...............................................................................................
8.
Se gândea la Mabelle Sainbury Seale şi se străduia să dea un contur personajului.
Era o femeie foarte cumsecade, gentilă, activă, inspirând simpatie şi respect. O femeie "de treabă". Dintre acelea care, dacă te-ai lua după domnul Barnes, erau foarte susceptibile să devină criminale...
Ea se întorsese din India cu acelaşi vapor cu care venise şi domnul Amberiotis şi existau toate motivele să se creadă că ei luaseră împreună masa la Savoy.
Ea îl abordase pe Alistair Blunt, pretinzând că-l cunoaşte şi că fusese prietena intimă a soţiei sale. De două ori se dusese la acest apartament din King Leopold Mansions, unde, mai târziu, avea să fie descoperit un cadavru îmbrăcat cu hainele ei şi zăcând alături de o poşetă care-i aparţinea aşa încât, cel puţin în aparenţă, corpul să fie identificat în mod evident.
Într-un mod mult prea evident chiar!
Se ştie că dispăruse subit din Glengowrie Court Hotel, după o discuţie cu un ofiţer de poliţie.
Se explicau oare toate aceste fapte prin teoria construită de Poirot? Acum, el era convins de lucrul acesta.
3.
Tot reflectând, Poirot se întoarse pe jos până la Regent's Park, pe care se hotărî să-l parcurgă în parte, înainte de a lua un taxi. Ştia din experienţă momentul exact în care superbii lui pantofi începeau să-l jeneze şi considera că mai putea merge încă puţin.
Era o zi frumoasă de vară şi Poirot le privea cu un ochi indulgent pe dădacele şi pe guvernantele cărora tinerii le debitau cuvinte galante, în timp ce ele îi supravegheau pe copiii care le erau încredinţaţi. Câinii lătrau împărtăşind jocul copiilor care se zbenguiau pe alei şi peluze. Puştii lansau vaporaşe în miniatură în apa bazinelor.
Aproape sub fiecare copac se afla o pereche. Înduioşat, Poirot murmură: "Ah! tinereţe!" şi surâse. Aceste mici londoneze nu erau lipsite de farmec. Rochiile lor nu erau poate întotdeauna de cel mai bun gust, dar le purtau cu cochetărie. El le aprecia din priviri şi le plângea oarecum. Unde era linia frumoasă de odinioară? Ce se întâmplase cu acele forme armonioase pe care nu puteai să le vezi fără să le admiri? Îşi amintea de femei pe care le cunoscuse. Şi, în mod special, de una care era de o frumuseţe răpitoare. O pasăre a paradisului, o Venus.
Toate tinerele acestea erau, desigur, drăguţe, dar nici una dintre ele nu era demnă nici să-i dezlege şireturile pantofilor contesei Vera Rossakoff. O rusoaică din înalta societate, aristocrată până-n vârful unghiilor. Dar, de asemenea nu putea uita, şi o hoaţă de mâna întâi. Un adevărat geniu, în felul ei...
Cu un suspin, Poirot se smulse din reveria sa şi reveni la spectacolul care-l înconjura. Nu numai dădacele tinere ascultau declaraţiile făcute la umbra copacilor din Regent's Park. Undeva, sub un tei, el zări o rochie care nu putea proveni decât de la Schiaparelli iar cea care o purta era însoţită de un tânăr care-şi pleda cauza cu căldură.
Nu trebuie să depui armele prea repede. Oare tânăra cea frumoasă intuise acest lucru?
Poirot spera pentru ea că da...
Şi, în timp ce privea perechea, i se păru că cele două siluete îi erau oarecum familiare. Dar, bineînţeles, erau Jane Olivera şi tânărul său revoluţionar din Statele Unite!
Se schimbă la faţă şi, cu privirea severă şi chipul încruntat, înaintă pe gazon, după o scurtă ezitare, pentru a o saluta pe Jane Olivera scoţându-şi cu un gest politicos pălăria.
- Bună ziua, domnişoară! zise el în limba franceză.
Sosirea lui nu păru să-i displacă tinerei, dar Howard Raikes nici măcar nu încearcă să-şi ascundă animozitatea.
- Ah! mârâi el, iar dumneavoastră?
Jane Olivera îi răspunse lui Poirot cu drăgălăşenie:
- Bună ziua, domnule Poirot. Daţi peste noi când ne aşteptam mai puţin.
- Ca o marionetă care iese dintr-o cutie! adăugă Raikes, a cărui privire îl ţintuia pe detectivul cel mărunţel.
- Sper, spuse Poirot, că nu vă deranjez?
- Absolut deloc, declară Jane Olivera, în timp ce însoţitorul ei cu chipul posomorât evită să răspundă.
- Aţi găsit aici un colţişor tare plăcut, reluă Poirot.
- Era până acum! spuse furios Howard Raikes.
Jane Olivera încercă să-l potolească.
- Fii calm, Howard! Ar trebui să înveţi bunele maniere!
Cu o strâmbătură neplăcută, acesta replică:
- La ce servesc?
- Cu timpul, răspunse Jane Olivera, îţi dai seama că sunt utile. Nici eu nu prea am cine ştie ce maniere dar, în ce mă priveşte, asta nu are prea mare importanţă! Mai întâi pentru că sunt bogată, apoi pentru că nu sunt prea urâtă şi am şi prieteni influenţi şi, în sfârşit, pentru că nu am nici unul din acele supărătoare defecte cu care ne întreţin atât de complezent anunţurile din ziare. Toate acestea îmi permit să mă descurc fără maniere frumoase!
Raikes se ridică.
- Nu am chef de glumă, zise el pe un ton aspru. Permiteţi să mă retrag!
Cu o mişcare energetică a capului îl salută pe Poirot şi se îndepărtă, urmărit de privirea tinerei care, oarecum stupefiată, nu făcuse nici o mişcare şi rămăsese aşezată la poalele copacului, cu bărbia sprijinită în mână.
- Vai! făcu Poirot. Este foarte adevărat acel proverb care spune că, atunci când ţi se face curte, al treilea este de prisos!
- Când ţi se face curte? Credeţi că este expresia potrivită?
- Ei, Doamne, sigur că da! Când un tânăr o copleşeşte cu atenţii şi cu amabilităţi pe o tânără înainte de a-i cere mâna, nu aceasta este expresia care se foloseşte?
- Spuneţi lucruri foarte amuzante, domnule Poirot.
Poirot murmură încetişor:
- Treisprezece, paisprezece, fetelor li se face curte... Priviţi-le, nu s-ar spune că lipsesc.
Ea replică vexată:
- Vreţi să spuneţi, fără îndoială, că eu nu sunt decât una printre multe altele?
Amândoi tăcură o clipă. Apoi, pe un alt ton, ea spuse:
- Domnule Poirot, vreau să vă cer scuze. Deunăzi m-am înşelat. Am crezut că v-aţi pretat la diverse manevre pentru a fi invitat la Exsham doar cu scopul de a-l spiona pe Howard. Unchiul meu mi-a explicat, ulterior, că el a fost acela care v-a rugat insistent să veniţi pentru că vroia să vă ceară să limpeziţi misterul dispariţiei acestei domnişoare Sainsbury Sealy. Aşa este?
- Foarte exact.
- Iată de ce regret cuvintele rostite în seara aceea. Unica mea scuză constă în faptul că aparenţele erau împotriva dumneavoastră şi că păreaţi să fi venit doar pentru a vă ocupa de Howard şi de mine!
- Şi dacă ar fi fost aşa?... N-am mărturisit cinstit că domnul Raikes i-a salvat cu curaj viaţa unchiului dumneavoastră, aruncându-se asupra duşmanului şi împiedicându-l să mai tragă încă o dată?
Ea zâmbi.
- Prezentaţi în aşa fel lucrurile încât nu se ştie niciodată când vorbiţi serios şi când nu!
- Vă rog să credeţi, răspunse el cu gravitate, că deocamdată vorbesc foarte serios!
Tulburată, ea spuse:
- De ce mă priviţi astfel?... S-ar spune că vă este milă de mine.
- Se poate, într-adevăr, să-mi fie milă. Din cauza a ceea ce voi fi obligat să fac nu peste multă vreme.
- Atunci n-o faceţi!
- Vai, domnişoară, nu pot s-o fac!
Ochii mari ai lui Jane îl priviră un moment îndelungat, apoi cu o voce şovăitoare, întrebă:
- Aţi găsit-o deja pe femeia aceea?
- Să spunem mai curând că ştiu unde se află.
- Moartă?
- N-am spus aşa ceva.
- Vie, atunci?
- Nici asta n-am spus-o.
- În sfârşit, exclamă ea agasată, trebuie să fie ori una, ori alta!
- În realitate, nu-i chiar aşa de simplu.
- Am impresia că vă place să complicaţi lucrurile!
- Au mai spus-o şi alţii.
Jane avu un frison.
- Curios, spuse ea. Este frumos, este cald şi, totuşi, brusc, mi s-a făcut frig.
- Poate că ar fi mai bine să faceţi câţiva paşi.
O ajută să se ridice. Ea continua să nu se mişte, neştiind ce să facă.
- Domnule Poirot, spuse ea deodată, Howard vrea să ne căsătorim. Imediat. Fără să spunem nimănui. El zice că altfel nu voi fi nicicând soţia lui, că nu voi îndrăzni, că sunt fără voinţă...
Mâna sa dreaptă se agăţase de braţul lui Poirot pe care-l strângea cu toată puterea.
- Domnule Poirot, ce trebuie să fac?
- De ce-mi cereţi mie sfatul? Aveţi părinţi?
- Mama? Doar o vorbă să-i spun şi ridică în sus casa cu ţipetele ei. Unchiul Alistair? Este plin de circumspecţie şi de înţelepciune agasantă! Parcă-l aud: "Ai tot timpul înaintea ta, micuţo! Trebuie să fii foarte sigură de ceea ce vrei! Tânărul acesta este puţin cam bizar! Nu trebuie să grăbim lucrurile!"
- Aveţi prieteni?
- Nu am prieteni. Cunosc foarte mulţi oameni cu care beau şi dansez schimbând replici stupide. Singurul om cu adevărat "uman" pe care l-am întâlnit vreodată este Howard.
- Fie! Dar de ce-mi cereţi sfatul tocmai mie?
Ea ezită şi în cele din urmă spuse:
- Poate, domnule Poirot, pentru că citesc pe chipul dumneavoastră că ceva vă necăjeşte, ceva cunoscut de dumneavoastră şi care se va întâmpla... Ce trebuie să fac, domnule Poirot?
Hercule Poirot clătină încetişor din cap.
4.
Când Hercule Poirot se întoarse acasă, George îl informă că inspectorul şef Japp îl aştepta în salon.
Poliţistul avea o înfăţişare lugubră.
- După cum vezi, dragul meu Poirot, zise el, strângând mâna detectivului, am venit! Sunt aici pentru a-ţi da replicile pe care le aşteptai: eşti un tip grozav! Cum ai procedat? Ce te-a făcut să te gândeşti la asta?
- Mai întâi, răspunse Poirot, vrei să bei ceva? Sirop sau whisky?
- Un whisky va fi perfect pentru mine.
Puţin după aceea, ridicându-şi paharul, Japp exclamă:
- Beau în sănătatea lui Hercule Poirot care nu greşeşte niciodată! Şi, cum Poirot protesta, el adăugă: Ba da! Aveam o sinucidere de toată frumuseţea. Hercule Poirot declară însă că este un asasinat, el vrea să fie un asasinat şi... în cele din urmă este chiar un asasinat!
- Te-ai decis să-mi împărtăşeşti punctul de vedere?
- Nimeni nu poate spune despre mine că sunt încăpăţânat ca un catâr. În faţa evidenţei, mă înclin! Supărător este însă faptul că evidenţa era al naibii de bine ascunsă în afacerea asta.
- Dar acum admiţi că există?
- Da. Şi am venit să fac mea culpa şi să-ţi aduc pe o tavă de argint dovada!
- Bunul meu Japp, de-abia aştept să te aud!
- Iată, revolverul de care s-a servit Frank Carter pentru a trage asupra lui Blunt, este fratele celui care l-a ucis pe Morley.
Poirot făcu ochii mari.
- Dar este extraordinar!
- Şi destul de supărător pentru domnul Frank.
- Totuşi, asta nu dovedeşte nimic!
- Nu, însă este suficient pentru ca verdictul referitor la sinucidere să fie reconsiderat. Aceste două revolvere sunt fabricate în străinătate şi au o marcă rar întâlnită.
Hercule Poirot era din ce în ce mai surprins. Sprâncenele i se ridicaseră în partea de sus a frunţii.
- Nu, spuse el în sfârşit. Cu siguranţă nu este Frank Carter!
Japp oftă exasperat.
- Ce se întâmplă cu dumneata, Poirot? începi prin a afirma că Morley nu s-a sinucis, că a fost asasinat şi, când vin să-ţi spun că mă predau în faţa raţionamentelor dumitale, protestezi şi nu pari să-mi apreciezi gestul!
- Chiar crezi că Frank Carter este acela care l-a omorât pe Morley?
- Se potriveşte perfect! Carter îi purta pică lui Morley, asta o ştim de la început. În dimineaţa aceea a fost în casa din Queen Charlotte Street. A pretins că se dusese acolo pentru a-i comunica prietenei lui că şi-a găsit o slujbă. Noi însă am descoperit că în momentul acela încă nu-şi găsise slujba! Acum recunoaşte şi el acest lucru. Deci, o primă minciună. Pe de altă parte, nu poate dovedi unde a fost începând cu ora 12:25. Afirmă că s-a plimbat prin Marylebone Road, dar noi nu-i găsim urma decât pe la ora 13:05 într-un bar unde a intrat. Iar barmanul declară că era exact în starea în care ne-am fi aşteptat să fie: era foarte palid şi tremura ca o frunză în bătaia vântului.
Hercule Poirot dădu din cap.
- Asta nu se potriveşte cu ideile mele.
- Şi care sunt ideile dumitale?
- Ceea ce-mi spui mă deranjează mult. Da, mult. Pentru că, dacă vei avea dreptate...
Se întrerupse. Uşa se deschise încetişor şi George, înclinându-se respectuos în faţa stăpânului său, îşi ceru scuze că-l deranjează:
- Vă rog să mă iertaţi, domnule, dar...
Nu mai continuă. Pătrunzând la rândul său în salon, domnişoara Gladys Nevill, foarte agitată, îl îndepărtă cu o mână autoritară şi, mai mult ţipând decât vorbind, i se adresă detectivului:
- Domnule Poirot...
Japp se ridică.
- Eu plec! spuse el.
Ieşi grăbit din încăpere, fără a remarca privirea ostilă a domnişoarei Gladys care continuă, întorcându-se spre Poirot, de îndată ce uşa fusese închisă.
- Poliţistul acesta nemernic este cel care a înscenat toată afacerea împotriva bietului meu Frank!
Cum Poirot, care nu se lăsă depăşit de evenimente, o invită la calm, ea urmă, fără să ţină seama de sfaturile lui.
- Dar ăsta-i adevărul. Mai întâi l-a acuzat că a încercat să-l ucidă pe acest domn Blunt şi iată că, acum, nemulţumit doar cu atât, mai pretinde că l-a asasinat şi pe bietul domn Morley!
Hercule Poirot tuşi uşor. Ea continuă însă să vorbească, cu un regretabil abuz de pronume personale, care făceau discursul să-i fie cam confuz.
- Să admitem că Frank a comis această nebunie! El aparţine "Cămăşilor Imperiului"... Ştiţi ce-i asta? Ei defilează sub drapelele lor şi au un salut ridicol... Deci, pentru că doamna Blunt era o evreică notorie... Şefii îi îndoctrinează pe nefericiţii tineri care vin în organizaţiile lor, tineri perfect inofensivi ca Frank, pe care reuşesc să-i facă să creadă că sunt salvatorii patriei şi că fac nişte lucruri magnifice. Deci este foarte posibil ca...
Poirot reuşi să stăvilească potopul de cuvinte.
- Acesta este sistemul de apărare al domnului Carter?
- Oh, nu! Frank se mulţumeşte să jure că nu a făcut nimic şi că până atunci n-a mai văzut niciodată revolverul acela. Desigur, n-am mai vorbit cu el, nu mi s-a permis, dar are un avocat care mi-a transmis spusele lui Frank. Frank declară că este victima unei capcane.
- Iar avocatul lui, zise cu blândeţe Poirot, este de părere că clientul său ar trebui să-şi imagineze o poveste mai plauzibilă?
- Oamenii legii, exclamă ea, sunt de-a dreptul imposibili! Ei nu pot vorbi sincer! Cât despre această inculpare pentru asasinat, domnule Poirot, este ceva odios! Iată ce mă nelinişteşte! Nu este posibil ca Frank să-l fi omorât pe domnul Morley. Sunt sigură de asta. N-avea nici măcar umbra unui motiv pentru a o face!
- Este adevărat că, în dimineaţa aceea când s-a dus în Queen Charlotte Street, nu avea încă nicio slujbă, întrebă Poirot?
- Dar, domnule Poirot, asta nu schimbă cu nimic lucrurile. Că şi-a obţinut slujba dimineaţă sau după-amiaza ce importanţă are?
- Necazul, spuse Poirot, constă în faptul că ne-a relatat că nu s-a dus acolo decât pentru a vă anunţa că-şi găsise un loc de muncă. Se pare însă că nu era adevărat. Atunci, ce căuta acolo?
- Adevărul, domnule Poirot, răspunse ea, este că se simţea descurajat şi foarte abătut. Ba chiar bănuiesc că băuse puţin. Sărmanul Frank nu-i prea rezistent şi cele câteva pahare băute l-au iritat şi i-a venit brusc chef de scandal şi atunci s-a dus în Queen Charlotte Street pentru a avea o explicaţie cu domnul Morley. Este extrem de susceptibil, iar spusele domnului Morley care-l acuza că are o proastă influenţă asupra mea îi apăsau sufletul.
- Şi asta l-a hotărât să vină în cursul orelor de lucru, să-i facă scandal patronului dumitale.
- Da... Cred că, în privinţa asta, avea ideile lui. Desigur, greşea, şi eu nu-l aprob.
Visător, Poirot o privi îndelung pe frumoasa tânără blondă care rămăsese în picioare în faţa lui şi care era incapabilă să-şi stăpânească lacrimile.
- Ştiaţi, întrebă el după o clipă, că Frank Carter avea un revolver?
- Nu, domnule Poirot, nu ştiam acest lucru, vă jur. Şi nu cred ca el să fi avut unul!
Poirot continuă s-o privească cu o înfăţişare perplexă.
- Vă implor, domnule Poirot, reluă ea, ajutaţi-mă! Dacă măcar aş şti că sunteţi de partea noastră...
El o întrerupse şi spuse cu blândeţe:
- Nu sunt de partea nimănui. Sunt numai de partea adevărului.
5.
De îndată ce scăpă de Gladys Nevill, Hercule Poirot chemă Scotland Yard-ul la telefon. Japp nu se întorsese încă, dar sergentul Beddoes era în posesia informaţiei care-l interesa pe Poirot şi de-abia aştepta să i-o comunice: nu, poliţia nu deţinea încă dovada că Frank Carter ar fi avut un revolver înaintea atentatului din Exsham. Poirot îi mulţumi şi puse receptorul în furcă. Acesta era un punct în favoarea lui Carter. De altfel, unicul până-n prezent. Beddoes mai adăugase şi câteva detalii referitoare la modul în care Frank Carter îşi explicase prezenţa la Exsham în calitate de grădinar. El susţinea că este vorba de o misiune care-i fusese încredinţată de Serviciul Secret. I se dăduseră bani ca avans şi i se înmânaseră certificatele atestând calităţile sale profesionale, spunându-i-se să se prezinte la Mac Alister, grădinarul-şef, pentru a solicita postul vacant. Avea instrucţiuni precise: trebuia să asculte conversaţiile colegilor săi şi, dându-se el însuşi un "roşu" să încerce să descopere pe aceia care profesau idei revoluţionare. Ordinele îi fuseseră transmise de către o femeie care-i spusese că este cunoscută cu numele de cifru C.H. 56 şi faţă de care i se recomandase să se proclame categoric împotriva revoluţiei. Ea îl primise într-o încăpere slab luminată şi de aceea nu se credea în măsură s-o recunoască.
Era vorba de o roşcată foarte machiată.
Poirot ascultase fără nici o plăcere această relatare. Povestea "în maniera lui Phillips Oppenheim" ieşea iar la lumină.
Se gândea să-l asculte pe domnul Barnes, care considera că evenimentele de acest gen nu erau chiar toate pur imaginare.
Poşta de seară îi aduse o scrisoare care-i spori perplexitatea. Scrisoarea se afla într-un plic ieftin, scrisul părea să aparţină unei persoane necultivate, iar ştampila de pe timbru arăta că provine din Hertfordshire.
Iată-i conţinutul:
Dragă domnule,
Sperând că veţi binevoi să mă iertaţi că vă deranjez, fiindcă sunt tare necăjită şi pentru că nu ştiu ce trebuie să fac, având în vedere că nu vreau, cu nici un chip, să am de-a face cu poliţia. Ştiu că poate ar fi trebuit să spun mai devreme ceea ce ştiu, dar, cum ei spuseseră că stăpânul s-a sinucis, m-am gândit că aşa trebuie să fie, mai ales că nu voiam să-i produc necazuri prietenului domnişoarei Nevill şi că niciodată nu m-am gândit că el a dat lovitura asta. Dar văd acum că a fost arestat pentru că a tras asupra unui domn de la ţară, deci se poate să mai fi făcut şi altele şi trebuie să vă spun ceea ce ştiu. Am preferat să vă scriu dumneavoastră, fiind un prieten al domnişoarei Morley, mai ales că m-aţi întrebat, deunăzi, dacă mai ştiu ceva şi regret că nu am mai vorbit atunci. Dar sper ca lucrul acesta să nu-mi creeze neplăceri cu poliţia fiindcă nu mi-ar face plăcere, iar mamei, care are ideile ei în această privinţă, cu atât mai puţin.
Cu mult respect, a dumneavoastră,
Agnes Fletcher.
"Am ştiut întotdeauna că este vorba de un bărbat în povestea asta, murmură Poirot, punând la loc scrisoarea. M-am înşelat asupra persoanei, asta-i tot."
VIII. Cincisprezece, şaisprezece, la gătit merg unele.....
1.
Deoarece Agnes insistase să nu i se ceară să-şi relateze istoria sub privirea severă a domnişoarei Morley, Hercule Poirot a trebuit să discute cu tânăra cameristă într-un salon de ceai destul de ponosit.
Primul sfert de oră al întrevederii fu consacrat mamei lui Agnes.
Era absolut necesar ca Poirot să ştie cât de învechite sunt ideile acesteia. El mai află, de asemenea, că tatăl tinerei, deşi ţinea o cafenea, nu avusese nicicând dificultăţi cu poliţia, că familia era foarte bine văzută la Darlingham, Gloucestershire, şi că cei şase copii, dintre care doi muriseră de mici, nu le dăduseră părinţilor decât satisfacţii.
Agnes mai spuse că, dacă ea ar fi avut de-a face cu poliţia indiferent din ce motiv, tatăl şi mama Fletcher ar muri cu siguranţă din cauza asta, căci, aşa cum spusese deja, ei au putut merge întotdeauna şi pretutindeni cu fruntea sus şi nu au avut nici cea mai mică neplăcere cu autorităţile.
După ce repetă de mai multe ori acest discurs, înfrumuseţându-l de fiecare dată cu detalii suplimentare, Agnes consimţi să intre în subiect.
- N-am vrut să-i spun nimic domnişoarei Morley, explică ea mai întâi, pentru că, la o adică, ar fi fost în stare să-mi spună că ar fi trebuit să vorbesc de mult. Dar am vorbit despre asta cu bucătăreasa şi amândouă am fost de acord că nu aveam de ce să vorbesc pentru că ziarele scriseseră negru pe alb că patronul se sinucisese pentru că se înşelase asupra medicamentelor, că fusese găsit cu revolverul în mână şi că totul era perfect limpede. Nu-i şi părerea dumneavoastră, domnule?
Poirot o aprobă şi riscă o întrebare nu prea directă, care avea, spera el, să o conducă pe interlocutoarea sa la dezvăluirea promisă.
- Când aţi început să vă schimbaţi părerea asupra afacerii?
Ea răspunse fără şovăială:
- Atunci când am văzut în ziar că Frank Carter, iubitul domnişoarei Nevill, a tras asupra unui domn la care lucra ca grădinar. Atunci mi-am spus că trebuie să fie cam nebun. Există şi astfel de oameni, ştiţi, oameni care se cred persecutaţi, care-şi imaginează că sunt înconjuraţi de duşmani şi până la urmă este periculos să-i ai în preajmă având în vedere că-s tocmai potriviţi pentru o casă de nebuni. Şi, dacă mi-am spus că este posibil ca şi Frank să fie aşa, am făcut-o pentru că mi-am amintit că-i purtase întotdeauna pică domnului Morley, spunând că patronul este contra lui şi că ar vrea să-l despartă de domnişoara Nevill. Bineînţeles că ea nu dădea nicio atenţie acestui lucru şi nu permitea să se spună nimic împotriva lui şi avea dreptate, după părerea mea şi a Emmei. Căci nu se poate spune că domnul Carter nu-i băiat drăguţ, sau că nu-i un adevărat domn. Desigur, nu le trecuse nicicând prin minte că va face cu adevărat ceva împotriva domnului Morley. Deşi asta, ei bine, asta ni se părea puţin cam ciudat! Înţelegeţi ce vreau să spun?
Poirot, hotărât să nu-şi piardă răbdarea, întrebă:
- Ce anume vi s-a părut ciudat?
- În dimineaţa aceea, domnule, dimineaţa în care s-a sinucis domnul Morley, mă întrebam dacă n-ar trebui să cobor în fugă după corespondenţă. Factorul trecuse, dar puturosul acela de Alfred nu venise sus cu scrisorile. Şi nici nu avea de gând să le aducă, ştiam eu! Când era ceva pentru domnişoara Morley sau pentru domnul, urca cu ele, dar dacă era ceva pentru mine sau pentru Emma nu se deranja să ni le aducă înainte de ora prânzului. Atunci m-am dus pe palier şi am aruncat o privire peste balustradă. Domnişoarei Morley nu-i place să coborâm în vestibul în timpul orelor de consultaţie, dar speram să-l zăresc pe Alfred conducând vreun pacient la cabinet şi-mi spuneam că l-aş striga la întoarcerea lui...
După ce luă o gură de aer - părea chiar să aibă nevoie de aşa ceva - Agnes continuă:
- Şi atunci l-am văzut! Nu pe Alfred, ci pe Frank Carter! Era pe treptele scării. Aceea a etajului nostru, deasupra etajului cabinetului. Era acolo, în picioare, la mijlocul treptelor şi aştepta privind în jos. Mai târziu tocmai asta mi s-a părut din ce în ce mai ciudat. Părea că pândeşte... şi se vedea bine că numai la asta se gândeşte!
- Cam cât putea fi ceasul?
- Cam 12 şi jumătate, domnule. Mi-am spus: "Ia te uită! Este Frank Carter! Cum domnişoara Nevill este plecată toată ziua va fi teribil de dezamăgit"!... Mă întrebam dacă n-aş face bine să merg să-l previn, căci îmi dădeam seama că puşlamaua aceea de Alfred nu-i spusese nimic. Altfel n-ar fi aşteptat-o acolo!... Şi tocmai mă întrebam ce să fac când iată că, brusc, ca şi când ar fi luat o hotărâre, începe să coboare treptele foarte repede şi să alerge pe culoarul care duce spre cabinet. Mi-am spus că domnului n-o să-i placă asta şi că va ieşi cu scandal dar tocmai atunci Emma m-a strigat întrebându-mă cu ce mă ocup. M-am întors şi, mai apoi, am aflat că patronul şi-a tras un glonţ în cap. Desigur, am fost tulburată ca toţi din casă şi toate acestea mi-au ieşit din minte. Doar mai târziu, după ce inspectorul de poliţie a plecat, i-am spus Emmei că nu-i povestisem că domnul Carter îl vizitase pe domnul. Ea m-a întrebat dacă-i adevărat, eu i-am explicat totul şi ea mi-a spus că poate ar trebui să vorbesc. I-am răspuns că prefer să aştept. Ea mi-a spus că am dreptate şi că nu era cazul să-i creez neplăceri lui Frank Carter, dacă pot să le evit. De aceea, când a avut loc ancheta, pentru că s-a dovedit că domnul se înşelase în privinţa medicamentelor şi că s-a sinucis din cauza asta - lucru normal din moment ce-şi dăduse seama de greşeală - mi-am spus că nu era nevoie să vorbesc, mai ales că n-ar servi la nimic. Numai că, atunci când am văzut articolul din ziar, acum două zile, am simţit că mă trec toate căldurile! Şi mi-am spus: "Dacă este unul dintre acei nebuni care-şi închipuie că toată lumea îi persecută şi care se plimbă omorând oameni, în cazul ăsta se poate foarte bine ca el să-l fi ucis pe domnul!"
Ochii ei neliniştiţi îl cercetau pe Poirot. Dornic să o liniştească, el puse în vocea lui toată blândeţea posibilă pentru a-i răspunde.
- Poţi fi sigură, Agnes, zise el, că ai făcut bine povestindu-mi toate acestea!
Ea păru că respiră mai în voie.
- Pot spune, domnule, că mi-aţi luat o greutate de pe inimă. Înţelegeţi, mă întrebam fără încetare dacă trebuie să vorbesc! Doar că mă cam supăra ideea că am de-a face cu poliţia. Ce ar spune mama? Este o femeie cu principii...
- Bineînţeles! zise repede Poirot. Înţeleg foarte bine!
Detectivul considera că-i era suficient pentru acea după-amiază câte auzise despre doamna Fletcher - mama.
2.
Poirot se duse la Scotland Yard i ceru să vorbească cu Japp. Nici nu intrase bine în biroul inspectorului-şef şi-i spuse:
- Aş dori să-l văd pe Carter.
Japp îl privi cu coada ochiului.
- Ce-ţi mai umblă prin cap?
- Nu-mi permiţi?
Poliţistul dădu din umeri.
- Oh! n-am de gând să ridic nici cea mai mică obiecţie! Cine este favoritul ministrului de interne? Dumneata! Cine are jumătate din Cabinet în manşeta lui? Tot dumneata! Serveşte la ceva să poţi să înăbuşi scandalurile care i-ar viza pe aceşti domni!
Japp făcea aluzie la o afacere pe care Poirot o botezase "Afacerea grajdurilor lui Augias".
Poirot răspunse cu jumătate de voce, dar cu o înfăţişare satisfăcută:
- Recunoaşte că am manevrat cu abilitate şi că am avut imaginaţie!
- Nimeni, zise Japp, nu s-ar fi gândit vreodată la aşa ceva. Mi se întâmplă chiar să mă întreb, dragul meu Poirot, dacă-ţi faci vreodată scrupule!
Chipul lui Poirot luă brusc o expresie de o dureroasă gravitate:
- Japp, nu ai dreptul să-ţi pui întrebarea asta!
- Nu te supăra, Poirot! Ştii doar că glumesc. Eşti uneori atât de mulţumit de blestemata ta ingeniozitate!
Întrebă, schimbând tonul:
- De ce vrei să-l vezi pe Carter? Ca să-l întrebi dacă l-a ucis într-adevăr pe Morley?
- Chiar pentru asta! răspunse Poirot.
- Şi speri să-ţi spună? reluă Japp cu un hohot de râs.
- Nu-i imposibil!!
Seriozitatea lui Poirot îl impresionă pe Japp.
- Dragul meu Poirot, zise el, te cunosc de multă vreme. Cam de 20 de ani sau pe-aproape! Cu toate acestea tot nu-mi dau seama unde vrei să ajungi. Ştiu că, în ce-l priveşte pe acest Carter, ai tu o idee în minte. Dintr-un motiv sau altul, nu vrei ca el să fie vinovat...
Poirot protestă vehement:
- Nu, nu, te înşeli! Mai curând e invers!
- Credeam că poate din cauza prietenei lui, frumoasa blondă. În anumite privinţe eşti un bătrân sentimental...
De data asta Poirot se indignă.
- Nici pomeneală! exclamă el. Sentimentalismul este o specialitate britanică. În Anglia suspină lumea când este vorba despre tineri îndrăgostiţi, despre mamele bătrâne care trag să moară şi despre copilaşii de treabă care-şi iubesc părinţii. Eu mă mulţumesc să fiu logic. Dacă Frank Carter a ucis, nu sunt, cu siguranţă, atât de naiv să vreau să-l văd căsătorindu-se cu o fată frumoasă, dar care seamănă cu multe altele, şi care, în caz că-l vor spânzura, îl va uita peste un an sau doi şi vă găsi un alt îndrăgostit!
- Atunci de ce nu vrei să crezi în vinovăţia lui?
- Dar aş vrea să cred în vinovăţia lui!
- Presupun că este felul dumitale de a-mi spune că ai descoperit ceva care ar putea, mai mult sau mai puţin, să-i demonstreze nevinovăţia. Dacă-i aşa, de ce ţii asta pentru dumneata? Nu joci corect, Poirot!
- Ba da, dragul meu Japp, joc corect şi sunt absolut loial faţă de tine. De fapt, peste puţin, îţi voi da numele şi adresa unui martor care va fi de nepreţuit pentru acuzare. Este vorba de o femeie a cărei depoziţie îl încriminează pe Carter.
- Dar, în cazul acesta, nu mai înţeleg nimic!... De ce ţii atât de mult să-l vezi?
- Pentru satisfacţia mea personală, răspunse Poirot.
Japp nu mai putu scoate nimic altceva de la detectiv.
3.
Foarte palid, cu privirea rătăcită, gata să-şi manifeste furia, Frank Carter îl privea cu o ostilitate făţişă pe vizitatorul neaşteptat care venise să-l vadă.
- Deci, strigă el, cu o voce urâtă, dumneata eşti! Nu eşti pentru mine decât un nemernic de microb străin. Ce vrei de la mine?
- Vreau să te văd şi să-ţi vorbesc.
- Ei bine, priveşte-mă! Dar nu voi vorbi decât în prezenţa avocatului meu!
- Nu contează acest lucru. Poţi să-i comunici să vină dacă vrei, dar aş prefera să n-o faci!
- Bănuiesc asta! Îţi imaginezi că vei fi destul de deştept ca să mă faci să recunosc lucruri care mă vor încrimina?
- Îţi voi atrage atenţia asupra faptului că suntem singuri.
- Ceea ce de altfel este destul de neobişnuit. Probabil că amicii dumitale, poliţiştii, ne ascultă!
- Te înşeli! Este vorba de o discuţie particulară, strict particulară, între mine şi dumneata.
Frank Carter izbucni în râs.
- Aşa va să zică, spuse el după aceea. Este un vechi şiretlic cu care n-o să mă păcăleşti!
Imperturbabil, Poirot întrebă:
- Îţi aminteşti de o tânără al cărui nume este Agnes Fletcher?
- N-am auzit niciodată de ea!
- Cred că-ţi vei aminti de ea, deşi nu i-ai dat niciodată prea mare atenţie. Era cameristă în imobilul de la nr. 58 din Queen Charlotte Street.
- Şi dacă?
- În ziua asasinării domnului Morley, răspunse Poirot, vorbind cu o încetineală voită, s-a întâmplat că această Agnes a privit peste balustradă şi te-a zărit. Erai pe scară. Aşteptai cu urechea ciulită. Apoi te-a văzut îndreptându-te spre cabinetul domnului Morley. Era ora 12:26 sau pe aproape...
Frank Carter tremura. Picături de sudoare îi apărură pe frunte. Ochii i se măriseră reflectând o spaimă imensă.
- Nu-i adevărat! strigă el cu furie. Este o minciună! O minciună odioasă! Aţi plătit-o, poliţia a plătit-o ca să spună că m-a văzut.
Poirot îşi păstră calmul. Continuă:
- În momentul acela, după declaraţiile dumitale, părăsiseşi casa şi mergeai pe Marylebone Road.
- Acesta-i adevărul! Fata asta minte! Nu se poate să mă fi văzut! Este o uneltire mârşavă! Dacă, aşa cum pretindeţi, m-a văzut, de ce nu a vorbit până acum?
- Chiar atunci a semnalat faptul prietenei sale, bucătăreasa. Erau tare necăjite şi nu ştiau ce să facă. Verdictul de sinucidere fiind dat, ele se simţiră liniştite şi considerară că nu mai era cazul să vorbească.
- Nu cred o vorbă din toate astea! S-au vorbit între ele, asta-i! Sunt neruşinate...
Poirot ascultă fără emoţie injuriile variate care urmară. Când valul se scurse, Poirot reluă cu vocea calmă şi măsurată:
- Nu vei ieşi din încurcătură înfuriindu-te şi purtându-te ca un imbecil. Acele două femei îşi vor spune povestea şi vor fi crezute. Fiindcă, înţelegi, spun adevărul. Camerista, Agnes Fletcher, te-a văzut într-adevăr. Erai acolo pe scară. Nu părăsiseşi casa. Şi ai intrat într-adevăr în cabinetul lui Morley. După o scurtă pauză, adăugă, cu acelaşi ton calm: Ce s-a petrecut atunci?
- Vă spun că este o minciună!
Hercule Poirot se simţi deodată foarte bătrân şi foarte obosit. Nu avea niciun fel de simpatie pentru acest Frank Carter. Asta era chiar prea puţin spus. După părerea lui, Carter era o brută, un mincinos, un escroc, unul din acei oameni de care lumea s-ar lipsi fără nicio pierdere. Hercule Poirot n-ar avea nimic mai bun de făcut decât să se retragă şi să-l lase pe tânărul acesta să persiste în minciunile lui. Planeta ar avea de câştigat, dacă ar fi debarasată de unul dintre cei mai dezagreabili locuitori ai săi...
- Te-aş sfătui să-mi spui adevărul, spuse Poirot.
El înţelesese perfect situaţia. Frank Carter era prost, dar nu destul încât să nu-şi dea seama că cel mai bun sistem de apărare era să continue să nege. Îşi asuma cele mai mari riscuri de-ar fi admis o singură dată că a intrat în cabinetul lui Morley la ora 12:26. Căci după asta, orice altă afirmaţie ar putea fi, pe bună dreptate, luată drept minciună. Numai să persiste în negările sale şi Hercule Poirot şi-ar putea considera încheiată misiunea. Frank Carter ar fi, după toate probabilităţile, spânzurat pentru asasinarea lui Morley şi poate că pe bună dreptate.
Hercule Poirot nu avea decât să se ridice şi să plece.
- N-am făcut nimic, zise Frank Carter.
Hercule Poirot nu se ridică. Îşi dorea să plece. Teribil, dar totuşi rămânea. Se aplecă spre Carter şi, cu o voce în care îşi punea toată puterea sa persuasivă, cu o voce care dorea să convingă, spuse:
- Carter, eu nu-ţi vreau răul şi, te rog să mă crezi, dacă nu l-ai omorât pe Morley, unica ta şansă de salvare este să-mi spui adevărul-adevărat în legătură cu ce s-a întâmplat în dimineaţa aceea!
O expresie de îndoială se aşternu pe chipul ipocrit al lui Carter. Cu degetele sale nervoase îşi frământa buza de jos, iar ochii păreau ai unui animal hăituit.
Era o expresie care părea să spună: "Acum ori niciodată!" Şi brusc, învins de puternica personalitate a detectivului, Carter se hotărî.
Vorbi:
- Foarte bine! spuse el. Voi povesti totul şi nenorocire dumitale dacă mă vei încrimina. Este adevărat, am intrat în cabinetul lui Morley. Urcasem pe scară şi aşteptam pentru a fi sigur că va fi cu adevărat singur. Eram deasupra palierului etajului său. A ieşit un tip, unul gras, care a coborât. Tocmai mă hotărâsem să intru când a mai ieşit unul care a coborât la rândul lui. Ştiam că nu am nici o clipă de pierdut. Am mers pe coridor şi am intrat fără să bat. Eram foarte hotărât să-i spun ce cred despre el şi despre felul în care încerca s-o asmută pe prietena mea contra mea.
Se întrerupse.
- Şi? făcu Poirot.
Tonul era imperios. Carter reluă:
- Morley era acolo, întins cât era de lung pe duşumea. Era mort. Acesta-i adevărul, vă jur! Era culcat aşa cum l-au găsit poliţiştii. Nu-mi venea să-mi cred ochilor. M-am aplecat asupra lui. Era mort de-a binelea şi mâna-i era deja rece. Avea o gaură în frunte, iar în jurul ei un pic de sânge închegat...
Carter vorbea cu efort, cu o voce gâtuită.
- Am înţeles numaidecât că m-am pus într-o situaţie tare neplăcută. Voi fi cu siguranţă acuzat de crimă! Nu atinsesem nimic, cu excepţia mâinii lui şi a clanţei de la uşă. Cu mâna nu riscam nimic. Clanţa am şters-o şi pe dinăuntru şi pe dinafară, înainte de a pleca, după care am întins-o cât am putut de repede. Nu era nimeni pe hol. Am ieşit şi m-am îndepărtat în pas alert. Nu-i nevoie să vă spun că trebuie să fi avut o înfăţişare ciudată, vă daţi şi dumneavoastră seama!
După o clipă de tăcere, adăugă, privindu-l pe detectiv în ochi:
- Vă jur că am spus adevărul. Era deja mort când am ajuns acolo! Trebuie să mă credeţi.
Poirot se ridică. Părea obosit.
- Te cred, zise el.
Se îndreptă spre uşă. Frank Carter îl privea îngrozit.
- Dacă se află că am intrat în cabinet, mă vor spânzura! Mă vor spânzura!
Poirot se opri.
- Spunându-mi adevărul, zise el, ţi-ai salvat pielea.
- Eu nu văd lucrurile în felul acesta! Se va spune...
Poirot nu-l lăsă să continue.
- Ceea ce mi-ai povestit confirmă ceea ce ştiam deja, ceea ce consideram că trebuie să se fi întâmplat cu adevărat. Poţi să te bizui pe mine!
O clipă mai târziu, detectivul ieşise.
Nu era deloc mulţumit.
4.
Ajunse la Ealing, a domnul Barnes, pe la orele şapte fără un sfert. Domnul Barnes îi declarase, îşi amintea şi acum, că era o oră excelentă pentru vizite; puteai fi sigur că-i găseşti pe oameni la ei acasă.
Domnul Barnes, care trebăluia prin grădină, îl primi pe Poirot spunând că pământul avea nevoie de apă. Apoi, după ce-l privi îndelung pe detectiv, îl întrebă ce nu este în regulă.
- Se întâmplă uneori, răspunse Poirot, să am de făcut lucruri care nu-mi fac nicio plăcere!
- Cunosc! spuse laconic domnul Barnes.
Privirea lui Poirot rătăcea peste ronduri şi tufe de verdeaţă.
- Grădina dumitale este admirabil aranjată, remarcă el. Totul este la scară. Este mică, dar bine proporţionată în toate părţile.
- Când nu ai prea mult loc, trebuie să-l utilizezi cât mai bine posibil. Nu-ţi poţi permite vreo eroare pe traseu...
Poirot aprobă dând din cap.
- Am văzut, reluă domnul Barnes, că v-aţi găsit omul.
- Frank Carter?
- Da. Mărturisesc că epilogul acesta mă surprinde destul de mult.
- Nu credeţi să fie vorba de o banală crimă cu mobile de ordin strict particular?
- Cu siguranţă că nu! Din cauza lui Amberotis şi a lui Alistair Blunt eram convins că în spatele acestui asasinat se ascunde o afacere de spionaj!
- Aşa mi-aţi spus când am venit să vă văd!
- Ştiu... Şi atunci eram convins că aveam dreptate.
- Şi cu toate acestea, zise Poirot, vă înşelaţi.
- Nu-mi răsuciţi pumnalul în rană! exclamă Barnes. Necazul, vedeţi dumneavoastră, constă în faptul că fiecare raţionează conform experienţei sale personale. Am fost amestecat în atâtea istorii de spionaj încât am tendinţa să văd pretutindeni acelaşi lucru!
- Cunoaşteţi, întrebă Poirot, şiretlicul făcut de prestidigitatori şi care se numeşte "cartea forţată"?
- Bineînţeles!
- Ei bine, de-a lungul întregii anchete mi s-a întâmplat acelaşi lucru. De fiecare dată când am crezut că am descoperit vreo raţiune pentru un particular ca să-l omoare pe Morley, ni s-a fluturat cartea forţată şi noi ne-am lăsat păcăliţi. Amberiotis, Alistair Blunt, situaţia politică, etc. Şi mai mult decât oricine, monsieur Barnes, dumneavoastră ne-aţi orientat spre piste false.
- Vă cred, dragă domnule Poirot, şi sunt dezolat din cauza aceasta!
- Asta pentru că dumneavoastră vă aflaţi în situaţia de a şti. Astfel încât cuvintele dumneavoastră aveau greutate...
- Eram sincer, este unica scuză pe care o pot invoca!
Adăugă, după un oftat:
- Şi chiar este vorba de o crimă de ordin particular?
- Da, răspunse Poirot. Mi-a trebuit ceva timp pentru a descoperi mobilul... şi asta în ciuda faptului că şansa m-a ajutat!
- Cum anume?
- Făcându-mă să surprind câteva replici dintr-o conversaţie, câteva fraze care ar fi trebuit să mă lumineze dacă, în momentul acela, aş fi înţeles ce semnificaţie aveau.
Domnul Barnes rămase pe gânduri scărpinându-şi nasul cu săpăliga. O bucăţică de pământ rămase lipită de nara sa stângă.
- Vorbiţi în enigme! zise el.
- Poate pentru că vă port pică deoarece n-aţi fost chiar sincer cu mine!
- Eu?
- Păi da!
- Dar, dragă prietene, replică Barnes, nu mi-a trecut niciodată prin minte că acest Carter putea fi vinovat! Am crezut mereu că a părăsit casa cu mult înainte ca Morley să fi murit. Îmi imaginez că aţi descoperit că nu a plecat la ora la care pretindea că a făcut-o?
- Carter, zise lent Poirot, era în casă la 12:26. L-a văzut pe asasin.
- Deci nu este el acela care...
- Vă repet că l-a văzut pe asasin.
- Şi... l-a recunoscut?
Poirot făcu semn cu capul că nu.
IX. Şaptesprezece, optsprezece iar la servit altele
1.
A doua zi Hercule Poirot îşi petrecu o parte din dimineaţă cu un agent teatral, un prieten de-al său.
După-amiază se duse la Oxford. A doua zi, se duse cu automobilul la ţară şi se întoarse acasă destul de târziu.
Înainte de a pleca, stabilise o întâlnire pentru seara respectivă cu Alistair Blunt, la reşedinţa căruia ajunse la ora 9 şi jumătate.
Financiarul îl aştepta în bibliotecă. Îi ieşi în întâmpinare şi-i spuse în timp ce-i strângea mâna:
- Deci?
..............................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu