14.
- Din câte știu eu, nu.- Poate că da, replică Lavinia. Una dintre servitoarele de aici comenta în dimineața aceasta că se pare că toți londonezii vin mai devreme aici în acest an. Pe moment nu am analizat prea mult spusele ei, dar Frazier are o casă de vacanță aici, aflată la doar câțiva kilometri distanță. Poate că fata se referea la sosirea lui.
- Cred că el a pus bomba de la reședința Seaton și tot el a ucis-o pe Lady Seaton vara trecută, spuse Kenneth înjurând din nou.
Se așternu o tăcere glacială, după care Sir Anthony izbucni:
- Ce absurditate! Moartea lui Helen a fost un accident. Este o nebunie să spui că a fost ucisă de unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei, bombăni acesta, scuipând cuvintele.
Kenneth scutură din cap.
- E puțin probabil să fi fost un accident. Înțeleg că apropiații ei bănuiau că s-ar fi sinucis, drept care nimeni nu doare să aducă vorba despre moartea ei.
- Ai vorbit cu Rebecca, murmură Sir Anthony pălind.
- Din câte spune ea, dacă Lady Seaton s-ar fi sinucis, probabil că ar fi făcut asta iarna, când crizele ei de melancolie atingeau apogeul, nu vara, spuse el încuviințând din cap.
- Ascultă-l, dragul meu, îl îndemnă Lavinis scoperindu-i mâna lui Sir Anthony cu a ei. Are dreptate în ceea ce spune, mai ales în ce îl privește pe Malcolm Frazier. Frazier vorbește mereu pe un ton nervos când vine vorba despre tine. Se poate ca invidia față de succesul tău să fi depășit sentimentul de prietenie pe care ți-l poartă, făcându-l capabil de ceea ce spune Kenneth.
- Vă voi explica mai târziu, dar mai întâi trebuie să o găsesc pe Rebecca, spuse Kenneth nerăbdător, în timp ce Anthony o privea cu ochi mari pe amanta lui.
- E la Skelwith Crag, unde a murit Helen, răspunse Sir Anthony.
- Cred că stânca este vizibilă de la casa lui Frazier, remarcă Lavinia încruntându-se. Dacă se află acolo, ar fi putut să o vadă. Dar cu siguranță nu are niciun motiv să îi facă rău Rebeccăi.
- Dar pe Lady Seaton de ce ar omorî-o? replică Kenneth. Cred că e mai mult decât puțin nebun și nu vreau să risc. Mă poate conduce vreun lacheu până acolo?
- Te duc eu însumi, spuse Sir Anthony ridicându-se în picioare. Deși nu te cred, m-ai făcut și pe mine să mă îngrijorez.
- Atunci să mergem acum. Călare.
După zece minute interminabile, porniră în galop mic. În timp ce se îndreptau spre stâncă, Kenneth îi dădu explicațiile necesare, fără prea mare tragere de inimă.
- Așadar, Marcus e cel care mi-a găsit secretar, spuse Sir Anthony sec când Kenneth mărturisi ce sarcină primise de la Lord Bowden, explicându-i acoperirea lui. Cred că îi voi trimite o scrisoare prin care să îi mulțumesc. O să urască gândul că mi-a făcut un serviciu.
- Mă puteți ierta vreodată pentru trădarea mea? întrebă Kenneth surprins.
- Poate ai intrat în casa mea cu alte intenții decât cele declarate, dar asta nu înseamnă că ești un trădător, spuse Sir Anthony cu o privire șireată.
- De-ar fi și Rebecca la fel de tolerantă.
- Aha, de asta nu poartă inelul de la tine.
- Nu mă gândeam că ați observa asta.
- Văd eu multe, dar nu îmi place să mă amestec.
Ajunseră la o răscruce, unde Sir Anthony o luă la stânga.
- Mi-e teamă că fiica mea nu știe în cine să aibă încredere. Îi este mai ușor să creadă cele mai groaznice lucruri despre oameni, spuse el oftând. Era o fetiță atât de tăcută și de liniștită! Nu a părut niciodată deranjată de neregulile din lumea artistică, nici de schimbările bruște de dispoziție ale mamei ei, nici de egoismul meu. Doar când a fugit cu poetul acela nesăbuit mi-am dat seama că nu am reușit să îi oferim acea stabilitate de care are nevoie orice copil. Atunci însă era deja prea târziu pentru a putea repara ceva. Îmi fac griji în privința ei. În afară de munca ei, a devenit atât de închisă în ea. De accea am crezut că ai fi potrivit pentru ea. Are nevoie de un bărbat echilibrat, pe care să se poată baza în orice situație.
Analiza lui Sir Anthony făcută fiicei lui explica de ce aceasta reacționase atât de violent când el înclcase încrederea familiei ei. Îi fusese ușor să se gândească la ce era mai rău, iar sentimentul lui de vinovăție și confuzia privind viitorul lui nu ajutaseră deloc. Acum, însă, Kenneth știa prea bine ce își dorea.
Lăsând acest gând la o parte, Kenneth explică de ce credea că Frazier se făcea vinovat de incendiu și crimă. În timp ce îl asculta, expresia lui Sir Anthony se schimbă din neîncredere în acceptare plină de uimire.
- Dacă Helen nu s-a sinucis.... începu el când Kenneth își încheie povestea. Nici nu știi ce înseamnă asta pentru mine, continuă, cu chipul traversat de suferință și de mânie, dar și de ușurare, de parcă s-ar fi eliberat de o grea povară.
Se lăsă tăcerea. Kenneth acceleră pasul în timp ce peisajul aspru de țară îi trecea prin fața ochilor. Neliniștea pe care o simțise în privința Rebeccăi atunci când ea plecase de la Londra se amplificase între timp, deși rațiunea îi spunea că își face griji degeaba. Avea să o găsească pe Rebecca acolo pictând un peisaj și ea avea să fie deranjată de întrerupere. Apoi avea să îi spună că era o nesăbuință din partea lui să continue astfel.
Nu s-ar putea bucura mai mult dacă ar greși acum nici dacă ar trăi o sută de ani.
Capitolul 32
- Bună ziua, Rebecca.
Rebecca simți că îi sare inima din piept când auzi vocea familiară la câțiva metri de ea. Concentrată la pictura ei, nu îl auzise apropiindu-se, mai ales că suspinele vântului acoperiseră zgomotul pașilor lui.
- Bună ziua, Lord Frazier, spuse ea pe un ton rece, ridicând privirea și ținând pensula îmbibată în culoare astfel încât să nu picure pe pictură. Nu știam că aveați de gând să veniți atât de devreme în nord.
- Am venit din impuls, spuse el, studiind panorama, în timp ce își lovea nepăsător coapsa cu caravașa, arătând ca un adevărat gentilom londonez.
Rebecca se gândi sec că era mare păcat că nu rămăsese la Londra. O obosea să îl vadă peste tot. Parcă nici nu avea o viață personală - exista doar ca un satelit al tatălui ei. Cu toate acestea, trebuia să fie politicoasă cu el.
- Ținutul Lacurilor trebuie să fie o mare ușurare după viața de la oraș, spuse ea.
- Am venit aici cu un scop, să îți dau un mic cadou, spuse el căutând în buzunarul vestonului.
- Dacă este vorba despre un cadou de logodnă, îmi este teamă că trebuie să îl refuz, spuse ea, nedorind să ia nimic de la el. Lord Kimball și eu ne-am dat seama că nu se potrivim.
- Nu este un dar de logodnă, replică el cu un rânjet. Cel puțin nu unul pentru logodna ta. Ia uite aici, spuse el întinzând mâna.
Rebecca se întinse fără mare tragere de inimă, și el lăsă să îi cadă în mână un mic obiect. Era cercul cu inima care lipsea din inelul de logodnă al mamei ei.
Se holbă la el, simțind cum o străbate un fior de gheață. Kenneth avusese dreptate, mama ei fusese ucisă de prietenul tatălui ei.
Înțelegând se simți cuprinsă de teamă. „Fă-te că nu înțelegi nimic.”
- Ce inel frumos, mulțumesc, Lord Frazier.
- Pune-l pe deget, îi ordonă el.
- E puțin cam mare, spuse ea introducându-l pe inelarul stâng, după care începu să îl dea jos.
- Lasă-l acolo, îi comandă el. Helens avea degetele mai groase, dar nu contează. Inelul e necesar.
- Îi voi spune tatei că ați venit, zise ea voioasă, disperată să se vadă plecată. Sunt convins că va dori să luați cina cu noi în această seară. Ne vedem atunci, continuă ea, începând să își strângă instrumentele de desen în coș.
- Nu te obosi, nu ai nevoie de acuarelele tale ca să îi ții companie mamei tale, spuse el tărăgănat.
Ce o înspăimânta cel mai mult era calmul lui imperurbabil. Parcă ar fi discutat despre vreme.
- Nu înțeleg, spuse ea strângându-și în continuare lucrurile.
- Ba cred că înțelegi, spuse el îndoindu-și caravașa în mâini. Oi fi tu un șoricel speriat, dar nu ești deloc proastă. Deplângând încă sfârșitul trist al mamei tale, o să i te alături dincolo de moarte. Nici unul dintre cei care au văzut tabloul tău intitulat Transfigurare nu va fi surprins. Păcat însă că nimeni nu va înțelege semnificația inelului. Detaliile sunt importante la un tablou.
Avea șanse aproape nule să scape cu viață. Frazier era înalt și puternic, iar calmul lui făcea totul cu atât mai amenințător.
Poate că, dacă ar reuși să îl descurajeze, ar avea un avantaj asupra lui.
- Dacă mă ucizi, Kenneth își va da seama. A dedus faptul că mama a fost ucisă. Va înțelege că același lucru s-a întâmplat și în cazul meu.
- Poate că Kimball e mai isteț decât pare, dar nu-l va ajuta la nimic, spuse Frazier ridicând din umeri. Am plănuit deja să îl elimin. Mă enervează cum se fălește cu laudele de doi bani pe care le-a primit pentru tablourile lui urâte.
- Nu ai cum să îi faci rău, spuse ea cu dispreț. E un soldat, un om de acțiune, ar putea să te rupă în două cu mâinile goale.
- Chiar și un om de acțiune moare când primește un glonț în inimă, spuse el netulburat. Nu oi fi soldat, dar sunt un țintaș excelent, continuă el avansând spre ea.
- De ce faci asta? țipă ea. Tatăl meu ți-a fost cel mai bun prieten! Cum poți lăsa gelozia să te transforme într-un criminal?
- Anthony este prietenul meu, cel mai bun de pe lumea asta. Doar arta este, pentru mine, mai presus decât el. Acțiunile mele nu l-au vizat pe el, ci influențele dăunătoare care i-au corupt opera, spuse Frazier oprindu-se.
- I-au corupt opera? repetă ea holbându-se la el. Este cel mai bun pictor din Anglia, Portretele lui, peisajele lui, tablourile lui cu subiect istoric, toate sunt remarcabile.
- Sunt niște prostii, spuse Frazier, cu chipul schimonosit de prima emoție pe care Rebecca o vedea la el după atâția ani. Helen l-a distrus pe Anthony ca artist. Când eram cu toții studenți ai Academiei Regale, avea o pasiune pentru tot ce era mai bun din domeniul artei. Tablourile lui timpurii manieriste erau superbe, pline de noblețe și rafinament.
- Erau executate ireproșabil, însă nu prea era memorabile, replică ea. Doar după ce și-a terminat studiile și-a dezvoltat propriul stil și propria viziune.
- Helen l-a distrus! exclamă Frazier strângând cu putere caravașa. Ca să o poată întreține, a început să picteze portrete stridente și tablouri vulgare, după care Hampton putea face gravuri, pentru a le vinde oricărui negustor de pește care își permitea să dea un șiling pe ele. Antohny ar fi putut fi egalul lui Reynolds, dar nu s-a ridicat la înălțimea talentului său.
- Crezi că Horațiu pe pod este o rușine? întrebă ea, fascinată de gândirea lui deformată.
- E dovada perfectă a ceea ce s-a înâmplat cu pictura lui, spuse Frazier scuipând pe jos. Este o temă clasică celebră, cu o execuție superbă. Ar fi putut fi strălucită, dar el a stricat pictura cu emotivitatea lui excesivă. Ce păcat că nu a ars în incendiu! Idealul manieriștilor este să depășească natura, nu să o reprezinte fidel.
- Tatăl meu îi depășește pe manieriști, spuse ea sec. El și alți artiști adevărați arată lumea într-o manieră nouă, diferită, fără a regurgita la nesfârșit aceleași scene obosite.
- Kimball avea dreptate când spunea că ai o mare influență asupra operelor lui Anthony, comentă el, lovindu-și furios palma stângă cu caravașa. Am crezut că Helen era adevărata problemă, că după moartea ei avea să se întoarcă la un mod de a picta mai valoros, dar cum putea face asta când erai tu acolo, cu ideile tale prostești de femeie? Când ți-am văzut lucrările la expoziție, mi-am dat seama ce influență perfidă ai avut asupra lui. Ce păcat că poetul ăla nesăbuit nu a fost mai competent!
- L-ai angajat pe Frederick să mă seducă? întrebă ea, nevenindu-i să-și creadă urechilor.
- Nimic atât de formal. Nu am făcut decât să îi arăt cât de romantic era părul roșu și cât de bogată avea să fii într-o bună zi. Propria lui imaginație bolnavă a avut grijă de restul, spuse Frazier scuturând din cap. Dacă te-ai fi căsătorit cu el și te-ai fi mutat din casa tatălui tău, nu am fi ajuns aici. Numai tu ești de vină pentru asta.
- Este cel mai ridicol lucru pe care l-ai spus până acum, replică Rebecca tensionată, cu mâna pe urciorul de apă. Nu e de mirare că ești un pictor atât de prost. Ai o judecată deficientă și nu ai cea mai vagă idee ce e adevărat. Tabloul tău cu Leonidas este patetic. Eram un artist mai bun decât tine când aveam zece ani.
Cuvintele ei se dovediră picătura care umplu paharul, făcându-l să-și piardă controlul. Rebecca țipă cât putu de tare, în speranța că o va auzi vreun cioban sau vreun trecător, ridicând în același timp urciorul cu apă și aruncându-l cu putere spre el. Acesta i se sparse în față, împroșcându-l cu apă în ochi. În timp ce el urla de durere, ea se ridică fulgerător și fugi spre dreapta, departe de el.
După ce se îndepărtă de terasa stâncoasă de care se sprijinise, se întoarse spre mestecăniș. De-abia ajunsese la primii copaci, când el își reveni și o porni după ea.
Cu picioarele lui lungi, recuperă distanța dintre ei în câteva secunde, apucând-o de șal.
Ea îl lăsă să alunece de pe umeri și continuă să alerge, deși știa că era imposibil să scape. Câteva clipe mai târziu, el o prinse de braț și o întoarse cu fața spre el. Sângele îi șiroia pe chip, iar trăsăturile lui frumoase erau schimonosite de o grimasă de furie. Rebecca țipă din nou și îl zgârie cu degetele încovoiate.
- Lua-te-ar naiba! strigă el lovind-o cu o putere uluitoare cu pumnul în stomac și doborând-o la pământ.
Se izbi cu capul de sol, pierzându-și răsuflarea, amețită și incapabilă să se mai miște.
În timp ce el stătea amenințător deasupra ei, ea zăcea acolo neajutorată, într-o stare ciudată, capabilă să audă și să simtă, dar vlăguită de puteri. Se afla la mila unui nebun, și în câteva clipe avea să se transforme în femeia în cădere care îi bântuia visele.
- Ăsta e dealul Skelwith, spuse Sir Anthony arătând în depărtare. Stânca se află de cealaltă parte a crângului de mesteceni.
Țipătul unei femei străpunse aerul, urmat de urletul unui bărbat, câteva clipe mai târziu.
- Dumnezeule, Rebecca! exclamă Kenneth dând pinteni calului și țâșnind la galop în fața tovarășului său.
Intră primul în crâng, conducându-și bividiul cu o viteză amețitoare, făcându-se una cu calul, pentru a evita să fie doborât de vreo creangă. În timp ce el avansa printre copaci, Rebecca țipă din nou.
Ieși din nestecăniș aproape de buza prăpastiei și, când calul opri înnebunit de teamă, văzu o scenă care îl făcu să ia foc. Plind de sânge, Frazier o târa mai mult decât o ducea pe Rebecca spre stâncă. Trupul ei nemișcat atârna ca o păpușă stricată, în timp ce părul ei roșu și rochia albastră fluturau în vânt. Era o imagine a morții.
Kenneth reacționă instinctiv, descălecând repede și începând să strige la dușmanul lui pentru a-l descuraja. În timp ce se avânta înainte, scoase pistolul din haină și îl armă.
Frazier făcu doi pași lungi spre marginea stâncii și o ridică pe Rebecca în fața lui ca un scut.
- Nu te apropia de mine, Kimball!
Kenneth se opri imediat, apoi lăsă jos pistolul, cu inima bătându-i nebunește. Dacă Frazier călca greșit, atât el, cât și prizoniera lui aveau să cadă de pe stâncă.
- Dacă o ucizi pe Rebecca, ești un om mort, Frazier. Da-mi-o mie și poți pleca, spuse el făcând un pas spre celalt bărbat.
- Oprește-te sau mă arunc împreună cu ea, spuse Frazier cu o privire înnebunită, de mistreț încolțit.
Kenneth se opri din nou, neștiind cum să se comporte cu nebunul. Masca de normalitate a lui Frazier se dezintegrase, și prima victimă a panicii lui avea să fie Rebecca. Ea avea părul ciufulit și părea dezorientată, dar Kenneth observă că era conștientă. Știa că se află la un pas de moarte.
În tăcerea care se așternu, Sir Anthony ieși în galop din pădure. Își struni calul la pas și, când o văzu pe fiica lui, se albi la față, plin de groază.
- Gluma asta a durat destul, Malcolm, spuse el încercând să fie calm, în timp ce descăleca. Adu-mi-o pe Rebecca.
- Nu e nicio glumă, Anthony, replică Frazier, un mușchi începând să i se zbată pe față. Sperasem să te conving să te întorci la arta adevărată, dar am greșit. Nu mai există cale de întoarcere, continuă el, privind netohărât la Rebecca. Ea, însă, va plăti pentru rolul pe care l-a jucatt în a-ți distruge munca. Ar fi trebuit să eviți orice asociere cu femeile, Anthony. Nu sunt bune decât ca să te culci cu ele și să uiți. Un artist serios nu ar trebui să le asculte, sunt pline de venin.
- Nicio femeie nu mi-a înveninat opera, spuse Sir Anthony clătinând din cap. Nici Helen, nici Rebecca și nici Lavinia. Orice scăpare există în lucrările mele este doar a mea.
- Dacă ți s-ar fi permis să te dezvolți în mod natural, fără presiunea exercitată de necesitatea de a întreține o familie, ai fi putut deveni un nou Rafael, se încăpățână Frazier. În loc să produci o mână de opere mărețe, nu ai scos decât un munte de nulități.
- Nu vom fi niciodată de acord în această privință, spuse Sir Anthony începând să se îndrepte precautspre Frazier. Pentru numele lui Dumnezeu, nu te răzbuna pe singurul meu copil pentru neînțelegerea dintre noi. Dacă chiar vrei să arunci pe cineva de pe stânca aia nenorocită, aruncă-mă pe mine, nu pe Rebecca.
- Nu ți-aș putea face rău niciodată, spuse celălalt bărbat cu o voce chinuită. Ești prietenul meu, cel mai bun prieten al meu.
Chipul lui Frazier reflecta convingerea că pierduse deja tot ceea ce iubise - prietenia lui Sir Anthony și poziția lui în lumea artistică. Era un fricos și un fanfaron, și Kenneth știa că în câteva clipe avea să scape de dilema lui de nesuportat sărind de pe stâncă și luând-o și pe prizoniera lui cu el, din dorința de răzbunare.
Nu era timp de pierdut. În timp ce Frazier era atent la Sir Anthony, Kenneth ridică încet pistolul și ținti spre capul lui Frazier. Deși risca să o nimerească pe Rebecca, cea mai bună soluție era să îl împuște pe cel care o ținea prizonieră.
În clipa în care Kenneth apăsă pe trăgaci, Frazier se hotărî și păși stângaci spre prăpastie, schimbând atât poziția lui cât și a Rebeccăi. Kenneth privi îngrozit cum glonțul pătrunse în umărul lui Frazier, atât de aproape de capul Rebeccăi, încât ar fi putut foarte bine să o lovească și pe ea.
Frazier scoase un strigăt de durere și se răsuci, dându-i drumul prizonierei lui. Rebecca se izbi cu putere de sol, apoi începu să se rostogolească inexorabil de-a lungul marginii abrupte a stâncii, către punctul de unde nu mai exista cale de întoarcere.
Capitolul 33
În timp ce Sir Anthony scoase un strigăt agonizant care răsună de-a lungul dealurilor stâncoase, Kenneth alergă spre stâncă, și se repezi spre suprafața în pantă. Ateriză pe burtă, în timp ce brațul drept se întindea spre Rebecca. Ea, încă, se afla prea departe de el, și corpul ei fără vlagă era gata să cadă peste margine.
Kenneth se împinse înainte și reuși să îi prindă încheietura subțire. Rebecca se opri din cădere, făcându-i brațul să se tensioneze. Preț de o clipă stătură amândoi neclintiți, lipiți de suprafața în pantă, asemenea unor stele de mare. Apoi începură să alunece încet în jos, atrași inevitabil de forța gravitațională.
În timp ce el își împlânta vârfurile picioarelor și mâna stângă în pământul aspru, vântul îi flutură părul Rebeccăi, și el observă că șuvițele de păr roșu erau pline de sânge închegat. Dacă glonțul o lovise pe ea înaintea lui Frazier, ar putea fi deja moartă.
Cu toate acestea, nu avea să o lase să cadă. Făcu un gest larg cu brațul stâng și se prinse de un arbust sfijit. Acesta ieși din rădăcini în câteva clipe, susținându-l destul însă pentru a apuca un altul mai solid.
Deocamdată erau în siguranță, dar într-un echilibru precar. Panta era atât de înclinată, încât, dacă nu ar fi avut arbustul de care să se țină, s-ar fi prăbușit amândoi. Brațul lui stâng începea deja să dea semne de oboseală de la efortul de a susține brațul Rebeccăi.
Kenneth privi spre stânga. Următorul suport pe care l-ar putea folosi se afla la câteva zeci de centimetri depărtare. Dacă ar fi fost singur, probabil ar fi reușit să se cațăre până acolo, dar, cum greutatea Rebeccăi îl trăgea în jos, îi era imposibil în situația de față.
- Ai încredere în mine, Roșcățico, nu ne ducem în prăpastie, șopti el printre dinți, deși se îndoia că Rebecca îi putea auzi.
Asta însă era doar o bravadă. Arbustul de care se ținea fu scuturat de o trepidație. Dacă se rupea, aveau să cadă în prăpastie. Poate că Sir Anthony i-ar fi putut ajuta, dar el era prea firav. Dacă nu reușea să găsească un sprijin solid, avea să cadă împreună cu ei.
Vântul bătu dintr-odată cu violență, împingând cu putere în corpurile lor. Deși nu era cine știe ce ajutor, preț de o clipă, Kenneth simți cum mare parte din greutatea Rebeccăi dispare și în acel moment fu însuflețit de un impuls suplimentar de forță. Dădu drumul arbustului slăbit și lovi cu piciorul suprafața înclinată, trăgându-se în sus până când degetele încovoiate dădură peste o piatră fixată bine la jumătate de metru de buza prăpastiei.
Gâfâind de la efort, o trase pe Rebecca spre el până când își putu înfășura brațul drept în jurul ei, apoi se târî în sus în timăp ce mușchii brațului stâng începeau să îi tremure de la efortul de a susține ambele corpuri.
Când ajunse cât de sus putea, se opri o clipă pentru a se odihni, răsuflând întretăiat. Apoi pipăi în jur după alt punct de sprijin. Panta nu mai era la fel de abrubtă, așa că îi era din ce în ce mai ușor să avanseze. După încă vreo câteva mișcări, ajunse la o suprafață plană, unde erau în siguranță. Prea epuizat pentru a se putea ridica, se lăsă să zacă pe pământ, trăgându-și sufletul, și lipi de el trupul lipsit de vlagă al Rebeccăi, de parcă simpla lui apropiere putea să împiedice orice rău. Dumnezeule, însă unde îi era pulsul? Verifică la baza gâtului, dar nu îl găsi. Disperat, se ridică în capul oaselor și își așeză mâna în mijlocul pieptului Rebeccăi. Și simți pulsul stabili binecuvântat.
Epuizat și ușurat, ridică privirea. Deși i se păruse că trecuse o eternitate de când trăsese cu pistolul, în realitate se scursese foarte puțin timp. Sir Anthony se năpustea spre ei, în timp ce Frazier se clătina șocat, presându-și cu mâna dreaptă umărul stâng, care sângera.
- O să atârni în ștreang pentru ce ai făcut, Malcolm, spuse Sir Anthony furios în timă ce cădea în genunchi lângă fiica lui. Jur în fața lui Dumnezeu!
Frazier tresări de parcă l-ar fi lovit ceva, după care expresia i se schimbă într-una de aroganță rece.
- Am trăit și am pictat în stil manierist și am să mor tot așa, spuse el pe un ton tărăgănat, după care se întoarse, se îndreptă cât era de înalt și sări de pe stâncă.
Nu scoase niciun sunet în cădere și, dacă se auzi vreun zgomot când se lovi de pietrele de dedesubt, acesta fu purtat departe, de vânt.
- Nesăbuitul! exclamă Sir Anthony, înjurând. Naiba să-l ia de nebun! Avea talent, avere și pasiune pentru artă. De ce a devenit un ucigaș?
- Adevărata pasiune a lui Frazier nu era arta, ci să își impună ideile asupra lumii, spuse Kenneth pe un ton sec în timp ce examina rana Rebeccăi.
În plus, îl iubise pe Sir Anthony prea mult și într-un mod cu totul greșit, se gândi Kenneth, și astfel resentimentul pe care nu dorea să îl recunoască se întorsese împotriva femeilor apropiate prietenului său.
- A.... a lovit-o glonțul? întrebă Sir Anthony, luându-și fiica în brațe și pătându-și cămașa albă cu sângele ei.
- Nu, s-a rănit la cap când a căzut. În general, rănile de la nivelul pielii capului sângerează foarte abundent. Pulsul și respirația sunt normale însă. Cred că va fi bine, spuse Kenneth scoțându-și batista și împăturind-o pe post de pansament, după care își dădu jos lavaliera și legă pansamentul bine de capul Rebeccăi.
După aceea se ridică și o luă pe Rebecca în brațe. Părea atât de fragilă! Cu toate acestea, reușise să se lupte cu un bărbat de două ori mai solid decât ea, salvându-și astfel viața. Roșcățica lui îndrătnică! O sărută ușor pe frunte.
- A sosit momentul să o ducem acasă, spuse el.
Când ajunseră la Ravensbeck, Kenneth o duse pe Rebecca direct în salon, așezând-o pe un divan îmbrăcat în brocart, în timp ce Sir Anthony strigă să fie aduse medicamente și să se trimită după doctor în cea mai mare grabă. Se instală haosul, căci servitorii începură să alerge încoace și ăncolo, în timp ce cei mai sensibili izbucniră în plâns.
Apăru însă Lavinia și restabili ordinea, curățându-i apoi eficient rana și aplicând un bandaj mai potrivit. Kenneth stătea pe brațul divanului, cu o mână pe umărul Rebeccăi, nesuportând să o știe departe de el.
Sir Anthony măsura camera în lung și-n lat, neliniștit.
- Doamne, Dumnezeule, ce s-a întâmplat? se auzi dintr-odată o voce masculină uimită. Ai fost împușcat, Anthony?
Kenneth ridică privirea și îi văzu pe Lord Bowden și pe soția lui stând în pragul ușii. Probabil că ușa de la intrare rămăsese deschisă și ei intraseră. Dar oare de ce se aflau la Ravensbeck?
În timp ce Sir Anthony se holba la oaspeții lui, uimit peste măsură, Bowden se îndreptă spre el cu pași mari, cu privirea alarmată ațintită asupra cămășii lui îmbibate cu sânge.
Sir Anthony își trecu degetele tremurânde prin părul în dezordine.
- Sunt bine, Marcus. Fiica mea a fost rănită, dar Kenneth spune că ar trebui să fie bine.
Bowden se uită în partea cealaltă a camerei, unde Rebecca zăcea fără cunoștință/
- Ce Dumnezeu s-a întâmplat? întrebă el.
- Unul dintre cei mai vechi prieteni ai mei a înnebunit și a încercat să o ucidă, spuse Sir Anthony fără tragere de inimă. Tot el a ucis-o pe Helen.
Urmă o tăcere revoltată, apoi Bowden își mută privirea la Kenneth.
- Este adevărat, Lord Frazier era vinovatul.
- Cărui fapt îi datorez onoarea acestei vizie, Marcus? întrebă Sir Anthony cu obișnuitul său ton ironic.
- Margaret mi-a spus clar și răspicat că am fost un nesăbuit și-un prost în privința ta și a lui Helen și că ar cam fi timpul să îți cer scuze, spuse Bowden țeapăn.
- Marcus, știi că nu aș folosi niciodată asemenea cuvinte grosolane, spuse Lady Bowden pe un ton blând de reproș.
- Nu te-ai schimbat deloc, Margaret. Mă bucur să te văd, spuse Sir Anthony zâmbind și stângându-i mâna cu afecțiune, după care se întoarse spre fratele lui. Să știi că a fost o soție mult mai potrivită pentru tine. Helen nu era deloc o soție docilă, te-ar fi scos din minți.
- Sunt un bărbat norocos, spuse Bowden cu o expresie chinuită. Sunt cât se poate de prost că nu mi-am dat seama de asta mai devreme, continuă el privindu-și soția cu un amestec de afecțiune și vinovăție.
- Lucrurile se rezolvă în timp, dragul meu. Înainte nu erai pregătit să auzi ce aveam de spus, replică Lady Bowden atingându-i brațul cu blândețe.
Expresia ei vădea faptul că era mulțumită de noua atitudine a soțului ei.
- După cum m-am purtat, îmi dai voie să stau sub acoperișul tău, Anthony? întrebă Bowden înghițind în sec.
- Ai fost tot timpul bine-venit, Marcus. Tot timpul, îi răspunse fratele lui pe un ton blând, întinzându-i mâna.
Bowden o luă și o strânse la început timid, mai apoi plin de afecțiune.
- O duc pe Rebecca în camera ei, are nevoie de liniște, îi spuse Kenneth Laviniei, gândindu-se că sosise momentul să le acorde puțină intimitate celor doi frați, pentru a se reobișnui unul cu celălalt.
- Te conduc, spuse Lavinia încuviințând cu un gest din cap.
Kenneth o ridică cu grijă pe Rebecca. Deși era încă inconștientă, ea oftă ușor și își odihni capul pe umărul lui.
Lord Bowden se întoarse pentru a-i examina chipul palid.
- Seamănă foarte mult cu Helen, spuse el uimit.
- Are frumusețea lui Helen și talentul meu, completă Sir Anthony ridicând un pled pentru picioare de pe divan și înfășurându-l în jurul fiicei sale. Cu toate acestea, ca temperament, seamănă mai mult cu tine decât cu Helen sau cu mine. E ciudat cum se întâmplă lucrurile astea.
- Fiul meu cel mic seamănă foarte mult cu tine, spuse Bowden mustăcind. E fermecător, deștept, mă scoate din minți. Încerc să fiu mai înțelegător cu el decât a fost tata cu tine.
- Cred că o cunoști bine pe Lady Claxton, spuse Sir Anthony pe un ton provocator, aruncându-i o privire Laviniei. Plănuim să ne căsătorim de îndată ce se termină perioada de doliu.
Poate că asta era prea mult pentru Lord Bowden, se gândi Kenneth, dar nu și pentru soția lui.
- Ce minunat, spuse Lady Bowden cu căldură, luându-i mâna Laviniei. Helen mi-a spus odată că, dacă i s-ar întâmpla ceva, spera că aveai să te căsătorești cu Anthony, de vreme ce erai cea mai bună prietenă a ei și singura femeie despre care știa că avea să aibă grijă de el.
- Tu și Helen țineați legătura? întrebă soțul ei, fascinat și îngrozit în același timp.
- Ne întâlneam uneori prin oraș, spuse ea fluturând din gene enigmatic.
- Vă rog să acceptați felicitările mele, Lady Claxton, spuse Bowden cu amabilitate, după ce scutură din cap.
- Vă mulțumesc, Lord Bowden, răspunse ea pe un ton suav. Nu vă faceți griji, nu sunt nici pe jumătate atât de depravată precum credeți, continuă ea, după care îl însoți pe Kenneth afară din cameră.
Acesta o duse pe Rebecca pe scări mai vesel decât fusese de săptămâni bune. O separare de treizeci de ani se încheiase astăzi. Poate exista o speranță pentru el și Rebecca.
Rebecca se trezi în întuneric. O durea îngrozitor capul. Clipi confuză și își dădu seama că era lungită în patul ei într-o cameră luminată de un mic foc și de o lampă acoperită, pentru a nu-i bate în ochi. Zgomotul slab, familiar al unui creion de desen din oțel se auzea din partea stângă.
Își întoarse capul și îl văzu pe Kenneth stând într-un scaun tapițat, la câțiva centimetri de pat. Avea un album de desen în poală și adăuga concentrat detaliile la ceea ce părea a fi o acuarelă. Părea obosit, și trăsăturile lui erau aspre în lumina difuză.
Voia să se ducă și să îi sărute ochii, pentru a alunga umbrele din ei, dar se mulțumi să înghită în sec și să vorbească în șoaptă:
- Poți să fii sigur că un artist se va opri să deseneze flăcările în timp ce Nero dă foc Romei.
- Pari cât se poate de lucidă, spuse el ridicând privirea și zâmbind, fapt care îi schimbă complet expresia. Cum te simți? întrebă el lăsând la o parte albumul.
- Fragilă și însetată, spusea ea umezindu-și buzele cu limba.
Kenneth îi turnă un pahar cu apă și, când i-l duse, Rebecca se ridică în capul oaselor și îl bău, sorbind încet până când recăpătă un gust normal în gură.
Simțindu-se mult mai bine, transformă pernele într-un suport pentru spate.
- Cât timp am fost inconștientă?
- În jur de zece ore.
- Ce.... ce s-a întâmplat?
- Care este ultimul lucru pe care ți-l amintești? întrebă el, reluându-și locul pe scaun.
Rebecca se gândi puțin.
- Lord Frazier m-a lovit atât de puternic în stomac încât nu m-am putut mișca. Era o senzație foarte ciudată și neplăcută. Mă trăgea spre stâncă, și deodată ai apărut tu, furtunos ca un regiment de cavalerie. Ești fioros căpitane.
- Am avut o grămadă de ocazii să mă antrenez, spuse el cu modestie.
- A apărut și tata și am auzit un foc de armă. L-ai împușcat pe Frazier, nu-i așa? După aceea, nu îmi mai amintesc nimic. Am fost lovită de glonț? întrebă ea atingându-și ușor bandajul de la cap.
- Nu, dar Frazier a fost nimerit, te-a scăpat și te-ai lovit la cap, spuse Kenneth zâmbind ușor. Din fericire, e tare ca piatra. După câte spune doctorul, nu e o rană serioasă. Frazier nu a fost rănit mortal, dar, când și-a dat seama că urma să fie pedepsit pentru păcatele lui, a sărit de pe stâncă.
Imaginea unui bărbat în cădere îi apăru în fața ochilor și o făcu să își strângă buzele.
- Dacă aș fi o sfântă, poate mi-ar fi milă de nebunia lui, dar mă bucur că e mort. Dacă aș fi avut un pistol și aș fi știut să îl folosesc, l-aș fi împușcat cu mâna mea.
- Eu, unul, aș fi vrut să îl văd atârnând în ștreang, în cadrul unei execuții publice, dar asta vă scutește pe tine și pe tatăl tău de neplăcerile unui proces, așa că poate lucrurile s-au întâmplat cum trebuie, spuse Kenneth privind spre foc. E niște supă care se încălzește pe șemineu.
Rebecca făcu semn din cap că ar vrea, și el se duse să umple două căni mari cu supă. De-abia atunci își dădu seama că mama ei fusese asasinată. Nu fusese o sinucidere.
Helen Seaton nu își luase viața din cauza propriilor ei demoni, iar Rebecca și tatăl ei nu o dezamăgiseră. Conștientizarea acestui fapt o făcu să simtă un val de ușurare atât de puternic, încât o apucă tremuratul.
Când Kenneth îi aduse cana cu supă caldă, o acceptă recunoscătoare. Era o delicioasă supă-cremă de cartofi cu praz. Simți cum începe să se încălzească și să își recapete forțele.
- De ce ești aici? întrebă ea, dându-și brusc seama de faptul că prezența lui aici era ceva neașteptat.
- Am venit numaidecât de la Londra ca urmare a ceva ce am găsit în jurnalul mamei tale.
În timp ce sorbea din supă, Kenneth îi explică pe scurt ce descoperise, povestindu-i și călătoria lui spre nord.
- Motivul pentru care mă aflu în dormitorul tău, continuă el, este că i-am intimidat fără milă pe Lavinia și pe tatăl tău, pe Lady Bowden și pe toți cei care doreau să stea cu tine până avea să te trezești. Din fericire, sunt mult mai tare decât ei.
- Lady Bowden? întrebă ea clipind.
- Celălalt eveniment important al zilei de astăzi a fost faptul că Bowdenn și tatăl tău s-au împăcat.
- Cum?!
- Bănuiesc că Lady Bowden i-a spus soțului ei că ar cam fi vremea să se comporte ca un adult și l-a amenințat că îl dă jos din pat dacă nu face asta, spuse el chicotind în timp ce lăsa din mână cana cu supă.
Rebecca zâmbi la gândul că eleganta ei mătușă ar fi putut spune așa ceva. Fără îndoială că Lady Bowden fusese mai subtilă, dar, după atâția ani de căsnicie, probabil știuse pe ce să pună accentul.
- Sunt atât de fericită! Cred că tatei îi părea rău că se îndepărtase de fratele lui. Avea întotdeauna o notă de tristețe în voce când vorbea despre el.
- Mă întreb dacă Bowden a crezut cu adevărat că tatăl tău era un criminal, spuse Kenneth gânditor. Cum era prea mândru pentru a pune capăt certei, dorința lui de a face cercetări era o modalitate de a se simți aproape de Helen și de Sir Anthony. Dacă ar fi fost indiferent, i-ar fi pierdut pe amândoi.
- Este un exemplu perfect în care dragostea și ura sunt fețe ale aceleiași monede, spuse Rebecca și imaginilie începură să îi danseze prin fața ochilor. Există o pictură despre asta undeva.
- Ei, acum cine începe să deseneze flăcările în timp ce Roma arde? replică el amuzat.
Rebecca își termină supa, după care așeză cana pe măsuța de la capul patului.
- Probabil e mulțumit de rezultatul investigației tale, spuse ea.
- Șterge ipotecile, învuciință din cap. Pare o plată prea mare pentru ceea ce am făcut, dar el insistă să respecte termenii înțelegerii noastre inițiale.
- Ai găsit criminalul și în mod indirect ai contribuit la reconcilierea dintre Lord Bowden și tata, spuse ea încet. Cred că a făcut o afacere.
- Am dar te-am întâlnit și pe tine, ceea ce nu s-ar fi întâmplat în alte condiții. Asta e de ajuns să mă simt răsplătit.
- Acum că îmi permit să mă însor, te avertizez, o să fac tot ce îmi stă în puteri să te conving să mergi cu mine la altar, spuse Kenneth lăsându-și cana la o parte și aplecându-se în față, cu chipul plin de emoție. Nu pot schimbamotivul pentru care am venit la reședința Seaton, dar sper că va conta faptul că te iubesc cu disperare. Eu..... eu nu am înțeles cât de mult te iubesc până când nu am fost la un pas de a te pierde pentru totdeauna, continuă el cu o privire intensă. Am găsit cercul cu inima pe inelarul tău și l-am adăugat celorlalte două, spuse el scoțând inelul de logodnă din buzunar și înmânându-i-l. Inelul este complet din nou.
Rebecca se uită lung la inel, aproape sufocată de sentimentele haotice pe care i le treziseră vorbele lui. Terorizată de intensitatea lor, lăsă inelul la o parte și încercă cu disperare să schimbe subiectul.
- Ce desenai acolo? întrebă ea.
Cicatricea de pe fața lui se albi în fața refuzului ei direct.
- Adăugam câteva detalii în peniță la o acuarelă, dar nu cred că este un tablou pe care să îl arăți unui pacient în convalescență, spuse el după o pauză.
- Sună grozav de interesant, spuse ea încet.
- Este un tablou care înfățișează ceea ce a constituit cel mai groaznic coșmar al meu, spuse el ridicând din umeri în timp ce îi așeză albumul de desen în poală. Acum am un coșmar nou: pe tine fiind târâtă de un nebun pe o stâncă.
Acuarela înfățișa un copac masiv plasat pe o câmpie pârjolită de soare. Era pe la răsărit, cerul era senin și ușor colorat, iar de ramurile copacului atârnau trupul unui bărbat și cel al unei femei. Părul negru al femeii flutura în vânt, ascunzându-i milos fața.
- Moartea Mariei? întrebă Rebecca înțelegând despre ce era vorba, puțin șocată.
- După ce am fost capturat și toți ceilalți membri ai grupului de gherilă, executați, singura mea alinare a fost gândul că Maria era departe și că fratele ei mai mare, Domingo, era cu ea. Am fost pus în lanțuri și trimis în capătul celălalt al țării, la cartierul general francez. Am mărșăluit mult după lăsarea întunericului, apoi ne-am oprit la un loc de tabără lângă un copac. Cum era prea târziu ca să facem focul, am mâncat niște pâine cu brânză și am băut niște vin pe întuneric, după care ne-am înfășurat în păturile noastre și ne-am culcat.
- Eu, însă.... nu am putut dormi. Știam că era ceva în neregulă, deși nu știam ce. În cele din urmă, am trezit ofițerul care era responsabil pentru mine și l-am făcut să se mute vreo treizeci sau patruzeci de pași mai încolo. Acolo nu era atât de groaznic, dar tot nu am putut să dorm. Apoi a răsărit soarele și..... i-am văzut pe Maria și pe Domingo.
- Cât de groaznic, șopti ea, cu gâtul atât de uscat, că de-abia mai putea vorbi. Mă mir că nu ai luat-o razna.
- Ba s-a întâmplat asta pentru o vreme, spuse el închizând ochii cu un spasm de durere. Două zile mai târziu, am reușit să evadez, m-am întors la regimentul meu și am refuzat să mai fiu spion din acel moment. Michael m-a ajutat să-mi recapăt judecata. Nu am spus nimănui niciodată ce se întâmplase, dar el a văzut disperarea din ochii mei pentru că o simțise și el, cred. A fost alături de mine, știind când trebuia să vorbească și când să tacă, până când nebunia a trecut.
Rebecca întinse brațul între ea și Kenneth și îi luă mâna într-a ei. Când îl atinse, se simți străbătută de un soi de șoc alectric ce intensifică emoțiile care pulsau prin cameră.
- Maria a murit pentru Spania, spuse ea blând. Acum țara ei este liberă, și cu siguranță ea și frații ei și-au găsit liniștea.
- Sper din toată inima că este adevărat, spuse el, luându-i mâna cu un gest sălbatic.
Rebecca îi simți durerea și găsi că se potrivește cu a ei, dizolvând barierele fragile care o protejau de o suferință greu de îndurat. Era o femeie în toată firea, ar trebui să poată accepta moartea mamei ei și să își vadă de propria viață.
- Tu crezi în Dumnezeu și în Paradis? îl întrebă ea cu vocea plină de durere.
- Cred că există o forță creatoare care depășește orice putem înțelege și că nu poți distruge spiritul cuiva, spuse el încet, după un scurt moment de ezitare. Maria și mama ta nu și-au găsit doar liniștea, ci, pe undeva, sunt la fel de vii și de reale ca mine și ca tine.
Lacrimile pe care și le ținuse în frâu de la moartea mamei ei începură să îi curgă în voie, într-un paroxism de suferință. Începu să plângă în hohote. Se temuse că, dacă începea să plângă, nu s-ar mai fi putut opri, iar acum își dădu seama că avusese dreptate să se teamă de asta. Nimeni nu putea supraviețui unui astfel de chin.
Patul gemu sub greutatea lui Kenneth. Acesta îi luă albumul de desen din poală și o trase în brațele lui, ținând-o strâns, pentru a putea rezista furtunii care o răvășea. Ea se adăposti în îmbrățișarea lui, tremurând incontrolabil și încercând să respire, la fel de neajutorată ca atunci când Frazier încercase să o omoare.
Atunci însă fusese calmă, depășindu-și teama, pe când acum retrăiafiecare suferință pe care o cunoscuse în viața ei. Era o fetiță care tânjea după atenție în tăcere, un copil mai în vârstă pus în dificultate de infidelitățile adulților. Suferi din nou condamnarea socială și credința lipsită de speranță că nu prezenta nicio importanță pentru părinții ei în comparație cu marea dramă a propriilor lor vieți.
Mai mult decât orice, simți singurătatea și o certitudine că nu avea să fie iubită niciodată, că nu era demnă de iubire.
Dar ea nu era singură. Kenneth era acolo și o îmbrățișa, protejând-o și nelăsând-o să se dezintegreze, așa cum se temuse ea.
Rebecca îi simți bătăile inimii sub obrazul ei. Deși relația lor începuse în umbra unor minciuni, el nu fusese altceva decât un bărbat bun, curajos, onorabil și iubitor. Chiar și cea mai mare pierdere din viața ei era contracarată de căldura și înțelegerea pe care le găsise doar la el.
În timp ce se agăța de el tremurând, își dădu seama de măsura în care suferința îi paralizase sentimentele. Acum, că se eliberase de durere, alte sentimente ieșeau la iveală, asemenea unui râu eliberat de ghețuri de soarele de primăvară. Până acum nu știuse că era capabilă să iubească, însă acum fiecare fibră a coprului ei vibra de intensitatea sentimentelor ei pentru Kenneth.
Și, datorită acestei iubiri, putea recunoaște și altele. Mai devreme, în ziua aceea, tatăl ei își oferise viața în schimb pentru a ei. Mama ei o iubise la rândul ei, nu la modul perfect, dar oferindu-i tot ce era mai bun în firea ei arzătoare și chinuită.
O imagine i se formă în minte cu vioiciune.
- Mama mea s-a aflat astăzi aici, Kenneth, șopti ea cu vocea răgușită. Cred că am văzut-o în timp ce zăceam inconștientă. Era ca un înger, o ființă de lumină, și încerca să mă salveze. Crezi că este posibil așa ceva?
- Experiențele pe muchie de cuțit pot subția vălul dintre cele văzute și cele nevăzute, Rebecca, spuse el mângâindu-i spatele cu o infinită tandrețe. Când a fost împușcat, Frazier te-a scăpat, și ai început să aluneci spre marginea stâncii. Am reușit să te prind, dar panta era prea abrubtă ca să pot urca înapoi. Eram amândoi lipiți de stâncă, pe punctul de a cădea, când ne-a lovit o pală puternică de vânt, care a reușit cumva să ne unească. Astfel, am reușit să ne duc pe amândoi sus, în siguranță. Mi-a părut ceva tare ciudat, și pot să jur că asta a însemnat diferența dintre viață și moarte. Poate a fost mama ta, dându-ne forța ei pentru a ne putea salva.
O sămânță de căldură își găsi adăpost în sufletul ei, crescând repede și transformându-se într-un sentiment de seninătate care începu să îi curgă prin vene.
„Așadar, aceasta este credința”, își spuse ea uimită. Dragostea, pacea și nemurirea erau reale, și ea le învățase pe toate de la un pirat.
- Te iubesc, Kenneth, spuse ea cu voce răgușită, ridicând privirea spre el. Să nu mă părăsești niciodată!
- Nu îți pot promite că nu voi muri, dar voi fi mereu lângă tine, ca spirit, dacă nu fizic, ți-o jur, spuse el, și un zâmbet firav, intim, îi lumină chipul. Întotdeauna, murmură el în timp ce își plecă ușor capul și o sărută.
Fu un sărut de nectar, care îi împrumută puterea necesară pentru a-și vindeca în mod miraculos spiritul zdruncinat. După sărutul acela dulce, veni un torent de foc.
- Fă dragoste cu mine, Kenneth, te rog, spuse ea lăsându-se pe spate și trăgându-l lângă ea pe perne.
El o mângâie blând, dar se încruntă ușor.
- Să știi că te-ai lovit serios la cap azi, spuse el.
- Când mă săruți, nu mă mai doare deloc capul, spuse ea lipindu-și buzele de gâtul lui și simțindu-i inima bătând cu putere.
Avea un gust sărat și, în lunga lui călătorie spre nord, îi crescuseră favoriții, care o înțepau acum în mod plăcut.
- Cred că, dacă doctorul ar fi aici, ar fi de acord că tu ești cel mai bun medicament pentru o durere de cap, continuă ea.
Kenneth simți că i se oprește răsuflarea.
- Bine, ai câștigat, țărăncuță nerușinată, spuse el apucând marginea cămășii ei de noapte și trăgându-i-o peste cap. Prevăd o căsnicie în care vei reuși să obții tot ce dorești, de fiecare dată.
- Asta va fi ușor, atâta vreme cât ceea ce doresc ești tu, spuse ea râzând.
Hainele lui ajunseră pe podea, alături de cămașa ei de noapte. Kenneth o atinse cu delicatețe, de parcă ar fi fost din sticlă, dar răspunsul ei înflăcărat schimbă repede asta.
După furtună, se odihniră liniștiți unul în brațele celuilalt, luminați doar de strălucirea caldă a tăciunilor muribunzi.
Rebecca își trecu degetele prin părul lui întunecat, în timp ce șuvițe mătăsoase se încolăceau în jurul degetelor ei.
- O să te pictez ca Vulcan, zeul-fierar, murmură ea. Era un munte de forță și grozav de impresionant din punct de vedere fizic. Exact ca tine.
- Și era căsătorit cu Venus, spuse el ridicându-se în capul oaselor, uimit de cât de minunată era ea și de cât de fericit se simțea el.
- Ai fi putut să îi servești drept model lui Boticelli pentru Venus a lui: zveltă, elegantă și extrem de atrăgătoare, spuse el, după care se dădu jos din pat și căută în buzunarul hainei lui boțite.
Rebecca scoase un mic sunet de protest, care se opri când el se întoarse în pat. Kenneth îi ridică mâna și îi strecură inelul de logodnă Wilding pe cel de-al treilea deget al mâinii stângi.
- Le fac pe toate de-a-ndoaselea, dragostea mea, spuse el sărutându-i mâna, după care își împleti degetele cu ale ei. O logodnă începe cu un inel, nu cu o partidă de amor.
- Artiștilor le este permis să se abată de la reguli, spuse ea zâmbind.
- Se poate să fiu un artist, dar cred, la modul clasic, în fidelitate, spuse el pe un ton ferm. Fără amante și fără iubiți. Doar o singură femeie și un singur bărbat, un singur pat, pentru eternitate.
- Nici nu mi-aș dori altceva, spuse ea oferindu-i surâsul încântător al lui Lilith și trăgându-l spre ea pentru încă un sărut.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu