luni, 18 decembrie 2017

UNU, DOI, TREI, Agatha Christie

.................................................................................
                                                      6.

                                 - Toate acestea sunt exacte, zise Poirot:
    După o scurtă tăcere adăugă:
    - Domnule Barnes, aţi auzit vreodată vorbindu-se despre Albert Chapman?
    - Soţul doamnei în al cărei apartament: domnişoara Sainsbury Seale şi-a găsit moartea? Personajul pare a fi destul de greu de găsit.
    - Aş crede că nu există.
    - Aţi greşi, răspunse domnul Barnes. Există. Fără nici o îndoială. Există... sau a existat. Am auzit spunându-se că a murit, dar nu era decât un zvon...
    - Şi cine era acest Chapman?
    - Mă îndoiesc că o să se spună la anchetă, dacă se va putea evita. Presupun că se va susţine faptul că era reprezentantul unei fabrici de armament...
    - Aparţinea deci serviciului britanic de informaţii?
    - Desigur!... Numai că nu era cazul s-o spună soţiei sale. De fapt, ar fi trebuit să plece de la Intelligence Service după ce s-a căsătorit. Adevăraţii agenţi, cei care au activitatea asta în sânge, nu se căsătoresc în general...
    - Şi Chapman făcea parte dintre aceia?
    - Da. Q.X 912. Sub acest cifru era cunoscut. În lumea spionajului nu există nume proprii... Q.X.912 nu era un agent deosebit de important, poate nici deosebit de remarcabil, dar aducea servicii tocmai pentru că nu se remarca. Avea o figură insignifiantă, un chip banal, care se uita numaidecât. A servit drept curier. O activitate pe care poate o cunoaşteţi?... Se trimite la o ambasadă o scrisoare foarte demnă, foarte oficială... care este dublată de alta, oficioasă, dar singura care contează... Scrisoarea aceea le parvenea prin QX.912 alias domnul Albert Chapman.
    - Probabil că ştia o grămadă de lucruri interesante?
    - Nu ştia probabil absolut nimic, răspunse domnul Barnes amuzant. El nu trebuia decât să ia trenul, vaporul şi avionul şi să aibă o poveste verosimilă pentru a explica de ce se duce acolo unde se duce.
    - Aţi auzit spunându-se că a murit?
    - Da. Dar nu trebuie să crezi tot ce se spune. La mine aceasta-i un principiu.
    Poirot îl privea fix cu ochii săi pătrunzători pe domnul Barnes.
    - Ce credeţi, întrebă el, că i s-a putut întâmpla soţiei sale?
    - N-am nicio idee!... Şi dumneavoastră?
    - Eu aş avea una...
    Se întrerupse şi spuse lent:
    - Este tare greu să vezi limpede în această afacere.
    Domnul Barnes se apleacă spre Poirot.
    - Există ceva ce vă deranjează în mod deosebit?
    Poirot oftă.
    - Da, răspunse el. Ceva ce am văzut cu ochii mei.

                                                                6.

                                   Japp pătrunse în fugă  în cabinetul lui Hercule Poirot şi îşi aruncă atât de violent pălăria pe măsuţă încât aceasta era să se răstoarne.
    - Cine ţi-a dat ideea asta? întrebă el.
    - Scumpul meu Japp, răspunse Poirot cu cel mai mare calm, nici măcar nu ştiu despre ce vorbeşti!
    - Despre ideea că acel corp nu ar fi al domnişoarei Sainsbury Seale.
    Poirot păru tracasat.
    - Ceea ce mă deranja era figura, zise el. De ce să faci zob chipul unei moarte?
    - Pe cinstea mea! exclamă Japp, sper că acest tip cumsecade, Morley, acolo unde se află, este la curent cu evenimentul! Este foarte posibil, ştiu, să fi fost suprimat doar pentru a nu putea depune mărturie.
    - Este sigur că ar fi fost mai bine dacă ar fi putut da el însuşi o depoziţie!
    - Mărturia lui Leatheran, succesorul său, va fi mai mult decât suficientă. Este un bărbat care-şi cunoaşte meseria şi, de altfel, nici nu este posibil să te înşeli!
    A doua zi, ziarele de seară anunţau o veste "senzaţională": cadavrul găsit în apartamentul din Battersea nu era, cum se crezuse, acela al domnişoarei Sainsbury Seale, ci al doamnei Albert Chapman. Corpul fusese identificat fără nicio îndoială posibilă de domnul Leatheran, dentistul din Queen Charlotte Street nr. 58, care-l recunoscuse după starea maxilarului şi a dinţilor folosind fişa întocmită de defunctul domn Morley care o îngrijea pe doamna Albert Chapman; hainele cu care fusese îmbrăcat corpul aparţinând domnişoarei Sainsbury Seale a cărei poşetă fusese găsită, de asemenea, lângă cadavru. Dar unde era domnişoara Sainsbury Seale?

                                                V. Nouă, zece, am o grasă găinuşă......
                                                                           1.

                               Ieşind din sala în care avusese loc ancheta, Japp se întoarse spre Poirot. Era radios.
    - Într-adevăr, exclamă el, straşnică treabă! Au rămas perplecşi!
    Poirot aprobă dând din cap.
    - Dumneata ai fost primul care a mirosit ceva, reluă Japp, dar trebuie să spun că nici mie nu-mi plăcea deloc cadavrul acela! Dacă cineva simte nevoia să-i distrugă înfăţişarea unei persoane moarte, n-o face fără motiv! Este o treabă murdară, urâtă, care nu se face de plăcere şi, dacă totuşi te resemnezi s-o faci, este evident din cauza identităţii.
    Generos, adaugă:
    - În schimb, un lucru la care nu m-aş fi gândit atât de repede ca dumneata a fost că era vorba tocmai de cealaltă femeie din afacerea asta.
    - Şi totuşi, zise Poirot cu un zâmbet, semnalmentele nu erau atât de diferite. Fără îndoială, doamna Chapman era o femeie elegantă, bine machiată şi îmbrăcată cu multă grijă, în timp ce domnişoara Sainsbury Seale era îmbrăcată de doamne-ajută şi n-avea obiceiul de a folosi rujul de buze. Dar, în ce priveşte esenţialul, ele semănau. Aveau amândouă cam 40 de ani, erau aproape de aceeaşi talie şi de aceeaşi corpolenţă, amândouă începuseră să încărunţească şi amândouă se străduiau să treacă drept blonde.
    - În privinţa asta, desigur! făcu Japp, nu prea convins. În orice caz, trebuie să convenim că cinstita Mabelle, cu doi L şi E, ne-a dus perfect de nas! Şi totuşi aş fi jurat că nu ne-a spus minciuni.
    - Dar ne spunea adevărul ! Îi cunoşti acum tot trecutul!
    - Posibil! Însă nu ştiam că este capabilă de o crimă. Fiindcă aşa se prezintă lucrurile! Nu Sylvia a asasinat-o pe Mabelle, ci Mabelle a omorât-o pe Sylvia!
    Poirot se strâmbă.
    I se părea încă destul de greu să vadă în Mabelle Sainsbury Seale o ucigaşă. Cu toate acestea, avea impresia că aude vocea subţirică şi ironică a domnului Barnes, spunându-i: "Căutaţi printre oamenii care nu inspiră neîncredere!"
    Mabelle Sainsbury Seale nu era oare întruchiparea însăşi a unor astfel de persoane respectabile pe care nu le-ai fi bănuit niciodată?
    În acest timp Japp îşi continua ideea:
    - Un lucru este sigur, afirmă el în chip de concluzie, voi descurca iţele acestei afaceri! Dacă femeia asta îşi închipuie că mă va păcăli, se înşeală.

                                                                          2.

                                    A doua zi, Japp îl chemă pe Poirot la telefon.
    - Alo, Poirot? Îţi voi comunica o veste bizară. N, I, NI, s-a terminat!
    - Ce spui?... Am impresia că nu aud prea bine!
    - Îţi repet! N, I, NI, s-a terminat. Spune-ţi că ziua s-a încheiat, instalează-te într-un fotoliu şi taie frunză la câini!
    Vocea lui era plină de amărăciune.
    - Dar, totuşi, întrebă foarte surprins Poirot, ce s-a întâmplat?
    - Toată treaba! Nu se mai vorbeşte despre nimic! Afacerea-i clasată, lichidată, măturată. De parcă n-ar fi existat nicicând!
    - Înţeleg din ce în ce mai puţin.
    - Ascultă-mă bine şi înţelege-mă din aluzii, căci nu trebuie să dau nume!... Eşti la curent cu ancheta noastră? Ştii că cerusem să fie căutată, prin toată ţara, un fel de focă savantă?
    - Nu ştiu. Şi?
    - Ei bine, mi s-a cerut să renunţ la cercetări. Şi când spun că mi s-a cerut, exagerez, mi s-a ordonat s-o fac... Şi fără menajamente! Acum, înţelegi?
    - Da. Dar, de ce?
    - Ordinul Ministerului Afacerilor Externe.
    - Nu este oare total neobişnuit?
    - Se mai întâmplă uneori. Dovadă!
    - Dar, oare de ce? Afacerile Externe ţin s-o protejeze de domnişoara...
    - Foca mea nu-i interesează! Se tem însă de publicitate! Se tem ca nu cumva, în cazul unui proces, să se spună la audierea martorilor prea multe despre doamna A. C... victima. Presupun că-i vorba de latura de spionaj a afacerilor. Asta se întâmplă, desigur, din cauza soţului, domnul A. C... Mă urmăreşti?
    - Foarte bine!
    - Probabil că este pe undeva în străinătate, că şi-a găsit un post de observaţie interesant şi că se doreşte să şi-l poată menţine.
    - La naiba!
    - Ce spui?
    - Spun: "La naiba!" pentru că mă deranjează!
    - Dacă aş vorbi conform sentimentelor mele actuale, aş folosi un alt cuvânt, mai violent. Când mă gândesc că femeia asta va scăpa, văd roşu înaintea ochilor!
    - Dar, spune blând Poirot, nu va scăpa!
    - Ba da! Îţi repet; avem mâinile legate.
    - Poate dumneata! Eu nu!
    - Dragul meu prieten, Poirot! Deci, este adevărat, vei continua?
    - Voi continua!... Până la moarte!
    - Lasă glumele, Poirot!... Dacă afacerea ia amploare - şi mă tem că aşa se va întâmpla, după cum au evoluat lucrurile - s-ar putea să primeşti prin poştă vreo insectă veninoasă!
    Punând receptorul jos, Poirot se întrebă de ce folosise acea melodramatică replică: "Până la moarte!" care nu se justifica prin nimic.
    "Există momente, conchise el, când sunt de-a dreptul idiot!"

                                                                   3.

                                        Scrisoare sosi cu poşta de seară.
    Era dactilografiată, doar semnătura era scrisă de mână.
    Poirot o citi de două ori.
    Iată-i conţinutul:

    Dragă domnule Poirot,
    V-aş fi foarte obligat dacă aţi binevoi să veniţi să mă vedeţi în cursul zilei de mâine. V-aş încredinţa o misiune. Vă propun ora 12:30, la mine, în Chelsea. Dacă nu vă convine ora întâlnirii, vreţi să telefonaţi secretarului meu pentru a stabili altă oră? Îmi cer scuze pentru faptul că vă previn atât de târziu.
    Al dumneavoastră sincer
    Alistair Blunt.
    Poirot tocmai citise scrisoarea pentru a doua oară, când soneria telefonului se declanşă.
    Hercule Poirot se mândrea uneori că recunoaşte doar după soneria aparatului natura probabilă a comunicării. De data acesta îşi spuse că este vorba de ceva important, că la celălalt capăt al firului nu se va afla vreunul dintre prietenii săi şi că nu era vorba de vreo greşeală.
    Se ridică deci, luă receptorul şi spuse politicos:
    - Alo!
    O voce neutră, impersonală, îi ceru numărul. El răspunse:
    - Aici, Whitehall 7272.
    Se auzi un declic, după un scurt moment de tăcere, apoi o voce de femeie spuse:
    - Domnul Poirot?
    - În persoană!
    - Domnul Hercule Poirot?
    - Întocmai.
    - Domnule Poirot, aţi primit, - sau veţi primi - o scrisoare.
    - Cine este la aparat?
    - Nu este necesar s-o ştiţi!
    - Foarte bine. Am primit, doamnă, cu poşta din seara aceasta, opt scrisori şi trei facturi.
    - Probabil că ştiţi, atunci, despre ce scrisoare vorbesc. Ar fi înţelept din partea dumneavoastră dacă aţi refuza, domnule Poirot, misiunea care o să vi se încredinţeze.
    - Este un punct asupra căruia voi decide eu însumi, doamnă.
    Vocea replică cu mult calm.
    - Acesta, domnule Poirot, este un avertisment. Începeţi să ne cam plictisiţi. Retrageţi-vă din joc!
    - Şi dacă nu mă supun?
    - Atunci vom face în aşa fel încât să nu ne mai deranjaţi.
    - Este o ameninţare?
    - Vă cerem doar să aveţi un pic de bun simţ. Vorbesc în interesul dumneavoastră.
    - Sunteţi foarte amabilă!
    - Nu puteţi schimba cu nimic cursul evenimentelor, nu puteţi împiedica nimic din ceea ce s-a hotărât. Deci, vedeţi-vă de treburile dumneavoastră. Înţelegeţi?
    - Foarte bine! Numai că, întâmplător, eu consider că moartea lui Morley este o treabă care mă priveşte!
    - Moartea lui Morley nu a fost decât un accident. Ne încurca planurile.
    - Morley, doamnă, era o fiinţă omenească, şi a murit prematur.
    - N-are importanţă!
    Calm, dar ferm, Poirot răspunse:
    - Greşiţi, dacă aveţi părerea aceasta!
    - A primit ceea ce merita. A refuzat să ne înţeleagă.
    - Şi eu refuz!
    - Atunci, nu sunteţi decât un imbecil!
    Un declic la celălalt capăt al firului îl avertiză pe Poirot că interlocutoarea sa pusese receptorul în furcă. Mai spuse încă odată "Alo", după care închise. Nici măcar nu se osteni să întrebe la centrală de unde a fost chemat. Era sigur că persoana vorbise de la o cabină publică.
    Îl intriga faptul că mai auzise vocea aceasta undeva. Era convins de lucrul acesta. Dar unde? Zadarnic îşi scotocea toate ungherele memoriei, zadarnic îşi punea această întrebare.
    Misterioasa lui interlocutoare putea fi oare Mabelle Sainsbury Seale? După câte îşi amintea, vocea ei era destul de ascuţită, cu o dicţie afectată şi o articulaţie conştiincioasă. Vocea pe care tocmai o auzise adineauri era foarte deosebită, dar poate că şi-o modificase. Domnişoara Sainsbury Seale. A jucat teatru odinioară. Probabil că se pricepea să-şi schimbe vocea. Da, poate că ea se afla la celalalt capăt al firului...
    Şi totuşi, nu! Vocea aceasta îi amintea de altcineva. Nu-i era o voce familiară, dar o auzise o dată sau de două ori.
    O altă întrebare îi era în minte. De ce s-a deranjat să-i telefoneze? Îi venea greu să creadă că cei care-i adresaseră acele ameninţări îşi imaginau într-adevăr că-l vor determina să renunţe!
    Şi cu toate acestea, se pare că aşa credeau!
    Poirot conchise că avea de-a face cu nişte psihologi tare nepricepuţi.

                                                                      4.

                                       Presa din ziua următoare anunţa o veste "senzaţională": în seara din ajun se trăsese  o împuşcătură asupra primului ministru, pe când pleca din Downing Street în tovărăşia unui prieten. Din fericire, glonţul nu-şi atinsese ţinta. Autorul atentatului, un hindus, fusese arestat.
    Poirot, de îndată ce află vestea, luă taxiul şi se duse la Scotland Yard.
    Nici nu intrase bine în biroul lui Japp şi inspectorul, după ce-şi exprimă bucuria de a-l vedea, îl întrebă:
    - Ai găsit în vreun ziar numele prietenului care-l însoţea pe premier?
    - Nu. Cine era?
    - Alistair Blunt.
    - Chiar?
    - Şi avem toate motivele să ne gândim că lui îi era destinat glonţul şi nu primului ministru. Sau altfel, tipul este un ochitor şi mai prost decât pare!
    - Cine-i omul acesta?
    - Un student hindus. Pe jumătate nebun, desigur. Un creier zdruncinat care n-a fost decât un instrument. Cu siguranţă, ideea atentatului nu-i aparţine. De altfel, puţin a lipsit să nu fie arestat. Ştii că în faţa imobilului de la nr. 10, din Downing Street, există întotdeauna adunată ceva lume. După împuşcătură, un tânăr american l-a luat de guler pe un bărbos care se afla pe aproape şi l-a scuturat de i-au sărit fulgii în timp ce striga că l-a prins pe omul care trăsese. În vremea aceasta hindusul îşi lua picioarele la spinare. Din fericire, unul din oamenii noştri l-a prins la timp...
    - Cum se numeşte tânărul american?
    - Raikes, mi se pare...
    Văzând surâsul lui Poirot, se întrerupse.
    - Howard Raikes cu reşedinţa la Holborn Palace Hotel, nu-i aşa? întrebă Poirot.
    - Chiar aşa! exclamă Japp. Şi acum înţeleg de ce numele mi se părea cunoscut! Este pacientul care nu a avut răbdare să aştepte în ziua când Morley s-a sinucis!
    Reflectă un moment, apoi adăugă:
    - Ciudat cum ne tot întoarcem la afacerea asta veche! În privinţa ei continui să-ţi păstrezi părerile tale, nu-i aşa, Poirot?
    - Da, răspunse grav Poirot. Rămân în continuare la părerea mea în privinţa asta!

                                                                      5.

                                          De la Scotland Yard, Poirot se duse la Alistair Blunt.
    Fu primit de un tânăr secretar foarte elegant care, cu o distincţie cam afectată, îl rugă să primească scuzele transmise de domnul Blunt.
    - Domnul Blunt, explică el, a fost chemat în Downing Street, în urma... incidentului de ieri seară. Am telefonat la dumneavoastră, dar, din nefericire, eraţi deja plecat.
    Fără să-i lase lui Poirot timpul de a răspunde, frumosul tânăr adăugă:
    - Domnul Blunt mi-a cerut să vă întreb dacă nu aţi fi de acord să petreceţi weekend-ul împreună cu dumnealui la casa pe care o are la ţară, în Kent, la Exsham. Dacă răspunsul dumneavoastră este afirmativ, voi trece să vă iau, mâine seară, cu maşina.
    Poirot ezita.
    Tânărul insistă.
    - Domnul Blunt ar fi deosebit de fericit să vă vadă.
    - Ei bine, zise Poirot, ne-am înţeles! Accept.
    - Domnul Blunt va fi încântat. Dacă aş trece pe la dumneavoastră mâine seară, la orele 18 fără un sfert...
    Secretarul se întrerupse pentru a o saluta pe doamna Olivera care tocmai intra.
    Era îmbrăcată foarte elegant, şi purta o pălărie extrem de originală, pusă cochet pe o coafură artistic concepută.
    - Domnule Selby, zise ea adresându-i-se tânărului, domnul Blunt v-a dat cumva instrucţiuni privind scaunele de grădină? Am vrut să-i vorbesc ieri seară despre asta, ştiind că vom pleca mâine şi...
    Remarcând prezenţa lui Poirot, tăcu. Detectivul se înclină, ea îi răspunse cu un salut scurt şi reluă:
    - Evident, domnule Selby, ştiu că Alistair este foarte ocupat şi că aceste lucruri mărunte n-au pentru el nici o importanţă, dar...
   - Domnul Blunt mi-a vorbit despre scaunele de grădină, răspunse secretarul, şi am telefonat în legătură cu asta la Messrs Deevers.
    - Pentru mine asta înseamnă o grijă mai puţin, declară doamna Olivera. Acum îmi puteţi spune, domnule Selby, de ce...
    Continuă să cotcodăcească de parcă ar fi fost o cloşcă. Comparaţia aceasta îi veni brusc în minte lui Poirot, iar el o găsi perfect justificată. O găină, o găină mare, grasă, imensă, exact asta era!
    Ea se îndreptă spre uşă cu măreţie.
    - Dat fiind că vom fi doar între noi în weekend-ul acesta...
    Domnul Selby, un pic stingherit, o anunţă pe doamna Olivera că monsieur Poirot era invitat.
    Ea se întoarse şi-l măsură pe Poirot cu o privire trufaşă:
    - Adevărat? întrebă ea.
    - Domnul Blunt, răspunse Poirot, a avut bunătatea să mă invite.
    - Iată ceva curios! exclamă ea. Mă veţi scuza, monsieur Poirot, dar domnul Blunt îmi declarase categoric că intenţionează să-şi petreacă acest weekend în familie!
    - Domnul Blunt, zise secretarul, regăsindu-şi siguranţa, s-a arătat foarte dornic să-l vadă pe monsieur Poirot acceptându-i invitaţia.
    - Într-adevăr? În orice caz mie nu mi s-a spus nimic!
    Uşa se deschise şi Jane Olivera îşi făcu apariţia îmbrăcată ca pentru a ieşi în oraş.
    - Ei bine, strigă ea din prag, vii, mamă? Ştii că trebuie să luăm masa la ora unu şi un sfert?
    - Vin! Nu mai fi atât de nerăbdătoare.
    - Atunci, grăbeşte-te un pic! Ia te uită, monsieur Poirot!
    Dintr-o dată îşi pierdu toată exuberanţa. Poirot simţi că intrase în defensivă.
    - Poirot, zise doamna Olivera cu o voce de gheaţă, vine cu noi la Exsham, pentru weekend.
    - Ah?...
    Jane Olivera se îndepărtă puţin pentru a o lăsa pe mama ei să treacă dar, în loc s-o urmeze, ea făcu un pas spre mijlocul camerei şi-l chemă pe Poirot.
    Docil, detectivul se apropie de ea.
    - Adevărat? îl întrebă ea, în şoaptă. Veniţi la Exsham? De ce?
    Poirot făcu un gest care-i exprima ignoranţa.
    - Un gând amabil din partea unchiului dumneavoastră...
    - Dar el nu poate şti! Nu poate! Când v-a invitat?
    - Jane!
    Doamna Olivera îşi pierdea răbdarea aşteptând-o în hol.
    - Nu veniţi, domnule Poirot! murmură din nou Jane. Nu veniţi, vă rog!
    Se duse la mama ei care nu-şi mai putea stăpâni proasta dispoziţie.
    Poirot auzi frânturi din ceartă. Auzi mai ales vocea doamnei Olivera care spunea:
    - Află, Jane, că impoliteţea ta începe sa mă calce pe nervi mai tare ca de obicei! Dacă va trebui, voi face în aşa fel încât...
    Continuarea nu mai fu auzită de Poirot.
    Făcu maşinal un semn cu capul, răspunzându-i astfel secretarului care-i vorbea despre ora la care maşina avea să vină să-l ia a doua zi. Stătea în picioare, în mijlocul camerei, dar nu era prea sigur că-şi dădea seama de ceea ce se petrece în jurul lui. Era ca un om care tocmai văzuse o fantomă, sau mai curând o auzise vorbind.
    Două dintre frazele pronunţate de doamna Olivera semănau în mod straniu cu două fraze care-i fuseseră spuse la telefon în ajun şi acum îşi dădea seama de ce vocea misterioasei sale interlocutoare nu-i era total necunoscută!
    Continuă să se gândească la lucrul acesta în drum spre casă.
    Deci doamna Olivera să fie oare persoana care i-a telefonat?
    Dar nu, era imposibil. Această femeie de lume, lipsită de judecată, care nu se preocupa decât de ea şi de problemele ei mărunte, această cloşcă care cloncănea cât era ziulica de lungă, nu putea fi totuşi misterioasa lui interlocutoare!
    Poate că urechile i-au jucat o festă.
    Şi totuşi....

                                                                            6.

                                                  "Rolls"-ul veni să-l ia pe Poirot exact la ora 6.
    Cum doamna Olivera şi fiica ei se duseseră la Exsham cu altă maşină încă din cursul după-amiezii, Poirot călătorea împreună cu Alistair Blunt şi cu secretarul său.
    Blunt vorbi mai întâi despre grădinile sale şi de ultima expoziţie florală. Apoi, pentru că Poirot îl felicită că a scăpat din ultimul atentat, el răspunse:
    - Meritul meu este cu atât mai mic cu cât nu eu eram ţinta acelui nenorocit. Este de altfel un ochitor foarte prost! Un student cam sărit care, la drept vorbind, nici nu-i prea periculos. Unul dintre acei tipi nefericiţi care s-au lăsat îndoctrinaţi şi care-şi imaginează că un glonţ tras asupra unui prim ministru poate schimba mersul istoriei. E chiar înduioşător dacă stai să te gândeşti!
    - Cred că nu este prima dată când se organizează un atentat împotriva dumneavoastră.
    - Cuvântul atentat pare foarte melodramatic, răspunse Blunt surâzând. Nu de mult mi s-a trimis o bombă prin poştă. Trebuie să vă spun cu regret că bomba era foarte prost executată. Oamenii aceştia au ambiţia să conducă lumea. Cu toate acestea, nu sunt în stare nici să fabrice o bombă adevărată!
    Dădu din cap şi continuă:
    - Vedeţi, mereu se întâmplă acelaşi lucru! Idealiştii aceştia cu părul lor lung, n-au practic nimic în cap. Nu pretind că aş fi un om remarcabil, nu am fost nicicând aşa ceva, dar ştiu să citesc, să scriu şi să socotesc. Înţelegeţi ce vreau să spun?
    - Aşa cred, zise Poirot, dar n-ar strica să precizaţi.
    - Ei bine, iată. Când citesc ceva în limba engleză, pricep ceea ce vrea să exprime. Să ne înţelegem, nu mă refer la lucrurile abstracte şi la filozofia transcedentală, ci la acele lucruri simple, făcute pentru a fi înţelese. Majoritatea oamenilor le citesc fără a le înţelege, deşi sunt convinşi de contrariu. De asemenea, când scriu, scriu ceea ce vreau să exprim. Mi-am dat seama de faptul că majoritatea contemporanilor noştri sunt incapabili de asta. În sfârşit, aşa cum v-am spus-o deja, ştiu să socotesc. Jones are 8 banane, Brown ia de la el 10, câte îi mai rămân? Problema aceasta ar fi rezolvată fără şovăială de 9 din 10 persoane. Acestea nu vor admite niciodată că este greu ca Brown să ia 10 banane de la cineva care nu are decât 8 şi nici că răspunsul nu trebuie să fie afectat de semnul "plus"!
    - Ele preferă ca problema să fie soluţionată printr-o şmecherie asemenea celor făcute de prestidigitatori.
    - Exact. Şi politicienii raţionează cu o logică asemănătoare. În ce mă priveşte, eu mă menţin în limitele bunului simţ. Cu timpul îţi dai seama că este cel mai bun lucru...
    Adăugă râzând:
    - Dar fac rău că vorbesc despre profesiunea mea. Este un obicei rău şi, când plec din Londra, prefer să uit de afaceri. Mi-am propus, domnule Poirot, să vă cer să-mi vorbiţi despre aventurile dumneavoastră personale. Sunt un mare amator de romane poliţiste. După părerea dumneavoastră, există printre acestea unele care exprimă realitatea?
    Restul drumului nu fu vorba decât de câteva dintre "senzaţionalele" afaceri descurcate de Hercule Poirot. Alistair Blunt asculta cu o atenţie pasionată şi cerea detalii.
    Lucrurile nu mai fură însă la fel de plăcute de îndată ce ajunseră la Exsham.
    Doamna Olivera, impozantă şi masivă, arătă categoric, prin atitudinea sa, că prezenţa detectivului îi era neplăcută. Ignorându-l pe Poirot atât cât îi stătea în puteri, ea nu li se adresa decât lui Blunt şi domnului Selby. Acesta îl conduse pe Poirot în camera lui.
    Casa nu era prea mare, dar era încântătoare şi mobilată cu un gust sigur, la fel ca şi reşedinţa din Londra a financiarului. Luxul se simţea pretutindeni, dar nu sărea în ochi.
    Nu era ceva ostentativ, însă pretutindeni domnea senzaţia unei simplităţi agreabile.
    Serviciul, discret, era perfect, iar bucătăria englezească - excelentă. La cină, vinurile provocară entuziasmul lui Poirot care gustă deliciile unei mese ce debută cu o supă exact pe gustul său, urmată de limbi de mare la grătar, cotlete de miel, şi, la desert, căpşuni cu frişcă atât de dulce încât fu satisfăcut pe deplin.
    Aceste circumstanţe plăcute făcură ca el să nu acorde nicio atenţie răcelii persistente a doamnei Olivera, care continua să se prefacă a nu-i observa prezenţa, şi nici ostilităţile nemotivate arătate de Jane Olivera.
    Tocmai se termina desertul când Blunt îi puse Juliei Olivera o întrebare la care aceasta nu se mai aştepta.
    - Cum se face, întrebă el, că Helene nu a cinat cu noi?
    Julia Olivera răspunse destul de rece:
    - Mi s-a părut că scumpa noastră Helene s-a obosit cam mult azi după-amiază, în grădină. I-am spus că se putea foarte bine retrage în apartamentul său pentru a se culca imediat, dacă o deranja ideea de a se îmbrăca pentru cină, şi că noi o vom înţelege perfect. Mi-a împărtăşit punctul de vedere...
    - Perfect, spuse Blunt. Totuşi mă gândeam că weekend-ul va aduce puţină schimbare în viaţa ei, puţin neprevăzut...
    - Helene este o fată foarte simplă, replică doamna Olivera. Îi place să se culce devreme.
    După cafea, în timp ce Blunt se îndepărta pentru a discuta puţin cu secretarul său, Poirot li se alătură doamnelor în salon.
    Jane Olivera şi mama ei îşi continuară conversaţia fără să-i acorde nici cea mai mică atenţie.
    - Am impresia, mamă, zise Jane, că unchiului Alistair nu i-a plăcut felul în care ne-ai debarasat astă seară de Helene Montressor!
    - N-are nicio importanţă, replică doamna Olivera categoric. Alistair este prea bun. Înţeleg să-i ofere gratuit locuinţa, dar acesta nu-i un motiv pentru ca să cineze cu noi când venim în weekend. Nu-i este verişoară decât de gradul al II-lea sau al III-lea. Nu trebuie să-şi impună prezenţa!
    - Ştii că, în felul ei, este grozavă? A făcut o mulţime de lucruri frumoase în grădină!
    - Asta demonstrează că nu are un caracter rău. Scoţienii sunt foarte independenţi, iar eu sunt prima care să o recunoască şi să-i felicite pentru asta.
    Aşezându-se pe o canapea şi continuând să se prefacă a nu-l vedea pe Poirot, o rugă pe fiica sa să-i dea Low Down Review.
    - Cred, adăugă ea, că se află aici un articol despre Lois Van Schuyler. Aş vrea să-l citesc...
    Alistair Blunt deschise uşa.
    - Acum, zise el, sunt al dumneavoastră, domnule Poirot. Vreţi să veniţi în biroul meu?
    Era o cameră lungă şi joasă, situată în spatele casei şi ale cărei ferestre dădeau spre grădină. Îi lipsea, desigur, acea simetrie la care Poirot ţinea foarte mult, dar nu i se putea nega aspectul simpatic. Fotoliile erau adânci, lumina plasată în mod fericit atât pentru lectură cât şi pentru conversaţie.
    Alistair Blunt îi oferi oaspetelui său o ţigară, îşi aprinse pipa şi intrară numaidecât în miezul problemei.
    - Sunt multe lucruri care nu mă satisfac, zise el. Mă refer, aşa cum aţi ghicit, la dispariţia acelei domnişoare Sainsbury Seale. Din motive cunoscute doar de ele, dar care - nu mă îndoiesc - sunt foarte legitime, autorităţile au hotărât întreruperea cercetărilor. Nu ştiu cine este de fapt Albert Chapman şi habar n-am cu ce se ocupa, dar presupun că-i vorba de ceva foarte important şi care comportă riscuri serioase. Nu cunosc dedesubturile acestei afaceri, dar primul ministru mi-a declarat că a avut deja cam prea multă publicitate şi că dacă s-ar uita mai repede de ea ar fi mai bine. Acesta-i şi punctul de vedere oficial. Nu-l discut căci trebuie, desigur, să aibă o raţiune. Constat numai că poliţia are mâinile legate.
    Aplecându-se spre Poirot, continuă:
    - Ori, domnule Poirot, eu personal vreau să cunosc adevărul. Şi dumneavoastră mi-l veţi găsi! Pentru că dumneavoastră nu sunteţi paralizat aşa cum sunt oamenii care depind de guvern!...
    - Ce aşteptaţi, exact, de la mine? întrebă Poirot.
    - Vreau s-o regăsiţi pe această domnişoara Sainsbury Seale.
    - Moartă sau vie?
    Alistair Blunt îşi ridică sprâncenele.
    - Credeţi că este posibil să fie moartă?
    Hercule Poirot nu răspunse imediat. Reflectă un moment apoi spuse rar, cântărindu-şi fiecare cuvânt:
    - După părerea mea - dar, desigur, este vorba doar de o opinie şi aş putea să mă înşel - este moartă.
    - Ce vă face s-o credeţi?
    Umbra unui surâs trecu pe chipul lui Poirot.
    - Poate că nu prea mă veţi lua în serios, domnule Blunt, dacă vă voi spune, însă acesta-i adevărul, că-i vorba de o pereche de ciorapi noi, găsită într-un sertar!
    Alistair Blunt îl privi îndelung, cu multă atenţie, pe detectiv.
    - Sunteţi un tip curios, domnule Poirot, zise el în cele din urmă.
    - Foarte curios, într-adevăr, admise Poirot. Sunt metodic, sunt ordonat, raţionez logic şi nu încerc să adaptez faptele pentru a le potrivi ipotezelor mele. Recunosc că toate acestea fac din mine un om neobişnuit.
    Alistair Blunt reluă:
    - Am răsucit în mintea mea această afacere pe toate feţele pentru a pricepe ceva! Este plină de ciudăţenii. Dentistul acela care se sinucide, doamna aceea, Chapman, regăsită cu chipul complet zdrobit, închisă în propriul ei cufăr pentru blănuri, toate acestea sunt stranii, foarte stranii! Nu mă pot împiedica să cred că aici se ascunde ceva!
    - Este şi părerea mea.
    - Şi cu cât mă gândesc mai mult, cu atât sunt mai convins că această domnişoară Sainsbury Seale n-a fost nicicând prietena soţiei mele. Mi-a spus că a cunoscut-o doar pentru a mă aborda. Dar de ce? La ce-i servea? Nu-mi spuneţi că pentru a scoate de la mine cele câteva lire pe care i le-am dat şi de care, de altfel, nici măcar n-a profitat personal pentru că au fost date pentru nu ştiu ce operă de caritate de care se ocupa! Şi, cu toate acestea, am convingerea că această întâlnire, în faţa locuinţei dentistului, a fost organizată cu mult timp înainte! Cu ce intenţie? Iată ce nu încetez să mă întreb. De ce?
    - Mi-am pus deseori întrebarea aceasta, zise Poirot. Deocamdată, răspunsul îmi scapă!
    - Şi nu aveţi nicio idee?
    Poirot făcu un gest plictisit.
    - Ba da, idei am. Dar care mi se pare ridicole, când le examinez. Mi s-a întâmplat să mă gândesc că era poate un şiretlic pentru a vă arăta cuiva, pentru a vă indica. Dar, dacă te gândeşti mai bine, este absurd. Sunteţi un om cunoscut... Şi, la o adică, ar fi fost cu mult mai simplu să pândească sosirea dumneavoastră şi să-i spună celui care trebuia să vă vadă: "Priviţi! Este bărbatul care va intra acum!"
    - Pe de altă parte, de ce ar fi trebuit să mă arate cuiva?
    Poirot tăcu câteva secunde.
    - Domnule Blunt, zise el apoi, aţi vrea să vă întoarceţi cu gândul la dimineaţa aceea în care eraţi instalat în fotoliu dentistului? V-a spus Morley ceva care v-a surprins? Nu vă amintiţi de nimic care ne-ar putea oferi o pistă?
    Alistair Blunt se încruntă concentrându-se, dar nu-şi aminti nimic.
    - Dezolat, spuse el. Nu-mi amintesc nimic deosebit.
    - Sunteţi sigur că nu v-a vorbit despre domnişoara Sainsbury Seale?
    -  Absolut sigur.
    - Şi nu v-a spus nimic despre doamna Chapman?
    - Nu. De fapt, niciun nume nu a fost pronunţat în cursul conversaţiei. Am vorbit despre flori, grădini, vacanţe...
    - Şi n-a intrat nimeni în cabinet în timp ce dumneavoastră eraţi acolo?
    - Nu cred. În alte ocazii, se afla acolo, după câte-mi amintesc, o blondă drăguţă, dar în ziua aceea lipsea... Totuşi, aveţi dreptate! A venit cineva, acum mi-aduc aminte... Un dentist care avea accent de irlandez...
    - Ce a spus şi ce a făcut?
    - I-a pus domnului Morley o întrebare şi a plecat. Am avut impresia că Morley l-a primit destul de rău. N-a rămas mai mult de un minut.
    - E tot ce-mi puteţi spune? Nu vă mai amintiţi nimic altceva?
    - Nu. Morley mi s-a părut absolut normal.
    - Şi mie mi s-a părut absolut normal, zise gânditor Poirot.
    Cei doi bărbaţi tăcură câteva clipe. Apoi Poirot vorbi din nou.
    - Vă amintiţi, domnule Blunt, întrebă el, de tânărul care se afla împreună cu dumneavoastră în salonul de aşteptare?
    - Foarte vag... Într-adevăr, se afla acolo un tânăr foarte agitat, dacă-mi amintesc bine.
    - L-aţi recunoscut?
    Blunt făcu un semn negativ.
    - De-abia dacă l-am privit, explică el.
    - N-a încercat să converseze cu dumneavoastră?
    - Nu.
    Privirea lui Blunt era interogativă.
   - Unde vreţi să ajungeţi? zise el. Îl cunoaşteţi pe tânărul acesta?
    - Se numeşte Howard Raikes.
    Poirot pândea reacţia interlocutorului său. Dar nu avu nici o reacţie.
    - Ar trebui să-l cunosc? întrebă Blunt. Să-l fi întâlnit pe undeva?
    - Nu cred, răspunse Poirot. Este un prieten de-al nepoatei dumneavoastră, domnişoara Olivera.
    - Ah! Un prieten al lui Jane?
    - Da... şi cred că această prietenie nu este văzută cu ochi buni de doamna Olivera.
    - Lucru de care lui Jane nu-i pasă deloc, probabil! spuse bine dispus Blunt.
    - Ceea ce n-a împiedicat-o pe doamna Olivera s-o pună pe fiica sa să traverseze Atlanticul tocmai pentru a o scoate de sub influenţa acestui tânăr.
    - Ah! Despre el este vorba!
    Blunt înţelegea în sfârşit.
    - Văd, remarcă Poirot, că discuţia începe să vă intereseze.
    - Tânărul, spuse Blunt, este un flăcău care, după câte ştiu, nu face prea multe parale, un tânăr cam exaltat care frecventează nu ştiu ce medii revoluţionare...
    - Am aflat de la domnişoara Olivera că-şi stabilise programarea în dimineaţa aceea la Morley doar pentru a vă întâlni pe dumneavoastră.
    - Cu speranţa că-l voi considera... acceptabil?
    - Eh!... Nu-i chiar aşa!... Am avut impresia că el trebuia să vadă dacă dumneavoastră eraţi sau nu acceptabil!
    Stupefacţia lui Alistair Blunt se traduse printr-o serie de înjurături. Poirot continuă, stăpânindu-şi cu greu un zâmbet:
    - Se pare că reprezentaţi tot ceea ce detestă tânărul!
    - Iar el face parte dintre acei tineri pe care nu-i pot suferi, cei care-şi risipesc vremea cu discursuri sforăitoare şi care stau degeaba în loc să muncească!
    În tăcerea care se lăsă, Poirot medită la o întrebare care i se părea importantă: în cele din urmă, ceru permisiunea s-o pună.
    - Spuneţi! zise Blunt.
    - Trebuie să vă previn că este personală şi că vi se va părea, desigur, indiscretă, preciză Poirot.
    - Vă ascult.
    - Ce dispoziţii testamentare aţi luat, în cazul morţii dumneavoastră?
    Blunt nu-şi ascunse surprinderea.
    - De ce v-ar interesa lucrul acesta? zise el.
    - Pentru faptul, răspunse Poirot, că este foarte posibil ca dispoziţiile dumneavoastră testamentare să aibă legătură cu afacerea care ne preocupă.
    - Nu-mi vine să cred!
    - Poate că aveţi dreptate, dar nu putem fi siguri de asta!
    - Cred, domnule Poirot, reluă Blunt pe un ton mai puţin cordial, că vă face plăcere să dramatizaţi. Nu-i vorba de mine. Nimeni nu a încercat să mă omoare.
    - O bombă în corespondenţa dumneavoastră... Un foc de revolver în stradă...
    - Incidente fără importanţă! Nu există nici un om care să se ocupe mai serios de finanţe şi care să nu atragă, într-o bună zi, atenţia vreunui nebun sau fanatic!
    - Repet că poate fi vorba de cineva care să nu fie nici nebun, nici fanatic!
    - Dar, în sfârşit, exclamă Blunt, unde vreţi să ajungeţi?
    - Aş vrea doar să ştiu, răspunse Poirot, cine ar beneficia de pe urma morţii dumneavoastră!
...................................................................................

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu