. Nu vreau să aud cuvântul ăsta repetat toată ziua de copii de 3 ani.
- Frate, după ziua mea, ies din scenă, zise Francis îmbufnat.
- Foarte bine. O să am grijă să nu te programez după aceea. Acum ia o listă cu treburi și rezolvă-le. Nu vreau să-l fac pe Sam să-și piardă timpul venind aici ca să te motiveze.
Francis se întoarse la panou.
- Iese din scenă, îi spuse Mary lui John și se strâmbă. Câți copii au atins vârsta magică de 15 ani? Doar 2 s-au făcut nevăzuți. Toți vorbesc despre asta, dar e numai gura de ei.
FAYZ-ul îi înlătura pe toți cei care depășeau vârsta de 14 ani. Nimeni nu știa de ce. Cel puțin nu Mary, deși îi auzise fără să vrea pe Astrid și Sam șușotind într-un fel care o făcuse să creadă că ei știau mai mult decât recunoșteau.
Un adolescent de 14 ani care împlinea 15 dispărea și el. Pur și simplu. Dacă se lăsa. Dacă se hotăra „să iasă din scenă”.
Ce se întâmpla în timpul acestei „ieșiri din scenă”, cum îi spuneau copiii, era acum lucru cunoscut de cam toată lumea. Cum timpul subiectiv încetinea. Cum apărea ființa pe care o iubeai cel mai mult și în care aveai cea mai mare încredere și îți făcea semn cu mâna, te îndemna să pleci din FAYZ. Și cum această ființă se transforma într-un monstru dacă îi opuneai rezistență.
Aveai de ales: să rămâi în FAYZ sau... Dar nimeni nu știa ce urma după acest „sau”. Poate era fuga înapoi în lumea veche. Poate era o călătorie într-un loc cu totul necunoscut.
Poate era moartea.
Mary observă că John se uita fix la ea.
- Ce e? întrebă ea.
- N-ai să...
Mary zâmbi și îi ciufuli părul roșcat și cârlionțat.
- Niciodată. N-am să te părăsesc niciodată. Ți-e dor de mami și tati?
John încuviință din cap.
- Mă tot gândesc de câte ori i-am scos din sărite.
- John...
- Știu. Știu că n-are importanță. Dar e ca și cum...
Nu găsea cuvintele potrivite, așa că făcu un gest care imita mișcarea unui cuțit care îl înjunghia în inimă.
Cineva din spatele ei o trăgeau de tricou pe Mary. Se uită în jur și, cu inima sărindu-i din piept, văzu un băiețel pe care îl chema... îl chema... nu ținea minte cum. Dar pe al doilea băiețel din spatele lui îl chema Sean, își aduse ea aminte. Știa de ce erau ei acolo. Amândoi împliniseră de curând 5 ani. Limita superioară de vârstă la grădiniță era de 4 ani. La 5 ani trebuia să te muți în altă parte - dacă aveai noroc, într-o casă cu niște copii mai mari care să aibă grijă de toate.
- Bună, copii. Ce e? îi întrebă Mary aplecându-se la nivelul lor.
- Păi... făcu primul.
Și apoi izbucni în lacrimi.
Știa că nu trebuia s-o facă, dar nu se putu stăpâni să nu-l înconjoare pe băiețel. Și apoi începu să plângă și Sean, așa că îl îmbrățișă și pe el, și pe John, apoi se auzi spunând că sigur, puteau să se întoarcă, sigur, dar numai astăzi și pentru puțin timp.
PATRU
106 ORE, 08 MINUTE
Academia Coates era într-o stare și mai jalnică. Luptele afectaseră puternic fațada clădirii principale.
Și terenul din jur era într-o stare deplorabilă. Iarba care fusese mereu tunsă obsesiv în trecut crescuse acum sălbatică în unele zone și se făcuse galbenă ca fânul în altele. Și răsăriseră buruieni pe aleea circulară cu pietriș, unde se înșirau altădată camionetele, jeepurile și mașinile de lux ale părinților.
Țevăria fusese distrusă în jumătate din clădire, toaletele refulau și miroseau urât. Corpurile mai mici, atelierul de pictură și dormitoarele comune erau într-o formă mai bună, dar Drake insistase să stea în clădirea principală. Ocupase biroul psihologului școlii, un loc unde altădată Drake trebuise să meargă la consiliere și consultații.
„Mai visezi însă să chinui animale, Drake?
Nu, doctore, visez să te chinui pe tine.”
Biroul era un arsenal acum. Armele lui Drake, 9 la număr, de la puști de vânătoare cu telescop și până la pistoale, erau întinse pe o masă. Le ținea neîncărcate pe toate, în afară de cele două, cele pe care le purta mereu. Ascunsese muniția pentru celelalte arme: nu avea încredere în nimeni. Muniția, niciodată suficientă, după cum credea Drake, o pusese între plăcile tavanului și orificiile de ventilație ale aerului condiționat.
Drake se uita la un DVD pe ecranul cu plasmă pe care îl furase. Filmul pe care îl urmărea era Saw II. Efectele sonore erau grozave. Drake dăduse volumul suficient de tare încât să zgâlțâie unul dintre puținele ochiuri de geam rămase. Așa că nu auzi la început voea Dianei care îi spunea:
- Vrea să te vadă.
Drake se întoarse, simțindu-i prezența. Își întinse brațul ca un tentacul, care îi adusese porecla Mână-Bici, și închise televizorul.
- Ce dorești? o întrebă el încruntându-se.
- Vrea să te vadă, repetă Diana.
Lui Drake îi plăcea la nebunie frica din ochii ei. Puicuța-dură Diana: țâfnoasa, sarcastica, îngâmfata Diana. Speriată de el și de ce i-ar putea face.
- Cine vrea să mă vadă?
- Caine. S-a trezit.
- S-a mai trezit și înainte.
- Și-a revenit. În cea mai mare parte. Și-a revenit și vrea să stea de vorbă cu tine și cu Gândac.
- Da? Bine, po să mă duc la el când pot.
Își întinse iar mâna lungă și deschise iar televizorul.
- Grozav, acum am pierdut partea cea mai bună. Unde-i telecomanda? Nu pot să dau înapoi fără telecomandă.
- Vrei să-i spun lui Caine să aștepte? întrebă Diana cu inocență. Nicio problemă. Mă duc să-i spun că ești prea ocupat ca să te vezi cu el.
Drake trase adânc aer în piept și se uită urât la ea. Încet, brațul său cel lung se întinse spre ea, tremurând de nerăbdare să i se încolăcească de gât.
- Dă-i înainte, fă-o, îl provocă ea. Hai, Drake. Sfidează-l pe Caine.
Ochii lui reci tresăriră un pic, iar el își dădu seama că ea observase, și asta îl enervă la culme.
Nu astăzi. Nu încă. Nu până nu se ocupa Caine de Sam.
Drake își retrase mâna. Avea un fel al lui de a și-o încolăci în jurul taliei. Dar brațul nu stătea niciodată complet nemișcat, așa că arăta întotdeauna ca o anacondă roz-cenușie care îl strângea, de parcă Drake ar fi fost propria pradă.
- Ți-ar plăcea, Diana, nu-i așa? Să mă cert cu Caine. Îmi pare rău să te dezamăgesc. Îi sunt cât se poate de loial lui Caine. Suntem ca frații, noi 2. Nu cum sunt el și Sam, ci mai mult ca frații de sânge.
Îi făcu cu ochiul.
- Frăția Întunericului, Diana. Eu și cu el am fost amândoi acolo. L-am înfruntat amândoi.
Drake știa că Diana murea de curiozitate să afle ce era lucrul acela din galeria de mină, lucrul care îi dăduse lui Drake brațul de acum, după ce Sam i-l făcuse scrum pe al său. Dar Drake n-avea de gând să-i spună nimic. N-are decât să se întrebe. Să-și facă griji.
- Să mergem la șefu`.
Caine arăta deja mai bine. Oricare ar fi fost boala care îl chinuise în ultimele 3 luni aruncându-l în ghearele febrei și ale coșmarurilor probabil că, în sfârșit, se vindecase.
Prea târziu pentru Chunk.
Amintirea îl făcu pe Drake să zâmbească. Chunk Grăsanu` zburând prin aer, izbindu-se de peretele solid așa de tare că trecuse prin el. Frate, merita să vezi scena!
După aceea nimeni - inclusi Drake - nu fusese nebun să mai rămână în preajma lui Caine. Chiar și acum Drake era precaut. Numai Diana era suficient de disperată să stea și să-i schimbe lui Caine cearșafurile murdare și să-i dea supă cu lingura.
- Arăți bine, Caine, spuse Drake.
- Arăt ca dracu`, îi răspunse Caine. Dar mintea mi-e limpede.
Drake se gândi că probabil nu era adevărat. El petrecuse dar câteva ore cu Întunericul însuși și tot nu uitase, nici pe departe. Auzea uneori o voce în minte. O auzea. Și era destul de sigur că și Caine o auzea.
Odată ce auzeai acea voce, nu încetai s-o auzi, se gândi Drake. Găsea ideea liniștitoare.
- Gândac, ești aici? întrebă Caine.
- Aici.
Drake aproape că sări din locul său. Gândac era la doar 1 metru distanță, nu complet invizibil, dar nici chiar vizibil. Avea puterea mutantă de a se camufla precum un cameleon. Uitându-te la Gândac când își folosea puterea, tot ce puteai să vezi era o undă în peisaj, o curbare a luminii.
- Termină! mârâi Caine.
Gândac se ivi, ciudățel și umil ca întotdeauna.
- Îmi pare rău, spuse el. Eu doar... eu nu...
- Nu-ți face griji. Nu am chef să arunc pe cineva într-un zid, zise Caine pe un ton sec. Am o treabă pentru tine, Gândac.
- Să mă duc din nou în Perdido Beach?
- Nu. Nu, la asta se așteaptă și Sam, spuse Caine. Nu ne atingem de Perdido Beach. Nu avem nevoie de oraș. Îl pot avea ei. Pe moment, cel puțin.
- Da, să-i lăsăm să păstreze ce nu putem noi să luăm. E foarte generos, spuse Diana, batjocoritor.
- Nu e vorba despre teritoriu, ci despre putere. Nu puteri, Drake, putere.
Puse o mână pe umărul lui Gândac și spuse:
- Tu ești persoana-cheie în operațiunea asta. Am nevoi de abilitățile tale.
- Nu știu ce altceva pot vedea în Perdido Beach, zise Gândac.
- Uită de Perdido Beach. După cum am zis, e vorba despre putere. Putere nucleară.
Caine îi făcu cu ochiul Dianei și îl bătu pe Drake pe umăr. Dar Drake nu se lăsa convins: Caine era slăbit din punct de vedere fizic și era deranjat la cap. Îi slăbise încrederea în sine: Caine era o umbră. Cu toate că era o umbră care putea să arunce un om prin perete.
Mâna cea lungă a lui Drake i se contractă la spate.
- Centrala atomică e ancora de salvare a orașului, spuse Caine. Dacă punem mâna pe ea și controlăm electricitatea, Sam ne va oda orice vrem.
- Nu crezi că o știe și Sam? Și probabil că a pus sub pază centrala atomică, zise Diana.
- Sunt sigur că e bine păzită. Dar oamenii de pază nu-l vor vedea pe Gândac. Așa că ia-o din loc acum, micule Gândac! Zboară acolo și observă tot ce poți.
Atât Gândac, cât și Diana dădură să plece. Unul nerăbdător, altul agitat. Drake rămase pe loc.
Caine părea mirat, chiar un pic îngrijorat.
- Ce e, Drake?
- Diana, spuse Drake. Nu am încredere în ea.
Caine oftă.
- Da, înțeleg că nu-ți place Diana.
- Nu-i vorba că nu-mi place... tipa asta.
Fusese cât pe ce să pronunțe cuvântul care începe cu „c”, dar lui Caine îi scăpărară ochii, iar Drake îl înlocui.
- Nu-i vorba că nu-mi place mie. E vorba de ea și Computer Jack.
Asta îi captă lui Caine toată atenția.
- Ce tot spui acolo?
- De Jack. Are puteri acum. Și nu mă refer la aptitudinile lui tehnice. Gândac l-a văzut acolo, în Perdido Beach. Știi excavatorul ăla al lor? Mexicanu` ăla împuțit săpa o groapă și excavatoru` s-a răsturnat. Gândac spune că Jack l-a tras din groapă de parcă nu era mai greu decât o bicicletă.
Caine se așeză pe margnea patului. Drake avu impresia că interlocutorul lui simțise nevoia să stea jos de ceva vreme, căci îi era încă greu să se țină mai mult timp pe picioare.
- Probabil are cel puțin 2 linii. Poate chiar 3, zise Caine.
Diana inventase sistemul cu linii, luând ideea de la telefoanele mobile. Puterea Dianei consta în a măsura nivelurile de putere.
Drake știa că existau doar 2 tipi cu 4 linii. Sam și Caine. Se presupunea că și micul Pete avea tot atâtea, căci dăduse dovadă de mari puteri, dar cât de primejdios putea fi un copil de 5 ani pe jumătate legumă?
- Mda, deci Jack ar putea fi 3 linii. Dar nu potrivit Dianei, nu? Diana spune că l-a citit cu 0. Poate că puterea crește mai târziu. Dar de la 0 la 3?
Drake ridică din umeri, nevrând să insiste asupra subiectului, știind că inteligentul Caine - chiar bolnav și slăbit cum era acum - făcea legătura.
- N-am primit niciodată o explicație pentru faptul că Jack a schimbat tabăra și a fugit la Sam, spuse Caine cu o voce domoală.
- Poate l-a pus cineva s-o facă, sugeră Drake.
- Poate, făcu Caine nevrând să admită această posibilitate. Pune pe cineva s-o supravegheze. Nu tu, Diana știe că ești cu ochii pe ea. Găsește pe cineva care să n-o scpae din priviri.
Din punctul de vedere al lui Duck Zhang, cel mai rău lucru în FAYZ era mâncarea.
Fusese grozavă la început: batoane de ciocolată, chipsuri, cola, înghețată. Dar asta nu durase mai mult de câteva săptămâni. Poate că ar fi durat mai mult dacă oamenii n-ar fi făcut risipă - lăsând înghețata să se topească, îndopându-se cu prăjiturele și uitând apoi punga afară, să mănânce câinii restul; lăsând pâinea să mucegăiască.
Când au terminat toate dulciurile și snackurile, era prea târziu să mai găsească vreo soluție pentru toată carnea, inclusiv cea de pui, cu excepția baconului, cârnaților și a șuncii, și toate legumele proaspete, în afară de cartofi și ceapă, care erau fie expirate, fie putrezite.
Duck fusese obligat să ajute la curățenia supermarketului lui Ralph. Un grup de copii nemulțumiți au fost nevoiți să strângă cu lopata zile întregi salată putredă și carne împuțită. Dar ce puteai să faci când Sam Temple se uita în ochii tăi, te arăta cu degetul și spunea:
- Tu.
Băiatul te putea prăji. Și, în plus, el era primarul, la urma urmei.
Apoi umase perioada supei la conservă, a fulgilor de cereale, a biscuiților sărați și a brânzei.
Acum Duck ar fi dat orice pentru o supă la conservă. La micul dejun mâncase sparanghel conservat, care avea gust de vomă, și toată lumea știa că făceai pipi urât mirositor de la el.
Dar erau și lucruri bune în privința FAYZ-ului. Cel mai bun, din punctul de vedere al lui Duck Zhang, era piscina. Nu era doar a lui, dar putea să fie, pentru că era acum acolo, înotând, într-o dimineață de luni de la începutul lui martie când, în mod normal, ar fi trebuit să fie la școală.
Fără școală. Și toată ziua la piscină. Îți mai calma junghiurile provocate de foame.
Era în clasa a VI-a, mic pentru vârsta lui. Asiatic, deși familia lui venise în America din anii 1930. Cândva, ai lui fuseseră îngrijorați să nu se îngrașe. Păi nimeni nu era prea gras în FAYZ. Nu mai era.
Lui Duck îi plăcea apa la nebunie. Dar nu oceanul. Oceanul îl speria. Nu-și putea alunga gândul că o lume întreagă era acolo jos, sub apă, invizibilă pentru el, în timp ce ei îl vedeau. Ei fiind calamari, caracatițe, pești, țipari, meduze și mai ales rechini.
Pe de altă parte, piscinele erau grozave. Puteai să vezi până pe fundul lor. Nu exista ștrand în Perdido Beach, așa că nu avea prilejul să înoate decât atunci când se întâmpla să aibă un prieten cu piscină; sau când era în vacanță cu părinții și stăteau la un hotel cu piscină.
Acum, totuși, pentru că puștii din Perdido Beach puteau să locuiască aproape oriunde voiau și să se ducă unde aveau chef, Duck găsise o piscină minunată, ferită, numai a lui. Cui îi aparținea nu putea să spună. Dar oricine ar fi fost o amenajase grozav.
Întregul bazin era placat cu dale de culoare albastră-verzuie, cu un model auriu pe fund. Apa - de când își dăduse seama că trebuie să pună clor și să curețe filtrele - era cristalină.
La piscină era o frumoasă masă de fier forjat cu o umbrelă în mijloc și niște șezlonguri foarte confortabile pe care se putea întinde dacă avea chef. Dar nu voia să stea lungit afară din apă. Prefera să se întindă pe spate pe o saltea pneumatică. O sticlă cu apă se afla lângă el pe o saltea mai mică. Avea o pereche mișto de ochelari de soare, se dăduse cu un strat subțire de loțiune de plajă și era - pe scurt - fericit. Flămând, dar fericit.
Uneori, când Duck se simțea grozav de bine, aproape i se părea că n-are nevoie de saltea ca să-l țină la suprafață. Câteodată, dacă era destul de fericit, își simțea spatele apăsând mai ușor pe plastic. Ca și cum ar fi cântărit mai puțin sau așa ceva.
Dar Duck era rareori foarte fericit sau foarte necăjit. De cele mai multe ori era doar calm și senin.
- Daaa!
Strigătul se auzi cu totul pe neașteptate. Ca și acel pleosc puternic care îi urmă.
Duck se ridică în capul oaselor pe saltea.
Fu împroșcat cu apă. Era cineva acolo. În piscina lui.
Încă două umbre alergară spre marginea bazinului și se mai auziră două țipete, urmate de două pleoscăieli asurzitoare.
- Hei! zbieră Duck.
Unul dintre puști era un nemernic pe nume Zil. Pe ceilalți doi Duck nu îi recunoscu imediat.
- Hei! zbieră el din nou.
- La cine răcnești așa? întrebă Zil.
- Asta-i piscina mea, zise Duck. Eu am găsit-o și am curățat-o. Duceți-vă să vă gisiți și voi una!
Duck își dădea seama că era mai mic decât oricare dintre cei 3. Dar furia îi dădea curaj. Salteaua se scufundă sub el și se întrebă dacă vreunul din băieți nu o înțepase.
- Vorbesc serios, răcni Duck. Plecați de aici!
Înainte să-și dea seama, Zil sări din apă și îl apucă de Duck de gât. Duck era sub apă, nu avea aer, se sufoca, îi intra apă în nas.
Ieși cu greu la suprafață, dând din brațele deodată grele ca plumbul ca să se mențină acolo.
Îl loviră iarăși, doar în glumă, fără intenția de a-i face rău, dar băgându-l sub apă din nou. De această dată, ajunse până pe fundul piscinei și trebui să dea tare din picioare ca să se ridice la suprafață și să ia o gură de aer. Se prinse de alteaua pneumatică, dar unul dintre băieți îl dădu deoparte, chicotind tare/
Pe Duck îl cuprinse brusc furia. Avea și el un singur lucru bun în viață, piscina asta, un singur lucru, iar acum i-l distrugeau.
- Ieșiți din apă! țipă el, dar ultimul cuvânt îl bolborosi, căci se ducea la fund ca un pietroi.
Ce se întâmpla? Deodată, nu mai putea să înoate. Era pe fundul bazinului, în capătul cel mai adânc, la mai bine de 3 metri adâncime. Lovi cu piciorul fundul piscinei, încercând să se ridice la suprafață, dar placa se sfărâmă și bucăți din ea se împrăștiară prin apă.
Intră în panică. Ce îi făceau?
Mai lovi o dată, cu ambele picioare, cât de tare putea. Dar nu se ridică la suprafață. În schimb, ambele picioare îi trecură prin placa de piatră. Nu se ridica deloc. De fapt, se scufunda și mai mult. Picioarele pătrundeau prin plăci, julindu-se în mortarul aspru și betonul sfărâmat și îngropându-se în pământul de dedesubt.
Era imposibil.
Imposibil.
Duck Zhang cădea prin fundul piscinei. Prin pământul de sub fundul bazinului. Parcă ar fi fost prins în nisipuri mișcătoare.
Până la genunchi.
Până la coapse.
Până în talie.
Se zvârcolea disperat, dar se scufunda și mai repede.
Cioburile plăcilor îi zgâriau șoldurile. Noroiul îi intra în slip.
Plămânii îi luau foc. Vederea i se încețoșa, îi pulsa capul și tot cădea prin pământul compact, de parcă solul ar fi fost lichid.
Când placa îi ajunse la piept, își lăsă brațele în jos, ca să împiedice căderea, dar brațele trecură prin piatră, betonul de dedesubt și mâlul de mai jos, și totul se învolbura în jurul capului său, într-un nor întunecat de mâl și noroi.
Apa din piscină năvălea acum peste el, îl înconjura, intrându-i în gură și nas. Era ca un dop de plută prins într-un vârtej.
Lumea lui Duck Zhang se învârtea, străfulgerări de picioare loveau nebunește deasupra lui, scânteieri luminoase de soare, apoi vederea i se îngustă și întunericul alungă lumina.
Fusese amuzant pentru 1 minut sau poate un pic mai mult.
Zil Sperry se distrase să-l ia prin surprindere pe Zhang Cretinul: el, Hank și Antoine se furișaseră pe lângă casă, chicotind pe înfundate, să nu fie auziți.
Hank era cel care aflase de piscina unde se ducea Duck în taină. Hank era un spion înăscut. Dar fusese ideea lui Zil să aștepte până curăța Duck totul, până punea clor și făcea filtrele să funcționeze.
- Să-l lăsăm să facă întâi treaba, explicase Zil. Apoi i-o luăm.
Antonie și Hank erau băieți de treabă, își dăduse Zil seama, dar, dacă trebuia cineva să gândească și să planifice, el era acela.
Reușiseră să-l ia complet prin surprindere. Duck probabil că făcuse pe el de frică. Cretin tâmpit. Un bebeluș mare și plângăreț.
Dar lucrurile luaseră o întorsătură urâtă. Duck se dusese la fund ca un pietroi. Și deodată apa scăldată în soare se preschimbase într-un vârtej de o forță impresionantă.
Hank stătuse pe trepte și reușise să sară afară din bazin. Dar Antoine era cu Zil în capătul adânc când Duck scosese dopul.
Zil abia reușise să se prindă de un capăt al trambulinei. Apa îl sorbise, trăgându-i slipul de pe el. Abia se ținuse, agățându-se cu vârfurile degetelor de suprafața aspră a scândurii.
Antoine fusese măturat de-acolo, apoi atras în vârtej. Forța apei îl izbise de scara cromată, dar Antoine reușise să-și vâre un picior între scară și marginea bazinului. Avusese noroc că nu-și fracturase glezna.
Hank îl trase pe Zil afară din apă. Amândoi îl ajutară pe Antoine să se cațere până sus, unde se prăbuși ca o balenă eșuată pe margine.
- Frățioare, era cât pe ce să ne înecăm, bolborosi Antoine fără vlagă.
- Ce s-a întâmplat? întrebă Hank. N-am văzut nimic.
- Duck, frate, spuse Zil. Se pare că s-a scufundat în apă și prin pământ.
- Aproape că m-a înghițit vârtejul, zise Antoine cu lacrimi în ochi.
- Mai degrabă aș zice că a fost cât pe ce să fii evacuat, spuse Hank. Arătai ca un mare rahat într-un WC.
Zil nu avea chef de glumă. Fusese umilit. Se făcuse de râs. Se agățase disperat, speriat de moarte. Își întoarse mâinile cu palmele în sus și se uită la pielea degetelor zgâriată și umflată. Îl ardeau.
Își închipui cum trebuie să fi arătat, atârnând de un capăt al trambulinei, cu slipul căzându-i de pe fund în timp ce apa îl trăgea.
Nu era nimic amuzant în asta.
Zil nu putea permite nimănui să facă haz pe socoteala sa.
- Ce aveți de râdeți voi 2? întrebă Zil.
- A fost destul de.... începu Antoine.
Zil i-o tăie scurt.
- E un ciudat. Duck Zhang este un mutant nenorocit. Care a încercat să ne omoare.
Hank îl săgetă cu privirea, ezitând, dar numai o clipă, înainte să înțeleagă ce voia să spună Zil.
- Da. Ciudatu` a încercat să ne omoare.
- Nu e deloc în regulă, frățioare, aprobă Antoine. De unde să știm noi că era un mutant nenorocit? Doar ne jucam pe-aici. E ca și cum orice am face ar trebui să ne îngrijorăm că am putea avea de-a face cu un ciudat.
Zil se ridică în picioare și se uită la piscina goală. Marginea găurii era zimțată, de parcă avea dinți. O gură care se deschisese, îl înghițise pe Duck și aproape și pe Zil.
Mort sau viu, Duck îl făcuse de râs pe Zil. Și cineva trebuia să plătească pentru asta.
CINCI
104 ORE, 05 MINUTE
- Gloanțele au viteză mare. De aceea sunt eficiente, spuse Computer Jack, pe un ton superior. Dacă s-ar mișca încet, n-ar face mare lucru.
- Eu sunt rapidă, zise Brianna. De aceea mi se spune Briza.
Își puse mâna streașină la ochi ca să se ferească de soare și se concentră pe ținta pe care o avea în minte, un panou al unei proprietăți în fața unui teren viran de pe panta unei culmi.
El își scoase carnețelul. Scrise numerele.
- Cel mai lent glonț are o viteză de 330 metri pe secundă. Am găsit o carte plină de statistici nefolositoare ca asta. Frate, ce dor mi-e de Google.
Simțea că se sufocă de emoție. Cuvântul Google îi rămase în gât.
Brianna râse în sinea ei. Computer Jack era așa de Computer Jack. Totuși, era drăguț în felul său stângaci și neadaptat de băiat care la 12 ani abia intrase la pubertate și avea vocea în formare.
- Oricum, într-o oră sunt 3600 de secunde, nu? Așa că ies cam 1200000 de metri, împărțiți la 1000 de metri dintr-un kilometru. Deci 1200 de kilometri pe oră. Aproximativ viteza sunetului. Alte gloanțe sunt mai rapide.
- Pun pariu că pot să fac asta, spuse Brianna. Sunt sigură că pot.
- Nu vreau să trag cu arma asta, zise Jack uitându-se nehotărât la pușca din mâna ei.
- Haide, Jack. Suntem dincolo de șosea, ochim spre culme. Ce se poate întâmpla cel mai rău? Să împuști o broască?
- N-am tras niciodată cu o armă, spuse Jack.
- Și un cretin poate s-o facă, îl asigură Brianna, deși nici ea nu trăsese niciodată cu o armă. Dar cred că are recul și te lovește puternic, așa că trebuie s-o ții bine.
- Nu-ți face griji. Am mâini puternice.
Briannei îi luă câteva secunde să-și dea seama de tonul lui ironic. Își aminti că auzise pe cineva spunând că Jack are puteri deosebite. Că e extrem de puternic.
Dar nu arăta puternic. Arăta ca un tocilar. Avea părul blond răvășit și ochelari strâmbi. Și întotdeauna părea că nu se uită prin ocheari, ci că-și vede propria reflexie în lentile.
- Bine. Pregătește-te, îl îndemnă Brianna. Ține bine pușca. Ochește panoul. Să facem o....
Pușca se descărcă înainte să-și termine ea propoziția. Un bubuit groaznic, un nor de fum albăstrui și un miros ciudat de satisfăcător.
- Voiam să spun să facem o probă, zise Brianna.
- Îmi pare rău, am apăsat prea tare pe trăgaci.
- Da. Cam așa. De data asta, doar țintește. Panoul de colo, nu pe mine.
Jack ridică pușca.
- Trebuie să număr invers?
- Da.
- Până la 0?
- Până la 0.
- Gata?
Brianna își înfipse adidașii în pământ, se aplecă, trase un braț în față, pe celălalt în spate, de parcă încremenise în timpul alergării.
- Gata.
- 3, 2, 1....
Brianna sări cu o fracțiune de secundă înainte ca Jack să apese pe trăgaci. Imediat își dădu seama că greșise: glonțul era în spatele ei, venind după ea.
Mult mai bine să fugărești glonțul decât să te fugărească el pe tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu