Foamea, Michael Grant

 ............................................................

3-9

          - În niciun caz, zise Drake. Nici gând. N-ai auzit ce-a spus: poate să intre în visele oricui, atâta timp cât se află prin preajmă. Asta înseamnă să știe și ce visăm noi.

   - Mă îndoiesc că ar vrea să-ți cunoască visele, Drake, spuse Diana.
   Drake își descolăci brațul și, iute ca fulgerul, și-l înfășură în jurul lui Orsay, care scânci și rămase încremenită.
   - Eu am adus-o. E a mea. Pot să fac ce vreau cu ea.
   - Și ce vrei să faci cu ea? îl întrebă Diana.
   Drake rânji.
   - Nu știu. Poate o gătesc și o mănânc. Carnea e carne, nu?
   Diana se uită la Caine, sperând să vadă vreun semn de dezgust, ceva din care să reiasă că Drake mergea prea departe. Dar Caine doar clătină din cap, părând că se gândește la ce spusese Drake.
   - Să aflăm mai întâi ce rază de acțiune are, nu? Cât de departe poți să fii și totuși să intri în visul cuiva?
   Orsay îngăimă un răspuns tremurând de frică.
   - La... o distanță... ca de la postul forestier... până la marginea cea mai apropiată a terenului de campare.
   - Cât înseamnă asta?
   Ea încercă să ridice din umeri, dar Drake o strângea ca un piton, profitând de fiecare expirație a ei ca să-și încolăcească și mai tare inelele.
   - Poate vreo 70 de metri, reuși să spună Orsay.
   - Coliba lui Mose, zise Diana. E de două ori mai departe de campus.
   - Am zis nu, amenință Drake. A fost în mintea mea.
   - Știm deja ce cloacă e acolo, remarcă Diana.
   - Asta nu-i OK, Caine, spuse Drake. Îmi ești dator. Ai nevoie de mine. Nu te pune cu mine la faza asta!
   - Nu te pune cu mine? repetă Caine.
   Asta era prea mult.
   Caine sări ca ars răsturând scaunul în spatele lui. Își ridică ambele mâini, cu palmele în față.
   - Chiar vrei să mă provoci, Drake? Pot să-ți trag una de ieși prin perete în camera de alături înainte să-ți descolăcești brațul de pe fata aia.

   Drake tresări. Dădu să răspundă, dar nu mai apucă. Din calm și stăpân pe sine, Caine devenise nebun într-o clipă.

   - Da` prost mai ești! urlă Caine. Crezi că poți să-mi iei locul? Crezi că, dacă nu ți-aș sta în cale, ai putea să cobori dealul și să-i vii de hac lui Sam și celorlalți? Nu poți să-l bați nici măcar pe Orc! Ești un nimeni! țipă Caine răspândind stropi de salivă, vorbind cât de repede putea, dar prea încet pentru furia care clocotea în el.

   De pe chipul aspru al lui Drake parcă se scusese tot sângele. Ochii îi ardeau de mânie, ca 2 tăciuni aprinși, brațul îi zvâcnea, aproape nemaiputând să-l stăpânească. Furia acumulată în el părea să îl sufoce.

   - Eu sunt creierul! țipă Caine din toți rărunchii. Eu sunt creierul! Eu sunt creierul și puterea, adevărata putere, de 4 linii, alesul. Eu sunt alesul! Eu! De ce crezi că m-a ținut Întunericul 3 zile? De ce crezi... De ce crezi că mai e încă în mine...

   Vocea lui Caine se schimbă brusc. O clipă păru să suspine, nu să tune. Își reveni și-și drese glasul, inspirând mult aer. Parcă se clătina, așa că se sprijini de spătarul unui scaun ca să se țină drept.

   Apoi văzu în ochii Dianei privirea nu tocmai compătimitoare, iar pe fața lui Drake sclipirea triumfătoare ca de rechin.

   Caine scoase un urlet nebun, incoerent. Își întinse mâinile, țintind în jos, de fiecare parte a lui Drake.

   Urmă un zgomot asurzitor, pietre crăpate, iar din podea țâșni un gheizer de ghesie sfărâmată și pământ.

   Coloana de piatră și alte resturi urcară până se izbiră de tavanul deja crăpat și parțial distrus, apoi căzură într-o ploaie de pietriș când Caine se opri din urlat.

   Singurul sunet perceptibil era acum cel discordant al molozului în cădere.

   Caine privea în gol. Departe.

   Rămase așa mult timp. Dar nimeni nu îndrăznea să vorbească. Apoi, de parcă fusese ridicată o vrajă, chipul lui Caine deveni uman din nou. Zâmbi slab.

   - Ne putem folosi de fata asta, spuse Caine calm.

   Apoi o întrebă pe Orsay:

   - Putem, nu? Putem să ne folosim de tine? Ai să faci tot ce-ți spun? Și vei asculta numai de mine, nu?

   Orsay încercă să spună ceva, dar nu reuși să scoată decât o șoaptă firavă. În schimb, dădu tare din cap că da.

   - Bine. Pentru că, dacă mă îndoiesc vreodată de tine, Orsay, te dau pe mâna lui Drake. Nu vrei asta.

   Caine se prăbuși brusc, sfârșit de puteri. Fără să mai scoată o vorbă, se îndreptă spre ușă.

          Lana mângâie blana deasă a câinelui ei, Patrick.

   - Gata?

   Ca de obicei, Patrick scoase un schelălăit slab care însemna „Hai să mergem!”

   Lana se ridică și verifică banda cu arici care îi fixa iPod-ul pe braț. Se aisugră că și căștile de un galben strălucitor erau la locul lor - avea urechi prea mici pentru mărimea obișnuită.

   Apăsă pe lista de melodii pentru alergare. Dar desigur acum nu mai putea să alerge ca lumea. Alergatul îi făcea foamea insuportabilă. Acum doar se plimba. Și nu așa departe ca atunci când alergase.

   Pe vremuri, înainte să existe FAYZ, nu făcuse nimic de acest gen. Dar și asta, ca atâtea altele, se schimbase. Nimic nu te făcea să vrei să fii în formă ca a te târî prin deșert, fără apă și fără vreun reper, iar apoi a fi prinsă de o haită de coioți rapizi.

   Prefera să înceapă în tăcere. Îi plăcea să audă sunetul făcut de tălpile adidașilor ei, aproape imperceptibil pe mocheta din hotel. Apoi satisfăcător de tare pe asfalt.

   Traseul ei începea de la intrarea principală a hotelului Clifftop. Era o ușă automată care încă funcționa. Era ciudat că, după atâta timp, senzorii așteptau încă răbdători semnalul pentru a deschide larg porțile spre lumea de afară.

   De la Clifftop se ducea spre plajă, apoi traversa orașul, dar ocolea piața, pe urmă ajungea pe autostradă și o lua înapoi spre Clifftop. Dacă era prea slăbită de atâta înfometare, atunci scurta traseul.

   Știa că nu trebuie să ardă calorii în mod inutil. Dar nu se putea stăpâni. Dacă înceta să se plimbe și petrecea o zi în pat, însemna că era înfrântă. Lanei nu-i plăcea ideea de înfrângere. Nu fusese înfrântă de durere, nici de Căpetenie și nici de Întuneric.

   - Nu voi depune armele, își spuse ea.

   „Vino la mine. Am nevoie de tine.”

   După ce trecu de drumul care ducea la Clifftop și coborî panta, Lana apăsă pe ecranul iPodu-ului și în urechi îi răsună o melodie de la Death Cab for Cutie.

   Dar auzi alte cuvinte, ca o șoaptă, ca o a doua coloană sonoră suprapusă pe acel cântec.

   Merse mai bine de 100 de metri când văzu 2 copii fluturând din mâini ca să-i atragă atenția.

   Păreau destul de sănătoși. Le făcu și ea cu mâna și speră că va fi de-ajuns.

  Dar cei 2 copii veniră spre ea și îi tăiară calea. Ea se opri, gâfâind un pic, deși n-ar fi trebuit, și își smulse căștile.

   - Ce e? întrebă ea.

   Copiii ezitară un pic și chicotiră înainte să vorbească.

   - Lui Joey i se clatină un dinte.

  - Și ce? O să-i crească altul.

   - Dar îl doare. Tu trebuie să te ocupi de dureri.

   - Trebuie? repetă Lana. Uite ce e, copii, dacă aveți o ditamai plaga deschisă, atunci să mă chemați. Nu sunt aici pentru dureri de cap, genunchi juliți sau dinți de lapte.

   - Ești rea, spuse unul din puști.

   - Da. Sunt rea.

   Lana își puse căștile pe urechi și o porni din nou, supărată pe copii și pe ea însăși pentru că țipase la ei. Dar copiii se țineau după ea oriunde se ducea. O deranjau și când mânca. N-o lăsau în pace nici când stătea pe balcon și citea o carte. Băteau la ușa ei și când era în baie.

   Nu era aproape niciodată ceva pentru care să fie nevoie de un miracol. Și asta gândea Lana din ce în ce mai mult despre puterile ei, că erau miraculoase. Nu exista o explicație mai bună.

   Și miracolele nu trebuiau irosite.

   La urma urmei, avea și ea dreptul la viață personală. Nu era sluga nimănui. Ea era propria stăpână.

   „Vino la mine.”

   Lana își mușcă buza de jos. N-avea să bage în seamă vocea aceea, halucinația, orice ar fi fost.

   Avea s-o ignore.

   Dădu muzica tare.

   Părăsi plaja când se apropie de oraș. Poate dacă mergea mai mult pe străduțele lăturalnice. Poate dacă își schimba traseul, le-ar fi fost mai greu să se țină după ea.

   Atâta timp cât ajungea în același loc: urcând dealul spre Clifftop. Până la zidul FAYZ-ului. Nu pentru a-l atinge, dar pentru a fi foarte aproape, gâfâind și traspirând, și simțind inevitabila înțepătură în coaste.

   Simțea nevoia să vadă bariera aproape în fiecare zi. Era un fel de act de devotament. Un puct de referință. Îi aducea aminte că era aici și că asta era situația acum. Oricum ar fi fost ea înainte, nu mai era acea persoană. Era prinsă în capcana acestei vieți. Nu era alegerea ei, ci a zidului.

   „Vino la mine. Am nevoie de tine.”

   - Nu e real! strigă Lana.

   Dar era real. Știa că așa era. Cunoștea vocea și locul de unde venea.

   Știa că nu-și putea alunga vocea din minte. Singurul mod în care putea s-o reducă la tăcere era s-o amuțească pentru totdeauna. Putea să-i cadă victimă sau să o ucidă.

   Nebunie. Gânduri sinucigașe. Trecu de la o melodie lentă la una ritmată. Ceva destul de tare ca să-i alunge gândurile nebunești.

   Merse mai repede, aproape alergând, balansându-și brațele și slăbind lesa lui Patrick ca să țină pasul cu ea. Dar nu era mai rapidă decât camioneta care venea în viteză spre ea, claxonând.

   Își scoase din nou căștile și strigă:

   - Ce e?

   Dar nu era vorba despre vreun genunchi julit sau un dinte care se clătina.

   Albert și Howard coborâră din mașină. Howard îl ajută pe Orc să iasă din remorca din spate. Băiatul... creatura... se clătină de parcă era beat. Poate că și era, se gândi Lana. Cu toate astea, puteai să înțelegi de ce ar fi băut.

   Avea o gaură într-una din ultimele porțiuni umane din el, obrazul. Sângele i se închegase pe obraz și gât. Un sânge de un roșu mai aprins încă îi curgea din obraz, prelingându-se pe gâtul lui.

   - Ce s-a întâmplat? întrebă Lana.

   - Viermii mutanți, răspunse Howard.

   Simțea atât un fel de panică, cât și un sentiment de ușurare că o găsise în sfârșit pe Tămăduitoare. Îl ținea de braț pe Orc, de parcă acesta ar fi avut nevoie de puterea lui firavă să-l sprijine.

   - Are vreun vierme în el? întrebă Lana prudentă.

   - Nu, am scos viermele, o liniști Albert. Ne gândeam că îl poți ajuta.

   - Nu mai vreau piatră pe mine, zise Orc.

   Lana înțelese. Orc fusese un bătăuș de rând, fără vreo putere ieșită din comun, până îl prinseseră coioții în deșert. Îl mușcaseră rău. Foarte rău. Mai rău decât se i se întâmplase Lanei. Peste tot unde îi devoraseră carnea îi crescuse în loc un strat de pietriș care îl făcuse pe Orc aproape indestructibil.

   Nu voia să-și piardă și ultima parte omenească din corp, peticul de piele roz din jurul gurii și al gâtului.

   Lana încuviință din cap.

   - Nu te mai clătina, Orc. Nu vreau să cazi peste mine, spuse ea. Așază-te pe jos.

   El se așeză prea brusc și se hilizi un pic.

   Lana își puse mâna pe gaura înspăimântătoare.

   - Nu mai vreau piatră, repetă Orc.

   - Te dor? întrebă Lana. Adică părțile din piatră. Știu că gaura te doare.

   - Nu, nu mă dor.

   Orc se lovi cu pumnul în celălalt braț așa de tare că orice alt braț omenesc ar fi fost zdrobit.

   - Abia simt. Nici măcar biciul lui Drake, când ne băteam, nu l-am simțit.

   Deodată izbucni în plâns. Îi curgeau lacrimi din ochii umani pe obrajii din carne și pietricele.

   - Nu simt nimic, în afară de... își duse la față un deget gros de piatră.

   - Da, spuse Lana.

   Îi trecuse iritarea. La urma urmei, povara ei era poate mai ușoară decât a lui Orc.

   Lana își luă mâna ca să vadă dacă era vreo ameliorare. Gaura era mai mică. Tot acoperită de sânge închegat, dar nu mai sângera.

   Își puse din nou mâna pe obrazul lui Orc.

   - Mai durează câteva minute, Orc.

   - Numele meu e Charles, zise Orc.

   - Așa e?

   - Da, confirmă Howard.

   - Ce făceați în câmpul cu viermi? întrebă Lana.

   Howard îi aruncă o privire dușmănoasă lui Albert, care răspunse:

   - Orc scotea verze.

   - Mă cheamă Charles Merriman. Ar trebui să mi se spună pe numele meu adevărat, măcar din când în când.

   Privirea Lanei o întâlni pe a lui Howard.

   Acum, se gândi Lana, își vrea numele înapoi. Bătăușul care se delecta cu un nume de monstru era acum într-adevăr un monstru și voia să i se spună Charles.

   - Ești mult mai bine, îl anunță Lana.

   - E încă piele acolo? întrebă Orc.

   - Este, îl liniști Lana. E încă omenească.

   Lana luă brațul lui Albert și-l trase de-acolo.

   - De ce Dumnezeu l-ai trimis în câmpul cu viermi?

   Fața lui Albert se goli de orice expresie. Era mirat că i se făceau reproșuri. Pentru o clipă Lana se gândi că îi va spune să se care. Dar clipa trecu, iar Albert se dezumflă puțin, de parcă ieșise aerul din el.

   - Încerc să ajut și eu, zise Albert.

   - Cum, plătindu-l cu bere?

   - I-am dat ce-a vrut, iar Sam a fost de acord. Ai fost și tu la întrunire, spuse Albert. Cum altfel să-l convingi pe Orc să stea ore în șir sub soarele arzător și să muncească? Astrid pare să creadă că oamenii o să strângă recolta doar pentru că le-o cerem. Unii poate da. Dar Orc?

   Lana înțelese.

   - E-n regulă. Nu trebuia să mă iau de tine.

   - Nu-i nimic. Încep să mă obișnuiesc cu asta, zise Albert. Deodată sunt considerat un băiat rău. Dar știi cum stă treaba? Nu eu i-am făcut pe oameni așa cum sunt. Dacă puștii o să muncească, vor cere ceva în schimb.

   - Dacă nu muncesc, murim cu toții de foame.

   - Da, înțeleg, spuse Albert cu mai mult decât o urmă de sarcasm în voce. Dar uite cum stau lucrurile: copiii știu că nu-i vom lăsa să moară de foame cât timp mai e mâncare, nu? Așa că se gândesc: lasă să muncească altcineva. Să culeagă alții varză și anghinare.

   Lana ar fi vrut să se întoarcă la alergare. Trebuia să ajungă la zidul FAYZ-ului. Dar o fascina ceva la Albert.

   - Bine. Atunci cum îi convingi să muncească?

   El dădu din umeri.

  - Îi plătești. Cu bani?

   - Da. Ghici cine avea cei mai mulți bani în portofele sau în poșete când au dispărut? Apoi câțiva puști au furat ce mai rămăsese în casele de marcat sau în alte locuri. Așa că, dacă ne apucăm să folosim din nou vechii bani, doar îi facem mai puternici pe hoți. E și asta o problemă.

  - Și de ce ar munci un puști pentru bani dacă știe că oricum vom împărți mâncarea? întrebă Lana.

   - Pentru că unii vor face alte treburi pentru bani. Uite ce e, unii puști nu sunt deloc îndemânatici. Așa că vor culege mâncare cu bani, nu? Apoi își vor da banii unui copil care le poate găti mâncarea, nu? Și poate că puștiul acela are nevoie de o pereche de adidași, iar altul a strâns toți adidașii și are un magazin.

   Lana își dădu seama că rămăsese cu gura căscată. Pufni în râs. Pentru prima dată de mult timp.

   - N-ai decât să râzi, spuse Albert și dădu să plece.

   - Nu, nu, nu, se grăbi Lana să zică. Nu, nu râdeam de tine. Cred că ești singurul puști care are un plan în minte.

   Albert părea stânjenit.

   - Știi, Sam și Astrid chiar muncesc din răsputeri.

   - Da, dar tu privești spre viitor. Te gândești cum să ne descurcăm.

   - Așa cred, zise Albert și încuviință din cap.

   - Bravo ție, frățioare, spuse Lana. Trebuie să plec. Orc va fi bine. Atât de bine cât poate să fie el.

   - Mulțumesc, zise Albert cu recunoștință sinceră în glas.

   - Hei, lasă-mă să-ți văd mâna, spuse Lana.

   Albert părea încurcat. Se uită la mâna lui, umflată și vânătă de la pumnul pe care îl dăduse în fața de piatră a lui Orc.

   - Bine, spuse Albert, iar Lana îi luă repede mâna într-a ei. Mulțumesc și pentru asta.

   Lana își puse din nou căștile și făcu vreo câțiva pași, apoi se opri. Se întoarse și și le scoase.

   - Hei, Albert. Chestia cu banii.

   - Da?

   Ea ezită dându-și seama că în acel moment declanșa probabil o reacție în lanț. Știind că era aproape o nebunie. Era straniu, de parcă soarta intervenise prin Albert, arătându-i drumul spre un scop încă vag.

   - N-ar merge și aurul? În loc de bani?

   Ochii pătrunzători ai lui Albert îi căutară pe ai ei.

   - N-am putea să vorbim mai pe îndelete?

   - Da, încuviință Lana.

   - Atunci treci pe la club diseară.

   - Ce club?

   Albert scoase din buzunar o bucată de hârtie și i-o dădu.

  Lana se uită la ea, apoi la el. Râse și i-o dădu înapoi.

   - Voi fi acolo.

   Începu iar să alerge. Dar gândurile îi luară alt curs decât înainte. Albert făcea planuri, nu lăsa lucrurile la voia întâmplării. Așa și trebuia făcut. Să planifici. Nu să lași totul la voia întâmplării.

   Avea dreptate să-și facă planuri.

   „Vino la mine.”

   Poate c-o să vin, se gândi Lana. Și poate că n-o să-ți placă așa mult când am s-o fac.”

UNSPREZECE

            70 ORE, 11 MINUTE

   - Mama Mary vrea să recruteze încă 2 copii, îi spuse Astrid lui Sam.

   - Bine. Se aprobă.

   - Dahra spune că mai avem puțin paracetamol și Advil pentru copii, vrea să știe dacă e bine să le dea pastile pentru adulți înjumătățite.

   Sam își deschise brațele într-un gest de neputință.

   - Ce?

   - Nu mai avem pastile pentru copii, Dahra vrea să le taie în bucăți pe cele pentru adulți.

   Sam se rezemă, legănându-se, în fotoliul de piele conceput pentru adulți.

   - Bine. Așa să facă. De acord.

   Luă o gură de apă dintr-o sticlă. Pe etichetă scria Dasani, dar era apă de la robinet. Farfuriile de la cină - o cremă de mazăre oribilă, care mirosea a ars și un sfert de varză pentru fiecare - fuseseră puse pe bufetul pe care odinioară primarul din Perdido Beach își ținea pozele de familie frumos înrămate. Fusese una dintre cele mai bune mese de care Sam avusese parte în ultimul timp. Varza proaspătă avea un gust surprinzător de bun.

   În farfurie nu mai era aproape nimic: trecuse vremea când puștii nu mâncau totul, până la ultima firmitură.

   Astrid trase aer adânc în piept și apoi oftă.

   - Copiii întreabă de ce nu e Lana pe-aici când au nevoie de ea.

   - Nu pot să-i cer Lanei decât să vindece chestii grave. Nu am tupeul să-i cer să stea aici 24 de ore din 24 ca să se ocupe de fiecare bubă.

   Astrid se uită pe lista pe care o făcuse pe laptop.

   - De fapt, cred că de data asta era vorba de un deget lovit de la picior care „doale”.

   - Ce mai e pe listă? întrebă Sam.

   - Încă 305 de alte chestii, zise Astrid.

   Când văzu că Sam păli, o lăsă mai moale.

   - Bine, de fapt sunt doar 32. Acum nu te simți ușurat că nu sunt 300?

   - Asta-i o nebunie, zise Sam.

   - Da` să vezi ce urmează: familiile Judson și McHanrahan se ceartă pentru că au același câine, o femelă, așa că o hrănesc ambele familii - mai au un sac mare de mâncare pentru câini - dar familia Judson îi spune Sweetie, iar cealaltă Bubu.

   - Glumești.

   - Deloc, spuse Astrid.

   - Ce-i gălăgia asta? întrebă Sam.

   Astrid dădu din umeri.

   - Cred că e un sistem stereo dat la maximum.

   - N-o să meargă, Astrid.

   - Muzica?

   - Nu, faptul că am în fiecare zi 100 de probleme de rezolvat. De parcă aș fi tatăl tuturor. Stau aici și ascult cum se plâng copiii mici că surorile lor mai mari îi obligă să facă baie sau se bat pentru un ursuleț de pluș, iar acum se ceartă în privința numelui unui câine.

   - Sunt încă mici, zise Astrid.

   - Unii dintre puștii ăștia dobândesc puteri care mă sperie, mormăi Sam. Dar nu pot hotărî cine să primească un prosop deosebit. Sau dacă să se uite la Mica sirenă ori la Shrek 3.

   - Nu, spuse Astrid. Nu pot. Au nevoie de un tată. Iar acela ești tu.

   Sam primea de obicei doza zilnică de tâmpenii cu indiferență sau măcar cu o atitudine ursuză. Dar astăzi simțea că e prea mult pentru el. Ieri îl pierduse pe E.Z. Azi-dimineață nu venise nimeni la muncă. Iar Edilio trebuise să-i caute pe copii cam două ore. Și se întorseseră cu o cantitate jalnică de pepeni galbeni, care abia ajungeau pentru grădiniță. 

   După toate astea, mai venise și Duck Zhang cu povestea lui incredibilă, cum că se cufundase în pământ și intrase într-o peșteră darioactivă plină cu lilieci acvatici.

   Orc era singurul care făcuse ceva bun. Scosese din pământ mai multe sute de verze înainte să-l atace viermii.

   - Ce-i cu muzica asta? întrebă el furios simțind nevoia să zbiere la cineva sau ceva.

   Sam se duse la fereastră și o deschise. Imediat, muzica se auzi și mai tare, accentuându-și bașii.

   Jos în piață totul era cufundat în întuneric, în afară de lămpile de pe stradă și lumina intensă care ieșea pe fereastra din față a restaurantului McDonald`s.

   - Ce naiba....

   Astrid veni lângă el.

   - Ce-i asta? Albert dă o petrecere?

   Sam nu-i răspunse. Plecă fără să scoată o vorbă, enervat, furios și bucuros în sinea lui că scăpa de întrebările stupide ale puștilor și de rezolvarea problemelor lor la fel de stupide.

   Coborî câte două trepte deodată. Când ajunse la parter, ieși în grabă pe ușa din față, fărăsă bage în seamă salutul lui Edilio, care era de pază în hol, și coborî treptele de marmură de la intrare ieșind în stradă.

   Quinn trecu pe lângă el, evident în drum spre McDonald`s.

   - Hei, frățioare, zise Quinn.

   - Ce se întâmplă, știi cumva? întrebă Sam.

   - E un club.

   Quinn rânji.

   - Frate, muncești prea mult. Toată lumea știe.

   Sam se uită fix la el.

   - Ce-ai zis că e?

   - McClub, frățioare. N-ai nevoie decât de niște baterii sau de ceva hârtie igienică.

   Vorbele lui Quinn îl lăsară pe Sam mut de uimire. Se gândi să-i ceară explicații, dar apăru Albert, îmbrăcat elegant, de parcă era balul de absolvire sau așa ceva. Purta un sacou sport de culoare închisă și pantaloni largi într-o nuanță mai deschisă. Cămașa lui era de un albastru pal, cu guler și bine călcată.

   Văzându-l pe Sam îi întinse mâna.

   Sam nu o băgă în seamă.

   - Albert, ce se întâmplă aici?

   - Mai mult dansăm, spuse Albert.

   - Pardon?

   - Copiii dansează.

   Quinn trecu în fața lui Sam să strângă mâna mică întinsă a lui Albert.

   - Hei, omule, am baterii.

   - Îmi pare bine să te văd, Quinn. Prețul e de 4 baterii D sau 8 A duble sau 10 A triple, ori 12 C. Dacă ai amestecate, fac eu socoteala.

   Quinn se căută în buzunar și scoase de-acolo 4 baterii A triple și 3 D. I le dădu lui Albert, care fu de acord cu prețul, și puse bateriile în punga de plastic de la picioarele lui.

   - Bine, regulile sunt: fără mâncare, fără alcool, fără puncte de vedere, fără certuri, iar când spun eu „gata”, nimeni nu comentează. Ești de acord cu regulile astea?

   - Frate, dacă aș avea mâncare, crezi c-aș fi aici? Aș fi acasă și aș mânca.

   Quinn își duse mâna la inimă, de parcă ar fi jurat credință patriei. Apoi spuse:

   - Jur.

   Îl arătă cu degetul pe Sam care era în spate.

   - Nu te osteni cu el. Sam nu dansează.

   Sam se uită la ei complet șocat. Nu știa dacă să se simtă jignit sau să zâmbească admirativ.

   - Cine ți-a zis că aveți voie să faceți asta? întrebă Sam.

   Albert dădu din umeri.

   - Aceeași persoană care mi-a spus că pot să mă ocup de McDonald`s până rămânem fără mâncare: nimeni. Dar am făcut-o.

   - Foarte bine, dar dădea gratis mâncarea. Acum ceri ceva în schimb. Nu-i frumos, Albert.

   - Încerci să profiți? spuse Astrid care îl urmase pe Sam, cu micul Pete după ea.

   Înăuntru muzica trecuse de la hip-hop la un cântec care îi plăcea lui Sam: o melodie a lui Tim Armstrong ridicol de captivantă: Into Action. Dacă ar fi să danseze vreodată, poate că i-ar fi plăcut acum.

   Albert se uită lung la Astrid și Sam.

   - Da. Încerc să fac un profit. Folosesc baterii, hârtie igienică și prosoape de hârtie ca monedă. Toate vor fi, la un moment dat, pe terminate.

   - Încerci să pui mâna pe toată hârtia igienică din oraș? țipă Astrid. Glumești?

   - Nu, Astrid, nu glumesc, spuse Albert. Uite, copiii se joacă acum cu chestia asta. Am văzut copii mici aruncând role întregi prin fața casei, ca și cum ar fi o jucărie. Așa că....

   - Așa că soluția ta e să o iei pe toată de la oameni?

   - Ai prefera să fie irosită?

   - Cred că da, pufăi Astrid. Mai degrabă decât să pui tu mâna pe ea. Te porți ca un ticălos.

   Ochii lui Albert aruncau văpăi.

   - Uite ce e, Astrid, puștii știu acum că își pot plăti intrarea în club cu ea. Așa că n-au s-o mai irosească.

   - Nu, o să ți-o dea pe toată ție, ripostă Astrid. Și ce se întâmplă dacă au nevoie de o bucată?

   - Atunci o să rămână ceva, pentru că eu am făcut-o valoroasă.

   - Valoroasă pentru tine.

   - Valoroasă pentru toată lumea, Astrid.

   - Tu profiți de pe urma puștilor prea naivi ca să-și dea seama. Sam, trebuie să pui capăt trebii ăsteia.

   Sam se îndepărtase de cei 2, în capul lui nu era decât muzică. Se rățoi la Albert:

   - Astrid are dreptate, Albert, nu e în regulă ce faci. Nu ți-a dat nimeni voie...

   - N-am crezut că îmi trebuie permisiunea ca să le dau puștilor ce vor. Adică să știți că nu ameninț pe nimeni când zic: „Dă-mi hârtia ta igienică, dă-mi bateriile tale.” Doar pun niște muzică și spun: „Dacă vreți să intrați și să dansați, atunci o să vă coste ceva”.

   - Frate, îți respect ambiția și restul. Dar va trebui să închid clubul ăsta. Nu ți-am dat permisiunea să-l deschizi, ca să nu mai spunem că nu ne-ai întrebat dacă e corect să-i pui pe puști să plătească.

   Albert spuse:

   - Sam, te respect mai mult ca pe oricine. Iar tu, Astrid, ești mult mai deșteaptă decât mine. Dar nu văd ce drept aveți să-mi închideți clubul.

   Atâta îi trebui lui Sam.

   - Bine, am încercat să fiu drăguț cu tine. Dar sunt primar. Am fost ales, cred că-ți amintești, pentru că și tu m-ai votat.

   - Așa am făcut. Și aș face-o din nou, frățioare. Dar Sam, Astrid... greșiți acum. Clubul ăsta e aproape singurul loc unde se strâng puștii să se mai distreze un pic. Stau în casele lor, suferind de foame, triști și speriați. Când dansează, mai uită de foame și tristețe. Cred că fac un lucru bun.

   Sam se uită încruntat la Albert, cu acea căutătură de care se temeau copiii din Perdido Beach. Dar Albert nu dădu înapoi.

   - Sam, câți pepeni galbeni a reușit Edilio să strângă cu puștii pe care i-a adunat și i-a obligat să muncească?

   - Nu prea mulți, recunoscu Sam.

   - Orc a umplut camioneta cu verze. Înainte să-și dea seama viermii mutanți unde să-l atace. Fiindcă l-am plătit pentru munca lui.

   - A făcut-o pentru că este cel mai tânăr alcoolic din lume și l-ai plătit cu bere, izbucni Astrid. Știu ce vrei, Albert. Vrei să iei totul pentru tine și să fii un tip mare și tare. Dar știi ce? Asta-i o lume cu totul nouă. Avem o șansă s-o facem mai bună. Nu trebui să fie vorba despre tipi mai presus de alții. Poate fi o lume dreaptă pentru toți.

   Albert pufni în râs.

   - Da, tuturor să le fie la fel de foame. Într-o săptămână sau două, toți pot să moară de foame.

   Câțiva puști plecau. Sam îi știa, desigur. Îi cunoștea acum pe toți din oraș, măcar din vedere, dacă nu și după nume.

   Ieșiră din club râzând, chicotind fericiți.

   - Hei, Sam! zise unul dintre ei.

   Altul spuse:

   - Ar trebui să intri. E grozav!

   Sam dădu doar din cap, de parcă îi aproba.

   Nu mai putea să amâne: trebuia să ia o decizie. Să închidă clubul sau nu. Dacă nu-l închidea, îi dădea nas lui Albert și probabil că s-ar fi certat încă o dată cu Astrid, care s-ar fi simțit trecută cu vederea.

   Sam se uită pe furiș la ceasul de la mâna lui Albert. Era aproape 9 seara.

   - Închide, spuse Sam pe un ton ferm. Închide. La 10,30 puștii trebuie să fie la culcare.

             În club, Quinn se relaxa pe ritmul muzicii. Era cu siguranță ska-punk. Poate mai târziu va fi și niște hip-hop. Poate și ceva melodii clasice.

   Bravo lui Albert: tipul transformase restaurantul într-un club curățel de dans. Lămpile de sus erau toate stinse, doar suporturile pentru meniuri erau luminate. Dar nu erau în ele nici Happy Meals și nici alte sortimente. Albert le acoperise cu hârtie creponată roz, așa că răspândeau o lumină blândă, suficient de putenică pentru a se vedea albul ochilor celor care dansau și dinții lor când zâmbeau.

   Hunter oare în ce clasă era, a VII-a? El era cel care schimba CD-urile și făcea pe DJ-ul. Nu era chiar un profesionist, dar se pricepea destul de bine.

   Un puști de treabă, deși se zvonea că dobândea niște puteri ucigătoare. Timpul va hotărî dacă avea să rămână de treabă sau o să devină un arogant ca alți ciudați. Ca Brianna, care începuse brusc să-și spună Briza și le cerea tuturor să-i zică așa. De parcă era o eroină din benzi desenate. Briza. Și îi plăcuse oarecum de ea, înainte.

   Că veni vorba, era aici, dansând ca o nebună, accelerând, desprinzându-și picioarele de la pământ, săltând așa de repede, încât se părea că va începe să zboare prin încăpere.

   Spunea fiecăruia care o asculta cum întrecuse viteza unui glonț.

   - Acum sunt mai rapidă decât un glonț. Eu și Superman.

   În alt colț al încăperii, puștiul acela ciudat, pe nume Duck, turuia o poveste cu niște lilieci-pești și un oraș subteran sau așa ceva.

   Și mai era Dekka, stând singură, dând încet din cap în ritmul muzicii, cu ochii la Brianna.

   Nimeni nu știa prea multe despre Dekka. Era dintre elevii de la Coates care fuseseră salvați din regimul de tortură al lui Caine și Drake. Avea un aer ciudat, îți lăsa impresia că era puternică și ușor periculoasă. I se întâmplase ei ceva, în trecut, gândea Quinn. La fel ca aproape tuturor copiilor de la Coates. Se știa despre Coates că era o școală pentru copii bogați delicvenți. Nu toți erau bogați și nu toți erau delicvenți, dar majoritatea aveau probleme grave.

   Quinn se strecură printre 2 copii de clasa a IV-a, un băiat și o fată care dansau. Împreună.

   Când Quinn fusese de această vârstă, n-ar fi dansat nici în ruptul capului cu o fată de parcă își dăduseră întâlnire. De fapt, nici acum nu o făcea. Dar lucrurile stătea altfel acum, se gândi el. Clasa a IV-a era... ca un fel de vârstă mijlocie. El însuși era bătrân. Bătrân, bătrân la aproape 15 ani.

   Se apropia ziua lui de naștere. Întrebarea era ce avea să facă. Va rămâne sau va pleca dincolo?

   În cea mai mare parte, de când supraviețuise Sam, cei care împlineau fatidica vârstă de 15 ani supraviețuiseră. Sam le spusese cum s-o facă.

   Computer Jack, care fusese pe-atunci de partea lui Caine, folosise fotografia de mare viteză ca să înregistreze un prizonier la Coates care atingea Vârsta Distrugerii. Jack împărtășise în Perdido Beach toată povestea: marea revelație că în clipa fatală totul încetinea în jurul tău, se târâia în timp ce tu te apropiai de infinit. Și acolo, în acel moment, venea cineva să te ademenească, să-ți facă semn, să te strige, să-ți ceară să treci dincolo.

   Dar acest ademenitor era un escroc. Un mincinos. Ca un diavol, se gândi Quinn, ca un diavol. 

   Dădu peste cineva și se scuză.

   - Hei, Quinn!

   Era Lana, strigând ca să acopere muzica, dar nereușind, deci Quinn mai mult îi citi cuvintele pe buze. Tămăduitoarea îi vorbea cu adevărat.

   - Bună, Lana. E mișto, nu?

   Îi indică încăperea cu un gest stângaci.

   Lana încuviință din cap. Părea cam supărată, cam tristă. Ceea ce i se părea imposibil lui Quinn. Numai Sam era mai respectat decât Lana în toată comunitatea. Și diferența era că unii aproape îl urau pe Sam, dar pe Lana n-o detesta nimeni. Sam te obliga uneori să faci câte ceva: să strângi gunoiul, să ai grijă de țâncii de la centru, să împuști pe cineva cu o mitralieră; dar Lana nu făcea decât să vindece oameni.

   - Da. E destul de mișto, zise Lana. Dar nu cunosc mai pe nimeni.

   - Nu-i așa. Îi știi pe toți.

   Lana clătină din cap cu tristețe.

   - Nu. Toată lumea mă știe. Sau cel puțin cred că mă cunosc.

   - Ei bine, mă cunoști pe mine, spuse Quinn și îi adresă un zâmbet ca să știe că nu încerca să facă pe grozavul și nici să se poarte de parcă ar fi egal cu ea.

   Dar ea nu o luă așa. Încuviință din cap atât de amărâtă, încât ai fi putut crede că era cât pe ce să izbucnească în plâns.

   - Mi-e dor de părinți.

   Quinn simți deodată acea durere năprasnică pe care o simțise în fiecare ceas atunci când începuse totul și care îl săgeta acum doar de vreo două ori pe zi.

   - Te înțeleg. Și mie.

   Lana întinse mâna, iar Quinn, după o scurtă ezitare, i-o luă.

   Lana zâmbi.

   - E-n regulă dacă te țin de mână și nu te vindec de nimic?

   Quinn râse.

   - Nici măcar tu n-ai putea să mă scapi de ce probleme aș avea.

   Apoi adăugă:

   - Nu vrei să dansezi?

   - Așteptam să vorbesc cu Albert, tot aștept pe-aici de o oră, dar tu ești primul care mă invită, spuse ea. Da, mi-ar plăcea.

   Se auzea acum o melodie hip-hop, un rap răgușit obscen. Era de câțiva ani, dar încă molipsitoare și, în plus, cu atât mai atrăgătoare cu cât nimeni din sală nu avusese voie s-o asculta cu 3 luni în urmă.

   Quinn și Lana dansau, chiar își ciocniră șoldurile de câteva ori. Apoi Hunter schimbă dispoziția dansatorilor, punând un cântec destul de lent și melancolic al Lucindei Williams.

   - Îmi place mult cântecul ăsta, spuse Lana.

   - Eu... nu știu să dansez pe melodii lente, zise Quinn.

   - Nici eu. Hai să încercăm, totuși.

   Așa că se luară în brațe cu stângăcie și doar se legănară înainte și înapoi. După un timp, Lana își puse obrazul pe umărul lui Quinn. El îi simți lacrimile pe gât.

   - Ăsta-i un cântec cam trist, observă Quinn.

   - Tu visezi, Quinn? întrebă Lana.

   Întrebarea îl luă prin surprindere. Probabil că ea îl simțise tresărind, pentru că se uită în ochii lui, căutând o explicație.

   - Am coșmaruri, spuse el. Bătălia. Știi. Marea bătălie.

   - Ai dat dovadă de mult curaj. Ai salvat copiii de la grădiniță.

   - Nu pe toți, zise repede Quinn.

   Rămase tăcut o clipă, întorcându-se în vis.

   - Era acolo coiotul ăla. Și copilul cel mic, nu? Și... și... Puteam să-l împușc un pic mai devreme, nu? Dar mi-era așa frică să nu-l nimeresc pe copil, așa că n-am tras. Iar apoi a fost prea târziu. Înțelegi?

   Lana încuviința din cap. Ea nu-i arătă niciun pic de milă și, în mod ciudat, Quinn socoti că e un lucru bun, pentru că, dacă nu era vorba despre tine, și tu nu fuseseși acolo și nu ținuseși o mitralieră în mână, cu degetul încremenit pe trăgaci și nu îți auziseși propria voce erupând ca sângele care țâșnește dintr-o arteră și nu văzuseși ce văzuse el, atunci nu aveai dreptul să manifești compasiune, deoarece nu înțelegeai nimic.

   Nimic.

   Lana doar clătină din cap și îi puse mâna în dreptul inimii, spunând:

   - Nu pot să vindec așa ceva.

   El încuviință din cap, încercând să-și stăpânească lacrimile... a câta oară, după acea noapte de groază? Să vedem: 3 luni, 30 de zile într-o lună, asta însemna cam 1000 de ori. Poate mai mult. În niciun caz mai puțin, nu dacă punea la socoteală și dățile când îi venise să plângă, dar arborase zâmbetul lui de om fără griji, pentru că altfel s-ar fi prăbușit și ar fi plâns în hohote.

   - Asta-i partea tristă din viața mea, spuse el după un timp. A ta care e?

   Ea își dădu capul pe-o parte, de parcă îl măsura cu privirea neștiind ce să spună.

  Quinn cel flușturatic. Quinn pe care nu te puteai bizui. Quinn care îl trădase pe Sam, ca până la urmă să ajungă torturat de Caine și Drake. Quinn din cauza căruia Astrid fusese cât pe ce să fie ucisă. Quinn care acum era doar tolerat, pentru că atunci când totul mersese prost în marea bătălie, el intervenise în cele din urmă și apăsase pe trăgaci și....

   - Ai întâlnit vreodată pe cineva pe care să nu poți să-l uiți? îl întrebă Lana. Cineva pe care să-l întâlnești și după aceea să simți că a pus stăpânire peste o parte din tine?

   - Nu, zise Quinn.

   Era un pic dezamăgit.

   - Cred că e un tip norocos.

   Lana era așa uimită, că izbucni în râs.

   - Nu. Nu genul ăsta de tip. De fapt poate nu un tip. Poate nu... ei bine, nu ceea ce se înțelege printr-un tip. Mai degrabă cineva care ia un cârlig de pescuit, nu? Ca și cum ar fi luat cârligul ăla și l-ar fi înfipt în mine, ca într-un vierme. Știi că la capătul cârligului de pescuit e o sârmuliță? Așa că nu-l poți scoate fără să lași o gaură mare în tine.

   Quinn încuviință din cap, fără să înțeleagă prea bine.

   - Și apoi, poate asta-i și mai ciudat, aproape că vrei să fii prins de pescar. Parcă ai gândi: am cârligul ăla în mine și mă doare, dar nu pot să-l scot, nu pot face nimic, așa că poți să mi-l înfigi și mai adânc. Termină odată cu mine și nu îmi mai apărea în vise, căci toate sunt coșmaruri.

   Quinn tot nu înțelegea ce voia ea să spună, dar imaginea peștelui prins în cârlig, neajutorat i se întipări în minte. Când auzea de o asemenea situație, Quinn știa prea bine cum e să fii neputincios. Doar că nu se așteptase să audă așa ceva de la cea mai îndrăgită persoană din FAYZ.

   Ritmul muzicii se schimbă din nou. Destul cu muzica lentă, copiii voiau să danseze ca lumea, așa că Hunter puse o melodie tehno pe care Quinn nu o recunoștea. Începuse să se miște în ritm, dar Lanei nu-i plăcea.

   Își puse mâna pe umărul lui și îi zise:

   - Văd că Albert e singur acum și trebuie să vorbesc cu el.

   Plecă fără să mai spună altceva.

   Quinn rămase cu impresia că, oricât de groaznicele erau visele lui, ale Tămăduitoarei erau și mai înspăimântătoare.

DOISPRZECE

             61 ORE, 03 MINUTE

   Cearta cu Astrid în privința clubului lui Albert fusese destul de serioasă.

   Majoritatea nopților Sam dormea în casa pe care Astrid o împărțea cu Mary. Dar nu și în noaptea asta.

   Nu era prima lor ceartă. Și probabil că nu avea să fie nici ultima.

   Sam detesta certurile. Când socotea numărul total de oameni cu care putea să discute cu adevărat, aceștia erau doar 2: Edilio și Astrid. Discuțiile sale cu Edilio erau despre probleme oficiale. Conversațiile cu Astrid erau în general despre lucruri mai profunde, dar și mai superficiale. Acum se părea că nu vorbeau decât despre muncă. Și se certau în această privință.

   Era îndrăgostit de Astrid. Voia să discute cu ea despre toate lucrurile pe care fata le știa, istorie, chiar și matematică, marile probleme legate de univers, pe care ea i le explica, iar el le înțelegea oarecum.

   Și voia să o sărute și să o strângă în brațe, până la urmă. Să o sărute, să îi mângâie părul, să îi simtă fața lipită de a lui: doar așa reușea să-i rămână intacte mințile, câteodată.

   Dar în loc să se sărute, să vorbească despre stele și univers, ei se certau, uneori chiar înainte de răsăritul soarelui. El se îmbrăca și se furișa afară, înaintă să vină copiii și să-l bată la cap cu problemele lor.

   Pe străzi era liniște. Așa era de obicei acum. Unii dintre copii aveau voie să conducă mașina, dar numai cu treburi oficiale. Nu mai era trafic. Rareori vedeai o mașină sau un camion, pe care le auzeai cu mult timp înainte.

   Sam percepu acum zgomotul unui motor. De departe. Dar nu suna ca acela al unei mașini.

   Ajunse la zidul scund de la marginea plajei. Sări pe el și văzu imediat de unde venea sunetul. O ambarcațiune cu motor, o barcă joasă de pescuit bibani, cum i se spunea adesea, mergea de-a lungul țărmului cu mică viteză. Lumina zorilor era încă slabă, dar Sam zări totuși o siluetă. Era destul de sigur că o recunoștea.

   Sam se duse până la apă, își puse mâinile pâlnie la gură ca un fel de megafon. Și strigă:

   - Quinn!

   Quinn părea să-și facă de lucru cu ceva pe care Sam nu putea vedea.

   - Tu ești frate?

   - Da. Ce faci acolo?

   - Stai o clipă.

   Quinn se aplecă făcând ceva, apoi întoarse barca spre mal. Trase pe țărm și opri motorul. Sări pe nisip.

   - Ce faci aici frățioare? îl întrebă Sam din nou.

   - Pescuiesc, frate. Pescuiesc.

   - Pescuiești?

   - Toată lumea caută ceva de mâncare, nu?

   - Frate, nu poți să decizi așa să iei o barcă și să mergi la pescuit, spuse Sam.

   Quinn părea mirat.

   - Și de ce nu?

   - De ce nu?

   - De ce nu? Nimeni nu folosește barca. Am găsit unelte de pescuit. Și încă mai fac tura de pază cu Edilio.

   Sam nu mai știa ce să spună.

   - Ai prins ceva?

   Albul dinților lui Quinn strălucea în întuneric.

   - Am găsit o carte despre pescuit. N-am făcut decât ce scrie acolo.

   Scoase ceva greu de pe fundul bărcii.

   - Uite! Dar nu poți să-l vezi în întuneric. Dar pun pariu că are cel puțin 35 de kilograme. E enorm.

   - Nu văd nimic.

   În ciuda proastei sale dispoziții, Sam zâmbi.

   - Ce este?

   - Cred că e un halibut. Nu sunt sigur. Nu arată chiar ca peștele din carte.

   - Ce ai de gând să faci cu el?

   - Păi, zise Quinn gânditor, cred c-o să încerc să prind mai mult; iar apoi am să mănânc o parte și o să văd dacă Albert îmi dă ceva pe restul. Știi, Albert va găsi un mod de a-i prăji la McDonald`s și de a face crochete sau altceva. Mă întreb dacă mai are ketchup.

   - Nu sunt sigur că e o idee bună, spuse Sam.

   - De ce?

   - Pentru că Albert nu dă nimic gratis.

   Quinn râse nervos.

   - Frate, nu-mi spune că nu pot să fac asta. Nu fac niciun rău nimănui.

   - N-am zis că faci vreun rău cuiva, zise Sam. Dar uite ce e, Albert o să vândă peștele oricui îi va da ce vrea: baterii, hârtie igienică, orice are nevoie să controleze.

   - Sam, am priceput. Dar aici sunt 35 de kile de protenie.

   - Da. Și trebuie să ajungă la cei care nu au destule, nu? Mama Mary o să le dea o parte țâncilor. Nu mănâncă mult mai bine ca noi restul și au nevoie mai mare.

   Quinn își afundă în nisip vârful piciorului.

   - Uite, dacă nu vrei să-i vând lui Albert, e-n regulă. Dar eu am prins peștele ăsta, nu? Ce să fac cu el? Va trebui pus în gheață cât de curând. Nu pot să umblu prin oraș și să împart bucăți de pește, nu?

   Încă o dată Sam simți cum îl cuprinde valul de întrebări fără răspuns ca o maree înalt. Acum trebuia să decidă ce să facă Quinn cu peștele.

   Quinn continuă:

   - Uite ce e, ziceam doar că pot să duc peștele ăsta și ce o să mai prind la Albert, care are un frigider destul de mare ca să nu se strice. În plus, știi că va găsi el un mod de a-i curăța și găti și...

   - Bine, îl întrerupse Sam. Foarte bine. Fă cum brei. De data asta, dă-i-l lui Albert. Până mă gândescu eu, nu știu, la un fel de regulă.

   - Mersi, frățioare, spuse Quinn.

   Sam se întoarse și o luă spre oraș.

   - Ar fi trebuit să vii ieri-seară la club și să dansezi, frățioare, strigă Quinn după el.

   - Doar știi că nu dansez.

   - Sam, dacă cineva are nevoie de relaxare, tu ești acela.

   Sam încercă să nu-i bage în seamă vorbele, dar îl deranja tonul lui îngrijorat și compătimitor. Însemna că nu-și mai putea ascunde gândurile. Însemna că le arăta tuturor proasta lui dispoziție și atitudinea sa jalnică, iar acesta era un exemplu rău.

   - Hei, frate! strigă din nou Quinn.

   - Da, omule.

   - Ai auzit povestea aia stranie a lui Duck Zhang? Nu partea cu peștera, ci aia cu liliecii-pești și altele.

   - Da, omule.

   - Cred c-am văzut și eu câțiva. Țâșneau din apă. Desigur, în întuneric.

   - Bine, spuse Sam. Îmi zici mai târziu.

   Mergând pe plajă, mormăi: Viața mea înseamnă povești cu pești și ciocolate cu mentă.

   Ceva îl sâcâia. Nu doar cearta cu Astrid, ci și altceva. Ceva. Ceva legat de ciocolatele cu mentă.

   Dar oboseala îl doborî și îi alungă gândul abia conturat. Trebuia să ajungă în oraș în scurt timp. Mai multe prostii de care să se ocupe.

   Îl auzi pe Quinn fredonând cântecul lui Bob Marley, Three Little Birds, pentru sine. Sau poate pentru Sam.

   Apoi se auzi din nou un zgomot de motor pornit.

   Sam simți o puternică înțepătură de invidie.

   - Nu-ți face griji! spuse Quinn repetând cuvintele din cântec.

   - Ba da.

         - Caine?

   Niciun răspuns. Diana bătu iar la ușă.

   - Flămând în întuneric! strigă Caine cu o stranie voce cântată. Flămând în întuneric. Flămând în întuneric!

   - O, Doamne, iar ne-am întors la asta? se întrebă Diana.

   În timpul celor 3 luni de groază, Caine țipase și urlase o mulțime de chestii. Dar repetase de cele mai multe ori aceste cuvinte: Flămând în întuneric.

   Ea deschise ușa. Caine se zvârcolea în pat, cu cearșaful răsucit în jurul lui, bătând cu brațele ceva invizibil.

   Caine se mutase din căsuța lui Mose în bungaloul ocupat înainte de directoarea Academiei Coates și de soțul ei. Era una dintre puținele case de la Coates care nu fusese încă distrusă și transformată într-un morman de moloz. În cameră era un pat mare și comod, cu așternut de satin moale. Pe pereți erau tablouri în stilul celor care decorau casele prin anii `60-`70.

   Diana se duse repede la fereastră în timp ce Caine se tânguia ca un suflet rătăcit că îi e foame în întuneric. Trase obloanele și în cameră intră lumina zorilor.

   Caine se ridică brusc în capul oaselor.

   - Ce e? spuse el.

   Clipi des și se înfioră.

   - De ce-ai venit aici?

   - Ai început din nou, zise Diana.

   - Să fac ce?

   - „Flămând în întuneric.” E una dintre marotele tale. Uneori o mai schimbi cu „flămând în beznă”. Ai murmurat aceste cuvinte, le-ai gemut, le-aistrigat săptămâni în șir, Caine. Întuneric, foame și cuvântul acela „gaifag”.

   Se așeză pe marginea patului.

   - Ce înseamnă toate astea?

   Caine ridică din umeri.

   - Nu știu.

   - Întunericul. Și Drake vrobește de el. Lucrul acela din deșert, care i-a dat brațul, care ți-a întunecat mințile.

   Caine nu zise nimic.

   - Într-un fel e un monstru, nu? întrebă Diana.

   - Într-un fel, răspunse Caine, lapidar.

   - Ce vrea?

   Caine se uită bănuitor la ea.

   - De ce te interesează?

   - Trăiesc și eu aici, ai uitat? Trebuie să trăiesc în FAYZ, ca toată lumea. Așa că mă interesează dacă o creatură diavolească ne folosește pe toți pentru...

   - Nimeni nu mă folosește! izbucni Caine.

   Diana rămase tăcută, așteptând să-i treacă furia. Apoi spuse:

   - Te-a distrus, Caine. Nu mai ești tu însuți.

   - L-ai trimis pe Jack să-l avertizeze pe Sam? L-ai trimis să-i spună lui Sam cum să supraviețuiască dispariției?

   Întrebarea o luă prin surprindere pe Diana. Abia reuși să-și ascundă teama.

   - Așa crezi?

   Diana schiță un zâmbet vag.

   - De asta sunt urmărită oriunde mă duc.

   Caine nu putea să nege.

   - Te iubesc, Diana. Tu m-ai îngrijit în aceste ultime 3 luni. Nu vreau să-ți facă nimeni rău.

   - De ce mă ameninți?

   - Pentru că am niște planuri. Am niște lucruri de făcut. Trebuie să știu de ce parte ești.

   - Sunt de partea mea, zise Diana. 

   Era un răspuns sincer. Nu putea să-i spună o minciună. Dacă el credea că minte...

   Caine încuviință din cap.

   - Bine. E-n regulă. Fii de partea ta, îți respect alegerea. Dar, dacă aflu că-l ajuți pe Sam...

   Diana consideră că sosise timpul să-și manifeste mânia.

   - Ascultă, nenorocitule. Am avut de ales. Sam mi-a oferit această posibilitate după ce te-a înfrânt. Aș fi putut să mă duc cu el. Ar fi fost o mișcare inteligentă. Aș fi scăpat de Drake. Și nu ar fi trebuit să îndur să-ți pui labele pe mine de câte ori te simțeai singur. Și, cu siguranță, aș fi mâncat mai bine. Am ales să merg cu tine.

   Caine se îndreptă de spate. Se aplecă spre ea. În ochi i se citeau intențiile, fără umbră de îndoială.

   - Ah, aici ajungem.

   Diana își dădu ochii peste cap. Dar, când o sărută, nu se opuse. Și, după câteva clipe de nepăsare, îi răspunse la sărut. Apoi își puse mâna pe pieptul lui gol și îl împinse înapoi pe pernă.

   - Ajunge!

   - Nu prea, dar asta e, se resemnă Caine.

   - Plec, spuse Diana și se îndreptă spre ușă.

   - Diana?

   - Ce?

   - Am nevoie de Computer Jack.

   Ea încremeni cu mâna pe clanță.

   - Nu-l ascund în camera mea.

   - Ascultă-mă, Diana, și nu spune nimic. Bine? Îți mai zic o dată: nu-mi da niciun răspuns. E o ofertă unică. Iertare. Orice s-a întâmplat între tine, Jack și Sam va fi dat uitării. Ce-a fost a fost. Dar am nevoie de Jack. Cât mai repede.

   - Caine...

   - Taci, șuieră el. Fă-ți ție însăți o favoare: Nu. Spune. Nimic.

   Ea își înfrână o izbucnire furioasă. Amenințarea din vocea lui era evidentă. Vorbea serios. De această dată chiar vorbea serios.

   - Adu-mi-l pe Jack. Folosește-te de orice vrei. Folosește-te de Gândac. Chiar și de Drake. Folosește-te și de Căpetenie, dacă te ajută. Nu mă interesează cum faci, dar îl vreau pe Jack în fața mea peste două zile. Începând din acest moment.

   Dianei i se tăie respirația.

   - Două zile, Diana. Știi doar ce se întâmplă dacă dai greș...

          Albert îl supraveghea pe un băiat din echipa sa cum mătură prin club și citea despre punctele de topire ale diferitelor metale - plumb și aur, mai ales aur - când Quinn intră cu roaba în McDonald`s.

   În roabă erau 3 pești. Unul era foarte mare pentru un pește. Ceilalți aveau dimensiunii medii.

   Al doilea gând al lui Albert a fost că i se ivise o ocazie.

   Primul său gând a fost că îi era foame și că tare mult i-ar plăcea o bucată de pește prăjit. Poate chiar și crud.

   Puternicele junghiuri provocate de foame îl luară prin surprindere. Încercase să uite de foame, mâncând foarte puțin și având grijă ca echipa lui să fie cât mai bine hrănită, dar, când pe ușă intră un tip cu pești în adevăratul sens al cuvântului....

   - Bună! îl salută Albert.

   - Salut! Mișto, nu? zise Quinn uitându-se la peștii săi și zâmbind mândru ca un tată.

   - Sunt de vânzare? întrebă Albert.

   - Da. În afară de ce pot mânca eu. Plus că trebuie să-i trimit ceva și lui Mary pentru țânci.

   - Bineînțeles, aprobă Albert. 

   Apoi spuse:

   - Nu am nimic din care să fac un aluat. Dar i-aș putea tăvăli prin făină ca să-i fac un pic mai crocanți.

   - Frățioare, i-aș mânca și cruzi, afirmă Quinn. Abia i-am adus aici fără să gust din ei.

   - Ce-ai vrea pentru toți 3? întrebă Albert.

   Quinn rămase mut de uimire.

   - Păi, nu știu.

   - Bine, zise Albert. Ce-ai spune de asta: intri când vrei la club. Plus că primești tot ce poți mânca. Și îți rămân dator cu o mare favoare pe viitor.

   - O mare favoare?

   - Mare, confirmă Albert. Uite, mă ocup de niște chestii. Am niște planuri. De fapt sunt planuri pe care aș vrea să mă ajuți să le realizez.

   - Păi nu știu, zise Quinn sceptic.

   - Îți cer să ai încredere în mine, Quinn. Trebuie să ne bizuim unul pe altul: tu pe mine și eu pe tine.

   Albert știa că atinsese un punct sensibil. Încrederea era ultimul lucru pe care i-l oferise cineva vreodată lui Quinn.

   Albert schimbă subiectul. Dar numai puțin.

   - Cum ai prins peștii ăștia, Quinn?

   - Păi bine, nu-i așa greu să-ți închipui. Am folosit o plasă ca să prind câțiva pești mai mici, știi, nu din ăia pe care să-i poți mânca. Apoi i-am folosit ca momeală. Poți să-i prinzi în ochiurile de apă rămase după flux și în ape puțin adânci. Sunt o mulțime de bărci și unelte de pscuit. Pe urmă trebuie să ai răbdare, multă răbdare.

   - Asta-i foarte important, zise Albert gânditor, apoi adăugă: Bine, atunci îți fac o propunere.

   Quinn rânji.

   - Te ascult.

   - Am 24 de copii în echipa mea. În principal păzesc magazinul lui Ralph și duc mâncarea de colo-colo. Dar adevărul e că n-a mai rămas mult de păzit sau de dus. Așa că...

   - Așa că?

   - Așa că îți dau 6 dintre cei mai buni oameni ai mei. Cei mai de încredere pe care îi am. Ia-i și învață-i să pescuiască.

   - Da? se încruntă Quinn, nepricepând încă.

   - Tu și cu mine o să fim partereni în afacerea cu pescuitul. 70% și 30%. Eu îți dau lucrători, transport peștele, îl conserv, îl pregătesc și îl distribui. Și din tot ce câștigăm eu iau 70% și tu 30%.

   Quinn ridică o sprânceană.

   - Poftim? Cum să iei tu 70%? întrebă Quinn foarte mirat.

   - Eu plătesc toți subalternii, îi explică Albert. Cei 30% sunt numai ai tăi.

   - Sunt 30 de procente din nimic, zise Quinn.

   - Poate. Dar nu pentru mult timp.

   Albert rânji și-l bătu pe umăr pe Quinn.

   - Nu trebuie să-ți pierzi speranța, frățioare. Lucrurile stau bine acum. Avem pește.

       Mama Mary simți mirosul de pește înainte să-l vadă.

   Pește prăjit.

   Și copiii îl simțiseră.

   - Ce miros e ăsta? strigă Julia și alergă înainte, cu părul negru prins în coadă fluturându-i pe spate.

   Aproape că urmă o revoltă. Copiii se strânseră în jurul lui Quinn care aducea peștele prăjit pe o tavă de la McDonald`s, acoperită cu un șervet.

   - Stați așa, e-n regulă, va primi fiecare, spuse Quinn.

   Mary nu schiță niciun gest. Știa că ar trebui să intervină ca să-i disciplineze, dar mirosul o paralizase.

   Din fericire Francis - care făcuse așa un tărăboi că detesta să lucreze la grădiniță - hotărâse după prima zi că vine și a doua. Apoi a treia. Era pe cale să devină de-a casei. Odată ce încetase să se împotrivească, se dovedise foarte bun cu puștii.

   - Bine, micuților, strigă Francis. Dați-vă încet din fața mâncării.

   - Îmi pare rău, poate ar fi trebuit să vă anunț că vin, spuse Quinn timid pe când înainta cu greu rin mulțimea de copii, ținând tava cu pește sus, pentru ca duzini de mâini să nu apuce vreo bucată.

   Mary își împreună mâinile în timp ce se uita la Francis și la alți lucrători care se străduiau să-i pună pe copii să-și aștepte rândul. Mirosul de pește era incredibil. Îi chiorăiau mațele și îi lăsa gura apă. 

   Îi venea rău.

   - Bine, copii, avem 32 de bucăți, spuse Quinn. Cum vreți să procedăm?

   Francis se uită la Mary, dar ea nu fu în stare să-i răspundă. Parcă era țintuită locului.

   - Toți primesc la început o jumătate de bucată. Și cine e lacom nu primește nimic.

   - Mary, e destul și pentru tine și echipa ta, zise Quinn.

   Mary încuviință din cap. Nu putea să accepte. Nu pentru ea. Pentru ceilalți, da. Bineînțeles.

   - Te simți bine? o întrebă Quinn.

   Mary scrâșni din dinți și se strădui să zâmbească.

   - Sigur. Îți mulțumesc că ai adus de mâncare. Copiii n-au mai avut... au nevoie de protenie... ei...

   - E-n regulă, spuse Quinn vizibil uimit.

   - Păstrează câteva bucăți pentru bebeluși, îl îndemnă Mary pe Francis. O să le facem piure cu mixerul.

   Zgomotul făcut de gurile care hăpăiau răsună în cameră. Mulți dintre acești copii poate detestaseră peștele. Pe vremuri. Chiar și cu două săptămâni înainte poate ar fi făcut mofturi. Dar acum? Nimeni nu refuza proteine. Corpul lor avea mare nevoie de aceste substanțe și le poruncea să le consume.

   Dar corpul lui Mary se opunea poftei. Era un păcat să mănânci pește pentru ca apoi să-l vomiți. Nu le putea face una ca asta celor mici.

   Mary știa că era ceva în neregulă cu felul în care se purta. O cuprindea foamea pe care puștii nu și-o puteau stăpâni, dar ea singură se înfometase. Auzi o avertizare, dar atât de slabă că abia o putea percepe. Ca vocea cuiva care o striga de la mare distanță.

   - Hai, Mary, gustă din asta! o îndemna Francis. Peștele e excelent!

   Nefiind în stare să-i răspundă, Mary se întoarse cu spatele și o luă spre baie, urmărită de sunetele scoase de copiii care clefăiau cu mare poftă.

TREISPREZECE

             45 ORE, 36 MINUTE

   Sam bătu la ușa din față. De obicei nu o făcea. Astrid îi spusese de mai multe ori să intre direct.

   Dar acum bătu, oricum.

   Fetei îi luă un timp să răspundă.

   Probabil că tocmai ieșise de sub duș. Astrid lucra după cină, când micul Pete se uita de obicei la DVD-uri. Părul blond i se lipise de gât, niște șuvițe îi cădeau peste un ochi, dându-i un aer vag de pirat. Avea pe ea un halat de baie și ținea un prosop în mână.

   - Așa. Ai venit înapoi spășit, nu? zise Astrid.

   - Ar fi fost mai bine dacă mă întorceam târându-mă în genunchi? o întrebă Sam.

   Astrid se gândi o clipă.

   - Nu, e suficientă privirea tristă.

   - Nu te-am văzut toată ziua.

   - Ar fi fost de mirare să mă vezi. Nu voiam să fiu văzută.

   - Pot să intru?

   - Întrebi dacă poți să intri? Desigur că poți. Dar poate ar trebui să spui „îmi dai voie”?

   Sam zâmbi.

   - Să știi că mă stârnești când îmi spui așa ceva.

   - Serios? Atunci, poate ar trebui să-ți explic diferența dintre verbele „a putea” și „a avea voie”.

   - Mai bine nu. M-ai stârni prea tare.

   Sam o luă de mijloc, o trase spre el și o sărută pe gură.

   - Mămăligă ce ești! îl tachină ea după ce o lăsă din brațe. Hai, intră. Am la cină o delicioasă conservă de bame, o tortilla arsă și o jumătate de căpățână de varză, în caz că ți-e foame. Dacă pui varză tăiată fin pe tortilla și câteva bame și ții cuptorul cu microunde timp de 30 de secunde, obții ceva dezgustător, dar oarecum sănătos.

   Sam intră în casă și închise ușa după el. Micul Pete stătea în fața televizorului și se uita lla un DVD cu Cum a furat Grinch Crăciunul. Jim Carrey, ascuns în spatele machiajului, își freca mâinile bucuros.

   - A fost unul dintre cadourile lui de Crăciun.

   - Îmi amintesc, zise Sam.

   Crăciunul nu fusese o perioadă plăcută pentru nimeni. Crăciunul fără părinți. Fără frați mai mari. Fără bunici. Fără toate rudele ciudate pe care le vedeai doar de sărbători.

   Părinții lui Astrid aveau un brad artificial pe care Sam îl găsise în pod și îl adusese jos ca să-l monteze. Încă mai era acolo, deși îi scoseseră podoabele și le puseseră în cutii.

   Fiecare făcuse ce putea. Albert organizase o petrecere, deși nu se compara cu aceea de Ziua Recunoștinței. Deja la Crăciun se terminaseră plăcintele sau prăjiturile, iar fructele sau legumele proaspete rămăseseră doar o amintire.

   - Ne putem certa... știi... în privința politicii, spuse Sam.

   - Vrei să spui că trebuie să fiu de acord cu tine indiferent ce faci? întrebă Astrid, vocea ei trădând o dorință de a se ciondăni din nou.

   - Nu, vreau să-ți spun ce gândesc. Am nevoie de tine, recunoscu Sam. Ăsta-i adevărul: am nevoie de tine. Așa că, deși uneori nu suntem de acord într-o anumită privință, nu ne putem supăra unul pe altul. Ca oamenii, înțelegi?

   Astrid părea gata să riposteze. Dar în loc de asta scoase un oftat adânc.

   - Ai dreptate. Avem și așa destule pe cap.

   - Grozav, zise el.

   - Ai reușit să dormi puțin, ieri-noapte? Arăți extenuat.

   - Cred că și sunt, spuse el. Am avut o zi grea. Quinn pescuiește, știai? A prins unul mare azi-dimineață.

   - Nu știam. Asta-i bine.

   Părea tulburată.

   - Trebuia să ne gândim la asta. La pescuit, desigur.

   - Cred că nu ne putem gândi la toate, spuse Sam obosit. Asta-i problema când o singură persoană răspunde de toate. Oamenii se așteaptă să le dai soluții la orice. Au încetat să mai propună ceva. În schimb Quinn s-a gândit singur la o soluție. Și acum îi cere ajutor lui Albert, nu lui Sam.

   - Ce face cu tot peștele?

   - A trimis azi-dimineață multe bucăți la grădiniță. Măcar avem ceva proteine pentru micuți.

   - A trimis multe?

   Astrid ridică o sprânceană.

   - Da` ce face Quinn cu restul? Sper că nu face stocuri.

   - El... zise Sam, dar se opri.

   Ultimul lucru pe care îl dorea era să se certe cu Astrid din cauza lui Quinn, a lui Albert și a peștelui.

   - N-am putea vorbi despre altceva? Lucrul cel mai important e că micuții au avut parte de niște proteine astăzi. Nu putem doar să ne bucurăm pentru asta?

   Astrid îi puse mâna pe obraz.

   - Du-te la culcare.

   - Da, doamnă.

   El urcă anevoie scările, simțindu-se mai bine decât ieri. Trecu pe lângă Mary care cobora.

   - Salut, Mary! Te întorci la muncă?

   - Ce altceva crezi că fac? zise ea. Îmi pare rău că par argățoasă.

   - Dacă nici tu nu poți fi argățoasă, atunci cine? spuse Sam. Dar zi-mi, mănânci suficient?

   Mary păru uimită.

   - Ce?

   - Mă întrebam dacă primești destulă mâncare. Ai slăbit. Dar nu mă înțelege greșit, arăți bine.

   - Mersi, reuși Mary să spună. Ăăă... mănânc suficient.

   - Ai mâncat din peștele de azi-dimineață?

   Mary încuviință din cap.

   - A fost grozav!

   - Bine. Pe curând!

   Sam stătea acum în fosta cameră de oaspeți. Era frumos aranjată: avea propria baie, cu prosoape moi, asortate. Păstra camera în perfectă ordine și curățenie, pentru că, într-un anumit fel, nu era a lui. Nici nu-și închipuia că va fi vreodată a lui. Casa asta aparținea.... păi asta era o întrebare bună. Dar în mod sigur nu era a lui.

   Însă acest lucru nu-l opri să se bage în pat și să adoarmă imediat, deși gândurile i se învălmășeau în cap.

   Dar nu-și găsi liniștea nici în somn. O visă pe mama lui. Doar că în vis nu era chiar mama lui, nu o persoană în carne și oase. Era ființa care îl strigase în mijlocul dispariției.

   La mulți ani, Sam, pentru cei 15 ani pe care îi împlinești. Acum ieși din FAYZ și intri... în necunoscut.

   Un fel de iluzie. Să vezi ce dorești. Și totuși, i se păruse atât de real atunci. În visul său, Sam retrăi acel moment.

   Îl văzu pe Caine, fratele lui geamăn, într-un cerc de lumină orbitoare. O văzu pe mama lui. Și mai văzu o fată, poate de 12 ani, slabă, cu părul prins într-o coadă groasă. Se întrebă într-un fel vag cine era fata. Nu fusese nicio fată acolo în momentul dispariției. Nu când timpul se dilatase. Nicio fată.

   Dar acum acest vis era alungat de altul. 

   Sam stătea la baza scării de la intrarea în primărie și conserve mari cât niște pubele se rostogoleau pe trepte. Întâi o conservă de fasole, apoi încă una. Urmată de o conservă de ravioli. Cutiile începură să coboare mai repede, iar acum Sam încerca să urce scările, dar nu putea, pentru că, de câte ori ridica un picior să urce o treaptă, o altă conservă se îndrepta spre el.

   Urmă un potop de conserve mai mici, aproape ca niște insecte mișunând de colo-colo sub picioarele lui. Se împiedica și aluneca prin mulțimea de cutii, incapabil să se ridice.

   În visul său, se uită în sus și văzu o fată, din nou aceeași fată. Părul ei castaniu și des era strâns într-o coadă lungă. Era în vârful scării, dar nu ea arunca acele conserve.

   Cutiile se transformau în ciocolate cu mentă sau rămâneau la fel, dar, în mod ciudat, cu eticheta verde atât de cunoscută a ciocolatelor cu mentă. Se rostogoleau și îl împiedicau pe Sam care era acum îngropat sub ele.

   Își dădu seama că era cineva lângă el. Nu o persoană, ci o insectă, un gândac cu formă neclară.

   Gândacul uriaș luă o ciocolată cu mentă, care nu era acum o conservă, ci o cutie mare.

   Sam se trezi brusc.

   Astrid îl zgâlțâia, țipându-i drept în față, speriată.

   - Trezește-te!

   El se ridică într-o clipită, aproape dărâmând-o.

   - Ce e?

   - Petey! strigă Astrid.

   Avea ochii bulbucați de teamă.

   Sam dădu fuga în camera lui Pete. Rămase încremenit pe holul din dreptul acesteia. Ușa era deschisă.

   Pete era în pat. Nu se mișca. Avea ochii închiși. Fața îi era senină. Dormea. Dar era peste puterea de înțelegere a lui Sam cum de putea să doarmă când camera lui era plină de monștri.

   Plină ochi. Din perete în perete. Până în tavan.

   Monștri. Monștri dintr-o mie de coșmaruri. Ieșeau de sub pat. Se târau din debara. Pluteau ca baloanele cu heliu. Ca o întreagă paradă de Ziua Recunoștinței, care se desfășura în camera micului Pete. Dar, în loc de desene animate cu Shrek și Motanul din Pălărie, erau lucruri mult mai sinistre.

   Una dintre creaturile mai mici avea 3 perechi de aripi purpurii, tentacule lacome care îi atârnau din burtă, un cap precum vârful unei seringi, cu ochi roșii ca sângele în creștet.

   Cea mai mare era o monstruozitate păroasă ca un urs grizzly, cu țepi de 30 de centimetri în vârful labelor.

   Erau și creaturi cu muchii tăioase peste tot, de parcă ar fi fost asamblate din lame de ras și cuțite de bucătărie. Mai erau și creaturi de magmă strălucitoare. Erau creaturi care zburau și altele care se târau.

   - Ca alaltăieri? În piață? întrebă Sam cu vocea tremurată.

   - Nu. Uite: au umbră, spuse repede Astrid. Scot sunete. Miros.

   Monstrul cel mare și păros își schimbă forma sub ochii lor. Blana maronie se deschise la culoare până ajunse aproape albă, apoi se făcu deodată verde.

   I se mișcă gura.

   Se deschise.

   Scoase un sunet de parcă strângeai de gât o pisică. Un mieunat sinistru.

   Apoi gura se închise cu un pocnet perceptibil. Gura se topi și dispăru sub blana recent crescută.

   - Încearcă să vorbească, șopti Astrid.

   O creatură de culoarea muștarului, cu o vagă formă de câine și capul ca un târnăcop, cu antene și două tuburi în creștetul capului fără ochi, își schimba forma plutind în aer. Picioarele i se transformau din simple labe în harpoane, cu vârful ascuțit și cârlige zimțate. Cârligele se zvârcoleau. Ca și cum creatura le testa, învățând cum să le folosească.

   Apoi, cu forma în sfârșit stabilizată, încercă și ea să vorbească. De această dată sunetele pe care le scotea erau și mai puțin coerente, un fel de ciripit de insectă, care se opri de îndată ce îi crescu o membrană cărnoasă pe gură.

   - Oare ele ne văd? se întrebă Sam cu voce tare.

   - Nu știu. Nu vezi cum se zgâiesc la Petey?

   Era absurd să te gândești că ai putea citi ceva pe chipurile monștrilor - unii aveau 5 ochi; alții 1 singur; unii aveau dinți ascuțiți ca lamele de ras și niciun ochi. Dar lui Sam i se părea că se uitau cu un fel de teamă amestecată cu respect spre micul Pete care sforăia încet, cufundat în somn.

   Un șarpe cât un piton pluti în aer, răsucindu-se. Picioare minuscule de miriapod creșteau din el, părând făcute dintr-un material ca scaietele.

   Șarpele sâsâi. Sâsâitul se făcu din ce în ce mai tare, apoi se opri brusc: capul șarpelui dispăru pur și simplu.

   - Monștrii încearcă să comunice, constată Astrid. Ceva îi oprește, nu-i lasă să vorbească.

   - Sau cineva, remarcă Sam. Dacă ne atacă... își ridică mâinile de parcă ar fi vrut să-i oprească.

   Astrid îi dădu imediat jos mâinile.

   - Nu, Sam. L-ai putea lovi pe Petey.

   - Și dacă se trezește?

   - În alte dăți, viziunile dispăreau repede. Dar acum este altfel. Uită-te la perdele, sunt pârlite acolo unde... chestia aia din lavă s-a apropiat de ele.

   Sam se hotărî.

   - Trezește-l!

   - Și dacă... începu ea.

   - Uite ce e, poate nu reprezintă o amenințare. Dar poate că da. Dacă e așa, n-o să le las să-ți facă rău. Am să le ard. 

   Apoi adăugă:

   - Dacă pot.

   - Pete, strigă Astrid cu vocea tremurată.

   Până atunci nici una dintre creaturi nu le băgase în seamă pe cele două ființe umane fragile care se zgâiau la ele. Dar acum fiecare ochi sau set de ochi, fiecare antenă tremurătoare se întoarse spre ei. Se întâmplă așa de brusc, încât Sam avu impresia că le poate auzi globii oculari pocnind.

   Ochi roșii, ochi negri, ochi pătați cu galben, ochi mari și albaștri, poate 50 de ochi cu totul se holbau acum la Sam și Astrid.

   - Mai încearcă o dată, șopti Sam. 

   Își întinse din nou brațele, cu palmele înspre monștri, gata de luptă.

   - Petey, spuse Astrid pe un ton mai ferm.

   Acum corpurile monștrilor suferiră o schimbare. Se mișcară aproape ca o singură ființă, unii stângaci, alții iute ca fulgerul, dar toți porniră la unison, de parcă erau într-o animație Disney. Se întoarseră cu fața la Sam și Astrid să-i înfrunte.

   Una după alta, li se deschiseră gurile. Din ele ieșiră mormăieli și șuierături, țipete și mârâituri, sunete ca oțelul scrijelind porțelan, sunete ca lătratul furios al câinilor. Nu cuvinte, ci sunete care se străduiau să se transforme în cuvinte, dar nu reușeau.

   Era un cor care mustea de furie și frustrare. Dar se opri la fel de brusc pe cât începuse, de parcă cineva scosese din priză un casetofon.

   Monștrii se uitau urât la Sam și Astrid, ca și cum ei erau de vină că fuseseră reduși la tăcere.

   Sam înjură în barbă.

   - Mergi cu spatele. Până pe hol, ordonă el. Vor veni după noi unul câte unul, iar Pete va fi ferit.

   - Sam...

   - Nu cred că e momentul să ne contrazicem, Astrid, spuse Sam printre dinți. Mergi încet cu spatele.

   Ea făcu întocmai. El o urmă punându-și un picior în spatele celuilalt, cu brațele ridicate și armele sale de mutant pregătite.

   Dar nu era chip să le vină de hac tuturor, în caz că veneau după el. Nu era chip. Avea să omoare câțiva, poate, dacă puteau fi arși. Dar cum puteai să dai foc unei creaturi din magmă?

   Pas cu pas, ajunseră la jumătatea holului. Monștrii ar fi trebuit să vină după ei pe hol. Un metru. Doi metri. Așa avea tot avantajul pe care îl putea obține. Pete era la adăpost.

   - Strigă-l din nou. Mai tare.

   - Nu răspunde întotdeauna.

   - Încearcă.

   - Pete, strig Astrid, ridicând tonul de spaimă. Petey, trezește-te! Trezește-te, trezește-te!

   Prin ușa deschisă Sam văzu creaturile plutitoare, în orice caz, pe toate cele fără aripi, căzând brusc la podea cu greutatea lor covârșitoare. Scândurile vibrară la impact.

   Creatura cu 6 aripi fu prima. Iute ca o libelulă, se repezi direct spre Astrid.

   O lumină pârjolitoare de un alb-verzui țâșni din mâinile lui Sam. Creatura înaripată fu cuprinsă de flăcări. Dar avea deja prea mult avânt.

   Sam își lăsă mâinile în jos, apoi bâjbâi în spatele lui s-o prindă pe Astrid, dar observă că ea se ferise. Cadavrul în flăcări, cu aripile chircite ca frunzele arzând, zbură pe deasupra capetelor lor.

   Mary veni în fugă pe hol.

   - Ce e aici?

   - Mary! Înapoi! Înapoi! Dă-te înapoi! țipă Sam.

   Mary sări în camera ei, iar câinele fără ochi, cu antene, sări la atac, cu picioarele zgâriind podeaua.

   Avea două tuburi pe cap. Sam era sigur că nu le avusese mai devreme.

   Ceva de un albastru pal țâșni din tuburi. Una din mâinile lui Sam fu acoperită de o vâscozitate groasă ca terciul de ovăz, lipicioasă ca cimentul amestecat cu cauciuc.

   Cu cealaltă mână, Sam răspândi iar foc. Creatura arse, încetini, dar nu se opri.

   Și acum toți monștrii de coșmar se împingeau și se îmbrânceau să iasă prin ușă, lovindu-se pentru șansa de a ataca; și apoi...

   Apoi dispărură.

   Pur și simplu.

   Cu toții, în afară de rămășițele fumegânde ale gândacului cu 6 aripi și ale câinelui care îl împroșcase pe Sam cu substanța aceea vâscoasă.

   Astrid se duse în fugă la micul Pete. Sam era doar cu un pas în urma ei. Micul Pete stătea în capul oaselor pe pat, cu ochii deschiși privind în gol.

   Astrid se aruncă spre el și îl luă în brațe.

   - O, Petey, Petey! spuse ea printre lacrimi.

   Sam traversă camera până la fereastră. Perdeaua care fusese pârlită ardea acum. Se repezi s-o tragă jos ca s-o calce în picioare și, în graba lui, dărâmă un raft cu păpuși rusești. Sam stinse focul călcând perdeaua în picioare. Un picior zdrobi una dintre păpușile pictate vesel în roșu. Păpușa din afară se crăpă. Cea din interiorul ei ieși și se rostogoli în flăcări.

   Sam călcă totul în picioare.

   - Ai un stingător? întrebă el. 

   Încercă să-și șteargă de pe mână substanța vâscoasă, dar nu prea reuși.

   - Ca să fim siguri, ar trebui...

   Dar apoi văzu prin geam ceva aproape la fel de înspăimântător ca monștrii de mai devreme.Era o fată care stătea pe celălalt trotuar și se uita la el.

   Avea ochi negri și părul castaniu și des, strâns la spate, într-o coadă.

   Fata din visul lui.

   Sam ieși repede din cameră, coborî scările în fugă și ajunse în stradă.

   Fata nu se mai vedea nicăieri.

   Sam alergă din nou în casă unde dădu nas în nas cu Mary și Astrid, amândouă îngrozite, dar, spre uimirea lui, cea din urmă însemna ceva pe o foaie de hârtie în timp ce își îmbrățișa frățiorul.

   - Ce nai... începu Sam.

   - Se adaptau, Sam, îl întrerupse imediat Astrid. N-ai văzut? Se schimbau în timp ce ne uitam la ele. Își modificau forma și aspectul. Evoluau.

   Ea scria, își ștergea lacrimile de pe față și iar scria.

   - Ce se întâmplă aici? întrebă Mary pe un ton sfios, de parcă nu voia să deranjeze.

   Sam se întoarse spre ea.

   - Mary, să nu spui nimănui ce-ai văzut.

   - El e, nu? întrebă Mary uitându-se la micul Pete care căsca acum și adormea din nou. E ceva cu el.

   - Sunt o mulțime de lucruri cu el, Mary, îi mărturisi Sam pe un ton obosit. Dar să rămână între noi. Trebuie să mă încred în tine.

   Mary încuviință din cap. Nu știa ce să facă: să rămână și să pună întrebări sau să se întoarcă în relativa siguranță a camerei ei. Până la urmă siguranța avu câștig de cauză.

   - Asta nu e bine, șopti Astrid și își puse din nou fratele cu capul pe pernă.

   - Crezi? întrebă Sam aproape țipând.

   Astrid îl mângâie pe frunte pe micul Pete.

   - Petey, să nu mai faci așa ceva. Ai putea să rănești pe cineva. Pe mine. Șiatunci cine o să mai aibă grijă de tine?

   - Da, gata cu monștrii, Pete, zise Sam.

   - Gata cu monștrii, repetă Astrid.

   Micul Pete închise ochii.

   - Gata cu monștrii, promise el și căscă. L-am făcut să se potolească, adăugă el.

  - Pe cine? insistă Astrid. Cine? Cine a fost? Ce-a vrut să spună?

   - Flămând, zise micul Pete. Flămând în întuneric.

   - Ce înseamnă asta? insistă Astrid.

   Dar micul Pete adormise deja.

PAISPREZECE

          36 ORE, 47 MINUTE

   - Așa a fost de-atunci.

   Gândac - în varianta sa vizibilă - făcu semn spre Orsay care stătea cu genunchii apropiați și adusă de spate pe treptele din fața Academiei Coates.

   Caine se uită la ea cu relativ interes. O atinse pe creștet pe Orsay și observă cum tresare.

   - A fost acolo, așa cred, zise el.

   Diana căscă. Era încă în pijamaua de mătase, peste care își pusese un halat, de parcă ar fi fost frig. Niciodată nu era cu adevărat frig în FAYZ.

   Gândac se legăna înainte și înapoi, abia mai putând să stea treaz.

   - Ce se întâmpla când a început să se detașeze de toate? îl întrebă Caine pe Gândac.

   - Ce?

   Gândac își scutură capul înainte, încercând să rămână treaz.

   - Era într-unul dintre visele lui Sam. Ceva cu niște conserve. Apoi pe neașteptate a început un fel de spectacol înspăimântător de lumini, într-una din camerele casei, și apoi Orsay parcă era drogată.

   - Ce știi tu despre droguri? îl întrebă Diana.

   Gândacul dădu din umeri.

   - Joe junior, fratele meu mai mare, fuma iarbă des.

   Caine îngenunche în fața lui Orsay. O luă cu blândețe de bărbie.

   - Vino-ți în fire.

   Fata nu-i răspunse. Atunci o pălmui tare, dar fără răutate. Palma lui îi lăsă o urmă roșie pe obraz.

   Ochii lui Orsay sclipiră. Arăta de parcă se trezise cu multe ore mai devreme decât trebuia.

   - Îmi pare rău, zise Caine.

   Era foarte aproape de ea. Destul de aproape ca să-i simtă respirația. Destul de aproape ca să-i audă inima bătând ca a unui iepure fugărit de hăitași.

   - Trebuie să știu ce ai văzut.

   Fetei îi căzură colțurile gurii, de parcă era imaginea vie a fricii, tristeții și a altui sentiment nedeslușit.

   - Haide, spune-mi, încercă s-o îmbuneze Caine. Orice vise ai fi avut, ale mele au fost mult mai urâte. Niște chestii îngrozitoare, pe care ar fi mai bine să nu le știi.

   - N-au fost îngrozitoare, spuse Orsay cu o voce firavă. Au fost... copleșitoare. M-au făcut să-mi doresc mai mult.

   Caine se îndepărtă de ea.

   - Atunci de ce sunteți toți așa speriați?

   - În visele lui... în visele lui, lumea... Totul e așa de...

   Își apropie mâinile de parcă ar fi vrut să schițeze o formă care nu se putea defini.

   - Visele lui Sam? întrebă Caine, atât sceptic, cât și furios.

   Orsay îl săgetă cu privirea.

   - Nu. Nu ale lui Sam. Sam nu are vise complicate. Nu există vrajă în ele.

   - Atunci vorbește-mi despre ele. Asta te-am trimis să afli.

   Orsay dădu din umeri.

   - E... Nu știu. Poate e îngrijorat. E confuz, spuse fata cu nepăsare. Crede că greșește și oricum vrea să scape de toate. Și, desigur, se gândește la mâncare.

   - Bietul băiețel, zise Diana. Toată puterea asta. Toate responsabilitățile astea. Vai de capul lui!

   Caine izbucni în râs.

   - Cred că Sam habar n-avea ce înseamnă să fii șef.

   - Cred că e exact cum s-a gândit că va fi, îl contrazise Diana. Nu cred că și-a dorit așa ceva. Cred că a vrut doar să fie lăsat în pace.

   Puse accentul pe ultima frază.

   - Eu nu-i las în pace pe oamenii care îmi fac rău, spuse Caine. Mulțumesc pentru informație, Diana.

   Se ridică în picioare.

  - Deci Sam e speriat. Dar nu de mine. Își face griji în privința faptului că e primar al orașului perdanților. Bine.

   O bătu ușurel pe Orsay în creștetul capului.

   - Hei! Nu e nimic despre centrala atomică în visele lui Sam?

   Orsay scutură din cap. Era din nou ruptă de lume, într-o transă ca de zombi, retrăindu-și ciudatele halucinații, ale ei sau pe ale altcuiva.

   Caine își împreună mâinile.

   - Bine. Sam nu e obsedat de centrala electrică. Dușmanul, spuse el foarte bucuros, se uită înăuntru, nu în afară. De fapt îl putem lovi oricând. Doar că...

   Se uită fix la Diana.

   - Pun eu mâna pe el, spuse ea.

   - Nu pot s-o fac fără Jack, Diana.

   - Pun eu mâna pe el, repetă ea.

   - Ai nevoie de Jack? Ți-l aduc eu, zise Drake.

   - Te gândești la fostul Jack, Drake, spuse Caine. Nu uita că are puteri acum.

   - Puțin îmi pasă de puterile lui, mârâi Drake.

   - Diana o să mi-l aducă pe Jack. Și apoi vom stinge lumina și îl vom hrăni pe...

   Se opri brusc. Clipi confuz.

   - Să hrănim? repetă Drake nedumerit.

   Caine aproape că nu-l auzi. Mintea lui părea să se poticnească, să facă un salt, ca atunci când ai un DVD zgâriat și imaginea se oprește o clipă, dar apare din nou.

   Peisajul cunoscut al Academiei Coates și a terenurilor din jur îi pluteau în fața ochilor.

  Îl vom hrăni?

   Ce voise să spună?

   La cine se gândise?

   - Vă rog să plecați cu toții, zise el, zăpăcit. 

   Nimeni nu făcu vreo mișcare, așa că le spuse pe șleau:

   - Plecați! Plecați și lăsați-mă singur.

   Apoi adăugă:

   - Pe ea lăsați-o aici.

   Odată ce Diana ș Drake plecară, Caine îngenunche din nou în fața lui Orsay.

   - L-ai văzut, nu-i așa? L-ai simțit acolo. Ți-a contaminat mintea: îmi dau seama.

   Orsay nu-l contrazise. Îi întâlni privirea, dar rămase neclintită.

   - El era în visele băiețelului.

   - Care băiețel?

   Caine se încruntă.

   - Micul Pete? La el te referi?

   - Avea nevoie de băiețel. Lucrul acela negru, gaiafagul, era...

   Căută cuvântul potrivit și, când îl găsi, se miră.

  - Învăța.

   - Cum adică învăța?

   Caine o strânse tare de braț pe Orsay încercând să scoată totul de la ea. Fata tresări.

   - Ce învăța?

   - Să creeze, zise ea.

   Caine se uită fix la Orsay. Trebuia s-o întree la ce se referea. Ce avea să creeze Întunericul? Ce avea să învețe din mintea unui copil autist de 5 ani?

   - Du-te înăuntru, îi șopti Caine și îi lăsă brațul. Pleacă!

   Rămas singur, încercă să-și amintească. Se uită la copacii de la marginea campusului, de parcă explicația s-ar fi ascuns acolo, în umbrele zorilor.

   „Și apoi vom stinge lumina și îl vom hrăni pe...”

   Nu vorbise aiurea. Nu era chiar... nimic. Era o idee clară acolo, ceva palpabil. Ceva care trebuia făcut.

   Flămând în întuneric.

   Se simțea ca și cum cineva îi înfășurase o frânghie în jurul creierului. Cineva pe care nu-l vedea, cineva care stătea departe în întuneric, invizibil. Frânghia dispăruse în beznă și mister, dar avea un capăt legat de el.

   Iar acolo, departe, Întunericul ținea de celălalt capăt. O smucea de câte ori avea chef.

   Ca și cum Caine era un pește prins în cârlig.

   Se târî pe treaptă. Granitul era rece. Se simțea expus și ridicol stând acolo, aproape doborât, cu broboane de sudoare apărându-i pe frunte.

   Încă avea cârligul înfipt în el. Îi juca feste, mai dând drumul la undiță, lăsându-l să se creadă liber, apoi smucind tare din nou, asigurându-se că era bine prins în cârlig, istovindu-l.

   Îi juca feste.

   Lui Caine îi apăru brusc în cap o amintire aproape uitată. Îl văzu pe „tatăl” lui așezat într-un șezlong, cu stropii de apă de mare pătându-i sacoul bej, ținând în mână o undiță lungă și flexibilă pe care o agita înainte și înapoi.

   Caine se dusese o singură dată la pescuit cu „tatăl” său. Nu fusese o experiență a la Tom Sawyer sau Huck Finn. Tatăl lui Caine - omul lângă care crescuse numindu-l tată - nu era genul cu care să petreci momente plăcute, intime; care să țină momelile într-o găleată și să meargă la pescuit cu o undiță de bambus.

    Erau într-o excursie în Mexic. O lăsase pe „mama” lui Caine să se ducă la cumpărături prin Cancun, iar lui Caine îi făcuse marea favoare de a-i permite să-l însoțească într-o călătorie de afaceri sub forma unei așa-zise partide de pescuit.

   Caine și tatăl său; un puști numit Paolo cu tatăl lui; o fată pe nume... ei bine, nu-și putea aminti numele ei. Cei 3 tați făceau afaceri împreună și pescuiau pește-spadă de la bordul unei ambarcațiuni cu motor puternic.

   Fata, oare cum se numea?

   O, Doane, o chema Diana. Nu era, desigur, aceeași Diana, ci o altă fată, nu prea atrăgătoare, cu părul roșcat, ochi proeminenți, într-un cuvânt, foarte diferită.

   Diana îi dusese pe Caine și Paolo sub punte, în dreapta, într-o încăpere unde se țineau ancora și parâmele, precum și alte materiale. Acolo scosese o țigară de marijuana, mică și strâns rulată.

   Paolo, un puști italian cu 2 ani mai are decât Caine, dăduse din umeri și spusese:

   - No problem, folosindu-se de engleza pe care o știa.

   Caine se simțise prins în capcană. Prins în capcană pe barca aceea. Prins în capcana companiei celor 2 copii și obligat să se drogheze.

   Prin în capcană.

   Nu-i plăcea deloc această senzație.

   Stătuse acolo, în spațiul întunecos, jilav și înghesuit, trăgând câteva fumuri din țigara cu marijuana și dorindu-și să fie cu totul în altă parte.

   Paolo încercase să se combine cu fata, acea Diana din trecut. Ea nu-i acceptase avansurile și, în cele din urmă, Paolo plecase să caute ceva de mâncare. Fata se așezaselângă Caine și îi spusese limpede că voia să profite de faptul că rămăseseră singuri și de efectele drogului.

   Caine o respinsese, dar ea insistase:

   - Te crezi un tip prea mișto, nu? Ai impresia că nu sunt de nasul tău, nu?

   - Tu ai spus-o, nu eu.

   - Da? Știi ce? Tatăl tău are nevoie de al meu. Dacă urc pe punte și îi zic tatei că m-ai obligat să fumez iarbă? Știi ce se va întâmpla? Tatăl tău va pierde contractul și tu ai să fii de vină.

   Ochii îi străluceau de bucuria triumfului. Îl avea la mână. Era înfipt în cârligul ei, la fel ca peștii prinși de bărbații binedispuși de pe punte.

   Diana aceea era sigură că îl prinsese.

   Dar Caine râse.

   - Dă-i înainte.

   - Așa voi face, zisese ea.

   - Bine. Pleacă!

   În acea zi ajunsese să înțeleagă un adevăr fundamental. Nu poți fi prins în capcană de alți oameni, ci doar de propria frică. Sfidează și învinge.

   În acea zi de pe barcă lui Caine îi fusese mai puțin frică decât fetei. Și știuse intuitiv că avea o mână câștigătoare.

   Sfidează și învinge.

   Acum problema era că lui Caine îi era cu adevărat foarte frică de creatura din mină. O frică animalică. Frică până în străfundurile ființei sale.

   Nu putea păcăli Întunericul. Întunericul știa că îi e frică.

   Avea o frânghie înfășurată strând în jurul creierului și sufletului său. Celălalt capăt al frânghiei îl ținea lucrul acela întunecat din fundul minei. Caine își închipui că taie acea frânghie luând un topor, ridicându-l deasupra capului, lovind apoi cu toată puterea...

   Fără milă sau teamă. Așa cum fusese cu Diana.

   Cu ambele Diane.

   - Trebuie, șopti în sinea lui. Trebuie s-o tai, își spuse. Poate că așa o să fac, murmură el.

   Dar se îndoia profund că va reuși.

       - Îi e foame, zise micul Pete.

   - Vrei să spui că ție îți este foame, îl corectă Astrid de parcă marea problemă a lui Pete era gramatică deficitară.

   Erau în biroul lui Sam de la primări. Lumea intra și ieșea. Copii cu solicitări și plângeri. Pe unele le rezolva Astrid însăși. Pe altele i le trimitea lui Sam.

   Sam avea dreptate într-o singură privință. Așa nu mai putea continua. Copiii tot veneau să ceară pe cineva să arbitreze certurile dintre frați sau să întrebe dacă puteau să se uite la un DVD nerecomandat copiilor sub 13 ani, sau îl rugau pe Sam să le spună dacă trebuiau să mai poarte aparatul dentar.

   - Îi e foame, spuse iar micul Pete. 

   Era apleca peste consola lui de joc, concentrat la ce făcea.

   - Vrei să mănânci ceva? îl întrebă Astrid. Poate găsesc ceva.

   - El nu poate vorbi.

   - Desigur că poți, Pete, atunci când vrei tu.

   - N-o să-l las. Spune lucruri urâte.

   Astrid se uită la frățiorul ei. Pe fața lui se ivise un zâmbet slab.

   - Și îi e foame, zise Pete în șoaptă acum. Flămând în întuneric.

        - Pentru că așa a zis Sam, rosti Edilio poate pentru a mia oară. Pentru că, dacă nu culegem recolta, o să ne fie din ce în ce mai foame tuturor, iată de ce.

   - Nu pot s-o fac altă dată? întrebă copilul.

   - Micuțule, toată lumea vrea asta: să amâne pe altă dată. Dacă s-au copt pepenii trebuie culeși. Așa că urcă în autobuz. Ia-ți și o pălărie dacă ai una. Să mergem.

   Edilio se ținea de ușa din față a casei, așteptând ca puștiul să-și ia șapca pe care scria Fairly Odd Parents. Dispoziția lui, deja sumbră, nu se ameliora pe măsură ce trecea dimineața. Avea 28 de copii în autobuz, toți se văitau, voiau să meargă la baie, tuturor le era foame sau sete, se ciondăneau, scânceau și plângeau.

   Era deja ora 11. Până să ajungă la câmp, se va face amiază și își vor cere masa de prânz. Era hotărât să le spună să își culeagă masa de prânz.

   - Culegeți-vă prânzul, e chiar în fața voastră. Da, la pepeni mă refer. Puțin mă interesează dacă nu vă plac pepenii, ăsta-i prânzul vostru.

   Împreună cu el - 30 de copii. Dacă munceau din greu timp de 4 ore, ar fi putut să culeagă vreo 70-80 de pepeni fiecare. Ceea ce părea o cantitate mare până când o împărțeai la peste 300 de guri flămânde și începeai să-ți dai seama că îți trebuiau o mulțime de pepeni ca să te saturi.

   Edilio era îngrijorat că mulți pepeni putrezeau deja pe câmp, iar păsările îi ciuguleau. Dar și de faptul că nimeni nu se gândea la viitor, la ce ar trebui să planteze pentru anotimpul următor.

   Mâncare care putrezea. Nu tu semănat. Nu tu irigații.

   Chiar dacă strângeau recolta acum, era doar o chestiune de timp până mureau toți de foame. Pe urmă, Dumnezeu cu mila!

   Se dovedi că fusese optimist. Se făcuse deja ora 1 când ajunseseră cu toții la câmpuri, după un drum infernal cu autobuzul, în timpul căruia se luaseră la pumni 2 elevi de clasa a VI-a.

   Bineînțeles că primele vorbe care le ieșiră copiilor din gură au fost:

   - Mi-e foame.

   - Păi acolo e prânzul vostru, le spuse Edilio arătându-le câmpul cu mâna și simțind o mare satisfacție că aveau să se pună pe treabă.

   - Chestiile alea rotunde?

   - Se numesc pepeni galbeni, îi lămuri Edilio. Și sunt foarte gustoși.

   - Dar cu viermii mutanți ce facem? întrebă una dintre fete.

   Edilio oftă.

   - Sunt în câmpul de varză, nu aici. Adică la 1 kilometru și jumătate de locul ăsta.

   Dar nimeni nu se urni din loc. Toți se înșirară ascultători, dar se țineau aproape de autobuz și departe de marginea câmpului.

    Edilio oftă din nou.

   - Bine. Hai să vă arate mexicanu` cum se face.

   Intră agale în câmp, se aplecă, răsuci vrejul unui pepene și îl ridică destul de sus ca să-l vadă puștii.

   Norocul îi veni în ajutor. Îi scăpă pepenele din mână.

   Se uită în jos la pepene și văzu pământul mișcându-se.

   Edilio sări în lături din instinct, dar fu cât pe ce să se împiedice, însă își recăpătă echilibrul și începu să fugă.

   Alergă mai repede ca oricând, cu bocancii afundându-se în pământul plin de viermi, și mai repede, mai repede, până când se lungi cu fața în praf.

   Praful de dincolo de câmp.

   Se uită cu multă atenție la bocanci. Era urme de mușcături pe laturi și pe talpă, dar nu erau găuri.

   Viermii nu pătrunseseră.

   Edilio privi fețele șocate ale copiilor din jurul său. Fusese la câteva secunde de a le ordona imperios să intre în câmp. Majoritatea purtau adidași. Niciunul nu știa cum arătau viemii mutanți.

   Fusese cât pe ce să condamne la moarte 49 de copii.

   - Înapoi în autobuz! spuse Edilio cu o voce tremurată.

   - Dar prânzul? întrebă cineva.

CINCISPREZECE

              30 ORE, 41 MINUTE

   Sam luă lista de la Astrid. Se uită la primele două chestiuni, apoi aproape o mototoli în pumn.

   - Ca de obicei? o întrebă el.

   Astrid încuviință din cap.

   - Ca de obicei. Cred c-o să te bucure mai ales...

   Computer Jack năvăli în cameră părând foarte grăbit.

   Nu era în general permis să se dea năvală, dar cu Jack era altfel.

   - Ce e, Jack? îl întrebă Sam cufundându-se în fotoliul de piele supradimensionat din spatele fostului birou al adevăratului primar și care fusese pentru scurt timp și al lui Caine.

   Jack era agitat.

   - Trebuie să mă lași să deschid telefoanele.

   Sam se uită chiorâș la el.

   - Ce? Credeam că ai ceva urgent de intri ca o furtună.

   - Toată lumea mă întreabă când am de gând să repar telefoanele, spuse Jack aparent frământat de problemă. Toți mă întreabă, iar eu trebuie să inventez minciuni caraghioase. Ei cred că am dat greș.

   - Jack, am mai discutat despre asta. Îți sunt foarte recunoscător pentru ce ai făcut, frățioare. Nimeni n-ar fi putut să ducă treaba asta la bun sfârșit. Dar acum avem alte probleme, bine?

   Jack roși.

   - Tu mi-ai cerut să o fac. Am spus tuturora că mă ocup de asta. Iar acum nu mă lași să termin ce am început. Nu e corect.

   Ochelarii păreau să i se aburească de indignare.

   - Uite ce e, Jack. Chiar vrei ca Drake și Caine să poată suna pe oricine de aici? Vrei să ia Caine legătura cu copiii? Să-i amenințe? Să-i convingă cu vorbe mieroase? Poate să le ofere mâncare în schimbul armelor sau altor lucruri? Nu-ți amintești cum a păcălit pe toată lumea prima oară?

   - Tu vrei să deții controlul asupra tuturor, îl acuză Jack.

   Acuzația îl duru pe Sam, care ar fi vrut să răcnească la el, dar se stăpâni. Preț de câteva clipe se luptă cu furia ce-l cuprinsese, fiind incapabil să scoată o vorbă.

   - Jack, puștii sunt speriați. Sunt disperați, afirmă Sam. Poate că nu-ți dai seama, pentru că ești ocupat cu alte lucruri. Dar suntem atât de aproape - ridică degetul mare și arătătorul, rășchirându-le la 2 centimetri distanță - de un dezastru total. Vrei să afle asta și Caine? Vrei să vorbească copiii cu el sau cu Drake la 3 dimineața, spunându-le tot ce știu despre problema noastră? Chiar vrei să afle Caine ce prost stăm?

   Astrid interveni ca să pună capăt discursului din ce în ce mai avântat al lui Sam:

   - Jack, ce s-a întâmplat de ești așa pornit?

   - Nimic, zise Jack. Zil îmi spune de față cu oricine că acum, de când sunt mutant, creierul meu nu mai funcționează așa bine ca înainte.

   - Ce spune? întrebă Sam.

   - Spune că oamenilor care dobândesc puteri le scade coeficientul de inteligență, se prostesc. Exemplul 1: bietul Jack, poreclit înainte Computerul, care poate ridica singur o casă, dar nu e în stare să pună telefoanele în funcțiune.

   - Știi, Jack, îmi pare rău dacă te-a jignit, dar am alte treburi de rezolvat aici, zise Sam începând să fie exasperat. Ești un geniu al tehnicii. O știi și tu. O știu și eu, și Astrid, așa că nimănui nu-i pasă de părerile lui Zil.

   - Uite ce e, Jack, de ce nu lucrezi doar la chestia aia cu internetul pe care încerci s-o faci? îi sugeră Astrid.

   Jack îi aruncă o privire otrăvitoare.

   - De ce, ca să n-o folosiți nici pe aia? Ca să mă faceți să par și mai prost.

   Sam era cât pe ce să-și iasă din fire, să-i spună lui Jack să tacă din gură, să plece, să nu-l mai bată la cap, dar n-ar fi fost o idee bună, așa că trase adânc aer în piept, încercând să fie cât mai răbdător, și spuse:

   - Jack, nu pot să-ți promit nimic. Mă ocup de foarte multe lucuri, Principala prioritate, înainte să ne facem griji pentru chestii din astea tehnice, este...

   - Chestii din astea tehnice? îl întrerupse Jack.

   Din tonul său ieșea cât de șocat și indignat era.

   - N-am vrut să te jignesc. Spun doar...

   Dar orice intenționa să zică uită când își făcu apariția Edilio. Nu se repezi înăuntru ca Jack, rămase în prag. Era palid și avea un aer grav.

............................................................