......................................................
3-7
N-am fost acuzat de nimic, desigur, dar cine are nevoie de acuzarea poliției când avem concitadini?
E vremea pentru un pic de trai curat? Ai economisi bani.
.......................................................N-am fost acuzat de nimic, desigur, dar cine are nevoie de acuzarea poliției când avem concitadini?
Cineva filmase „acțiunea” din vagon, alții urmarea din Camden Town, și în restul zilei toate mijloacele de informare în masă au fost pline de ele.
În articolul din presă era dat numele meu, împreună cu o atribuire eronată a vinovăției:
Panică în masă la ora de înghesuială
când trenul a fost evacuat în tunel
Navetistul supraîncălzit James Buckby, 47 de ani, a făcut astăzi Northen Line să se suspende când a tras semnalul de alarmă și a pus în mișcare un șir complicat de întârzieri. Trei trenuri au fost evacuate și pasagerii au fost conduși spre locuri sigure prin tuneluri întunecate.
Serviciile de urgență l-au tratat pe Buckby și pe alții la fața locului, la temperaturi de aproape 40 de grade, iar o femeie, despre care se crede că e gravidă în 8 luni, a fost dusă la University College Hospital, suspectă de deshidratare.
„A fost iadul pe pământ. Panică în masă, stârnită de tipul ăsta. Dacă ar mai fi rezistat, am fi scăpat de acolo în vreo două minute. În loc de asta, a trebuit să suferim cu toții”, a zis Abbie McClusky, consultat de software în vârstă de 26 de ani.
„Am fost blocați în tunel aproape o roă”, a zis Charlotte Silva, mamă cu trei copii aflată în drum spre serviciu. „Am crezut că o să murim. A trebuit să mergem în șir indian din cauza liniilor electrificate. Nu l-am văzut pe bărbatul care a stârnit chestia asta, dar în locul lui m-aș ascunde în gură de șarpe.”
Un purtător de cuvânt de la Tfl a explicat că cererea de ajutor a domnului Buckby a coincis cu factorii care au dus la evacuarea de urgență.
„Condițiile de temperatură extremă au făcut ca trenul din față să se defecteze la mai puțin de 20 de metri de peronul stației. Trenurile au fost oprite în stații și în tuneluri pe toată linia. Mă tem că a fost o adevărată furtună.”
Cu toate astea, navetiștii au continuat să-i caute pricină domnului Buckby pentru necazurile pe care le-a provocat, mulți folosind #IadulNevatistului ca să-și împărtășească mânia.
Ai fost și TU blocat în tren? Contactează-ne cu relatarea ta de martor ocular!
Twitter a intrat într-o stare febrilă, dacă febrilitatea poate fi deosebită de tonul general de urgență, iar un tweet cu #IadulNevatistului a fost distribuit rapid și masiv: o imagine cu mine ghemuit pe un scaun, cu mâinile încrucișate pe creștet, cu vagonul pe jumătate gol în jurul meu, iar legenda avea un singur cuvânt: Ăsta.
Pe contul meu personal a venit un e-mail care mi-a dat palpitații: Am intrat în travaliu după cele întâmplate. Pruncul aproape a murit! Nu era dat vreun nume, doar adresa de e-mail sbm@gmail.com.
- Trebuie să fi avut deja o problemă medicală, a zis Clare când i l-am arătat.
- Era foarte cald.
Până și faptul că vorbeam despre asta îmi făcea plămânii să ardă.
- Dar asta nu era vina ta, Jamie. Nu tu controlai temperatura acolo, jos. În speță, e un cuptor de lut, ai spus-o tu însuți.
- Ar trebui să-i răspund? Știi tu, să întreb de copil?
- Eu n-aș face-o. Ar putea fi interpretat ca o recunoaștere a vinei și o să-ți deschidă un proces civil. Ar putea fi un soi de escrocherie.
La recomandarea medicului, mi-am luat o săptămână de concediu, iar medicul de familie m-a ajutat să mă înscriu la o serie de ședințe de terapie cognitiv-comportamentală.
Când m-am întors la lucru, am luat taxiul, însă traficul era așa de greoi, încât naveta mi-a luat aproape două ore. Apoi am încercat un traseu complicat, doar cu trenuri de suprafață, dar m-am panicat după o porțiune printr-un tunel și a trebuit să sar jos la stația următoare, continuând drumul cu o serie de autobuze ticsite, care mergeau ca melcul.
Mi-am dat demisia. În vreme ce tot amânam să adopt statutul de independent și să lucrez de acasă, mi-am căutat o slujbă, orice slujbă în zona în care să ajung pe jos și, eșuând, mi-am extins aria la o distanță de mers pe jos de la London Bridge.
Comfort Zone făcea angajări.
Începusem deja lucrul acolo când a venit alt e-mail de la potrivnica mea: Ești prea afurisit de laș ca să-mi răspunzi? Ar fi trebuit să știu.
- Așadar, nu prea le are cu gramatica, a zis Clare.
N-ar trebui să fii lăsat să scapi cu fața curată, zicea următorul.
Și apoi: Ce semeni, aia culegi. Ține minte asta.
- Trebuie să desființezi contul acela de e-mail, m-a sfătuit Clare.
Am făcut-o.
- Ciudat că o femeie s-a înfuriat așa de tare! La fel a fost și în acel moment. Bărbații au fost cumsecade.
- Se întoarce roata, a zis ea și, poate din cauză că eram pe jumătate dărâmat, n-a adăugat ceea ce eram sigur că gândea: „Împacă-te cu gândul”.
15
Mai 2019
N-a prea fost o surpriză să aflu că Melia mă căutase pe Google și citise despre nenoricirea mea. Surprinzător a fost cât de mult timp îi trebuise, dar fiind că eu căutasem numele ei de îndată ce începuserăm legătura.
Așa procedau amanții în 2019, făceau cu răceală investigații unul despre celălalt. Gata cu culegerea subtilă de informații, gata cu spunerea poveștii de fundal atunci când ești pregătit s-o faci!
Așa că am cercetat diverse recenzii de trei rânduri despre performanțele ei actoricești din anii trecuți, precum și liste cu locuri de muncă perimate. Intagram era forma ei preferată de rețea socială, activitatea virând de la entuziasm într-o săptămână - #LoveLondonLife - la abținere totală în următoarea (#HateLondonLife, presupun).
- Am citit despre chestia aia din metrou, mi-a zis.
Începuserăm legătura de vreo două luni, era spre sfârșitul lui mai. Altă seară a unei zile de lucru, altul dintre apartamentele ei, creuzet modern și impersoanl al pasiunii omenești intense.
- Nu ne dăduserăm seama că ai ajuns la știri.
„Noi.” Ea și Kit.
Mi-am imaginat cum stăteau rezemați pe perne folosind aceeași tabletă, cu capetele brunete alăturate. Îi ținea și el capul în palmă cum făceam eu, cum făceam chiar acum, cu degetul mare mângâindu-i puful moale de la marginea părului?
- Pare o adevărată dramă, a adăugat.
- Da, așa a fost. Și mult mai multă dramă din cauză că oamenii au postat pe Twitter despre asta. Standard a pus din belșug paie pe foc.
- Kit adoră chestia cu hashtag Iadul Navetistului de pe Twitter.
- Încă merge bine?
- Da, el zice că oamenii sunt cu adevărat amuzați.
- Crede-mă, nu-i așa de amuzant când tu ești cel pe care îl iau peste picior! În articolul pe care l-ai citit scria că trenul din față s-a defectat? N-avea nimic de-a face cu mine. Și scria că suntem al naibii de norocoși că n-am avut o strivire în masă în una dintre stații? Peroanele sunt la fel de supraaglomerate ca trenurile. Literalmente nu există o marjă de eroare, dacă cineva se împiedică și cade, s-a terminat. Pot să moară sute.
S-a cutremurat și m-am prins de mână.
- Poate că ar fi trebuit să mergi cu bicicleta?
I-am spus că bicicleta îmi fusese furată.
- Era în afara razei oricărei camere de supraveghere, însă și dacă hoțul ar fi apărut în imagine, tot nu mi-aș fi recuperat-o.
- Te-ai gândit să te muți? Undeva de unde poți merge cu mașina la serviciu.
- Poate. Însă Clare n-ar pleca niciodată din Londra. Firma ei e aici. Asta bate oricare dintre grijile mele, am adăugat, manifestând mai multă ranchiună decât aveam de gând.
A urmat o perioadă de tăcere.
Uneori, cu Melia, părea că tăcerile ei sunt mesaje scrise cu cerneală invizibilă; aplicai fluidul magic și scoteai la iveală cuvintele pe riscul tău. De această dată am citit: „Ce are de-a face Clare cu orice?” Cu toate că eu o întrebasem dacă se gândise să-l părăsească pe Kit, ea nu mă întrebase niciodată dacă aș părăsi-o pe Clare.
A dat durmul mâinii și și-a plimbat degetele pe pieptul meu, pâlpâitoare ca aripile moliilor.
- Îmi place să mă înghesui în bărbați în metrou. Uneori poți să simți, știi tu.
- Ce?
- Să se excită.
N-am putut să nu râd.
- Recunoști că ești o pacoste sexuală? Ai grijă să nu te pârăsc!
A ridicat din umeri.
- Nu-i un delict dacă victima nu se împotrivește.
- Ești pe teren minat aici, dragă, din punct de vedere juridic și moral.
M-am întrebat dacă se gândise vreodată la faptul că puterea ei sexuală era pe termen scurt. Într-un deceniu sau două, s-ar putea să se lipească de un tip și să fie criticată pentru asta, chiar umilită.
- Am avut odată un atac de panică, a zis.
- A, da? Când ți-a trecut prin cap că îți înșeli iubitul și s-ar putea să afle...
Asta mi-a amintit de altceva.
- Clare a zis că tu crezi că e ceva între el și Gretchen?
- Nu m-ar mira, a răspuns, nemulțumită.
- De aceea te-ai supărat așa de tare când erați la noi?
Niciun răspuns.
- Haide, Melia, chiar dacă ar fi așa, nu ești tocmai în poziția de a obiecta, nu?
S-a răsucit, cu ochii plini de mânie.
- El n-are habar de noi. Lucrul la care obiectez este credința lui că poate face orice poftește. Să spună orice poftește.
Era greu să împac părerea ei cu a mea: pentru mine, Kit era un bărbat permanent frustrat de ceea ce nu poate să facă. N-am mai zis nimic și ea a revenit la povestea atacului de panică:
- S-a întâmplat în avion. Erau turbulențe foarte mari și m-am pierdut cu firea. Nu m-am potolit decât atunci când au amenințat că mă leagă. Încă mai scânceam și auzeam oamenii zicând: „Nu poate să tacă dracului odată!” Oamenii sunt extrem de răutăcioși; asta a fost aproape mai supărător decât turbulențele.
Când s-a apucat să dea exemple amănunțite de antipatie, de parcă pățania ei ar fi fost trauma care schimbase o viață, care pusese capăt unei cariere, era greu de spus dacă scopul ei inițial fisese să-și arate compasiunea sau, pur și simplu, să vorbească despre ea însăși.
- Există un motiv pentru care „Melia” e prescurtată „Me”, a zis Clare după o vreme, într-o dimineață rece, la Edinburgh. E din cauză că e complet narcisistă.
Dar o iau prea repede.
Drama din metrou n-a fost singurul lucru despre mine pe care îl discutaseră Melia și Kit. Sau șobolanii de apă, cum ne numeam noi.
Îmi amintesc că, într-o dimineață, Kit și Steve fraternizau în privința șefilor groaznici, un subiect mult discutat - lui Kit nu-i plăcea șefa sa directă, îi zicea Peștoaiaca Rece, și cu timpul asta a fost scurtat la Peștoaiaca; Grethcen, care era afară, pe punte, lucra pentru Psihopatu`; iar acum îi găsiseră o poreclă șefului lui Steve, cel obsedat de fitness: Șarpele de Fier.
- Și tu, Jamie? a întrebat Kit.
- Oh, șefa mea directă e o tipă de milioane. Chiar îmi place de ea.
Era un ecou al discuției noastre despre tați: al lui netrebnic, am meu ca lumea.
- Probabil că tu ești cel care are poreclă, a zis Steve. Haide, mărturisește! Cum ți se zice la Starkucks?
- Nu e un Starbucks, am mormăit.
- Poate că îți zic Însoțitoru`? a zis Kit. Știu că ești un bărbat întreținut?
Am simțit că roșesc. Așadar, Melia îi spusese. La ce mă așteptasem? Probabil îl lăsase să creadă că informați venea de la Clare.
Cei doi au pufnit în râs. Pe când improvizau cu alte cuvinte absurd de nepotrivite pentru un tip de vârstă medie - gigolo, playboy, donjuanu` - m-am lăsat păgubaș și m-am dus afară la Gretchen.
Sub cerul curat de primăvară, fluviul era plin de licăriri, aproape ca și cum ar fi fost arșiță, aproape ca și cum temperatura, care era destul de scăzută în tot timpul anului ca să ai un șoc termic în apă, n-ar fi putut să paralizeze cele mai puternice membre și să te facă să tragi brusc aer în piept, trăgând apa murdară în cei mai sănătoși plămâni.
Ea ședea cu ochii închiși și capul lăsat pe spate, cu părul fluturat de briză în jurul feței.
- Gretchen? Dormi?
- Nu.
M-a salutat cu o mijire a ochilor.
- Dacă închizi ochii te poți crede în concediu, nu ducându-te să-ți petreci ziua cu un cuib de vipere.
Dumnezeule mare, în dimineața asta călătoria era o adevărată partidă de „hai să ne plângem de milă”!
- E chiar așa de rău la serviciu? De ce nu te muți de acolo?
Gretchen a deschis ochii și m-am așteptat să vorbească iar de distileria de gin la care visa, dar, spre surprinderea mea, i-au dat lacrimile.
- Oh, caut, nu-ți face griji! Mi-aș dori să-mi pot lua ceva timp liber între servicii, dar nu-mi pot permite. Nu există nimeni care să mă întrețină pe mine.
Așadar, și ea știa. Discutaseră situația mea neobișnuită și, departe de a mă considera vulnerabil, ca lipsit de avere, cum ar fi făcut dacă eu eram femeia din relație, hotărâseră că e nedrept ca eu să fiu întreținut când ei nu erau.
- Nu-i vorba de întreținere când ești într-un cuplu pe termen lung în care partenerii țin unul la altul, am replicat, și cu siguranță ipocrizia propriilor cuvinte a făcut să mi se taie răsuflarea, nu aerul înviorător al fluviului.
Clare încă mai credea că eu mă duc la ședințele cu Vicky, un șiretlic pe care îl prelungisem spunând că intercalez întâlniri pentru crearea unei rețele de afaceri, însă utilitatea lor ca alibi avea să expire. Aveam nevoie de un nou soi de hobby, ceva la care Clare să nu fie tentată să mi se alăture (taxidermie, poate).
Gretchen nu putea fi scoasă din starea ei de posomorâre, așa că m-am întors înăuntru și m-am așezat pe un scaun din spate, în loc să mă alătur bărbaților.
Nemulțumirea Meliei față de locul de muncă era una - îi împărtășisem durerea deoarece eram îndrăgostit până peste urechide ea.
Nemulțumirea Meliei față de locul de muncă era una - îi împărtășisem durerea deoarece eram îndrăgostit până peste urechide ea.
Pe când ne apropiam de Tate Modern, o serie de reflexii în geamuri au făcut orașul să se plece într-o parte, Millennium Footbrigde să pară o scară spre cer, iar oamenii care urcau cu capetele plecate, ca să nu poată scăpa de apa înclinată.
Îmi dădeam seama că fluviul ar fi început să mă sperie dacă l-aș fi lăsat.
Dacă eram un pic posomorât după această călătorie, Regan m-a depășit - și pe Gretchen. Ne-a depășit pe toți.
- Săptămâna viitoare o să fiu dată afară din camera mea. Prietena inițială se întoarce din călătorie.
- Ei bine, blestem pe capul Prietenilor Inițiali! am zis. Nu știam că ai închiriat de la un chiriaș.
- A zis că pot să dorm în camera de serviciu, dar n-are fereastră și boilerul e periculos.
Regan și-a suflecat mânecile. Pe antebrațul stâng avea tatuat în păianjen ale cărui picioare o înconjurau ca niște legături.
- Nu, nu vrei să mori intoxicată cu monixd de carbon.
- Știu pe cineva care are o cameră disponibilă, dar e chiar lângă locul în care a fost împușcată de curând puștiul ăla. Ai citit despre asta? Într-o parcare din Pulmstead? De aceea e ieftină, presupun. Ai putea fi împușcat.
Câștiga, știam asta, exact cu 40 de penny mai mult decât mine, însă asta nu se ridica la nivelul costului vieții, care în Londra era, în prezent, de 10 lire 55 pe oră.
- Mama vrea să plec din Londra și să mă întorc acasă. Crede că pe aici sunt bande care umblă înjunghiind oameni în fiecare secundă din zi.
- Chiar așa pare în acest moment, am fost eu de acord. Însă probabil că trebuie să-i provoci în vreun fel, și nu cred că e vreo primejdie ca tu să faci asta, nu-i așa?
A urmat un șir de comenzi de cafea și o vreme ne-am pierdut în măcinare și șuierat și bufniturile aparatului - era așa un zgomot în cafeneaua aceea, că uneori ai fi zis că suntem zidari sau electricieni. Când am fost liberi din nou, am zis:
- Hai să punem aici un anunț: „Se caută cameră”.
În vreme ce Regan se strica de râs la ideea de anunț pe hârtie, scris de mână și prins cu o piuneză pe tablă, și zicea că poate am eu o cameră disponibilă, în mod ideal una cu o „fereastră adevărată”, m-am întrebat ce ar zice dacă i-aș arăta o fotografie a numărului 15 din Prospect Square, cu nu mai puțin de 9 ferestre vizibile din stradă. Nu, dacă reacția șobolanilor de apă era un reper, era mai bine să-mi tăinuiesc măreția locuinței.
- Oamenii încă mai citesc lucruri scrise pe hârtie, i-am spus. Altfel n-am avea prăvălia plină de fluturași și prospecte, nu-i așa?
Ca pentru a contrazice asta, am primit o plată cu cardul de la un client care s-a scuzat că n-are bani lichizi ca să lase bacșiș.
Oamenii foloseau carduri pentru cumpărături de câțiva penny. Am făcut banii invizibili, ne-am descotorosit de vulgaritatea clinchetului lor metalic, și totuși niciodată n-am auzit oamenii vorbind mai mult despre ei. Nu știusem că lumea flămânzește așa de tare după ei, că deveniseră în așa măsură un fetiș.
Oamenii foloseau carduri pentru cumpărături de câțiva penny. Am făcut banii invizibili, ne-am descotorosit de vulgaritatea clinchetului lor metalic, și totuși niciodată n-am auzit oamenii vorbind mai mult despre ei. Nu știusem că lumea flămânzește așa de tare după ei, că deveniseră în așa măsură un fetiș.
În drum spre casă, singur de data asta, am observat mesajul lui Clare să comand mâncare la pachet, în vreme ce îmi aminteam cu un junghi de vinovăție de pâine și prăjiturile rămase pe care Regan le ducea acasă în cele mai multe zile.
În vreme ce treceam pe lângă One Blackfriars, cu suprafața albastră-arginite învinețită de umbrele amurgului, m-am uitat cu atenție la navetiștii din jurul meu. Care dintre ei tocmai primise o primă și care cădea în vrie în datorii? Oare femeia cu rochia petrecută, de mătase înflorată, care citea cartea câștigătorului lui Booker Prize, își putea plăti chiria? Oare bărbatul care chelea și care acum se uita pe furiș la un videoclip pornografic pe telefon avea să aibă o pensie confortabilă? Ce gândeau ei despre mine?
- Să luăm un chiriaș? am întrebat-o pe Clare pe când despachetam o duzină de tacos aduse de la băcănie de un băiat care nu vorbea engleza.
I-am dat un bacșiș de 5 lire.
- De ce să facem asta? a zis.
- Păi, știi, e criză de locuințe. Avem camere disponibile.
S-a strâmbat.
- Da, dar ajutăm în alte feluri. Plătim impozit 40%.
- Tu plătești.
A mușcat din taco, împiedicând cu iscusință conținutul să-i picure pe bluză.
- Chiar vrei să bântuie pe aici cineva cu totul străin?
- N-ar fi străin mult timp. Sau am putea aduce un prieten.
- Asta-i mai rău. Toți rup relațiile, de fiecare dată, și atunci nu mai poți scăpa de ei.
Am înghițit o jumătate de taco fără să mestec conținutul și l-am simțit șerpuind în măruntaie ca o făptură încă vie. Am luat guacamole cu un chips gros și bulbucat și am avut grijă să mestec așa cum trebuie următoarea înghițitură. Am încercat altă abordare.
- Nu te simți prost când știi că există toate acele apartamente de-a lungul fluviului care stau goale, în vreme ce vânzătorii și proprietarii țin la prețurile lor nebunești, și totuși amândoi lucrăm împreună cu oameni care trăiesc în condiții îngrozitoarea?
- Nu sunt goale pentru mult timp, nu, dacă îmi fac treaba așa cum se cuvine.
A mișcat din sprâncene, dar nu mai aveam chef să-i împărtășesc aroganța, oricât de amuzantă ar fi fost expresia ei.
- Că veni vorba de oameni cu care lucrăm azi, am avut o discuție interesantă cu Richard.
- A, da?
Inima îmi bubuia. N-avea cum să descopere că Melia își încălca îndatoririle, nu? Aveam întotdeauna mare grijă să lăsăm locurile în care ne întâlneam așa cum le găsisem.
- Dar fiind că ai hotărât că nu vrei pregătire de profesor, iar ședințele de instruire și întâlnirile pentru crearea unei rețele de afaceri n-au dus la nimic concret...
- Deocamdată, am înterupt-o. Totuși, au fost cu adevărat folositoare. Sunt cu kilometri întregi mai departe de locul în care eram, în plan psihologic. Din punct de vedere al încrederii în mine.
N-aveam chef s-o văd pe Clare că spune altora că biata Vicky Jenkison e o șarlatană sau, mai rău, că-i cere să-i înapoieze banii.
- Ce voiam să spun este că ar putea exista curând un post de închrieri și i-am propus lui Richard să stea un pic la taifas cu tine. Știu că n-ai nicio experiență, dar nici Melia n-avea când a început și se descurcă bine.
Am stat un moment să-mi pun în ordine obiecțiile față de această propunere.
Mai întâi de toate, cu siguranță nu puteam să lucrez pentru partenera mea alături de amanta mea. În al doilea rând, una e să fii cu trepte cât o scară întreagă mai jos de partener când aveți profesii diferite, dar cu totul altceva în aceeași firmă. În al treilea rând, nu mă încânta încrederea de agent comercial cu care făcuse Clare propunerea, de parcă n-ar fi putut să existe decât o singură reacție, și anume aceeași reacție cu a ei.
- Nu, am zis.
Ea și-a ales următorul taco.
- Nu, ce?
- Nu, nu-l pune pe Richard în această postură. Nu-i cinstit. Nici ție nu ți-ar plăcea dacă el ți-ar cere s-o angajați pe nevasta lui.
Smântâna mi s-a prelins pe tricoul și am întins-o cu degetele.
- De fapt, aș înhăța-o imediat, însă, dar fiind că e decorator de interioare cu avere independentă, cu clienți în toată Europa, nu sunt șanse ca el să facă asta.
Mi-a întins un pătrat de pe un sul de șervete de bucătărie.
- Chestia e că am zis deja că o să-l suni. M-am gâdnit că am putea face un interviu de probă în acest weekend.
Expresia ei a fost ceea ce mi-a spus capac, presupunerea nonșalantă că o să mă supun: brusc, eram furios.
- Clare, am zis nu! Ședințele de instuire au fost un cadou foarte generos, dar acum vrei, te rog, să mă lași să mă descurc cu serviciul și să nu mai acționezi în numele meu tot timpul? Ai și tu un pic de sensibilitate față de sentimentele mele!
În vreme ce privirea îi devenea oapcă, am încercat să-mi examinez furia, pe care o vedeam, la fel ca ea, ca total nerecunoscătoare față de o ofertă de ajutor.
Poate că era o durere proiectată, o manifestare a vinovăției mele în locul greșit sau, poate, spaimă - Dumnezeule, îi trimisese lui Vicky un e-mail cu ideea ei? - dar, oricum ar fi stat lucrurile, nu puteam să-mi exprim decât indignarea morală înainte să înceapă să-mi crească nasul. Înainte ca zeii să treacă de partea celui nevinovat și să lase indicii pe care ea să le găsească.
Am mormăit niște scuze.
- Nu, e în ordine, a zis ea.
Obrajii ei aveau pete roz pe sub machiaj.
- Ar fi trebuit să mă consult cu tine. O să-i spun lui Richard că ai alte planuri.
- Mulțumesc!
- Poate că o să-mi împărtășești cândva și mie aceste planuri, a adăugat, pentru că trebuia să aibă ultimul cuvânt, și cine naiba eram eu să-i refuz asta?
Am împins mâncarea într-o parte, nu-mi mai era foame.
16
Iulie 2019
Eu și Melia creaserăm un ritm al întâlnirilor, un program care îi era, fără îndoială, familiar oricui avea o legătură amoroasă: băuturi și palavrageală, sex, conversație reală.
Uneori, lucrurile cele mai importante erau spuse când ne îmbrăcam, cum a fost într-o seară de iulie, când s-a întâmplat ceva ieșit din rutină.
Întâlnirea era într-unul dintre apartamentele de la ultimul etaj, cu tehnologie modernă, priveliștea panoramică spre Dom și Canary Wharf putând fi ștearsă și readusă ca prin farmec la apăsarea unui buton, și mi-ar fi plăcut să zăbovesc acolo, însă Melia avea alte idei.
- Mai știi când am vorbit despre atacurile noastre de panică? Am avut o idee minunată și cred că ar trebui s-o facem imediat! O să fie bine pentru amândoi - e ca o, știu eu, terapie.
- Ce terapie?
- Însă va trebui să plătești tu, a continuat, voioasă. Mie-mi suflă vântul prin buzunare. Cardul meu de credit e respins mereu, probabil că mi-am depășit limita descoperirii de cont.
- Cât o să coste? am întrebat, conștient de propriile limite ale salariului minim.
- O să vedem. Haide, mai ai o jumătate de oră?
Am ieșit din clădire și am pornit spre O2. Era un Eurodance cu DJ-i cool și toți cei pe care i-am văzut păreau drogați, natural sau chimic, poate ambele.
Cu toate că n-am trecut pe lângă clădirea lui Steve și, în orice caz, știam de la cursa de dimineață că în seara asta are un eveniment la serviciu, faptul că ne aflam afară împreună părea un joc mult mai îndrăzneț - și știam că îndrăzneala își ia avânt și devine nesocotință.
- Am ajuns, a zis Melia. Claustrofobia ta, teama mea de a zbura. Doi iepuri dintr-un foc.
Era stația de telecabine care leagă peninsula de partea de nord a fluviului. La aproape 100 de metri deasupra apei, cabinele erau luminate pe fondul nosului cenușiu cu filamente. Nu mai mersesem niciodată cu ele, nu avusesem nevoie; consideram că acele globuri pătrate luminoase sunt strict decorative.
- Am crezut că marea ta spaimă e plictiseala?
Însă vedeam febra din ațâțarea ei: n-aveam cum să scap de asta.
- Știi măcar ce e de partea cealaltă?
- N-are importanță, pentru că nu coborâm. Ne întoarcem impediat. I se zice 360.
Băuserăm împreună o sticlă de vin în apartament și eram destul de destins ca să plătesc biletele și s-o urmez fără crâcnire prin turnichet. Fiind mult după ora de vârf, a fost ușor să avem cabină doar pentru noi.
- Cât durează?
- Zece minute dus, zece minute întors. Așadar, scopul terapiei este să ne scoatem din minte spaimele iraționale.
S-a lipit de mine, iar respirația îi era fierbinte în timp ce îmi picura vorbele în ureche.
- Ce putem face în 20 de minute?
Pe când clădirea terminalului se micșora sub noi, spre amuzamentul meu îngrozit, s-a lăsat să cadă în genunchi.
- Melia.
Vocea i s-a auzit dintre picioarele mele.
- Ce, nu-i genul tău?
- Camerele de supraveghere, am zis. Chiar în clipa asta un tip stă în fața unei serii de monitoare, uitându-se la noi.
Își trăgea fermoarul în jos.
- Și ce-o să facă? O să oprească chestia asta și o să vină pe sârmă să ne aresteze?
Aici s-au oprit vorbele mele jalnice de avertizare - deja nu mai puteam să mă împotrivesc, dacă asta nu se înțelegea deja de la sine.
Era cea mai ciudată trăire, o ațâțare care făcea să mi se înnoade măruntaiele, orașul mișcorat, de neatinsă, până ce turnurile și Domul și docurile, pista aeroportului și panglica fluviului și-au pierdut pe deplin înțelesul și am închis ochii și m-am dat bătut.
Apoi o retragere bruscă, dureroasă, vocea Meliei întrerupând:
- N-o lua razna, dar cred că ne-am oprit.
S-a ridicat cu greu în picioare, iar ea s-a așezat lângă mine și și-a șters praful de pe genunchi. Mi-am tras la loc fermoarul.
Cabina era nemișcată. În cabina de alături, un bărbat s-a ridicat în picioare și s-a uitat înapoi spre noi. Nu știam dacă putuse să vadă ce făceam. Niciunul dintre noi n-a făcut vreun semn.
- Sunt sigură că e în ordine, a zis Melia.
Brațele ei m-au înconjurat.
- E din cauza noastră? a șoptit, de parcă ar fi fost microfoane în cabină.
- Nu știu.
Oh, solipsismul nostru, de parcă doi oameni care se bucură unul de altul ar fi putut să facă o întreagă rețea de transport să se oprească. Abia după o vreme mi-am dat seama că îmi țineam respirația, ca pentru a păstra tăcerea, pentru a ne menține in siguranță.
- Ne mișcăm din nou, a răsuflat Melia.
Și în restul călătoriei am stat alături, cu spatele drept, cu degetele împletite, fără să vorbească niciunul dintre noi; mi se părea că respirațiile ne sunt sincronizate.
Când am coborât, eu nu m-am uitat în ochii personalului, însă Melia le-a mulțumit cu o nevinovăție voioasă.
- Vezi? Nicio arestare. N-are nimeni treabă cu noi, Jamie.
M-a condus înapoi prin stație și afară, în spațiul deschis.
- Chestia e, ai simțit claustrofobie?
- Nu tocmai claustrofobie, nu. A fost mai degrabă teama de prăbușire.
Am ghidat-o spre umbră.
- Dar tu?
- La fel. Ca și cum urma să se desprindă și să cădem ca un bolovan. Eu numesc asta progres: ne-am înlocuit fobiile cu una nouă!
A izbit cu pumnul în aer, cu o încântare molipsitoare.
- Mai simt ceva nou, a șoptit, și fața îi era aproape de a mea, cu ochii larg deschiși care mărturiseau. Însă n-am s-o spun. E prea devreme. Prea nebunesc.
- Ce să spui?
- Știi tu.
Cu un pupic pe obraz, exact ca și cum am fi fost doi prieteni care se despart după ce s-au întâlnit întâmplător, s-a răsucit și s-a îndepărtat de mine, pe lângă casa de bilete, în direcția metroului.
Am rămas acolo. Ce se întâmplat?
Una era să trăiești o minciună, să făurești o intrigă secretă, dar asta devenea intriga principală, adevărul. Pentru prima dată, ne scoseserăm legătura în lume. Actul sexual întrerupt o fi fost el mult deasupra orașului, dar tot era într-un mijloc de transport în comun, cu camere de supraveghere, poate chiar cu un alt pasager care privea. Fusese un risc îngrozitor, un act de sminteală, în afară de cazul...
În afară de cazul în care acum ne îndreptam spre dorința de a fi prinși. De a fi puși să alegem.
Și, dacă eram, am fi făcut aceeași alegere?
Am parcurs scurta distanță până la debarcader ca în transă, bucuros că pe vasul spre St. Mary`s nu era nimeni cu care să trebuiască să vorbesc, care să mă întrebe cum se face că urcasem aici sau doar dacă avusesem o zi bună, pentru că a lui fusese cumplită.
Când am acostat la St. Mary`s, am privit înapoi spre peninsulă și Canary Wharf de dincolo de ea, la turnurile desenate pe cer spre sfârșitul amurgului; în prim-plan, santinelele cu ochi roșii ale Thames Barrier. Mi-am dat seama că mă simțeam mai fericit ca oricând. Mă simțeam extaziat.
Apoi, peste câteva clipe, am încasat un șoc.
Nu departe de chei, cu câțiva pași mai jos de Artillery Passage, dincolo de Mariners, l-am văzut pe Kit. Era cu un tip înalt și osos, cu blugi și adidași, cu căști uriașe în jurul gâtului, ca o eșarfă. Am presupus că e un amic, cu toate că, atunci când am ajuns în Prospect Square, mă convinsesem singur că era furnizorul de droguri al lui Kit.
M-am grăbit să trec, cu capul aplecat, înainte să mă vadă, înainte să mă poată chema destul de aproape ca să adulmece saliva nevestei lui uscându-se pe pielea mea.
A doua zi dimineață, Kit a ajuns pe vas mușcând dintr-o gogoașă din care se prelingeau unt de arahide și gem, hăpăind-o în felul în care fac oamenii când trupul lor nu avusese parte de hrană în seara dinainte.
- Mi s-a părut că te-am văzut lângă Mariners aseară, am zis. Pe la 10?
În vreme ce-mi trăgeam singur șuturi - și dacă, de fapt, fuseserăm pe același vas și el observase în treacăt că urcasem din peninsulă și abia acum începea să-i funcționeze memoria? - dar el doar a ridicat din umeri.
- Erai cu un tip, am adăugat.
- Las-o baltă, Jay, nu-i ca și cum ne-am fi jurat fidelitate!
A spus asta pe un ton exagerat de teatral, cu respirația mirosind a unt de arahide. Avea ochii tiviți cu roșu, cu linii roz peste alb.
- Atâta doar că mi-am zis că arăta cam periculos, nimic altceva.
Însă n-a spus cine era tipul, iar apoi a urcat Steve și ne-a atras atenția asupra unei siluete în negru care se târa ca o insectă monstruoasă pe acoperișul înclinat al unuia dintre turnurile de pe mal.
- Sinucigaș? a rostit Kit cu nepăsare.
Steve a chicotit la cruzimea lui.
- Nu, bunule samaritean ce ești! E spălător.
- Sau tehnician de vreun fel, am zis, care repară ceva la exterior.
- Cum dracu` e ancorat? a întrebat Kit.
- Frânghii, a răspuns Steve. Am citit despre asta mai deunăzi. Lucrează pe zgârie-nori sau poduri, locuri aiurite. Pun pariu că încasează prime de risc.
- Pun pariu că nu, a zis Kit, posomorât. Pun pariu că sunt plătiți ca vai de lume.
- Nu-l face să înceapă să vorbească despre bani! i-am cerut lui Steve.
- Nu-l face pe el să înceapă să fie dobitoc, a replicat Kit, întunecându-se la față.
Ce-i drept, fusesem un pic neatent, dar nu credeam că merit asta. Care e problema lui? Când a sosit Gretchen, a plecat de lângă noi, aruncându-mi o privire neprietenoasă.
- Ce-l roade pe Gilbert Grape*? le-am spus celorlalți? Mahmureala?
*eroul filmului Necazurile lui Gilbert Grape, 1993
- Trebuie să fie din cauză că n-a primit acea promovare, a zis Gretchen.
- Ce promovare?
- Of, Jamie, ne-a spus ieri totul despre asta!
- Am ajuns acasă cu alt vas, i-am amintit.
- Să văd dacă nu vrea să vină afară la o țigară, a zis Steve, iar Gretchen a adăugat că merge și ea.
- Aveți grijă să stați de-o parte și de alta a lui, nu cumva să se arunce în apă, am glumit, încă niciunul n-a zâmbit.
Îl cunoșteam pe Kit mai bine decât ei și, cu toate că tocmai făcuse puțin mai devreme acea referire la sinucidere, n-ar fi încercat niciodată s-o facă, mai ales nu din pricina unui obstacol de la serviciu.
17
27 decembrie 2019
Telefonul meu sună și, nebăgând în seamă privirile iscoditoare ale detectivilor, citesc răspunsul lui Clare la mesajul meu de mai devreme:
Da, Melia i-a spus lui Richard de K. Ce ciudat!
Sper că el e bine.
Din faptul că a folosit „ciudat” și nu „tragic” sau „îngrozitor” apreciez că se îndoiește că poate Kit ar fi în vreo primejdie reală.
- Nu-i el, nu? zice Merchison.
- Nu.
Mă izbește faptul că n-am încercat eu însumi să-l sun pe Kit de la acel mesaj de luni.
- Are telefonul închis, nu? Nu l-ați găsit abandonat pe undeva? Haide, zău, cu siguranță asta îmi puteți spune?
- Nu. Poate să-l aibă la el, însă e scos din funcțiune, răspunde Parry.
- Asta e cu siguranță ceva neobișnuit.
Ei nu învrednicesc replica asta cu reacția pe care o merită - „Hei, mulțumim pentru confirmarea că am făcut ce trebuie când am lansat o investigație!” - și mă simt stupid.
- Știai de cineva din viața lui care ar fi putut să-i poarte sâmbetele? întreabă Merchison. Ce zici de colegii lui?
Mă gândesc. Atunci când tu și tovarășii de navetă lucrați în domenii diferite, discutați foarte puțin despre muncă. În afară de jeluire despre șefii cei răi, cine are chef să-și înceapă ziua împărtășindu-și groaza de ședințele și termenele-limită care îl așteaptă?
- Nu, zic. Îmi pare rău! E destul de popular. Îmi închipui că le place mult de el colegilor.
- Și familia?
- Nu v-a spus Melia despre asta? Ea a rupt relațiile cu ai săi. În cea mai mare parte, ai lui sunt morți.
- „În cea mai mare parte” morți?
- Mama lui a murit tânără, când el avea 10 sau 11 ani. Nu sinucidere, dacă la asta vă gândiți.
Urmează un scurt moment de încremenire, când îmi dau seama că, încercând să neg o teorie, n-am făcut altceva decât s-o propun. Mă îndoiesc zdravăn că Melia a pomenit de asta.
- Mama lui a murit de cancer, iar tatăl a vândut casa lor și a cheltuit banii pe cai. Kit n-a avut prea mult de-a face cu el de atunci încoace, din câte mi-am dat seama. A fost crescut mai mult de bunică.
Îmi dă prin cap că asta îl rezumă foarte limpete pe Kit și amarele sale aspirații.
- Dar sunt sigur că Melia v-a spus tot despre asta, adaug.
- Așadar, nu s-a certat cu nimeni de curând, chiar și dintr-un mărunțiș?
- Nu, i-am cunoscut câțiva prieteni la nuntă și toți păreau destul de drăguți. Unii erau din vremea școlii de teatru, iar doi de la serviciu.
Răspunsurile mele sunt intenționat anoste: scopul meu este să-i neutralizez pe cei care mă interoghează, să recuperez o parte din puterea pe care am pierdut-o când am scăpat porumbelul cu sinuciderea.
- Înțeleg că tu și partenera ta ați fost martori la cununie, zice Merchison. Asta trebuie să fi fost un pic stânjenitor.
- V-a spus Melia asta?
- Trebuie să te fi făcut să te simți nițel, care e cuvântul care se folosește?
Tace un pic.
- „Dezorientat”.
- M-am bucurat pentru ei.
Brusc am, fără motiv, imaginea Meliei răsucindu-se în țesătura aceea diafană în primul dintre dormitoarele noastre împrumutate.
Merchison mă urmărește cu privirea, încercând să mă citească.
- Haide, Jamie, ești om și tu! Trebuie să fi fost un pic invidios văzându-l că se însoară cu femeia de care erai...
Tace, căutând cuvântul potrivit, însă de această dată pare că se abține ca o provocare.
- Îndrăgostit, completează în cele din urmă, și mă tulbură să-l văd că-mi zâmbește larg.
Pentru prima dată îi văd dinții, perfect drepți, așa cum sunt întotdeauna în gurile bărbaților mai tineri decât mine.
Oftez.
- Uite ce-i, aici nu sunt la terapie! Ce legătură are asta cu investigația?
- Legătura este că totul pare să ducă înapoi la tine, zice Parry. Tu ești cel care erai acolo luni seara. Tu ești cel cu istoricul unei izbucniri emoționale. Tu ești cel în care Kit a avut încredere ca să-i fii martor la cununie, cu toate că, de fapt, îl trădai în cel mai grav fel posibil.
Sună rău când le înșiră așa. S-ar putea spune „de neiertat”.
- Are dreptate, știi? intervine și Merchison.
Și pare aproape trist, ca și cum ar fi încercat să-mi ia apărarea, chiar a făcut-o, însă pur și simplu nu poate găsi o cale spre un adevăr care să-mi fie favorabil.
- Ești singurul lui dușman cunoscut, Jamie.
18
August 2019
Cununia, într-o sâmbătă de la sfârșitul verii, mi s-a părut un act nebunesc în clipa în care am auzit de ea, încă înfundat în perne, în dormitorul nostru cu storurile trase.
- Jamie! Trebuie să te scoli!
Clare era în ușă, așteptând să ridic capul înainte să se ducă la ferestre și să ridice storurile și să inunde încăperea cu lumina zilei.
Mi-am acoperit ochii cu brațul. Copiii țipau în scuarul din față și câinii le răspundeau lătrând.
- De ce?
- Serios, scoală-te acum!
Avea vocea înviorată de urgență.
- N-o să-ți vină să crezi: Kit și Melia se căsătoresc!
Avea dreptate, nu-mi venea să cred.
- Asta chiar că e o veste! Totuși, mă îndoiesc că o să se întâmple.
Am scos în silă un hohot de râs înainte să mă las pe tăblia patului.
- Doar îi știi.
Clare era la șifonier, mutând umerașele pe bară cu un hârșâit metalic oribil, care îmi făcea nervii praștie.
- Nu, n-ai priceput, se întâmplă acum. Azi, la ora 12! Vor să le fim martori. Trebuie să ne pregătim, e trecut deja de 10.
Încremenit și cu gura căscată, mi s-a părut prea ușor să mă pun în centrul acestei schimbări: Kit trebuie să fi aflat de mine și Melia și o ceruse în căsătorie ca să și-o adjudece, s-o țină închisă.
Dar nu, cine îl invită pe noul iubit al soției să-i fie martor? Asta era pervers, chiar și pentru Kit. Mai concret, cum naiba aveau să plătească o nuntă? N-ar putea decât să creeze datorii și mai mari, noduri și mai strânse.
Clare mi-a aruncat telefonul său.
- Uită-te la mesajul Meliei! Dacă ne putem întâlni cu ei la oficiul de stare civilă la 11 și jumătate. Am zis că da.
Era tulburător să văd numele amantei pe ecranul telefonului parteneri, lungul șir de mesaje dintre ele, dovada unei prietenii solide, care era în plină desfășurare.
„Vă rog să spuneți că puteți veni!” implora Melia. „Emoționant!” Adăugase un emoticon cu o mireasă cu voal, îmbujorată.
Mi-am coborât picioarele pe podea.
- Kit n-a suflat o vorbă pe vas aseară.
Fuseseră obișnuitele beri și întrebase ce facem toți a doua zi, dar nu-mi amintesc să fi fost vreun zâmbet secret, vreo ocheadă conspirativă.
- Nu trebuie să te programezi înainte când vrei să te căsătorești?
Clare, care alesese o rochie, își aduna acum lenjeria de corp și accesoriile.
- Da, 28 de zile, nu-i așa? Dar presupun că martorilor poți să le spui în ultima clipă, dacă ai chef!
Inima mea și-a reluat bubuitul groaznic. Așadar, Melia știuse de 4 săptămâni de această dimineață. Patru întâlniri cu mine - printre care excursia cu telecabina - și nu suflase o vorbă. Ce joc juca, așteptându-se să-i fiu martor la cununie când îmi spusese că mă iubește?
Nu spusese. Dăduse de înțeles. Am simțit că mă dezumflu: ce fel de găgăuță de vârstă medie mai eram și eu, să gândesc în termeni de iubie? La duș am dat apa la cea mai sălbatic de rece temperatură, încercând să-mi sting gândurile care ardeau mocnit.
Se terminase cu Melia. Nu fuseseră decât 5 luni, și totuși fuseseră momente, când mă trezeam dimineața și fragmentele încă nu se îmbinaseră la loc, când îmi fusese extrem de greu să înțeleg viața dublă pe care o duceam. Cum rezistasem atâta vreme fără să fi fost descoperiți?
Spălat, ras și îmbrăcat pe jumătate elegant, m-am grăbit să mă alătur lui Clare, care era încântătoare într-o rochie roșie ca macii, cu părul înfoiat cu foehnul și cu un colier gros pe clavicule.
Imediat după aceea ne aflam în taxi și opream la Woolwich Town Hall, o clădire grandioasă, cu acoperișul în formă de cupolă și un turn cu ceas.
- Am uitat ce frumoasă e clădirea asta, am zis.
- Baroc edwardian. Stai să vezi înăuntru! Trebuie să fie o listă de aștepare lungă cât brațul tău pentru acest spațiu. Melia trebuis să fi prins o renunțare.
Presupusese automat că Melia fusese motorul acestui lucru și n-am contrazis-o.
Avea dreptate în privința interiorului, o priveliște ireală pentru ochii obișnuiți să se uite într-o cană cu cafea la ora asta din weekend: o cupolă uriașă, podeaua în tablă de șah, vitralii, o scară demnă de un sultan, peste toate prezidând o regină Victoria de marmură.
Am găsit fericita pereche într-o zonă de așteptare de la etaj.
Poate că din cauza opulenței spațiului, amândoi arătau supli și nevinovați, mai ales Melia, într-o rochie de plajă cenușie ca penele de turturea și sandale care erau un pic mai mult decât șlapi. Cerceii lungi, făcuți din fire de argint legănătoare, amenințau să i se încurce în păr, pe care îl ținea liber, fără podoabe, pe umerii goi. În afară de ruj și rimel, se înfățișa viitorului soț cu fața curată. Kit avea pantaloni ajustați din țesătură „picior de cocoș” și cămașă neagră - stil tineresc - însă eleganța veșmintelor părea să nu facă altceva decât să-i accentueze lipsa experienței de viață. Nu arătase niciodată mai nelalocul său decât acum.
- Sunt mama și tata? a întrebat-o funcționarul pe Melia și m-am prefăcut că nu aud.
Aveam o impresie foarte pronunțată că n-o să iasă nimic bun din asta pentru niciunul dintre cei prezenți și am acceptat strângerea de mână a lui Kit cu atâta reținere, încât a început să râdă.
- Știu că nu crezi în ăsătorie, Jamie, dar poți mai mult de atât.
Jenat, l-am atras într-o îmbrățișare.
- Îmi pare rău, amice, sunt doar un pic descumpănit! Habar n-aveam că asta era sortit.
Clare i-a sărutat pe amândoi. Pentru o cinică autoproclamată în privința căsătoriei, era exuberantă, chiar veselă.
- Stați așa, n-ai flori, Melia? Trebuie să ai flori! Trag o fugă și-ți aduc.
Nici n-a plecat bine și Kit a întrebat unde e toaleta, iar eu și Melia am rămas singuri.
- Jamie, a murmurat, îți mulțumesc pentru asta!
„Asta?” Nici nu știam de unde să încep.
- De ce nu mi-ai spus?
Zâmbetul ei era greu de descifrat, îmbinând entuziasm, scuze și altă emoție, ciudat de asemănătoare cu viclenia.
- Aveam de gând când ne-am întâlnit miercuri, însă...
- Însă n-a ajuns pe prima pagină a știrilor?
Totul se petrecuse atât de repede, încât nu eram sigur dacă suferința îmi era provocată de hotărârea ei de a se mărita cu Kit, un soț nepotrivit oricăror standarde, sau de hotărârea ei de a se mărita, pur și simplu. Mă îngrețoșa atât gelozia față de el, cât și sila față de mine însumi pentru felul în care îl trădasem - și pe Clare.
S-a apropiat și mi-a prins cotul în căușul palmei. Atingerea îi era blândă, plină de milă.
- Uite, acum nu-i vreme, dar o să-ți explic totul data următoare când ne întâlnim.
- Nu-i nevoie să explici, dragă.
M-am adunat, încercând să arăt mulțumit pentru ea.
- Nu-i?
Brusc, părea plină de mâhnire.
- Cu alte cuvinte, nu vrei să explic?
- Cu alte cuvinte, nu mă aștept s-o faci. Dacă asta e ceea ce vrei, atunci...
- Săptămâna viitoare, m-a întrerupt, asumându-și riscul să-mi pună un deget pe buze.
Săptămână viitoare? Doar nu voia să zică...
O cunoșteam destul de bine ca să știu că e neobișnuit de dornică - unii ar zice îndreptățită - să fie și cu slănina-n pod, și cu buzele unse, dar cu siguranță asta nu includea ospățul nu nuntă. I-am înlăturat cu blândețe degetul.
- Săptămâna viitoare merg în concediu, Melia. Ți-am mai spus. Până miercuri. O să lipesc două săptămâni.
- A, da. Atunci, de îndată ce te întorci. Însă n-am programările pentru acea săptămână, așa că nu știu în ce zi e bine. Totuși, miercuri sau joi, ca de obicei.
- Ca de obicei?
- Da.
Ochii i s-au ațintit în ai mei cu o dorință aproape fanatică de convingere.
- Ai încredere în mine, Jamie! Am nevoie de tine. Cu adevărat... Oh, Clare, sunt așa de frumoase!
Clare se întorsese cu un buchet frumos de flocri de câmp, pe care Melia le-a ținut sfios pe burtă în vreme ce Clare făcea fotografii cu telefonul. Părea că își asumase un rol semioficial.
- Plănuiți o lună de miere, Me? Urăsc să fiu personajul negativ, însă nu ți-ai programat vreun concediu, așa-i? Programul concediilor a fost stabilit de o grămadă de vreme. Să vorbesc cu Richard pentru tine?
Mela a zâmbit de parcă împărtășea o glumă.
- Oh, n-avem lună de miere! Nu ne putem permite asta.
Kit, care sătutse atâta timp la toaletă, încât nu puteam decât să bănuiesc ce făcea acolo, a reapărut lângă ea.
- Nu ne putem permite nimic, a confirmat cu voioșie. Ne începem viața conjugală ca niște cerșetori.
Și apoi numele cerșetorilor a fost strigat și iată că se întâmpla.
Funcționarul era plin de voioie sinceră, chiar dacă a fost o oficiere comic de scurtă într-o sală goală, nefiind recitări sau jurăminte suplimentare și niciun nuntaș înainte de mine și de Clare.
După aceea, ca o vedetă și mireasa lui copilă hippy, tinerii căsătoriți au fugit din interiorul opulent spre treptele de piatră de afară, trăgând șuturi în confeti rămase de la cununiile dinaintea lor. Se țineau de mână, chicoteau împreună.
Apoi și-au luat telefoanele și au invitat, aparent la nimereală, niște oameni să bea ceva împreună la Stag, un bar mare de pe mal, la Greenwich.
Am mers în același taxi până acolo, cu Melia înghesuită între Kit și Clare, în spate. Simțeam mirosul de iasomie al parfumului ei și m-am întrebat, cu spaimă bruscă, dacă îl mirosise vreodată Clare pe mine. Nu, nu se poate, altfel n-a fi fost aici cu toții azi.
Ferească Domnul să plouă în ziua lor specială: se ridica un soare slab, încălzindu-ne pielea și azvârlind în noi cu lumina din apă pe când mergeam în șir indian.
Pe când ne apropiam de ușa barului, Clare i-a zis Meliei:
- Ne îngăduiți să plătim noi șampania, ca dar de nuntă?
N-am putut suporta să mă uit la fața trădătoare a Meliei pe când accepta, așa că m-am uitat la Clare.
Radia, bunăvoința ei era din toată inima, și am văzut că nu atât actul căsătoriei în sine era ceea ce o înflăcăra, cât spontanietatea ocaziei. Am mai văzut și emoția care avea să-i urmeze, dacă nu mai târziu în cursul zilei, atunci curând: dezamăgirea față de sine pentru că ocolise tradiția, când ar fi putut, pur și simplu, să i se supună, așa cum făcuse Melia.
- Frumos din parteea ta să plătești șampania! am zis când am fost singuri.
- M-am gândit doar, știi tu, că trebuie să ne amintim cât de norocoși suntem, a zis, ceea ce știam din declarațiile anterioare că este codificarea lui: „Trebuie să ne amintim cât de talentați și sârguincioși suntem” - pentru că oamenii care au fost ajutați nu acceptă niciodată faptul că succesul lor este o simplă consecință a acestui lucru.
Ei cred că ar fi avut la fel de mult succes și fără asta.
De asemenea, de vreme ce eram pedant, ea voia să spună „eu”, nu „noi”. Nu-mi ceruse părerea în privința șampaniei din cauză că n-avea de ce. Invers, eu n-aș fi putut face gestul fără să-i cer părerea.
Adevărul era că, prin faptul că-mi abandonasem cariera de funcționar, ajunsesem la fel de neajutorat în plan economic ca soți Roper înșiși, iar în anul scurs de atunci încoace nu izbutisem să profit de consiliera despre carieră și refuzasem o mână de ajutor direct din partea lui Richard. În loc de asta, îmi concentrasem energia asupra unei ocazii favorabile imorale care era pe cale să fie retrasă, indiferent ce păruse să susțină Melia la oficiul stării civile.
În următoarele ore, pe când temperatura creștea și ploaia se abținea să cadă, prietenii celor doi Roper au sosit pe malul fluviului.
Clare i-a cunoscut pe Steve și Gretchan, iar eu am cunoscut diverși colegi din departamentul Meliei de la Hayter Armstrong. Directorul ei și partenerul de afaceri al lui Clare, Richard, era plecat în concediu în căsuța sa din Bretania, tocmai cea pe care aveam s-o ocupăm noi săptămâna viitoare.
Ce părere avea despre Melia? mă întrebam. Era la fel de vrăjit ca toți ceilalți, la fel de obligat ca mine să posese frumusețea ei alunecoasă? Ea îl avusese și pe el în vedere pentru legătura amoroasă? Sau cei trei copii ai lui erau un obstacol care, din fericire lipsea, în ce mă privește?
Dar asta era amărăciunea mea care vorbea. Neliniștea. Melia nu mă alesese în mod cinci pe mine mai mult decât o alesesem eu pe ea.
Ne plăcuse unuia de celălalt - ne iubiserăm, chiar dacă pentru scurt timp. Iar Richard, dacă ar fi fost aici, probabil că i-ar fi oferit perechii strâmtorate casa lui de vacanță pentru câteva zile de lună de miere, adăugând și biletele de avion ca dar de nuntă.
- Ei bine, asta-i nebunie curată! mi-a zis Gretchan, nu chiar printre dinții încleștați, dar cu o undă tăioasă în entuziasmul său.
Pe tărâmul acesta de actori și amăgitori, era adevărată. Era limpede că se mobilizase rapid pentru eveniment, căci părul îi era turtit și nespălat, rochia de dantelă era un pic șifonată, iar oja de pe unghiile de la picioare era ciobită.
Mi-am amintit de acuzația Meliei că ea și Kit au o relație și mi-a dat brusc prin minte că asta era atât blestemul omenirii, cât și consolarea: nevoia noastră biologică de a ști cui îi place de cine.
- Ce anume e nebunie? am zis.
Eram recunoscător pentru cerul care se luminase; cu ochelarii de soare la ochi, mă temeam mai puțin că dau la iveală emoții nepotrivite cu împrejurările.
- Vrei să zici faptul că s-a însurat Kit așa brusc?
- Vreau să zic toate. Aș fi crezut că e ultimul om dn lume care să dea banii pe așa ceva și, sinceră să fiu, singura dată când l-am auzit vorbind despre ea se plângea.
- Și viceversa, am recunoscut eu.
- Păi, tu trebuie să știi, Jamie.
- Ce vrei să zici?
A urmat o pauză lungă. Știa Gretchen? Dacă da, cum? Singura modalitate posibilă era Kit însuși.
Mi-am amintit că primul meu gând când auzisem vestea căsătoriei fusese că vrea să-și oficializeze dreptul asupra Meliei, să mă îndepărteze. Însă instinctul mi-a spus că avea dreptate Clare: Melia pusese asta la cale. Să fi descoperit ea infidelitatea lui și acesta era rezultatul?
„Ai încredere în mine, Jamie. Am nevoie de tine.”
Gândul m-a făcut să mă cutremur.
În cele din urmă, Gretchen a răspuns:
- Voiam să zic doar că tu ești singurul dintre noi care îi cunoaște pe amândoi. Steve și cu mine n-am mai întâlnit-o niciodată. Sau pe Clare.
- Așa-i.
Am simțit un val brusc de dezorietare. Acum un an, nu-l cunoșteam pe niciunul dintre acești oameni. Până și angajații de la Hayter Armstrong erau din departamentul închirieri și, prin urmare, nu-i știam. Singura constantă era Clare, și eram conștient că o evit cât de discret pot, îngrozit că starea de spirit m-ar da de gol.
M-am scuzat ca să merg la toaletă. La întoarcere, i-am auzit pe Kit și pe Steve stând de vorbă la bar, destul de indiscreți ca să discute tocmai întrebarea aflată pe buzele invitaților lor.
Vocea lui Steve, de obicei nedeslușită, era din fericire amplificată de băutură.
- Deci, a cui a fost ideea, amice?
- A Meliei, desigur.
Am simțit furnicături pe pielea capului.
- Ori asta, ori ne despărțeam, a adăugat Kit.
- Serios? Uau!
Steve a scos un șuierat.
- Ultimatumul clasic. Ai crede că după Me Too și toate alea, femeile nu vor să se mărite, nu-i așa? Încă mai există speranță pentru mine. Că veni vorba, îmi place cum arată...
S-a întrerupt, tonul său trecând la amuzament.
- De ce te învârți pe aici, Jamie? Tragi cu urechea la noi, da?
- Exact asta făceam.
M-am apropiat și m-am alăturat lor.
- Dacă vrei părerea mea, teama de a împlini 30 de ani poate fi o motivație puternică. Colega mea Regan crede că e trecută la 24 de ani.
- Da? Sau poate că Me vrea copii? a sugerat Steve, cu resemnarea dezgustată a cuiva care a descoperit că a primit o amendă pentru parcare.
Însă Kit arăta șocat de-a binelea.
M-am întrebat dacă era șocat la gândul să aibă un copil sau că Steve ghicise adevărul? Mi-a venit atunci în minte o imagine: Melia gravidă, copilul putând să fie al meu, dar cu paternitatea niciodată pusă sub semnul întrebării. Mintea mi-a parcurs rapid consecințele catrastofale: un e-mail de la un adolescent care fusese alertat de o potrivire de DNA; Clare, silindu-mă să cercetez, să primesc tânărul în viața noastră.
Peste câteva minute, dincolo de ușile din spate, când eu și Melia eram din nou singuri și nu puteam fi auziți, am întrebat-o:
- Nu eși gravidă, nu? E motivul pentru care ai făcut asta?
- Hei, suntem în 2019, Jamie, nu în 1950.
A râs, ridicând paharul spre fața mea.
- Și n-aș bea, nu?
Ca a un semnal, Kit a venit împleticit cu o sticlă de șampanie să ne umple paharele. Peste umărul lui, i-am văzut pe Clare și pe Steve stând împreună în picioare, ea, cu capul înclinat ca să asculte, zândind larg.
Deja vremea devenise foarte frumoasă; mai rămâneau doar două-trei pete neglijente de nori, ca și cum ar fi fost puși cu buretele pe albastrul cerului de către niște copilați. Grupul nostru se instalase pe o porțiune a aleii de lângă râu și cineva pusese muzică pe telefon, cu sunetul de tinichea al unei cutii muzicale.
Melia a început să danseze cu o prietenă, o fată cu fața solemnă, ascuțită și picioare suple și bronzate. Cântecul era versiunea Lanei Del Ray a lui Doin` Time și femeile se mișcau ca și cum ar fi uitat de prezența oricui în afara lor. Turiștii, identificând centrul de energie al după-amiezii, au alcătuit un cerc neregulat în jurul petrecerii, făcând fotografii, uitându-se la fetele care dansau.
Am devenit conștient că se uită Kit la mine mi mi-am abătut atenția de la cântec.
- Felicitări, amice! am zis, cu o simulare acceptabilă a veseliei. Ești un bărbat norocos.
- Da, mulțumesc, Jamie!
Și-a întors fața spre apă, de parcă ar fi fost copleșit de forța bunăvoinței mele; de parcă eu aș fi făcut ca toate astea să se întâmple.
19
Septembrie 2019
Rutina concediului nostru anual de la sfârșitul verii împreună cu tatăl meu era bine stabilită.
Întotdeauna îl luam de acasă, din apropiere de Winchester, și mergeam cu feribotul expres de la Portsmouth la Cherbourg, apoi undeva în Normandia sau Bretania. Întotdeauna cădeam de acord că e fantastic să fii fără copii și să poți călători în timpul anului școlar prin locuri minunate, pe care în august le face insuportabile prezența plozilor urlători.
- Imaginează-ți traficul în vacanțele școlare! a zis Clare, știi textul pe dinafară, în vreme ce alunecam pe A3 fără nicio piedică.
- Știu. Groaznic!
- Oricum, prefer vremea din septembrie.
- Cea mai bună în ambele lumi! am fost de acord.
Până acum era ca de obicei, însă apoi m-a surprins abătându-se de la următoarea parte a scenariului - economiile pe care le poți face evitând luna august - și închizându-se într-o tăcere lungă.
Aveam ochii ațintiți la drum, la o camionetă din față care tot trecea de la o bandă la alta, însă după o vreme i-am aruncat o privire și am văzut-o fulgerând cu privirea bordul.
- Ce-i? Pari cam supărată.
- Mă gândeam la Melia și la Kit. La nuntă.
Ah! Așa cum am spus deja, după momentele de entuziasm, Clare era mai vulnerabilă ca multă lume la forța revenirii în cotidian, așa că mă așteptam la această înrăutățire a stării de spirit. În ce mă privește, ca să mă port în vacanță cu voioșia cuvenită - sincer, ca să-mi salvez sănătatea mintală - am preferat să consider că nunta familiei Roper fusese o halucinație.
- Vreau să zic, ei sunt cei care se ciondănesc tot timpul, a zis Clare. Credeam că se vor despărți, nu-i așa?
„Ei sunt cei care”: adică în comparație cu noi.
- Poate că toată nestatornicia aceea e doar pasiune, a adăugat, mohorâtă. Credeam că milenialii nu fac dragoste. Am citit asta în Telegraph.
Am râs.
- De ce râzi?
- Pentru că ceea ce ai zis e distractiv! Oricum, ce-ți pasă ție? A fost hotărârea lor să se căsătorească.
S-a retras în defensivă.
- E tradițional, nu-i așa, ca după o nuntă să-ți pui sub semnul întrebării situația? Propriile alegeri.
Am semnalizat că ies de pe A3, trăgând aer în piept exact atâta timp cât piciorul meu a apăsat pe frână. Știam că n-am șansa să închid capacul peste chestia asta, critica la adresa mea gata să se reverse. Și nici nu puteam considera relația mea cu Clare o halucinație.
- A fost greu pentru mine, știi, Jamie? a zis, pornită de-a binelea.
- Ce a fost?
- Să te sprijin.
- Să mă sprijini? Nu văd de ce ar trebui să fie greu pentru tine.
În sensul giratoriu, un nătărău a încercat să depășească și starea de spirit mi-a devenit imprudentă.
- N-ai nevoie de salariul meu, poți trăi exact așa cum o faci fără vreo contribuție de la mine. Eu sunt cel care mi-am asumat riscul și am coborât pe scara socială.
Am tăcut, pentru că riscam să protestez prea mu a. Ea avea mare dreptate să se îndoiască de noi, atâta doar că încă nu știa de ce.
Brusc, am observat că placa de înmatriculare a mașinii din fața noastră avea exact aceleași prime 3 litere ca a noastră. Câte șanse erau să se întâmple asta?
- Nu vorbeam de sprijinul financiar, a zis Clare cu răceală. Căsătoria m-a îmboldit să fac inventarul, asta-i tot.
Am simțit un val de spaimă.
- Doar nu vrei să spui că tu dorești să ne căsătorim?
Încrederea mi s-a clătinat puțin.
- Vrei să ne despărțim?
O clipă, m-am întrebat dacă mai ajungem în Franța. Am simțit brusc nevoia aprigă să urmăresc placa de înregistrare asortată, oriunde ne-ar duce.
- Nicuna dintre ele, a zis Clare. Mă gândesc doar că trebuie să se schimbe ceva.
Ei bine, era prea târziu pentru copii, cel puțin ai noștri proprii. M-am rugat îngând să nu propună adopție sau mamă-surogat sau ceva care să implice examinarea oficală a obiceiurilor mele.
- Mi-ar plăcea ceva mai multă sinceritate, a zis. Altfel nu pot face planuri.
Am remarcat singuralrul. Oare în subconștient își încadra viitorul în termeni independenței sau vinovăția era ceea ce mă făcea hipersensibil? Tocmai negase, literalmente, dorința de a ne despărți.
M-am uitat la ora de sosire prevăzută de GPS. Mai aveam 6 minute până acasă la tata.
- Sinceritatea e bună, am zis cu toată implicarea pe care am putut s-o găsesc pentru o astfel de absurditate. Dar poate că ar trebui să lăsăm deoparte asta pe moment și să ne concentrăm asupra călătoriei.
A dat din cap.
- Ai dreptate. Hai să trecem de concediu și apoi o să vedem cum stăm.
Pe când își ajusta starea de spirit, am simțit gheara iminentă a posomorârii mele. Nu-mi plăcuse nicun pic acest schimb de replici.
Ce nu-mi spunea? O legătură amoroasă proprie? Mi-a dat prin cap că eram cu totul la cheremul ei - al ei și al Meliei - cu autonomia jefuită de aceste două femei.
N-ar fi asta definiția ironiei? Să-mi dea papucii amândouă.
Traversarea Mării Mânecii a fost lină, iar drumul mai departe cu mașina, alinător de familiar.
Mă bucuram că de această dată ne stabiliserăm baza în Bretania, nu în Normandia. Plajele din Normandia sunt uriașe și frumoase, însă când pășești pe ele e ca și cum ai trece printre fantomele războiului. În acel concediu nu voiam să mă gândesc la vieți furate; nu voiam să cuget la dezonoarea treptei mele sociale.
Mai stătuserăm de câteva ori în „căsuța” lui Richard, o casă de fermă cu obloane albastre înconjurată de pajiști cu flori sălbatice și păduri pe pini, renovată și decorată cu migală de Agnes, soția lui. Ne-am simțit pe dată ca acasă acolo, regăsindu-ne cu ușurință făgașul.
O să spun un lucru despre mine și Clare: ne doream același lucru în concediu, același lucru în fiecare zi - somn, plimbare, înot, gătit, mâncat, băut. Tata nu crea nicio problemă; participa la toate de mai sus, în afară de plimbare, și întotdeauna îi fusese dragă Clare. Una peste alta, eram vilegiaturiști fericiți - cel puțin la început.
- E atât de însuflețitor! Cred că grădinăritul o să fie noua mea pasiune, a zis Clare la prânz în a patra sau a cincea zi.
Toate mesele le luam pe terasa de piatră cu copertină, înconjurați de hortensii ca într-o grădină botanică, al căror albastru punea în evidență nuanța vinului rose local și mă făcea să-mi amintesc de culorile pe care le purtaseră Kit și Melania prima dată când îi văzusem.
- Cine are grijă de casa aceea mare a ta? a întrebat tata.
- O fată adorabilă de acolo, pe care o cheamă Delilah, a răspuns Clare. Tocmai a terminat facultatea și lucrează la un scenariu, așa că are un loc liniștit în care să scrie timp de două săptămâni. A fost ideea lui Jamie.
Delilah, mi-am zis, dându-mi ochii peste cap. Care scrie un scenariu.
Cu toate că sugerasem să aibă cineva grijă de casă, cu siguranță nu fusese ideea mea să-i oferim casa fiicei uneia dintre prietenele bogate ale lui Clare.
Prima mea alegere ar fi fost Regan, care acum împărțea o garsonieră din South Croydon cu prietena unei prietene care lucra în schimbul de noapte la un spital, practic dormind pe rând în același pat. Dar încă nu dezvăluisem faptul că trăiam într-o casă care ar fi putut să găzduiască o familie mare și servitorii săi, așa că tot tărăgănasem cu propunerea și, în loc de asta, un copil bogat din zonă se mutase din cuibul luxos al părinților, aflat în Greenwich, într-al nostru, la câțiva kilometri în aval.
În orice caz, pe zi ce trecea era tot mai limpede că hotărârile în privința casei „noastre” le lua Clare, nu eu.
- Nu-i chiar scriitorul mort de foame din maghernița friguroasă, am zis. Din ce greutăți o să se inspire în ceea ce scrie? Dickens a lucrat într-o fabrică de cremă de ghete, nu-i așa?
Clare nu m-a băgat în seamă.
- Sunt bucuroasă să sprijin în acest fel mărunt strădaniile creative, a replicat ea, adresându-se tatii. E așa de greu să te menții la suprafață, în afară de cazul în care ai succes! Avem prieteni care au fost actori, dar nu și-au putut permite să continue după vreo 2 ani. Nu fac decât să acumuleze datorii și nu câștigă, practic, nimic.
La pomenirea lui Kit și a Meliei, nervii de pe tot trupul meu s-au aprins.
- Am și impresia că amândoi sunt cu adevărat talentați, a adăugat Clare. Mare păcat!
- I-am văzut în ceva? a întrebat tata.
Mi-am regăsit vocea.
- Nu, n-au fost la televizor. Ea a ajucat în două piese. Una chiar a avut câteva spectacole în West End, mi se pare.
- Lucrează pentru mine, i-a spus Clare. E excelentă, când dă pe la serviciu.
Am prins de gât carafa cu rose și am început să umplu la loc paharele.
- Nu dă pe la serviciu?
- Mă rog.
Clare s-a strâmbat.
- Nu-i cea mai rea cu care am avut de-a face, însă are mai mult decât numărul mediu de zle de concediu medical. Noi obișnuiam să mergem la datorie și cu piciorul rupt, nu-i așa? Însă generația asta e mult mai sclifosită. Oricum, Tony, tocmai s-au căsătorit și, din pricina tuturor datoriilor, nu-și pot permite nici măcar să meargă în luna de miere.
Asta a dus, așa cum mă așteptam, la o comparație între escapadele în Maldive ale romanticilor din ziua de azi și pensiunile din Margate, în afara sezonului, din tinerețea tatii.
Eu și Clare aveam o fotografie minunată cu el și mama în anii `60 la Haunted Snail Ride din parcul de distracți Dreamland. Dacă ne despărțeam, trebuia să am grijă să iau acea fotografie.
„Dacă ne despărțeam.” Am luat paharul cu apă și am simțit lichidul rece ca gheața trecându-mi prin gâtlej.
- Ar fi trebuit să le lăsați acestor actori casa voastră pentru luna de miere, a sugerat tata.
- Ar fi fost mult prea mândri ca să accepte, a zis Clare. Oricum, nu sunt sigură că am încredere în ei. Ne-am întoarce și am descoperi că au vândut tot din casă. Sau casa însăși! Fraudele imobiliare sunt o problemă uriașă, să știi.
- Ei, haide, doar nu sunt hoți!
M-am gândit la fotografia pe care mi-o trimisese Kit în acea dimineață, cu o șalupă a poliției fluviale alături de acvabuz, ca o escortă:
Șobolanii de apă au avut o scurtă întâlnire cu caraliii în dimineața asta. Doar un exercițiu, dar aproape că am făcut stop cardiac!
E vremea pentru un pic de trai curat? Ai economisi bani.
Prăvale-te-n ocean, frate!
Acesta din urmă venise cu un emoticon cu valuri, urmat de un emoticon cu pungi de bani. În cele din urmă, înainte să iasă de pe net, trimisese o față care plânge.
Era impresionant, dacă te gândești, că nu se împrumutase ca să plătească o lună de miere. Pentru prima dată, el și Melia se lipsiseră de ceva la care, de fapt, aveau dreptul să se aștepte.
- Ești sigură că vrei ca o astfel de persoană să lucreze pentru tine? i-a zis tata lui Clare, râzând.
- Tocmai a zis că e excelentă! m-am rățoit eu, ceea ce l-a surprins.
- Este, a fost de acord Clare. E una dintre cele mai convingătoare persoane pe care le-am cunoscut. E evident că și pe tine te-a convins, Jamie - uite cum o aperi!
- Pentru că e prietena noastră, am replicat. Tocmai am participat la cununia ei.
În vreme ce Clare se uita lung la mine, mi-a venit în minte o amintire din apartamentul soților Roper, unde începuse totul, când Melia zisese că aș fi un actor bun: „Îmi dau seama întotdeauna când minte”, zisese Clare.
Am simțit brusc o mâncărime pe gât și, scărpinându-mă, am simțit umflătura tare a unei înțepături de insectă. M-am scuzat și m-am dus în casă să aduc ceva pentru asta.
După o zi sau două, la vreo jumătate de oră după ce ne începuserăm plimbarea prin pădurea de pini, Clare m-a surprins anunțând, din senin:
- Știu, Jamie.
Am înghețat pe sub transpirație.
- Am crezut că pot să aștept până după concediu ca să mă ocup de asta, dar nu pot. La asta mă gândeam când ne-am luat la ceartă pe drum spre Winchester.
- De ce anume să te ocupi?
Cuvintele mi s-au pierdut într-o înghițitură în sec lașă.
Fața i se înroșise puternic, și am smțit că și a mea se înroșise.
- Știu că mi-ai zis să nu mă mai amestec, dar am vrut doar să iau legătura cu ea ca să mă asigur că sfatul pe care ți-l dădeam era în aceeași linie cu ale ei.
Mi-au trebuit câteva clipe ca să-mi dau seama că vorbește despre instructoarea de carieră. Îmi venea să urlu de ușurare.
- A, vorbești de Vicky.
- Da, sigur că de Vicky vorbesc.
Vocea i s-a înălțat, acuzatoare:
- Știu că nu te-ai mai dus la ea după prima ședință.
- Momentan.
Deși era limpede că sunt într-o groapă, cel puțin aveam un punct de sprijin în ea și n-aveam să mă las pocnit cu sabia în creștet și îngropat.
- Când aveai de gând s-o faci? Am rezervat acele ședințe acum câteva luni. Acum e septembrie!
Cu un trosnet ascuțit sub tălpi, s-a oprit.
- Și de ce te-ai prefăcut că te duci, când nu te duceai? Nu înțeleg. Ce făceai în loc de asta?
Sperând că ea ar puta face o sugestie mai bună decât aș putea eu, am tras de timp.
- Dă-mi voie să ghicesc: ai fost la băut cu Kit? Ai fost, nu-i așa? Ai avut încredere că o să te acopere. Fir-ar să fie, Jamie, peste mai puțin de 2 ani împlinești 50 și cu fiecare lună cu care lași lucrurile să întârzie o să fie mai greu să ajungi înapoi la locul de muncă!
- Sunt deja în locul de muncă! am zis cu asprime. Stau în picioare 9 ore pe zi. Și motivul pentru care m-am prefăcut este că sunt foarte conștient că ție îți pasă de asta mai mult decât mie. De ce îți pasă așa de mult? Dacă nu-i vorba de bani, atunci ce e? Te rușinezi că ai un partener care face o muncă servitor, asta e?
Sprâncenele lui Clare s-au împreunat, cu o expresie mai supărată decât o văzusem vreodată.
- Cred că asta simplifică un pic lucrurile.
- Le simplifică? Atunci, amplifică-le! Spune-mi cum pot să fiu mai mult decât sunt! Te rog, mi-ar plăcea să știu!
Mâinile îi tremurau când și le-a încleștat una de alta, probabil ca să se împiedice să mă plesnească.
- După tot ce am făcut ca să încerc să te ajut, n-ai dreptul să pretinzi că eu sunt cea care greșește.
A pornit înainte, scârbită de mine, și n-o puteam învinovăți.
Mergând greoi singur, m-am mustrat și mai tare pentru că nu la ea mă gândeam, ci la Melia. Mi-era dor de ea cu o ferocitate pe care n-o prevăzusem. Cununia nu fusese o amăgire și gândul la ea în intimitate reînnoită cu Kit îmi provoca durere în piept.
Nu, trebuia să mă concentrez pe creșterea în ochii lui Clare.
M-am întors acasă primul și i-am spus tatii că Clare hotărâse să se ducă până în satul din apropiere, unde brutăria vindea teancuri de plăcinte proaspete, din cele care ne plăceau tuturor.
A sosit peste o roă aducând exact aceste bunătăți și m-am întrebat dacă îmi ghicise gândurile. Dacă da, ce altceva mai văzuse pe când făcea asta?
- Îmi pare rău pentru mai devreme! am zis, ajutând la pregătiri în bucătăria răcoroasă cu dale de piatră. Am fost deplasat.
Era ocupată cu pregătirea ceaiului.
- Ar fi trebuit cel puțin să-mi spui că nu vrei să urmezi cursul. L-aș fi transferat cuiva din echipele de la serviciu. Meliei, poate.
În vreme ce ceaiul se infuza, mi-a aruncat o privire lungă, pătrunzătoare.
- Ce se întâmplă cu tine, Jamie?
- Ce vrei să zici?
- Eu te întreb pe tine. De când te-ai împreietenit cu Kit și cu grupul acela de pe vas, ceva e aiurea.
Am rupt marginea unei plăcinte și am mestecat-o.
- Nu-i nimic aiurea. I-ai cunoscut la cununie, ai văzut că sunt oameni obișnuiți. Steve e un pic nesuferit, desigur.
- Mi-a plăcut de el, a zis, mai mult ca să mă contrazică decât sincer, mi s-a părut, dar cel puțin și-a ferit privirea. Pare un tip direct. Poate că dinamica se va schimba, acum, când Kit e însurat, a adăugat, luând ceanicul și făcându-mi semn să aduc farfuriile.
N-a mai adăugat nimic despre acest subiect. Însă de câteva ori în restul excursiei mi-am închipuit-o gândind:
„M-ai mințit, Jamie. De ce ar trebui să mai cred vreun cuvânt de-al tău?”
Pe feribot, spre casă, a fost un moment ciudat.
Se adunase o mulțime mare pe puntea îngustă din spate, corul lor de strigăte agitate auzindu-se prin ușile deschise. Tata era la toaletă, Clare se scufundase într-o carte audio, așa că eu m-am alăturat grupului, temându-mă că pesemne căzuse cineva peste bord.
M-am imganit în miezul tumultului, făcând sugestii cruciale care au salvat un suflet sau cel puțin au reușit să liniștească o soție isterică - ceva care să mă facă eroul momentului. Însă când mi-am făcut loc prin mulțime până în față, s-a dovedit că cineva văzuse un delfin, evident dispărut acum.
Zău că nu mint, dar chiar în acea clipă, pe când mă uitam la apă, a venit un mesaj de la Melia:
Te-ai întors? La dracu, mi-a fost dor de tine.
Repeziciunea răspunsului meu m-a surprins, cu toate că poate nu și pe ea:
La fel.
Știu că trebuie să fii nedumerit. Îți explic când suntem împreună.
Vedeam punctele mișcându-se.
Te iubesc.
Ce mai P.S.! Poate că m-am gândit la el un pic prea mult înainte să răspund:
La fel.
Mâine?
Da, mâine.
- Așa se răstoarnă bărcile, a zis tata când m-am întors lângă el și Clare și le-am povestit cum îmi închipuisem greșit că un om căzuse peste bord. Oamenii atrași de zvonul că cineva e în primejdie ajung să creere unul ei înșiși.
Habar n-avea.
20
Septembrie 2019
Sună grosolan, însă când mă gândesc la revederea cu Melia prefer să mă gândesc la sex, nu la vorbe.
Mă gândesc la pielea ei lipită de a mea, la zgrepțănatul unghiei pe fluierul piciorului. Păr cu o aromă nouă, complicată - întunecată și aspră, ca pădurea - acoperindu-mi fața, degetele agățându-se de gâtul meu, unghi rozalii ca ale pruncilor, tari cum e coaja de migdală.
Sunt vorbe pe care vreau să le reiau:
- M-am măritat cu un brbat și m-am îndrăgostit de altul.
Aș vrea să mă pot gândi la o metaforă strălucită care să exprime ironia, teatrul, situației noastre, dar nu pot. Îmi amintesc totuși că îi spusesem că și eu o iubesc și că repetasem asta ca pe o rugăciune.
Întâlnirea a fost într-un apartament dintr-o fabrică transformată, cu tavane amețitor de înalte, cărămizi netencuite și podea de ciment șlefuit. Cu toate că era o seară călduță, ne-am ghemuit în pat ca și cum am fi înghețat, cu creierul amăgit de toate materialele alea reci.
Vocea mi s-a frânt când am întrebat-o despre mesaj:
- Așadar, mă iubești, da?
Și mierea subtilă din răspunsul ei:
- Credeam că știi deja.
- Faptul că te-ai măritat cu alt bărbat poate fi considerat un pic derutant.
Am răsucit verigheta ieftină de pe degetul ei; cu toate că era un pic largă, zicea că n-are de gând s-o dea la strâmtat.
- Ar trebui s-o vezi pe cea pe care o are sora mea, a zis melancolic. E ditamai diamantul. Trebuie să fi costat, nu știu, 20 de mii.
- Probabil că o să fie jefuită și o să-i fie rupt degetul pentru ea, am zis, dornic s-o amuz. Deci, nn-ai nicio mustrare de conștiință să-ți încalci jurămintele?
Acum am amuzat-o. Râsul ei a fost moale, un lătrat de cățel aprobator.
- E evident că n-ai ascultat la oficiul stării civile, nu? Noi n-am spus nimic în jurăminte despre fidelitate.
- Nu?
- Nu. Să sperăm că n-a observat nici Clare!
I-am spus de ciorovăiala din Franța, că îmi fusese dată în vileag înșelăciunea, și am căzut de acord să fim mai grijulii ca oricând ca să ne ascundem taina.
- Cu siguranță ar fi spus dacă ar fi știut, a zis Melia. De fapt, mi-a trimis niște fotografii de la nuntă. Drăguț din partea ei!
- Îmi amintesc că a făcut multe.
Am luat în mână telefonul.
- Știai că eu am făcut una?
- Una? Uau! Sper că a meritat efortul!
S-a uitat la imagine, zâmbind.
- E de când dansam, eu și Elodie. Uitasem de asta.
- De fapt, a fost ca un fel de vrajă. Erați ca niște, știu eu, elfi sau așa ceva.
- Elfi?
A chicotit.
- N-au urechi ciudate, ascuțite?
- Atunci, zâne. Spiriduși.
Cu mâna pe telefon, a zis:
- Spune-mi parola ta de la iTunes.
- De ce?
- Vreau să descarc un cântec pentru tine.
O priveam, urmărindu-i profilul delicat, licărirea din ochi.
Au trecut câteva minute, în timpul cărora mi-am dat seama că nu numai că eram îndrăgostit, dar și dependent, cu totul alt tip de tulburare cerebrală.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu