.............................................................................................
7.
Blunt se strâmbă.
- Ei bine, zise el, aflaţi că ar fi mai ales spitalul Saint-Edwards, Institutul pentru Cercetări în Domeniul Cancerului şi Institutul Regal pentru Orbi.
- Ah!
- În afară de asta, am prevăzut o sumă importantă pentru nepoata mea prin alianţă, doamna Olivera, o sumă sensibil egală fiicei sale Jane şi alta, unicei mele rude.
După aceea, adăugă:
- Acestea, domnule Poirot, sunt strict confidenţiale.
- Bineînţeles, domnule.
- Sper, domnule Poirot, continuă Blunt cu o ironie evidentă, că nu vă imaginaţi că vreuna din cele trei moştenitoare ale mele intenţionează să mă omoare pentru a intra mai repede în stăpânirea moştenirii sale?
Poirot îl linişti.
- Nu-mi imaginez nimic... Absolut nimic!
- Şi acceptaţi misiunea despre care am vorbit?
- S-o caut pe domnişoara Sainsbury Seale? Da.
Proasta dispoziţie a lui Alistair Blunt se risipi imediat şi, cu tonul cel mai cordial posibil, îi spuse lui Poirot, bătându-l pe umăr:
- Sunteţi un tip nemaipomenit, domnule Poirot!
7.
Ieşind din birou, Poirot fu pe punctul de a e ciocni de o siluetă înaltă care trecea prin faţa uşii.
El se scuză.
- Vă cer scuze, domnişoară Olivera.
Jane Olivera îi aruncă o privire sfidătoare şi, luându-l deoparte, îi spuse:
- Ştiţi ce cred despre dumneavoastră, domnule Poirot?
Întrebarea nu avea decât o valoare retorică iar tonul arăta clar că tânăra nu aştepta răspunsul lui Poirot şi că-l va formula singură.
- Ei bine, domnule Poirot, reluă ea, înainte chiar ca el să fi avut timp să deschidă gura, vă consider un spion ordinar.
- Dar domnişoară...
- Exact aşa, un spion ordinar! Şi v-am înţeles jocul! Ştiu foarte bine ce vreţi, şi nu mă las păcălită de minciunile pe care mi le spuneţi! De ce nu recunoaşteţi? În orice caz, vă voi spune un lucru: nu veţi găsi nimic! Absolut nimic! Fiindcă nu e nimic de găsit! Nimeni nu se gândeşte să-i facă rău preţioasei persoane a preţiosului meu unchi! Nu are de ce se teme! Nu va avea niciodată a se teme de ceva! Va continua să fie sănătos, să se îmbogăţească şi să vorbească în proverbe. Va fi întotdeauna ceea ce este: un John Bull gras, fără un dram de imaginaţie şi care trăieşte purtând nişte ochelari de cal!
Se opri, îşi trase sufletul, apoi adăugă cu o voce înăbuşită şi rea:
- Iar dumneata eşti un abject detectiv burghez şi mi se face greaţă numai privindu-te!
Spunând acestea, ea se îndepărtă, cu un mers suplu, într-un foşnet uşor de mătase.
Poirot, imobil, rămase pe gânduri, mângâindu-şi mustaţa. Epitetul de burghez i se potrivea bine, era de acord. Era burghez până-n vârful urechilor şi în însăşi concepţia sa de viaţă. Îl deranja însă faptul că o tânără atât de drăguţă ca Jane Olivera considera acest cuvânt drept o injurie. Iată un lucru la care trebuia să reflecteze.
Se întoarse în salon.
Doamna Olivera, care făcea o pasienţă, îşi ridică spre el ochii, aruncându-i o căutătură de gheaţă, apoi, lăsându-şi în jos privirea, spuse punând o carte:
- Valetul roşu pe dama de pică...
Poirot murmură:
- Cu siguranţă, nimeni nu mă agreează!
Bătând în retragere, se îndreptă spre uşa de sticlă şi ieşi în grădină. Seara era frumoasă şi nenumărate parfumuri, pe care le inspiră cu extaz, îmbălsămau aerul nocturn.
O porni pe o alee mărginită de arbuşti şi, la o cotitură a cărării, distinse în umbră două siluete vagi care, la apropierea sa, se despărţiră brusc: deranjase o pereche de îndrăgostiţi. Se întoarse nemulţumit. Chiar şi afară era în plus!
Trecu pe sub fereastra lui Alistair Blunt care-i dicta ceva secretarului.
De fapt, nu-i mai rămăsese de făcut decât un lucru: să se ducă în camera sa.
Ceea ce şi făcu.
Acolo, examină din nou câteva din problemele pe care le avea de rezolvat. Unele dintre ele i se păreau de-a dreptul fantastice.
Doamna Olivera. Oare se înşela considerând că este necunoscuta care îi telefonase? Ideea părea absurdă. Şi totuşi...
Se gândea la bizarele revelaţii pe care i le făcuse calmul şi mărunţelul domn Barnes. Acest QX 912, alias Albert Chapman, cu ce s-o fi ocupând de fapt?
Se gândea şi la slujnica Agnes, la privirea ei înspăimântată. Aşa se întâmplă mereu! Întotdeauna oamenii ascund ceva. În general fac nişte veritabile mistere din nişte fleacuri, dar, atâta vreme cât misterele rămân, ele te împiedică să vezi limpede drumul! Şi prea uşor nu este acest drum! E presărat cu o mulţime de obstacole. Şi de toate felurile! Cel mai enervant era probabil cel pe care Poirot l-a botezat "enigma Sainsbury Seale".
Căci, presupunând că văzuse bine, că simţurile nu l-au înşelat, că faptele pe care le-a constatat erau cu adevărat reale, nimic nu stătea în picioare.
"Nu-i posibil! conchise Poirot, culcându-se. Probabil îmbătrânesc."
VI. Unsprezece, doisprezece, bărbaţii merg la săpat....
1.
După o noapte agitată, Hercule Poirot se sculă devreme.
Era un timp superb, iar el ieşi numaidecât afară. Parcurgând acelaşi itinerar din seara precedentă, se plimbă pe aleile dintr-o primă grădină, unde totul era înflorit, dar unde tufele, la a căror frumuseţe era sensibil, nu erau dispuse după gustul său.
În schimb, tufele de trandafiri, unde totul era simetric şi parcă aranjat la linie, îl încântară. Îşi termină plimbarea în grădina închisă de un zid, dincolo de care se afla grădina de zarzavaturi.
Poirot se opri o clipă pentru a privi o femeie care-i dădea instrucţiuni unui bărbat în care îl puteai ghici cu uşurinţă pe grădinarul şef. Femeia, care purta un costum de tweed, era viguros clădită. Avea părul şi sprâncenele foarte negre şi vorbea rar cu un puternic accent scoţian.
Lui Poirot i se păru că grădinarul şef nu prea agrea conversaţia cu domnişoara Helene Montressor. Îşi continuă apoi drumul într-o altă direcţie.
La apropierea sa, un grădinar - despre care Poirot ar fi pariat că se odihnea de o bună bucată de vreme - începu să sape cu ardoare. Poirot, care-l privea din spate, îl salută prieteneşte. Omul îi răspunse cu un mormăit neinteligibil, dar fără a-şi întrerupe munca. Faptul îl surprinse pe Poirot care se opri. Oricât ar fi de dornic de a-şi arăta zelul, iar Poirot avea o experienţă prea bogată pentru a se înşela, un grădinar este întotdeauna dispus ca, atunci când este interpelat, să-şi lase deoparte unealta pentru a-şi trage puţin sufletul şi a schimba câteva cuvinte. Nu era deci anormal ca acesta, care de altfel părea şi foarte tânăr, să facă excepţie?
Poirot îl privi câteva minute. Parcă i se părea că mai văzuse undeva aceşti umeri. Se înşela oare? Nu era cumva pe cale să contracteze o manie supărătoare, aceea de a descoperi peste tot umeri şi voci care i se păreau familiare, deşi nu-i mai văzuse sau nu le mai auzise niciodată? Să însemne asta, aşa cum îşi spusese ieri cu teamă, că începuse să îmbătrânească?
Poirot părăsi grădina, făcu câţiva paşi într-o livadă, apoi, o clipă mai târziu, se întoarse şi aruncă o privire indiscretă peste zidul grădinii de legume. Tânărul grădinar îşi îndreptase statura. Cu un braţ îşi ştergea chipul plin de sudoare. Poirot îşi părăsi aproape imediat postul de observaţie.
- Foarte curios şi foarte interesant, zise el cu jumătate de voce, scuturând cu mâna câteva fire de muşchi care se agăţaseră de reverele hainei sale.
Da, era cu adevărat curios şi interesant faptul că Frank Carter, care ocupa undeva un post de secretar, aflat mai mult sau mai puţin în slujba guvernului, lucra ca grădinar în serviciul lui Alistair Blunt.
Un gong răsună în depărtare. Hercule Poirot se îndreptă spre casă. Pe drum, îşi zări gazda conversând aprins cu domnişoara Montressor, care tocmai ieşise din grădina de legume.
- E foarte drăguţ din partea ta, Alistair, spuse ea. Totuşi, aş prefera să nu-ţi accept invitaţia săptămâna asta, deoarece eşti în compania rudelor tale din America!
Blunt încerca să o convingă.
- Julia nu prea are tact, este adevărat, dar asta nu înseamnă că...
Foarte autoritară, domnişoara Montressor îl întrerupse.
- Consider că s-a purtat cu mine într-un mod inadmisibil. Şi nu-i voi suporta insolenţele doar pentru că ea-i americancă!
Spunând aceste cuvinte, ea se îndepărtă spre cealaltă extremitate a grădinii de zarzavaturi.
Poirot, care stătuse cu discreţie deoparte, se apropie. Aşa cum se întâmplă de multe ori după câte o discuţie neplăcută pe care un bărbat o mai are cu rudele sale, Alistair Blunt avea o înfăţişare vinovată şi spăşită.
- Femeile, spuse el, sunt într-adevăr nişte diavoli! Bună ziua, domnule Poirot. Frumoasă zi, nu-i aşa?
Se întoarseră împreună spre casă.
Blunt oftă şi spuse:
- Ah! Ce mult simt lipsa soţiei mele!
Aşezându-se la masă, i se adresă direct redutabilei doamne Olivera.
- Tare mă tem, Julia, că ai jignit-o pe biata Helene!
Voinica doamnă îi răspunse pe un ton sec:
- Scoţienii sunt mult prea sensibili întotdeauna.
Alistair Blunt îşi îndreptă privirea plină de obidă spre Poirot şi nu mai insistă.
- Am impresia, spuse Poirot, că aveţi un grădinar foarte tânăr care nu pare să fie de multă vreme aici.
- Aşa este, răspunse Blunt. Burton, cel de-al treilea grădinar, ne-a părăsit acum vreo trei săptămâni şi băiatul acesta l-a înlocuit.
- Ştiţi de unde vine?
- La drept vorbind, nu! Mac Alister l-a angajat. Îmi amintesc că cineva mi-a cerut să fac o încercare... Mi-a fost recomandat cu căldură... şi lucrul acesta mă cam miră. Mai ales că Mac Alistair afirmă că nu-i bun de nimic şi că ar vrea să se cam debaraseze de el!
- Cum se numeşte?
- Dunning... Sunbury... Ceva în genul acesta!
- Aş fi indiscret dacă v-aş întreba cât câştigă?
- Deloc! răspunse amuzat Blunt. Două lire şi 15, cred.
- Nu mai mult?
- Fireşte că nu... poate chiar ceva mai puţin!
- Ei bine, conchise Poirot, iată ceva curios!
Alistair Blunt, surprins, intenţiona să ceară lămuriri, dar Jane Olivera, care tocmai citise ziarul, schimbă cursul conversaţiei.
- S-ar zice, unchiule, exclamă ea, că ai fost atacat din nou!
Alistair Blunt zâmbi.
- Citeşti rezultatele dezbaterii de la Camera Comunelor? Nu-i nimic grav, linişteşte-te! Este vorba doar de Archerton!... Adoră să se lupte cu morile de vânt. Un tip curios, care, în materie de finanţe, are nişte idei de-a dreptul ridicole. Dacă ar fi lăsat de capul lui, în opt zile Anglia ar da faliment!
- Dar, dumneata, unchiule, nu doreşti chiar niciodată să încerci ceva nou?
- Nu, draga mea. Numai dacă acest nou înseamnă un program faţă de vechiul, pe care trebuie să-l înlocuiască.
- Dar nu vrei să accepţi ideea în sine că acel "ceva" ar putea însemna un progres! Îţi spui: "N-o să meargă!..." şi nici măcar nu încerci.
- Anumite experienţe sunt foarte costisitoare!
- Adevărat! Dar cum poţi fi mulţumit cu starea actuală de lucruri? Nu te revoltă inegalitatea socială? Nu crezi că-i absolut necesar să se facă ceva?
- Doamne, micuţa mea Jane, dacă ne gândim bine, lucrurile nu merg în ţara asta chiar atât de rău pe cât se spune!
Jane replică cu o violenţă pe care cu greu şi-o stăpânise până atunci:
- Ne trebuie un ideal nou, o lume nouă! Iar tu stai aici, liniştit şi mănânci rinichi la grătar!
Ea se ridică şi, cu un pas grăbit, se îndreptă spre grădină.
Alistair o privi cum se îndepărta, iar figura lui exprima surpriza şi chiar jena.
- Jane s-a schimbat mult în ultima vreme, remarcă el. De unde-i vin ideile astea?
- Nu da atenţie spuselor ei, răspunse doamna Olivera. Jane nu-i decât o prostuţă. Ştii cum sunt fetele în ziua de azi. Frecventează tot felul de saloane bizare, unde întâlnesc tineri care poartă cravate extravagante, iar când se întorc acasă spun o mulţime de prostii.
- Ştiu. Dar, până acum, lui Jane nu i-a lipsit bunul simţ...
- Ăsta-i stilul, Alistair, e o modă! Ideile astea sunt actuale!
- Ştiu...
Doamna Olivera se ridică. Poirot îi deschise uşa. Ea, însă, nu păru să-i remarce gestul şi trecu prin faţa lui fără o vorbă.
- Toate astea sfârşesc prin a mă exaspera, exclamă Alistair Blunt. Toată lumea exprimă astfel de idei şi o ştiu foarte bine! Asta nu înseamnă că-s mai puţin nesăbuite! Nu-s decât nişte absurdităţi... şi pe care trebuie să le ascult toată ziua! Un ideal nou, o lume nouă!... Dar ce înseamnă asta? Nici ei n-o ştiu. Se îmbată cu vorbe, asta-i tot.
Surâse puţin cam trist.
- Dacă aţi fi... înlăturat, întrebă Poirot, ce s-ar întâmpla?
Pe chipul lui Alistair Blunt se aşternu o expresie gravă.
- Oh! răspunse el. E foarte simplu şi vă voi explica. O bandă de nebuni s-ar instala la putere şi ar experimenta o serie de idei costisitoare. Şi s-ar duce naibii stabilitatea financiară, sănătoasele practici economice şi chiar simplul bun simţ! De fapt, s-ar termina cu Anglia pe care o iubim noi...
Poirot aprobă dând din cap. Era pe deplin de acord cu financiarul. Principiile apărate de acesta îi erau şi lui scumpe şi începea să înţeleagă mai bine acum ceea ce reprezentau exact Alistair Blunt şi lumea pentru care el lupta. Domnul Barnes îi vorbise deja despre asta, dar de-abia acum înţelegea cu adevărat.
Şi, brusc, se simţea neliniştit.
2.
Puţin mai târziu, în cursul dimineţii, Blunt, ieşind din biroul său, veni spre Poirot.
- Mi-am terminat corespondenţa, îi spuse el. Veniţi, vă voi conduce în grădină.
Cei doi bărbaţi ieşiră împreună. Blunt îi vorbea cu entuziasm despre pasiunea sa şi rămaseră o bună bucată de vreme în grădina alpestră, unde reuşise să aclimatizeze câteva specii rare de care era foarte mândru. Hercule Poirot, ale cărui picioare erau literalmente încătuşate în pantofii săi fini de piele, asculta cu răbdare. Îşi lăsa greutatea când pe un picior, când pe celălalt, strâmbându-se din timp în timp, fiindcă era foarte cald şi avea impresia că picioarele lui umflate erau nişte puddinguri enorme.
Îşi continuară plimbarea. Pe lângă ei treceau bâzâind albinele. Nu prea departe se auzea pocnetul regulat al unei foarfeci care tăia crenguţele gardului viu de lauri. Ziua era aşa de liniştită încât aveai impresia că natura aţipise.
Blunt se opri şi se întoarse pentru a privi în urma lui. Zgomotul foarfecii se auzea acum mai aproape, dar persoana care o folosea tot nu era vizibilă.
- Sunteţi de acord, nu-i aşa, că priveliştea este plăcută, zise financiarul. Perele acestea vor fi splendide! Nu-mi amintesc să mai fi văzut altele la fel de frumoase în această perioadă a anului. Şi aceşti lauri sunt încântători! Ce splendidă culoare, nu-i aşa?
Şi, deodată, calmul acestei dimineţi fu tulburat de zgomotul unei împuşcături.
Ceva şuieră în văzduh. Stupefiat, Alistair Blunt văzu, nu departe, un firişor subţire de fum înălţându-se în spatele paravanului de lauri. Apoi se auzi ceva ce aducea a ceartă, nişte strigăte şi gardul viu se desfăcu sub greutatea a doi oameni care se încleştaseră.
- Te-am prins, golanule! striga o voce cu un pronunţat accent american. Dă drumul armei!
Cei doi oameni se băteau acum în faţa gardului viu. Poirot îl recunoscu pe tânărul grădinar care săpa cu atâta ardoare atunci când îl privea şi, de asemenea, şi pe adversarul lui, care părea să fie într-o netă superioritate, un tânăr înalt care-l depăşea cu un cap şi pe care detectivul îl identificase, înainte chiar de a-l vedea, după accentul său.
- Daţi-mi drumul! urla Frank Carter. Din moment ce vă spun că n-am tras eu!
- Chiar aşa? replică Howard Raikes. Trăgeai, fără îndoială, în vrăbii.
Fără a-i da drumul prizonierului, el se întoarse spre Alistair Blunt şi spre Poirot care se apropiau.
- Domnul Alistair Blunt?... Flăcăul acesta tocmai a tras asupra dumneavoastră. L-am prins asupra faptului!
- Nu-i adevărat! strigă Frank Carter. Tundeam gardul, am auzit zgomotul unei împuşcături şi un revolver mi-a căzut la picioare. M-am aplecat şi l-am luat de jos aproape maşinal şi imediat după aceea tipul ăsta s-a aruncat asupra mea!
Howard Raikes dădu din umeri.
- Ţineai un revolver în mână şi, lucru sigur, se trăsese cu el!
Îi întinse lui Poirot arma.
- Voi vedea ce crede despre toate acestea un detectiv!... Bine că am ajuns la vreme, pentru că presupun că trebuie să mai fie şi alte gloanţe în încărcător!
- Este adevărat, zise Poirot.
Blunt, cu sprâncenele încruntate, îl întrebă pe Carter.
- De fapt, cum te numeşti dumneata exact? Dunnon? Dunbury?
Poirot răspunse în locul celui interpelat.
- Omul acesta se numeşte Frank Carter.
Celălalt se întoarse spre el, furios.
- Mă căutaţi de destulă vreme! Am înţeles asta, duminica trecută, când aţi vrut să mă faceţi să vorbesc!... În orice caz, v-o repet, nu-i adevărat! Nu eu am tras!
- Atunci, zise Poirot cu o voce amabilă, cine? Înţelegeţi, nu suntem aici decât patru, nu mai există altcineva, deci?
3.
Cu părul în vânt, cu ochii măriţi de spaimă, Jane Olivera sosea alergând.
- Howard? zise ea, oprindu-se cu respiraţia întretăiată.
- Jane, răspunse el jovial, sunt fericit să-ţi comunic că tocmai i-am salvat unchiului tău viaţa!
- Tu? făcu ea, stupefiată.
- Cu siguranţă, zise Blunt, aţi sosit exact la ţanc, domnule... Domnule?...
Jane interveni:
- Îţi prezint, unchiule, pe Howard Raikes, un prieten de-al meu...
Blunt îl privi pe Raikes şi surâse cu un aer complice.
- Ah! ah! Sunteţi cavalerul servant al lui Jane!... Vă datorez mulţumiri.
Precedată de un zgomot care te făcea să te gândeşti la gâfâiala unei locomotive sub presiune, Julia Olivera îşi făcu apariţia.
- Am auzit o împuşcătură, explică ea... Nu cumva...
Restul frazei îi rămase în gât. Tocmai îl zărise pe Howard Raikes. Rămase fără grai mai întâi, dar apoi îşi reveni şi-l interpelă.
- Dumneata?... Ce cauţi dumneata aici? Cum îndrăzneşti...
- Mamă, spuse Jane cu o voce îngheţată, Howard tocmai i-a salvat unchiului meu viaţa!
- Cum?
- Chiar aşa! Omul acesta trăgea asupra unchiului când Howard a sărit asupra lui şi l-a dezarmat.
- Minţiţi! strigă Frank cu violenţă.
Doamna Olivera nu mai ştia ce să spună. Rămase un timp fără să vorbească, cu gura deschisă. Apoi se întoarse spre Blunt.
- Din fericire, dragul meu Alistair, nu ai fost atins! Dar este o întâmplare cumplită şi ai simţit, probabil, o emoţie îngrozitoare. În ce mă priveşte, mă simt încă complet răvăşită. Nu ştiu cum de nu am leşinat. Mă întreb dacă n-aş face bine să beau un păhărel de coniac...
- Iată o idee excelentă, zise Blunt. Să ne întoarcem...
Blunt porni, după ce le făcu un semn lui Poirot şi lui Howard Raikes care se pregăteau să-l urmeze.
- Aduceţi-l! spuse el. Vom telefona la poliţie şi-l vom preda.
Frank Carter deschise gura ca pentru a răspunde, dar cuvintele nu voiau să iasă.
Era la fel de alb la faţă ca şi lenjeria sa, iar picioarele nu-l mai ascultau, Howard Raikes îl apucă de cot cu brutalitate.
- Hai, mişcă-te!
Frank Carter continua să protesteze slab:
- N-am făcut nimic!
Howard Raikes îl privi pe Poirot.
- Pentru un poliţist deosebit aveţi într-adevăr puţine de spus! remarcă el. De ce nu-l faceţi să înţeleagă pe acest individ că-şi pierde vremea protestând?
- Pentru că reflectez, domnule Raikes.
- Aveţi nevoie de aşa ceva deoarece, în mod logic, ar trebui să vă daţi demisia. Alistair Blunt continuă să trăiască într-adevăr, dar nu datorită dumneavoastră!
- În timp ce dumneata eşti la cea de-a doua ispravă!
- Ce vreţi să spuneţi?
- Nu-i aşa că dumneata eşti acela care, acum câteva zile, îl prindeai pe bărbatul care tocmai trăsese asupra domnului Blunt şi asupra primului ministru?
Howard Raikes ezită câteva secunde înainte de a răspunde cu o veselie prefăcută.
- Într-adevăr, s-ar zice că-mi fac din asta un obicei!
- Da, spuse Poirot. Numai că există o diferenţă. Deunăzi, bărbatul pe care-l prindeai nu era cel care trăsese. Te înşelaseşi!
- Se înşeală din nou azi, bombăni Frank Carter.
- Mă întreb dacă-i adevărat, murmură Poirot, în aşa fel încât să nu fie auzit de nimeni.
4.
Stând în picioare în faţa oglinzii, absorbit de o operaţie delicată care consta în asigurarea perfectei simetrii ale celor două aripi ale papionului său, Hercule Poirot se îmbrăca pentru cină. Era nemulţumit, dar, dacă ar fi trebuit să spună de ce, s-ar fi simţit tare încurcat.
Afacerea, nu o putea nega, era foarte clară. Frank Carter fusese prins asupra faptului.
Poirot nu avea nici cea mai mică urmă de simpatie pentru Carter şi niciun pic de încredere în el. Îl judeca fără părtinire şi-l considera drept "un tip prea puţin interesant", una din acele puşlamale seducătoare care, chiar şi atunci când nu pot fi apărate, găsesc întotdeauna oameni, femei mai ales, care să le pledeze cauza. Sistemul de apărare era de o vulnerabilitate supărătoare. El relata că fusese contactat de agenţi ai Poliţiei britanice, care i-ar fi pretins să culeagă "informaţii".
Trebuia să intre în serviciul lui Blunt ca grădinar şi să le comunice ceea ce făceau ceilalţi oameni din personal. Povestea lui nu avea nici o bază reală, lucrul fusese demonstrat cu uşurinţă. Ea dovedea o lamentabilă lipsă de imaginaţie. Poirot se gândea că nici nu te puteai aştepta la altceva din partea lui Carter. Iar în privinţa atentatului propriu-zis, Carter repeta că nu el trăsese, că era victima unei capcane, a unei maşinaţii din care nu pricepea nimic. Într-adevăr, nu se putea spune nimic în apărarea lui.
Nimic, în afară de faptul că era totuşi straniu că, de două ori, la un interval de câteva zile, Howard Raikes se aflase la ţanc acolo unde aveau să fie trase focuri de revolver asupra lui Alistair Blunt.
Dar era greu să vezi în asta mai mult decât o coincidenţă. Cu siguranţă că nu Raikes era autorul atentatului din Downing Street, iar prezenţa lui la Exsham nu avea nimic extraordinar. Venise aici pentru a fi împreună cu iubita lui, iar povestea sa, nu se putea nega acest fapt, era perfect verosimilă.
Desigur, evenimentul acesta îl favoriza în mod providenţial. Când un om îţi salvează viaţa, nu poţi să nu-l primeşti în casa ta, şi cel mai mărunt lucru pe care-l poţi face este să-i oferi prietenia şi ospitalitatea ta. La fel procedase şi Alistair Blunt. Lucrul acesta nu era deloc pe placul doamnei Olivera, dar îşi dădea seama că nu se putea opune şi că trebuia, de voie, de nevoie, să-l suporte pe acest indezirabil care, o dată intrat în casă, înţelegea să şi rămână.
Poirot, care medita la această problemă, îl observă pe Howard Raikes în cursul întregii seri. Jucându-şi rolul cu îndemânare, tânărul se ferea să-şi exprime ideile revoluţionare şi să vorbească despre politică. El povestea întâmplări de călătorie amuzante, amintiri ale unor lungi plimbări făcute în ţări îndepărtate.
"Lupul, gândea Poirot, s-a îmbrăcat în piele de oaie. Tare sunt curios să ştiu ce ascund toate lucrurile astea...!"
Poirot se pregătea de culcare, când cineva bătu la uşa lui.
Răspunse: "Intraţi!" şi-l văzu apărând pe Howard Raikes, foarte în largul lui şi, se pare, foarte amuzat de surpriza produsă.
- Nu vă aşteptaţi să mă vedeţi? zise tânărul. V-am privit mult în seara asta şi mi-aţi stârnit mila. Aveaţi o înfăţişare gânditoare, preocupată...
- Poate, dar nu văd de ce v-ar fi neliniştit acest lucru?
- Nici eu nu ştiu, dar cert este că lucrul acesta m-a indispus. Mi-am spus că există probabil lucruri pe care le suportaţi mai greu.
- Şi dacă ar fi aşa?
- M-am gândit atunci că ar fi mai bine să vă spun tot adevărul în legătură cu ce s-a întâmplat deunăzi... Într-adevăr, aţi ghicit, mi-am cam bătut joc cu nonşalanţă de poliţie. Fără premeditare, de altfel. L-am remarcat pe primul ministru care ieşea din Downing Street nr. 10 şi am văzut când Ram Lal trăgea asupra lui. Pe Ram Lal îl cunosc. Este un tânăr foarte cumsecade, care se înfierbântă cam repede, dar care duce o luptă cinstită pentru eliberarea Indiei. Atentatul eşuase, glonţul trecuse la kilometri de preţioasele burţi ale celor două personaje importante pe care le cunoaşteţi. Atunci m-am hotărât să joc micul sketch pe care-l ştiţi pentru a-i da lui Ram Lal şansa să scape. L-am apucat de guler pe un tip care se afla lângă mine şi-am urlat că l-am prins pe individul care a tras. Speram că Ram Lal va profita de asta pentru a fugi, dar poliţiştii puseseră deja mâna pe el. Exact aşa s-au petrecut lucrurile.
- Şi azi dimineaţă?
- Azi dimineaţă a fost cu totul altceva. Nu se mai afla prin zonă nici un Ram Lal şi Carter a fost cel care a tras. Avea încă în mână revolverul când m-am repezit la el. Presupun că se pregătea să mai tragă o dată...
Poirot asculta cu un scepticism evident.
- Eraţi chiar atât de grijuliu să-l protejaţi pe domnul Blunt?
Raikes zâmbi.
- După cele povestite zilele trecute vi se pare ciudat, nu? Vă înţeleg! Consider că Blunt este un om care, în interesul umanităţii, trebuie suprimat. Dar, să ne înţelegem! Cu el, personal, n-am nimic. Dimpotrivă, în felul lui, îmi este chiar simpatic. Ideile mele au rămas aceleaşi... Şi, totuşi, când am văzut că un tip şi-l lua ca ţintă, am sărit asupra lui pentru ca glonţul să devieze. Asta dovedeşte doar că omul este un animal ale cărui acte nu sunt guvernate în întregime de o logică riguroasă!
- Există, spuse sentenţios Poirot, o prăpastie între teorie şi practică.
- Este şi părerea mea.
Raikes, care se aşezase pe pat, se ridică. Continua să zâmbească.
- Oricum, conchise el, mi-am spus că vă datorez nişte explicaţii asupra acestui lucru. Am făcut-o. Mă retrag. Noapte bună, domnule Poirot!
Ieşi, închizând încetişor uşa în urma lui.
5.
Scapă-ne Doamne de cel rău....
Vocea doamnei Olivera suna cam fals, dar avea în ton o convingere care arăta clar că "cel rău" avea pentru ea, în acea dimineaţă, un chip bine determinat: acela al domnului Howard Raikes.
Asta era cel puţin părerea lui Poirot care, alături de amfitrionul său, asista la slujba duminicală în micuţa biserică din sat. Văzându-i gata de plecare, Howard Raikes zâmbise puţin dispreţuitor şi-l întrebase pe domnul Blunt "dacă se duce în mod regulat la slujbă". Alistair mormăise un răspuns vag, spunând că există la ţară obligaţii de la care este greu să te sustragi şi că nu-l putea "lăsa baltă" pe preot, sentiment tipic britanic care-l mirase pe tânărul american, dar pe care Poirot l-a înţeles perfect.
Nişte voci copilăreşti, foarte subţiri cântau:
Limbile lor sunt ascuţite ca aceea a şarpelui
Şi sub buzele lor se ascunde veninul...
Tenorii şi başii reluau:
Fereşte-ne, Doamne, de laşii necredincioşi
Şi de urzelile celor răi...
Alăturându-şi vocea lui de bariton nesigur, Hercule Poirot cânta:
Ei mi-au întins o capcană, o plasă cu ochiuri dese
Şi ambuscade mă aşteptă la drum...
Nu mai continuă şi rămase cu gura căscată.
Acum vedea totul, şi mai ales capcana în care aproape căzuse.
O capcană întinsă cu abilitate, o plasă cu ochiurile dese...
Hercule Poirot nu se mişca. Stătea în picioare, privind înaintea lui fără să vadă, ca un om căzut într-un somn hipnotic. Ceilalţi se aşezaseră la loc, cu destul zgomot, dar el nu remarcase nimic şi, pentru a-l aduce la realitate, fu nevoie de un ghiont discret dat de Jane Olivera.
Preotul începu să citească.
- Aici începe capitolul al XV-lea al cărţii I a lui Samuel...
Poirot asculta fără să audă.
Creierul lui era în plină activitate: fapte ce păreau fără nicio legătură între ele se ordonau acum într-o construcţie logică. Totul îşi găsea locul, totul se explica. Poirot se gândea la nişte catarame de pantofi, la o pereche de ciorapi, la un chip făcut zob, la gusturile literare deplorabile ale valetului Alfred, la activitatea domnului Amberiotis, la rolul jucat de domnul Morley şi, pentru prima dată, examina afacerea aşa cum trebuia.
Preotul îşi încheia lectura astfel:
- "Căci revolta este un păcat vrut de demon. Pentru că ai refuzat cuvântul Domnului, Dumnezeu te-a lipsit de regalitate". Aici se termină prima carte.
Continuând să fie cu mintea în altă parte, Hercule Poirot se ridică pentru a intona împreună cu ceilalţi un Te Deum.
VII. Treisprezece, paisprezece, iar fetele la curtat.....
1.
- Domnul Reilly, nu-i aşa?
Foarte surprins, tânărul se întoarse pe jumătate pentru a-l privi pe cel care vorbea. Văzu, lângă el, aproape de lunga tejghea a Companiei de Navigaţie, pe un domn care avea o mustaţă stufoasă şi un cap în formă de ou.
- Poate că nu vă mai aduceţi aminte de mine? întrebă bărbatul cel mărunţel.
- Sunteţi prea modest, domnule Poirot! Nu sunteţi dintre aceia care pot fi uitaţi uşor!
Reilly răspunse funcţionarului care aştepta de cealaltă parte a tejghelei, apoi se întoarse spre Poirot care-i punea o nouă întrebare:
- Părăsiţi Anglia pe perioada vacanţei?
- Nu plec în vacanţă. Dar dumneavoastră, domnule Poirot? Plecaţi cumva?
- Mi se întâmplă uneori să merg să-mi petrec câteva zile în ţara mea, în Belgia, răspunse Poirot.
- Eu merg mai departe, reluă Reilly. Plec în America... şi nu intenţionez să mă întorc!
- Sunt dezolat să aflu lucrul acesta, domnule Reilly. Vă veţi abandona clientela din Queen Charlotte Street?
- Ar fi mai exact să spunem că ea m-a abandonat!
- Într-adevăr?... Este foarte trist!
- Oh! asta nu mă supără. Când mă gândesc la datoriile pe care le voi lăsa în urma mea, sunt fericit!
Adăugă surâzând:
- Nu voi fi nicicând eu acela care să se omoare pentru probleme băneşti! Când acestea devin prea presante, pune-le datoriilor o cruce şi ia-o de la zero! Am nişte diplome şi, deşi sunt puţin jenat s-o spun personal, sunt excelente.
Poirot spuse foarte încet:
- Am văzut-o recent pe domnişoara Morley.
- Şi v-aţi distrat? Aş paria că nu. N-am mai întâlnit niciodată aşa o figură tristă. M-am întrebat deseori cum o fi arătând un pic cherchelită, dar aceasta-i un lucru pe care nimeni nu-l va afla vreodată!
Poirot de-abia dacă zâmbi.
- Aprobaţi verdictul pronunţat de curte referitor la moartea asociatului dumneavoastră? întrebă el.
- Absolut deloc! răspunse Reilly silabisind cuvintele.
- Nu credeţi că a fost o greşeală?
- În caz că Morley i-a injectat acelui grec cantitatea de anestezic pretinsă, atunci trebuie să fie una din două: sau a fost complet beat, sau a vrut să-l ucidă. Or eu nu l-am văzut niciodată bând!
- Deci, ştia foarte bine ce face?
- N-aş vrea să spun asta. Este o acuzaţie foarte gravă. Şi, după părerea mea, nejustificată.
- O explicaţie trebuie totuşi să existe.
- Este şi părerea mea... Dar nu văd care anume!
- Când l-aţi văzut pe Morley pentru ultima dată?... Desigur, mă refer la Morley în viaţă!
- Să vedem... Totul este puţin cam îndepărtat pentru a răspunde la o astfel de întrebare... Cred că a fost în ajunul morţii sale... Seara, pe la ora şapte fără un sfert...
- Nu l-aţi văzut chiar în ziua morţii sale?
- Nu.
Poirot insistă:
- Sunteţi sigur?
- Nu afirm categoric, dar nu cred!
- N-aţi urcat până la cabinetul său pe la orele 11:35?... Se afla un bolnav în fotoliu...
- Aveţi dreptate. Acum, îmi amintesc! Vroiam să-i pun o întrebare de ordin tehnic în legătură cu instrumentele pe care trebuia să le comand. Firma îmi ceruse la telefon un amănunt. N-am rămas mai mult de un minut la el şi, de aceea, am şi uitat această întâmplare. Într-adevăr, tocmai se pregătea să trateze un bolnav...
Poirot dădu din cap.
- Doresc de multă vreme, reluă el, să vă mai pun o întrebare. Unul dintre pacienţii dumneavoastră, domnule Reilly, a plecat fără să se sinchisească de programare. În felul acesta aţi avut o jumătate de oră liberă. Cum aţi folosit-o?
- Ca de obicei în astfel de împrejurări. Mi-am făcut un cocktail. După care am primit un telefon care m-a determinat să urc pentru un minut la Morley.
- Am impresia, de asemenea, că nu aţi avut pacient nici între ora 12:30 şi ora 13, după plecarea domnului Barnes. De fapt, îmi puteţi preciza exact la ce oră a plecat acesta?
- Puţin după 12 şi jumătate.
- Şi ce aţi făcut atunci?
- Ca şi mai înainte! Mi-am făcut un cocktail!
- Şi v-aţi dus iar la Morley?
Domnul Reilly zâmbi şi întrebă:
- Vreţi cumva să insinuaţi că am urcat la el pentru a-l omorî? V-am spus deja, de câtva timp, că nu am făcut aşa ceva. V-o repet acum, deşi recunosc că sunteţi pus în situaţia de a mă crede pe cuvânt.
- Şi ce părere aveţi de Agnes, camerista?
Întrebarea părea să-l mire pe dentist.
- De ce vă interesează?
- Pentru că aş vrea să ştiu!
- Ei bine, vă voi răspunde. Nu i-am dat niciodată atenţie. Georgina îşi supraveghea personalul. Şi în privinţa aceasta avea perfectă dreptate!... Şi trebuie să adaug că mititica nu s-a uitat niciodată la mine, ceea ce dovedeşte că era lipsită de gust!
- Eu, personal, cred, zise Poirot, că ştie ceva. Privirea lui se fixă, întrebătoare, asupra lui Reilly, care dădu surâzând din cap.
- Nu pe mine trebuie să mă întrebaţi, zise el. N-am nici o idee în privinţa asta şi nu vă pot fi de niciun ajutor.
Luă biletele care se aflau în faţa lui, îl salută pe Poirot şi se îndepărtă zâmbitor.
Nu-i mai rămânea lui Poirot decât să-i explice unui funcţionar dezolat de această hotărâre că, după ce reflectase îndelung, renunţase la această croazieră pe care dorise s-o facă în capitalele nordice.
2.
Poirot făcu o nouă vizită la Hampstead. Revăzându-l, doamna Adams fu oarecum surprinsă. Deşi îi fusese prezentat de inspectorul-şef al Scotland Yard, fapt care, pentru ea, constituia o garanţie, ea îl considera ca pe "un străin ciudat", şi nu prea îl lua în serios. Cu toate acestea, de-abia aştepta să-i vorbească.
Informaţia iniţială referitoare la identitatea victimei fusese dată de către ziare ca o veste senzaţională, dar descoperirile făcute în cursul anchetei se bucuraseră de o publicitate extrem de limitată. Publicul ştia că, mai întâi, cadavrul doamnei Chapman fusese considerat ca fiind acela al domnişoarei Sainsbury Seale şi cam atât! El ignora nu numai faptul că domnişoara Sainsbury Seale fusese probabil ultima persoană care o văzuse în viaţă pe nefericita doamnă Chapman, ci şi că ar putea fi inculpată, într-una din zile, pentru crimă.
Doamna Adams fusese foarte fericită să afle că acel cadavru găsit în apartamentul doamnei Chapman nu este al prietenei sale şi nu părea să bănuiască măcar ce suspiciuni grave apăsau asupra domnişoarei Mabelle Sainsbury Seale.
- În ce mă priveşte, domnule Poirot, spunea ea, sunt convinsă că este vorba de o amnezie.
Poirot admise că este foarte probabil. Existau nenumărate precedente. Doamna Adams cită unul care o privea îndeaproape: una dintre verişoarele sale care se vindecase doar în urma unor îngrijiri îndelungate şi costisitoare.
Poirot o întrebă după aceea dacă o auzise vreodată pe domnişoara Sainsbury Seale vorbind despre o anume doamnă Albert Chapman.
Nu, doamna Adams nu-şi amintea ca prietena ei să fi menţionat vreodată pe cineva cu numele acesta. Dar, desigur, domnişoara Sainsbury Seale nu-i vorbise despre toţi oamenii pe care-i cunoştea. Cine era această doamnă Chapman? Ştia poliţia cine o omorâse?
Poirot răspunse că faptul acesta era încă un mister, apoi o întrebă pe doamna Adams dacă ştie cine i-l recomandase pe domnul Morley, ca dentist, domnişoarei Sainsbury Seale?
Doamna Adams nu avea habar. Ea personal era tratată de domnul French, din Harley Street, şi, presupunând că Mabelle ar fi rugat-o să-i recomande un dentist, i l-ar fi indicat pe al său.
Poirot spuse atunci că era foarte posibil ca Morley să-i fi fost recomandat domnişoarei Sainsbury Seale chiar de către doamna Chapman. Doamna Adams îi împărtăşea punctul de vedere. De altfel, considera c-ar trebui să poată obţine această informaţie chiar de la cabinetul dentistului. Poirot răspunse că şi el se gândise la asta.
Totuşi, domnişoara Nevill, căreia-i pusese această întrebare, nu-şi amintea. Ea-şi amintea perfect de doamna Chapman, dar nu credea că aceasta făcuse vreodată aluzie în faţa ei la vreo domnişoară Sainsbury Seale, un nume suficient de ciudat şi pe care l-ar fi reţinut cu siguranţă.
Poirot continuă să-i pună întrebări. Doamna Adams confirmă faptul că o cunoscuse pe domnişoara Sainsbury Seale în India, ceea ce-l determină pe Poirot s-o întrebe dacă, după câte ştia, domnişoara Sainsbury Seale îi întâlnise pe domnul şi doamna Alistair Blunt în India.
- Nu cred, răspunse doamna Adams. Vorbiţi despre marele bancher? Într-adevăr, acum câţiva ani se afla în India cu soţia, dar sunt sigură, sau aproape, că Mabelle nu-l cunoştea. Altfel mi-ar fi spus cu siguranţă.
Cu un zâmbet fin, adăugă:
- Alistair Blunt era primit la vicerege, era deja un personaj considerabil, unul dintre acei oameni despre care-ţi place să-ţi aminteşti ca făcând parte din cercul celor pe care-i frecventezi. În adâncul sufletului toţi suntem puţin snobi.
- Şi nu v-a vorbit niciodată de doamna Alistair Blunt?
- Niciodată!
- Dacă ar fi fost o cunoştinţă apropiată a doamnei Blunt, aţi fi ştiut, fără îndoială?
- Cu siguranţă!... Familia Blunt aparţinea unei lumi pe care ea n-o frecventa. Prietenii lui Mabelle erau oameni foarte obişnuiţi, aşa cu noi...
Hercule Poirot protestă cu politeţe şi doamna Adams continuă să vorbească despre Mabelle Sainsbury Seale ca şi când era vorba de cineva care murise de curând. Aminti de binele făcut de Mabelle, de greutăţile ei, de devotamentul cu care se consacrase operelor de caritate...
Poirot asculta. Aşa cum spusese şi Japp, Mabelle Sainsbury Seale era "cum nu se poate mai autentică". Trăise la Calcuta, dăduse acolo lecţii de dicţie, îi frecventase pe indigeni, era cunoscută şi considerată o persoană respectabilă, cam "lăudăroasă" şi lipsită de tact, dar plină de bune intenţii şi având ceea ce lumea numeşte o inimă de aur.
- Tot ceea ce întreprindea, continuă doamna Adams, era făcut cu un fel de pasiune. Spunea adesea că oamenii erau lipsiţi de motivaţie şi greu de scos din tiparele lor. Cu mare dificultate reuşea să-i determine să-i subvenţioneze operele caritabile. Impozitele erau apăsătoare, viaţa - mereu mai costisitoare şi, cu fiecare an, subscripţiile deveneau mai reduse. Îmi amintesc că într-o zi mi-a spus: "Când ştii ce pot face banii, tot binele care devine posibil datorită lor, ai uneori sentimentul - eu, cel puţin, aşa simt - că ai comite şi o crimă pentru a intra în posesia lor!"... Vă puteţi da seama din spusele astea, domnule Poirot, cu ce fervoare se devota tuturor acelora pe care dorea să-i ajute.
Poirot vru să ştie când fuseseră pronunţate aceste cuvinte, şi află că numai cu vreo trei luni în urmă. Mai puse apoi câteva întrebări lipsite de importanţă, apoi se retrase, gânditor.
...........................................................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu