1.
CADAVRUL DIN STRADA CHINAI
Zarurile verzi se rostogoliră pe masa verde, loviră împreună marginea și apoi ricoșară. Unul se opri imediat, având pe fața de deasupra șase puncte albe dispuse pe două rânduri egale. Celălalt se rostogoli până în centrul mesei, unde se opri cu un singur punct la vedere.
- Mhh! mormăi încet Ned Beaumont, iar câștigătorii strânseră banii de pe masă.
Harry Slos luă zarurile și le agită în mâna lui lată, palidă și păroasă.
- Puneți mizele! anunță el și aruncă pe masă o hârtie de douăzeci de dolari și una de cinci.
Ned Beaumont făcu un pas înapoi, spunând:
- Șo pe ei, fraților, că eu trebuie să fac plinul!
Traversă sala de biliard, spre ușă. Acolo îl întâlni pe Walter Ivans care tocmai intra.
Paul Madvig era singur în cameră. Stătea în picioare lângă fereastră, cu mâinile în buzunarele pantalonilor și cu spatele spre ușă, privind în jos prin perdeaua subțire, spre Strada China.
Se întoarse în loc, încet, și spuse:
- A, iată-te.
Era un om de patruzeci și cinci de ani, la fel de înalt ca Ned Beaumont, dar cu douăzeci de kilograme mai greu, însă fără să fie gras. Părul îi era deschis la culoare, pieptănat cu cărare pe mijloc și lipit de cap. Avea o față chipeșă, rumenă, cu trăsături masive. Calitatea hainelor și stilul lui de a le purta le salvau de a fi ostentative.
Ned Beaumont închise ușa și spuse:
- Împrumută-mi niște bani.
Din buzunarul interior al hainei, Madvig scoase un portofel mare, cafeniu.
- Cât vrei?
- Două sute.
Madvig îi dădu o hârtie de o sută de dolari și cinci de câte douăzeci, întrebând:
- Craps?
- Mersi, răspunse Ned Beaumont, vârând banii în buzunar. Da, pentru craps.
- E cam mult de când n-ai câștigat, nu? remargă Madvig, în timă ce-și vâra iar banii în buzunarele pantalonilor.
- Nu chiar atât de mult - o lună, șase săptămâni maximum.
Madvig zâmbi.
- Asta-i o perioadă cam lungă pentru ca să tot pierzi.
- Pentru mine, nu.
În glasul lui Ned Beaumont începu să se simtă ușoară de iritare.
Celălalt zornăi monedele în buzunar.
- Sunt mulți în seara asta? întrebă el, așezându-se pe un colț al mesei și privindu-și pantofii maro, bine lustruiți.
Ned Beaumont se uită curios la el, apoi clătină din cap, răspunzând:
- Peewee.
Se duse la fereastră. Deasupra clădirilor de pe cealată parte a străzii, cerul era negru și apăsător. Merse la telefonul care era în spatele lui Madvig și formă un număr.
- Alo, Bernie. Aici Ned. Care-i prețul pe Peggy O Toole?.... Atâta tot?.... Mă rog, dă-mi cinci sute din fiecare.... Sigur.... Pariez c-o să plouă, și atunci o să-l bată pe Incinerator.... În regulă, atunci dă-mi un preț mai bun.... Perfect.
Puse receptorul în furcă și ocoli iar până în fața lui Madvig. Acesta îl întrebă:
- De ce nu încerci să te lași un timp, atunci când intri în câte-o perioadă proastă ca asta?
Ned Beaumont se încruntă.
- Nu folosește la nimic, doar că mă sărăcește și mai mult. Ar fi trebuit să-i pun pe-ăia o mie cinci sute să facă pui, nu să-i împrăștii. E mai bine să-ți încasezi pedeapsa și să mergi înainte.
Madvig chicoti și, ridicând capul, spuse:
- Dacă ai putere s-o duci.
Colțurile gurii lui Ned Beaumont se arcuiră în jos, urmate de capetele mustății.
- Am puterea să duc tot ce am de dus, răspunse el, pornind spre ușă.
Tocmai pusese mâna pe clanță, când Madvig spuse, cu sinceritate:
- Cred c-o ai, Ned.
Întorcându-se spre el, Ned Beaumont îl întrebă:
- Ce să am?
Privirea lui Madvig se mută spre fereastră.
- Puterea de a înfrunta orice, spuse el.
Ned Beaumont îi studie chipul ferit. Blondul se foi stând pe loc, incomod, mișcându-și iar monedele din buzunare. Ștergându-și orice expresie din ochi, Ned Beaumont îl întrebă cu cel mai nedumerit ton:
- Cine?
Madvig se înroși la față. Ridicându-se de la masă, făcu un pas spre Ned Beaumont.
- Du-te dracului, spuse el.
Ned Beaumont râse.
Cu un rânjet spășit, Madvig își șterse fața cu o batistă cu chenar verde.
- De ce n-ai mai trecut pe acasă? întrebă el. Azi-noapte, mama spunea că nu te-a mai văzut de-o lună.
- Poate-am să trec într-o seară, săptămâna asta.
- Ar fi și cazul. Știi cât de mult te place mama. Să vii la cină, mai spuse el, vârându-și batista în buzunar.
Ned Beaumont porni iar spre ușă, încet, observându-l pe blond cu coada ochiului. În timp ce punea mâna pe clanță, îl întrebă:
- Despre ce voiai să-mi vorbești?
Madvig se încruntă.
- Da, adică....
Își drese glasul.
- Ăă.... știi.... ar mai fi ceva.
Dintr-odată, orice ezitare îi dispăru, rămânând calm și stăpân pe sine.
- Tu știi mai multe decât mine despre chestiile astea. Ziua de naștere a lui Miss Henry e joi. Ce crezi c-ar trebui să-i dăruiesc?
Ned Beaumont își retrase mâna de pe clanță. Când se întoarse iar cu fața spre Madvig, din ochi i se ștersese expresia șocată. Suflă fumul de țigară și întrebă:
- Organizează un soi de petrecere de ziua ei, nu?
- Da.
- Și te-au invitat și pe tine?
Madvig clătină din cap.
- Nu, dar am să mă duc mâine seară la ei, la cină.
Ned Beaumont coborî privirea spre țigară, apoi o ridică din nou spre chipul lui Madvig, întrebându-l:
- Ai să-l susții pe senator, Paul?
- Cred c-o vom face.
Zâmbetul îi era la fel de blajin ca și glasul, când îi puse următoarea întrebare:
- De ce?
Madvig zâmbi.
- Fiindcă, dacă ne are pe noi la bază, o să-l îngroape pe Roan, și cu ajutorul lui ne poate ieși figura ca și cum nimeni nu ne-ar sta împotrivă.
Ned Beaumont își ridică țigara la gură. Pe același ton blajin, întrebă, subliniind pronumele:
- Fără tine, ar putea senatorul să ia notă de trecere și de data asta?
Cu un calm plin de convingere, Madvig răspunse:
- Nicio șansă.
După o scurtă pauză, Ned Beaumont îl mai întrebă:
- Și știe?
- Ar fi cazul s-o știe mai bine ca oricine. Iar dacă n-ar ști..... Da ce naiba-i cu tine?
Râsul lui Ned Beaumont era sardonic.
- Dacă n-ar ști, sugeră el, mâine seară te-ai mai duce acolo sau nu?
Încruntat, Madvig repetă:
- Îmi spui ce naiba te-a apucat, sau nu?
Ned Beaumont își scoase țigara din gură. Dinții lui îi ferfenițiseră capătul.
- Pe mine nu m-a apucat nimic, răspunse el, prefăcându-se îngândurat. Dar nu crezi că restul lumii are nevoie de sprijinul lui:
- Sprijinul e un lucru care niciodată n-are cum să-ți prisosească, replică nepăsător Madvig, dar și fără ajutorul lui am putea ieși în față destul de onorabil.
- Ai apucat să-i promiți ceva?
Madvig își țuguie buzele.
- Ne-am înțeles aproape definitiv.
Ned Beaumont își lăsă încet capul în piept, până ajunse să-l privească pe blond pe sub sprâncene. Se făcu palid la față.
- Dă-l la fund, Paul, spuse el cu glas scăzut, răgușit. Scufundă-l.
Proptindu-și pumnii în șolduri, Madivg exclamă încet, parcă nevenindu-i să creadă:
- Ei, fir-aș al dracului!
Trecând pe lângă el, Ned Beaumont strivi jarul țigării, cu degetele lui subțiri și nesigure, în scrumiera de aramă ciocănită de pe masă.
Madvig privi spatele celui mai tânăr decât el până când se îndreptă de umeri și se întoarse. Atunci,blondul îi zâmbi cu afecțiune și exasperare.
- Ce tot ai, Ned? se plânse el. Toate merg de minune, și dintr-o dată, fără niciun motiv, începi să faci nazuri. Să fiu al dracu cu mama care m-a făcut, dacă pot să te înțeleg!
Ned Beaumont se strâmbă dezgustat.
- În regulă, las-o baltă, spuse el, și imediat reveni la atac, cu o întrebare sceptică. Crezi c-o să bată mingea cu tine după ce va fi reales?
Madvig nu părea deloc îngrijorat.
- Mă descurc eu cu el.
- Poate, da nu uita că nimeni nu l-a tras în piept niciodată-n viața lui.
- Sigur, confirmă Madvig, dând din cap cu convingere, și ăsta-i unul dintre cele mai serioase motive pe care le știu ca să merg pe mâna lui.
- Ba nu e, Paul, îl contrazise cu sinceritate Ned Beaumont. E unul dintre cele mai proaste motive. Gândește-te bine la asta, chiar dac-o să te-apuce durerea de cap. Cât de adânc și-a înfipt ghearele-n tine amețita aia blondă de fiică-sa?
- Am să mă însor cu Miss Henry, replică Madvig.
Ned Beaumont își boți buzele ca pentru a fluiera, deși nu scoase niciun sunet. Mijindu-și ochii, întrebă:
- Și asta face parte din învoială?
Madvig zâmbi băiețește.
- Nimeni nu știe încă, răspunse el, numai tu și cu mine.
Pe obrajii slabi ai lui Ned Beaumont apărură pete de culoare. Cu zâmbetul său cel mai binevoitor, spuse:
- Poți să ai încredere în mine că n-am să încep să-mi bat gura, așa că-ți dau un sfat: dacă asta vrei, pune-i să-ți dea în scris, sub jurământ în fața unui notar, și să depună o garanție cash - sau, și mai bine, insistă ca nunta să se facă înainte de ziua alegerilor. Atunci, măcar ai să fii sigur de livra ta de carne sau ea o să cântărească vreo sută zece, nu?
Madvig își foi picioarele în loc. Evitând privirea lui Ned Beaumont, spuse:
- Nu știu de ce tot vorbești de senator de parc-ar fi un pungaș. Este un gentelman și....
- Categoric. Am citit despre asta în „Post” - e unul dintre puținii aristocrați care au mai rămas în politica americană. Și fiica lui e o aristocrată. De-asta te avertizez să-ți coși cămașa pe tine când te duci în vizită la ei, altfel ai să pleci de-acolo fără ea, fiindcă pentru ei ești o formă inferioară de viață din regnul animal, și nu se aplică nicio regulă.
Madvig oftă.
- Hai, măi Ned, nu mai fi așa de-al dracu de....
Ned Beaumont însă își amintise ceva. Ochii îi străluceau malițios.
- Și n-ar trebui să uităm nici că și tânărul Taylor Henry e un aristocrat - motiv pentru care, probabil, ai oprit-o pe Opal să se mai joace cu el. Ei, cum o să oasă treaba când tu ai să te însori cu soră-sa, iar el va deveni unchiul prin alianță al fiică-tii, sau cam așa ceva? Asta o să-i dea dreptul să-nceapă iar să-și facă de cap cu ea?
Madvig căscă.
- Nu m-ai înțeles bine, Ned, spuse el. Nu ți-am cerut să-mi spui toate astea. Te-am întrebat doar ce fel de cadou ar fi mai bine să-i duc domnișoarei Henry.
Chipul lui Ned Beaumont își pierdu însuflețirea, devenind o mască destul de posomorâtă.
- Cât de departe ai ajuns cu ea? întrebă el, pe un ton care nu dădea de înțeles prin nimic la ce anume se gândea.
- Nicăieri. Am trecut pe la ei de vreo juma de duzină de ori, cred, ca să discut cu senatorul. Uneori o văd, alteori, nu, dar numai cât să-i spun: „Ce mai faci” sau așa ceva, cu alți oameni de față. Știi, încă n-am avut ocazia să vorbesc nimic personal cu ea.
O clipă, în ochii lui Ned Beaumont luci amuzamentul, dar se stinse imediat. Își împinse înapoi o latură a mustății, cu unghia degetului mare, întrebând:
- Mâine e prima oară când iei cina acolo?
- Da, deși sper să nu fie și ultima.
- Și nu te-a învitat nimeni la ziua ei?
- Nu....
După o scurtă ezitare, Madvig adăugă:
- .... Nu încă.
- Atunci, răspunsul e unul care n-o să-ți placă.
Chipul lui Madvig rămase de nepătruns.
- Cum ar fi....?
- Nu-i du nimic.
- Of, la naiba, Ned!
Ned Beaumont ridică din umeri.
- Fă ce vrei. M-ai întrebat, ți-am răspuns.
- Dar de ce?
- Nu trebuie să le dai oamenilor cadouri decât dacă ești sigur că le face plăcere să le primească de la tine.
- Dar oricui îi face plăcere să....
- Poate, dar nu e vorba numai de atât. Când îi dăruiești cuiva ceva, spui cu voce tare că știi c-o să-i placă darul pe care i-l dai tu....
- M-am prins, îl întrerupse Madvig, frecându-și bărbia cu degetele de la mâna dreaptă, încruntat. Cred că ai dreptate....
Se lumină la față.
- Dar al dracului să fiu dac-oi lăsa să-mi scape ocazia!
Ned Beaumont se grăbi să răspundă:
- Ei, atunci ia niște flori sau cam așa ceva, s-ar putea să meargă.
- Flori? Isuse! Eu voiam....
- Sigur, voiai să-i dăruiești o mașină sau vreo doi iarzi de perle. O să ai ocazia și pentru de-astea, mai târziu. Începe modest, și urcă treptat.
Madvig făcu o mutră răutăcioasă.
- Cred că ai dreptate, Ned. Tu te pricepi mai bine ca mine la chestiile astea. Flori au să fie.
- Și nu prea multe.
Apoi, din aceeași suflare, se grăbi să continue:
- Walt Ivans le spune la toți că ar trebui să-l scoți din pușcărie pe frate-său.
Madvig își trase în jos tivul vestei.
- Iar ăia toți, n-au decât să-i spună că Tim va sta la răcoare până după alegeri.
- Ai să-l lași să fie judecat?
- Da, răspunse Madvig, după care adăugă, cu mai multă aprindere: Ned, știi al naibi de bine că n-am încotro. Când toată lumea se bate pentru realegere și cluburile femeilor sunt pe picior de război, aș sări din lac în puț forțând acum închiderea cazului lui Tim.
Ned Beaumont îi zâmbi strâmb blondului, după care răspunse pe un ton tărăgănat:
- Nu prea ne făceam griji în legătură cu cluburile femeilor, înainte să intrăm în rândurile aristocrației.
- Ne facem acum, replică Madvig, cu o privire opacă.
- Soția lui Tim naște luna viitoare, continuă Ned Beaumont.
Madvig expiră scurt, cu o pufnitură nervoasă.
- Doar așa, ca să complice și mai mult situația! se plânse el. De ce nu se gândesc la chestiile astea înainte să dea de belea? N-au pic de creieri, niciunul dintre ei.
- N-or fi având, da au voturi.
- Tocmai ăsta-i necazul, mârâi Madvig.
Privi un moment în podea, încruntat, apoi ridică iar capul.
- O s-avem grijă de el imediat ce se termină numărarea voturilor, da pân-atunci nu mișc un deget.
- Asta n-o să le prea placă băieților, replică Ned Beaumont, privindu-l pieziș. Cu sau fără creieri, sunt obișnuiți să li se poarte de grijă.
Madvig își repezi puțin bărbia înainte. Ochii lui rotunzi și de un albastru mat, se ațintiră aspura celor ai lui Ned Beaumont. Cu glas scăzut, întrebă:
- Și....?
Zâmbind, Ned Beaumont îi răspunse pe cel mai firesc ton:
- Știi bine că nu va fi nevoie de prea mult ca să-nceapă să spună că lucrurile stăteau altfel înainte să te înhăitezi cu senatorul.
- Așa....?
Ned Beaumont se ținu bine pe picioare, fără să-și schimbe nici tonul, nici expresia:
- Știi că e nevoie doar de-o nimica toată ca să se-apuce să spună că Shad O Rory încă mai are grijă și-acum de băieții lui.
Madvig, care-l ascultase cu un aer de atenție deplină, răspunse vorbind foarte încet și calculat:
- Știu că tu îi vei pune să vorbească așa, Ned, și mai știu și că pot conta pe tine că-ți vei da toată silința să oprești orice vorbe de soiul ăsta când se va întâmpla să le auzi.
Un moment stătură tăcuți, privindu-se ochi în ochi. Fără ca pe chipul oricăruia dintre ei să se observe nici cea mai mică schimbare. În sfârșit, Ned Beaumont puse capăt tăcerii, spunând:
- Ne-ar putea fi de un oarecare ajutor dacă ne-am ocupa de nevasta și copilul lui Tim.
- Tocmai asta era și ideea.
Madvig își trase bărbia înapoi, iar ochii lui își pierdură opacitatea.
- Ocupă-te tu, vrei? Dă-le tot ce au nevoie.
III
Walter Ivans îl aștepta pe Ned Beaumont la baza scării, cu ochii strălucitori de speranță.
- Ce-ce-a z-zz-zzzis?
- Ce ți-am spus și eu: că nu se poate. După alegeri, se va face tot ce trebuie pentru ca Tim să iasă, dar până atunci, nicio mișcare.
Walter Ivans își lăsă capul în piept, scoțând un mârâit adânc, gutural.
Punându-i mâna pe umăr, Ned Beaumont mai spuse:
- E o perioadă grea, și nimeni n-o știe mai bine ca Paul, dar n-are ce face. Vrea să-i transmiți nevestei lui Tim să nu achite nicio notă de plată. Să i le trimită lui pe toate - chiria, băcănia, medicul și spitalul.
Walter Ivans ridică brusc capul și apucă mâna lui Ned Beaumont într-ale lui.
- P-pe toți sf-sfi-sfinții, ce fru-frumos din pa-partea lui! exclamă el, umezindu-i-se ochii săi ca de porțelan. D-d-da aș fi v-vv-vrut să-l poată sco-scoate și pe Tim.
- Mă rog, există oricând o șansăă să se ivească ceva care să-l ajute, spuse Ned Beaumont, eliberându-și mâna. Mai vorbim.
Și, ocolindu-l pe Ivans, intră iar în sala de biliard.
Încăperea era goală. Își luă pălăria și mantoul și se duse la ușa din față. Pe Strada China cădeau oblic stropi deși de ploaie, de culoarea stridiilor. Zâmbi și, vorbind printre dinți, li se adresă direct:
- Hadeți, micuților, haideți cât mai mulți, așa, cam la vreo trei mii două sute cincizeci de dolari.
Se întoarse înăuntru și telefonă după un taxi.
IV
Ned Beaumont își luă mâinile de pe cadavru și se ridică în picioare. Capul mortului se întoarse puțin la stânga, în direcția opusă bordurii, ajungând cu fața în lumina felinarului de la colțul străzii. Era un chip tânăr, iar expresia sa furioasă era accentuată de crestătura închisă la culoare care-i străbătea fruntea pe diagonală, de lângă părul cârlionțat până la o sprânceană.
Ned Beaumont se uită în susul și-n josul Străzii China. Cât vedeai cu ochii, nu se zărea niciun om. La două intersecții distanță, în fața Log Cabin Clubului, doi bărbați tocmai coborau dintr-un automobil. Îl lăsară în fața clubului, cu botul spre Ned Beaumont, și intrară în local.
După ce privi câteva secunde automobilul, Ned Beaumont întoarse brusc capul, pentru a se uita iar în partea opusă a străzii, și apoi, cu o repezeciune care contopea ambele mișcări într-una singură, fluentă și rapidă, se răsuci și sări pe trotuar, în umbra celui mai apropiat copac. Respira pe gură și, deși pe mâini îi sclipeau în lumină borboane mici de sudoare, se înfioră și-și ridică gulerul pardesiului.
Rămase în umbra copacului, cu o mână rezemată pe trunchiul acestuia, timp de circa un minut. Apoi se îndreptă brusc și porni spre Long Cabin Club. Mergea tot mai repede, aplecat înainte, și ajunse aproape să alerge într-un trap mărunt, când zări un om care venea din sens invers, pe cealaltă parte a străzii. Încetini imediat pasul și făcu un efort să-și țină trupul mai drept. Înainte de a fi ajuns în dreptul lui, omul intră într-o casă.
Când ajunse în fața clubului, Ned Beaumont nu mai respira pe gură. Totuși, buzele îi erau în continuare cam livide. Fără să se oprească din mers, aruncă o privire spre automobilul gol, apoi urcă treptele clubului printre cele două felinare, și intră.
Harry Sloss și încă un om tocmai traversau holul, dinspre garderobă. Se opriră, salutându-l într-un glas:
- Bună, Ned.
Apoi, Sloss adăugă:
- Am auzit că ai câștigat azi cu Peggy O Toole.
- Da.
- Pe cât.
- Trei mii două sute.
Sloss își trecu limba peste buza de jos.
- Foarte frumos. Ar trebui să fii în stare de o partidă, diseară.
- Mai târziu, poate. Paul e aici?
- Nu știu. Noi abia am sosit. Să nu întârzii prea mult. I-am promis fetei că ajung devreme acasă.
- Bine, răspunse Ned Beaumont și se duse și el la garderobă. Paul a venit? îl întrebă pe garderobier.
- Da, de vreo zece minute.
Se uită la ceas. Era ora zece și jumătate. Urcă în camera din față, de la primul etaj. Când intră, îl văzu pe Madvig stând așezat la masă, îmbrăcat de cină, cu o mână întinsă spre telefon.
Retrăgându-și mâna, Madvig îl întrebă:
- Cum o duci, Ned?
Chipul său mare și plăcut era rumen și placid. Ned Beaumont îi răspunse:
- Se poate și mai rău.
Închise ușa în urma lui și se așeză pe un scaun, nu departe de al lui Madvig.
- Cum a fost cina la Henry?
Colțurile ochilor lui Madvig se încrețiră.
- Se putea și mai rău.
Ned Beaumont tăie capătul unei țigări de foi palide, cu pete. Tremurul mâinilor sale nu se potrivea deloc cu fermitatea glasului, când întrebă, ridicând privirea spre Madvig, dar fără să miște capul:
- Taylor a fost aici?
- La cină, nu. De ce?
Ned Beaumont își întinse picioarele, încrucișându-le la glezne, se rezemă de spătar, își mișcă neglizent mâna cu țigara într-un arc larg și spuse:
- Zace mort în rigolă, mai încolo, pe stradă.
Netulburat, Madvig întrebă:
- Chiar așa?
Mușchii chipului slab al lui Ned Beaumont se încordară, pe când se apleca înainte. Învelitoarea țigării i se rupse între degete, cu un mic plesnet. Întrebă iritat:
- Ai înțeles ce-am spus?
Încet, Madvig dădu din cap.
- Și?
- Și, ce?
- A fost omorât.
- Foarte bine, replică Madvig. Ce vrei să fac acum, să-ncep cu istericalele?
Îndreptându-se în scaun, Ned Beaumont îl întrebă:
- Să chem poliția?
Sprâncele lui Madvig se înălțară puțin.
- Încă n-au aflat?
Ned Beaumont îl privea fix, în timp ce-i răspunse:
- Nu era nimeni pe stradă când l-am văzut. Am vrut să vorbesc cu tine înainte de a face ceva. Pot să spun că l-am găsit eu?
Madvig își coborî sprâncenele la loc.
- De ce nu? întrebă el, fără nicio intonație.
Ned Beaumont se ridică, făcu doi pași spre telefon, se opri și se întoarse iar cu fața spre omul cel blond. Vorbi rar, accentuându-și cuvintele:
- Pălăria lui lipsea.
- Acum n-o să mai aibă nevoie de ea.
Apoi, încruntându-se, Madvig spuse:
- Ești un nătâng afurisit, Ned.
- Unul dintre noi sigur este, replică Ned Beaumont și se duse la telefon.
V
TAYLOR HENRY ASASINAT
CADAVRUL FIULUI SENATORULUI
A FOST GĂSIT ÎN STRADA CHINA
Presupus a fi fost victima unei tâlhării, Taylor Henry, fiul în vârstă de douăzeci și șase de ani al senatorului Ralph Bancroft Henry, a fost găsit mort pe Strada China, în apropierea colțului cu Pamela Avenue, la câteva minute după orele zece ale serii trecute.
Medicul legist William J. Hoops a declarat că moartea tânărului Henry a fost cauzată de o fractură craniană și o comoție cerebrală, provocate de lovirea cu capul de bordura trotuarului, după ce o lovitură primită în frunte cu o măciucă sau alt corp contondent l-a doborât de pe picioare.
Se presupune că primul care a descoperit cadavrul a fost Ned Beaumont, domiciliat pe Randall Avenue, 914, care s-a dus la Log Cabin Club, aflat la două străzi distanță, pentru a da telefon la poliție. Dar, înainte ca domnul Beaumont să fi putut lua legătura cu cartierul general al poliției, cadavrul a fost găsit și raportat de către agentul de patrulare Michael Smith.
Șeful poliției, Frederick M. Rainey, a ordonat imediat o razie completă după toate personajele suspecte din oraș și a dat un comunicat afirmând că nu va lăsa piatră pe piatră, în eforturile sale de a-l prinde numaidecât pe ucigaș sau pe ucigași.
Membrii familiei lui Taylor Henry au declarat că tânărul a plecat de la domiciliul său, aflat pe Charles Street, în jurul orelor nouă și jumătate, pentru a....
Ned Beaumont puse ziarul deoparte, înghiți cafeaua care-i mai rămăsese în ceașcă, puse ceașca și farfurioara pe masa de lângă pat și se rezemă de perne. Avea chipul obosit și palid. Își trase pătura până la gât, încleștându-și mâinile laolată sub cap, și privi cu ochi nemulțumiți gravura agățată între ferestrele dormitorului.
Timp de o oră și jumătate stătu astfel, fără să-și miște decât pleoapele. Apoi luă ziarul și mai citi încă o dată articolul. În vreme ce citea, nemulțumirea din ochi i se răspândi pe toată fața. Puse din nou ziarul deoparte, încet, obosit, își înfășură trupul slab, peste pijamaua albă, într-un kimono maro cu figurine negre, își vârî picioarele în papucii cafenii și, tușind puțin, se duse în living.
Era o cameră mare, în stil vechi, cu plafon înalt și ferestre late, mobilată cu mult pluș roșu și o oglindă impresionantă deasupra șemineului. Ned Beaumont scoase o țigară de foi dintr-o cutie aflată pe masă și se așeză într-un fotoliu roșu, încăpător.
Picioarele îi stăteau într-un paralelogram de lumină a soarelui dimineții târziu, iar fumul de care-l sufla, dobândea pe neașteptate consistență când ajungea în calea razelor de soare.
Se încruntă și începu să-și roadă o unghie, ori de câte ori nu avea țigara în gură.
Se auzi o bătaie în ușă. Ned Beaumont se îndreptă de spate, atent, cu ochii strălucitori.
- Intră!
Apăru un chelner cu veston alb.
- A, în regulă, spuse Ned Beaumont pe un ton dezamăgit, relaxându-se iar în fotoliul de pluș roșu.
Chelnerul se duse în dormitor, de unde apăru cu o tavă plină de farfurii și plecă.
Ned Beaumont aruncă restul țigării în cămin și intră în baie. Când termină cu bărbieritul și îmbrăcatul, de pe chip îi dispăruse paloarea, iar postura lui nu mai arăta aproape deloc obosită.
VI
Încă nu era tocmai ora amiezii, când Ned Beaumont ieși din odăile sale și merse pe jos cale de opt cvartaluri, până la un bloc de apartamente gri deschis, de pe Link Street. Apăsă pe un buton din vestibul, când încuietoarea ușii țăcăni intră în clădire și luă un lift mic, automat, până la etajul șase.
Apăsă pe butonul soneriei de lângă o ușă marcată cu numărul 611. Ușa fu imediat deschisă de o fată măruntă, care părea abia ieșită din adolescență. Avea ochii negri și furioși, și fața albă, în afara zonei din jurul ochilor.
- A, bună.... salută ea, cu un zâmbet vag și o mișcare oarecum împăciuitoare a mâinii, ca și cum ar fi vrut să se scuze că era furioasă.
Vocea ei era subțire și metalică. Purta un mantou de blană maro, dar nu și pălărie. Părul tuns scurt - de culoare aproape neagră - îi stătea neted și lucios pe capul rotund, ca o caschetă smălțuită. Pietrele cu montură de aur ale cerceilor din urechi erau de carneol. Făcu un pas înapoi, trăgând și ușa după ea.
Ned Beaumont intră, întrebând:
- Bernie s-a sculat?
Pe fața fetei se ivi din nou furia. Cu o voce ascuțită, exclamă:
- Nemernic împuțit!
Ned Beaumont închise ușa în spatele lui, fără să se întoarcă.
Fata veni până aproape de el, apucându-i brațele de deasupra coatelor, într-o încercare de a-l zgâlțâi.
- Știi ce-am făcut pentru haimanaua asta? întrebă ea. Am plecat de-acasă, cea mai bună casă pe care-a avut-o vreodată cineva, și de la o mamă și un tată care mă credeau Miss Isus, aia adevărată. Mi-au spus ei că nu era bun de nimic. Toată lumea mi-a spus și avea dreptate, numai că eu eram prea proastă ca să mă prind. Ei bine, acum știu, sper să-ți pot spune, că....
Și, în continuare, dădu drumul unui șir de obscenități stridente.
Nemișcat, Ned Beaumont o asculta cu gravitate. Ochii săi nu mai erau ai unui om care se simțea bine. Când fata se întrerupse pentru câteva momente, ca să-și tragă respirația, o întrebă:
- Ce-a făcut?
- Ce-a făcut? Mi-a luat toți banii și a șters-o, fir-ar el să fie de.....
Și iar urmă o serie de înjurături.
Ned Beaumont tresări. Zâmbetul său forțat era de-a dreptul apos, când întrebă:
- Presupun că pentru mine n-a lăsat nimic, nu?
Fata închise brusc gura, cu un clănâănit al dinților, și-și repezi fața spre a lui, cu ochii măriți.
- Îți datora ceva?
- Am câștigat....
Tuși.
- Ar fi trebuit să câștig trei mii două sute cincizeci de dolari, ieri la cursa a patra.
Retrăgându-și mâinile de pe brațele lui, fata râse cu dispreț.
- Încearcă să-i iei. Ia uite-aici....
Ridică mâinile. Pe degetul mic al mâinii stângi avea un inel cu carneol. Își atinse și cerceii.
- Astea-s singurele rahaturi de bijuterii care mi-au mai rămas, și nici pe astea nu mi le-ar fi lăsat, dacă nu le aveam asupra mea.
Pe un ton ciudat de detașat, Ned Beaumont o întrebă:
- Când s-a întâmplat asta?
- Aseară, deși n-am aflat până azi-dimineață. Da să nu crezi că n-am să-l fac pe Domnul Cănănar să se roage la Dumnezeu să nu mă fi văzut vreodată.
Își vârî o mână în corsajul rochiei și o scoase cu pumnul strâns. Ridicând pumnul spre fața lui Ned Beaumont, îl desfăcu. Ținea în el trei hârtiuțe mototolite. Când Ned vru să le ia, strânse pumnul la loc, smuncindu-și mâna, făcând un pas înapoi.
Mâna lui Ned Beaumont coborî pe lângă trup, în timp ce colțurile gurii îi tresăreau nervoase.
- Ai văzut azi-dimineață articolul despre Taylor Henry, în ziar? întrebă ea, surescitată.
- Da, răspune Ned Beaumont, destul de calm, deși respirația i se accelerase.
- Și știi ce-s astea? îi arătă iar fata cele trei bucățele de hârtie boțită.
Privind-o cu ochii îngustați și lucioși, Ned Beaumont clătină din cap.
- Sunt datoriile lui Taylor Henry! declară ea triumfător. O mie două sute de dolari, atâta fac.
Ned Beaumont dădu se spună ceva, se stăpâni, iar când vorbi în sfârșit, glasul îi era lipsit de orice intonație.
- Nu mai fac nici cât o para chioară, acum c-a murit.
Fata le îndesă iar în rochie și se apropie de el.
- Ascultă, zise ea, niciodată n-au valorat nimic, de-asta a și murit.
- Asta ce-i, o ghiceală?
- E ce naiba vrei tu să zici că e, replică ea. Da dă-mi voie să-ți spun ceva. Bernie l-a sunat pe Taylor vinerea trecută și i-a zis că-l mai așteaptă doar trei zile ca să-i plătească datoriile.
Ned Beaumont își frecă o parte a mustății cu unghia degetului mare.
- Sper că nu ești doar înnebunită de furie, nu? întrebă el, prudent.
Femeia făcu o mutră iritată.
- Cum să nu fiu? Sunt destul de nebună ca să le duc la poliție, și asta am să și fac. Da, dacă-ți închipui că nu-i adevărat ce ți-am zis, ești un prost.
Beaumont tot nu părea convins.
- De unde le ai?
- Din seif, arătă ea cu o mișcare a capului său lucios spre interiorul apartamentului.
- La ce oră a șters-o, aseară?
- Nu știu. Am ajuns acasă pe la vreo nouă jumătate, și am stat trează aproape toată noaptea, așteptându-l. Abia dimineață am început să intru la bănuieli și, când m-am uitat prin casă, am văzut că luase toți banii și toate bijuteriile pe care nu le aveam la mine.
Frecându-și iar mustața cu unghia, Ned Beaumont o mai întrebă:
- Undre crezi că s-a dus?
Fata bătu din picior, agitându-și pumnii în sus și-n jos, în timp ce începea iar să-l blesteme pe fugarul Bernie, cu vocea ei ascuțită de furie.
- Termină! o opri Ned Beaumont, apucând-o de încheieturile mâinilor. Dacă nu ești în stare să faci altceva decât să zbieri, dă-mi hârtiile alea și văd eu ce fac cu ele.
Fata își smulse încheieturile din mâinile lui, strigând:
- Nu-ți dau nimic! Le duc la poliție, și altcineva n-o să pună mâna pe ele, naibii!
- Bine, atunci du-le la poliție. Unde crezi că s-a dus, Lee?
Înverșunată, Lee răspunse că nu știa unde s-ar fi dus, dar știa foarte bine unde l-ar fi trimis ea.
Obosit, Ned Beaumont spuse:
- Știi ceva? Bancurile deștepte n-o să ne folosească la mare lucru. Crezi că s-o fi întors la New York?
- De unde să știu eu?
Ochii ei deveniseră dintr-odată temători.
Nemulțumirea făcu să apară pete roșii pe obrajii lui Ned Beaumont.
- Și acum ce pui la cale? o întrebă el, bănuitor.
Fața lui Lee deveni o mască a nevinovăției.
- Nu pun nimic la cale. Ce vrei să zici cu asta?
Se aplecă spre ea. Vorbea cu o sinceritate considerabilă, clătinând încet din cap dintr-o parte în alta, în ritmul cuvintelor:
- Să nu care cumva să crezi că n-ai să te duci cu ele la poliție, Lee, fiindcă acolo ai să le duci.
- Sigur că da! răspunse ea.
VII
În farmacia care ocupa o parte a parterului blocului de apartamente exista și un telefon. Ned Beaumont sună la departamentul poliției, ceru cu locotenentul Doolan, și spuse:
- Alo, locotenent Doolan?.... Vorbesc din partea domnișoarei Lee Wilshire. Se află în aparatamentul lui Bernie Despain, la numărul 1666 de pe Link Street. Bernie pare să fi dispărut pe neașteptate, aseară, lăsând în urma lui niște chitanțe de datorii ale lui Taylor Henry.... Exact, iar ea spune că acum vreo două zile l-a auzit amenințându-l.... Da, și vrea să vă vadă cât mai curând posibil.... Nu, mai bine veniți aici sau trimiteți pe cineva, și cât puteți de repede.... Da.... Nu, n-are nicio importanță. Nu mă cunoașteți. V-am sunat eu numai fiindcă ea n-a vrut să telefoneze din apartamentul lui....
Mai ascultă un moment, după care, fără să mai spună nimic, puse receptorul în furcă și ieși din farmacie.
VIII
Ned Beaumont se duse până la o casă de cărămidă roșie, îngrijită, dintr-un șir de case de cărămidă roșie, îngrijite, din partea de sus a Thames Street. Când sună, îi deschise o negresă tânără care-i zâmbi cu toată fața ei cafenie, salutându-l:
- Ce mai faceți, domnule Beaumont?
Și deschise ușa, cu un gest care-l invita din toată inima să intre în casă.
- Bună, June, îi răspunse Ned Beaumont. E cineva acasă?
- Da, domnule, sunt încă toți la masa de cină.
În sufrageria din fundul casei, Paul Madvig și mama lui ședeau față-n față, de o parte și de alta a feței de masă albe, cu pătrățele roșii. La masă mai era și un al treilea scaun, dar pe el nu ședea nimeni, iar farfuria și tacâmurile din dreptul lui nu fuseseră folosite.
Mama lui Paul Madvig era o femeie înaltă și slabă, al cărei păr blond albise aproape complet, la cei șaptezeci și ceva de ani ai ei. Avea ochii la fel de albaștri, limpezi și tinerești ai fiului ei - ba chiar mai tineri decât ai lui, când ridică privirea spre Ned Beaumont, care intrase în cameră. Ridurile de pe frunte însă i se adânciră, când remarcă:
- Va să zică, iată-te-aici, în sfârșit. Netrebnic băiat mai ești, să neglijezi așa o femeie bătrână.
Ned Beaumont îi zâmbi cu nerușinare, răspunzând:
- Ei, mamă, acum sunt băiat mare și am atâtea treburi de făcut....
Îl salută și pe Madvig, cu un gest:
- Sal, Paul.
- Stai jos, răspunse Madvig, iar June o să-ți aducă ceva de mâncare.
Ned Beaumont tocmai se apleca să sărute mâna slăbănoagă pe care i-o întinsese doamna Madvig. Aceasta și-o smunci înapoi, dojenindu-l:
- De unde-i fi învățat tu figurile astea?
- Ți-am spus că acum sunt băiat mare.
Lui Madvig îi spuse:
- Mersi, dar abia am luat micul dejun, de câteva minute. Opal unde-i? mai întrebă el, uitându-se la scaunul gol.
Doamna Madvig răspunse:
- S-a culcat puțin. Nu se simte prea bine.
Ned Beaumont dădu din cap, apoi așteptă un moment și întrebă politicos, privindu-l pe Madvig:
- Nu e nimic grav, da?
Madvig clătină din cap.
- O migrenă sau cam așa ceva. Cred că fata asta dansează prea mult.
Doamna Madvig adăugă:
- Fără doar și poate, grozav tată mai ești, dacă nici nu știi când o doare capul pe fiica ta și când nu.
Colțurile ochilor lui Madvig se încrețiră.
- Ei, mamă, nu fi indecentă, o mustră el, apoi se întoarse spre Ned Beaumont. Ce vânt bun te aduce?
Ned Beaumont trecu prin spatele doamnei Madvig, pentru a se așeza pe scaunul rămas liber.
- Bernie Destpain a tăiat-o aseară cu banii câștigați de mine din pariul pe Peggy O Toole.
Blondul deschise ochii.
- A lăsat în urma lui, continuă Ned Beaumont, bonuri de datorii de-ale lui Taylor Henry în valoare de o mie două sute de dolari.
Ochii blondului se îngustară brusc.
- Lee zice că l-a sunat pe Taylor vineri, urmă Ned, și i-a dat trei zile ca să se achite.
Madvig își atinse bărbia cu dosul mâinii.
- Cine e Lee?
- Gagică-sa.
- A....
Apoi, văzând că Ned nu mai spunea nimic, Madvig îl întrebă:
- Și ce-a zis că voia să facă dacă Taylor nu-i plătea datoriile?
- N-a auzit.
Ned Beaumont își rezemă un antebraț pe masă, aplecându-se spre Madvig.
- Pune să mă facă ajutor de șerif sau așa ceva, Paul.
- Pentru numele lui Dumnezeu! exclamă blondul clipind din ochi. De ce vrei una ca asta?
- Ca să-mi fie mai ușor. Am de gând să mă țin de tipul ăsta, și o insignă mă poate ajuta să nu intru în încurcătură.
Madvig îl privi îngrijorat.
- De ce te-ai aprins așa? întrebă el încet.
- De trei mii două sute cincizeci de dolari.
- E-n regulă, continuă Madvig, vorbind la fel de încet, dar te mânca pe tine ceva încă de-aseară, înainte să știi că te fraierise.
Nervos, Ned Beaumont făcu un gest cu brațul.
- Și ce vrei, să mă împiedic de cadavre fără să clipesc? Da, las-o pe asta. Nu mai contează. Tot ce contează e că trebuie să pun mâna pe tipul ăsta. Trebuie.
........................................................
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu