Dispăruți, Michael Grant

 ................................................................

3-8

            Toți copiii din Perdido Beach se așezară pe scaune, Orc și banda lui întinzându-se pe rândul din față.

   Computer Jack se așeză într-o parte cât mai departe posibil, Drake Merwin stătea zâmbind cu mâinile încrucișate la piept în stânga lui Caine, iar Diana Ladris urmărea mulțimea din dreapta lui.

   Sam își aminti din nou că cei de la Coates trebuie să fi repetat tot ce se întâmplase în dimineața asta, judecând după coloana de mașini, care ar fi avut nevoie de câteva ore de pregătire pentru a stăpâni această prezentare. Trebuie să fi început planificările și exercițiile chiar de la apariția FAYZ-ului.

   Era un gând îngrijorător.

   După ce toate introducerile avuseră loc, Caine trecu repede la explicarea planului.

   - Trebuie să lucrăm împreună, anunță el. Eu cred că ar trebui să ne organizăm în așa fel încât lucrurile să nu fie distruse și problemele să fie ținute sub control. Cred că scopul nostru ar trebui să fie păstrarea lucrurilor așa cum erau. Astfel încât, când bariera va coborî și cei care au dispărut vor apărea, vor vedea că am făcut o treabă destul de bună în a păstra lucrurile la locul lor.

   - Căpitanul deja face asta, spuse Howard.
   - Este evident că a făcut o treabă excelentă, spuse Caine coborând scările spre Orc. Dar este o povară mare. De ce se trebuiască să facă el toată treaba? Eu consider că trebuie să avem un sistem, un plan. Căpitane, i se adresă Caine direct, sunt sigur că nu vrei să stai să împarți mâncarea, să ai grijă de bolnavi și de grădiniță și să citești și să scrii tot ce ar trebui, ca să stabilești un sistem aici în Perdido Beach.

   - Și-a dat seama că Orc e aproape analfabet, șopti Astrid.

   Orc aruncă o privire către Howard, care părea hipnotizat de Caine. Orc ridică din umeri. Cum spusese și Astrid, mențiunea că ar trebui să scrie și să citească îl pusese într-o situația stânjenitoare.

   - Exact, spuse Caine, pe măsură ce Orc ridica din umeri dându-i dreptate.

   Caine se întoarse în centrul sălii și se adresă întregului public:

   - Se pare că avem o sursă de energie electrică pe care ne putem baza, dar mijloacele de comunicație nu merg. Prietenul meu de aici, Computer Jack, spune că am putea face telefoanele mobile să meargă din nou.

   Un murmur entuziast se auzi din sală și Caine ridică mâinile.

   - Nu mă refer că vom putea suna pe oricine din afară... care era termenul genial folosit de Howard? FAYZ-ului? Dar măcar am putea comunica între noi.

   Privirile se îndreptară către Computer Jack, care înghiți în sec, dădu din cap aprobator, își potrivi ochelarii și roși.

   - Va dura, dar împreună putem reuși, spuse Caine dovedindu-și siguranța lovind cu pumnul drept în palma stângă. În afară de un șerif care să aibă grijă ca regulile să fie respectate, post pe care cred că Drake Merwin ar fi potrivit să îl ocupe, ținând cont că tatăl lui este un locotenent al patrulei de pe autostradă, vom avea nevoie de un pompier care să se ocupe de urgențe, și aici îl nominalizez pe Sam Temple. Având în vedere ce au spus oamenii mai devreme, cred că el este clar cea mai bună soluție, nu-i așa?

   Mulțimea murmură și aprobă din cap.

   - Te cooptează, șopti Astrid. Știe că tu ești concurența.

   - Nu ai încredere în el, șopti Sam înapoi. Și nu a fost o întrebare.

   - E un manipulator, spuse Astrid. Nu înseamnă că e rău. Poate fi de treabă.

   - Sam a salvat magazinul de unelte și grădinița și aproape a salvat și fetița. Și, venind vorba despre asta, cineva trebuie să o îngroape, spuse Mary.

   - Exact, spuse Caine. Doamne ajută să nu avem de-a face cu asta din nou, dar cineva trebuie să îngroape morții. Așa cum altcineva trebuie să se ocupe de cei care se îmbolnăvesc sau se accidentează. Și cineva trebuie să se ocupe de copiii mici.

  - Mary a avut grijă în totalitate de preșcolari, explică Dahra Baidoo. Ea împreună cu fratele ei, John.

   - Dar avem nevoie de ajutor, spuse repede Mary. Nu avem timp să dormim. Am rămas fără scutece și fără mâncare, oftă ea. Eu și John îi cunoaștem pe copii acum și putem avea grijă de ei, dar avem nevoie de ajutor. Avem nevoie de mult ajutor.

   Caine păru că se emoționează, chiar aproape să verse o lacrimă. Se duse repede la Mary, o ridică în picioare și își puse o mână în jurul ei.

   - Ce persoană nobilă ești, Mary! Tu și fratele tău veți putea întocmi planul. De câți oameni veți avea nevoie pentru a avea grijă de preșcolari?

   Mary socoti în gând.

   - Noi doi și probabil încă 4, spuse ea.

   Apoi, căpătând încredere, spuse:

   - De fapt, avem nevoie de 4 dimineața, 4 după-masa și 4 noaptea. Și avem nevoie de scutece și lapte praf. Și avem nevoie de cineva să ne aducă lucruri, cum ar fi mâncare.

   Caine aprobă.

   - Cei mici sunt cea mai mare responsabilitate a noastră. Mary și John, aveți dreptul să luați câți oameni aveți nevoie și să cereți ce aveți nevoie. Dacă cineva refuză, Drake și oamenii lui, inclusiv Căpitanul Orc, vor avea grijă să primiți ce vă trebuie.

   Mary fu copleșită și recunoscătoare. Dar nu și Howard.

   - Poftim? Am fost de acord mai devreme, dar acum vrei să zici că Orc lucrează pentru tipul acesta? spuse Howard, arătând cu degetul către Drake, care zâmbea ca un rechin. Noi nu lucrăm pentru nimeni. Căpitanul Orc nu lucrează pentru nimeni și nu acceptă ordine de la nimeni.

   Sam văzu o expresie furioasă pe fața frumoasă a lui Caine, dar aceasta dispăru la fel de repede cum apăruse.

   Probabil că și Orc observase, pentru că se ridică în picioare, împreună cu Cookie, amândoi strângând bâtele. Drake, încă zâmbind, se băgă între ei și Caine. O bătaie se apropia repede ca o furtună.

   Ciudat, Diana Ladris îl privea atentă pe Sam, indiferentă față de Orc.

   Caine oftă, își ridică mâinile, și cu palmele își dădu părul pe spate.

   Deodată se auzi un huruit prin podea și prin scaunele de lemn. Un cutremur ușor, ceva ce Sam, ca majoritatea californienilor, probabil mai simțise până atunci.

   Toți se ridicară în picioare, toți știau ce trebuie să facă în timpul unui cutremur.

   Dar apoi se auzi un sunet puternic, un sunet de oțel și lemn îndoindu-se, și crucifixul se desprinse din perete. Rupse pivoții care îl țineau în loc, de parcă un gigant invizibil îl smulsese de la locul său.

   Toți rămaseră nemișcați.

   O cascadă de bolovani și bucăți de tencuială căzură pe altar.

   Crucifixul se rostogoli în față ca un copac tăiat.

   Pe măsură ce crucifixul cădea, Caine își lăsă mâinile pe lângă corp. Era încruntat și furios.

   Crucifixul, înalt de cel puțin 3 metri, se izbi cu putere de scaunele din primul rând. Impactul fu zgomotos și brusc, ca un accident de mașină.

   Orc și Howard săriră în lateral. Cookie însă fu prea lent și bara orizontală a crucifixului îl lovi peste umărul drept.

   Căzu la pământ și o pată roșie se răspândi lângă el.

   Totul se petrecu atât de repede, încât copiii care se ridicaseră în picioare nu au avut timp să fugă.

   - Ajutor, ajutor, strigă Cookie.

   Zăcea întins pe podea strigând. Sângele trecea prin țesătura tricoului său și forma o baltă.

   Elwood ridică crucea de pe el și Cookie țipă.

   Caine rămase nemișcat, iar Drake Merwin își menținu privirea rece asupra lui Orc, cu mâinile încrucișate, părând indiferent.

   Diana Ladris îl privea în continuare pe Sam. Zâmbetul ei cunoscut nu dispăruse.

   Astrid îl prinse pe Sam de mână și îi șopti:

   - Hai să plecăm de aici. Trebuie să vorbim.

   Diana observă și ea acest lucru.

   Caine rămânând perfect calm spuse:

   - Groaznic. Știe cineva să acorde primul ajutor? Sam? Mama ta a fost infirmieră.

   Micul Pete, care stătuse până acum tăcut și nemișcat ca o piatră, începu să se balanseze din ce în ce mai tare. Dădea din mâini de parcă se apăra de un roi de albine.

   Trebuie să îl scot de aici, intră în panică, spuse Astrid, trăgându-l pe micul Pete afară. Scaunul de la fereastră, Petey, scaunul de la fereastră.

   - Nu sunt asistentă medicală, spuse Sam fără să-și dea seama. Nu știu...

   Dahra Baidoo a fost cea care s-a trezit din transă și îngenunche lângă Cookie.

   - Știu eu câte ceva. Elwood, ajută-mă!

   - Se pare că avem și o nouă infirmieră, spuse Caine, calm și fără griji ca un director de școală care anunță numele celui căruia îi revine un premiu onorific.

   Diana se întoarse, trecu pe lângă Caine și îi șopti ceva la ureche. Ochii negri ai lui Caine se îndreptară către copiii șocați, analizându-i pe fiecare. Zâmbi ușor și aprobă din cap imperceptibil către Diana.

   - Această întâlnire se amână până când îl ajutăm pe prietenul nostru rănit.... cum îl cheamă? Cookie?

   Vocea lui Cookie era din ce în ce mai disperată, fiind aproape isterică, cerând ajutor.

   - Chiar doare, chiar doare rău, of, Doamne!

   Caine îl îndrumă pe Drake și Diana de-a lungul culoarului, trecând de Sam, urmărindu-i pe Astrid și micul Pete afară din biserică.

   Drake se opri la jumătatea drumului, se întoarse și pentru prima dată vorbi. Cu o voce amuzată, spuse:

  - Oh, Căpitane Orc? Ia-ți oamenii, cei care nu sunt răniți, și aliniați-vă afară. Vom stabili sarcinile voastre. 

   Cu un zâmbet asemănător cu un mârâit, Drake continuă fericit:

   - Pe mai târziu.

CINCISPREZECE

            251 ORE, 32 MINUTE

   Jack își dădu seama târziu că trebuia să îl urmeze pe Caine și pe ceilalți afară din biserică.

   Sări repede, lovindu-se de scaun, scoțând un sunet care îi atrase atenția băiatului liniștit pe care Caine îl numise erou.

   - Scuze, spuse Jack.

   Jack merse repede afară. Inițial, nu văzu niciun alt copil de la Coates. O mulțime de oameni erau în afara bisericii, învârtindu-se în zonă, vorbind despre ce se întâmplase înăuntru. Urletele de durere ale lui Cookie erau doar parțial acoperite.

   Jack o zări pe fata înaltă cu părul blond pe care o văzuse înăuntru, și pe frățiorul ei.

   - Scuză-mă, știi cumva unde s-au dus Caine și ceilalți?

   Fata, al cărei nume nu și-l amintea, îl privi în ochi.

   - E la primărie. Unde altundeva ar putea fi noul nostru lider?

   De cele mai multe ori, Jack nu observa tonul pe care vorbeau anumite persoane, dar acum nu putea să nu recunoască sarcasmul ei rece.

   - Scuze că te-am deranjat.

   Își aranjă ochelarii și încercă să zâmbească în același timp. Își întoarse capul și căută cu privirea primăria.

   - E acolo, îi arătă cu degetul fata. Și mă cheamă Astrid, adăugă ea. Chiar crezi că vei putea face telefoanele să meargă iar?

   - Desigur. Dar va dura o vreme. Acum semnalul de la telefon se duce la turn, nu?

   Vorbea pe un ton binevoitor și încercă să formeze cu mâinile schema unui turn cu niște raze venind spre el.

   - Iar apoi semnalul e trimis către satelit și apoi jos la un dispozitiv care interconectează mai multe rețele. Dar nu putem trimite semnalul către satelit acum, deci....

   Jack fu întrerupt de un urlet înfricoșător de durere venind din biserică.

   - Cum știi că nu putem face legătura cu satelitul? întrebă Astrid.

   Clipi surprins și făcu acea expresie încrezută pe care o făcea de fiecare dată când cineva îi punea la îndoială expertiza tehnologică.

   - Mă îndoiesc că vei înțelege.

   - Pune-mă la încercare, puștiule, spuse Astrid.

   Spre surprinderea lui, ea părea să înțeleagă tot ce îi spusese, așa că el continuă și îi explică felul în care ar putea reprograma câteva calculatoare bune, în așa fel încât să servească pe post de router pentru telefonie.

   - Nu ar fi rapid. Adică, nu ar putea să țină mai mult de, să zicem, 12 apeluri simultane, dar, în principiu, ar trebui să funcționeze.

   Frățiorul lui Astrid părea că se holba la mâinile lui Jack, pe care acesta le învârtea agitat. 

   Jack era neliniștit, fiind departe de Caine. Înainte de a veni la Coates, Drake Merwin îi avertizase pe toți să țină conversațiile cu cei din Perdido Beach cât mai scurte posibil.

   Un avertisment din partea lui Drake era ceva serios.

   - Ei bine, ar trebui să plec, spuse Jack.

   Astrid îl opri.

   - Deci tu ești cu calculatoarele.

   - Da. Eu sunt un fel de tehnician.

   - Câți ani ai?

   - Doisprezece.

   - Ești mic pentru asemenea talente.

   Jack râse.

   - Nimic din ce am spus eu nu e greu de făcut. Nu e ceva ce oamenii obișnuiți ar putea să facă, dar pentru mine e ușor.

   Jack nu fusese niciodată rușinat când venea vorba de talentul lui. Primise primul calculator adevărat la 4 ani, de Crăciun. Părinții lui încă mai spuneau povestea în care el a stat 14 ore la calculator, chiar în prima zi făcând pauze doar pentru Nutri-Grain și suc.

   La vârsta de 5 ani, deja putea instala programe și naviga pe internet. La 6 ani, părinții lui îi cereau ajutorul când venea vorba de calculatoare, iar la 8 ani, avea propriul site și era tehnicianul neoficial al școlii.

   La 9 ani Jack intrase în baza de date a departamentului de poliție din zona lui, pentru a șterge o amendă luată de tatăl unui prieten.

   Părinții lui au aflat și s-au panicat, iar în semestrul următor l-au trimis la Academia Coates, locul unde lumea își trimitea copiii deștepți, dar dificili.

   Însă Jack nu era dificil, sau cel puțin el refuza această etichetă. În orice caz, academia nu l-a ajutat să stea departe de probleme, dimpotrivă, la Coates erau copii pe care părinții lui Jack îi considerau influențe rele asupra lui. Unii din ei chiar foarte rele. Iar alții doar rele.

  - Atunci, ce ar fi greu pentru tine, Jack? întrebă Astrid.

  - Aproape nimic, răspunse el sincer. Dar aș vrea să meargă un fel de internet aici în... oricum i-ar zice.

   - Se pare că îi spunem FAYZ acum.

   - Da. Aici în FAYZ. Adică, estimez că sunt vreo 255 de calculatoare decente, judecând după numărul de case și de firme. Zona e relativ mică, deci nu ar fi foarte greu să creez o rețea de internet wireless. E ușor. Și dacă aș avea la dispoziție și niște G5 pe care să lucrez, cred că aș putea să ridic un sistem local.

   Începu să zâmbească la acest gând.

   - Ar fi grozav. Spune-mi, Comp... chiar trebuie să îți zic Computer Jack?

   - Toată lumea îmi spune așa. Câteodată îmi mai zic și Jack.

   - Bine, Jack. Ce are Caine de gând să facă?

   Jack fu luat prin surprindere.

   - Poftim?

   - Ce are de gând să facă? Ești un tip deștept, trebuie să ai o idee. 

   Jack vru să plece, dar nu știu cum exact să o facă. Astrid se apropie de el și îl prinse de braț. Jack rămase uimit, holbându-se la mână.

   - Știu că pune ceva la cale, spuse Astrid și frățiorul ei își fixă ochii lui mari, bulbucați și pierduți asupra lui Jack. Știi ce cred eu?

   Jack dădu lent din cap.

   - Eu cred că ești o persoană bună, spuse Astrid. Ești foarte deștept și de aceea oamenii nu te tratează întotdeauna cum ar trebui. Le e frică de talentul tău și încearcă să te folosească.

   Jack aprobă din cap.

   - Dar eu nu cred că puștiul acela, Drake, e o persoană bună. Nu e, nu-i așa?

   Jack rămase nemișcat. Nu voia să spună ceva ce nu trebuia. Nu se pricepea la oameni la fel ca la calculatoare. Majoritatea oamenilor nu erau atât de interesanți.

   - E un bătăuș, nu-i așa? La Drake mă refer.

   Jack ridică din umeri.

   - Așa ziceam și eu. Dar Caine?

   Când Jack nu răspunse, Astrid nu mai spuse nimic. Jack înghiți în sec și încercă să se uite în altă parte, dar nu era ușor.

  - Caine, repetă Astrid. Ceva nu e în regulă cu el, nu-i așa?

   Computer Jack nu se mai opuse. dar rămase precaut, vorbind mai încet.

   - Poate să facă lucruri spuse Jack. Poate să....

   - Jack, aici erai.

   Astrid și Jack tresăriră. Era Diana Ladris. Ea își înclină capul prietenește către Astrid.

   - Sper că frățiorul tău nu a pățit nimic. La felul în care ați plecat, am crezut că poate îi era rău.

   - Nu, nu, e bine.

   - E norocos că te are, spuse Diana, prinzând-o pe Astrid de mână, de parcă ar fi vrut să dea de noroc, dar Jack știa ce voia să facă de fapt.

   Astrid își retrase mâna.

   Diana avea un zâmbet frumos în general, dar nu și acum. Jack se întrebă dacă Diana reușise să termine cu Astrid. Probabil că nu. De obicei, îi lua mai mult să citească nivelul forței unei persoane.

   Aerul confruntării se schimbă la zgomotul unui motor diesel. Era un copil, care părea a fi mexican, care conducea un excavator pe stradă.

  - El cine e? întrebă Diana.

   - Edilio, spuse Astrid.

   - Ce face?

   Puștiul din excavator începu să sape un șanț, chiar în iarba din piață, aproape de trotuarul unde zăcea corpul fetiței, loc evitat de toată lumea.

   - Ce face? repetă Diana.

   - Cred că îngroapă decedații, spuse încet Astrid.

   Diana se miră.

   - Caine nu l-a pus să facă asta.

   - Ce contează? întrebă Astrid. Oricum cineva trebuia să o facă. De fapt, cred că mă voi duce să văd dacă pot să îl ajut cu ceva. Știi tu, dacă consideră că ar fi și Caine de acord.

   Diana nu zâmbi și nici nu mârâri, deși Jack o văzuse făcând asta de mai multe ori.

   - Pari a fi o tipă de treabă, Astrid, spuse Diana. Pun pariu că ești o fată deșteaptă, de genul Lisei Simpson, plină de idei grozave și îngrijorată de salvarea planetei. Dar lucrurile s-au schimbat. Nu mai e vechea ta viață. E ca... știi cum e? E ca și cum ai fi trăit într-un cartier foarte liniștit și te-ai mutat într-unul dificil și dur. Tu nu pari dură, Astrid.

   - Ce l-a creat? FAYZ? Știi cumva? întrebă Astrid, refuzând să se lase intimidată.

   Diana începu să râdă.

   - Extratereștrii. Dumnezeu. O schimbare bruscă în cursul universului. Am auzit că lumea îți spune Astrid cea deșteaptă, așa că probabil te-ai gândit deja la explicații pe care eu nici nu le-am luat în calcul. Nu contează. S-a întâmplat. Și aici am ajuns.

   - Ce vrea Caine? întrebă Astrid.

   Lui Jack nu îi venea să creadă că Astrid nu se pierduse în fața Dianei. Majoritatea o făceau. Majoritatea nu îi făceau față. Și dacă reușeau, apoi le părea rău.

   Lui Jack i se păru că zărește o sclipire de apreciere în ochii negri ai Dianei.

   - Ce vrea Caine? Vrea ceva și îl va obține, spuse Diana. Acum du-te acolo la înmormântare și nu îmi mai sta în cale. Și ai grijă de frățiorul tău. Jack?

   Auzindu-și numele, Jack se trezi din transă.

   - Da.

   - Vino.

   Jack plecă în spatele Dianei, rușinat de supunerea lui imediată.

   Urcară scările primăriei unde, spre surprinderea celor care nu îl cunoșteau, Caine se instalase deja în biroul primarului. Stătea în spatele unui birou masiv din lemn de mahon, balansându-se ușor într-un scaun prea mare din piele de culoare castanie.

   - Unde ai fost? întrebă Caine.

   - M-am dus să-l iau pe Jack

   Caine se miră.

   - Și unde era Computer Jack?

   - Nicăieri anume, pur și simplu se plimba pierdut, spuse Diana.

   Ea îl proteja, realiză Jack cu uimire.

   - M-am întâlnit cu fata aceea, spuse Diana. Blonda cu fratele ei ciudat.

   - Da?

   - Ei îi spun Astrid cea deșteaptă. Cred că e legată de tipul acela cu focul.

   - Îl cheamă Sam, îi aminti Caine.

   - Eu cred că Astrid e o persoană pe care ar trebui să o avem în vizor.

   - Ai citit-o? întrebă Caine.

   - Doar parțial, deci nu sunt sigură.

   Caine întinse mâinile exasperat.

   - De ce, mă rog ca să primesc o informație? Doar spune-mi.

   - Are în jur de două bare.

   - Ai vreo idee ce putere ar putea să aibă? Aprinzător? Viteză? Cameleon? Sper că nu încă o Dekka. E dificilă. Și sper că nu e o Cititoare ca tine, Diana.

   Diana dădu din cap.

   - Nu am nicio idee. Nici măcar nu sunt sigură că e la două bare.

   Caine dădu din cap în semn de înțelegere. Apoi oftă de parcă tot pământul era pe umerii lui.

   - Trece-o pe listă, Jack! Astrid cea deșteaptă: două bare. Cu un semn de întrebare.

   Jack își scoase tableta. Bineînțeles că internet nu mai avea, dar celelalte funcții încă mergeau. Introduse codul de securitate și deschise fișierul.

   Lista se deschise și pe ea erau trecute 28 de nume, toți copii de la Coates. Așexate în coloană în dreptul fiecărui nume erau niște numere: 1, 2 sau 3. Doar un singur nume avea 4 scris în dreptul său: Caine Soren.

   Jack se concentră și introduse informația.

   Astrid. Două bare. Semn de întrebare.

   El încercă să nu se gândească ce însemna acest lucru pentru frumușica blondă.

   - A mers mai bine decât mă așteptam, îi spuse Caine Dianei. Credeam că o să dăm de un bătăuș de care va trebui să avem grijă. Și am spus că va fi un lider. Îl atragem pe bătăuș de partea noastră și suntem atenți la lider până suntem gata să îi facem față.

   - Sunt eu atentă la el, spuse Diana. E drăguț.

   - Pe el l-ai citit?

   Jack văzuse când Diana îl luase de mână pe Sam, și fu surprins când auzi răspunsul Dianei:

   - Nu. Nu am avut ocazia.

   Jack ridică din sprâncene, nedumerit dacă să îi amintească Dianei sau nu. Dar era ceva stupid. Bineînțeles că Diana ar fi știut dacă îl citise pe Sam sau nu.

   - Să o faci cât mai repede, spuse Caine. Ai văzut cum se uita lumea la el? Și când am cerut să nominalizeze pe cineva, el a fost primul nume menționat. Nu îmi place, e fiul infirmierei Temple. E o coincidență neplăcută. Să îl citești. Dacă are putere, s-ar putea să nu mai putem amâna și să ne ocupăm de el.

       Lana se vindecase.

   Dar era slăbită, înfometată și însetată.

   Setea era problema cea mai mare. Nu era sigură că mai putea rezista.

   Dar trecuse prin infern și supraviețuise și asta îi permitea să spere.

   Soarele răsărise, dar încă nu ajunsese cu razele până la ea. Râpa era ferită de soare. Lana știa că cea mai bună alegere era să se întoarcă înapoi la fermă înainte ca pământul să se încingă și să ardă ca o plăcintă proaspăt scoasă din cuptor.

   - Nu te gândi la mâncare, își spuse și se bucură când descoperi că încă mai avea voce.

   Încercă să se cațere înapoi direct către șosea, dar cu genunchii și palmele julite își dădu seama că nu avea cum să reușească. Nici măcar Patrick nu putea urca. Era prea abrupt.

   Singura variantă rămasă era să meargă de-a lungul văii până la o ieșire. Dar drumul nu era ușor. În cele mai multe locuri pământul era tare, dar în altele era alunecos, făcând-o pe Lana să cadă în mâini și în genunchi.

   De fiecare dată când cădea, îi era tot mai greu să se ridice. Patrick gâfâia, mai mult târându-se decât alergând, la fel de obosit și de chinuit.

   - Trecem împreună prin asta, nu, băiete? spuse ea.

   Tufișurile îi zgâriau picioarele, pietrele o învinețeau. Din loc în loc, erau tufe de spini pe lângă care trebuia să treacă. Într-un loc țepii nu putură fi ocoliți și ea fu nevoită să traverseze încet și cu mare grijă, acumulând zgârieturi care ardeau ca focul pe picioarele ei goale.

   Dar odată ce trecu, își puse mâna pe zgârieturi și durerea se atenuă. După aproape 10 minute, nu mai era niciun semn de zgârietură.

   Era un miracol. Lana era convinsă. Știa că ea nu avea puterea să vindece câini sau oameni. Nu mai făcuse asta niciodată. Dar nu știa cum apăruse acest miracol.

   Mintea ei era îndreptată către situații mai urgente: cum să urce un delușor sau cum să ocolească un mărăcine, sau unde, unde, unde ar putea găsi ceva de băut sau de mâncat în această zonă aridă.

   Își dorea să fi dat mai multă atenție așezării terenului din zonă, de fiecare dată când venise sau plecase de la fermă. Această râpă ducea către fermă sau trecea pe lângă ea? Mai avea un pic și ajungea? Sau se îndrepta către adevăratul deșert? Oare o căuta cineva?

   Pereții râpei nu mai erau la fel de înalți, însă erau la fel de abrupți și mai apropiați. Ravena se îngusta. Trebuia să fie un semn bun. Dacă se îngusta și scădea ca adâncime, nu însemna că se apropia o ieșire?

   Era cu ochii la picioare, ferindu-se de șerpi, când Patrick se opri brusc.

   - Ce s-a întâmplat, băiete? întrebă ea, dar curând văzu ce era.

   Un perete traversa râpa. Peretele se înălța imposibil de sus, mult mai sus decât râpa în sine, ca o barieră din... din ceva ce nu mai văzuse până acum.

   Numai mărimea, combinată cu apariția ei ciudată în acest loc, o înspăimânta. Dar nu părea a face ceva. Era doar un zid. Era transparent ca un lapte apos și licărea puțin de parcă era un efect video. Era absurd. Imposibil. Un zid unde nu avea ce căuta un zid.

   Ea se apropie, dar Patrick refuză să meargă mai departe.

   - Trebuie să vedem ce e, băiete, îl îndemnă ea.

   Patrick nu fu de acord. Nu avea niciun interes în a vedea ce era.

   Apropiindu-se, ea își putu zări reflexia pală.

   - Probabil e mai bine că nu pot vedea mai clar, murmură ea.

   Părul îi era tare, încleiat de sângele uscat. Știa că era murdar. Și putea vedea că hainele îi erau rupte, și nu într-un fel artistic sau modern, ci pur și simplu ferfenițe.

   Lana făcu și ultimii pași către barieră și o atinse cu un deget.

   - Ahh!

   Scânci și își retrase mâna. Înainte de accident, ar fi considerat această durere ca fiind mistuitoare. Acum standardele ei erau mult mai ridicate în ceea ce privea durerea adevărată. Dar asta nu însemna că va mai atinge zidul.

   - E un fel de gard electric? îl întrebă ea pe Patrick. Ce caută aici?

   Acum nu mai avea de ales decât să se cațere pe pereții râpei. Problema era că Lana era destul de sigură că ferma se afla în partea stângă, și în acea parte era imposibil de escaladat. Ar fi avut nevoie de o sfoară și de pitoane.

   Se gândi că ar putea urca pe partea dreaptă, agățându-se de bolovani și margini sfărâmicioase. Dar apoi, dacă nu era cumva complet dezorientată, ar pune râpa între ea și fermă.

   Singura alternativă rămasă era să se întoarcă pe unde venise. Îi luase jumătate de zi să ajungă aici. S-ar înnopta până ar ajunge înapoi de unde a plecat. Și acolo ar muri.

   - Vino, Patrick. Hai să ieșim de aici.

   Urcușul pe partea dreaptă a râpei păru să dureze aproape o oră. Tot acest timp sub privirea încruntată și tăcută a barierei, pe care Lana ajunsese să o considere o vietate, o forță imensă și dușmănoasă, pornită să îi stea în cale.

   Când, în final, ajunse în vârf, clipi și privi în jur, scrutând peisajul de la stânga la dreapta. Aproape că se prăbuși. Nu era niciun semn de stadă, niciun semn de fermă. Doar o creastă abruptă și nu mai mult de 1 kilometru și jumătate de teren întins până unde ar fi început panta.

   Și acel zid imposibil. Acel zid care pur și simplu nu avea ce căuta acolo.

   O direcție era blocată de râpă, în partea opusă era munții, iar între acestea se ridica zidul care traversa peisajul de parcă ar fi căzut din cer.

   Singura direcție accesibilă era înapoi pe unde venise, de-a lungul fâșiei înguste de pământ care mergea în paralel cu râpa.

   Își feri ochii de lumina soarelui și clipi.

   - Stai, îi spuse lui Patrick. E ceva acolo.

   Cuibărită aproape de barieră și de poalele munților. Era cu adevărat o bucată de verdeață sclipind între valurile de căldură? Trebuia să fie un miraj.

   - Tu ce crezi, Patrick.

   Patrick rămase indiferent. Spiritul combativ dispăruse. O ducea la fel de rău ca și ea.

   - Cred că mirajul e tot ce ne-a rămas, spuse Lana.

   Plecară la drum împreună. Cel puțin era mai ușor decât cățăratul afară din râpă. Dar soarele era acum ca un ciocan care îi lovea Lanei capul neprotejat. Își putea simți corpul cedând și spiritul torturat de îndoială. Alerga după un miraj cu ultimele puteri. Avea să moară urmărind un miraj.

   Dar peticul de verdeață nu dispăru. Devenea din ce în ce mai mare, pe măsură ce se apropiau. Conștiința Lanei pâlpâia ca o lumânare. Era alertă pentru câteva secunde, și apoi se pierdea într-un vis.

   Lana se clătina, târându-și picioarele, pe jumătate orbită de lumina neîncetată a soarelui, când își dădu seama că pășise de pe pământ pe iarbă.

   Degetele simțiră iarba moale ca un burete.

   Era un gazon minuscul, de 3 metri pătrați, iar în centru o stropitoare. Nu era pornită, însă un furtun era legat de ea. Un furtun ce ducea în spatele unei bărăci de lemn fără ferestre.

   Baraca nu era cine știe ce și era de mărimea unei camere, iar în spate se afla o cocioabă pe jumătate prăbușită. Și un fel de moară, de fapt o elice de avion prinsă în vârful unui turn dărăpănat, înalt de 6 metri.

   Lana urmări furtunul, mergând clătinat până îi găsi capătul. Furtunul provenea de la un container de oțel plin de praf, ridicat pe un macaz de cale ferată, sub moara improvizată. O țeavă ruginită ieșea din pământul de sub moară, legată de mai multe țevi și valve. Furtunul ducea la un robinet atașat în spatele containerului.

   - E o oază, Patrick.

   Lana apucă frenetic furtunul cu degetele-i slăbite și îl desprinse.

   Răsuci mânerul. Apa, fierbinte și mirosind a minerale și rugină, țâșni cu putere.

   Lana și Patrick băură.

   Lăsă apa să îi curgă pe față, să îi curețe sângele de pe față și să îi înmoaie părul.

   Dar nu venise atâta drum ca să lase salvarea ei să se scurgă pentru un moment de plăcere. Răsuci robinetul și îl închise la loc. Ultima picătură atârna pe gura robinetului de bronz, iar ea o luă pe vârful degetului și își șterse crusta de sânge de la ochi.

   Apoi, pentru prima dată parcă după o veșnicie, râse.

   - Nu am murit încă, nu-i așa, Patrick? spuse Lana. Nu încă.

ȘAISPREZECE

               171 ORE, 12 MINUTE

   - Mai întâi trebuie să fierbi apa, iar apoi pui și pastele, spuse Quinn.

   - De unde știi? zise Sam, ridicând din sprâncene, întorcând o cutie albastră de rotini căutând instrucțiuni.

   - Pentru că am văzut-o pe mama făcând asta de nenumărate ori. Apa trebuie mai întâi fiartă.

   Sam și Quinn se holbau la oala mare de pe aragaz.

   - O oală pândită nu fierbe niciodată, spuse Edilio.

   Sam și Quinn întoarseră privirile și Edilio râse.

   - E doar o zicală, nu e adevărat.

   - Știam, spuse Sam râzând. Bine, de fapt, nu știam.

   - Poate ai putea să o încălzești cu mâinile tale magice, sugeră Quinn.

   Sam îl ignoră. Nu îi plăcea atunci când Quinn îl tachina pe subiectul acesta. 

   Clădirea pompierilor era un cub cenușiu cu etaj. Jos era locul unde se aflau mașina de pompieri și ambulanța. La etaj se afla un fel de apartament, o cameră mare care înconjura o bucătărie, o masă alungită și două canapele total diferite. O ușă ducea la o cameră îngustă separată, în care erau aliniate paturi de metal pentru 6 persoane.

   Camera principală era aproape plăcută. Era plin de fotografii cu pompieri, unii pozând nemișcați, formal, alții prostindu-se cu amicii. Erau și scrisori de mulțumire de la diferite persoane, inclusiv scrisori ilustrate de la vizita elevilor din clasa I, toate începând cu „Dragă Pompierule”, deși uneori ortografia era misterioasă.

   Găsiseră și o mare masă rotundă pe care erau împrăștiate rămășițele unui joc de poker neterminat: mâini de cărți căzute, chipsuri și trabucuri în scrumiere. Ulterior fusese curățată.

   Și era și o cămară surprinzător de bine aprovizionată: borcane de pastă de roșii, conserve de supă și cutii cu paste. Era și o cutie roșie lăcuită de prăjituri de casă, acum destul de vechi, dar nu necomestibile dacă le puneai la cuptorul cu microunde 15 secunde.

   Sam acceptase angajamentul de a fi pompier-șef. Nu pentru că el voia asta, ci pentru că mulți alții o voiau. Spera ca nimeni să nu îl cheme să facă ceva, pentru că, după 3 zile în acea clădire, cei 3 abia știau să pornească mașina de pompieri, nemaivorbind de a o conduce sau de a face ceva cu ea.

   Odată, un copil venise țipând: „Foc”, și Sam, Quinn și Edilio pe jumătate căraseră și pe jumătate târâseră un furtun și o cheie de hidrant la 6 străzi depărtare, ca să descopere că fratele copilului pusese o conservă în cuptorul cu microunde și fumul venea de la cuptorul cu microunde ars.

   Dar, în schimb, știau unde să găsească toate echipamentele de urgență din ambulanță și exersaseră cu furtunul și hidrantul pentru a fi mai rapizi și mai eficienți decât fusese Edilio la primul incendiu.

   Și deveniseră maeștri în a coborî pe bara pompierilor.

   - Nu mai avem pâine, spuse Edilio.

   - Nu ai nevoie de pâine dacă ai paste, spuse Sam. Ambele au glucide.

   - Cine vorbește despre nutriție? La o masă trebuie să ai pâine.

   - Eu credeam că voi mâncați tortilla, spuse Quinn.

   - Tortilla e pâine.

   - Ei bine, nu avem pâine, spuse Sam. De niciun fel.

   - Într-o săptămână nimeni nu o să mai aibă pâine, remarcă Quinn. Pâinea trebuie făcută proaspăt, știi. După o vreme mucegăiește.

   Trei zile trecuseră de când Caine și miliția lui veniseră și puseseră stăpânire pe oraș.

   Trei zile nimeni nu venise să îi salveze. Trei zile de depresie acută. Trei zile de încercări de a accepta că, momentan, aceasta e viața.

   Și FAYZ în sine, numită de toată lumea așa, împlinise 5 zile. Cinci zile fără adulți. Cinci zile fără mame, tați, frați și surori mai mari, profesori, polițiști, vânzători, pediatri, preoți sau dentiști. Cinci zile fără televizor, internet sau telefoane.

   Caine fusese bine primit la început. Oamenii voiau să fie cineva la comandă, voiau reguli, iar Caine a fost foarte bun în a-și impune autoritatea. De fiecare dată când Sam avusese de-a face cu el, fusese impresionat de modul în care se purta, plin de încredere, de parcă ar fi fost născut pentru acest post.

   Dar după 3 zile deja apăruseră îndoielile. Îndoieli cu privire la Caine și la Diana, dar cele mai multe erau legate de Drake Merwin. Câțiva copii spuneau că e nevoie de cineva puțin înfricoșător pentru a avea grijă ca regulile să fie respectate, iar alții erau de acord cu acest lucru, dar spuneau că Drake e mai mult decât „puțin înfricoșător”.

   Copiii care i se opuseseră lui Drake sau unuia din așa-zișii șerifi fuseseră plesniți, loviți, împinși, trântiți sau, într-un caz, un copil a fost târât într-o baie și băgat cu capul în toaletă. Frica de Drake înlocuia frica de necunoscut.

   - Pot eu să fac tortilla, spuse Edilio. Îmi trebuie doar făină, puțină grăsime pentru frăgezirea aluatului, sare și praf de copt. Și avem de toate aici.

   - Păstrez-o pentru noaptea taco, spuse Quinn luând pastele de la Sam și vărsându-le în oală.

   Edilio ridică din sprâncene.

   - Ați auzit ceva?

   Sam și Quinn înțepeniră. Cel mai puternic sunet venea de la apa care fierbea.

   Apoi cu toții auziră. O voce, un plânset.

   Sam făcu 3 pași până la bara pompierilor, își înfășură mâinile și picioarele în jurul ei și își dădu drumul prin gaura din podea, până jos în garajul luminat strident.

   Garajul era deschis pentru a lăsa aerul de seară să pătrundă înăuntru. Cineva, o fetiță, apreciind după părul lung și roșu, era prăbușită pe pragul ușii, părând că încerca să se târască, mișcându-se, dar neajungând cu adevărat undeva.

   Trei siluete veneau dinspre stradă.

   - Ajutor, imploră fata.

   Sam îngenunche lângă ea șocat:

   - Bette?

   Partea stângă a feței lui Bette era plină de sânge. Avea o tăietură deasupra tâmplei. Gâfâia, încercând să respire, de parcă s-ar fi prăbușit după un maraton și, cu ultimele puteri, încerca să se târască peste linia de sosire.

   - Bette, ce s-a întâmplat?

   - Vor să mă prindă, strigă Bette și îl apucă pe Sam de mână.

   Cele 3 siluete întunecate înaintară și ieșiră la lumină. Unul dintre ei era Orc. Nimeni nu era atât de mare în afară de el. Edilio și Quinn veniră și ei în ușa garajului.

   Sam se desprinse de Bette și se așeză lângă Edilio.

   - Dacă vreți să vă bat, băieți, o să o fac! strigă Orc.

   - Ce se întâmplă aici? întrebă Sam, privindu-i atent și recunoscându-i și pe ceilalți 2 băieți.

   Unul era un puști pe nume Karl, un elev de clasa a VII-a, și Chaz, un elev de clasa a VIII-a de la Coates. Toți 3 erau înarmați cu bâte de aluminiu.

   - Nu e treaba ta, spuse Chaz. Avem ceva de făcut aici.

   - Ce să faceți? Orc, ai lovit-o pe Bette?

   - Încălca regulile, spuse Orc.

   - Dai într-o fată, omule? spuse Edilio, ofensat. 

   - Taci, mexicane, spuse Orc.

   - Unde e Howard? întrebă Sam, doar pentru a trage de timp până își dădea seama ce putea să facă.

   Deja pierduse o luptă în faţa lui Orc.

   Orc luă întrebarea ca pe o insultă.

   - Nu am nevoie de Howard ca să am grijă de tine, Sam.

   Orc se apropie de Sam, oprindu-se la un pas de el, cu bâta pe umăr de parcă era pregătit să lovească un home-run, ca un jucător de baseball pregătit pentru următoarea minge rapidă.

   - Dă-te la o parte, comandă Orc.

   - Bine, eu nu mai trec prin asta din nou, spuse Quinn. Lasă-l să o ia, Sam.

   Sam observă o mulțime în spatele lui Orc. Erau oameni venind pe stradă, douăzeci și ceva de copii. Și Orc îi observă și întoarse capul.

   - Ei nu o să te salveze, spuse el, balansând bâta cu putere.

   Sam se lăsă jos. Bâta îi trecu pe lângă cap și Orc se roti, purtat în față de inerție.

   Sam își pierduse echilibrul, dar Edilio era pregătit. Urlă și se aruncă cu capul înainte. Edilio era probabil pe jumătate cât Orc, dar îl doborî la pământ, lăsându-l pe spate.

   Chaz se duse spre Edilio, încercând să îl ridice pe Orc.

   Mulțimea de copii venea în valuri pe stradă. Voci supărate și amenințări, toate îndreptate către Orc.

   Toți țipau, dar Sam observă că niciunul nu se băga în lupta inegală.

   O voce se ridică peste zgomotul mulțimii.

   - Să nu miște nimeni, spuse Drake.

   Orc îl împinse pe Edilio la o parte și începu să lovească cu picioarele lui uriașe, încălțate cu adidași Nike, corpul chircit al băiatului. Sam sări în ajutorul prietenului lui, dar Drake fu mai rapid. El veni în spatele lui Orc, îl prinse de păr, îi smuci capul pe spate și îi trase un cot în față.

   Sângele îi țâșni pe nas, iar Orc începu să urle furios.

   Drake îl lovi din nou și îl lăsă să cadă pe asfalt.

   - Care parte din „să nu miște nimeni” nu ai înțeles, Orc? întrebă Drake.

   Orc se ridică în genunchi și se aruncă asupra lui Drake ca un fundaș. Acesta se dădu la o parte, sprinten ca un matador. Întinse mâna și îi spuse lui Chaz:

   - Dă-mi aia.

   Chaz îi dădu bâta.

   Drake îl lovi pe Orc în coaste cu o împungere scurtă și rapidă de bâtă. Apoi îl lovi în rinichi, și apoi în cap, cu fiecare lovitură calculată, precisă și eficientă.

   Orc se rostogoli pe spate, neajutorat și expus.

   Drake îi puse capătul gros la bâtei lui Orc la gât.

   - Omule, chiar trebuie să asculți când vorbesc.

   Apoi Drake râse, se dădu mai în spate, aruncă bâta în aer, o prinse și o puse pe umăr și apoi zâmbi către Sam.

   - Acum, ce-ar fi să îmi zici ce se întâmplă aici, domnule Pompier-Șef.

   Sam mai avusese de a face cu bătăuși înainte. Dar niciodată nu văzuse pe cineva ca Drake Merwin. Orc îl depășea în greutate cu cel puțin 20 de kilograme, însă Drake îl manevrase ca pe o jucărie.

   Sam arătă către Bette, care încă era ghemuită.

   - Cred că Orc a lovit-o.

   - Da? Și ce dacă?

   - Și nu aveam de gând să îl las să o facă din nou, spuse Sam cât de calm putu.

   - Nu mi s-a părut că erai pregătit să salvezi pe cineva. Mie mi s-a părut că era aproape să îți pierzi capul de pe umeri, spuse Drake.

   - Bette nu făcea nimic greșit, strigă o voce ascuțită și tânără din mulțime.

   Fără să se uite în spate, Drake spuse:

   - Taci!

   Se întoarse către Chaz.

   - Tu. Explică-ne ce s-a întâmplat.

   Chaz era un puști atletic cu părul blond, lung, aproape până la umeri și cu ochelari moderni. Purta o uniformă Coates, șifonată și murdară după multe zile de folosire.

   - Fata făcea ceva, spuse el arătând către Bette. Folosea puterea.

   Sam simți un fior urcându-i pe șira spinării.

   Spusese „Puterea”. De parcă ar fi fost ceva comun, folosit într-o conversație obișnuită.

   Drake zâmbi.

   - Dar ce vrei să spui, Chaz?

   Felul în care rostise cuvintele era fără îndoială o amenințare.

   - Nimic, răspunse Chaz repede.

   - Ne arăta o scamatorie, strigă o voce. Nu făcea rău nimănui.

  - I-am spus să se oprească, zise Orc, care era din nou în picioare, privindu-l pe Drake cu ură, dar și cu prudență.

   - Orc e un șerif, spuse Drake rezonabil. Deci când îi spune cuiva să nu mai facă ceva greșit, acel cineva trebuie să se supună. Dacă această fată a refuzat să asculte ordinul, cred că a primit ce merita.

   - Nu ai dreptul să bați oamenii, spuse Sam.

   Drake avea un zâmbet ca un rechin: prea mulți dinți, prea puțin umor.

   - Cineva trebuie să-i facă pe oameni să respecte regulile, nu?

   - Sunt reguli împotriva scamatoriilor? întrebă Edilio.

   - Da, spuse Drake. Dar presupun că unii oameni nu știau. Chaz? Dă-i pompierului-șef cel mai nou set de reguli.

   Sam acceptă o bucată de hârtie mototolită fără să se uite la ea.

   - Poftim, spuse Drake. Acum știi regulile.

   - Nimeni nu face magie aici, spuse Quinn încercând să aplaneze conflictul.

   - Atunci treaba mea s-a încheiat, spuse Drake râzând la propria glumă și îi aruncă bâta de baseball lui Chaz. Bine. Plecați toți acasă.

   - Bette ca rămâne aici o vreme, spuse Sam.

   - Faceți cum vreți.

   Drake îi luă pe Orc și pe ceilalți în urma lui. Mulțimea se despărți să îi facă loc.

   - Ce tot zice lumea de magie și scamatorii? o întrebă Quinn pe Bette.

   Bette dădu din cap.

   - Nu a fost nimic.

   - A făcut să apară niște bile mici de lumină îi mâini, spuse o voce tânără. A fost un truc mișto.

   - Bine, ați auzit ce a spus Drake: plecați cu toții, zise Quinn cu voce tare. Duceți-vă toți acasă.

   Sam, Quinn și Edilio o duseră pe Bette înăuntru și o așezară în ambulanță. Edilio îi șterse sângele de pe față cu pansamente sterile, îi dădu un antibiotic și folosi două copci ca să închidă rana.

   - Poți să rămâi peste noapte aici, Bette, spuse Sam.

   - Nu, trebuie să ajung acasă, fratele meu are nevoie de mine. Dar, mulțumesc, spuse Bette, reușind să schițeze un zâmbet pentru Edilio. Îmi pare rău că ai fost lovit pentru mine.

   Edilio ridică din umeri rușinat.

   - Nu-i nimic.

      Sam plecă să o conducă pe Bette acasă, iar Quinn și Edilio se târâră înapoi la etaj.

   Quinn se duse la oală și scurse câteva bucăți de rotini. Gustă una.

   - Parcă ar fi pilaf, omule.

   - Le-am lăsat prea mult, fu de acord Edilio, privind peste umăr.

   - Cereale? întrebă Quinn.

   Își turnă puțin și începu să fredoneze singur, hotărât să nu intre într-o conversație cu Edilio. Abia îl mai putea suporta. Buna lui dispoziție. Competența lui la aproape orice. Iar acum, modul în care se năpustise la Orc ca un fel de soldat mexican.

   Era stupid, se gândi Quinn, era o prostie să ataci pe cineva ca Orc. Nu era bine ce se întâmplase cu Bette, dar ce rost avea să pornești o bătaie cu cineva pe care nu poți să îl bați? Dacă nu ar fi venit Drake, Edilio ar fi avut noroc dacă mai putea merge acum.

   Dacă tot veni vorba....

   Sam se întoarse și dădu din cap către Edilio, abia uitându-se la Quinn.

   Quinn scrâșni din dinți. Perfect. Acum Sam era supărat pe el că nu își luase bătaia. De parcă Sam era un mare erou. Quinn își putea aminti nenumărate dăți când lui Sam îi fusese frică de valuri la care el sărea. De multe ori.

   - Pastele nu au supraviețuit, spuse Quinn.

   - Am dus-o pe Bette acasă. Sper că e bine, spuse Sam. Ea a zis că e bine.

   - Bette are ce ai și tu, nu-i așa? spuse Quinn pe măsură ce Sam se așezase și se înfrupta din castronul lui cu cereale.

   - Da. Poate mai puțin decât mine, cred. A zis că tot ce poate să facă e să îi strălucească mâinile.

   - Deci încă nu a făcut praf mâna cuiva, nu?

   Quinn era sătul de felul în care Sam îl privea cu milă și dispreț. Era sătul să fie tratat așa doar pentru că își vedea de treaba lui.

   Sam ridică privirea, cu ochii întredeschiși, de parcă urma să comenteze. Dar își forță un zâmbet pe buze, își dădu mâncarea la o parte și nu zise nimic.

   - De asta nu poți să spui nimănui. Oamenii vor crede că ești un ciudat. Vezi ce se întâmplă cu ciudații, spuse Quinn.

   - Bette nu e o ciudată, zise Sam stăpânindu-se să rămână calm, scrâșnind din dinți. E doar o fată de la școală.

   - Nu fi fraier, Sam, spuse Quinn. Bette, micul Pete, fetița din foc și cu tine. Dacă sunteți 4, mai sunt și alții. Oamenilor obișnuiți nu o să le placă asta. O să creadă că sunteți periculoși sau ceva.

   - Tu asta crezi, Quinn? întrebă Sam încet, încă evitând să îl privească pe Quinn în ochi.

   Sam găsi foaia cu regulile în buzunarul de la spate, o despături și o întinse pe masă.

   - Doar spun să te uiți în jur, omule! Copiii au deja de ce să fie speriați. Cum pot oamenii normali să...

   - Vrei să nu mai zici „oameni normali” pe tonul ăsta, se răsti Sam.

   Edilio, întotdeauna pacificatorul, acum între Quinn și Sam, spuse:

   - Citește regulile, omule.

   Sam oftă. Întinse hârtie cu grijă, scană pagina până jos.

   - Numărul 1 precizează: Caine este primar în Perdido Beach și toată zona se cheamă FAYZ.

   Edilio strâmbă din nas.

   - Foarte modest mai e și el, nu-i așa?

   - Doi, Drake este șeriful și are puterea să stabilească regulile. Trei, eu sunt pompierul-șef și sunt răspunzător de urgențe. Minunat. Norocul meu.

   Ridică privirea și adăugă:

   - Norocul meu.

   - Patru, nimeni nu are voie să intre în vreun magazin și să ia ceva de acolo fără permisiunea primarului sau a șerifului.

   - Ai ceva împotriva acestei reguli? spuse Quinn. Oamenii nu pot pur și simplu să ia mereu ce le poftește inima.

   - N-am nimic cu regula asta, răspunse Sam cu silă. Cinci spune că toți trebuie să o apărăm pe Mary la grădiniță, să îi aducem tot ce ne cere și să o ajutăm ori de câte ori are nevoie. Bine. E drept. Șase: Să nu ucizi.

   - Pe bune? întrebă Quinn.

   Sam schiță un zâmbet șters, cum făcea când se sătura să fie nervos și se aștepta ca și să se potolească.

   - Glumea, zise el.

   - Bine, nu te mai prosti și citește aia!

   - Încercam doar să păstrez simțul umorului în timp ce lumea se duce de râpă în jurul nostru, spuse Sam. Șase: trebuie să-i raportăm lui Drake informații legate de un comportament neadecvat.

   - Deci toți ar trebui să fim turnători, spuse Edilio.

   - Stai liniștit, nu e niciun polițist de la imigrări, spuse Quinn. Și în orice caz, dacă cineva găsește o metodă de a te trimite înapoi în Mexic, eu merg cu tine.

   - Honduras, spuse Edilio. Nu Mexic, pentru a zecea oară.

   - Numărul 8, uite aici e. Îl citesc exact cum e scris, spuse Sam. „Oamenii nu au voie să facă scamatorii sau orice altă acțiune care provoacă frică sau îngrijorare.”

   - Ce înseamnă asta? întrebă Quinn.

   - Caine sigur știe despre putere.

   - Mare surpriză, spuse Edilio dând din cap deasupra castronului cu cereale. Copiii spun că a fost mâna lui Dumnezeu. Eu întotdeauna am spus că acest Caine are puterea. Oamenii spun că e un fel de mago, știi, ca un magician.

   - Nu, omule, dacă ar fi avut puterea, nu i-ar mai fi pus pe Orc și Drake să-i oprească pe oameni să o folosească.

   - Ba da, Quinn, șopti Sam. Dacă ar fi vrut ca el să fie singurul care o folosește.

   - Ești cam paranoic, nu crezi, frate?

   - Numărul 9, continuă Sam să citească. „Suntem într-o stare de urgență. Pe timpul acestei crize nimeni nu-i va critica, ridiculiza sau împiedica pe oameni să-și facă datoria oficială.”

   Quinn ridică din umeri.

   - Ei bine, suntem în criză, nu? Dacă asta nu e criză, atunci nu știu ce ar putea fi.

   - Deci noi nu avem voie să spunem nimic? zise Sam dând din cap neîncrezător.

   Momentul de împăcare se terminase. Sam era din nou dezamăgit de Quinn.

   - Uite, e ca la școală, nu? comentă Quinn. Nu poți să îți bați joc de profesori. Nu în fața lor cel puțin.

   - Atunci o să îți placă numărul 10, Quinn: „Șeriful poate decide că regulile de mai sus nu sunt suficiente pentru a acoperi diferite situații de urgență. În acele cazuri, șeriful poate formula orice reguli de care este nevoie pentru a se asigura că oamenii sunt în siguranță”.

   - „Formula”, strâmbă Quinn din nas. Sună de parcă Astrid i-a ajutat să scrie.

   Sam împinse hârtia deoparte.

   - Nu. Nu e stilul lui Astrid.

   Își încleștă mâinile, le puse pe masă și anunță:

   - Nu e bine.

   Expresia îngrijorată a lui Edilio o oglindea pe a lui Sam.

   - Da, omule, nu e bine. Acolo spune că Drake și Caine pot face orice vor, oricând vor.

   - La asta se rezumă tot, fu de acord Sam. Și oamenii ajung să se întoarcă unii împotriva celorlalți, să se suspecteze unii pe ceilalți.

   Quin râse.

   - Nu înțelegi, frate. Oamenii sunt deja suspicioși. Nu sunt vremuri normale, înțelegi? Suntem separați și nu e niciun adult de niciun fel, niciun polițist, niciun profesor sau părinte și, fără supărare, unii dintre noi suferă mutații sau ceva. Te porți de parcă totul ar merge normal, de parcă nu ar exista FAYZ.

   Răbdarea lui Sam se termină.

   - Tu te porți de parcă Bette merita bătaia aceea. De ce nu ești supărat, Quinn? De ce ești de acord cu faptul că o fată pe care o știm, o fată care nu a făcut rău nimănui, e bătută de Orc?

   - Oh, aici voiai să ajungi? De parcă e vina mea? spuse Quinn ridicându-se și trântind scaunul în spate. Sam, eu nu zic că e în regulă că a luat bătaie, bine? Dar la ce te aștepți? Copiii sunt bătuți pentru că poartă anumite haine sau pentru că nu sunt buni la un sport, și atunci intervin părinții sau profesorii. Asta e viața de zi cu zi. Crezi că acum, când totul e atât de încurcat, copiii o să zică: „Oh, Sam poate să tragă cu mingi de foc din ochi, ce mișto?” Nu frate, nu așa merg lucrurile.

   Spre surprinderea lui Quinn și chiar și spre cea a lui Sam, Edilio spuse:

   - Are dreptate. Dacă sunt mai mulți ca tine și Bette, o să apară probleme. Unele persoane cu putere, altele fără. Eu sunt obișnuit să fiu pe planul al doilea, spuse Edilio aruncând o privire încruntată către Quinn, pe care acesta o ignoră. Dar alții o să fie invidioși sau speriați și o să intre în panică și o să dea vina pe cineva. Avem o expresie spaniolă: cabeza de turco - cineva pe care dai vina pentru toate problemele tale.

   - Țap ispășitor, traduse Quinn.

   Edilio aprobă din cap.

   - Da, aia e. Un țap ispășitor.

   Quin întinse mâinile larg, cu o privire inocentă, nedreptățită.

   - Eu ce am zic? Așa e: ești diferit, devii victimă. Încerci să fii superior, să facă dreptate, dar nici măcar nu ai înțeles totul. Răul cel mai mare care se putea întâmpla înainte era să intri în bucluc, să fii suspendat și să iei o notă mică, dar acum, dacă o dai în bară, poți să iei o bâtă de baseball în cap. Întotdeauna au existat bătăuși, dar tot adulții erau la conducere. Acum? Acum bătăușii sunt cei care conduc. E un joc diferit, frate, unul foarte diferit. Acum jucăm după regulile bătăușilor.

ȘAPTESPREZECE

              169 ORE, 18 MINUTE

   - Îmi mai trebuie pastile, strigă Cookie cu o voce care o îngrozea pe Dahra Baidoo și care nu părea să slăbească sau să răgușească.

   - E prea devreme, spuse Dahra pentru a mia oară în ultimele 3 zile.

   - Dă-mi pastilele, zbieră Cookie. Doare. Mă doare atât de rău!

   Dahra își puse mâinile la urechi și încercă să descifreze textul din fața ei. Probabil că ar fi fost mai ușor să afle ce trebuie să facă dacă mai avea internet. Ar fi putut deschide o pagină Google și să tasteze Vicodin și supradoză. Era mult prea greu să găsească un răspuns în groasa carte „Ghidul practic al medicamentelor”, adus de cineva din singurul cabinet medical din Perdido Beach.

   Printre altele, problema era că trebuia să amestece Advil, Vicodin sau Tylenol cu codeină. Și nicăieri în carte nu scria cum să amesteci câte puțin din fiecare când nu ai de ajuns din niciuna.

   Prietenul Dahrei, Elwood, era tolănit într-un scaun, adormit. Fusese întotdeauna un prieten de încredere, cel puțin în a sta prin preajmă sau a-i ține companie. Și mereu o ajuta să îl ridice pe Cookie când trebuia să îi pună plosca.

   Dar erau și limite în ceea ce putea face prietenul ei. Nu curăța plosca și nu ținea pâlnia când Cookie trebuia să urineze.

   Dahra se ocupase cu asta. În cele 3 zile de când fusese accidental aleasă să se ocupe de regatul subteran, murdar, întunecat, fără ferestre și lipsit de fericire al bisericii, Dahra făcuse tot felul de lucruri pe care nu crezuse niciodată că le va face. Lucruri pe care nu voia să le facă, de exemplu, să-i administreze în fiecare zi injecții cu insulină unui diabetic de 7 ani.

   Cineva bătu la ușă și Dahra își împinse scaunul departe de birou și de cercul de lumină care cădea deasupra cărții inutile.

   Mary Terafino era la ușă cu o fetiță care părea să aibă în jur de 4 ani.

   - Bună, Mary, spuse Dahra. Ce avem aici?

   - Scuze că te deranjez, zise Mary. Știu cât de ocupată ești, dar are o durere de stomac.

   Cele două fete se îmbrățișară. Nu se cunoșteau prea bine înainte de FAYZ, dar acum erau ca două surori.

   Dahra îngenunche în fața fetiței până la nivelul ei.

   - Bună, scumpo. Cum te cheamă?

   - Ashley.

   - Bine, Ashley, hai să îți luăm temperatura și să vedem care e problema. Poți să vii aici și să te așezi pe masă?

   Dahra înveli termometrul electronic într-un strat protector de plastic și i-l băgă fetiței în gură.

   - Te descurci, spuse Mary zâmbind.

   Cookie urlă pe neașteptate atât de tare și de obscen, încât fetița aproape înghiți termometrul.

   - Nu mai am pastile pentru durere, spuse Dahra. Nu știu ce să fac. Am golit cabinetul medical și tot ce primesc e ce mai găsesc oamenii prin case. Dar are dureri atât de mari!

   - Se vindecă? Umărul, mă refer?

   - Nu, spuse Dahra. Nu o să se facă mai bine. Tot ce pot să fac e să îl curăț.

   Dahra examină termometrul.

   - Treizeci și șapte cu unu. E normal. Întinde-te pe spate și lasă-mă să verific ceva. O să te apăs pe burtică. S-ar putea să te gâdile puțin.

   - O să îmi faci o injecție? întrebă fetița.

   - Nu, scumpo. Vreau doar să te apăs un pic pe burtică, spuse Dahra și apăsă destul de tare cu degetele burtica fetiței și apoi luă mâna repede. Te-a durut?

   - M-a gâdilat.

   - Ce vrei să afli? întrebă Mary.

   - Apendicită, spuse Dahra ridicând din umeri. E cam tot ce știu, Mary. Când caut în carte despre durere de stomac, găsesc tot de la constipație până la cancer de stomac. Probabil are nevoie să elimine fecalele.

   - Ai fost la toaletă azi? o întrebă pe fetiță.

   - Nu cred.

   - O duc eu la toaletă, spuse Mary.

   - Pune-o să bea niște apă. Știi, câteva cești.

   Mary o strânse de mână.

   - Știu că nu ești un doctor, dar e bine că te avem.

   - Încerc să citesc cartea, oftă Dahra. Dar în principiu tot ce face e să mă sperie. Adică, sunt milioane de boli de care nici nu am auzit și la care nici nu vreau să mă gândesc.

   - Da, îmi imaginez.

   Mary trăgea de timp și Dahra o întrebă dacă mai era și altceva.

   - Auzi, știu că e ciudat, spuse Mary reducându-și vocea la un nivel confidențial, dar orice îți spun...

   - Nu vorbesc cu nimeni despre ce se întâmplă aici, spuse Dahra puțin stânjenită.

   - Știu. Scuze. Nu e.... adică, e ceva rușinos.

   - Mary, am trecut de mult de chestii rușinoase. Sunt aproape de umilire și dezgust acum, așa că orice mi-ai spune nu mă poate deranja.

   Mary dădu din cap, își întoarse degetele și spuse în grabă:

   - Eu iau Prozac.

   - Pentru ce?

   - Doar pentru, știi tu, niște probleme. Problema e că nu mai am. Știu că nu e la fel de important ca și ce faci tu, spuse Mary, uitându-se la Cookie. Doar că atunci când nu am pastile devin...

   Mary trase puternic aer în piept și oftă aproape suspinând.

   - Nicio problemă, spuse Dahra vrând să afle mai multe informații, însă instinctul îi spunea să o lase baltă. Stai să văd ce am. Știi cam ce cantitate trebuie să iei?

   - Patruzeci de miligrame, o dată pe zi.

   - Trebuie să fac pipi, gemu jalnic Cookie.

   Dahra se duse la dulapul unde ținea medicamentele.

   Elwood se trezi respirând puternic pe nas.

   - Oh, vai, am adormit.

   - Salut, Elwood, spuse Mary.

   - Uh-huh, spuse Elwood sprijinindu-și capul în palmă și adormind pe loc.

   - E frumos din partea lui că stă cu tine.

   - Nu e bun de nimic, se răsti Dahra, dar apoi se potoli. Dar măcar e aici. Probabil că pot să îți dau pastile de douăzeci de miligrame și să iei două pe zi.

   Își vărsă pastilele în mână.

   - Uite, sunt destule pentru o săptămână. Scuze, dar nu am în ce să ți le dau.

   Mary luă pastilele cu recunoștință.

   - Ești o persoană bună, Dahra. Când toate acestea se vor termina, știi, când vom fi mari, poți să te faci doctor.

   Dahra râse cu amărăciune.

   - După toate astea, e ultimul lucru pe care mi-l doresc.

   Brusc ușile spitalului se deschiseră. Ambele fete se întoarseră brusc și o văzută pe Bette. Se clătina cu mâna dreaptă ținându-se de cap.

   - Mă doar capul, spuse Bette.

   Abia o puteai înțelege. Vorbea neclar și mâna stângă atârna pe lângă ea de parcă era moartă. Își târî piciorul stâng pe măsură ce înaintă câțiva pași.

   Dahra alergă la ea să o prindă și Bette se prăbuși.

   - Elwood, scoală-te! țipă Dahra.

   Dahra, Elwood și Mary o cărară pe Bette până în patul unde fusese examinată Ashley.

   - Trebuie să merg la toaletă acum, spuse Ashley.

   - Oh, Doamne, îmi mai trebuie pastile, urlă Cookie.

   - Taci, strigă Dahra și își acoperi urechile și închise ochii. Tăceți toți!

   Bette era întinse pe masă acum și șopti:

   - Îmi pare rău, spuse ea, dar se auzi: Mm par rău.

   - Nu mă refeream la tine, Bette, își ceru scuze Dahra. Doar întinde-te pe spate.

   Dahra se uită la fața ei și îi spuse lui Elwood să-i dea cartea.

   Propti cartea deschisă pe burta lui Bette și începu să citească cuprinsul.

   - Snt lovtă ici, spuse Bette ridicându-și mâna bună și atingându-și ghemotocul de sânge închegat de la cap.

   - Te-a lovit cineva, Bette? întrebă Elwood.

   Bette fu tulburată de întrebare. Ridică din sprâncene de parcă nu avea niciun sens și gemu de durere.

   - Pare să aibă o pareză pe jumătate din corp, spuse Dahra. Uite cum îi cade gura. Și ochii. Nu sunt simetrici.

   - Mnn doo-re, gemu Bette.

   - Cred că zice că o doare capul, spuse Mary. Ce facem?

   - Nu știu ce să zic, ce ar fi dacă i-aș deschide capul și aș vedea dacă pot să fac ceva? spuse Dahra cu o voce ascuțită. Și apoi fac o scurtă intervenție chirurgicală pe Cookie. Nicio problemă. Adică, doar am această carte stupidă.

   Luă cartea și o aruncă în partea cealaltă a camerei. Cartea alunecă până în capăt, pe podeaua lustruită de linoleum.

   Dahra încercă să tragă puternic aer în piept de câteva ori. Fetița, Ashley, plângea, Mary se uita la Dahra de parcă ea își pierduse mințile și Cookie altrena între a țipa după pastile și a țipa că trebuia să facă pipi.

   - S veți grij e frat meu, spuse Bette și o prinse pe Mary de mână. D frat-me mic.

   Bette se strâmbă de durere și apoi toate trăsăturile feței i se relaxară.

   - Bette, spuse Dahra.

   - Bette. Uh-uh. Nu face asta, Bette!

   - Bette, șopti Dahra și căută să-i simtă pulsul la gât.

   - Ce a zis? întrebă Elwood.

   - Cred că ne ruga să avem grijă de fratele ei, răspunse Mary.

   Dahra luă degetele de la gâtul fetei și o mângâie de rămas-bun.

   - A....

   Mary nu putu să termine întrebarea.

   - Da, șopti Dahra. Probabil avea și hemoragie internă, nu doar externă. Cine a lovit-o în cap a omorât-o. Elwood, du-te la pompieri și găsește-l pe Edilio. Spune-i că trebuie să o îngropăm pe Bette.

   - E cu Domnul acum, spuse Mary.

   - Nu sunt sigură că există Dumnezeu și în FAYZ, spuse Dahra.

   O îngropară pe Bette în piață, lângă fetița cu focul, la ora 1 dimineața. Nu era niciun loc special unde să îngroape cadavrele și niciun fel în care să pregătească trupurile pentru a fi înmormântate.

   Edilio săpă o groapă cu excavatorul lui. Sunetul motorului forțat și loviturile bruște ale cupei păreau oribil de puternice și nelalocul lor.

   Sam era acolo împreună cu Astrid și micul Pete, Mary și Albert, venit de la McDonald`s. Elwood venise în locul Dahrei, care trebuise să rămână cu Cookie, și mai erau gemenele Anna și Emma. Și frățiorul lui Bette era acolo, un copil de 9 ani, plângând în brațele lui Mary. Quinn preferase să nu participe.

   Sam și Edilio căraseră corpul lui Bette câteva zeci de metri de la subsolul bisericii până în piață.

   Nu găsiră nicio metodă blândă sau demnă de a o coborî pe Bette în groapă, așa că în cele din urmă o rostogoliră înăuntru, iar ea căzu ca un rucsac aruncat.

   - Ar trebui să zicem ceva, sugeră Anna. Poate să povestim niște amintiri cu Bette.

   Niciunul dintre ei nu fusese prieten cu Bette sau foarte apropiat de ea, dar toți făcură efortul să spună ceva.

   Astrid începu să spună Tatăl Nostru.

   - Tatăl nostru care ne ești în cecuri, sfințească-se numele Tău.

   Micul Pete spunea și el odată cu ea. Mai multe cuvinte decât îl auzise cineva vreodată spunând. Și ceilalți, în afară de Sam, li se alăturară.

   Apoi fiecare aruncă o lopată de pământ peste ea, pentru ca apoi Edilio să astupe groapa cu excavatorul.

   - O să fac o cruce mâine, spuse Edilio după ce termină.

   Spre finalul ceremoniei, apărură și Orc și Howard, ca niște fantome în ceață. Nimeni nu vorbi cu ei și ei plecară după câteva minute.

   - N-ar fi trebuit s-o las să se ducă acasă, îi spuse Sam lui Astrid.

   - Nu ești doctor. Nu aveai de unde să știi că avea hemoragie internă. Și, oricum, ce ai fi putut face? Întrebarea e ce o să facem acum?

   - Ce vrei să facem? întrebă Sam.

   - Orc a omorât-o pe Bette, spuse hotărât Astrid. Poate că nu a vrut, dar tot crimă e.

   - Da. El a omorât-o. Și ce vrei să faci acum?

   - Măcar putem să cerem cuiva să se facă ceva cu Orc.

   - Cui să cerem? spuse Sam, închizându-și jacheta pentru că era răcoare. Vrei să te duci la Caine să ceri dreptate?

   - Întrebare retorică, comentă Astrid.

   - Asta înseamnă o întrebare la care eu nu mă aștept ca tu să poți să răspunzi?

   Astrid aprobă din cap. Niciunul dintre ei nu avu ce să spună o vreme. Mary, gemenele și cu fratele lui Bette în spate plecară.

   - Nu știu dacă Dahra mai poate face față mult timp, spuse Elwood pe un ton vag, ridică din umeri și porni înapoi spre spital.

   Edilio se duse lângă Sam și Astrid.

   - Nu poate fi doar o simplă întâmplare, spuse el. Mă auziți? Dacă lăsăm asta baltă, unde se va opri? Oamenii nu pot să se bată între ei așa de rău, altfel mor.

   - Ai vreo sugestie? spuse Sam cu răceală.

   - Eu? Eu sunt mexicanul, îți aduci aminte? Eu nu sunt de aici, nici măcar nu îi cunosc pe acești oameni. Nu sunt eu marele geniu și nici cel cu putere, omule, spuse el lovind pământul de parcă ar fi fost cineva pe care voia să îl rănească.

   Părea că voia să spună mai multe, dar își mușcă buza, se întoarse și plecă cu pași mari.

   - Caine îi are pe Drake și Orc, pe Panda și pe Chaz, și am auzit că a făcut pace și cu Mallet. Probabil că îi mai are și pe alții, spuse Sam.

   - Îți e frică de ei? îl întrebă Astrid.

   - Da, Astrid, îmi e.

   - Bine, spuse ea. Dar ți-a fost frică și să intri în clădirea în flăcări.

   - Nu înțelegi, nu-i așa? spuse Sam cu atâta foc încât Astrid făcu un pas în spate. Știi ce vrei, bine? Știu ce vrei și tu, și încă o grămadă de alți oameni. Vreți ca eu să fiu un anti-Caine. Nu vă place cum merg lucrurile și vreți ca eu să îl dau afară. Ei bine, uite ceva ce nu știi: chiar și dacă aș putea să fac asta, nu aș fi mai bun decât el.

   - Aici greșești, Sam. Tu ești....

   - Noaptea în care am folosit prima dată puterea? Când l-am rănit pe tatăl meu vitreg? Cum crezi că m-am simțit?

   - Trist. Plin de regret, spuse Astrid uitându-se la fața lui de parcă răspunsul se afla acolo. Speriat, probabil.

   - Da. Toate. Și încă un lucru.

   Își ridică mâna și, la câțiva centimetri de fața ei, strânse pumnul.

   - M-am simțit cuprins de adrenalină, Astrid. Am zis: o, Doamne, uite ce putere am! Uite ce pot să fac! O adrenalină nebunească.

   - Puterea corupe, spuse Astrid cu blândețe.

   - Da, spuse Sam pe un ton sarcastic. Am mai auzit asta.

   - Puterea corupe, puterea totală corupe în totalitate. Am uitat cine a zis asta.

   - Fac o grămadă de greșeli, Astrid. Și nu vreau să fac această greșeală. Nu vreau să fiu acela. Nu vreau să fiu Caine. Eu vreau să...

   Își deschise brațele larg, într-o manieră neajutorată.

   - Eu vreau să fac surf.

   - Tu nu vei fi corupt, Sam. Tu nu ai face acele lucruri.

   El făcu un pas în spate și ea înaintă să micșoreze distanța.

   - Cum poți fi atât de sigură?

   - Păi, din două motive. În primul rând, nu ăsta e caracterul tău. E normal că ai simțit adrenalina puterii. Dar apoi ai respins-o. Nu ai îmbrățișat-o, ai dat-o deoparte. Ăsta e primul motiv. Tu ești tu, nu ești Caine sau Drake, sau Orc.

   Sam vru să fie de acord, vru să accepte asta, dar simți că știa mai bine.

   - Nu fi atât de sigură!

   - Și motivul numărul 2: mă ai pe mine, spuse Astrid.

   - Chiar așa?

   - Da.

   Toată mânia și frustrarea lui dispărură la acest gând, de parcă cineva l-ar fi scos din priză. Pentru o lungă perioadă de vreme fu pierdut, privind în ochii ei. Ea era foarte aproape. Inima începu să îi bată mai tare, cutremurându-i tot corpul.

   Erau la doar câțiva centimetri unul de altul. El micșoră distanța la jumătate și se opri.

   - Nu pot să te sărut cu frățiorul tău de față, spuse el.

   Astrid se trase mai în spate, îl apucă de umăr pe micul Pete și îl întoarse în cealaltă direcție.

   - Dar acum?

OPTSPREZECE

               164 ORE, 32 MINUTE

   Albert plecă de la înmormântare și traversă piața spre McDonald`s. Își dorea să aibă pe cineva cu care să vorbească. Poate dacă aprindea luminile, cineva ar intra pentru un hamburger la o oră foarte târzie.

   Dar mica adunare se împrăștie până ca el să apuce să deschidă ușa din față de la McDonald`s, de la McDonald`s-ul lui. Piața rămase pustie și tăcută, auzindu-se doar bâzâitul cablurilor de deasupra prin care trecea curentul electric.

   Albert rămase cu cheile în mână și cu șapca de la McDonald`s în cealaltă. Își dăduse șapca jos în semn de respect pentru decedați. Se întristă și avu o presimțire rea. În mod normal el era o persoană optimistă, dar înmormântarea de la miezul nopții a unei fetițe omorâte de niște bătăuși... nu era ceva ce îți îmbunătățea starea de spirit.

   Lui Albert îi plăcuse singurătatea, încă de la începutul FAYZ-ului. Își făcea griji pentru frații și surorile lui și îi simțea lipsa mamei lui. Dar, într-o clipită, trecuse de la a fi cel mai mic din 6 frați, de la a fi victima și cel care muncea suplimentar și nu era apreciat cum trebuia, la a fi o persoană responsabilă și respectată în această comunitate nouă și ciudată.

   Dar nimic nu schimbase faptul că acum, cu mirosul pământului proaspăt răscolit intrându-i în nări și desfundându-i colțuri adormite ale creierului, ar fi vrut să vadă unul dintre filmele cu crime oribile la care se uita mama lui și să fure floricele de porumb din castronul din brațele ei.

   Marele probleme ale FAYZ-ului, ce se întâmpla, cum și de ce, nu îl deranjau prea mult pe Albert. El era o persoană realistă și, în orice caz, acele întrebări erau pentru persoane ca Astrid. Cât despre evenimentele din noaptea aceasta, moartea lui Bette, erau probleme care trebuiau rezolvate de Sam, Caine și de cei de genul lor.

   Albert era îngrijorat pentru cu totul altceva: nimeni nu muncea. Nimeni în afară de Mary, Dahra și ocazional Edilio. În rest, toți ceilalți ori făceau curat, ori se plimbau aiurea, ori se băteau, ori pur și simplu stăteau și se jucau sau se uitau la DVD-uri. Erau ca niște șoareci care locuiau într-o casă abandonată: mâncau tot ce găseau, făceau dezordine și lăsau o mizerie mai mare ca înainte.

   Nu puteau să continue așa. Toți pierdeau vremea. Dar dacă acesta ar fi fost singurul lucru pe care îl făceau, nu ar fi ajuns să se omoare între ei.

   Albert asta credea. Știa că așa era. Dar nu putea să explice nimănui și să îi facă să îl asculte. El nu putea să vorbească singur și calm precum Caine, și nici imparțial și rațional ca Astrid. Când Albert vorbea, nimeni nu îi acorda atenție ca lui Sam.

   Avea nevoie de altcineva să explice tot ce îi spuneau instinctele lui.

   Albert băgă cheile în buzunar și porni hotărât pe strada cu magazine întunecate. Cel mai bine era să se ducă acasă și să doarmă câteva ore. Soarele avea să răsară curând. Dar el nu se ducea la culcare. Sam, Caine, Astrid și Computer Jack aveau toți câte ceva de făcut și știau fiecare câte ceva, dar acesta era Albert.

   - Nu putem fi șobolani, murmură el. Trebuie să fim....

   Dar nici măcar încercând să își explice lui nu putu să găsească cuvintele potrivite.

   Biblioteca din Perdido Beach nu era impresionantă. Era o clădire întunecată și prăfuită, cu tavanul jos, întâmpinându-l cu un miros de mucegai când deschise ușa. Nu mai intrase niciodată și fu un pic surprins să găsească ușa deschisă și neoanele aprinse bâzâind.

   Albert se uită în jur și râse.

   - Nimeni nu a intrat aici de când a început FAYZ-ul, spuse el către un raft cu volume broșate galbene.

   Se uită și în biroul de stejar al bibliotecarei. Nu știi niciodată unde poți găsi un baton de ciocolată. Însă el găsi o cutiuță cu bomboane mentolate. Păreau că sunt acolo de ceva vreme, așteptându-i pe copiii care nu veneau niciodată.

   Luă o bomboană și începu să meargă printre rafturile subțiri ale bibliotecii. Știa că trebuia să știe ceva, dar nu știa ce anume trebuia să știe. Majoritatea cărților păreau că stătuseră acolo, nemișcate, dinainte ca Albert să se fi născut.

   Găsi o serie de enciclopedii, în stil Wikipedia, doar că în format tipărit și foarte voluminoase. Se așeză pe carpeta mizerabilă și o deschise pe prima. Nu știa ce anume căuta, dar știa de unde să înceapă. Luă volumul cu litera „M” și căută cuvântul „Muncă”. Găsi două intrări mari și late. Prima era exprimată în termeni fizici.

   Cea de-a doua însă descria „munca” drept „activitatea necesară pentru supraviețuirea societății”.

   - Da, spuse Albert. Asta căutam.

   Începu să citească. Sări de la un volum la altul, înțelegând doar o parte din ce citea, însă de ajuns pentru a urmări o nouă idee. Era la fel ca urmărirea hyperlink-urilor, doar că dura mai mult și necesita mai mult efort fizic.

   „Munca” îl duse la „efort”, care îl duse mai departe la „productivitate”, care îl duse la cineva pe nume Karl Marx, care îl duse la altcineva pe nume Adam Smith.

   Albert nu fusese niciodată un elev serios. Dar se învățase în școală nu însemna mare lucru din punctul lui de vedere. Asta conta. Orice conta acum.

   Albert se lăsă ușor pradă somnului și adormi, doar pentru a se trezi speriat, simțind priviri ațintite asupra lui.

   Se învârti, sări în picioare și oftă ușurat când văzu că era doar o pisică. O pisică tigrată, puțin cam grasă și probabil bătrână. Avea un medalion de bronz în formă de inimioară prins de o zgardă roz. Stătea plină de încredere în mijlocul culoarului și se holba la el cu ochii ei verzi și coada îndoiată.

   - Bună, pisicuțo, spuse Albert.

   Pisica dispăru.

   Albert se dădu în spate șocat, curpins dintr-odată de durere. Pisica sărise pe el, pe fața lui, înfingându-și ghearele ascuțite în pielea sa. Pisica îl scuipă, arătându-și colții în formă de ace, cu o privire încruntată, la 1 milimetru de ochii lui Albert.

   Albert țipă după ajutor, țipă la pisică și acesta își înfipse ghearele și mai adânc. Albert încă avea un volum din enciclopedie, cel cu litera „S”, în mâna dreaptă. Își dădu singur cu cartea în cap.

   Pisica dispăru și Albert își pierdu cunoștința.

   Iar acum pisica era în capătul celălalt al camerei, stând calmă pe biroul bibliotecarei.

   Era imposibil. Nimic nu se deplasa atât de repede. Nimic.

   Albert trase aer în piept amețit și începu să se dea în spate, spre ușa dinspre stadă.

   Fără să facă vreo mișcare pe care Albert să o poată detecta, pisica ajunse de pe birou pe ceafa lui Albert. Îl zgâria nebunește și mârâia.

   Din nou Albert se lovi cu carte, iar acum pisica stătea pe un raft, privind în jos către Albert cu ochii ei verzi, plini de dispreț și batjocoritori.

   Avea să îl atace din nou.

   Instinctul îl făcu pe Albert să ridice cartea, apărându-și fața cu ea.

   Simți cartea sărindu-i violent în mâini și fața pisicii, deformată de furie, era la un centimetru de fața lui.

   Dar cartea era încă în fața lui.

   Și pisica era în carte. Ba nu, trecuse prin carte.

   Albert privi șocat cum ochii pisicii se întunecară și sufletul ei de animal se risipi.

   Dădu drumul enciclopediei pe podea.

   Cartea, volumul greu legat cu piele albastră, tăiase pisica chiar din spatele labelor din față. Era ca și cum cineva o tăiase în două și lipise bucățile de carte. Partea din spate a pisicii ieșea prin coperta din spate.

   Albert gâfâia puternic după efortul depus, dar și complet îngrozit. Chestia de pe podea, chestia aceea nu era posibilă. Și felul în care pisica se mișcare era imposibil.

   - E un coșmar. Ai un coșmar, își spuse el.

   Dar dacă era un vis, era unul cu o textură foarte apropiată de realitate. Cu siguranță, nu ar visa și mirosul de mucegai. Cu siguranță, nu putea visa cum vezica și intestinele pisicii se împrăștiaseră pe podea.

   Albert își aminti că văzuse geanta mare a bibliotecarei pe birou. Cu mâinile tremurând, luă geanta și o vărsă pe birou: ruj, portofel, pudrieră și un telefon mobil.

   Ridică enciclopedia. Era grea. Acum greutatea pisicii era adăugată și cartea cântărea în jun de 10 kilograme. Și pisica din carte era voluminoasă, prea mare ca să încapă cu ușurință în geantă.

   Dar trebuia să arate asta cuiva. Era ceva imposibil. Imposibil. Doar că era adevărat. Albert avea nevoie ca altcineva să îi spună că era real, cineva care să îi confirme că nu visa și că nu înnebunise.

   Dar nu Caine. Sam poate? El ar fi la sediul pompierilor, dar asta nu era o chestie pentru Sam, era pentru Astrid. În două minute, ajunse pe veranda bine luminată a lui Astrid.

   Astrid deschise ușa cu grijă după ce se uită prin vizor.

   - Albert? E miezul nopții... oh, Doamne, ce ai pățit la față?

   - Nu mi-ar strica niște plasturi, spuse Albert.

   Uitase cât de rău arăta. Uitase de durere.

   - Da, nu mi-ar strica niște ajutor. Dar nu de asta am venit.

   - Atunci?

   - Astrid, trebuie să....

   Nu își găsi cuvintele. Iar acum, în siguranță pe pragul casei lui Astrid, îl cuprinse frica și pentru un minut nu putu scoate niciun cuvânt.

   Astrid îl trase înăuntru și închise ușa.

   - Trebuie să... începu el din nou, însă nici de data asta nu putu spune mai multe, și cu o voce speriată doar rosti: Doar uită-te.

   Aruncă pisica și cartea pe covorul oriental și Astrid împietri.

  - Totul s-a petrecut atât de repede! M-a atacat. Nici măcar nu o puteam vedea cum se mișcă. Era într-un loc și apoi era pe mine. Adică, nu sărea, Astrid. Pur și simplu... apărea.

   Astrid îngenunche și împinse delicat cartea. Încercă să o deschidă, dar corpul pisicii trecea prin fiecare pagină, ținându-le împreună. Nu era ca și cum pisica făcuse o gaură prin pagini: pisica parcă se contopise cu hârtia.

   - Ce e, Astrid? întrebă Albert.

   Ea nu spuse nimic. Doar se holba. Albert aproape vedea cum i se învârteau rotițele în cap. Dar ea nu îi dădu niciun răspuns și, după o vreme, Albert acceptă că nu avea să apară niciun răspuns. Nu exista nicio explicație pentru ceea ce nu putea fi adevărat.

   Dar ea văzuse chestia, chestia aceea imposibilă. El nu era nebun.

   După o perioadă ce păru foarte lungă, Astrid șopti:

   - Hai, Albert. Hai să facem ceva cu zgârieturile acelea.

         Lana se întinse în cabană în întuneric, ascultând sunetele misterioase ale deșertului de afară. Ceva scotea un foșnet, ca o mână mângâind mătase, iar altceva, o insectă, scoate sunete de percuționist care se oprea pentru câteva secunde și apoi pornea din nou.

   Moara scrâțâia enervant. Niciodată pentru mult timp, niciodată nu urma vreun tipar. Vântul nu bătea, doar câteva adieri întorceau petalele de lemn un sfert de rotație... scârț... sau jumătate de rotație... scârț, scârț... sau doar le atingea, producând un sunet ascuțit precum ciripitul unei vrăbii.

   În afara tuturor zgomotelor înfricoșătoare, mai era și sforăitul reconfortant al lui Patrick. El sforăia și se oprea, și apoi sforăia din nou și, din când în când mai scotea un schelălăit ușor, pe care Lana îl iubea.

   Trupul Lanei era bine. Rănile ei se vindecaseră miraculos și își curățase și sângele închegat de pe ea. Avea apă, și de mâncare și un acoperiș deasupra capului.

   Dar creierul Lanei era un motor turat cu o viteză nebună. Se întorcea din nou și din nou la amintirile momentelor de durere, de teroare, imagini scurte cu scaunul gol al bunicului ei, cu rostogolirea în jos pe pantă, cu vulturii și cu puma.

   Dar oricât de îngrozitoare erau acele imagini, erau doar ca o vopsea nouă aplicată peste imagini permanente. Imaginile care rămâneau erau cu casa. Cu școala. Mall-ul. Mașina tatălui ei și furgoneta mamei ei. Piscina publică. Întunecatul orizont imaginar al Las Vegas-ului așa cum se vedea de pe fereastra din dormitorul ei.

   Luate împreună, toate acele imagini amestecate din nou și din nou în mintea ei îi alimentau o furie constantă.

   Ar fi trebuit să fie acasă, nu aici. În camera ei, cu prietenii ei. Nu singură.

   Nu singură ascultând zgomote stranii, un scârțâit sau un sforăit.

   Dacă ar fi fost un pic mai atentă... încercase să ascundă sticla de votcă în geanta ei cu mărgele care îi plăcea atât de mult. Geanta fusese prea mică, dar singura mai mare ar fi fost ghiozdanul și ea nu dorise să îl ia pentru că nu se potrivea cu ținuta ei.

   Pentru asta fusese prinsă. Pentru o tâmpenie legată de modă, de dorința ei de a arăta cool.

   Și acum....

   Un val de furie ațintit spre mama ei o cuprinse. Se simțea de parcă urma să se înece în toată furia aceea.

   Mama ei era cea pe care o învinovățea. Tatăl ei doar făcuse ce îi spusese mama ei să facă. A fost nevoit să îi dea dreptate mamei, deși el era cel mai delicat și nu era atât de strict ca mama ei.

   Care era marea problemă dacă i-ar fi dat lui Tony sticla de votcă? Nu era ca și cum ar fi condus o mașină.

   Mama Lanei nu înțelegea Las Vegas-ul. Vegas nu era Perdido Beach. Erau exercitate niște presiuni asupra ei în Vegas. Era un oraș mare, și nu era orice oraș. În Vegas, copiii se maturizau mai repede. Existau așteptări și de la elevi de clasa a VI-a sau a VII-a, darămite de la unul de clasa a VIII-a cum era ea.

   Tâmpita de maică-sa! Era vina ei.

   Cu toate astea era destul de greu să dea vina pe mama ei pentru zidul intimidant din deșert. Era destul de greu.

   Poate extratereștrii erau de vină și poate chiar acum niște monștri înfiorători îi urmăreau pe mama și pe tatăl ei pe străzile din Vegas, ca în filmul „Războiul lumilor”. Poate.

   Ciudat, Lana găsi acel gând ca fiind liniștitor. La urma urmei, cel puțin nu era urmărită de extratereștri în mașinării gigantice cu 3 picioare. Poate acel zid era un fel de scut de apărare pus împotriva extratereștrilor. Poate era în siguranță de partea aceasta a barierei.

   Sticla de votcă nu fusese singurul lucru pe care îl furișase pentru Tony. Lana strecurase și niște Xanax de la mama ei pentru el. Și o dată furase o sticlă de vin dintr-un magazin.

   Nu era naivă: nu se gândise niciodată că Tony o iubea sau ceva de genul ăsta. Știa că el se folosea de ea. Doar și ea îl folosea pe el, în felul ei. Tony avea un anumit statut în școală și o parte din el îi fusese transferat și ei.

   Patrick sforăi și își ridică brusc capul.

   - Ce e, băiete?

   Ea se rostogoli de la pătuțul îngust și se ghemui temător în liniște, în cabana întunecată.

   Afară se afla ceva. Putea auzi zgomote înăbușite de pași pe pământ.

   Patrick se ridică, dar într-un fel ciudat, parcă cu încetinitorul. Avea ghearele scoase și blana zbârlită, privea intens intrarea.

   Se auzi un zgomot ca un câine zgâriind ușa, încercând să intre înăuntru și apoi Lana auzi sau i se păru că aude o șoaptă.

   - Vino afară.

   Patrick ar fi trebuit să latre, dar nu o făcea. Era rigid, gâfâia din greu și privea intrarea prea atent.

   - E doar imaginația mea, șopti Lana încercând să se liniștească.

   - Vino afară, se auzi din nou.

   Lana își dădu seama că trebuia să facă pipi. Era urgent și în cabină nu exista nimic de genul unei toalete.

   - E cineva acolo? strigă ea.

   Dar nu veni niciun răspuns. Poate era doar imaginația ei. Poate era vântul.

   Se târî până la ușă și ascultă cu atenție. Nimic. Aruncă o privire către Patrick. Câinele ei avea blana zburlită, dar se mai relaxase un pic. Pericolul, sau orice ar fi fost, trecuse mai departe.

   Lana întredeschise ușa. Nimic. Nu putea vedea nimic, iar Patrick cu siguranță nu mai era îngrijorat.

   Nu avea de ales, trebuia să alerge până la veceu. Patrick țopăi și el după ea.

   Veceul era o construcție verticală simplă, nedecorată, neornamentată și destul de curată. Bineînțeles, nu era nici lumină, așa că ea trebui să meargă pe pipăite, să localizeze colacul și hârtia igienică.

   La un moment dat începu să chicotească. Până la urmă, era amuzant ca ea să facă pipi într-un astfel de loc, în timp ce câinele ei stătea de pază.

   Drumul înapoi spre cabană fu un pic mai relaxat și Lana se opri un moment să privească cerul întunecat. Luna deja cobora spre orizontul vestic. Stelele... ei bine, stelele păreau ciudate. Dar nu își putu da seama de ce i se păreau ciudate.

   Își reluă mersul la cabamă și înțepeni. Între ea și ușa de la intrare stătea un coiot. Dar nu semăna deloc cu cei pe care bunicul ei i-i arătase. Niciunul dintre aceia nu era mai mare ca Patrick. Dar acest animal sălbatic, galben, era de mărimea unui lup. 

   Patrick nu văzuse și nici nu auzise animalul apropiindu-se și acum părea prea șocat pentru a reacționa. Patrick, care se luptase cu o pumă, părea acum intimidat și nesigur.

   Bunicul ei o învățase câte ceva despre animalele deșertului: despre coiotul care trebuia respectat, dar de care nu aveai de ce să te temi, despre șopârlele care te speriau cu săriturile lor bruște, despre căprioarele care semănau mai mult cu niște șobolani decât cu Bambi, despre măgarii atât de diferiți față de cei domestici și despre șerpii cu clopoței care nu reprezentau un pericol atâta timp cât purtai cizme și erai atent.

   - Pleacă, strigă Lana și dădu din mână cum o învățase bunicul ei să facă dacă se apropia prea mult un coiot.

   Dar coiotul nu se mișcă.

   În schimb schelălăi ascuțit făcând-o pe Lana să sară în spate. Cu coada ochiului putu vedea niște siluete întunecate alergând spre ea, 3 sau 4 umbre rapide.

   De data aceasta Patrick reacționă. Mârâi amenințător, își scose ghearele și își arătă colții, dar coiotul nu se mișcă și tovarășii lui se apropiau cu viteză.

   Lana auzise că pentru oameni coioții nu erau periculoși, dar nu avea cum să mai creadă asta acum. Se feri în dreapta, sperând să păcălească animalul, dar acesta fu prea rapid.

   - Patrick, sari pe el! îl îndemnă ea neajutorată.

   Dar Patrick nu avea de gând să facă ceva mai mult decât să mârâie și în câteva secunde ceilalți coioți aveau să ajungă, și apoi... ei bine, cine știe ce se va întâmpla apoi?

   Lana nu avea de ales. Trebuia să ajungă la baracă. Trebuia să ajungă sau murea.

   Strigă cât de tare putu și o luă la fugă direct spre coiotul din fața ei.

   Animalul se retrase surprins.

   Apăru o strălucire mică, întunecată, iar coiotul schelălăi de durere.

   Lana trecu de el și mai avea 10 pași până la baracă. 10, 9, 8, 7, 6....

   Patrick o luă la fugă în fața ei și sări panicat înăuntru.

   Lana era pe urmele lui, se întoarse și trânti ușa fără a încetini măcar. Alunecă până se opri, se întoarse și se aruncă înapoi în fața ușii.

   Dar coioții nu o urmăriseră. Aveau alte probleme. Îi putea auzi cum scoteau zgomote canine de durere și furie și cum schelălăiau.

   După o vreme schelălăitul se diminuă până când în final încetă. Un alt coiot începu să urle, începu să urle la lună.

   Și apoi se lăsă liniștea.

   Dimineața, cu soarele strălucind puternic și cu toate teoriile nocturne alungate, Lana găsi coiotul mort, la 30 de metri de ușă. Încă atașat de botul lui era o jumătate de șarpe cu un cap lat, în formă de diamant. Corpul îi fusese rupt în două, dar nu înainte ca veninul să îi intre în sânge. 

   Pentru o lungă perioadă de timp se holbă la capul șarpelui. Era fără îndoială un șarpe. Dar totuși era sigură că îl văzuse zburând.

   Lana își scoase asta din cap, la fel și șoaptele auzite, pentru că șerpi zburători și coioți de mărimea unui dog german care să vorbească nu erau posibili. Exista un cuvânt pentru oamenii care credeau în lucruri imposibile: nebuni.

   - Bănuiesc că, până la urmă, bunicul nu era chiar un expert în fauna deșertului, îi spuse ea lui Patrick.

NOUĂSPREZECE

           132 ORE, 46 MINUTE

   - Nu trebuie să îți placă tipul, frate, dar face o treabă bună.

   În dimineața aceea, Quinn era în fața casei cu numărul 3, gata să bată la ușă. Erau Sam, Quinn și o fată pe nume Brooke de la Coates. Ei erau echipa de căutare numărul 3.

   Era a opta zi de când începuse totul și a cincea zi de când Caine pusese stăpânire pe oraș.

   Și era a doua zi de când Sam o sărutase pe Astrid lângă un mormânt proaspăt săpat.

   Caine organizase 10 echipe de căutare, fiecare ocupându-se pentru început de un cvartal. Ei trebuiau să se asigure că aragazurile, aerele condiționate, televizoarele și luminile din interior erau oprite, iar luminle de pe verandă - aprinse. Trebuiau să oprească și sistemele automate de irigație și toate fierbătoarele.

   Iar dacă nu își dădeau seama cum să îndeplinească vreuna dintre sarcini, trebuiau să o adauge pe lista lui Edilio.

   Edilio părea că se descurca de fiecare dată când venea vorba de ceva mecanic. Alerga prin Perdido Beach cu o centură de scule și 2 copii de la Coates ca „ajutoare”.

   Echipele trebuiau să caute de asemenea și copii pierduți, bebelușii care puteau fi abandonați și blocați în pătuțuri sau animale de casă.

   În fiecare casă, ei făceau câte o listă cu tot ce putea fi folositor, cum ar fi un calculator, și cu orice putea fi periculos, de genul armelor sau drogurilor. Trebuiau să noteze câtă mâncare era în fiecare casă și să adune toate medicamentele pe care le găseau pentru Dahra. Iar scutecele și rețetele se duceau la grădiniță.

   Era un plan bun. Era o idee bună.

   Fără îndoială, Caine avea niște idei bune și îl pusese și pe Computer Jack să înființeze un sistem de comunicații pentru urgențe. Computer Jack alesese să îl facă de modă veche: instalase dariouri de unde scurte în primărie, în stația de pompieri, în grădiniță și în casa abandonată pe care Drake și ceilalți șerifi o foloseau ca sediu.

   Dar Caine nu luase nicio decizie în privința lui Orc.

   Sam se dusese la el și îi ceruse să facă ceva cu el.

   - Ce ar trebui să fac? întrebă Caine rezonabil. Bette încălca regulile și Orc e unul dintre șerifi. A fost o tragedie pentru toți cei implicați. Lui Orc îi pare foarte rău.

   Deci Orc încă patrula străzile din Perdido Beach. Iar în opinia lui Sam, sângele lui Bette era încă pe bâta bătăușului. Și acum frica de așa-numiții șerifi era multiplicată de 10 ori.

    - Hai să terminăm, spuse Sam, neavând de gând să intre într-o discuție despre Caine de față cu Brooke.

   Sam presupusese că fata de 10 ani erau un spion și, în orice caz, nu era într-o dispoziție prea bună, urmând ca mai târziu să fie verificată și casa lui.

   Quinn bătu la ușă și apăsă soneria.

   - Nada, strigă el încercând ușa care era închisă. Adu ciocanul.

   Fiecare echipă avea câte un căruț, fie luat din magazin, fie împrumutat din curtea cuiva, în care cărau un baros.

   Verificarea primelor două case le luase două ore. Va trece ceva vreme până când toate casele din Perdido Beach aveau să fie verificate și clasificate ca fiind în siguranță.

   - Vrei să dai cu ciocanul? îi ceru Sam părerea lui Quinn.

   - Trăiesc pentru ciocan, frate.

   Quinn ridică ciocanul cu greu și lovi ușa chiar sub clanță. Lemnul se crăpă și Quinn deschise ușa.

   Mirosul îi izbi puternic.

   - Oh, omule, cine a murit aici? spuse Quinn în glumă.

   Dar gluma nu avea pic de haz.

   Chiar în fața ușii, pe podeaua de lemn era o suzetă. Cei 3 se holbară la ea.

   - Nu, nu, nu. Nu pot să fac asta, spuse Brooke.

   Cei 3 rămaseră pe verandă, niciunul dintre ei nu voia să intre înăuntru. Dar nimeni nu era dispus nici să închidă ușa și să plece.

   Mâinile lui Brooke tremurau foarte tare și Sam i le cuprinse într-ale lui.

   - Nu e nimic. Nu trebuie să intri, spuse el.

   Ea era durdulie, pistruiată și roșcată. Purta o uniformă de la Coates și, până în momentul acesta, păru fadă. Nu glumea niciodată și nu se juca, făcea doar ce trebuia să facă, să îl urmeze pe Sam.

   - E doar că, după ce Coates... spuse Brooke.

   - Ce e cu Coates? întrebă Sam.

   Brooke își reveni.

   - Nimic. Doar știi, cu toți adulții dispărând... spuse ea și apoi, simțind nevoia să explice mai mult, adăugă: Pur și simplu nu mai vreau să văd lucruri înspăimântătoare, bine?

   Sam îi aruncă o privire plină de înțeles lui Quinn, dar acesta ridică din umeri:

   - Probabil e un copil mic mor înăuntru. Nu trebuie să intrăm pentru a afla asta.

   - E cineva înăuntru? strigă Sam cât de tare putu și apoi spuse către Quinn: Nu putem pur și cimplu să ignorăm asta.

   - Poate că ar trebui să îi spunem lui Caine, zise Quinn.

   - Nu îl văd pe el mergând din casă în casă, se răsti Sam. El doar stă în fund și se poartă de parcă e împăratul din Perdido Beach.

   Când niciunul dintre ei nu prinse momeala și nu se lăsă păcălit, Sam spuse:

   - Dă-mi unul din sacii mari de gunoi.

   Quinn desprinse unul.

   Peste 10 minute, Sam terminase și trăgea după el conținutul sacului pe carpetă până la ușa din față. Îl ridică de bretele și îl cără până la căruț.

   - Ca și cum ai duce gunoiul, își spuse Sam.

   Mâinile îi tremurau. Era atât de supărat, voia să rănească pe cineva. Era atât de nervos încât, dacă punea mâna pe cei responsabili pentru cele întâmplate, i-ar fi strâns de gât.

   Dar în principal Sam era supărat pe el însuși. Nici nu știa cu adevărat această familie. Era o casă cu un singur părinte, mama și diverși bărbați și un băiețel. Nu erau prieteni de familie cu ei, nici măcar cunoștințe, dar totuși el ar fi trebuit să se gândească la bebeluș. Acesta ar fi trebuit să fie primul lui gând. Ar fi trebuit să își amintească, dar nu o făcuse.

   Fără să se uite în spate la Quinn și Brooke, Sam spuse:

   - Deschideți niște ferestre. Lăsați să se aerisească. Ne putem întoarce când nu e atât de... când se duce mirosul.

   - Frate, eu nu intru acolo.

   Sam se apropie repede de el și Quinn, văzându-i fața, se dădu un pas mai în spate.

   - Eu am luat bebelușul de jos și l-am băgat într-un sac de gunoi, bine? Așa că treci înăuntru și deschide ferestrele. Fă-o!

   - Omule, chiar trebuie să te relaxezi, spuse Quinn. Nu primesc ordine de la tine.

   - Nu, le primești de la Caine, spuse Sam.

   Quinn ridică mâna tachinându-l.

   - Îmi pare rău, te deranjez cumva? De ce nu îmi arzi mâna, băiatule magic?

   Sam și Quinn avuseseră multe dispute de-a lungul anilor. Dar de la începutul FAYZ-ului, în special de când Sam îi spusese lui Quinn adevărul despre el, simplele neînțelegeri deveniseră usturătoare.

   Acum erau față în față gata să se bată, și Sam era destul de nervos încât să o facă.

   - O fac eu, Sam, spuse Brooke.

   - Nu vreau să stea așa lucrurile între noi, spuse Sam, fiind încă la câțiva centimetri de chipul lui Quinn.

   Quinn se relaxă și forță un zâmbet.

   - Nu-i mare lucru, frate.

   - Deschide ferestrele și apoi spune-i lui Edilio să sape încă o groapă. Eu mă duc la mine acasă. Ar fi bine dacă ai putea să duci căruțul până în centru, dar, dacă nu poți, te înțeleg, îi spuse Sam lui Brooke.

   Fără să îi mai spună altceva lui Quinn, Sam plecă în grabă și se opri brusc la capătul străzii.

   - Brooke, vezi dacă găsești o poză cu el și mama lui, bine? Nu vreau să fie înmormântat singur. Ar fi trebuit să...

   Dar nu putu să spună mai multe și, orbit de lacrimi neașteptate, merse de-a lungul străzii și se împiedică de scările casei lui, ale casei pe care o ura. Intră înăuntru și trânti ușa după el.

   A durat o vreme până când își dădu seama că laptop-ul mamei lui dispăruse.

   Se duse la masă și o pipăi în locul unde trebuia să fie laptop-ul, asigurându-se că nu era o întâmplare.

   Apoi văzu sertarele și dulapurile deschise. Mâncarea nu fusese luată, doar aruncată din loc în loc, o parte din ea ajungând pe jos.

   Plecă în goană spre camera lui. Lumina era încă acolo. Dar încercarea lui de a o ascunde fusese distrusă. Cineva știa. Cineva văzuse.

   Dar nu se oprise aici. În dormitorul mamei lui, sertarele și șifonierul era devastate.

   În dulap mama lui ținea o cutie gri de metal. Sam știa asta pentru că mama lui i-o arătase de mai multe ori spunându-i:

   - Dacă vreodată se întâmplă ceva cu mine, aici e testamentul meu.

  O spunea foarte serios, dar apoi continua:

   - Știi tu, în cazul în care sunt lovită de un autobuz.

   - Nu avem autobuze în Perdido Beach, socase el în evidență.

   - Hmm. Probabil asta explică de ce nu ajung niciodată la timp, spunea ea râzând și apoi îl strângea la piept.

   - Sam, și certificatul tău de naștere e tot acolo, îi spunea ea cât îl ținea în brațe.

   - Bine.

   - E alegerea ta dacă vrei să îl vezi sau nu.

   Înțepenise în brațele ei. Ea îi oferea șansa să afle ce scria pe certificatul lui de naștere. Trebuiau să fie trecute 3 nume: al lui, al mamei lui și al tatălui.

   - Poate că da, poate că nu, spusese el.

   Ea îl ținea strâns, dar el cu grijă se ferise de îmbrățișarea ei. Voia să zică ceva. Voia să își ceară scuze pentru cele întâmplate cu Tom. Voia să întrebe dacă cumva tot el l-a gonit și pe tatăl lui adevărat.

   Dar toată viața lui era un secret. Și chiar dacă mama lui îi oferise acea ocazie, Sam știa că ea de fapt nu voia ca el să îi violeze intimitatea.

   De luni de zile, Sam știuse de cutie. Știuse și unde era cheia.

   Dar acum cutia dispăruse.

   Fără îndoială știa cine a luat cutia și a cotrobăit în casă.

   La acel moment, Caine știa că Sam avea puterea.

   Își luă bicicleta, așa cum îi promisese lui Astrid. Și în acest moment simțea cu disperare nevoia de a fi cu ea. Ea ar putea da sens lucrurilor.

.................................................................