................................................
6-7
E alături, cu mâna pe ceafa mea, urmărindu-mi cu degetul mare ridicăturile coloanei vertebrale.
...............................................E alături, cu mâna pe ceafa mea, urmărindu-mi cu degetul mare ridicăturile coloanei vertebrale.
- Spune-mi!
- Mai e un pasager de pe vas, pe drumul spre casă în seara aceea, care dă informații poliției. N-am habar ce a spus, însă polițiștii au lăsat să se înțeleagă că e ceva incriminator, ceva mai mult decât au văzut cu ochii lor pe caseta camerelor de supraveghere.
- Ce alt pasager? întreabă ea tăios.
- Nu știu, dar sunt îngrijorat că s-ar putea ca cineva să mă fi urmărit în seara aceea.
- Te-a urmărit? Cine?
- Cred că e o femeie. Poate una pe care am înfuriat-o în trecut.
- Dacă nu știi cine este, n-aveai cum s-o înfurii chiar atât de tare.
Privirea ei se îngustează până ajunge o așchie de chihlimbar.
- Sună a paranoia. Și chiar dacă ai fost urmărit, cum ar putea să fie incriminator ceea ce a spus? Polițiștii trebuie să știe de la camerele de supraveghere de pe străzi că te-ai dus direct acasă.
- Nu mi-au confirmat asta, subliniez eu.
- O vor face, Jamie. N-ai făcut nimic, n-au cum să aducă dovezi false. Haide, puiule, știam că se poate să fie câteva întrebări dificile, nu putem controla ce anume întreabă polițiștii, ce crede oricine că a văzut! Una peste alta, merge chiar bine.
Tace un pic.
- Când ai avut ultima oară vești de la poliție?
- În dimineața asta, la prima oră. A trecut Merchison pe la mine. M-a avertizat să te las în pace.
Un surâs i se furișează pe buze.
- Fie binecuvântați! Sunt foarte protectori.
- N-au habar că protejează pe cine nu trebuie.
- Cu siguranță. Simțindu-mi oboseala - sau fragilitatea? - adaugă: Nu mai e mult de-acum, aproape am terminat. Mă îndoiesc că vei mai auzi de ei. De-acum e vorba de mine.
În clipa asta mă simt complexat, impostor, sugând ca o lipitoare putere de la ea, când eu sunt cel care ar trebui s-o ofere.
- Ține-te de plan, Jamie! Am repetat de o sută de ori, îl știm pe de rost.
Vine spre mine și ne sărutăm din nou. Ultimele mele îndoieli dispar și mintea întrezărește să se gândească la următoarele 36 de ore.
- Cine o să stea aici mâine-seară?
- Elodie.
- Fata cu care erai ieri?
- Da. E foarte îngrijorată pentru mine. Știe că nu-mi doresc decât o noapte liniștită, așa că n-o să încerce să mă convingă să ies și să petrec. Până la 12 și jumătate o să fie scoasă din circulație de somnifer, n-o să se trezească decât târziu. Și tu?
- Clare o să fie acasă.
- Ești sigur că n-ai nevoie de somnifer pentru ea?
- Nu. După ce ne ducem la culcare în camerele noastre separate n-o să vină să mă caute - doar dacă nu-i ca să-mi pună o pernă pe față,.
Îmi regăsesc încrederea, umorul. Aroganța.
- Camere separate, repetă Melia. Așadar, chiar știe că ne întâlneam, uau! Ar trebui să pun încuietori suplimentare la uși?
Mă strâmb.
- A aflat vineri, așa că, dacă avea de gând să te omoare, ar fi făcut-o până acum.
- Vineri? Vorbești serios?
Melia se cuibărește lângă mine.
- Spune-mi tot ce a zis! Poți să rămâi un pic?
Mă duce în dormitor, o cămăruță ticsită cu pantofi și genți și cărți și încărcătoare și o puzderie de alte lucruri. Micul șifonier dă pe dinafară, iar pe polița șemineului e o încâlceală de ghirlande cu luminițe fie moarte, fie uitate. Mă întreb dacă așternutul a fost schimbat de când Kit a dormit aici pentru ultima oară.
Între reprize de sărutat, descriu cum a descoperit Clare legătura noastră, neștiind cum să interpretez evidenta ațâțare pe care i-o provoacă, și curând sunt prea absorbit de propria plăcere ca să-mi mai pese.
Peste o jumătate de oră, ies la suprafață dintre cearșafurile Meliei ca de sub o mască de oxigen proaspăt, reînnoit, reechilibat. În mod rușinos, de vreme ce tocmai am fost înfășurat în jurul nevestei lui, în patul lui, de-abia la plecare îmi amintesc să întreb:
- Apropo, el ce mai face?
- E bine, zice Melia. Nu se pricepe să-și omoare timpul, dar ăsta-i Kit.
Mi-l imaginez, ursuz în singurătatea sa, tânjind după tovarăși de joacă, mocnind în propriul resentiment.
„Las` că vezi tu, Jamie.”
„Las` că vezi TU.”
Până la urmă, nu ne deosebim prea tare, eu și Kit. Amândoi suntem bucuroși să-l vindem pe celălalt ca sclav.
Singura diferență e că unul dintre noi știe că celălalt o face.
37
31 decembrie 2019
Ajunul Anului nou la Londra, oraș cu nouă milioane de locuitori.
O zi și o noapte de beție dezmetică, de secții de urgență pline până la refuz cu supraviețuitorii încăierărilor din baruri și accidentelor de la petreceri. De carnaval și de măcel.
O noapte perfectă pentru a mușamaliza o crimă.
Fiecare minut din această zi trebuie să fie justificat.
Comfort Zone se închide nepotrivit de repede, la 16.30, și știind că probabil Clare va sta la lucru până cel puțin la 18.30, mă îndrept de la St. Mary`s Piers spre Starbucks de pe strada principală, cu geanta laptopului atârnând greu pe umăr. Am ales locul atât pentru camera de supraveghere, cât și pentru angajații vioi, dintre care cel puțin unul își va aminti tachinările noastre despre comanda mea neobișnuită: Earl Grey cu spumă de lapte de migdale adusă separat. Nimeni nu comandă vreodată asta.
Îi spun chelnerului că eu însumi lucrez într-o cafenea și nu mi s-a cerut niciodată.
Îi spun chelnerului că eu însumi lucrez într-o cafenea și nu mi s-a cerut niciodată.
Ceva spus de detectivul Parry iese la suprafață și-mi provoacă un moment de îngrijorare: „Pari să ai mare încredere în camerele de supraveghere. Aproape ca și cum ai fi făcut tot ce-ți stă în puteri să fii văzut.” Cu alte cuvinte, o nevinovăție prea ostentativă poate fi interpretată cu ușurință ca vinovăție.
„Wi-Fi făcea nazuri de dimineață acasă”, îmi repet rolul.
În urma schimbării situației, voiam să încep să-mi caut alt serviciu, așa că m-am uitat rapid în timpul liber. Istoricul căutărilor sprijină asta, inclusiv o căutare pe site-ul unui mare lanț de cafenele, iar în fișierul cu mesaje trimise se află un e-mail către directorul unei cafenele din Greenwich, interesându-mă de un pot liber de manager în weekend.
Cu toate astea, am în măruntaie o senzație de ronțăială, ca și cum m-ar devora pe dinăuntru niște paraziți.
Am ajuns acasă în același timp cu Clare și stau ca pe ace: nu cumva s-a răzgândit brusc și a hotărât să-mi scape în noaptea asta?
Profitând de forța asocierii, fac o baie la jumătatea serii și îmbrac pijamaua frumoasă de finet, în carouri, pe care mi-au cumpărat-o părinții ei de Crăciun acum câțiva ani.
Stratagema cu pijamaua funcționează și pe la 9 și ea e îmbrăcată de culcare; stăm împreună la televizor privind episoade vechi din Teoria Bing Bang.
Oricine s-ar uitat la noi ne-ar crede un cuplu normal care a les nu o petrecere, ci o noapte intimă în doi, nu doi oameni prinși în capcana înstrăinării lor, prin mașinațiunile nedezvăluite ale unui dintre ei și mila celuilalt față de cine nu merită.
În timpul unei scene de la televizor în care două personaje se despart, ea se încordează ușor. Mă întreb dacă i-a venit în minte cât de mult mă urăște. Obrăznicia pură a faptului că stau aici, în casa ei, abuzând de generozitatea ei, lipsit de respect față de ea.
Oftează, iar eu îndrăznesc să întreb:
- Ce-i?
- Mă întrebam doar când are de gând detectivul ăla al tău să nu mai stea de pomană.
Așadar, nu ura față de mine e ceea ce o macină. Ar fi trebuit să știu. Clare e o femeie care se concentrează foarte tare, și concentrarea ei s-a întors de la propria umilire spre lupta cu delictul. Însă nu mă îndoiesc că o să revină, iar când o face, va trebui să fiu gata de plecare.
- Din clipa în care se întoarce la lucru o să-l caut, o asigur. Poimâine, au zis cei din birou. Apoi o să-i tirmit raportul lui Kelvin. Deja am schițat e-mailul cu teoriile noastre. Totul în numele meu, așa cum am stabilit. Nu ești pomenită în el.
Dă din cap, mulțumită.
- M-am dus azi să verific câteva apartamente de pe lista noastră cu închirierile. Cele care n-au avut vizionări în perioada sărbătorilor și pe care presupun că Melia le crede sigure ca să stea cineva ilegal în ele.
- Ai făcut asta?
Dumnezeule mare, până și în ceasul al doisprezecelea mă ia prin surprindere cu inventivitatea ei!
- Vreun semn că stă cineva acolo?
- Nu.
Oftează.
- Nu că aș fi știut ce să fac dacă într-adevăr l-aș fi găsit. A fost o prostie să cred că l-aș fi putut înfrunta de una singură. M-ar fi omorât, probabil.
- Sigur că n-ar fi făcut-o! protestez.
- De ce nu? Dacă nu-i pasă că distruge viața ta pentru un câștig bănesc, probabil ar fi bucuros s-o distrugă pe-a mea, dacă tot s-a pornit. Mai bucuros, probabil, de vreme ce eu reprezint elita moșierească pe care o urăște așa de tare.
Zâmbesc, dar ea nu-mi răspunde la fel.
- Sper cu adevărat că n-ai dreptate cu toate astea, Clare.
- Și eu. Însă, într-un fel, dacă n-am, e mai mult decât probabil că el a murit deja, ceea ce nu prea e o alternativă grozavă, nu? Mai bine să prevenim delictul lui și să ne salvăm pe noi. Nimic din toate astea nu merită pierderea unei vieți.
În vreme ce atenția ei revine la ecran, prin mine trece un fior rece, exact așa cum citești în povestirile despre paranormal. Ceva mai profund decât trupesc; o recunoaștere în sufletul meu a răutății căreia i-am îngăduit să se instaleze.
Uimitor, cu adevărat, că a fost nevoie de atâta timp ca să se întâmple.
Am impresia că 2020 are o sonoritate SF, de parcă ar putea fi anul în care aterizează extratereștriii sau cel în care razele gama ne vin de hac.
Nu ne dăm osteneala săă așteptăm numărătoarea inversă până la miezul nopții: la urma urmei, fiecare dintre noi a experimentat de aproape 50 de ori asta.
În schimb, un pic după ora 11 și jumătate îi spun lui Clare că mă duc la culcare. Spre surprinderea mea, la puțin timp după aceea mă urmează, prinzându-mă din urmă pe palierul primului etaj, în fața ușii dormitorului liber.
Aștept politicos să spună orice o vrea să spună. Ceva care să sublinieze greșeala pe care am făcut-o: „Sper că înțelegi la ce ai dat cu piciorul”. Da, dacă ar fi să pariez, asta o să zică.
- Crezi că ar fi complet imposibil...? începe ea.
Simt cum mi se încrețește fruntea.
- Imposibil ce?
- Să derulăm înapoi.
- Ce să derulăm înapoi?
- Viața. Doar câteva luni. Să ne prefacem că nimic din toate astea nu s-a întâmplat.
Atât sentimentul, cât și expresia, sunt ciudat de copilărești pentru ea, reflectând o rară deplinătate a emoției, o încredere oarbă pe care rareori și-i îngăduie. Îmi aleg cuvintele cu băgare de seamă:
- Dacă aș avea o putere supranaturală, pe asta aș alege-o.
Absoarbe pe îndelete această mostră de diplomație.
- Oare o vreau o însumi? Asta e întrebarea.
Și totuși, nu face din asta o întrebare, și asta e ceea ce mă salvează, acel semn de întrebare lipsă.
Zăbovesc în ușă și mă uit după ea cum urcă scara spre dormitorul principal, la al doilea etaj, camera în care am dormit împreună timp de 10 ani. Închide ușa după ea, stă câteva minute în baie, apoi stinge lumina. Aud murmurul slab al radioului ei: îi place să adoarmă cu cărți audio, obișnuia să le asculte la căști ca să nu mă deranjeze, dar acum poate să-și pună tare poveștile.
În dormitorul meu, pe când în depărtare pocnesc și șuieră artificiile, mă uit la câteva site-uri și le trimit rudelor și prietenilor mesaje: „An Nou fericit de la noi!” Stabilesc faptul că sunt aici, acasă, cu Clare.
Aleg apoi o piesă radiofonică de pe iPlayer, una care durează aproape două ore, și apăs butonul „Redare”. Micșorez volumul și strecor telefonul sub pernă, ca să nu fac greșeala să-l iau cu mine.
La 1.20 îmi pun adidașii și un bluzon cu glugă, toate prea mari pentru mine și cumpărate cu bani gheață. Mă furișez pe scară în jos în întuenric și ies din casă.
Nu-i nici țipenie de om pe stradă, cu toate că văd lumini în mai multe case, în care petrecerea continuă, siluete bine îmbrăcate la ferestre, pahare de vin ridicate. Oamenii beți nu sunt martori buni, îmi amintesc - am fost eu însumi unuldintre ei pe 23 decembrie.
Sunt cât se poate de sigur că nu se uită nimeni pe când mă îndrept, pășind fără zgomot, spre ieșirea estică a scuarului. Melia are dreptate: mica vizită din partea lui Merchsison de ieri a fost sfârșitul poveștii. L-am considerat pe Kit dus de când am fost înștiințat de același agent pe 27, și începând de mâine, voi fi dezvinovățit exact pe același temei. Între timp, la urechile polițiștilor vor ajunge vești despre ciocnirile mele cu Melia, care au rostul să accentueze faptul că suntem dușmani, nu conspiratori, așa cum s-ar putea crede.
Totul va fi consemnat, incontestabil, amândouă alibiurile noastre pentru noaptea crimei fiind la fel de solide.
Cât despre ideile mele că acel alt pasager ar avea vreo nemulțumire veche împotriva mea, că mă urmărește, că așteaptă să calc strâmb, Melia a avut dreptate și în această privință. Paranoia, nimic mai mult.
O iau la stânga pa Pepsy Road și mă îndrept spre apă. Cum era de așteptat, nu întâlnesc pe nimeni, doar o vulpe slăbănoagă scormonind după mâncare. Peste un an, când apartamentele din St. Mary`s Wharf vor fi terminate și cumpărătorii instalați, va fi altă poveste.
Miroase a sulf, a artificii stinse, stârnind amintiri din nopțile cu focuri de tabără din copilărie, Debs lângă mine, amândoi cu fulare tricotate de mama. Niciodată, nici măcar pentru o clipă de coșmar, mama mea nu și-ar fi imaginat fiul în stare să facă în noaptea asta ceea ce e pe cale să facă.
Ajung pe aleea de lângă fluviu. Nu sunt lumini pe această porțiune și nu trec vase, așa că aud apa înainte ca ochii să mi se fi obișnuit destul cu întunericul ca s-o văd, plus plescăitul și lipăitul fluxului.
Când mă opresc, îmi dau seama că tremur zdravăn. Poate din cauză că știu că locul în care stau e un punct mort și sunt complet singur și nepăzit, vânătorul devenit vânat.
Vederea mea nocturnă se îmbunătățește; sunt la vreo 7 metri de bancă. Orice petrecere o fi fost găzduită de Hope&Anchor s-a terminat și toate ferestrele sunt întunecate. E o izbucnire de veselie de la petrecerea de pe un vas aflat pe malul opus, și îmi amintesc când i-am spus lui Kit de dezastrul lui Marchioness.
Simt o tresărire de jale pentru victimele acelei seri cumplite, pentru toți morții care se șterg din amintire odată cu trecerea generației lor.
Nevinovații merită mai mult.
Fără telefon nu pot vedea cât e ceasul, dar trebuie să fie aproape de întâlnirea noastră stabilită la 1.30. Minutele trec și încep să cred că nu vor veni.
Sunt șocat de profunzimea dezamăgirii mele, de propoziția care îmi răsare în minte: „Sunt gata”. Sunt gata să-mi părăsesc casa, viața. Sunt gata să-mi înghesui absolut tot ce am într-un sac și să-l scufund în Tamisa. Să-mi iau viața de la capăt cu femeia pe care o iubesc.
Și apoi, dintr-odată, iată-o, apropiindu-se din aceeași direcție din care am venit eu.
Kit și Melia. Soț și soție.
Victimă și ucigaș.
Pe spatele Meliei, un rucsăcel îndesat. În mâinile lui Kit, nimic în afara unei țigări pe care, în vreme ce privesc, o aruncă brusc pe jos, prea nepăsător s-o stingă, ca și cum s-ar crede James Dean.
Sunt 3, poate 4 săptămâni de când i-am văzut ultima dată împreună și, privindu-le siluetele care înaintează, îmi amintesc de prima noastră întâlnire, de calitățile lor gemene, care se reflectă una în alta.
Dacă eu și Melia ne potrivim, ei se armonizează, fiecare este copia celuilalt. Și pare, timp de o clipă, de neînchipuit ca ei să fie despărțiți, așa cum au fost în aceste ultime zile, Kit fiind ascuns în acel hotel ieftin și urât pe care el, mai mult ca oricine, l-ar considera mult inferior pretențiilor sale. Locuință pentru care s-au făcut toate eforturile ca să se evite descoperirea lui. Nume fals, adresă falsă. Început fals.
Pentur că deducțiile lui Clare au nimerit la fix, în cazul în care încă nu este clar. Ceea ce crede ea că fac Kit și Melia este exact ceea ce crede el: o dispariție care să ducă la plata poliței de asigurare, un țap ispășitor care să reducă termenul plății de la 7 ani la 1. Frauda perfectă.
Mai gândește-te, Kit!
38
1 ianuarie 2020
Fac un pas în față și le tai calea.
Nu mi-am repetat primele cuvinte, și când vin sunt dureros de prozaice și perfect corecte:
- Măi, măi, măi, pe cine avem noi aici?
Amândoi încremenesc la câțiva metri în fața mea. Kit e cu un pas mai aproape de mine, destul de aproape ca să văd șocul trecând peste trăsăturile lui palide.
S-a neglijat în aceste 8 zile de fereală, cu deplasările limitate la plimbări în crucea nopții în întuneric cu Melia pe aleea pustie de lângă fluviu. A avut nevoie de contactul omenesc, a avut nevoie de îngrijirile Meliei. N-am întrebat-o dacă s-a culcat cu el, dar pare improbabil ca ea să se fi dezbrăcat într-un hotel sordid. Un sărut, poate, cu acest Kit bărbos, aproape vagabond.
E bine că arată așa de rău. Asta va fi de ajutor.
M-a recunoscut, desigur, și pe loc devine agresiv, un animal care simte capcana.
- Ce mama dracului cauți tu aici, jidogie?
Vocea lui are răgușeala nefolosirii. Se răsucește spre Melia, furia și panica explodând din el:
- Îți vine să crezi? Ăsta-i un dezastru, fir-ar să fie, Me!
- Kit, stai un pic... începe ea, însă el o întrerupe, răsucindu-se înapoi spre mine, cu gura schimonosită de dispreț.
- De ce stai la pândă ca un afurisit de psihopat? Ce vrei?
- Nu stau la pândă, nu te împăuna.
Tonul meu are o răceală ucigașă.
- Am fost la petrecerea de Anul Nou de la Hope&Anchor. Stau un pic la aer înainte să mă duc acasă. Înapoi la minunata mea casă georgiană.
Cu toate că replica despre petrecere e repetată, amănuntul provocator despre casă este neașteptat de real, o ultimă ocazie să-l domin.
Îl văd cum se luptă cu afirmația că întâlnirea asta este întâmplătoare. Vrea s-o creadă. Nu are altceva de ales decât s-o creadă.
Îl văd cum se luptă cu afirmația că întâlnirea asta este întâmplătoare. Vrea s-o creadă. Nu are altceva de ales decât s-o creadă.
- Kit.
Melia încearcă din nou, dar o ignoră și se dă mai aproape de mine, așa de aproape, că-i miros captivitatea, umedă și acră.
- Să nu spui nimănui că m-ai văzut, bine? Am nevoie de cuvântul tău, Jamie.
- Că dacă nu?
- Că dacă nu, te omor.
Ochii îi fulgeră spre râu. Și chiar ar face-o. M-ar răsturna peste parapet și m-ar privi cum mă înec.
Îmi imaginez fața mea la suprafață, furând o ultimă răsuflare înainte ca apa s-o înnegrească și, dintr-odată, înainte de orice, mai presus de orice, tânjesc după o mărturisire.
- Știu ce faci, zic, abătându-mă de la scenariu. Te ascunzi, nu poți să ieși decât noaptea, ca vampirul care ești. Mi-ai făcut o înscenare.
Vocea mi-e frântă de o emoție bruscă, neprevăzută: cea mai jalnică, cea mai sumbră impresie de prietenie pierdută, de trădare. Răsuflu greu, începând să uit că e și Melia acolo.
- Chiar ai fi vrut să mă vezi putrezind în închisoare, nu-i așa? Doar pentru niște bani.
- Ce mama dracului?
Neagă, desigur.
- Ți-ai pierdut mințile, Jamie. Trebuie să fie demență la vârsta ta, hm? Du-te acasă și gata, chiar așa! Uită că asta s-a întâmplat! Oricum, n-o să te creadă nimeni - am auzit că polițiștii sunt grămadă pe tine.
Mă încordez, simțind cum forța mi se adună în umeri.
- Nu mă duc nicăieri. Nu până nu aud din gura ta că mi-ai făcut o înscenare.
El continuă să protesteze în vreme ce mă îmbrâncește, așa că mă izbesc de parapet, adrenalina înăbușind cea mai mare parte a durerii. Căldura trupurilor noastre e magnetică, ne încleștăm ca și cum am cădea împreună într-un puț, neavând altceva de care să ne agățăm decât unul de altul. Asta nu-i încăierare, cum a fost pe vas, ci teroare primitivă reciprocă.
- Spune-o! mârâi eu. Spune-o!
O siluetă intră în câmpul meu vizual periferic cu grația unui dansator, o lamă de oțel ridicată care o să intre prin haine ca prin unt. Unghiul de intrare a fost studiat pe site-uri care dau astfel de informații, căutate pe Google de pe calculatoare împrumutate.
E o clipă de oroare acută când Melia se uită de dincolo de el la mine și îmi zic: Mă țintește pe mine, nu pe el, însă e delir, desigur, proiecția finală, cea mai fantastică, a paranoiei mele.
Mă iubește pe mine.
M-a ales pe mine.
Acum Kit scoate o serie de sunete care n-au legătură cu limbajul rațional. N-aș fi putut să-mi doresc o expresie mai potrivită pe fața lui când se prăbușește peste mine: surprinderea se ivește, dar nu i se îngăduie să răsară deplin.
Fac un pas în spate, îi dau drumul și care pe pământ cu o bufnitură puternică.
Își amintește să vorbească și îmi rostește numele, cere ajutor, plânge după mama sa. Dar mult prea curând căile respiratorii i se umplu de sânge și nu mai poate da glas groazei.
Se aude zgrepțânatul uneia dintre mâinile lui, înainte ca degete mai agile ca ale lui să-i smulgă ceva din încleștare - un telefon. Apoi, cu un arc precis, obiectul zboară peste parapet în apă.
Îl urmează o săgeată de oțel.
Așteptăm și, pe când își dă ultima suflare la picioarele noastre, ne uităm la el.
Fii binecuvântat! îmi zic pe neașteptate.
Nu exista nicio garanție că voi fi găsit vinovat - sau măcar acuzat - și fără un cadavru ar fi fost de îndurat 7 ani până să poată fi declarat mort și să fie încasată polița. Asta înseamnă încredere. Asta înseamnă iubire. Desigur, el ar fi preferat planul A, soluția mai rapidă, mai nemiloasă. Nu i-ar mai fi trebuit atunci decât un nou pașaport și ar fi plecat undeva unde e cald și ieftin, așteptând ca Melia să i se alăture.
Îmi pare rău, Kit, nu-i niciun pașaport! O condamnare pentru o crimă fără nicio dovadă de rămășițe omenești? Haide, zău așa, asta se întâmplă la Paștele cailor! Cu siguranță firma de asigurări o să vrea un cadavru.
Și asta o să capete.
- Hai să isprăvim cu asta, zice Melia, și îl tragem împreună după tufele din partea cealaltă a aleii.
E sânge lângă parapet, dar nu poate fi îndepărtat și, în orice caz, s-ar putea dovedi un indiciu util pentru cei care aleargă și plimbă câinii în zori, care vor trece pe aici peste câteva ore, mahmuri și hotărâți să-și îndrepte obiceiurile.
Când polițiștii îi vor spune Meliei unde a fost găsit cadavrul lui Kit, ea va mărturisi că știe locul. Îl știe pentru că el i-a spus că acolo se întâlnește cu furnizorul de droguri. Nu cunoaște numele furnizorului, nu, însă o să le amintească de datoriile lui - datorii pe care le poate confirma orice investigator financiar. Se temuse că de la dispariție el a căzut într-o stare de semivagabondaj, la fel ca alți drogați pe care i-a văzut; l-a tot căutat - chiar ieșind în toiul nopții, dar n-a reușit să dea de el.
- Ești bine? o întreb.
- Da, cred că da. Tu?
- Nu mă pot opri din tremurat.
Îi simt strânsoarea pe braț, fermă și liniștitoare.
- Mergi mai departe!
În răsuflarea fluviului adormit, ne schimbăm hainele și încălțămintea cu cele curate aduse de Mela în rucsac. Cele vechi intră în rucsac și sunt aruncate în apă. Acasă o să mă dezbrac și o să pun totul în mașina de spălat, pentru eventualitatea în care s-a lipit vreo fibră de la el, vreun strop de sânge. Melia va face același lucru.
Am repetat scenariul, psihologia, de nenumărate ori, știm amândoi pe de rost textul, dar eu tot confirm următoarea mea replică înainte să ne despărțim.
- De cum aud că a fost găsit, o să-ți trimit un mesaj. Eu și Clare o să-ți trimitem o scrisoare de condoleanțe.
- Mulțumesc!
E milă în acel cuvânt, senzația că a mai rămas ceva pentru fostul ei iubit.
- O să vă invit la înmormântare. Pe tine și pe Clare.
- O să venim.
- Te iubesc! zice, pe când dinspre apă se aud un zgomot de motor și frânturi de voci.
Îi spun aceleași cuvinte în șoaptă.
- Acum suntem doar noi.
Repet și asta, chiar dacă nu-i cu totul adevărat. Încă mai e cale de străbătut în complotul nostru, mai sunt alți jucători de manevrat - și nu în ultimul rând Clare, care, așa cum tot dovedește în feluri noi și primejdioase, nu-i proastă deloc. Dar partea cea mai grea a fost făcută.
Melia o să-și aibă cadavrul, o să-și încaseze banii, și nu va mai rămâne decât să hotărâm unde să ne întâlnim, unde să ne așezăm viitorul nostru împreună, unde să cheltuim banii ei.
Mă uit pentru ultima dată la Kit, acum o formă, nu un om. Răposatul.
Am o amintire grotesc de clară cu el stând lângă mine pe vas în acea primă dimineață, rânjind și umflându-se în pene, zicând: „Am de gând să rămân în viață”.
39
1 ianuarie 2020
Un sfat pentru cei care vor să fie asasini: când aștepți să fie descoperit un cadavru nu trebuie să te arăți prea nerăbdător. Nu trebuie să iei telefonul înainte să sune. Nu trebuie să pândești la fereastră ori să dai fuga la ușă la cel mai mic zgomot de pași pe trotuarul de afară.
- Aștepți o livrare? întreabă Clare.
- Nu.
- Ești așa de agitat în dimineața asta! De fapt, arăți groaznic.
Acum, când face aceste observații e fără vreo ofertă implicită de consolare; de fapt, e aproape mulțumită.
Mă întreb ce ar zice dacă ar ști cât de aproape de vomat am fost - pentru că am ajutat la omorârea unui om. Partea de sus a trupului mă doare de la încăierarea din timpul nopții, mai ales de la acea izbire de parapet. Simt cum pe șale îmi înflorește o vânătaie cât toate zilele.
- N-am dormit prea bine, zic, tatonând.
- Nu, zău! Eu am dormit buștean.
N-are de unde să știe că lipsa ei de sensibilitate este exact răspunsul pentru care mă rugasem.
Cu sau fără Clare comentându-mi neliniștea, asta e o tortură. Ziua e o vacanță bancară, desigur, fără mers la lucru, fără servicii publice. Nu pot ieși din casă de teamă că nu pot dovedi unde am fost în marja de timp a morții lui Kit și când, după-amiază, Clare își prinde la mână Fitbit și zice că iese la o plimbare, eu folosesc wi-fi-ul ca să dovedesc că sunt acasă.
Îmi îngădui să mă uit la știrile locale, dar nu există niciun anunț despre o înjunghiere lângă râu. Poate că nu sunt atâția câini pe aleile de lângă râu, la urma urmei. Poate că sunt ținuți strâns în lesă ca să nu-și vâre botul prin voma și prin cioburile de sticlă lăsate de petrecăreții din noaptea trecută.
Așezat acolo, la fereastrea de la paeter, ca să fiu văzut cu ușurință din stradă, începe să mă obsedeze convingerea că taman Clare va fi cea care îl descoperă - tocmai ea și nimeni altcineva! Mi-o imaginez lăsându-se pe vine lângă cadavru, plângând încetișor plină de compasiune față de Melia, singura persoană pe care ar trebui s-o condamne la flăcările iadului.
El e încă măcar întreg? Poate că vulpile l-au mutilat - sau timpul însuși, fiecare oră de moarte alungând ceea ce putea fi recunoscut înv iață? Oare mirosurile descompunerii lui sunt deja evidente sau vor fi suprimate de temperatura scăzută?
Evident, nu pot să caut pe Google „rigor mortis” sau orice altceva legat de cadavre.
Însă, slavă Domnului, nu Clare e cea care îl găsește!
Se întoarce plină de vioiciune și își toarnă un suc proaspăt stors. E ianuarie fără alcool, desigur. Și eu sunt, dar numai pentru că îmi coordonez mai bine povestea dacă sunt treaz.
Vorbim foarte puțin. Poate că își regretă jumătatea de sugestie de împăcare făcută aseară, jignită de faptul că nu m-am repezit s-o accept, așa cum ar fi trebuit.
Există trupuri moarte și există trupuri vii care sunt respinse.
În mod remarcabil, până să mergem la culcare Kit rămâne nedescoperit.
- Dacă nu te văd de dimineață, telefonează-mi după ce ai vorbit cu polițiștii, zice, și timp de o secundă sau două sunt îngrozit, până îmi dau seama că se referă la Merchison și la promisiunea mea să-i transmit teoria ei despre frauda soților Roper, cu însemnările lui Kelvin ca sprijin.
- Nicio problemă, zic.
2 ianuarie 2020
După ce presupusesem că voi lipsi de la lucru a doua zi, având de-a face cu întâmplările traumatice din St. Mary`s, sunt dezorientat să mă pomenesc înapoi în spatele tejghelei din Comfort Zone după o ytraversare de rutină cu Aragon, care l-a înlocuit pe Boleyn la cursa de 7.20 a navetiștilor porniți spre vest.
Era plin de chipuri noi, salahori care au făcut schimbarea, cu ochii urmărind peisajul așa cum făcuseră ai mei în prima călătorie.
- Zgârieturle aproape că ți s-au vindecat, îmi spune Regan.
- N-a fost nimic grav.
Are de povestit amănunte de la Revelionul petrecut la cineva acasă, unde un bărbat a trebuit să fie împiedicat să sară pe fereastră.
- N-are decât 30 de ani, zice ea, fără să-și dea seama de paralela oribilă.
- Nu-i o vârstă la care să mori, o aprob.
- Să pare că e cu adevărat deprimat. I-au redus programul de lucru, așa că nu-și poate plăti facturile. Chiar îmi fac griji pentru el.
- Dacă ar fi vreo primejdie să ți se întâmple ție, ți-aș da orele mele, îi spun sincer.
- Ești o dulceață, Jamie! zice și face pentru noi doi espresso cu spumă de lapte de ovăz.
Un melc cu stafide care din greșeală pe jos și ea îl șterge un pic și începe să-l mănânce, derulând aluatul până ce rămâne miezul îndesat, plin cu stafide.
Toate conversațiile la care trag cu urechea în această dimineață sunt despre bani, personali (prea mulți cheltuiți cu sărbătorile și prea puțini câștigați) sau legați de serviciu (tranzacții, subsidii, compensații, venit). De data aceasta oamenii au numerar pentru bacșișuri.
- Trebuie să punem vasul mai la vedere, îi spun lui Regan, și îmi amintesc că i-am promis Meliei în ziua în care m-a ajutat că o să-mi împart bacșișurile cu ea.
Acum suntem alți oameni. Ucigași.
Îmi scapă un scâncet, însă Regan nu pare să fi auzt. Muzica pe care o pune toată dimineața pare înregistrată sub apă și începe să mă chinuiască, făcându-mă să-mi doresc să-mi smulg pielea fâșii-fâșii. Și tot nicio veste!
Mă frământ dacă să-l sun pe Merchison. Dacă n-o fac, Clare o să vrea să știe motivul, însă dacă o fac și vorbește de la locul crimei, n-o să se întrebe ce e cu coincidența apelului?
Singurul telefon pe care îl primesc e de la Gretchen.
- Cum a fost la Marrakech? o întreb.
- Bine. În clipa asta am ajuns acasă de la Gatwick.
Dar nu pare să fie bine, căci pare la fel de extenuată ca mine.
- Pot să vin să ne vedem în pauza ta? Am nevoie să mă pui la curent cu Kit.
- Bine, zic.
Păi, ultima știre e că noi l-am omorât înjunghiindu-l....
Oricât de convins sunt că n-aș da niciodată glas acestui comentariu intern, simplul fapt că îl gândesc îl pune în primejdia de a fi extras de la mine in extremis sau poate voluntar, în somn. Nu, mai bine să fie suprimată complet această cunoaștere.
Nu suntem diferiți. Nu suntem ucigași.
Mă întâlnesc cu ea pe chei după ora de vârf de la prânz. Propune cafeneaua de la Royal Festival Hall, dar, temându-mă de un atac posttraumatic dacă mă întorc la locul interogatoriului meu, mint despre lucrările de construcție și o dirijez spre barul de la NFT.
Ne luăm băuturile și ne așezăm pe băncile de lemn incomode alături de tineri cu căști uriașe, care tastează aplicații pe telefoanele lor. Creiere tinere, care fac mai multe lucruri deodată.
Gretchen nu s-a bronzat în sejurul în Maroc, având doar pete roz pe pomeți și pe nas. Are la gât un lanț cu un pandativ făcut din ceva care arată ca o monedă berberă fără luciu.
- Te-ai simțit bine? întreb.
- Nu prea. N-ar fi trebuit să plec. Nu mi-am putut lua gândul de la Kit.
- Știu.
Răsuflu adânc, simțind dilatarea dureroasă a pieptului.
- A fost groaznic să nu știm ce se petrece.
- Deci, chiar n-a dat niciun semn? Tăcere totală din seara în care am ieșit în oraș?
- Din câte știu eu, da.
- Parcă au trecut veacuri! Trebuie să fie 10 zile deja.
Se uită la mine cu privirea intensă a unui hipnotizator.
- Știi, nu-i așa?
- Ce să știu?
Simțind un tremur în obrazul stâng, frec locul cu încheieturile degetelor. Sunt un pic julite, observ, de la eforturile recente.
- Că, într-un fel, ne vedeam. Pe la spatele iubitei lui.
- Ah!
De-acum e greu de știut dacă complicațile ajută sau împiedică. Dacă intrigile secundare maschează povestea principală sau slujesc la punerea ei în lumina reflectoarelor.
- N-am știut, nu. Adică, m-am întrebat, dar n-am considerat că-i treaba mea.
- E frumos din partea ta! zice Gretchen, și e a doua oară azi când mi se spune ce tip cumsecade sunt.
În timp ce se uită la doza ei de Cola Zero neatinsă, gura i se întinde într-o linie mohorâtă.
- Să nu mă înțelegi greșit, știu că n-am însemnat nimic pentru el. A încetat când s-a însurat, evident. Nu că asta i-ar fi fost de vreun folos. Era în derivă, nu-i așa? Voia să credem că e puternic, dar noi uitam mereu că e actor.
Timpul trecut folosit de ea e categoric. Am citit că folosirea lui e un semnal de alarmă pentru poliție; e mai puțin probabil ca nevinovații s-o facă.
- Nu sunt sigur că înțeleg ce vrei să zici, Gretchen.
- Zău? Nu crezi că...
Mă privește în continuare și ochii i se umplu de lacrimi.
- Nu crezi că s-a sinucis?
Nu-i spun că aceeași sugestie a făcut-o Clare înainte să lanseze investigația legată de frauda cu asigurarea.
Mi-am arătat foarte energic dezacordul atunci și repet asta acum.
- Nu, Kit nu s-ar sinucide niciodată.
Dacă ar face-o, polița lui de asigurare ar fi anulată.
Gretchen se înroșește.
- Dar când a văzut atunci omul de la curățenie pe clădire a presupus că e o sinucidere, nu? Steve mi-a spus ce a zis, știi tu, în dimineața în care era în dispoziția aia ciudată? Poate că a fost un strigăt de ajutor pe care l-am ignorat cu totul?
- Nu, zic din nou.
Îmi mențin vocea joasă și egală, alungând cunoașterea faptului că ea trebuie să mai aștepte câteva ore și o să afle că e mort, că se crede că a fost înjunghiat de un drogat.
- Sunt sută la sută sigur că n-ar face asta. Le-am spus același lucru polițiștilor. Nu era genul sinucigaș. Era cu totul hedonist. Încă este, să sperăm!
Lacrimi de ușurare cad pe masă și îi petrec brațul pe după umăr, în vreme ce vecinii noștri tineri privesc fără expresie. Sper că asta o să aducă sfârșitul discuției. Dar e evident că Gretchen mai are ceva de spus, ceva de mărturisit.
- Chestia este, Jamie, că sunt mesaje trimise lui care mă fac să par un soi de hărțuitoare. Sunt îngrozită că polițiști le vor descoperi și vor crede că l-au împins dincolo de limită, știi? I-au găsit telefonul mobil? Poat să vadă mesajele chiar dacă nu au telefonul?
- Dacă au înregistrări de la firma de telefonie, s-ar putea. Eu li le-am arătat de bunăvoie pe ale mele din acea seară de luni.
Sorb din apă.
- Însă dacă ale tale sunt de dinainte de a se fi însurat, n-au cum să-i intereseze pe polițiști. Asta a fost în august, cu câteva luni înainte să dispară. Nu vor căuta cu atâta timp în urmă.
Ea scutură din cap și își netezește părul cu palmele.
- Unele sunt mai de curând.
- Cât de curând?
Geme.
- Din seara aceea. După ce am coborât de pe vas. Mă necăjise cu cadoul de Crăciun, cu tot soiul de lucruri. Cum ar fi, era grămadă peste mine la bar, și apoi pe vas s-a purtat oribil, tot zicea că a ales și trebuie să nu-i mai stau în cârcă. Apoi, când am auzit că a dispărut... Tot timpul cât am fost în concediu am fost convinsă că poliția o să zboare până acolo și o să mă aresteze.
Acum plânge fără reținere.
- Chiar și la Gatwick, de dimineață, credeam că o să ajuns la sosiri și o să fiu arestată.
E bine, asta răspunde la o întrebare: polițiștii încă n-au citit mesajele lui Kit; sau, dacă au făcut-o, n-au considerat că e potrivit să ia legătura cu Gretchen în această privință. Totul arată că ei au trecut de la teoriile care îi implică pe tovarăși de băutură ai lui Kit la cele care îi implică pe tovarășii de droguri.
Îi iau mâinile într-ale mele.
- N-ar fi nimic pentru care să te aresteze. Ce ai zis, mai exact, în acele mesaje?
Se înroșește.
- Am zis că sper să i se întâmple ceva groaznic. Ar putea fi privit, fără îndoială, ca un soi de amenințare.
Fac ochii mari.
- Ce crezi? Ar trebui să merg la poliție? Să le arăt mesajele, cum ai făcut tu?
- Nu. Eu n-aș face asta.
Îi strâng degetele, simțindu-i oasele fine ale încheieturilor.
- Nu te tortura singură, când încă ar putea să fie viu!
Acum am intrat atât de bine în pielea personajului încât mă conving și pe mine.
- Știi, Clare crede că se ascunde, încercând cine știe ce escrocherie cu polița de asigurare - sunt pe cale să sun la poliție și să le spun.
Gretchen rămâne cu gura căscată.
- Nu! Asta-i de-a dreptul o nebunie!
- Poate, însă arată că există o mulțime de teorii în chestia asta.
Mă uit cum își șterge fața cu un șervețel de hârtie. Nu mai am decât câteva minute până să trebuiască să mă întorc la lucru.
- Gretchen, îți amintești dacă luni seara ai mai observat pe cineva pe vasul spre casă?
- Era destulă lume, nu? Grupul acela de studenți...
Îmi amintesc vag un cârd de tineri care ședeau în față, umplând un rând. I-am atras atenția vreunuia dintre ei? Am trântit vreo remarcă de bețivan?
- Mda, au coborât odată cu Steve, cred, la North Greenwich. Vreau să zic, cineva care părea deosebit de interesat de noi. O persoană pe care o mai văzuseși înainte, o femeie, poate?
- Îmi pare rău, nu-mi amintesc. Eram cam matolită - și mă concentram pe Kit. De ce?
- Polițiștii au pomenit de cineva, un alt martor, care s-adus la ei de bunăvoie.
- Poate o persoană pe care o cunoștea el? Cineva cu care se culcase? Sau chiar cineva din echipaj? Întotdeauna glumea cu ei.
Asta nu e ceva la care să mă fi gândit, și ideea unei persoane necunoscute din partea lui Kit, cu planuri complet diferite de al lui sau al meu, este prea îngrozitoarea ca să mă gândesc la ea.
Gretchen începe să se legene un pic, cu ochii pe jumătate închiși în timp ce vorbește:
- Te rog, Kit, să fii bine! Te rog! Dacă s-a întâmplat ceva n-am să mi-o iert niciodată.
Neliniștea ei e atât de sinceră, încât mă emoționează. O îndemn să meargă acasă și să dormă un pic, să rămână cât de pozitivă poate.
- Ne vedem pe vas mâine-dimineață? zice pe când ne îmbrățișăm de despărțire.
Înghit în sec. Peste umărul ei, dincolo de turiștii care se plimbă și de cântăreții ambulanți, fluviul își oprește mișcarea: o iluzie a luminii, corectată de o clipire.
- Fără îndoială. Pe mâine!
40
2 ianuarie 2020
Aproape imediat după ce m-am întors la muncă încep să se întâmple niște lucruri.
Mai întâi sună Clare.
- Cineva dn echipa mea tocmai a avut o vizionare în St. Mary`s Wharf și zice că e poliția lângă Hope&Anchor. Se pare că au găsit un cadavru. Au ridicat unul dintre corturile alea albastre, sunt criminaliști în costume voluminoase. Mă uit online și n-au spus niciun nume, dar crezi că...
- Kit?
- Da, ceva îmi spune insistent că e el.
Oftează.
- Poate că m-am înșelat cu fraudarea poliței și poate că tu ai avut dreptate cu datoria pentru droguri. Ai vorbit cu detectivul tău?
- I-am lăsat un mesaj, mint eu. Dacă e Kit, atunci o să fie ocupat la fața locului.
În vreme ce atenția lui Clare este atrasă de o voce de pe fundal, încerc să-mi reglez respirația. La fiecare inspirație simt un junghi în piept.
- Jamie? Cineva tocmai mi-a spus că e cadavrul unui bărbat. Alt atac cu cuțitul, se pare, așa că presa o să dea năvală pe subiectul ăsta.
- Bietul Kit - dacă e el!
- Polițiștii o să te arunce acum ca pe un cartof fierbinte, așa că cel puțin avem asta.
- Da.
Și simt un salt teribil de triumfător al inimii.
- Ei bine, mă gândeam doar că ai vrea să știi, zice ea, și vocea i-a redevenit rece, amintindu-și, poate, că și-a oferit sprijinul doar atâta timp cât eram suspect.
- Mulțumesc, Clare!
Încheiem convorbirea cu o măsură egală de formalitate, aproape ca și cum ne-am aștepta să nu mai vorbim vreodată.
- Era despre prietenul tău? întreabă Regan.
- Nu suntem siguri, dar a fost găsit un cadavru lângă râu, în St. Mary`s.
Simțurile îmi sunt straniu de ascuțite: murmurul clienților e la fel de insuportabil pentru urechile mele ca toba mare, iar aroma de unt a noii tăvi de melci cu scorțișoară mă îngrețoșează.
- Nu te repezi să tragi concluzii! zice ea blând și îmi pune o mână pe braț. Ar putea fi oricine. Ai zis omor prin înjunghiere?
- Da, asta a auzit Clare.
- Uau! Epidemia continuă. Mă întreb cu cine avea el ceva de împărțit?
Ochii îmi lucesc. Tot ce văd devine clar și apoi se încețoșează.
- Chiar nu-mi pot închipui.
Trece o oră și la mine nu mai ajunge nicio informație.
Online nu a fost anunțat mare lucru în afară de ce n-a spus deja Clare, iar identitatea victimei încă n-a fost dezvăluită. Începe să plouă cu găleata și îmi imaginez scena de pe aleea de lângă râu și măsurile de precauție suplimentare pe care trebuie să le ia echipa criminaliștilor ca să împiedice vremea să distrugă dovezile fizice.
Mă întreb dacă e acceptabil - sau firesc - să-l sun pe Merchison și să întreb de-a dreptul dacă e Kit. E mai ciudat să nu o fac? Hotărăsc să termin năvala comenzilor pentru prânzul târziu pe care le pregătesc și apoi să sun.
Sunt cu spatele la tejghea, punând pe farfurii sendvișuri pentru o masă de studenți chinezi, când simt mai multă lumea pe podeaua cafenelei și o schimbare a stării de spirit.
- Domnul James Buckby?
Mă răsucesc. De cealaltă parte a tejghelei stau doi agenți în uniformă. Aruncând o privire laterală spre stradă, zăresc o mașină de patrulare un pic mai sus, parcată cu roțile răsucite ca și cum ar fi oprit rapid.
Ei, la asta nu mă așteptam. Eu și Melia n-am prevăzut-o și nu ne-am pregătit pentru ea, dar acum că sunt aici, pare destul de rezonabil să fiu informat personal - de fapt, e aproape înduioșător. Parry și Merchison trebuie s-o fi cerut ca semn de politețe, dar fiind că am fost suspectat și pentru timpul pe care l-au petrecut hărțuindu-mă cu întrebări.
În afară de cazul în care există alte amănunte pe care speră să le pot da. Îi fac semn lui Regan să termine ea comenzile, ca să le pot oferi agenților întreaga mea atenție.
Amândoi sunt mai tineri decât mine, un bărbat și o femeie, fiecare cu piele albă și îmbujorată, probabil de la faptul că s-au încălzit prea tare în mașină. Stropi de ploaie le pătează ca roua proaspătă umerii înveșmântați în negru.
Încerc să-mi amintesc fața colegei de la Ryal Festival Hall, cea cu care l-am văzut pe Parry vorbind; cred că s-ar putea să fie ea.
- E vorba despre Kit, nu? Christopher Roper?
Dacă am învțat un lucru din experiența cu poliția, acela este să te ții cât mai aproape de adevăr. Să nu spui totul, da, însă când vorbești să te ferești de minciună.
- Iubita mea mi-a telefonat mai devreme și a spus că a fost găsit un cadavru lângă râu. Eram îngrijorați că ar putea fi el. Nu este, nu-i așa?
Mă aștept să fie discreți, să mă ducă undeva unde nu putem fi auziți, însă ei confirmă deschis și pe dată.
- Soția lui tocmai a făcut identificarea oficială.
Oh, Melia, asta nu poate să fi fost ceva plăcut! Cum arăta, cu carnea golită de sânge? Oare visurile lui - chiar dacă erau răutăcioase - încă i se vedeau în ochi?
- E îngrozitor. Biata Melia!
Simțind că îmi tremură picioarele, îmi proptesc puternic tălpile pe podea și pun o mână pe tejghea. În spatele meu, Regan taie sendvișurile; aud hârșâitul slab al cuțitului și clinchetul metalului pe farfurie.
- Cum s-a întâmplat? Iubita mea a zis că a fost altă înjunghiere, e adevărat? Tocmai vorbeam, nu-i așa, Regan? Cât de îngrijorați suntem de această epidemie de omoruri prin înjunghiere.
Regan se răsucește și dă din cap cu tărie, onoară să fie inclusă în tragedie.
- Nu suntem împuterniciți să dăm această informație, zice agentul, de parcă i-aș întârzia cu bârfe prostești.
Ocolindu-mă rapid, Regan duce comanda la masa de la fereastră și se întoarce, rămânând lângă mine.
- Ei bine, vă mulțumesc că mi-ați spus! zic. Știu că nu suntem rude, însă eu și Clare am fost apropiați de el. O să-i telefonăm Meliei să vedem dacă o putem sprijini în orice fel. Ea și Clare sunt prietene apropiate.
Sunt mulțumit de felul în care m-am descurcat până acum. Sunt trist, așa cum se cuvine, însă cu un strop de ușurare în atitudine. Trebuie să spun că acum, că se întâmplă, pare genial. Ea e genială. Melia. Melia mea.
- Unde erați dumneavoastră de Revelion, domnule Buckby?
Cu toate că întrebarea are un ton calm, doar-de-curiozitate, sunt uimit că mi se pune.
- De Revelion? Am stat acasă toată noaptea, cu Clare. Aveți datele ei de contact, dacă trebuie să verificați.
E a patra oară când am pomenit-o în răstimp de un minut; n-am făcut același lucru și cu detectivii? Ca și cum ea ar fi talismanul meu, dovada integrității mele.
Înghit în sec la gândul nefericirii pe care i-am provocat-o, în vree ce încă îi exploatez virtuțile cât pot de mult.
- Ne-am uitat la televizor și ne-am dus la culcare puțin înainte de miezul nopții.
- Puțin înainte de miezul nopții?
- Da, n-avea rost să stăm treji. Mai văzuserăm toate astea. Am lăsat petrecerea pe seama lui Regan, aici de față.
Regan e singura care chicotește la asta.
- Și ieri-dimineață?
- Nu mare lucru. Prin casă. Clare s-a dus la plimbare după-amiază, dar în rest niciunul dintre no n-a mai ieșit din casă până să mergem la lucru, azi. De fapt, aveam de gând să-l sun în după-masa asta pe detectivul Merchison pentru că eu și Clare avem niște informații despre un împrumut pe care Kit l-a făcut de curând. Ar putea fi în continuare de folos, chiar dacă...
Las vorba în aer. Chiar dacă e mort.
- O să trimit un e-mail, e bine? Când ajung acasă.
- Cum ziceați că îl cheamă?
Expresia agentului e impersonală, aproape ca de robot.
- Detectivul Merchison. Cel care m-a interogat când Kit a fost dat dispărut. El a fost principala persoană de contact de atunci. De la secția din Woolwich, mi se pare că a zis.
- Când a avut loc acest interogatoriu? Ieri?
Mă încrunt. Alături de mine, Regan își târșâie picioarele. O aud vorbind în șoaptă cu clienți noi, rugându-i să aștepte. Mă gândesc la plasatorii din teatre care îi țistuie pe întârziați.
- Nu, vinerea trecută. Pe 27, nu?
De parcă data nu mi-ar fi imprimată pe partea dinăuntru a pleoapelor.
- 27 decembrie?
Încerc să nu-mi pierd răbdarea, nu vreau să-i enervez, dar, zău așa, asta-i prea neglijent!
- Da, chiar după ce a fost dat dispărut. Am fost ultima persoană care l-a văzut, au zis ei, în ziua de luni, 23, pe acvabuzul de seara târziu spre St. Mary`s. Am băut cu prietenii noștri navetiști - găsiți totul în raport.
- Așa e, confirmă Eegan, dornică să contribuie. Jamie n-a venit la lucru pe 27. Vreți să vă arăt mesajul lui?
Agenții se uită politicos la ea, după care atenția le revine la mine.
- Noi am înțeles că domnul Roper a fost dat dispărut ieri-dimineață, zice agentul.
Clatin din cap, nevenindu-mi să cred. Tipii ăștia sunt incurabili.
- Credeam... Eu și Clare am înțeles că n-a mai fost văzut dinainte de Crăciun? Din seara în care am fost la băut? Asta ne-au spus colegii dumneavoastră. Am văzut-o pe Melia vinerea trecută, seara, și era înnebunită din cauza asta. Ea a dat alarma de Crăciun, când noi eram la Edinburgh.
Acum intervine agenta; pare săf ie un pic mai bine informată decât colegul său.
- A fost o confuzie în privința locului în care se afla de Crăciun, așa e. Era plecat din oraș și a neglijat să dea de veste, cred.
Mă holbez la ea.
„Plecat din oraș?”
Acum ne-am aventurat adânc în obiective care se bat cap în cap și e esențial să nu intru în panică și să arăt cu câtă disperare îmi doresc ca această discrepanță să fie lămurită.
- Cred că s-ar putea să faceți confuzie cu alt caz. Sunați-l pe detectivul Merchison, o să vă ajute să puneți lucrurile la punct.
Cei doi se sfătuiesc și, în cele din urmă, ea telefonează la secția de poliție Woolwich. Îmi amintesc că încă sunt răvășit de vestea despre moartea lui Kit și îmi reglez expresia de la nerăbdare la întristare.
- Bietul Kit! îi zic lui Regan cu vocea scăzută. E groaznic.
- E cumplit, zice și ea și mă ia de braț. În niciun caz n-o să-i spun mamei despre asta.
Doi clienți neglijați se ridică și pleacă, însă până ce agenta închide telefonul toți clienții rămași s-au răsucit spre noi.
- Nu există niciun detectiv Merchison la secția Woolwich, zice ea.
Clipesc.
- Trebuie să fi înțeles greșit, atunci. Blackheat sau Greenwitch, poate?
- Colegul meu tocmai a căutat în baza de date și numele nu apare nicăieri în cadrul Poliției Metropolitane.
- Atunci poate apare sub alt nume? Sau e nou și încă nu e în sistem?
Nu părea nou, totuși. Părea cel mai experimentat dintre cei doi, dar, ce-i drept, poate că se transferase de curând de la altă unitate. Mă străduiesc să-mi împiedic fața să se schimonosească de iritare.
- Erau doi. Pe celălalt în chema Parry. Ian Parry. Încercați cu el.
Pe când formează a doua oară numărul, afară izbucnește o ceartă. E un schimb de ostilități pe care îl auzim zilnic, de obicei între șoferi și bicicliști, și e produs de teama unei ciocniri evitate la un fir de păr, însă de această dată pare legat de mine, o proiecție a spaimei mele.
Când îmi abat atenția de acolo, ochii îmi cad pe un teanc de pliante pe care Regan l-a pus mai devreme pe raftul de sub tabla cu anunțuri: London Philharmonic Orchestra la Southbank Centre, prezentând-o pe soprana Sarah Miller!
Agenta a închis din nou telefonul, cu aerul cuiva a cărui îngăduință pentru irosirea timpului s-a terminat.
Până să confirme prin cuvinte, am deja senzația de prăbușire dată de înțelegerea unui lucru atât de diabolic, încât creierul n-are mijloacele să-l prelucreze.
- Nu există nici vreun detectiv Parry.
41
2 ianuarie 2020
Diafragma mi se contractă și îmi scapă un geamăt inuman.
Voma se ridică în mine și o țin în gură, cu reflexul înghițirii paralizat. Transpirația mi se prelinge prin canalele pielii, udându-mă complet în câteva secunde. Închid ochii.
Stai să înțeleg asta: Andy Merchison și Ian Parry m-au interogat despre Kit aproape două ore - măcar atât știu că e adevărat - însă, oricine or fi e, nu sunt detectivi în serviciul Poliției Metropolitane.
Și o singură persoană a avut mijloacele să mă convingă că sunt.
Oh, Melia!
Nu ești cine spuneai că ești.
Am crezut că îl amăgești pe el. El a crezut că mă amăgești pe mine.
Ne amăgeai pe amândoi.
Ca din fundul pământul, îl aud pe unul dintre agenți zicând:
- Vreți, vă rog, să veniți cu noi la secție, domnule Buckby?
Lângă mine, Regan trage brusc aer în piept, șocată.
Deschid ochii, reușind, în sfârșit, să înghit voma.
- Dacă voi credeți că pot ajuta la lămurirea acestei neînțelegeri, atunci da, sigur, însă trebuie să spun că sunt foarte nedumerit. Mai mulți oameni pot să garanteze pentru interogatoriul meu anterior, vă pot da numele lor.
Asta e bravadă pură. Clare, Steven, Gretchen, Regan: toți cei cărora eu le-am spus despre asta. Și Melia însăși, desigur.
Sunt departe de a-mi da seama cum a făcut asta, dar instinctul îmi spune că execuția a fost impecabilă. Mă ard degetele să iau telefonul, însă este în buzunarul hainei mele din camera personalului.
- Pot să-mi iau lucrurile din camera personalului?
Agenții sunt de acord. Impresia este că suntem cu toții oameni rezonabili, fără chef să ne dăm în spectacol.
În timp ce eu plec de la tejghea și merg printre mese spre partea din spate a locului, Regan îi ține ocupați cu întrebări suplimentare de-ale sale; nu-i aud cuvintele, dar îmi dau seama după ton că îmi ia apărarea, indignată că se pot îndoi de relatarea mea. Apoi își spune numele, adresa și numărul de telefon.
În vreme ce îmi adun lucrurile și îmi silesc brațele să intre pe mânecile hainei, simt spasme cutreierându-mi trupul, alergând pe sub haine. Eliberat de privirea scrutătoare a agenților, mi-am pierdut controlul sistemului nervos și n-aș fi surprins să mă fi scăpat în pantaloni sau să înceapă să-mi sângereze urechile.
În ușă mă opresc.
La dreapta mea, între toaletele clienților din cealaltă parte și locul în care stau, se află ieșirea de incendiu, care duce la aleea din spatele clădirii, unde alți angajați merg uneori să fumeze printre tomberoane, vârând mucurile în crăpăturile din mortar.
Atunci se face cunoscut impulsul. Chiar în momentul în care îl înregistrez, mă avertizez singur să n-o fac, pentru că la televizor niciodată nu dă roade, nici măcar în cazul nevinovaților.
Nu face decât să înrăutățească situația.
Și totuși, o fac. Închid telefonul și apoi mă furișez pe ușa de incendiu și o iau la fugă.
Cumva, am uitat că plouă, plouă cu găleata.
Picăturile de pe fața mea sunt reci și ascuțite ca o pedeapsă, dar simt o izbucnire de mulțumire că port adidași cu priză bună; am priza solidă pe când gonesc peste pietre cubice și dale de piatră ude.
Memoria musculară mă poartă spre apă: de-a lungul aleii și în loc deschis - destul de aproape ca să citesc plăcuța de înmatriculare a mașinii de patrulă cu care au venit agenții - apoi printre National Theatre și Royal Festival Hall și în jos spre London Eye, unde mă pot pierde sub coroana de umbrele.
Apăsarea din plămâni e dureroasă și mă uit pe ecranul cu orarul de plecare al acvabuzelor: următorul vas, un expres spre Greenwich, trage la chei.
Îmi lipesc postofelul de cititorul electronic, gonesc pe debarcader urc la bord în ultimul moment și mă las mult în jos pe rândul din mijloc, cât mai departe posibil de ferestre. Încă răsuflând greu, încerc să evaluez logistica fugii mele.
Poliția n-are cum să mă urmărească; da, am folosit cititorul de carduri și, desigur, trebuie să fie o pădure de camere de supraveghere la Eye, una dintre cele mai mari atracții turistice ale orașului, dar niciunele n-au cum să fie examinate atât de repede. Și apoi, am fost deștept să-mi închid telefonul cât eram încă la lucru.
Dar, în vreme ce trecem pe sub London Bridge, aceste avantaje sunt date de gol drept ceea ce sunt: temporare, frauduloase și, în cele din urmă, ușor de interpretat ca dovezi de vinovăție. Adevărul grotesc este că această cronometrare a mea plănuită atât de grijuliu, alibiurile mele asigurate meticulos, scenariul Meliei și al meu repetate: toate sunt fără sens, deoarece Kit n-a fost dat dispărut atunci când am crezut eu că a fost.
Când a crezut și el, fără îndoială.
Cei doi impostori care m-au interogat trebuie să fi fost plătți și instruiți de Melia.
Împrumtul de 10 000 de lire descoperit e Kelvin pare plata corectă pentru o astfel de muncă de actorie: un interogatoriu lung, o vizită sau două acasă, convorbiri telefonice dacă și când ia el legătura - ținta și fraierul lor. Cheltuielie trebuie să fi fost minime, costumele au fost cele proprii ale actorilor și singura recuzită au fost două legitimații false. Un telefon ieftin, pe care să primească apelurile mele, trebuie să fie de acum azvârlit în râu sau strivit, în bena unui camion de gunoi.
E tot ce pot calcula din „cum”.
„De ce” este mai clar: ea mi-a înscenat uciderea lui Kit. Ce au zis mai devreme agenții? „Soția lui tocmai a făcut identificarea oficială.”
Nu există nicio aluzie - și nici n-am vreo nădejde - că ea e suspectată, cu atât mai puțin arestată.
Cuvintele lui Clare mă urmăresc: „Mica ta aventură cu ea ar fi putut să fie strategică...”
Cum ai putut să faci asta, Melia?
Vasul pleacă din zona centrală și prinde viteză.
Încă nu se văd luminile albastre ale girofarurilor pe aleile de lângă râu și pe străzi. Însă nu există un mesaj la difuzor ca un membru al echipajului să se ducă la căpitan. Însă chiar dacă polițiștii nu știu unde mă aflu, rămâne faptul că n-am unde să mă duc. Nu pot merge acasă. N-am unde să mă ascund, pe nimeni care să mă apere.
Trecutul meu cu femeia pe care o iubisem nu poate fi înviat, viitorul cu femeia pe care o iubesc acum n-a existat decât ca fantezie, ca momeală.
Apare Greenwich și ceilalți pasageri se grăbesc spre ieșire, nerăbdători să vadă obiectivele turistice chiar și pe ploaie.
Din cauza paravanului pe care îl formează coada lor, am ajuns la chei înainte s-o văd: o șalupă a poliției care zboară spre noi abia atingând apa, trimisă, probabil, de la secția de poliție din Wapping.
Ei știu unde mă aflu!
Priveliștea reaprinde instinctul de fugă și îmi fac loc cu umerii spre ieșire, nebăgând de seamă mormăielile, mimând cu buzele cuvinte de scuză, cu fiere în gură.
În clipa în care ridică frânghia, mă năpustesc pe lângă echipaj și o tulesc ca un iepure în sus pe debarvader spre spațiul deschis, unde trec în revistă opțiunile din fața mea, cu piciorul stâng până la gleznă într-o băltoacă: Cutty Sark, la care nu se vede vreo coadă; intrarea cu plăci de teracotă a tunelului pietonal; străzile din Greenwich, cu parcul - și partea de sud-est a Londrei - dincolo de ele; aleea de lângă Tamisa spre est și spre vest, ambele direcții blocate în unele locuri, dacă îmi aduc ivne aminte.
În spatele meu, pași grei, voci agitate; în față, un paznic în uniformă de pe Cutty Sark, care nu se uită la mine, dar ține la ureche aparatul de emisie-recepție.
La dracu`, Jamie, alege!
Instinctul mă conduce spre dreapta și mă furișez în intrarea tunelului, unde o iau automat spre stânga, în jos, pe o scară în spirală.
Mă rotesc de zor într-un tirbușon care mă îngrețoșează, cu piciorul ud lipănd zgomotos, cu creierul trudindu-se să deslușească ce face corpul meu.
Dacă ajung de cealaltă parte a fluviului, de acolo pot să fug. Să-mi găsesc o ascunzătoare, să mă gândesc la o cale de a lua legătura cu Clare.
Nu, nu cu Clare, se vor aștepta la asta. Nici cu tatăl sau cu sora mea. Atunci, cu cine? Cine mi-a mai rămas pe lume? În obsesia mea față de Melia, m-am izolat. Mi-am pus toată credința într-un zeu fals.
La poalele scării, tubul îngust cu plăci de faianță mă îmbie, iar pătratele luminilor fluorescente de-a lungul tavanului arcuit se pierd în josul pante ușoare.
Am în cap senzația unui roi de insecte înainte să ajung măcar la 7 metri înăuntru și mă aud țipând când ceva trece ca fulgerul pe lângă mne, un bărbat pe bicicletă, cu un picior pe pedală, năpustindu-se pe centrul mai coborât, apoi dispărând.
Încerc să iuțesc pasul, însă nu simt decât că îmi croiesc drum insuportabil de greu, ca și cum haina mi-ar fi făcută din plăci de fier. Brusc lumea nu mai are niciun miros în afară de sudoarea mea, de răsuflarea meau urât mirositoare.
Întind mâna ca să ating plăcile de faianță, să verific dacă lumea e reală și nu încuiată în mintea mea.
Strig spre grupul înghesuit în calea mea.
- Vo rog, îmi permiteți să trec? Vă rog!
Fețe uimite se răsucesc spre mine, ba chiar se trag un pic înapoi, confirmând că arăt diferit. Apoi cineva îmi face loc și în sfârșit prin viteză, apoi gonesc și tot gonesc, punând distanță între noi.
Sunt aproape la jumătatea tunelului, adânc sub apă în acest moment. Pereții concavi mă închid, punctul de la capăt nu poate fi atins. Înregistrez huruitul dureros al unui tren undeva în pământul din apropiere.
Îmi zic: De ce mama dracului sunt aici?
Aș fi făcut mai bine să mă ascund într-o clădire, în toaleta unui bar. Acum destinația mea e îngustată la ieșirea de pe cealaltă parte. Se îngustează și se tot îngustează într-un con...
- Prindeți-l, cade!
Ultimele cuvinte înainte să mă lase auzul, apoi vederea mi se încețoșează. Simt frânele în trup, pierderea energiei, și totul devine negru.
Când îmi revin, primul lucru pe care în văd este fața unui bărbat aprinsă de îngrijorare. Îmi verifică semnele vitale și degetele îi sunt blânde.
Are o geacă reflectorizantă, dar nu cred că e de la poliție.
- De ce s-a oprit trenul? întreb, ceea ce mă surprinde, la fel de mult pe cât îl surprinde și pe el.
- Nu sunteți în tren. Sunteți în tunelul pietonal Greenwich. Ați leșinat și cineva a apăsat butonul de alarmă.
- Maneta de alarmă. Am tras-o. Aveam nevoie să se oprească trenul. Trebuie să ies de aici.
- Stați liniștit cât așteptîm medicii! Vor avea la ei o targă, așa că nu-i nevoie să vă mișcați. Nu durează decât câteva minute.
Mă concentrez pe amănunte. Smalțul de pe plăci crăpat, fiecare pătrat fiind propria matcă a fluviului pârjolit. O stalactită pe tavan - s-a format calciu în găuri. Știu lucrurile astea. Cât de departe deasupra e apa? Știu acest lucru, îl știu.
- Stați pe loc! poruncește vocea, și văd stalactita apropiindu-se pe când mă ridic în picioare.
- Nu, nu! Pot să merg.
- Chiar trebuie să stați, nu cumva să...
Mă zbat printre privitori, împleticindu-mă. Ei nu știu dacă reprezint o amenințare sau o formă de distracție. Sunt siluete în cercul din față.
Îl aud pe bărbatul cu gacă reflectorizantă venind după mine și strigând:
- Domnule, vă rog să vă întoarceți!
Acum vin spre mine polițiști în uniformă. Sunt niște popice, soldaț de jucărie. O voce cu accent, temătoare, întreabă:
- Ce a făcut bărbatul ăsta?
Alta, naivă, mai îndrăzneață:
- Feriți-vă din calea lui, s-ar putea să aibă un cuțit.
Fără să se lase descurajat, cineva merge alături de mine, cu telefonul ținut cu obrăznicie în dreptul feței mele.
Trei agenți de poliție mă înconjoară. Unul vorbește în stația de emisie-recepție, iar altul mi se adresează direct:
- Chiar era nevoie de asta, domnule Buckby?
Cunosc vocea și inima îmi face un salt: Merchison!
Dar nu, nu-i el, sigur că nu. Nu e nici polițist, nici prieten, c marioneta Meliei. La fel ca Parry, rostește doar vorbele ei.
Acum sunt mâini care mă rețin, pentru că nu mai pot avea încredere că n-o s-o iau la goană, și în vreme ce ies la suprafață, cu lumina zilei pocnind și pârâind în jurul feței mele, polițiștii mă arestează ca suspect de crimă.
42
2 ianuarie 2020
De această dată mergem la o secție de poliție. Sigur că da.
De ce niște detectivi de la Poliția Municipală ar interoga pe cineva în toiul iernii la o masă de pe o terasă din afara lui Royal Festival Hall?
Mergem cu mașina spre vest, pe străzi spălate de ploaie, trecând pe lângă londonezi în care renaște optimismul pe când își ridică fețele spre soarele care apare - obișnuiam să fiu eu acela! - până ce ajungem la o clădire de înălțime mijlocie, fără nimic deosebit, din Woolwich pe care n-am avut niciodată ocază s-o văd.
Până s-o întâlnesc pe Melia.
E un proces de înregistrare care durează la nesfârșit și îmi dă timp să-mi revin din evadare, din confuzia mea din tunel. Să-mi clarific situația, să-mi înțeleg drepturile.
- Ați mai arestat pe cineva? îl întreb pe paznic, dar mi se spune să-mi văd de treaba mea și să las profesioniștilor munca de polițist.
În cele din urmă sunt prezentat avocatului din oficiu și dus într-o încăpere care nu seamănă nici pe departe cu sălile de interogare mari pe care le vezi la televizor, unde agenții sunt lăsați tot timpul să intre și să iasă, iar inspectorii-șefi privesc printr-un geam care e doar o oglindă pe o parte, în vreme ce suspecți umblă de colo-colo ca tigrii în cușcă.
Aceasta este mică și sufocantă și ar putea fi dintr-un centru de plasament sau un birou de parcare: stăm pe scaune de plastic zgrunțuroase la o masă mânjită, pe care se află un echipament digital. O cameră de supraveghere montată pe perete, într-un colț, cu un ochi atotvăzător.
Nu mi se oferă cafea, însă am dreptul la un pahar de plastic cu apă.
Avocatul se așază lângă mine.
Evan, un nume galez onorabil, chiar dacă accentul lui este din comitatele din jurul Londrei. E cam de vârsta mea și își poartă blazarea sub forma kilogramelor din jurul taliei. O dată sau de două ori cască și simt mirosul de țigară din respirația lui, care mă face să mă gândesc la Kit și la mine pe prag, uitându-ne la Prospect Square.
„Cum mama dracului ajungi să trăiești într-un astfel de loc?”
Credea că eu am totul și nu-l merit, când, de fapt, eu eram tare ocupat cu pregătirea pentru exact ceea ce meritam: nimic.
Intră un detectiv. Unul adevărat. Nu-i rețin numele, dar e așa de diferit de Merchison și de Parry, că-mi vine să plâng de prostia mea. Nu doar înfățișarea - deloc remarcabilă, costum la preț mediu, piele care vorbește despre îndelungate compromisuri cu dieta - ci și mirosul acru de instituție, de prea multă muncă.
Are un pic peste 40 de ani și trăsături rotunjite, de băiețandru, cu o purtare veselă, îndatoritoare, care pare un clișeu, ca și cum mi-ar semnala că n-are cum să fie surprins, că nu sunt cineva cu care să nu mai fi stat până acum față în față de o mie de ori.
Zice că înregistrează interogatoriul și pornește echipamentul, verificând dacă văd clar ce face. Sunt precizate ora și locul, precum și numele tuturor celor prezenți.
Când mi se cere adresa, am pregnanta senzație că n-o să mai pun niciodată piciorul în Prospect Swuare. Acum sunt proscrisul, izgonitul.
- Bine, domnule Buckby.
Ține neapărat să-mi prindă privirea înainte să înceapă.
- Poate că ați vrea să începeți prin a-mi spune de ce ați hotărât să plecați așa cum ați făcut-o în această după-amiazăă, când agenții noștri au vorbit cu dumneavoastră la locul de muncă?
- Pentru că m-am gândit că...
Vocea mi-e o mormăială și îmi dreg glasul, crescând volumul la un nivel mai sigur de sine.
- M-am gândit că trebuie să mi se fi înscenat uciderea lui Kit și m-am speriat. Îmi pare rău! A fost o nebunie, n-am vrut să vă irosesc timpul și bugetul.
Îmi aruncă o privire sarcastică, de genul „Păi, atunci e în ordine”, și înțeleg că am pierdut orice mic beneficiu al îndoielii la care aș fi putut avea dreptul. I-a dispărut orice tendință de a crede vreun cuvânt din ce spun eu.
- Ce v-a făcut să credeți că a fost ucis? Nu v-au spus asta agenții noștri, nu-i așa?
- Nu, însă partenera mea sunase mai devreme și zisese că are impresia că fusese o înjunghiere.
- Chiar așa? Cu ce se ocupă ea?
- Cu imobiliarele. Ceea ce vreau să zic este că se afla în zonă și a auzit pe cineva spunând că a fost o înjunghiere. N-a văzut cu ochii ei cadavrul.
„Cadavrul.”
Nu mă pot asocia cu ceea ce am făcut eu, cu ceea ce a făcut Melia.
- Aha! Păi, ceea ce mă interesează pe mine, dacă e să ajungem undeva în seara asta, este ce ați văzut cu ochii dumneavoastră. Bine?
- Da.
- Unde erați în seara de marți a acestei săptămâni?
- Acasă.
Repet răspunsurile pe care le-am dat agenților în uniformă din cafenea.
Din nou este invocată Clare. Dacă am stabilit ceva în răstimpul dintre arestare și acume ste că e cuvântul Meliei împotriva cuvântului meu, indiferent dacă ea e interogată ca suspectă, ca rudă a victimei sau ambele. Eu o am alibi pe Clare și ea o are pe Elodie. Cu siguranță cineva atât de prosper și de respectabil cum e Clare va fi mai convingător decât Elodie. Încerc să-mi amintesc profesia ei, dacă mi-o fi fost spusă.
Cei mai mulți dintre prietenii soților Roper sunt „creativi”, așa că, dacă mai există dreptate pe lume, Elodie trece de la un serviciu la altul, demonstrându-și constant neseriozitatea. O voce neliniștită mă corectează: Melia n-a ales-o la întâmplare. Mă cutremur.
Ochii strălucitori îi prind din nou pe ai mei, cerându-mi concentrare.
- Haideți să ne concentrăm la perioada dintre miezul nopții și ora 6 dimineața, domnule Buckby!
Aceea trebuie să fie ora morții.
- Eram în pat. Le-am trimis niște mesaje de Anul Nou rudelor, apoi am ascultat o piesă radiofonică. Am dormit de pe la 1 până la 8 și jumătate dimineața.
- Ce piesă a fost?
- O chestie veche cu Jeeves și Wooster.
- Erați în dispoziție bună, da?
- Nu neapărat, doar că era ceva bun pe care să adormi.
- Pentru că vă frământa ceva?
- Nu, nici vorbă. Dar auzeam focurile de artificii, un pic de zgomot de petrecere de afară, din scuar. Voiam doar să mă destind. Sunt sigur că puteți să verificați telefonul sau să căutați istoricul ori așa ceva.
- Sunt sigur că putem. Cum era povestea cu Jeeves și Wooster? Spuneți-mi și mie!
Stilul lui este necruțător: asta nu-i joacă de-a pisica și șoarecele, ci ușurarea cu maximă eficiență a unei sarcini dificile. Pentru el nu sunt ceva fascinant, ci doar un oportunist arogant, care crede că viața sa e mai prețioasă decât a altor oameni și care a fost destul de nemernic ca să acționeze conform acestei credințe.
N-aș avea vreo speranță chiar dacă aș fi de acord cu el.
- Nu-mi amintesc, zic, sincer.
- Încercați! Oferiți-mi o idee despre poveste.
Mă trudesc să găsesc un amănunt verosimil.
- Cred că era cea în care își ajută prietenul să-și strice logodna.
- Sună ca un episod din Prietenii tăi.
Urmează o pauză, un moment de amuzament pe care îl împărtășește mai degrabă cu Evan decât cu mine, o frântură de clipă de siguranță în care aș fi prost dacă m-aș încrede.
- Mulțumesc, Jamie, sună foarte cuprinzător! O seară plăcută, civilizată, cu culcare devreme. Problema este că avem asta.
E o fotografie alb-negru.
Pe când mă uit cu atenție la ea, înclinându-mi capul ca să dispară luciul suprafeței, are loc o discuție între cei doi despre prezentarea probelor. Evident, obiectul trebuia arătat înainte de interogatoriu. Eva propune o pauză, o discuție între patru ochi, însă eu resping ideea.
Nu contează dacă am văzut-o sau nu înainte, pentru că nu-mi dau seama ce este.
Asta e adevărat. Nu sunt prea multe variații perceptibile în tonurile întunecate ale imaginii. Dar apoi văd ora din colț - 01.01.20 01.43 - și mă încordez pe scaun. Atmosfera din încăpere se intesifică și se accelerează și se contractă. Toate se ciocnesc între ele.
Cel care mă interoghează reia:
- Aceasta este o imagine trimisă anonim prin canalele noastre de apel la martori. A fost făcută fără bliț, nu se vede mare lucru, însă dacă vă uitați la această versiune îmbunătățită pe care au obținut-o tehnicienii noștri...
O a doua fotografie este așezată lângă prima.
Acum deslușesc două siluete lângă un zid scund, cu piepturile lipite strâns. Ar putea fi îndrăgostiți, dacă vrei s-o interpretezi așa, dar eu știu că se luptă. Se luptă pentru o femeie, se luptă pentru viața lor, cu toate că nu știe încă niciunul.
Doar o față este vizibilă pentru aparatul de fotografiat.
- Puteți identifica vreuna dintre aceste persoane, domnule Buckby?
Din nou Evan încearcă să întrerupă interogatoriul și, din nou, îl resping.
- Acesta arată ca mine, însă dacă-i așa, atunci ora trebuie să fie falsificată. Așa cum spuneam, atunci eram acasă. Clare va confirma asta.
Detectivul nu ia în seamă remarca mea, comentând, pentru înregistrare, că m-am identificat în acea dovadă.
- Și cealaltă persoană?
- N-am idee.
- Nu vă amintiți cu cine erați?
- Data e falsificată, așa încât, dacă nu știu când a fost făcută, nu știu nici cu cine eram.
Mă agăț de textul meu: acum totul e falsificat, e o problemă stabilită pentru cei care caută adevărul.
Însă polițiștii caută condamnări, ceea ce nu e neapărat același lucru.
- Recunoașteți locul, domnule Buckby?
- N-am idee, repet.
Punctul mort este în afara razei de acțiune a tuturor camerelor de supraveghere și eram singuri, ceea ce înseamnă că Melia trebuie să fi făcut această fotografie, având grijă să nu folosească blițul, așa cum subliniază detectivul. Aș fi observat, și ar fi observat și Kit.
Vrăjitoare. Trădătoare. Chiar în fața ochilor noștri - numai că noi ne uitam unul la altul.
Iau paharul cu apă, numai că e gol. Molfăi marginea, de parcă asta ar face să curgă apă.
- Aș mai putea primi niște apă, vă rog?
Evan împinge paharul său spre mine și torn pe gât ce a mai rămas din el. Zic mulțumesc, dar nu-l privesc în ochi.
- Credem că a doua persoană este prietenul dumneavoastră, domnul Roper, zice detectivul.
- Ar putea să fie, accept eu, numai că nu de curând. Așa cum vă tot explic, nu l-am mai văzut de luni, 27 decembrie. Am crezut că i-a fost raportată dispariția și n-am fost singurul care credea asta. Pentru numele lui Dumnezeu, Merchison și Parry m-au reținut jumătate de dimineață pe această bază!
- A, da, faimoșii Merchison și Parry.
O expirație sonoră, urmată de un oftat teatral, îmi spun ce crede el despre această aluzie.
- Ați fost interogat după ce vi s-au citit drepturile, așa-i?
- Nu. A fost o discuție neoficială.
El chicotește.
- O discuție neoficială care a ținut jumătate din dimineață. Așa-i.
- Da, așa-i! Cineva trebuie să-i investigheze pe ei. Dacă nu sunt din Poliția Metropolitană, atunci ar trebui să fie acuzați că se dau drept polițiști. Asta e un delict, nu?
Le-am spus-o de mai multe ori polițiștilor de când am fost arestat, însă e limpede că toți, inclusiv cel de față, cel care contează, cred că i-am inventat pe cei care m-au interogat, că sunt fantome, amăgiri. Nume culese din cine știe ce anunț dintr-o revistă sau o etichetă pe o cutie pe care mi-au căzut ochii la cafenea, când vorbeam cu agenții în uniformă: Merchison&Parry, furizori de turtă dulce tradițională.
Fața mi se înroșește când îmi amintesc de Sarah Miller, soprană. Merchison trebuie să-i fi văzut numele pe vreun poster, apoi l-a mâzgălit în carnet ca să pară detectiv adevărat, care observă lucruri.
Ce altceva mai era pe acel carnet? O listă de cumpărături? Idei pentru cadouri aniversare pentru nevastă? Are măcar o nevastă? O țepușă de furie străpunge povara autocompătimirii din mine și simt cum fața îmi ia foc.
- Hai să lăsăm acum această chestiune și să ne întoarcem al fotografie, dacă se poate! Este posibil să fi fost făcută pe acea porțiune a fluviului unde a fost găsit cadavrul domnului Roper în această dimineață?
- N-am de unde să știu care porțiune a fost, răspund, scrâșnind din dinți.
- Parcă ați zis că v-a spus partenera? Poate că v-ar interesa să știți că verificăm toate imaginile camerelor de supraveghere din St. Mary`s în ajunul Anului Nou, inclusiv pe drumurile dintre casa dumneavoastră și Tamisa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu