Dispăruți, Michael Grant

 ............................................................

2-8

        În camera mai mare se aflau 28 de copii. Aveau grijă de ei Mary, John și încă o fată de 10 ani pe nume Eloise care, ca și în cărți, în principal se ocupa de fratele ei de 4 ani.

   Eloise era una dintre persoanele cât de cât responsabile. Alți câțiva copii, copleșiți și neștiind cum să facă față unei asemenea probleme, pur și simplu își abandonaseră semenii și nici nu încercau să stea să îi ajute.
   Mary și John preparaseră laptele praf și umpluseră sticlele. Făcuseră de mâncare din ce găsiseră în grădiniță și din ce mai reușise John să adune. Citiseră cărțile cu poze cu voce tare și CD-urile cu Raffi de nenumărate ori.
   Mary spusese de un milion de ori „nu vă faceți griji, totul o să fie bine”. Îmbrățișase fiecare copil din nou și din nou de parcă era într-o fabrică și îmbrățișa copii pe bandă rulantă.
   Și, cu toate acestea, copiii plângeau după mamele lor. Tot continuau să întrebe: „Unde e mama mea? De ce nu este aici? Unde e?” Cereau cu insistență, cu niște voci bosumflate și speriate: „Vreau la mama. Vreau să merg acasă. Acum”.
   Mary deja tremura de oboseală.
   Se prăbuși în balansoar și se uită în jur. Cărucioare. Saltele pe jos. Trupuri mici încolăcite și înghesuite. Majoritatea adormite. Cu excepția unei fetițe de 2 ani care nu se oprea din plâns și a bebelușului care scâncea din când în când.
   Fratele ei, John, se lupta cu somnul. Buclele lui săltându-se pe măsură ce își îndrepta capul doar ca să îi cadă din nou. Era tolănit într-un balansoar în capătul celălalt al camerei, ținând în brațe un coș pentru copii improvizat, care era de fapt doar un ghiveci lung din plastic, luat din magazinul de materiale de construcție.

   Mary îi atrase atenția:

   - Sunt așa de mândră de tine, John!

   El îi zâmbi dulce și Mary fu copleșită de emoție. Buzele începură să îi tremure. Lacrimile îi umplură ochii și simți un nod în gât și o durere în piept.
   - Trebuie să fac pipi, strigă o voce.
   Mary localiză sursa.
   - Haide, Cassie, hai să mergem, spuse ea.
   Toaleta era imediat lângă camera principală. O conduse până acolo, așteptă sprijinindu-se de zid și apoi o ajută să se șteargă.

   - Mama mea mereu face asta, spuse Cassie.

   - Știu, scumpo.

   - Mama mea mereu îmi zice așa.

   - Scumpo? Ah. Vrei să îți spun altfel?

   - Nu. Doar vreau să știu când se va întoarce mama mea. Mi-e dor de ea. Mereu o îmbrățișam și ea mă pupa.

   - Știu. Dar până se întoarce, pot să îți dau eu un pupic?
   - Nu. Doar mama mea.

   - Bine, scumpo. Hai înapoi în pat.

   Ajunsă înapoi în camera principală, Mary se duse la John, îl strigă și începu să îl ciufulească.

   - Rămânem fără multe lucruri. Dimineață o să fie o problemă. Trebuie să mă duc să văd ce mai găsesc. Poți să mai reziști un pic aici?

   - Da. Pot să șterg funduri.

   Mary ieși afară în noapte, în piața liniștită. Unii copii dormeau pe bănci. Alții stăteau în grupuri mici, înghesuiți în jurul unor lanterne. 

   Îl zări pe Howard plimbându-se cu un Mountain Dew într-o mână și cu o bâtă de baseball în cealaltă.

   - L-ai văzut pe Sam? întrebă Mary.

   - Ce treabă ai cu Sam?

   - Nu pot să am grijă de toți copiii aceia doar cu ajutorul lui John.

   Howard ridică din umeri.

   - Cine te-a pus să ai grijă de ei?

   Deja întrecuse limita. Mary era înaltă și solidă. Howard, deși era băiat, era mai mic. Făcu doi pași spre el, venind chiar în fața lui.

   - Ascultă aici, vierme mic ce ești! Dacă nu am grijă de acei copii, vor muri. Înțelegi? Înăuntru sunt bebeluți care trebuie hrăniți și schimbați și eu par să fiu singura care realizează acest lucru. Și probabil mai sunt și alți copii mici în case, singuri, fără să știe ce s-a întâmplat, fără să știe cum să se hrănească, speriați de moarte.

   Howard se dădu cu un pas în spate, ridicând bâta și apoi lăsând-o în jos.

   - Ce ar trebui să fac eu? se văită el.

   - Tu? Nimic? Unde e Sam?

   -  A plecat.

   - Cum adică, a plecat?

   - Adică el, Quinn și Astrid au plecat.

   Mary clipi mirată.

   - Cine e șeful atunci?

   - Crezi că doar pentru că lui Sam îi place să facă pe eroul din an în an îl face pe el șef?

   Mary fusese și ea în autobuz acum 2 ani, când șoferul, domnul Colombo, a suferit atacul de cord. Ea era cu nasul într-o carte, nefiind atentă la altceva, dar ridicase privirea când simțise că autobuzul începe să se clatine. Până să își dea seama ce se întâmpla, Sam deja oprise autobuzul pe marginea drumului.

   În cei 2 ani care au urmat, Sam fusese atât de liniștit și de modest, atât de absent din viața socială a școlii, încât Mary aproape uitase acel moment de eroism. Cei mai mulți uitaseră.

   Și, cu toate acestea, ea nu a fost surprinsă când Sam a fost cel care s-a ridicat deasupra tuturor în timpul incendiului. Și, într-un fel, ea a presupus că, dacă cineva ar fi la conducere, acela ar fi Sam. Se supără pe el pentru că nu era acolo acum, când ea avea nevoie de ajutor.

   - Cheamă-l pe Orc, spuse Mary.

   - Nu-i spun eu lui Orc ce să facă, târfă!

   - Poftim? se răsti ea. Cum mi-ai spus?

   Lui Howard i se puse un nod în gât.

   - N-am vrut, Mary!

   - Unde e Orc?

   - Cred că doarme.

   - Trezește-l. Am nevoie de ajutor. Nu pot să mai stau trează. Îmi trebuie măcar 2 copii care să aibă experiență cu bebelușii. Și am nevoie de scutece, de sticle și suzete, de Cheerios și de mult lapte.

   - De ce să fac eu toate astea?

   Mary nu avu un răspuns.

   - Nu știu, Howard, spuse ea. Poate pentru că nu ești doar un nemernic? Poate ești o persoană înțelegătoare.

   Replica nu îi aduse nimic mai mult decât o privire sceptică și un strâmbat din nas batjocoritor din partea lui.

   - Uite cum stă treaba. Copiii vor face ce spune Orc, spuse Mary. Le e frică de el. Tot ce își cer e ca Orc să fie el însuși.

   Howard se puse pe gânduri. Mary aproape că putea vedea cum i se învârt rotițele în cap.

   - Las-o baltă, spuse ea. Voi vorbi cu Sam când se întoarce.

   - Da, el e marele erou, nu? spuse Howard ironic. Dar unde e el? Îl vezi tu pe aici? Eu nu îl văd.

   - Ai de gând să mă ajuți sau nu? Trebuie să mă întorc.

   - Bine. Îți voi aduce lucrurile care îți trebuie, Mary. Dar să îți aduci aminte cine te-a ajutat. Lucrezi pentru Orc și pentru mine acum.

   - Eu am grijă de copiii mici, spuse Mary. Dacă lucrez pentru cineva, aceia sunt ei.

   - După cum am spus, să îți aduci aminte cine a fost aici când ai avut nevoie de ajutor.

   Howard se întoarse pe călcâie și plecă.

   - Două persoane care să aibă grijă de copii și mâncare, strigă Mary după el.

   Mary se întoarse la grădiniță. Trei copii plângeau și sentimentul părea să se răspândească. John se clătina de la cărucior la saltea.

   - M-am întors, spuse Mary. Du-te să dormi, John!

   John pur și simplu se prăbuși. Până să atingă podeaua, deja începuse să sforăie.

   - E în regulă, îi spuse Mary primului copil. O să fie bine.

NOUĂ

           277 ORE, 6 MINUTE

   Sam adormi îmbrăcat și se trezi prea devreme.

   Își petrecuse noaptea pe canapeaua din camera principală a apartamentului. Știa de când campaseră împreună pe plajă că prietenul lui, Quinn, vorbea în somn.

   Clipi și o văzu pe Astrid, o umbră subțire în fața soarelui. Stătea în fața ferestrei, dar se uita spre el.

   - Nu am vrut să te trezesc, dar uită-te la asta.

   Soarele răsărise în spatele orașului, în spatele crestei dealului. Razele soarelui ce sclipeau și dansau pe apă păreau că nu pot atinge întunecimea barierei. Se curba pe apă în depărtare, un zid care ieșea din ocean.

   - Cât e de înalt? se întrebă Sam cu voce tare.

   - Aș putea să calculez. Măsori distanța de la bază până la un punct, apoi îți dai seama care este unghiul și... las-o baltă. Trebuie să aibă măcar câteva zeci de metri înălțime. Suntem la etajul 3 și nu suntem nici măcar aproape de vârf. Dacă există un vârf.

   - Cum adică, dacă există un vârf?

   - Nu sunt sigură. Nu lua în seamă tot ce zic, doar gândesc cu voce tare.

   - Atunci gândește destul de tare încât să te aud și eu, spuse Sam.

   Astrid ridică din umeri.

   - Bine. S-ar putea să nu aibă un vârf, s-ar putea să fie un dom.

   - Dar se poate vedea cerul, se pot vedea norii cum se mișcă, o contrazise Sam.

   - Da. Uite, imaginează-ți asta: Ții în mână o bucată de sticlă întunecată, ca o lentilă mare și întunecată de ochelari de soare. Dacă o înclini într-o direcție, este opacă. Dacă o înclini în altă direcție, atunci reflectă. Dacă te chinui și privești cu atenție direct în ea, aproape că îți vine să crezi că lumina trece prin ea. Depinde doar de unghi și de....

   - Ați auzit? întrebă Quinn, care apăruse neobservat, scărpinându-se indiscret.

   Sam ascultă cu atenție.

   - Un motor. Și e destul de aproape.

   Plecară în grabă din cameră, coborâră scările cu viteză și deschiseră cu putere ușile duble de la intrare, ieșind în fața hotelului.

   - E Edilio. Băiatul cel nou, spuse Sam.

   Edilio Escobar era într-un escavator galben. Sub privirile lor, el se apropie de barieră și coborî cupa ce străpunse iarba și ieși la suprafață plină cu pământ.

   - Încearcă să sape un drum afară, spuse Quinn alergând către excavator și sărind înăuntru lângă Edilio.

   Acesta sări vreo 30  de centimetri și ajunse înapoi jos rânjind.

   Apoi opri motorul.

   - Hei, băieți, presupun că ați văzut și voi asta, nu? spuse Edilio împungând bariera cu un deget. Apropo, să nu o atingeți.

   Sam dădu mâhnit din cap.

   - Da, ne-am dat seama.

   Edlio porni motorul și mai săpă încă 3 cupe. Coborî din excavator, ridică o lopată și dădu la o parte restul de pământ până la barieră.

   Bariera continua și sub pământ.

   Împreună, Edilio, Sam și Quinn mai săpară câțiva metri cu excavatorul și cu lopata. Bariera tot nu se termina.

   Dar Sam nu voia să se oprească. Trebuia să se termine undeva. Trebuia. Dădu de piatră, înfingând lopata tot mai puțin, dând la o parte tot mai puțin pământ.

   - Poate cu un ciocan pneumatic sau cu un târnăcop o să reușim să spargem mai departe.

   Neauzind niciun răspuns, realiză că era singurul care mai săpa. Ceilalți doar stăteau și se uitau la el.

   - Da, poate, spuse într-un final Edilio și se aplecă să îl ajute pe Sam să iasă din groapă.

   Sam se cățără până sus, aruncă deoparte lopata și scutură pământul de pe blugi.

   - A fost o idee bună, Edilio.

   - Cum ai făcut și tu la incendiu, omule. Ai salvat și magazinul, și grădinița, spuse Edilio.

   Sam nu voia să se gândească la ce a salvat și la ce nu a salvat.

   - Nu aș fi salvat nimic, nu m-aș fi salvat nici măcar pe mine, fără tine, Edilio. Și fără Quinn și Astrid adăugă el.

   Quinn îi aruncă o privire lui Edilio.

   - Ei bine, tu de ce ești aici? întrebă el.

   Edilio oftă, își propti lopata în barieră, își șterse fruntea de transpirație și se uită în jur.

   - Mama mea lucrează aici, spuse Edilio.

   Vestea îl afectă pe Quinn.

   - Ea este manager aici?

   - Ea este cameristă, răspunse Edilio.

   - Unde locuiești? îl întrebă Quinn.

   Edilio arătă spre barieră.

   - Acolo. La câțiva kilometri. Pe autostradă. Avem o rulotă. Tata și cei 2 frați mai mici erau răciți și mama i-a lăsat acasă. Alvaro, fratele mai mare, e în Afganistan.

   - E în armată?

   - Forțele speciale, zâmbi Edilio. Elita.

   Nu era un copil înalt, dar stătea așa drept încât nu părea scund. Avea ochii negri și blânzi, mâinile îi erau aspre și pline de tăieturi de parcă aparțineau altui corp. Ținea brațele puțin mai în față decât trunchiul, palmele întoarse înainte, de parcă se pregătea să prindă ceva. Părea în același timp că stătea complet nemișcat și pregătit să sară în acțiune.

   - Dacă stai să te gândești, e o prostie. Oameni de cealaltă parte a barierei știu ce s-a întâmplat, spuse Quinn. Adică, nu e ca și cum nu ar fi observat că suntem deodată în spatele unui zid.

   - Și? întrebă Sam.

   - Și ei au echipamente mai bune decât noi, nu? Ei pot să sape mult mai adânc, să intre sub barieră. Sau să o ocolească. Sau să zboare peste ea. Aici e o pierdere de vreme.

   - Nu știm cât de mult se întinde bariera, nici în sus, nici în jos, spuse Astrid. Pare că se termină la câțiva zeci de metri înălțime, dar s-ar putea să fie doar o iluzie optică.

   - Peste, pe sub, pe lângă sau prin ea. Trebuie să existe o cale, spuse Edilio.

   - Ca atunci când ați trecut voi granița din Mexic? spuse Quinn.

   Sam și Astrid  rămaseră uimiți, uitându-se la Quinn.

   Edilio stătea parcă și mai drept și, deși era cu 15 centimetri mai mic decât Quinn, parcă se uita de sus la el și, cu o voce calmă, Edilio îi răspunse:

   - Ai mei sunt din Honduras. Au trebuit să treacă prin Mexic până să ajungă la graniță. Mama lucrează ca menajeră, iar tata e ajutor de la o fermă. Locuim într-o rulotă și avem o mașină veche. Încă maiam un accent deoarece am învățat spaniola înainte să învăț engleza. Mai vrei să știi și altceva, omule?

   - Nu încercam să stârnesc nimic, amice, spuse Quinn.

   - E bine, spuse Edilio.

   Nu era o amenințare, nu chiar. În orice caz, Quinn avea cu aproape 10 kilograme mai mult ca Edilio. Dar Quinn a fost cel care făcu un pas în spate.

   - Trebuie să mergem. Îl căutăm pe frățiorul lui Astrid, îi explică Sam lui Edilio. El e... el are nevoie de cineva care să aibă grijă de el. Astrid crede că ar putea fi sus la centrala electrică.

   - Tata e inginer acolo, explică Astrid. Dar e la vreo 15 kilometri distanță de aici.

   Sam ezită până să îl întrebe pe Edilio dacă vine cu ei. L-ar fi deranjat pe Quinn. Quinn nu se comporta ca de obicei, ceea ce nu era chiar atât de ciudat, având în vedere situația în care se aflau, dar pentru Sam tot nu era liniștitor. Edilio, pe de altă parte, își păstrase calmul în timpul incendiului și se ridicase peste ceilalți.

   Astrid luă decizia în locul lui.

   - Edilio? Vrei să vii cu noi?

   Acum Sam era necăjit. Oare Astrid crezuse că Sam nu poate face față la tot? Oare avea nevoie de Edilio?

   Astrid își întoarse privirea către Sam.

   - Am zis că e mai bine să trecem direct la subiect și să evităm alte demonstrații de șefie masculină.

   - Nu era vorba de așa ceva, mormăi Sam.

   - Cum aveți de gând să mergeți până acolo? întrebă Edilio.

   - Nu cred că ar fi bine să mergem cu o mașină, dacă la asta te referi, spuse Sam.

   - Mă gândeam la altceva. Nu o mașină, dar mai bine decât să mergi atâta drum pe jos.

   Edilio îi conduse la un garaj ascuns din spatele vestiarului de la piscină. Ridică ușa garajului dezvăluind două carturi de golf cu emblema Clifftop Resort pe ele.

   - Paznicii și îngrijitorii le folosesc ca să ajungă la terenul de golf situat dincolo de autostradă.

   - Ai mai condus așa ceva până acum? întrebă Sam.

   - Da. Tata a mai prins câteodată ture la terenul de golf ca îngrijitor. Am mers cu el ca să-l ajut.

   Asta simplifica decizia. Până și Quinn trebuia să-și dea seama că era logic.

   - Bine, spuse Quinn cu dușmănie. Tu conduci.

   - Putem să încercăm drumul direct până la autostradă. E prima la dreapta, spuse Sam.

   - Vrei să eviți centrul orașului, spuse Astrid. Nu vrei să vină copiii la tine să te întrebe ce ar trebui să facă.

   - Vrei să ajungi la Parcul Național? întrebă Sam. Sau preferi să mă vezi cum stau degeaba și le spun oamenilor că nu au de ce să le fie frică în afară de frica de sine?

   Astrid râse. În opinia lui Sam, era cel mai frumos sunet pe care îl auzise vreodată.

   - Îți aduci aminte, spuse Astrid.

   - Da, îmi amintesc. Roosevelt. Marea Depresiune. Câteodată, dacă mă străduiesc, pot să fac chiar și înmulțiri.

   - Umor defensiv, îl tachină Astrid.

   Plecară cu cartul, trecând prin parcare până la stradă. Acolo luară o curbă strânsă la dreapta intrând pe o porțiune de stradă îngustă și recent asfaltată. Cartul de golf încetinea pe măsură ce urcau pe deal, deplasându-se puțin mai repede decât viteza de mers pe jos.

   Curând observară că strada se sfârșea brusc în barieră. Se opriră și rămaseră nemișcați, holbându-se la capătul abrupt al străzii.

   - Parcă ar fi un episod din desenele cu Road Runner, spuse Quinn. Dacă desenăm un tunel pe barieră, putem trece prin el, însă coiotul se va lovi de barieră.

   - Bine. Mergem înapoi pe drumul de pe deal, dar o luăm pe străzi lăturalnice până la autostradă. Nu te apropia de centru, spuse Sam. Trebuie să îl găsim pe micul Pete. Nu vreau să trebuiască să mă opresc să vorbesc cu niște copii.

   - Da, plus că nu vrem ca cineva să ne fure cartul, spuse Edilio.

   - Da, mai e și asta, spuse Sam.

   - Stop, strigă Astrid, și Edilio călcă puternic frâna.

   Astrid sări jos din cart și fugi cu pași mici înapoi către ceva alb de pe marginea străzii. Se aplecă și luă o rămurică.

   - E un pescărul, spuse Sam, încurcat de faptul că lui Astrid îi păsa. Poate că s-a lovit de barieră.

   - Poate că da, dar uite aici.

   Înțepă piciorul păsării cu rămurica, ridicându-l.

   - Ce?

   - Degetele sunt unite, bineînțeles. Exact cum ar trebui să fie. Dar uite cum ies afară. Uită-te la unghii. Sunt gheare. Ca la o pasăre răpitoare. Ca la un șoim sau un vultur.

   - Ești sigură că este un peșcăruș obișnuit?

   - Îmi plac păsările, explică ea. Așa ceva nu e normal. Pescărușii nu au nevoie de gheare, așa că nu au gheare.

   - Deci e o pasăre ciudată, spuse Quinn. Putem merge mai departe acum?

   Astrid se ridică.

   - Nu e normal.

   Quinn izbucni scurt în râs.

   - Astrid, nu mai suntem nici măcar pe același fur orar cu normalitatea. Pentru asta îți faci griji? Degetele păsărilor?

   - Pasărea e ori un exemplar unic care a suferit o mutație întâmplătoare, ori este vorba despre o nouă specie care a apărut deodată. Care a evoluat, spuse Astrid.

   - Din nou trebuie să întreb același lucru. Și ce dacă? spuse Quinn.

   Astrid era pe punctul de a spune ceva, apoi dădu din cap gândindu-se că nu rezolvă nimic.

   - Nu mai contează, Quinn. Cum ai spus și tu, suntem departe de normalitate.

   Se suiră înapoi și demarară cu 20 de kilometri la oră.

   Intrară pe Third Avenue depărtându-se de oraș și apoi urcară până pe strada 4, un cartier vechi, dubios și sărăcăcios din apropierea casei lui Sam.

   Singurele mașini care se vedeau erau fie parcate, fie lovite.  Singurii oameni pe care îi văzură fură niște copii trecând strada în spatele lor, alergând către o casă de unde se auzeau sunete de televizor, pentru a constata că era doar un DVD pornit.

   - Măcar mai avem curent electric, spuse Quinn. Nu ne-au luat și DVD-urile. Și MP3-urile merg, chiar și fără acces la internet. Tot mai avem melodii.

   - Nu ne-au luat? remarcă Astrid. Am trecut de la Dumnezeu la „ei”.

   Ajunseră la autostradă și opriră.

   - Ei bine, asta-i înfiorător, spuse Quinn.

   În mijlocul autostrăzii se afla un tractor cu o remorcă. Remorca se desprinsese și se răsturnase pe o parte ca o jucărie aruncată. Tractorul în sine era încă în picioare pe marginea drumului. O limuzină decapotabilă Sebring se izbise frontal în tractor. Decapotabila nu ieșise prea bine din accident. Era mototolită la aproape jumătate din lungimea ei inițială și arsese.

   - Șoferii celor două mașini au dispărut, spuse Quinn.

   - Măcar nimeni nu a fost rănit, spuse Edilio.

   - Asta dacă nu a fost vreun copil în mașină, specifică Astrid.

   Nimeni nu îndrăzni să verifice. Nimeni nu ar fi supraviețuit acelui accident sau focului care a urmat. Niciunul nu voia să vadă dacă pe bancheta din spate se aflase cineva.

   Autostrada avea 4 benzi, câte două pe fiecare sens, nedespărțite, cu o bandă pe mijloc pentru a întoarce. Mereu era trafic. Chiar și la miezul nopții era trafic. Acum era doar liniște și pustietate.

   Edilio râse un pic speriat.

   - Tot îmi vine să cred că o să vină vreun camion să ne calce.

   - Ar fi aproape o ușurare, mormăi Quinn.

   Edilio călcă pedala, motorul electric hurui și ieșiră pe autostradă ocolind remorca răstrurnată.

   Era o experiență sinistră. Mergeau mai încet decât un ciclist experimentat, pe o autostradă unde nimeni nu mergea cu mai puțin de 100 de kilometri la oră. Trecură pe lângă un magazin de tobe de eșapament, pe lângă Jiffy Lube și o clădire de birouri unde locuiau ilegal un avocat și un contabil.

   În mai multe locuri, mașinile de pe autostradă se loviseră de mașinile parcate, o decapotabilă era intrată cu totul într-o curățătorie și spărsese geamul din sticlă. Haine învelite în plastic erau întinse pe capota mașinii și pe locurile din față.

   Era liniște ca într-un cimitir. Pe măsură ce înaintau, singurele sunete pe care le auzeau erau de la anvelopele moi de cauciuc și bâzâitul motorului electric.

   Orașul se întindea în stânga lor, iar în dreapta pământul se înălța formând o creastă abruptă. Creasta înconjura orașul formând un fel de zid al orașului.

   Sam nu realizase până acum că Perdido Beach era deja înconjurat de un fel de barieră. La nord și la est se întindeau munții, iar la vest și sud era oceanul. Acest drum pustiu și tăcut era singura cale de intrare sau ieșire. 

   Direct în față era o benzinărie Chevron. Lui Sam i se păru că vede mișcare acolo.

   - Voi ce credeți? întrebă el.

   - Poate au mâncare acolo. E un magazin, nu? spuse Quinn. Mie îmi e foame.

   - Ar trebui să mergem mai departe, spuse Astrid.

   - Edilio? întrebă Sam.

   Edilio dădu din umeri.

   - Nu vreau să fiu paranoic, dar cine știe?

   - Eu zic să mergem mai departe, spuse Sam.

   Edilio aprobă din cap și îndrumă cartul de golf pe partea stângă a drumului.

   - Dacă sunt copii acolo, le zâmbim, le facem cu mâna și le spunem că ne grăbim, spuse Sam.

   - Da, să trăiți, spuse Quinn.

   - Nu te purta așa, frate! Am votat cu toții, spuse Sam.

   - Da, sigur.

   Acum se vedea clar că erau oameni la Chevron. Un vânticel purtase o pungă de Doritos până pe autostradă, spre ei, ca un scaiete roșu-auriu.

  Pe măsură ce cartul de golf se apropia, un puști și apoi încă unul ieșiră la șosea. Primul era Cookie. Pe al doilea, Sam nu îl cunoștea.

   - Salut, Cookie, strigă Sam de la 20 de metri distanță.

   - Care-i treaba, Sam? răspunse Cookie.

   - Îl căutăm pe frățiorul lui Astrid.

   - Așteaptă, spuse Cookie.

   El căra o bâtă de baseball de metal, iar celălalt copil de lângă el avea un ciocanc de crochet cu dungi verzi.

   - Nu, omule, suntem într-o misiune, ne vedem mai târziu, spuse Sam făcându-i cu mâna și Edilio nu ridică piciorul de pe pedală.

   Erau la doar câțiva metri, dar curând aveau să treacă pe lângă ei.

   - Opriți-i, strigă o voce prin stație.

   Howard alerga urmat de Ord. Cookie se puse în fața cartului.

   - Nu opri, șopti Sam.

   - Omule, ai grijă, strigă Edilio către Cookie.

   Cookie sări în fața lor în ultima secundă, iar celălalt copil lovi cu putere cartul cu ciocanul. Mânerul de lemn lovi bara de metal care susținea cartul și capătul ciocanului se despinse, ratând cu puțin capul lui Quinn.

   Trecură mai departe și Quinn strigă în spate:

   - Hei, aproape m-ai lovit în cap, idiotule!

   Erau la aproape 10 metri distanță și se îndepărtau când Orc strigă:

   - Prindeți-i, cretinilor!

   Cookie era un băiat mare, dar mai lent. În schimb, celălalt copil, cel care avea ciocanul rupt, era mai mic și mai rapid și porni într-un sprint. Howard și Orc erau și mai în spate, alergând cât de tare puteau, dar Orc era masiv și încet, iar Howard se depărta de el.

   Copilul cu ciocanul îi prinse din urmă.

   - Ar fi bine să opriți, spuse el gâfâind, alergând paralel cu ei.

   - Nu prea cred, spuse Sam.

   - Băiete, te lovesc cu bățul, amenință copilul, gâfâind și mai tare.

   Încercă să îl lovească cu partea distrusă a bățului, însă fără forță.

   Sam prinse bățul și îl roti, trăgându-i-l din mână. Copilul se împiedică și căzu întins pe burtă. Sam aruncă bățul într-o parte cu dispreț.

  Howard era aproape de ei, venind direct în spatele cartului. Astrid și Quinn priveau cu calm cum Howard alerga din greu, dând din mâini ca o morișcă. Aruncă o privire în spate și înțelese că Orc nu avea cum să îi prindă din urmă.

   - Howard, ce îți închipui că faci? întrebă Quinn cu o voce rezonabilă. Ești ca un câine care aleargă după un camion. Ce o să faci când ne ajungi din urmă?

   Howard înțelese și începu să încetinească.

   - E o urmărire la viteză mică, poate o să apărem la știri, spuse Edilio, provocând niște râsete timide.

   În 5 minute, nimeni nu mai râdea.

   - Se apropie cu viteză o mașină mare, spuse Astrid. Trebuie să tragem pe dreapta.

   - Nu ne vor călca, spuse Quinn. Nici măcar Orc nu e așa nebun.

   - Poate că nu vor să ne calce, dar la volanul acelui Hummer e un copil de 13 ani, spuse Astrid. Chiar vrei să rămâi pe drum?

   Quinn încuviință din cap.

   - Ne așteaptă o lovitură puternică.

ZECE

          274 ORE, 27 MINUTE

   Hummer-ul își croia drum, când aproape, când mai departe, de-a lungul șoselei, dar nu era nicio îndoială că îi va ajunge din urmă.

   - Merg mai departe sau opresc? întrebă Edilio, strângând cu putere volanul.

   - O să ne bată, strigă Quinn. Ar fi trebuit să ne oprim. Am zis că trebuia să ne oprim, dar voi nu și nu.

   Hummer-ul micșora distanța cu o viteză alarmantă.

   - O să ne lovească, strigă Astrid.

   Quinn sări din cart și începu să alerge. Hummer-ul se opri. Cookie și copilul cu ciocanul se dădu jos și porniră spre Quinn.

   - Oprește, spuse Sam.

   Se dădu jos și alergă către Quinn să îl ajute.

   Quinn încercă să sară peste șanțul de pe marginea drumul, dar ateriză prost. Cei doi bătăuși erau lângă el până să se poată ridica. Cookie îl lovi cu putere cu pumnul în spate.

   Sam se aruncă spre Cookie. Îl prinse pe acesta de încheietura unei mâini și îl trânti în față cu ajutorul inerției.

   Cookie ateriză dur pe burtă și Sam se rostogoli liber. Cookie își lăsase jos bâta ca să îl bată cu pumnii pe Quinn, iar acum Sam se aruncă după ea.

   Puștiul cu ciocanul, Edilio și Quinn avură o încăierare scurtă, dar violentă, ce îi lăsă pe Edilio și Quinn în picioare și pe celălalt copil jos la pământ. Dar acum, Orc și Howard avură destul timp să coboare din mașină. Orc îl nimeri cu bâta pe Edilio în spatele genunchilor. Edilio căzu jos ca un sac de ciment.

   Ridicând bâta lui Cookie, Sam alergă și se puse între Orc și Edilio.

   - Nu vreau să mă lupt cu tine, strigă Sam.

   - Știu că nu vrei, spuse Orc sigur pe el. Nimeni nu vrea să se lupte cu mine.

   Astrid veni cu pași mari către ei.

   - Opriți-vă toți, strigă ea.

   Avea pumnii încleștați și lacrimi în ochi, dar nu era tristă, era nervoasă.

   - Nu avem nevoie de porcăria asta.

   Howard se băgă între Orc și Astrid.

   - Dă-te la o parte, Astrid, Orc trebuie să îl învețe minte pe acest puști.

   - Să mă dau la o parte? răspunse Astrid. Nu îmi spui tu să mă dau la o parte, nevertebrat ce ești!

   - Astrid, nu te băga, am eu grijă, spuse Sam.

   Edilio încercă să stea drept, dar abia putea să stea în picioare.

   - Hei, las-o pe Astrid să vorbească, spuse Orc, spre surprinderea tuturor.

   Încărcat cu adrenalină, Sam aproape că nici nu îl auzi. Dar apoi procesă spusele lui Orc și își ținu gura.

   Astrid inspiră adânc. Părul îi flutura sălbatic. Era roșie la față și în final, încercând să se calmeze, spuse:

   - Nu ne batem.

   - Vorbește în numele tău, murmură Cookie.

   - E o tâmpenie, spuse Astrid. Nu facem decât să îl căutăm pe frățiorul meu.

   Ochii lui Orc se încruntară și mai mult.

   - Retardatul?

   - E autist, se răsti Astrid.

   - Da, micul retardat, rânji Orc, fără să mai continue.

   - Ar trebui să te oprești, Sammy, spuse Howard dând dezaprobator din cap.

   - Asta am spus și eu, și eu sunt cel care a ajuns să fie bătut, gesticulă Quinn sălbatic, supărat pe Sam.

   Howard aprobă din cap către Quinn amuzat.

   - Ar fi trebuit să îl asculți pe fratele tău, Sam. Ți-am zis aseară că trebuie să ai grijă cu omul meu, Orc.

   - Să aibă grijă cu el? Ce înseamnă asta? întrebă Astrid.

   Howard îi îndreptă o privire rece lui Astrid.

   - Trebuie să îi arăți respect Căpitanului Orc, la asta mă refer.

   Sam se abținu să nu râdă.

   Howard se apropie, curajos că îl avea pe Orc în spatele lui.

   - Da. Căpitan. Cineva trebuie să se ridice și să se impună, nu? Tu erai ocupat, probabil la surf, așa că Orc s-a oferit să fie la conducere.

   - La conducerea cui? întrebă Quinn.

   - A celor care aleargă ca nebunii.

   - Da, aprobă Orc.

   - Copiii distrugeau totul, luând tot ce voiau, continuă Howard.

   - Da.

   - Toți acei mucoși, toți acei copilați care alergau aiurea, nimeni care să îi oprească din plâns sau să le schimbe scutecele. Orc a avut grijă să se ocupe cineva de ei, spuse Howard schițând un zâmbet larg. El i-a liniștit sau măcar a avut grijă ca altcineva să o facă.

   - Așa e, spuse Orc, de parcă ar fi fost prima dată când auzea acest lucru.

   - Nimeni în afară de el nu a vrut să rezolve lucrurile, așa că Orc a făcut-o, spuse Howard. Așa că Orc este căpitanul acum, până se întorc adulții.

   - Doar că ei nu se mai întorc, spuse Orc.

   - Are dreptate în totalitate, spuse Howard. Cum a zis și Căpitanul.

   Sam aruncă o privire către Astrid. Adevărul era că cineva trebuia să aibă grijă de copii. Orc nu ar fi fost alegerea lui Sam pentru această muncă, dar Sam nu voia să o facă el.

   Situația se detensionase, iar acum cele două tabere erau aliniate față în față și nu era nicio îndoială cine avea să câștige dacă lupta începea din nou. Erau 4 contra 4, dar cei bătăuși îl aveau și pe Orc, și el făcea cât 3.

   - Noi doar vrem să îl căutăm pe micul Pete, spuse într-un final Sam, înghițindu-și furia.

   - Da? Dacă vă duceți să căutați ceva, mai bine mergeți puțin mai încet, spuse Howard rânjind.

   - Vrei cartul de golf? întrebă Sam.

   - Despre asta vorbesc, Sammy, spuse Howard întinzând mâinile larg și împăciuitor.

   - Așa cum și oamenii plătesc taxe, nu? spuse copilul cu ciocanul.

   - Exact, aprobă Howard. Este o taxă.

   - Dar cine ești tu până la urmă? îl înfruntă Astrid pe copilul cu ciocanul. Nu te-am văzut la școală.

   - Eu merg la Academia Coates.

   - Mama mea este asistenta din tura de noapte acolo, spuse Sam.

   - Acum nu mai e, spuse copilul.

   - Ce cauți aici jos? întrebă Astrid.

   - Nu mă înțelegeam cu copiii de acolo, spuse puștiul încercând să acopere adevărul cu o glumă, dar în ochii lui se putea citi frica.

   - Mai sunt adulți acolo sus, întrebă Sam sperând într-o minune.

   - Ah, spuse Howard. Sammy vrea la mămica lui.

   - Ia cartul, spuse Sam.

   - Nu îți mai pierde vremea încercând să arăți ca un dur. Vezi tu, eu te cunosc, spuse Howard. Sam din autobuz, Sam pompierul. Deodată faci pe eroul și apoi dispari, nu-i așa? Curajul cam apare și dispare. Aseară toată lumea striga: „Unde e Sam, unde e Sam?”, iar eu am fost nevoit să le spun: „Ei bine, copii, Sam a plecat cu Astrid cea deșteaptă, pentru că Sam nu poate umbla cu oameni obișnuiți ca noi. Sam trebuie să plece cu prietena lui atrăgătoare și blondă.”

   -Nu e prietena mea, spuse Sam regretând imediat cuvintele spuse.

  Howard începu să râdă, fericit că îl provocase.

   - Vezi, Sam, tu mereu trebuie să fii în lumea ta, prea bun pentru ceilalți, în timp ce eu, Căpitanul Orc și băieții noștri o să fim mereu prin preajmă. Tu te dai la o parte, iar noi îți luăm locul.

   Sam îi putea simți pe Astrid și Quinn uitându-se la el, așteptând ca el să nege spusele lui Howard. Dar ce rost mai avea?

   Sam deja dezamăgise atâția copii în centru, copii care se așteptaseră ca el să facă ceva, exact cum spusese Howard, iar tot ce își dorise el era să scape de ei. Avusese ocazia să plece cu Astrid și o făcuse fără vreo ezitare.

   - M-am plictisit, mormăi Orc.

   Howard zâmbi.

   - Bine, Sam. Poți să pleci să îl cauți pe micul retardat, dar când te întorci, ar fi bine să vii cu un cadou pentru Căpitan. Căpitanul conduce FAYZ, omule.

   - Ce conduce? întrebă Astrid.

   Howard fu evident bucuros că îl întrebase.

   - Eu am inventat-o. FAYZ. Se scrie F-A-Y-Z și vine de la Fallout Alley Youth Zone. O zonă distrusă și plină de copii.

   Howard și etală râsul său răutăcios.

        Soarele îi ardea fața. Lana deschise ochii.

   Figuri înaripate și amenințătoare pluteau deasupra ei, treceau pe sub soare și înapoi. Vulturii o priveau și așteptau, fiind siguri că în curând va fi o gustare pentru ei.

   Avea limba umflată, încât aproape o sufoca, și buzele crăpate. Era pe moarte.

   Se uită în jur după corpul bietului ei câine. Ar fi trebuit să fie chiar lângă ea. Dar nu mai era nimic acolo.

   Ea auzi un lătrat cunoscut.

   - Patrick?

   Acesta veni sărind către ea, entuziasmat, îndemnând-o să vină să se joace cu el.

   Ridică mâna și îi atinse gâtul lui Patrick. Blana îi era impregnată cu sânge uscat. Pipăi zona unde trebuia să fie mușcătura fatală. Rana era închisă. În zonă încă era o crustă, dar sângele nu mai curgea și, după comportamentul său, Patrick se simțea foarte bine.

   Să își fi imaginat ea totul? Nu se putea, sângele uscat era dovada.

   Se chinui să-și amintească ultimele momente dinainte să își piardă cunoștința. Oare se rugase? Ce era, un miracol? Nu-și amintea să fi făcut așa ceva, ea nu era genul de persoană care să se roage.

   Oare ea cauzase asta? Oare îl vindecase cumva pe Patrick?

   Aproape începu să râdă. Delira. Își pierdea mințile. Își imagina tot felul de lucruri. Înnebunise de durere, sete și foame. Înnebunise.

   Simți ceva rău mirositor. Ceva lipicios și urât mirositor.

   Privi către brațul ei distrus. Carnea întinsă ce abia îi mai ținea oasele rupte era neagră spre verde. Mirosul era îngrozitor.

   Lana trase adânc aer în piept de câteva ori, tremurând, luptându-se cu teroare. Auzise de cangrenă. Era ceva ce se întâmpla când carnea era moartă sau când circulația era obstrucționată. Brațul era pe moarte. Mirosul venea de la carnea putrezită.

   Un vultur ateriză la doar câțiva metri de ea. Se uita la ea cu niște ochi ca mărgelele și dădea din gâtul golaș. Și vultura știa ce reprezenta acel miros.

   Patrick veni sărind înapoi, lătrând și vutlrul nu avu de ales decât să plece.

   - Nu mă prinzi, croncăni Lana, însă slăbiciunea din vocea ei nu făcea nimic decât să o sperie și mai mult.

   Vulturii aveau să o prindă până la urmă.

   Dar totuși acolo era Patrick, vindecat după ce suferise o rană mortală.

   Lana își puse mâna strângă pe carne chiar sub osul mâinii drepte. Carnea era fierbinte și părea moale sub crusta de sânge închegat.

   Închise ochii și se gândi că orice se întâmplase cu Patrick voia să se întâmple și pentru ea acum: „Nu vreau să mor. Nu vreau să mor”.

   Gândul îi zbură către casă, către camera ei. Posterele de pe pereți, o pânză de alungat visele rele atârnată în fața unei ferestre, animale de pluș uitate în coșul în coșul de răchită, un șifonier plin cu haine și colecția ei de evantaie asiatice, pe care toată lumea le găsea ciudate.

   Nu mai era supărată pe părinții ei. Acum, doar îi era dor de ei. O voia pe mama ei mai mult decât orice pe lume. Și pe tatăl ei. El ar fi știut cum să o salveze.

   Avea vise emoționante, imagini care o făceau să gâfâie și îi făceau inima să bată ca un piston.

   Se simțea că plutește pe un petic subțire de pământ, ca suprafața unui balon, iar dedesubt, un spațiu deschis plin de nori și jeturi neașteptate de flăcări. Iar și mai jos, un monstru, ceva din copilăria ei, monstrul care adesea o trezise din somn.

   Un monstru făurit din piatră vie, o creatură dură, vicleană și greoaie, cu ochii negri în flăcări. Iar în această bestie teribilă bătea o inimă. Doar că această inimă nu era roșie, era verde. Și această inimă era crăpată ca un ou, din ea scăpând o lumină strălucitoare și dureroasă.

   Se trezi speriată, plângând.

   Se  ridică, la fel ca de fiecare dată când se trezea dintr-un coșmar, în patul ei.

   Se ridicase.

   Durerea era teribilă. Capul parcă îi exploda, spatele... Privi către mâna ei dreaptă.

   Pentru un moment, uită să mai respire. Uită durerea care îi pulsa în cap, în picior și în spate. Uitase de toate deoarece durerea din braț dispăruse.

   Brațul era drept. De la cot până la încheietură forma din nou o linie dreaptă. Cangrena dispăruse și ea odată cu mirosul de mortăciune.

   Brațul îi era încă acoperit de o crustă de sânge uscat, dar nu era nimic comparabil cu ce fusese acolo înainte.

   Tremurând, își ridică brațul drept.

   Se mișca.

   Încet, își încleștă pumnul.

   Degetele se apropiară.

   Nu era posibil. Așa ceva nu era posibil. Ce vedea nu putea fi adevărat.

   Dar durerea nu mințea. Iar durerea aceea arzătoare din braț acum nu era nimic mai mult decât o pulsație slabă.

   Lana puse mâna stângă pe piciorul rupt.

   A durat mult timp și ea era teribil de slăbită de sete și de foame. Dar și-a ținut mâna acolo până când, peste o oră, a făcut ceva ce se temea că nu va mai face niciodată: Lana Arwen Lazar s-a ridicat în picioare.

   Doi vulturi stăteau nemișcați pe camioneta răsturnată.

   - Se pare că ați așteptat degeaba, spuse Lana.

UNSPREZECE

             273 ORE, 39 MINUTE

   Sam, Quinn, Edilio și Astrid plecară mai departe pe jos, lăsând în urmă râsetele și insultele celorlalți.

   - Quinn, Edilio, sunteți bine? întrebă Astrid.

   - În afară de vânătaia mare, pe care probabil o să o am în mijlocul spatelui? răspunse Quinn. Desigur. Lăsând la o parte faptul că mi-am luat bătaie fără motiv, totul e perfect. Bun plan, frate. A ieșit bine. Am pierdut cartul, ne-am luat bătaie și am fost umiliți.

   Sam se abținu să nu țipe la prietenul lui. Quinn avea dreptate. Sam alesese să ignore blocajul și, ca urmare, plătiseră.

   Vorbele lui Howard erau dureroase. Era ca și cum șarpele își dăduse jos pielea și arătase lumii adevărata față a lui Sam. Nu era vorba de faptul că se credea prea bun pentru ceillalți, asta era greșit, era vorba că Sam nu voise să intervină, să preia controlul. Avea motivele lui, dar acum nu prea contau, ținând cont că fusese umilit în fața prietenilor lui.

   - Eu o să fiu bine, nu e mare lucru, îi spuse Edilio lui Astrid. Dacă merg în continuare, îmi va trece.

   - O, da, minunat, dă-te mare, Edilio, spuse ironic Quinn. Poate ție îți place să fii bătut, dar mie nu. Eu nu găsesc plăcere în așa ceva. Și acum ar trebui să mergem pe jos la centrală? De ce, ca să căutăm un copil mic care probabil nici nu știe că lipsește?

   Din nou Sam se opuse mâniei și, cu tot calmul posibil, spuse:

   - Frate, nu te obligă nimeni să mergi.

   - Vrei să zici să nu vin? întrebă Quinn apropiindu-se de Sam și prinzându-l de umăr. Vrei să spui că vrei să plec, frate?

   - Nu, omule. Ești cel mai bun prieten al meu.

   - Singurul tău prieten.

   - Da. Așa e, recunoscu Sam.

  - Tot ce vreau să zic e: cine a murit și te-a lăsat pe tine rege? întrebă Quinn. Te porți de parcă ai fi șeful aici. Cum de s-a întâmplat asta? Cum se face că eu iau ordine de la tine?

   - Nu iei ordine, spuse Sam supărat. Nu vreau ca nimeni să ia ordine de la mine. Dacă aș fi vrut așa ceva, tot ce trebuia să fac era să rămân în oraș și să le spun oamenilor ce să facă. 

   Apoi, cu o voce mai înceată, Sam spuse:

   - Poți să fii tu șeful, Quinn.

   - Nu am zis niciodată că vreau eu să fiue șeful, spuse Quinn ofensat.

   Dar mânia începu să se domolească. Aruncă o privire încruntată către Edilio și apoi una circumspectă către Astrid.

   - E doar ciudat, frate. Eram obișnuit să fim doar noi doi, nu?

   - Da, aprobă Sam.

   - Vreau doar să luăm plăcile și să ne îndreptăm către plajă, se văită Quinn. Vreau ca totul să fie la fel ca înainte.

   Iar apoi, deodată, strigă:

   - Unde e toată lumea? De ce nu avenit nimeni după noi? Unde sunt părinții mei?

   Începură din nou să meargă, Edilio șchiopătând un pic și Quinn rămânând mai în spate mormăind. Sam veni lângă Astrid, la fel de timid în prezența ei.

   - Mulțumesc că ai avut grijă de Orc, spuse el.

   - L-am meditat la matematică curativă, afișă ea un zâmbet în colțul gurii. Se simte puțin intimdat de mine, dar nu ne putem baza prea mult pe asta.

   Continuară să meargă pe mijlocul autostrăzii. Era ciudat să vezi linia galbenă sub picioare.

   - Fallout Alley Youth Zone, spuse Astrid.

   - Da. Cred că așa va rămâne.

   - Poate că nu e doar o glumă, spuse Astrid. Poate chiar este vorba de deșeuri radioactive.

   Sam se uită brusc la ea.

   - Vrei să zici că poate fi un accident la centrala nucleară?

   - Nu sunt sigură că vreau să spun ceva, zise Astrid, ridicând din umeri.

   - Dar crezi că putea fi legat de asta? Ca și cum centrala ar fi explodat sau ceva?

   - Încă este curent electric. Perdido Beach își ia toată energia din acea centrală. Luminile încă merg. Așa că într-un fel sau altul, centrala încă merge.

   Edilio se opri.

   - Hei, băieți! Noi de ce mergem pe jos?

   - Pentru că nemernicul acela și marioneta lui, Howard, ne-au furat cartul de golf, spuse Quinn.

   - Omule, spuse Edilio arătând către o mașină ce se răsturnase într-un șanț de pe marginea drumului.

   Pe capotă erau prinse două biciclete.

    - Nu îmi place să iau bicicleta altcuiva, spuse Astrid.

   - Treci peste asta, spuse Quinn. Dacă nu ai observat, este o lume cu totul nouă. E FAYZ.

   Luară cele două biciclete și se suiră câte doi pe fiecare. Quinn se sui pe bicicletă cu Edilio, și Astrid cu Sam. Părul ei în venea direct în față, înțepăndu-l puțin.

   Lui Sam îi păru rău când găsiră încă două biciclete.

   Autostrada nu ducea la centrala nucleară, iar ei fură nevoiți să iasă pe un drum lateral. Dădură de un post de gardă impresionant, din piatră, și de o barieră cu dungi roșii, precum cele la trecerile peste calea ferată. Era coborâtă să blocheze accesul, așa că ei o ocoliră.

   Drumul șerpuia printre dealurile acoperite de covoare de iarbă uscată și flori veștejite. În apropierea centralei nu erau case sau magazine. Era înconjurată de kilometri întregi de spațiu gol. Dealuri abrupte, copaci din loc în loc, pajiști și pâraie secate.

   Până la urmă drumul vira în jos către litoral. 

   Era un peisaj ce-ți tăia răsuflarea, dar curentul care, în mod normal, era puternic, exploziv, acum era blând. Drumul se înălța și cobora, se pndula de câteva ori și se ascundea în spatele dealurilor, pentru a se deschide mai departe către o nouă panoramă a oceanului.

   - E încă o poartă de securitate în față, spuse Astrid.

   - Dacă e un paznic acolo, îl voi pupa, spuse Quinn.

   - Toată zona asta e constant supravegheată și patrulată, spuse Astrid. Centrala are aproape o armată privată care o protejează.

   - Acum nu mai are, spuse Sam.

   Ajunseră la un gard din zale de metal, care se termina deasupra cu o sârmă ghimpată. Gardul se întindea în stânga până jos la stânci și dispărea sus pe dealuri în dreapta. Aici era o poartă mult mai serioasă, aproape ca o fortăreață. Arăta de parcă putea rezista unui asediu. Poarta era o secțiune înaltă de gard din zale metalice, care se putea rula și despacheta cu o apăsare de buton.

   Se opriră din pedalat și priviră în sus obstacolul.

   - Cum intrăm? se întrebă Astrid.

   - Cineva se va cățăra, spuse Sam. Tragem la sorți.

   Cei 3 băieți jucară piatră, hârtie, foarfece și Sam pierdu.

   - Omule.  Cum să alegi hârtie? îl tachină Quinn. Toată lumea știe că se începe cu foarfece în prima rundă.

   Sam se cățără pe gard cu ușurință, dar sârma ghimpată îl puse pe gânduri. Își dădu tricoul jos și îl înfășură în jurul sârmei. Ridică cu grijă un picior peste și scânci când sârma îi atinse coapsa. Apoi trecu. Sări jos lăsând tricoul înfășurat în jurul sârmei.

   Intră în gheretă. Aerul condiționat era pornit la maxim și imediat regretă pierderea tricoului O serie de ecrane arătau drumul pe care ei tocmai veniseră și câteva alte peisaje de afară: oceanul, pietre, munți. De asemenea, arătau și câteva uși din centrală cu accesul restricționat pe baza unor cartele.

   În toaletă zări o cartelă electronică pe un șnur, agățat într-un cârlig. Cineva fusese la toaletă când dispăruse. Sam luă șnurul și îl prinse în jurul gâtului.

   Într-o cămară  din cameră principală găsi o uniformă militară gri cu verde, care îi era cu multe numere mai mare. Pe un perete era un suport de arme încuiat. Camera mirosea a petrol și a sulf.

   O bună perioadă de timp se uită la arme. Arme automate contra bâte de baseball.

   - Nu alege calea asta, murmură Sam.

   Lăsă armele și închise ușa cu putere, însă rămase cu mâna pe clanță. Apoi dădu din cap. Nu era cazul. Nu încă.

   Forța ispitei îi provocă greață. Ce se întâmplase cu el de îi trecuse prin cap această variantă, chiar și pentru o secundă?

   Apăsă butonul și deschise poarta.

   - De ce a durat așa mult? întrebă Quinn suspicios.

   - Am căutat un tricou.

   Centrala electrică era perfect izolată. Un complex imens și impunător de clădiri și depozite dominate de două domuri imense de beton.

   Toată viața, Sam auzise vorbe despre această centrală. Se părea că jumătate din Perdido Beach lucra aici. Crescând aici, auzise nenumărate asigurări și nu îi fusese cu adevărat frică de energia nucleară. Dar acum, văzând cu pchii lui centrala, o bestie luminoasă ghemuită deasupra mării și ascunsă sub munți, nu mai era atât de liniștit.

   - Ai putea duna toate casele din Perdido Beach aici, spuse Sam. Nu am văzut niciodată centrala de aproape. E mare.

   - Îmi aduce aminte de când am fost plecat la Roma și am văzut o catedrală foarte mare, San Pietro, spuse Quinn. Știi, te simți mic numai când te uiți la ea. De parcă ar trebui să îngenunchezi doar ca să fii în siguranță.

   - Am și eu o întrebare stupidă: nu o să ne iradiem, nu-i așa? zise Edilio.

   - Nu suntem la Cernobîl, spuse Astrid cu asprime. Acolo nu aveau nici măcar turnuri care să delimiteze zona. Asta sunt cele două domuri. Reactoarele propriu-zise sunt acoperite de domuri, astfel încât, dacă s-ar întâmpla ceva, gazul radioactiv ar fi reținut înăuntru.

   Quinn îl bătu pe Edilio pe spate prietenește.

   - Și de aceea nu avem de ce să ne facem griji. În afara faptului că această zonă este numită Fallout Alley. Mă întreb de ce? Din moment ce totul este în siguranță.

   Quinn și Sam știau deja povestea, dar ca să înțeleagă și Edilio, Astrid arătă către domul cel mai îndepărtat.

   - Vezi că diferă culorile? Acel dom pare mai nou. Celălalt dom a fost lovit de un meteorit acum 15 ani. Dar care sunt șansele ca așa ceva să se întâmple din nou?

   - Care erau șansele ca asta să se întâmple de prima dată? murmură Quinn.

   - Un meteorit? strigă Edilio privind în sus către cer.

   Soarele trecuse de mult de cea mai înaltă poziție a sa și acum apunea deasupra apei.

   - Un meteorit mic care se deplasa cu viteză mare, spuse Astrid. A lovit containerul și l-a distrus. L-a vaporizat. A lovit și reactorul și a trecut mai departe. De fapt, a fost bine că se mișca atât de repede.

   Sam își imagina toată întâmplarea. Vedea cum o rocă din spațiu venea cu o viteză imposibilă, lăsând în urmă  foc și trecând prin domul de beton.

   - De ce să fie bine că avea viteză? întrebă Sam.

   - Pentru că a săpat în pământ și a dus 90% din uraniu jos, în crater, la aproape 30 de metri sub pământ. Așa că pur și simplu doar au umplut craterul, au pavat deasupra și au reconstruit reactorul.

   - Am auzit că o persoană a murit, spuse Sam.

   Astrid aprobă din cap.

   - Unul dintre ingineri. Probabil că lucra în zona reactorului.

   - Vrei să zici că sub pământ e o grămadă de uraniu și nimeni nu ar trebui să creadă că e periculos, spuse Edilio sceptic

   - O grămadă de uraniu și oasele unui om, spuse Quinn. Bine ai venit în Perdido Beach, unde sloganul nostru este: „Radiație? Care radiație?”

   Astrid porni în față. Ea vizitase centrala de mai multe ori, împreună cu tatăl ei. Găsi o ușă nemarcată și insesizabilă pe o margine a clădirii cu turbine. Sam trecu cartela prin fantă și ușa se deschise.

   Înăuntru găsiră o cameră cavernoasă cu un tavan înalt, cu grinzi de metal și o podea de beton vopsită. Patru motoare masive, fiecare mai mare decât o locomotivă, scoteau un zgomot incredibil.

   - Acestea sunt turbinele, strigă Astrid acoperind vâjâitul puternic ca un uragan. Uraniul crează o reacție care încălzește apa, aburul ajunge aici, învârte turbinele și generează electricitate.

   - Deci, vrei să zici că nu au hamsteri gigantici care învârt o roată? strigă Quinn. Înseamnă că am fost informat greșit.

   Quinn schiță un salut apatic în glumă.

   Se împrăștiară prin camera turbinelor. Astrid le reaminti că micul Pete nu vine dacă este chemat. Singurul mod în care îl puteau găsi era să caute în fiecare colț, în fiecare locșor în care ar putea sta în picioare, ghemuit au ascuns.

   Pete nu era în camera turbinelor.

   Astrid le făcu semn să meargă mai departe. După ce trecură prin două rânduri de uși, puteau să se audă normal din nou.

   - Să mergem în camera de comandă, sugeră Astrid și îi îndrumă în jos printr-un coridor întunecat, până la o veche cameră de comandă.

   Arăa ca platoul dintr-o lansare în spațiu NASA, cu calculatoare vechi, monitoare licărind și mult prea multe panouri cu mult prea multe luminițe, întrerupătoare și porturi de date antice.

   Acolo, stând pe podeaua camerei de control, balansându-se înainte și înapoi, jucând un joc video silențios, era micul Pete.

   Astrid nu alergă spre el. Rămase uimită, holbându-se la el într-o manieră pe care Sam o considera aproape o dezamăgire. Părea aproape că se micșorează.

   Dar apoi forță un zâmbet și se duse la el.

   - Petey, spuse Astrid cu o voce cală de parcă nu ar fi lipsit niciodată, de parcă ar fi fost tot timpul împreună și nu ar fi fost nimic ciudat în a-l găsi în mijlocul camerei de comandă a unei centrale nucleare, jucându-se Pokemon pe un Game-Boy.

   - Slavă Domnului că nu era la reactoare, spuse Quinn. Aș fi spus un „nu” mare dacă trebuia să-l căutăm acolo.

   Edilio aprobă și el din cap.

   Micul Pete avea 4 ani și era blond ca sora lui mai mare, doar că era pistruiat și un pic sfios, și era așa drăguț. Nu părea deloc debil sau prost, din contră, dacă nu știai, puteai spune că e un copil normal și probabil deștept.

   Dar când Astrid îl îmbrățișă, abia băgă de seamă. Doar după aporpae un minut ridică o mână de pe jocul video și îi atinse părul, parcă gândindu-se în altă parte.

   - Ai mâncat ceva până acum? întrebă Astrid.

   Apoi reformulă întrebarea:

   - Ți-e foame?

   Avea un fel aparte de a vorbi cu micul Pete când voia atenția lui. Îi ținea capul între palme, blocându-i vederea în lateral și acoperindu-i pe jumătate urechile. Venea cu fața aproape de a lui și îi vorbea cu calm, pronunțând cuvintele cu grijă, încet.

   - Ți-e foame? repetă ea încet, dar ferm.

   Ochii lui Pete începură să sclipească și încuviință din cap.

   - Bine, spuse Astrid.

   Edilio se uita la electronicele vechi care acopereau aproape un perete întreg. Se încruntă și își încreți sprânceana.

   - Totul pare să fie în regulă, raportă el.

   Quinn îl luă în derâdere.

   - Scuză-mă, ești și inginer în fizica nucleară pe lângă șofer de cart de golf?

   - Mă uitam la indicatorul luminos. M-am gândit că verde înseamnă că e bine, nu?

   Edilio se duse la o masă curbată, care susținea 3 monitoare, având în față 3 scaune pivotante.

   - Nici măcar nu pot citi chestiile astea, recunoscu Edilio privind cu atenție monitoarele. Sunt doar numere și simboluri.

   - Mă duc până în camera de relaxare să îi găsesc ceva de mâncare lui Petey, anunță Astrid.

   Ea începu să meargă, dar micul Pete începu să se smiorcăie. Făcea ca un cățel care voia ceva.

   Astrid se uită spre Sam într-o manieră rugătoare.

   - De cele mai multe ori nu realizează că sunt prin preajmă. Nu vreau să îl las singur când face legătura cu mine.

   - Mă duc eu să iau mâncarea, spuse Sam. Ce îi place?

   - Ciocolata nu o refuză niciodată. El....

   Începu să zică mai departe, dar se opri singură.

   - Îi aduc eu ceva, spuse Sam.

   Edilio se dusese la ceea ce părea a fi cea mai nouă piesă de echipament din cameră, un ecran cu plasmă agățat pe un perete.

   Și Quinn se uita la ecran, rotindu-se într-unul din scaunele inginerilor.

   - Vezi dacă găsești un alt post, ăsta e plictisitor.

   - E o hartă, spuse Edilio. Uite, acolo e Perdido Beach. Iar aici sunt niște orășele pe dealuri. Se întinde până la San Louis.

   Harta strălucea albastru-deschis, alb și roz, cu o țintă roșie fix în centru.

   - Rozul reprezintă locul afectat în caz de o eventuală scurgere de radiații, spuse Astrid. Cu roșu e zona imediat apropiată, unde radiația ar fi intensă. Recepționează date despre traiectoriile vântului, contururile pământului și scurgeri și le ajustează.

   - Rozul și roșul reprezintă pericolul? întrebă Edilio.

   - Da. Aceea e zona unde radiațiile ar fi peste nivelul acceptat.

   - E o porțiunea mare de pământ, spuse Edilio.

   - Dar e ciudat, spuse Astrid, apropiindu-se de hartă și ghidându-l pe micul Pete lângă ea. Nu am mai văzut-o niciodată arătând în felul acesta. De obicei, acea zonă se întinde spre uscat, din cauza vânturilor care vin dinspre ocean. Câteodată, se întinde și până jos la Santa Barbara. Iar câteodată sus până la parcul național. Depinde de vreme.

   Zona roz era un cerc perfect, iar zona roșie o țintă în mijlocul cercului.

   - Calculatorul nu înregistrează datele despre vreme prin satelit, spuse Astrid. Așa că trebuie să fi fost schimbat pe setările inițiale, cu acest cerc roșu cu o rază de 16 kilometri și cu cercul roz cu o rază de 160 de kilometri.

   Sam se uită cu atenție la hartă, nereușind inițial să înțeleagă ceva din ea. Apoi începu să localizeze orașele și plajele cunoscute.

   - Tot orașul e cuprins în zona roșie, spuse Sam.

   Astrid aprobă din cap.

   - Zona roșie se întinde până la extremitatea de sud a orașului.

   - Da.

   Sam aruncă o privire către ea să observe dacă și ea văzuse ce văzuse el.

   - Trece direct prin Clifftop.

   - Da, spuse ea încet. Trece.

   - Crezi că....

   - Da, spuse Astrid. Mă gândesc că e de-a dreptul incredibil ca alinierea barierei cu zona periculoasă să fie doar o coincidență. Cel puțin știm de barieră. Nu știm dacă include toată zona roșie.

   - Asta înseamnă că s-a produs un fel de scurgere de radiații.

   Astrid clătină din cap.

   - Nu cred. Ar fi pornit tot felul de alarme de radiații. E ciudat. Cauza și efectul, doar că invers. Din cauza FAYZ-ului, calculatorul nu a mai primit date despre vreme și s-a resetat. Așa că de ce bariera FAYZ urmează liniile de pe hartă create de ea?

   Sam dădu din cap și zâmbi lamentabil.

   - Probabil că sunt obosit. M-ai pierdut. Mă duc să iau de mâncare, spuse el plecând în direcția indicată de Astrid.

   Când întoarse privirea, ea privea harta cu o expresie îndârjită.

   Ea observă apoi că Sam o privea. Se uitară unul la celălalt. Ea tresări de parcă fusese surprinsă făcând ceva. Puse o mână grijulie în jurul micului Pete, care își îngropase deja fața în jocul video.

   Astrid clipi, privi în jos, și se întoarse cu spatele.

DOISPREZECE

               272 ORE, 47 MINUTE

   - Cafea! rosti Mary cuvântul de parcă ar fi fost ceva magic. Cafea. De asta am nevoie.

   Era în camera îngustă și înghesuită a personalului de la grădinița Barbara, căutând în frigider ceva, orice ar putea să îi dea fetiței să mănânce. Era atât de obosită, încât aproape căzuse în frigider când zări ibricul pentru cafea.

   Asta făcea mama ei când era obosită. Asta făcea toată lumea când era obosită.

   Ca răspuns la strigătul disperat de ajutor de la miezul nopții al lui Mary, Howard aprovizionase grădinița cu o cutie de scutece. Erau Huggies pentru nou-născuți. Nu erau bune de nimic.

   Trimisese și peste 9 litri de lapte, o jumătate de duzină de pungi de chipsuri și Goldfish. Și îl trimisese pe Panda, care se dovedise mai mult decât inutil. Mary îl auzise amenințând că lovește un copil de 3 ani care plângea și îl dăduse afară din clădire.

   În schimb gemenele, Anna și Emma, veniseră din proprie inițiativă să ajute. Nu era destulă lume, nici pe departe, dar fusese îndeajuns ca Mary să poată dormi două ore întregi.

   Dar apoi, când se trezi dimineață, nu, de fapt era după-amiază, dar ea pierduse noțiunea timpului, era amețită și nu numai că nu știa cât era ceasul, pentru câteva secunde nici nu știu unde e.

   Mary nu făcuse niciodată cafea, dar văzuse cum se face. Cu ochii încețoșați încercă să îi dea de cap. Avea un recipient și niște filtre.

   Prima ei încercare fu doar o așteptare lungă fără vreun folos. Abia după ce se holbă 10 minute ca și cum căzuse în comă, realiză că uitase să pună apă în aparat. Când în sfârșit puse și apa, înăuntru erupse un nor de abur. Cinci minute mai târziu, avea un vas de cafea aromată.

   Turnă într-o ceașcă și gustă. Era foarte fierbinte și foarte amară. Nu avea destul lapte încât să-l prăpădească pe cafea, dar încă mai avea niște zahăr. Începu cu două linguri pline.

   Era mai bine. Nu era cu adevărat bună, dar era un progres.

   Luă ceașca și se duce înapoi în camera principală. Cel puțin 6 copii plângeau. Scutecele trebuiau schimbate și cei mici trebuiau hrăniți. Din nou.

   O fetiță de 3 ani, cu părul blond împletit o văzu pe Mary și veni alergând la ea. Fără să se gândească, Mary se aplecă. Cafeaua se vărsă pe gâtul și umărul fetiței.

   Fetița începu să țipe.

   - O, Doamne, strigă Mary speriată.

   John veni repede.

   - Ce s-a întâmplat?

   Fetița urlă și Mary înțepeni.

   - Ce facem? strigă John.

   Anna veni și ea alergând, cu un bebeluș în brațe.

   - O, Doamne, ce s-a întâmplat?

   Fetița continua să urle.

  Mary așeză cu grijă ceașca pe tejghea și apoi fugi din cameră și din școală.

   Alergă plângând până la ea acasă la două străzi depărtare. Deschise ușa cu greutate. Abia că mai vedea printre lacrimi. Hohotele de plâns îi cutremurau tot corpul.

   Înăuntru era răcoare și liniște. Totul era ca de obicei. Doar că era atât de liniște, încât suspinele ei se auzeau ca niște urlete animalice.

   Mary încercă să se liniștească singură.

   - O să fie bine, o să fie bine.

   Aceeași minciună pe care le-o tot spunea copiilor.

   Începu să se liniștească.

   Mary se așeză la masa din bucătărie. Își plasă capul în mâini, intenționând să plângă în continuare, în liniștea. Dar vremea pentru plâns trecuse.

   Pentru o vreme, nu făcu nimic decât să își asculte respirația. Se holbă la masa de lemn ce i se părea că se învârte din cauza epuizării.

   Era imposibil de crezut că părinții ei nu erau acasă.

   Unde erau? Unde era toată lumea?

   Camera ei, patul ei erau imediat sus cum urcai scările.

   Nu putea. Nu putea să se culce. Dacă ar fi făcut asta, nu s-ar mai fi trezit decât peste multe ore.

   Copiii aveau nevoie de ea. Fratele ei, săracul John, făcuse față în timp ce ea intrase în panică.

   Mary deschise frigiderul. Înghețată și ciocolată Ben&Jerry`s, DoveBars. Putea să le mănânce și apoi să se simtă mai bine. Putea să le mănânce și apoi să se simtă mai rău.

   Dacă începea, nu se mai oprea. Dacă începea să mănânce când se simțea așa, nu s-ar mai fi oprit până când rușinea ar fi fost atât de mare, încât s-ar fi forțat singură să vomite totul.

   Mary suferea de bulimie de când avea 10 ani. Mânca după cum avea chef și apoi vomita, iar și iar din ce în ce mai puțin, fapt ce o făcuse să aibă cu aproape 20 de kilograme peste greutatea normală și dinții aspri și decolorați de la acidul din stomac.

   Fusese isteață și ascunsese asta de părinții ei pentru destul timp, însă până la urmă aceștia au aflat. Apoi a urmat terapia și o tabără specială, iar când nici acestea nu au ajutat, medicamentele. Și că tot veni vorba de medicamente, Mary își aduse aminte că trebuia să ia sticluța din cabinetul de medicamente.

   Era mai bine acum că avea Prozac la ea. Pofta îi era sub control. Nu mai avea de ce să scape. Pierduse o parte din greutatea în plus. 

   De ce să nu mănânce acum? De ce?

   Aerul rece din congelator o învălui. Înghețata, ciocolata erau acolo. Nu îi puteau face rău. Nu acum când era speriată de moarte și singură și atât de obosită.

   Doar un DoveBar.

   Îl luă din cutie pe bâjbâite și îi rupse ambalajul nerăbdătoare. Într-o clipită îl și înfulecase, atât de bun, atât de rece, ciocolata alunecoasă i se topea pe limbă. Sunetul cojii sfărâmându-i-se între dinți și crema moale și zemoasă de vanilie.

   O mâncă pe toată. O mâncă repede la un lup.

   Mary luă și înghețata Ben&Jerry`s și începu să plângă din nou când o băgă în cuptorul cu microunde 20 de secunde ca să o înmoaie. Voia să fie curgătoare, voia să fie o supă de ciocolată rece. Voia să o bea.

   Cuptorul cu microunde se opri.

   Luă o lingură, una mare, una de supă. Ridică apoi capacul cutiei și se îndopă cu ciocolată, ba cu lingura, ba turnând-o, abia simțindu-i gustul.

   Plângea și mânca, lingându-și degetele, scuturând lingura.

   Linse și capacul.

   „E de ajuns”, își spuse ea.

   Scoase 2 saci mari de plastic pentru gunoi. Doi saci mari și negri. Sistematic îl umplu pe unul cu orice putea să dea de mâncare copiilor: sărățele, unt de arahide, miere, Rice Chex, batoane Nutri-Grain.

   Al doilea sac îl duse sus, la etaj. Îl umplu cu așternuturi și învelitori de perne, hârtie igienică și prosoape. În special cu prosoape, deoarece puteau înlocui scutecele.

   Găsi și o sticlă de Prozac. O deschise și o vărsă în palmă. Pastilele erau alungite și de culoare verde cu portocaliu. Luă una și o înghiți, bând din palmă apă direct de la robinet. Mai rămăseseră doar două pastile.

   Târî sacii până la ușa de la intrare și apoi urcă înapoi sus în camera ei și închise cu grijă ușa în urmă.

   Îngenunche în fața toaletei, ridică apoi capacul și își vârî un deget pe gât până când, din reflex, mâncarea ieși forțat din stomac.

   Când termină, se spălă pe dinți. Coborî și începu să târască sacii către grădiniță.

         - Presupun că Pete nu își poate ține echilibrul pe bicicletă, îi spuse Sam lui Astrid.

   - Nu, nu poate, confirmă Astrid.

   - Bine, atunci, mergem pe jos. Cât e ceasul, 4? Poate ar fi mai bine să rămânem aici peste noapte și să plecăm mâine dimineață.

   Fiind conștient de plângerile lui Quinn de mai devreme, Sam îl întrebă:

   - Tu ce zici, Quinn? Rămânem sau plecăm?

   Quinn ridică din umeri.

   - Sunt extenuat. Plus că au și un automat de dulciuri.

   Biroul managerial avea o canapea pe care Astrid o putea împărți cu micul Pete. Ea îi oferi pernele lui Edilio, care era încă țeapăn.

   Sam și Quinn căutară clădirea până dădură de infirmierie. Acolo aveau paturi de spital pe roți.

   Quinn râse.

   - Hai la surf, frate!

   Sam ezită. Dar Quinn plecă în alergare, până când patul prinse destulă viteză și sări pe el, chiar reușind să se ridice în picioare până să lovească vreun perete.

   - Bine, spuse Sam. Pot să fac asta.

   Pentru câteva minute au făcut surf cu paturile pe coridoarele abandonate și Sam descoperi că încă putea să râdă. Parcă trecuse un milion de ani de când Sam nu mai făcuse surf împreună cu Quinn. Un milion de ani.

   Sam și Quinn opriră paturile în camera de control. Niciunul dintre ei nu prea înțelegea comenzile, dar acolo era locul unde trebuiau să fie.

   Văzură că Edilio deja strânsese 5 costume contra radiațiilor, care arătau aproape ca niște costume spațiale, fiecare având o glugă, o mască de gaze și un tub mic de oxigen.

   - Bravo, Edilio, spuse Quinn. Doar în caz că se întâmplă ceva?

   Edilio îl privi stânjenit.

   - Da, doar în caz că se întâmplă ceva.

   Când Quinn zâmbi, Edilio spuse:

   - Nu crezi că tot ce s-a întâmplat e din cauza locului acesta? Uită-te la hartă, omule! O țintă roșie care se întâmplă a fi exact unde este și bariera? Poate că tipul acela, Howard, a avut dreptate, știi? Fallout Alley Youth Zone? E o coincidență destul de mare.

   - Radiația nu face să apară bariere sau să dispară oameni, spuse Astrid obosită.

   - E o chestie mortală, nu? continuă Edilio.

   Quinn, plictisit de discuție, oftă și își împinse patul într-un colț întunecat. Sam așteptă să audă răspunsul lui Astrid.

   - Da, radiația te poate omorî, confirmă Astrid. Poate să te omoare repede, poate să te omoare încet, poate să îți provoace cancer, poate să te îmbolnăvească sau poate să nu îți facă nimic. Și poate cauza mutații.

   - Mutații de genul acelui pescăruș care avea gheare de șoim? întrebă Edilio.

   - Da, dar numai după o perioadă lungă de timp. Nu peste noapte, spuse Astrid, ridicându-se și luându-l pe micul Pete de mână. Trebuie să îl bag în pat. Nu-ți face griji, nu o să te transformi peste noapte, Edilio, spuse ea privind în spate.

   Sam se întinse în patul lui. Camera de control avea lumini fără sunete, ce se stinseră aproape de tot când Astrid găsi comenzile. Monitoarele de la calculatoare și indicatorul luminos străluceau.

   Sam probabil ar fi ales să lase luminile mai puternice. Nu era singur că va putea dormi.

   Se întinse și își aminti de ultima dată când fusese la surf împreună cu Quinn, la o zi după Halloween, cu un soare ca la începutul lunii noiembrie. 

   El și-l amintea însă foarte strălucitor, cu fiecare pietricică conturată auriu în lumină. În amintirea lui valurile erau nemaipomenite, aproape ca niște ființe vii, albastre, verzi și albe, chemându-l, îndemnându-l să își lase temerile deoparte și să vină la joacă.

   Apoi scena se schimbă și o văzu pe mama lui pe vârful unui deal, zâmbindu-i, făcându-i cu mâna. Își amintea de ziua aceea. De obicei, ea dormea în orele dimineții când el mergea la surf, însă în ziua aceasta venise să îl vadă.

   Purta fusta ei înflorată, albastră cu alb și o bluză albă. Părul ei, mult mai deschis la culoare decât al lui, flutura în vântul rece, și ea părea atât de fragilă, atât de vulnerabilă, acolo sus! Voia să strige la ea să se îndepărteze de margine.

   Dar nu avea cum să îl audă.

   Strigă la ea, dar ea nu îl auzi.

   Se trezi deodată din amintirea ce devenise un vis. Nu erau ferestre ca să vadă dacă afară era zi sau noapte, dar nimeni nu mai era treaz.

   Coborî din pat cu grijă să nu facă vreun zgomot. Rând pe rând îi verifică pe ceilalți. 

   Quinn, pentru prima dată, era tăcut și nu vorbea în somn, Edilio sforăia pe pernele pe care i le dăduse Astrid, iar ea era ghemuită la un capăt al canapelei din birou, cu micul Pete dormind la capătul celălalt.

   Era a doua noapte fără părinți. Prima noapte dormiseră într-un hotel, iar acum - într-o centrală nucleară.

   Oare unde vor dormi noaptea următoare?

   Sam nu își dorea să se întoarcă la el acasă. Simțea lipsa mamei, dar nu și a casei.

   Pe o masă din biroul managerului, Sam văzu un iPod. Nu avea așteptări prea mari de la gusturile muzicale ale managerului - judecând după o fotografie găsită, acesta părea să aibă spre 60 de ani. Dar Sam nu credea că va putea adormi la loc.

   Merse pe furiș până la capătul celălalt al biroului, chinuindu-se să nu facă zgomot, aproape atingându-i mâna lui Astrid. Ocoli masa, mută scaunul ușor și se feri cu grijă de un raft plin cu trofee, în principal de golf.

   Deodată ceva se mișcă la picioarele lui, un șobolan. Sări în spate ciocnindu-se de geamul raftului cu trofee.

   Se auzi o lovitură uriașă.

   Ochii lui Petey se deschiseră imediat.

   - Scuze, spuse Sam, dar până să mai apuce să rostească o silabă, micul Pete începu să țipe. 

   Era un sunet primitiv. Un sunet puternic, insistent și repetitiv, ca al unui babuin panicat.

   - Nu s-a întâmplat nimic, spuse Sam. E....

   Gâtul i se înnodă și blocă orice sunet. Nu mai putea să vorbească.

   Nu mai putea să respire.

   Sam își trecu mâinile în jurul gâtlui și simți alte mâini invizibile strangulându-l, niște degete metalice oprindu-i respirația. Lovi și încercă să desfacă degetele, iar în tot acest timp micul Pete scrâșnea și flutura brațele ca o pasăre care încerca să zboare.

   Micul Pete țipă.

   Edilio și Quinn se treziseră și veneau alergând.

   Sam simți sânge în ochi, încețoșându-i privirea. Inima îi bătea cu putere și plămânii i se contractau în gol.

   - Petey, Petey, e totul în regulă, spuse Astrid, mângâindu-i capul frățiorului ei, strângându-l în brațe.

   Avea o privire înspăimântată.

   - Scaunul de la fereastră, Petey. Scaunul de la fereastră, scaunul de la fereastră.

   Sam se clătină sprijinindu-se de birou.

   Astrid căută pe bâjbâite Game-Boy-ul și îl porni.

   - Ce s-a întâmplat? strigă Quinn.

   - Petey a auzit un zgomot puternic, strigă Astrid. L-a speriat. E isteric când se sperie. E în regulă, Petey, e în regulă, sunt aici. Uite-ți jocul.

   Sam vru să țipe că nu e totul în regulă, dar nu putea, se îneca și nu putea să scoată niciun sunet. Era amețit.

   - Hei, Sam, ce faci? întrebă Quinn.

   - Se îneacă! spuse Edilio.

   - Nu poți să faci copilul acela prost să tacă? strigă Quinn.

   - Nu se va opri până când nu va fi toată lumea liniștită, spuse Astrid scrâșnind din dinți. Uite scaunul de la fereastră, Petey, du-te la scaunul de la fereastră.

   Sam căzu, sprijinindu-se într-un genunchi.

   Era o nebunie.

   Murea.

   Frica pusese stăpânire pe el.

   Totul se întuneca pentru el.

   Avea mâinile întinse cu palmele în față împingând în gol.

   Deodată, ieși o lumină puternic strălucitoare.

   Parcă o mică stea devenise supernovă înăuntru biroului.

   Sam se prăbuși inconștient.

   În 10 secunde își reveni. Zăcea pe spate sub privirile speriate ale lui Quinn și Edilio.

   Micul Pete tăcuse. Ochii lui frumoși erau lipiți de jocul video.

   - Trăiește? întrebă Quinn cu o voce îngrijorată.

   Sam inspiră deodată puternic. Și încă o dată.

   - Sunt bine, spuse el tăios.

   - E bine? întrebă Astrid cuprinsă de panică, controlată în așa fel încât să nu îl sperie pe micul Pete.

   - De unde a venit acea lumină? întrebă Edilio. Ați văzut-o și voi?

   - Omule, s-a văzut și de pe lună, spuse Quinn cu ochii larg deschiși.

   - Plecăm de aici, spuse Edilio.

   - Unde putem să...

   Edilio o întrerupse repede:

   - Nu mă interesează. În altă parte.

   - Aici ai dreptate, spuse Quinn, aplecându-se și ridicându-l pe Sam în picioare.

   Sam era încă amețit și picioarele îi erau nesigure. Nu avea niciun rost să se opună, panica se putea citi pe fețele tuturor în jurul lui. Nu era vremea să îi contrazică sau să le explice.

   Nu era în stare să vorbească. Doar arătă către ușă și dădu din cap.

   O luară la fugă.

TREISPREZECE

            258 ORE, 59 MINUTE

   Nu luară nimic cu ei, doar fugiră.

   Quinn era în frunte, Edilio, Astrid și micul Pete - îngrămădiți în urma lui, iar Sam - mai în spate. 

   Alergară până când trecură de poarta principală. Se opriră, gâfâind, cu mâinile pe genunchi. Era întuneric afară. Centrala semăna acum și mai mult cu o vietate. Era luminată de sute de lumini, care nu făceau decât ca dealurile de deasupra lor să pară mai întunecate.

   - Ei bine, ce a fost asta?

   Quinn ceru un răspuns.

   - Ce a fost?

   - Petey s-a panicat, spuse Astrid.

   - Da, am înțeles asta, spuse Quinn. Ce a fost lumina aceea?

   - Nu știu, reuși Sam să răspundă.

   - De ce te înecai, frate?

   - Pur și simplu mă înecam, spuse Sam.

   - Doar te înecai? Te înecai cu aer?

   - Nu știu, se poate. Sau poate mergeam în somn și îmi luasem ceva de mâncare și m-am înecat.

   Nu era un argument prea bun, și privirea neîncrezătoare a lui Quinn, oglindită și de cea a lui Edilio, îi spunea că nu îl credeau.

   - Probabil asta a fost, spuse Astrid.

   Răspunsul lui Astrid venise pe neașteptate, încât nici Sam nu își putu ascunde surprinderea.

   - Ce altceva l-ar fi putut face să se înece? întrebă Astrid. Și lumina trebuie să fi fost un fel de sistem de alarmă care s-a declanșat.

   - Nu te supăra, Astrid, dar în niciun caz nu a fost asta, spuse Edilio.

   Își puse mâinile în șold, se întoarse către Sam și spuse:

   - Omule, e timpul să ne spui și nouă adevărul. Te respect, omule. Dar cum aș putea să te respect dacă mă minți?!

   Sam fu luat prin surprindere. Era prima dată când el sau oricare dintre ei îl văzuse pe Edilio supărat.

   - Ce vrei să spui? întrebă Sam.

   - Ceva se întâmplă, și e legat de tine, bine? spuse Edilio. Lumina de dinainte? Am mai văzut-o. Am văzut-o chiar înainte să te trag pe fereastră din clădirea în flăcări.

   Quinn întoarse capul repede.

   - Poftim? Ce vrei să spui?

   - Zidul și dispariția oamenilor nu reprezintă toată povestea. Se mai întâmplă și alte lucruri ciudate. Ceva se întâmplă cu tine, Sam. Și probabil și cu Astrid, din moment ce a încercat să te acopere mai devreme, spuse Edilio.

   Sam fu surprins când realiză că Edilio avea dreptate: și Astrid știa ceva. Nu era singurul care ascundea un secret. Se simți ușurat. Nu era singurul.

   - Bine, spuse Sam, inspirând adânc și încercând să își organizeze gândurile înainte de a scuipa totul afară.

   - În primul rând, nu știu ce a fost, bine? spuse Sam în șoaptă. Nu știu de unde vine. Nu știu cum se întâmplă. Nu știu nimic legat de ea în afară de faptul că uneori... apare această... această lumină.

   - Despre ce tot vorbești, frate? întrebă Quinn.

   Sam întinse mâinile, întorcând palmele spre prietenul lui.

   - Pot să... Omule, știu că ți se pare o nebunie, dar câteodată lumina asta iese din mâinile mele.

   Quinn izbucni în râs.

   - Nu, omule, asta nu e nebunie. Nebunie e când zici că ești mai bun decât mine la surf. Asta depășește orice limită. Vreau să te văd cum o faci.

   - Nu știu cum, mărturisi Sam. S-a întâmplat de 4 ori până acum, dar nu știu cum să o fac să apară.

   - De 4 ori ai tras cu lasere din mâini.

   Quinn era undeva între râs și țipat.

   - Te cunosc de, cât timp, jumătate din viață, și acum îmi spui că ești o lanternă?

   - Așa e, spuse Astrid.

   - Aiureli. Dacă e adevărat, atunci fă-o. Arată-mi!

   - Încerc să te fac să înțelegi că se întâmplă doar când intru în panică sau ceva de genul ăsta. Nu o fac eu, pur și simplu se întâmplă, spuse Sam.

   - Ai zis că s-a întâmplat de 4 ori până acum. Te-am văzut la incendiu. Te-am văzut acum. Când s-au întâmplat celelalte?

   - Data precedentă a fost la mine acasă. A făcut... adică, am făcut această lumină. A fost ca un bec. Era întuneric și avusesem un coșmar.

   Privi în ochii lui Astrid și deodată realiză:

   - Tu ai văzut-o, o acuză el. Ai văzut lumina din camera mea. Tot acest timp ai știut.

   - Da, recunoscu Astrid. Știam încă din prima zi. Și de Petey știam de mai demult.

   Edilio încă voia să știe tot.

   - La incendiu, aici, și faza cu becul. Sunt 3.

   - Prima dată s-a întâmplat cu Tom, spuse Sam.

   Acest nume nu însemna nimic pentru Edilio, dar Quinn știa despre cine era vorba.

   - Tatăl tău vitreg? întrebă Quinn. Adică, fost tată vitreg.

   - Da.

   Quinn se holbă la Sam.

   - Frate, nu vrei să spui ce mi se pare că spui, nu?

   - Am crezut că încerca să îi facă rău mamei mele, spuse Sam. Am crezut că... Dormeam, m-am trezit și am coborât. Erau amândoi în bucătărie și țipau, iar Tom avea un cuțit în mână și apoi a ieșit această lumină din mâinile mele.

   Sam simți cum lacrimile îi înțepau ochii. Fu surprins. Nu îi păru rău. Se simți ușurat. Nu mai spusese nimănui despre asta. Scăpase de o povară. Dar în același timp observă cum Quinn face un pas în spate, depărtându-se de el.

   - Mama știa, bineînțeles. Mi-a luat apărarea în camera de urgență. Tom striga că am tras în el. Doctorii au văzut arsura, și au știut că nu era o rană de glonț. Mama inventase o minciună. Spusese că Tom căzuse pe aragaz și se arsese.

   - Ea a trebuit să aleagă între a te proteja pe tine sau a-i ține partea soțului ei, spuse Astrid.

   - Da. Și Tom, odată ce și-a putut stăpâni durerea, și-a dat seama că ar fi ajuns la spitalul de nebuni dacă ar fi continuat să spună că fiul lui trăgea cu raze de lumină în el.

   - I-ai făcut praf mâna tatălui tău? întrebă Quinn cu o voce ascuțită.

   - Poftim, ce ai spus? Ce a făcut? întrebă Edilio.

   Era rândul lui să fie surprins.

   - Tatăl lui a ajuns să aibă un cârlig în loc de mână, omule. Au fost nevoiți să-i amputeze mâna pe loc, spuse Quinn arătând de unde a fost tăiată mâna. L-am văzut acum o săptămână, în San Luis. Are un cârlig acum, știi, din acela ca un clește sau ceva de genul. Își cumpăra țigări și îi dădea banii vânzătorului cu cleștele, spuse Quinn mimând, folosind două degete în loc de cleștele protezei.

   - Deci ești un fel de ciudat? întrebă Quinn, încă indecis cum să reacționeze, dacă să fie nervos sau să râdă.

   - Nu sunt singurul, se apără Sam. Fetița aceea din incendiu. Cred că ea a pornit incendiul. Când m-a văzut s-a panicat. Era ca și cum un foc lichid a țâșnit din mâinile ei.

   - Deci ai ripostat. Ai lansat chestia aia spre ea, spuse Edilio.

   Sam nu putea să îi vadă decât conturul feței din cauza întunericului.

   - Asta te-a măcinat până acum. Crezi că i-ai făcut rău.

   - Nu știu cum să mă controlez. Nu îi cer eu să apară și nu știu cum să o fac să dispară. Mă bucur că nu l-am rănit pe micul Pete. Mă înecam.

   Quinn și Edilio își întoarseră atenția către băiețel.

   Micul Pete abia se trezise și se holba pe lângă ei, nebăgându-i în seamă, poate chiar nerealizând că sunt acolo. Poate că se gândea de ce stă noaptea în afara unei centrale nucleare sau poate nu se gândea la nimic.

   - Și el e la fel, acuză Quinn. E un ciudat.

   - Nu știe ce face, spuse Astrid.

   - Nu prea mă încălzește cu nimic, se răsti Quinn. El ce face? Trage cu rachete din fund sau ce?

   Astrid își trecu mâna prin părul frățiorului ei, mângâindu-i fața cu degetele.

   - Scaunul de la fereastră, îi șopti ea, iar apoi le explică și celorlalți. Aceste cuvinte sunt un declanșator. Îl ajută să găsească un loc liniștit. E vorba de scaunul de lângă geamul din camera mea.

   - Scaunul de la fereastră, spuse micul Pete.

   - Vorbește, spuse Edilio.

   - Poate vorbi, spuse Astrid. Dar nu prea o face.

   - Vorbește. Minunat. În rest ce mai face? întrebă Quinn.

   - Pare să fie în stare să facă multe lucruri. Majoritatea bune. De cele mai multe ori nici nu mă observă. Dar odată îi făceam terapie, lucrând cu o carte cu ilustrate să îl fac să zică ce reprezintă, și, nu știu, eram supărată în ziua aceea. Cred că am fost prea dură cu el când i-am luat mâna și i-am pus degetul pe imagine de parcă îl obligam să zică. S-a enervat. Și deodată nu mai eram acolo. Eram în camera lui, și apoi, deodată, eram în camera mea.

   Se lăsă o liniște deplină și toți rămaseră uimiți, holbându-se la micul Pete.

   - Atunci poate ne poate teleporta afară din FAYZ și înapoi la ai noștri, spuse Quinn într-un târziu.

   Se făcu liniște din nou. Cei 5 stăteau în mijlocul drumului, cu centrala luminată și zgomotoasă în spate și cu un drum întunecat coborând în față.

   - Tot mă aștept să începi să râzi, Sam, îi spuse Quinn. Știi, să spui: „te-am păcălit”. Să-mi spui că a fost un truc, să-mi spui că te prosteai.

   - Suntem într-o lume nouă, spuse Astrid. Eu știu de ceva vreme de Petey. Am încercat să cred că e un fel de miracol. Ca și tine, Quinn, am vrut să cred că era mâna lui Dumnezeu.

   - Atunci ce le produce? întrebă Edilio. Adică, spui că aceste lucruri se întâmplau înainte de FAYZ.

   - Uite cum stă treaba, se presupune că eu sunt deșteaptă, dar asta nu înseamnă că înțeleg ceva din tot ce se întâmplă, recunoscu Astrid. Tot ce știu e că, după toate legile fizicii și ale biologiei, nimic din ce se întâmplă nu poate fi posibil. Corpul omenesc nu are un organ care să producă lumină. Și ce a făcut Petey, să mute un obiect dintr-un loc în altul, oamenii de știință abia au reușit să mute câțiva atomi. Nu oameni. Ar fi nevoie de mai multă energie decât produce toată centrala, ceea ce ar însemna, în principiu, că legile fizicii ar trebui rescrise.

   - Cum să rescrii legile fizicii? se întrebă Sam.

   Astrid ridică din umeri.

   - Eu abia pot să înțeleg fizica de liceu. Ca să înțelegi asta, trebuie să fii Einstein sau Heisenberg, sau Feynman. Trebuie să fii la nivelul lor. Eu știu doar că lucrurile imposibile nu se întâmplă. Așa că ori toate acestea nu se întâmplă, ori regulile au fost schimbate.

   - De parcă cineva ar fi intrat în programul universului, spuse Quinn.

   - Exact, spuse Astrid, surprinsă că Quinn înțelesese. De parcă cineva a intrat în program și a rescris soft-ul.

   - Nu au mai rămas decât copiii, apare un fel de zid imens și, deodată, cel mai bun prieten al meu e un magician, spuse Quinn. Mă gândisem că e bine, că măcar îl mai am pe fratele meu, măcar îl am pe prietenul meu cel mai bun.

   - Sunt încă prietenul tău, Quinn, spuse Sam.

   - Da. Ei bine, nu mai e exact același lucru, nu-i așa? oftă Quinn.

   - Probabil mai sunt și alții, spuse Astrid. Alții ca Sam și Petey. Ca fetița care a murit.

   - Nu trebuie să spunem nimănui despre asta, spuse Edilio. Nu putem să spunem nimănui. Oamenilor nu le plac persoanele care sunt mai bune decât e. Dacă cei obișnuiți află asta, am putea fi în pericol.

   - Sau poate că nu, spuse Astrid optimistă.

   - Ești deșteaptă, Astrid, dar dacă tu crezi că oamenilor o să le placă asta înseamnă că nu îi cunoști, spuse Edilio.

   - Ei bine, eu nu voi fi cel care va spune ceva despre asta, zise Quinn.

   - Bine, cred că Edilio are dreptate. Măcar momentan. Și în special nimeni nu trebuie să afle de Petey, spuse Astrid.

   - Eu nu o să zic nimic, confirmă Edilio.

   - Voi știți. E de ajuns, spuse Sam.

   Începură să meargă spre orașul îndepărtat. Mergeau și nimeni nu zicea nimic. La început erau toți grămadă, apoi Quinn merse mai în față și Edilio în paralel. Astrid era cu micul Pete.

   Sam rămase mai în spate. Voia să fie singur. Voia liniște. O parte din el voia să se îndepărteze și mai mult, să rămână în urmă, uitat de ceilalți.

   Dar acum era legat de aceste 4 persoane. Știau ce era cu el. Îi cunoșteau secretul și nu se întorseseră împotriva lui.

   Sam îl auzi pe Quinn cântând Three Little Birds și grăbi pasul ca să își prindă prietenii din urmă.

PAISPREZECE

              255 ORE, 42 MINUTE

   Sam, Astrid, Quinn și Edilio se prăbușiră extenuați pe iarba din piață. Micul Pete rămase în picioare, jucându-se, de parcă drumul de 16 kilometri parcurs în noapte ar fi doar o plimbare.

   Soarele răsări și lumină munții din spatele lor și mult prea calmul ocean. Roua din iarbă îi pătrundea direct prin tricou lui Sam. Se gândi că nu avea cum să adoarmă acolo, însă ațipi imediat.

   Se trezi cu soarele în ochi. Clipi și se ridică. Roua se evaporase și acum iarba se rumenea în soare. Erau o mulțime de copii în preajmă, dar nu își vedea prietenii. Poate că se duseseră să caute de mâncare. Și el era înfometat.

   Când se ridică în picioare, observă că mulțimea se deplasa într-o singură direcție, spre biserică.

   Se alătură și el mulțimii. O fată pe care o cunoștea trecea pe lângă el și o întrebă ce se întâmplă.

   Ea ridică din umeri.

   - Eu doar îi urmez pe ceilalți.

   Sam merse mai departe până când mulțimea începu să se înghesuie. Se urcă pe o bancă din parc, balansându-se cu grijă, reușind să vadă peste capetele celorlalți.

   Patru mașini coborau pe bulevardul Alameda. Mergeau încet ca la o paradă. Făcând totul și mai impresionant, cea de-a treia mașină era o decapotabilă. Ultima mașină era un SUV negru. Toate aveau farurile aprinse.

   - A venit cineva să ne salveze? îl întrebă pe Sam un elev de clasa a V-a.

   - Nu văd nicio mașină de poliție, deci nu cred. Mai bine ai rămâne mai în spate.

   - Sunt extratereștrii?

   - Dacă erau extratereștrii cred că am fi văzut nave spațiale, nu BMW-uri.

   Defilarea, parada, convoiul sau ce era coti de-a lungul curbei din capătul pieței, peste stradă de primărie, și se opri.

   Din mașini coborâră niște copii. Toți purtau pantaloni largi și negri și bluze albe, iar fetele purtau fuste negre asortate cu niște ciorapi înalți până la genunchi. Și băieții, și fetele purtau sacouri sport de o  culoare roșie, pală, cu o insignă cusută în dreptul inimii. Atât băieții, cât și fetele purtau cravate în dungi negre, roșii și aurii.

   Insigna avea literele „A” și „C” ornate cu fir auriu, peste un fundal ce reprezenta un vultur auriu și o pumă. Sub insignă era mottoul Academia Coates scris în limba latină: Ad august, per angusta. Pe drumuri înguste, spre locuri înalte.

   - Sunt copiii de la Coates, spuse Astrid.

   Ea și micul Pete erau lângă Edilio. Sam coborî și li se alătură.

   - O prezentare bine pregătită, spuse Astrid, parcă citindu-i gândurile lui Sam.

   Pe măsură ce copiii de la Coates coborau din mașini, mulțimea se dădu mai în spate. Existase dintotdeauna o rivalitate între copiii din oraș, care se credeau normali, și cei de la Coates, în cea mai mare parte bogați și, deși academia se străduia să ascundă acest lucru, ciudați.

   Coates era locul unde părinții bogați pe trimiteau dacă restul școlilor spuneau că ești „dificil”.

   Copiii de la academie se aliniară, nu chiar ca o formație, dar se vedea că exersaseră.

   - Semiarmată, spuse Astrid încet, discret.

   Apoi un băiat, purtând un pulover galben strident cu gulerul în formă de V în loc de sacou, se ridică în mașina decapotabilă. Zâmbi prostește și se cățără vioi de pe bancheta din spate pe portbagaj. Făcu cu mâna împotriva voinței sale, de parcă nici lui nu îi venea să creadă ce face.

   Era chipeș. Chiar și Sam observă asta.

   Avea părul și ochii negri, nu prea diferiți de ai lui Sam. Însă fața părea că îi strălucește de o lumină interioară. Emana în jurul lui încredere, dar fără aroganță sau mândrie. De fapt, părea cu adevărat umil, deși stătea singur, privindu-i pe toți de sus.

   - Salutare tuturor, spuse el. Eu sunt Cain Soren. Probabil v-ați dat seama că eu... că noi suntem de la Academia Coates. Ori asta, ori avem toți același prost gust la îmbrăcăminte.

   Din mulțime se auziră câteva râsete.

   Cu coada ochiului, Sam îl văzu pe Mallet. Se întorsese cu spatele și se aplecase de parcă încerca să se ascundă. Mallet era și el de la Coates. 

   „Care era problema?” se întrebă Sam. Oare nu se înțelegea cu copiii de la academie? Cam așa ceva.

   - Știu că este o tradiție de rivalitate între copiii de la academie și cei din Perdido Beach, zise Caine. Ei bine, acelea au fost alte vremuri. Mi se pare că suntem implicați în asta cu toții. Cu toții avem aceeași problemă acum. Și ar trebui să lucrăm împreună să rezolvăm problemele, nu credeți?

   Mulțimea răspunse dând din cap aprobator.

   Avea o voce clară și poate puțin mai ascuțită decât a lui Sam, dar puternică și hotărâtă. Avea un fel de a privi mulțimea, de parcă ar fi privit în ochi pe toată lumea, văzând fiecare persoană individual.

   - Știi ce s-a întâmplat? întrebă cineva.

   Caine dădu din cap.

   - Nu. Nu cred că știm mai multe decât știți și voi. Toți cei peste 15 ani au dispărut și a apărut acea barieră.

   - Noi îi spunem FAYZ, strigă Howard.

   - Faza? întrebă Caine interesat.

   - F-A-Y-Z. Fallout Alley Youth Zone.

   Caine rămase pe gânduri un moment și apoi râse.

   - E excelent. Voi ați inventat-o?

   - Da.

   - E vital să încercăm să ne păstrăm umorul acum, când lumea deodată a devenit un loc foarte ciudat. Cum te cheamă?

   - Howard. Sunt primul om al Căpitanului. Al Căpitanului Orc.

   Un val de îngrijorare trecu prin mulțime și Caine observă imediat.

   - Sper ca tu și Căpitanul Orc să vă alăturați nouă și oricui altcuiva care e dispus să stea și să discute despre ce vom face. Pentru că deja avem un plan pentru viitor.

   El sublinie această ultimă propoziție, gesticulând de parcă ar tăia trecutul.

  - O vreau pe mama, strigă deodată un copil mic.

   Toată lumea tăcu. Băiețelul spusese ceea ce toată lumea simțea.

   Caine coborî din mașină și se duse la copil. Îngenunche în fața lui și îl prinse de mâini. Îl întrebă cum îl cheamă și se prezentă din nou.

   - Cu toții ne vrem părinții înapoi, spuse el cu blândețe, dar destul de tare ca și cei din jur să îl audă. Cu toții vrem asta și eu cred că se va întâmpla. Eu cred că ne vom vedea din nou mamele și tații, și frații și surorile mai mari, și chiar și profesorii. Tu nu crezi asta?

   - Ba da, oftă băiețelul.

   Caine îl luă în brațe și îi spuse:

   - Fii puternic. Fii băiețelul puternic al mamei tale.

   - E bun, spuse Astrid. E mai mult decât bun.

   Apoi Caine se ridică. Lumea făcuse un cerc în jurul lui, stând aproape, dar menținând o distanță respectuoasă.

   - Trebuie să fim puternici cu toții. Cu toții trebuie să trecem prin asta. Și dacă ne ajutăm și alegem lideri buni, care să facă ce trebuie, o să reușim.

   Toată mulțimea parcă se înălțase puțin. Acum erau priviri hotărâte pe fețele care până adineauri fuseseră curpinse de frică și oboseală.

   Sam era fascinat. În doar câteva minute, Caine reușise să le redea speranța unor copii descurajați și speriați.

   Și Astrid părea hipnotizată, deși Sam credea că detectase o picătură de scepticism în privirea ei.

   Sam era și el sceptic. Nu avea încredere în discursuri învățatepe de rost. Nu avea încredere în charismă. Dar era mult prea greu să nu creadă că acest Caine încerca să facă legătura cu Perdido Beach. Era greu să nu îl crezi. Măcar un pic. Și dacă acest Caine avea un plan, nu era un lucru bun? Nimeni altcineva nu părea să aibă vreo idee ce să facă.

   Caine vorbi din nou tare:

   - Dacă sunteți cu toții de acord, aș vrea să împrumut puțin biserica. Aș vrea să stau de vorbă cu liderii voștri, în prezența Domnului, să discutăm planul meu, și orice schimbări care ar trebui făcute. Există un grup mai restrâns care să poată vorbi în numele vostru?

   - Eu, spuse Orc, făcându-și lor în față.

   În continuare avea la el bâta de baseball de aluminiu. Și acum făcuse rost și de o cască de polițist. O cască neagră, de plastic, pe care polițiștii din Perdido Beach o purtau când patrulau pe biciclete.

   Caine îi aruncă bătușului o privire pătrunzătoare.

   - Tu ar trebui să fii Căpitanul Orc.

   - Da, eu sunt.

   Caine întinse mâna.

   - E o onoare să te cunosc, Căpitane!

   Orc rămase cu gura căscată și ezită. Sam crezu că era probabil prima dată, în viața turbulentă a lui Orc, când cineva spunea că e onorat să-l cunoască. Și probabil era prima dată când cineva se oferise să îi strângă mâna. Orc era vizibil confuz și aruncă o privire către Howard.

   Howard privea ba la Orc, ba la Caine, analizând situația.

   - Îți plătește recuzita, Căpitane, spuse Howard.

   Orc grohăi, își mută bâta din mâna dreaptă în cea stângă și își întinse laba groasă. Caine îl prinse cu ambele mâini și îl privi serios pe Orc în ochi, pe măsură ce dădură noroc.

   - Frumos, spuse Astrid încet.

   Încă ținând mâna lui Orc într-a lui, Caine spuse:

   - Acum, cine altcineva mai vorbește în numele orașului?

   - Sam Temple a intrat într-o clădire în flăcări ca să salveze o fetiță, spuse Bette. El poate vorbi. În numele meu, cel puțin.

   Un murmur aprobator se auzi din mulțime.

   - Da, Sam e un adevărat erou, spuse o voce din mulțime.

   - Ar fi putut muri, continuă altă voce.

   - Da, Sam e omul potrivit.

   Zâmbetul lui Caine apăru și dispăru atât de repede, încât Sam nici nu știu dacă apăruse cu adevărat. Acea fracțiune de secundă arătase ca o privire victorioasă.

   Caine se apropie de Sam, deschis și sincer, cu mâna întinsă.

   - Probabil există oameni mai capabili decât mine, spuse Sam dându-se înapoi.

   Dar Caine îl prinse de cot și îl strânse de mână.

   - Sam, nu? Se pare că ești un adevărat erou. Ești cumva rudă cu asistenta de la noi de la școală, Connie Temple?

   - E mama mea.

   - Nu sunt surprins să aud că ar avea un copil curajos, spuse Caine. E o femeie foarte bună. Văd că ești o persoană atât de modestă, cât și curajoasă, Sam, dar eu.... eu îți cer ajutorul. Am nevoie de ajutorul tău.

   Amintind de mama lui, totul se legă. Caine. „C”. Care erau șansele ca acest „C” să fie alt copil de la Coates?

      Mai devreme sau mai târziu C sau altcineva va face ceva grav. Cineva va fi rănit. Cum s-a întâmplat cu S și T.

   - Bine, spuse Sam. Dacă asta vor oamenii.

   Câteva alte nume fură menționate, iar Sam cu jumătate de inimă, dar loial, îl numi pe Quinn.

   Privirea lui Caine se îndreptă de la Sam la Quinn şi, pentru o milisecundă, deveni cinică și pătrunzătoare. Dar aceasta dispăru într-o clipită, fiind înlocuită de expresia exersată, plină de umilință și dornică de a găsi o soluție, a lui Caine.

   - Atunci, să mergem, spuse el.

   Se întoarse și se îndreptă hotărât spre treptele bisericii cu restul aleșilor urmându-l.

   Unul dintre copiii de la Coates, o fată foarte frumoasă cu ochi negri, îl abordă pe Sam și întinse mâna. 

   - Eu sunt Diana, spuse ea ținându-i în continuare mâna. Diana Ladris.

   - Sam Temple.

   Ochii ei întunecați îi întâlniră pe ai lui și el vru să privească în altă parte, simțindu-se ciudat, dar nu putu.

   - Ah, spuse ea de parcă cineva îi spusese ceva fascinant, apoi îi dădu drumul și zâmbi. Ei bine, cred că ar trebui să intrăm. Nu vrem să îl lăsăm pe liderul neînfricat fără discipoli.

   Era o biserică catolică, construită cu 100 de ani înainte de un om bogat, care deținuse fabrica de conserve acum ruginită și abandonată în apropierea postului, ca o clădire oribilă de tablă.

   Cu arcade înalte și multe statui de sfinți, cu bănci frumoase din lemn, biserica era probabil prea grandioasă pentru micuțul oraș Perdido Beach. Trei din cele șase ferestre ascuțite încă mai aveau vitralii originale care îl reprezentau pe Iisus în diferite ipostaze.

   Când Astrid intră în biserică, se lăsă într-un genunchi și își făcu cruce, uitându-se în sus la crucifixul impunător de deasupra altarului.

   - Asta e biserica unde vii tu? întrebă Sam în șoaptă.

   - Da. Tu unde te duci?

   Sam clătină din cap. Era prima dată când intrase aici. Mama lui era evreică nepracticantă, iar despre tatăl lui nimeni nu spusese vreodată ce religie avea. Sam nu prea era interesat de religie. Biserica îl făcu să se simtă mic și nelalocul lui.

   Caine înaintase cu încredere spre altar. Altarul în sine nu era măreț, era doar un dreptunghi de marmură suit pe 3 trepte acoperite de un covor castaniu. Caine nu se duse în locul de unde se ținea predica, ci se opri pe cea de-a doua treaptă.

   Înăuntru erau acum 15 copii, incluzându-i pe Sam Temple, Quinn, Astrid și micul Pete, Albert Hillsborough și Mary Terrafino, Elwood Booker, cel mai bun atlet din clasa a VIII-a, și prietena lui, Dahra Baidoo, Orc, al cărui nume real se zvonea că ar fi Charles Merriman, Howard Bassem și Cookie, pe care îl chema de fapt Tony Gilder.

   De la Academia Coates, în afară de Caine Soren, mai erau Drake Merwin, un puști încruntat, zâmbăreț și jucăuș, cu părul sălbatic și blond, Diana Lardis și un elev pierdut de clasa a V-a, cu ochelari, prezentat de Caine ca fiind Computer Jake.

............................................................