................................................
5-7
Întârziat de el și de cei doi biciclști, mă grăbesc după ea spre Lamb, singurul bar de pe acea stradă. Pe trotuarul din față, fumătorii ne observă fețele fioroase, nefericite, nepotrivite cu spiritul de vineri seara care predomină.
.................................................Întârziat de el și de cei doi biciclști, mă grăbesc după ea spre Lamb, singurul bar de pe acea stradă. Pe trotuarul din față, fumătorii ne observă fețele fioroase, nefericite, nepotrivite cu spiritul de vineri seara care predomină.
Mă întreb dacă o să ne raporteze cineva: un bărbat cu înfățișare sălbatică urmărind o femeie bine îmbrăcată? A doua relatare despre comportarea lui dubioasă în 4 zile?
Gândul ăsta mă face să rămân în spate; de-abia când ajungem pe Tiding Street revin în dreptul ei. Strada e o priveliște mult mai atrăgătoare decât în ocaziile precedente, fiind limpede că locuitorii caselor victoriene recunosc că acesta este momentul lor din an: aproape la fiecare fereastră sunt pomișori frumos împodobiți și cele mai multe uși au coroane din crenguțe de brad.
Însă nu și a familiei Roper. Nu sclipește vreun pot la fereastră, iar pe ușă nu sunt mănunchiuri de ilice și iederă.
În timp ce Clare sună la ușă, ținând degetul apăsat timp de 5 secunde, un bărbat trece pe lângă noi cu un buchet uriaș și sunt asaltat de o amintire oflactivă: mirosul florilor pe care le-am adus noi în seara în care am venit la cină, seara în care au fost puse în mișcare toate asta.
Următorul gând vine ca un val furios: și dacă el e acolo, înăuntru, stând chiar lângă ea? Toate astea se vor termina!
Înainte să-mi dau seama cum mă face să mă simt acest gând, se deschide ușa. Cu toate că mă pregătisem pe jumătate pentru starea în care ar putea fi Melia, îmi dau seama că și Clare e zguduită la vederea ei.
Are fața umflată, părul îi atârnă, iar buzele sunt aspre și mușcate. Cu colanți și o bluză de lână, e desculță, ceea ce o face să fie cu un cap mai mică decât noi doi.
Din fericire pentru ea, toate astea au efectul de a înăbuși barajul de insulte pe care Clare le avea cu siguranță pregătite și, în schimb, suntem dezbinați de o așteptare ciudată, abătută.
- Melia, zic în gol, ne pare atât de rău...
- Nu vreau să vă văd, mă întrerupe ea cu o voce răgușită, disperată.
Cu toate că ridică o mână, nu închide de-a binelea ușa.
- Înțelegem că nu vrei vizitatori în acest moment...
Clare și-a regăsit vocea și e foarte diferită de cea la care mă așteptam: calmă, plină de milă, ca și cum ar recunoaște un animal rănit atunci când îl vede.
- Dar putem să intrăm două minute? Poate că am fi în stare să te ajutăm să-ți dai seama ce se întâmplă.
Poate că e o reacție condiționată la vocea superiorului profesional, însă Melia cedează aproape imediat și, fără să mai spună nimic, mergem prin holișorul întunecat, în sus pe scara îngustă și direct în living, unde ne așezăm alături pe canapeaua galbenă.
Există totuși un pom, unul mic, în ghiveci, pe podea lângă șemineu, cu câteva poboabe, cu un „M” sclipitor în vârf. Cine a ales acel „M” în loc de stea, Melia sau Kit?
Pe polița șemineului nu sunt decât 3 sau 4 felicitări, iar pe una o recunosc ca fiind trimisă de noi.
De această dată nu ni se oferă nimic de băut, deși Melia arată ca și cum nu i-ar strica ceva fierbinte, pielea ei, care de obicei strălucește, având o nuanță albăstrie. E foarte rece și îmi amintesc că se plângea de facturile uriașe la gaze. Nu se poate să le fi închis gazul, nu?
Încă nesigur dacă Clare are sau nu de gând să facă acuzații despre legătura noastră, iar inițiativa, fără să știu prea bine ce vorbesc:
- Melia, probabil știi că eu și Kit ne-am certat pe vas luni seara, însă a fost ultima dată când l-am văzut, jur! Îmi pare rău că nu ți-am răspuns la telefon, dar habar n-aveam ce se întâmplă, și am fost la Edinburgh până aseară târziu, nu-i așa Clare?
Melia doar clipește spre mine, în rest nu reacționează la acest torent de informații.
- Mi-a spus Richard, zice Clare, ca și cum ei nici n-aș fi vorbit. Ești ținută la curent? Se vucine măcar să fii singură, așa? E un lucru imens de stresant prin care treci.
- Sunt bine. O să aflu prima dacă se întâmplă ceva.
Melia se uită la ea, și e limpede că suferința nu îi este amestecată cu vreo frică de prietena și colega sa. Nu bănuiește din felul în care se poartă Clare cu mine că am fost dați de gol? Ar fi trebuit să-i scriu un mesaj, s-o previn că venim? Însă, și dacă n-ar fi trebuit să alerg după Clare așa cum am făcut-o, ar fi trebuit să fiu conștient de faptul că polițiștii îmi citesc mesajele, găsind înțelesuri acolo unde nu există niciunul.
Își întoarce iar spre mine privirea goală.
- Nu vreau decât să știu unde este. Sau unde este cadavrul lui.
- Cadavrul lui?
Râd fără veselie.
- Mi se pare cam melodramatic, ție nu?
- Melodramatic? Tocmai ai recunoscut că te-ai încăierat cu el! Spune-mi doar, ce s-a întâmplat? După ce ați coborât de pe vas.
- Nu-i nimic de spus.
- Aha!
Mă țintuiește cu ochii lipsiți de emoție care fac ca tot ce spune să sune și mai îngrozitor:
- Te urăsc, Jamie!
Simțind un freamăt de plăcere dinspre Clare, protestez:
- Ce? E ridicol, doar n-am făcut nimic!
- Uite ce-i, zice Clare, știm cu toții că Jamie nu i-ar face vreun rău lui Kit! Nu-i în stare de așa ceva. Trebuie să fie evident și pentru polițiști.
Nu-mi pică bine disprețul ei, dar continuă să amâne confruntarea în privința legăturii și, pentru asta, îi sunt nespus de recunoscător.
Atenția Meliei se mută de la Clare la mine și înapoi.
- Vă rog să plecați! șoptește. Amândoi.
- Plecăm. Dar mai întâi răspunde-mi la o întrebare, Melia!
Clare se trage mai aproape de ea și o privește insistent în ochi.
- Răspunde-mi sincer...
- La ce? întreabă Melia, și o privește pe Clare ca și cum ar avea o fascinație morbidă, pe care nu poate spera s-o rupă.
- Nu știi cu adevărat unde este Kit?
E un moment de șoc acut. În stradă pornește motorul unei mașini, o izbucnire de contrazicere.
Ceea ce a spus Clare poate că n-a fost gândit ca o insultă, dar cu siguranță e primit așa, și niște ochi înfuriați îi întâlnesc pe ai mei înainte ca Melia să se repeadă la ea:
- Pardon! De ce aș fi în așa hal dacă n-aș fi îngrozită că i s-a întâmplat ceva cumplit? Unde crezi că aș crede eu că este? Într-un weekend cu băieții la Las Vegas?
Tonul îi este dușmănos, trufaș, dar nu-l poate păstra decât câteva secunde și, brusc, expresia i se topește și începe să plângă în pumni.
Nu mă pot uita la ea, așa că mă concentrez pe Clare, speriat că o să amplifice cearta, dar din nou mă prinde pe picior greșit cu reacția sa.
Pune cu blândețe o mână pe umărul Meliei, care se cutremură cu totul, și tonul virează spre scuză:
- Oh, Melia, ar putea fi tot soiul de motive ca el să se dea la fund! Sunt sigură că vor veni în curând vești. Vești bine. Te las, n-am venit aici ca să te supăr, dar dă-mi de știre de îndată ce afli ceva. Sau dacă îți vine în minte vreun fel în care te pot ajuta.
- Și mie, zic, simțindu-mă dat deoparte de acea insistentă persoană întâi singular, și o lăsăm cu fața în palme.
Sunt uluit de puterea lui Clare.
Este oare o reacție pură, efectul suferinței Meliei o face pe a sa să pară măruntă? Sau este mai strategică; așteaptă o scenă mai mare pe care să ne dea în vileag pe noi doi? Să adune martori care s-o sprijine?
Mă gândesc, pentru prima dată: O să se răzbune?
- De ce n-ai pomenit... încep, dar mă întrerupe:
- E treaba mea. Nu-ți mai dau socoteală.
- N-ai făcut-o niciodată, zic înainte să mă pot stăpâni.
Se oprește brusc, cu un picior în fața mea ca să mă silească la fac la fel.
A, urmează un anunț!
- N-am făcut-o nciodată, zici? Corect. Atunci viața n-o să fie prea diferită, nu-i așa? În cazul în care nu e limpede, să nu crezi nicio clipă că o să te iert. Am terminat-o.
Pornim din nou la drum. Îmi imaginez ostilitatea zbârlindu-se ca un câmp de forță în jurul nostru: dacă cineva ar întinde mâna spre noi, și-ar arde degetele.
Împovărat de vină, îmi amintesc că faptul că trebuie să mă umilesc este cel puțin o parte din motivul pentru care am călcat pe de lături, în primul rând.
- Clare, despre rămânerea mea în casă câteva zile, eu...
Mă întrerupe cu un fornăit disprețuitor:
- Nu te mai milogi, e penibil! Da, poți să stai în casă. O să te suport până rezolvi porcăria cu poliția. E evident că nu ești un ucigaș și ultimul lucru pe care îl vreau este ca lumea să creadă că am trăit cu unul în toți acești ani.
- Mulțumesc! Îți sunt recunoscător!
Și chiar sunt, în ciuda tuturor resentimentelor mele. În ciuda a tot.
- Însă de îndată ce ai fost absolvit de vină, trebuie să pleci. Și după ce o faci nu mai vreau să aud niciodată de tine.
Îmi morfolesc buza de jos.
- Înțeleg.
Când ajungem în Prospect Square, îmi dau seama că mi-e o foame de lup. N-am mai mâncat nimic din zori. De atunci, doar cafea și vin.
- O să... o să mâncăm în continuare împreună?
Se cabrază cu un nou val de furie.
- Da, Jamie, ce să gătesc iute? Boeuf bourguignon e bine? Sau preferi peștele zilei?
Păstrez un ton neutru.
- Vreau să zic, o să gătesc - tocmai ni s-au livrat toate acele alimente. Vrei să fac ceva și pentru tine?
- Nu, mersi! Mai bine mor de foame.
Ne-am oprit în prag. Pe când se moșmondește cu cheia scoate un mic hohot de râs neplăcut și îmi dau seama că vrea să întreb.
- Ce e? mă supun.
- Tocmai mă gândeam că e un lucru în privința căruia sunt de acord cu Melia.
- Care anume?
- Și eu te urăsc.
Și doar. Chiar și în iureșul celorlalte - bubuitul din cap, bătaia aritmică oribilă a inimii mele speriate - tot doare.
31
28 decembrie 2019
Mă trezesc sâmbătă, într-o stare de plâns și fără să mă fi odihnit, într-unul dintre dormitoarele nefolosite.
Cu toate că pot folosi baia secundară, trebuie să mă duc în dormitorul principal ca să-mi iau haine curate, și când intru Clare mă atacă de cum dă ochii cu mine. Și vreau să spun atac: mai întâi mă plesnește cu palmele peste față, apoi îmi bumbăcește cu pumnii pieptul și umerii, tot timpul repetând ce spusese aseară:
- Te urăsc!
- Oprește-te!
Încerc să-i prind brațele, dar ea continuă să izbească, așa că mă aleg cu o lovitură deosebit de neplăcută în zona dureroasă a vânătăii lăsate de țeasta lui Kit. În cele din urmă se prăbușește pe bancheta de la picioarele patului, gâfâind.
- Cum ai putut să pici în mrejele une astfel de lipitori, Jamie? Cum?
Geme.
- Prostească întrebare! Nu sângele ți-l suge. Sex. Întotdeauna sex.
Pipăindu-mi rănile, nu-i spun că ea e cea care a făcut prezentările. N-ar face-o decât - ceea ce e foarte rezonabil - să-mi zică să-mi țin dracului fleanca.
- Zău, Clare, se întâmplă ceva mai important decât o aventură neînsemnată - altfel nu ți-ar fi fost milă de ea aseară. Nu te-ai purtat așa și cu ea.
Îmi plimb degetele peste pometele stâng, care mă doare, și simt dârele umflate unde unghiile ei mi-au sfâșiat pielea. O să rămână urme de zgârieturi.
- Sigur că mi-a părut rău pentru ea! strigă Clare. Crede că soțul ei e mort și eu sunt un om cumsecade! Și de ce ar trebui să fie o înfruntare între femei? Tu ești cel pe care îl înfrunt aici.
- Știu, dar poate n-o faci fizic.
Pe când îmi iau hainele de care am nevoie, observ că lângă dulap e o valijoară plină.
La parter, pe când beau cafea, prind frânturi dintr-o discuție la telefon - „Doar o noapte, poate două” - și încerc să-mi dau seama ce e cu bufniturile și pocnetele care urmează. Când coboară, cu valijoara lovind-o într-o parte, o întreb unde merge.
- Dacă te întorci la Edinburgh, nu sunt toate locurile din trenuri rezervate pentru Anul Nou? N-o să ai unde sta și ar fi groaznic să stai în picioare tot drumul. Stai aici, te rog! E casa ta.
- Știu asta! se rățoiește ea. Te oferi să pleci tu în locul meu.
Nu-i răspund.
- Așa-i, ai drepturi. Merg cu avionul, dacă vrei să știi, așa că nu-i nevoie să-ți faci griji pentru confortul meu.
Dumnezeu știe cât o fi costat-o avionul în sâmbăta dinainte de Hogmanay*. Ce amortizor minunat sunt banii!
*denumirea scoțiană a ultimei zile din an
Fără să-și ia rămas bun, îmi închide ușa în față.
Sus, am de-a face cu altă josnicie.
Restul hainelor și produsele mele de toaletă din dormitorul principal au fost duse în dormitorul liber și trântite într-un morman uriaș pe pat. Un sul de saci de gunoi a apărut pe masa de toaletă, mesajul foarte clar că ar trebui să mă apuc de împachetat. Să hotărăsc ce donez și ce păstrez în viața mea următoare.
Răstorn hainele pe podea și mă culc la loc.
De data asta îmi doresc să fi lucrat în weekend.
Amânând re-trezirea - și, prin urmare, luarea unei hotărâri - până după-amiază, ies din casă și mă duc până la chei: navetistul care nu vrea să-și ia zi liberă.
Simțind nevoia intensă să fac ceva constructiv, merg pe urmele pașilor mei de luni, de la debarcader până în Prospect Square, căutând camerele de supraveghere cărora mi-am încredințat soarta în mod atât de insistent.
Pe lângă cea montată pe peretele din față al localului Mariners mai este cel puțin o cameră de supraveghere a traficului, precum și una particulară deasupra unei case mari din colțul vestic al lui Prospect Square.
Ajungând la numărul 18, trec de poartă și mă întorc la fluviu pe al doilea traseu, mai puțin cunoscut, pornind din partea de est a scuarului, care duce în jos pe Pepys Road, o fundătură folosită mai ales de vechiculele de construcție care se îndreaptă spre noul complex de apartamente care se înalță, St. Mary`s Wharf. Drumul se sfârșește la vreo 20 de metri de apă, de unde poți ajunge la aleea de lângă Tamisa doar pe jos și pe o alee insalubră care încă n-a fost îmbunătățită de antreprenori.
Nu văd nicio cameră de supraveghere între ușa mea și porțiunea de alee care duce la Hope&Anchor, inclusiv punctul mort de care le-am spus detectivilor. Niciun traficant de droguri azi, doar doi oameni ai străzii, care au reușit să facă rost de țigări și pileală și care îmi strigă din tufe urări de sărbători.
Când trec pe lângă ușa barului, mi se pare că îl aud: râsul lui Kit, izbucnirea lui caracteristică, de undeva dinăuntru. Fac o piruetă cu precizia unui dansator și intru.
În afară de sala principală cu vedere spre râu, unde am băut adesea cu Kit, încăperile sunt sărăcăcioase, cu tavanul jos, care nu îmi place, iar scările sunt neplăcut de strâmte, dar le cercetez sistematic toate ungherele. Nici urmă de el. Cele două toalete sunt goale.
Probabil că arăt oropsit, pentru că barmanul încearcă să mă ajute.
- Pe cine cauți?
Nu-l recunosc ca făcând parte din personalul obișnuit, așa că găsesc pe telefon o fotografie a lui Kit și i-o arăt.
- A, îl știu pe Kit, zice.
Bineînțeles că îl știe.
- Nu l-am văzut de câteva zile, ce-i drept...
Ca și cum abia acum ar înregistra întrebarea - sau fața mea - cum trebuie, strânge din buze, ceea ce iau drept un semnal inconștient că polițiștii au fost aici și i-au spus să nu vorbească cu nimeni despre asta.
- Mulțumesc, oricum!
Dacă tot sunt aici, dau pe gât un gin tonic dublu pe care n-ar trebui să-mi cheltuiesc banii când am acasă pileală gratis. Mă așez la fereastra principală și îi scriu încă o dată lui Kit: Unde ești? Însă mesajul, la fel ca cel de ieri, aduce doar înștiințarea „Mesajul nu a fost trimis”.
Mă uit afară la Tamisa și mă gândesc la adâncimile ei imposibil de cunoscut. Acolo este telefonul lui Kit? Acolo, pe fundul fluviului?
În afară de un mesaj vocal lăsat pentru tata, în care nu-i spun că acum sunt un bărbat singur care în curând n-o să aibă un domiciliu stabil, comunicațiile mele din restul zilei sunt restrânse, caracterizate mai ales de mesaje fără răspuns.
E unul către Clare în care o întreb cât timp va fi plecată. Mi-o imaginez împreună cu familia, povestindu-le unor ascultători consternați trădarea mea, cu un whisky excelent la îndemână. Vor arăta ei șoc și durere sau vor zice: Păi, întotdeauna ni s-a părut că are în el ceva lipsit de vigoare?
Când nu-mi răspunde, fac un apel mai limpede la tata:
Ce faci în ajunul Anului Nou? N-ai vrea să vii la Londra?
Nici el n-o să răspundă, cel puțin nu prompt. Își tratează telefonul mobil ca pe o grenadă care poate să explodeze. Va trebui să-l sun pe fix ca să repet invitația. Cu toate astea, îmi verific în permanență mesajele.
Ce putere au lucrurile astea, de parcă niște cuvinte scrise pe un ecran luminat ar fi mai semnificative decât cele rostite de vocea omenească.
Cu niște ore de umplut și gustul de gin tonic din care îmi torn porții generoase, reiau în minte interogatoriul polițiștilor, smulgând amănunte dintr-o memorie pe termen scurt care reține o fracțiune din informațiile pe care le-ar fi reținut acum 20 de ani.
Știu de ce am fost evidențiat, desigur - dacă aș face lista, și eu mi-aș pune numele în frunte - dar de ce în persoană și nu la telefon? De ce doi detectivi și nu unul? Cineva i-a convins că este îndreptățită interceptarea mea în acest fel și, după știința mea, nu sunt decât doi oameni pe care i-au interogat înaintea mea: Melia și această cealaltă pasageră, pe care poate că o cheamă Sarah Miller.
Nu-mi pot alunga gândul la acea dușmană din metrou. Mi erau trei litere, inițiale, poate? STM sau SBM? Ar putea să vină de la Sarah Miller?
„Ce semeni, aia culegi...” Asta a zis.
Sau poate că Sarah Miller chiar face parte din altă anchetă.
Poate că există un candidat mai evident, cineva care a fost martor al tensiunii dintre Kit și mine și poate chiar are sentimente de rivalitate față de mine. Și știu că era pe vas în seara aceeea, pentru că i-am cumpărat o băutură!
Mă umple un val de adrenalină în vreme ce găsesc numărul lui Steve pe grupul de WhatsApp al șobolanilor de apă și îi scriu un mesaj în privat:
Sunt Jamie. Le-ai spus polițiștilor minciuni despre mine?
Răspunsul lui vine înainte să treacă 10 minute:
Ce minciuni?
Vreau doar să știu. Fii sincer cu mine TE ROG.
Ai dat-o pe sherry, frate? Nu le-am spus nimic polițiștilor. Să înțeleg că nu sunt vești despre Kit?
Până să dispară adrenalina, am înțeles că teoria mea este absurdă. Telefonul sună - e Steve - dar resping apelul.
Dintr-odată mă simt cu totul singur.
Caut la televizor ceva la care să mă uit și să-mi rețină atenția, respingând unul după altul episoade din seriale care în oricare altă săptămână din viața mea mi s-ar fi părut foarte captivante. În cele din urmă mă opresc la filmul vechi Plein Soleil, versiunea franceză a lui The Talented Mr Ripley, cu Alain Delon și Maurice Ronet.
L-am văzut împreună cu Clare acum câțiva ani la cinematograful NFT și ne-am contrazis în privința finalului: cadavrul e aruncat peste bord, se agață de elicea vasului și nu e descoperit decât atunci când iahtul e inspectat de un nou cumpărător. În vreme ce Clare era indignată că schimbaseră deznodământul cărții, eu nu citisem cartea și am declarat că întorsătura e perfectă.
Însă privindu-l a doua oară, în apele mai puțin liniștite în care mă scald acum, mă izbește faptul că este lucrul cel mai sfâșietor pe care l-am văzut vreodată.
32
29 decembrie 2019
Duminică. De-acum Kit lipsește de șase zile și, sincer, nu știu cât mai pot trăi în această tensiune.
Suspansul e bun într-un roman sau într-un film - doar câteva ore și apoi te poți destinde - însă în viața reală e coroziv, se acumulează; jur că îți mănâncă ani din viață!
Încerc să dau piept cu situația mea financiară, dar mă sperie imediat șirul de înștiințări pe care le-am primit de la bancă despre anularea debitării directe a contului nostru comun. Clare trebuie să le fi trecut la constul său personal și pot presupune, fără să mă înșel, că nu mai are de gând să depună niciun penny din salariu în contul comun.
Intru în contul meu persoanl și văd că e ceea ce a fost anul trecut: mărunțiș. Nu sunt destule fonduri nici măcar pentru abonamentul la acvabuz, care va trebui să fie reînnoit în câteva săptămâni.
Dacă și când voi locui singur, voi fi în aceeași strâmtoare ca Regan și milioane de alți locuitor ai acestui oraș brutal: să dorm sub boilere defecte, să împart patul cu oameni care lucrează în ture, să mănânc ce rămâne de la clienți.
Este exact ora 3 când mă plimb pe strada principală și o zăresc pe Melia înlăcrimată la fereastră în Rosie`s Cafe.
E cu o prietenă, un chip pe jumătate familiar, și până să ajung la ușă mi-am amintit de la cununie falca pătrată și sprâncenele prea mult epilate - e fata care dansa cu Melia pe aleea de lângă râu. Are capul aplecat spre Melia, cu o atenție sinceră.
Înăuntru e gălăgie și muzica bubuie, dar mă strecor la ea printre mesele ticsite.
- Melia, ai un moment?
- Jamie!
Se ghemuiește, de parcă o să scot o bâtă de baseball și o să mă apuc s-o bat. Revenindu-și repede, face un gest spre cealaltă femeie.
- Îți amintești de la cununie de Elodie?
- Mă bucur să te revăd, zice Elodie, însă zâmbetul ei automat e înghețat deja: simte spaima Meiliei și purtarea mea dezechilibrată.
Observă zgârieturile de pe fața mea lăsate de atacul lui Clare și, fără îndoială, își formează propria părere despre felul în care m-am ales cu ele.
- Vreau să vorbesc cu tine despre Kit, zic sumbu. Singură.
Elodie îi aruncă Meliei o privire nesigură și capetele sprâncenelor se adună, formând între ele o umflătură de piele albă.
- Să vă las singuri...
- Nu, îi cere Melia. Te rog să rămâi! Nu vreau să vorbesc cu el despre Kit. M-ai urmărit, Jamie?
- Sigur că nu!
Protestul meu este însuflețit până la parodie:
- Te-am văzut prin fereastră și voiam doar să aflu care e situația. Ai vreo veste de la el? E încă dispărut?
- Nu vreau să vorbesc despre el. Te rog să pleci!
- Cred că ar trebui să faci ce-ți cere, îmi zice Elodie cu dezaprobare aprigă.
- Dar, dacă e vreo veste, am dreptul s-o aud. Sunt hărțuit de...
Însă Melia mă întrerupe cu o bruscă escaladare a emoției:
- De ce nu mă lași odată în pace?
Începe să plângă zgomots și Elodie e în picioare, încercând să se strecoare pe lângă mine. Oricine ar crede că suntem la o filmare, felul actoricesc în care omaneii se prefac că nu ascultă, dar eu știu că o fac. Eu aș face-o, cu siguranță.
- Melia? Ești bine? întreabă Elodie, cu un braț pe după umerii prietenei sale.
Se uită la mine indignată.
- Nu crezi că are nevoie de intimitate într-un astfel de moment? Dacă nu pleci în clipa asta, sunt la 999.
La asta, ceilalți clienți amuțesc și câteva fețe se răsucesc spre noi, cu diferite expresii întrebătoare și alarmate.
- E în ordine, El, zău!
Melia își șterge lacrimile cu dosul mâinilor până să observe șervețelele și să ia câteva.
- O să plece, nu-i așa, Jamie?
- Foarte bine! Dacă nu-mi este permis să fiu îngrijorat pentru un prieten.
Plec, cu impresia fizică a spaimei pe care am lăsat-o în urma mea, spaimă pe care n-o înțeleg pe deplin decât atunci când îmi văd fața oglindită în geamul ușii.
Sunt zgârieturile, da, dar ele nu-s nici pe departe lucrul cel mai îngrijorător. E privirea mea: sălbatică, vinovată, aproape depravată. Poate că n-am ucis un om, dar arăt exact ca unul care a făcut-o.
Mă umple atât de groază, cât și de ușurare întoarcerea lui Clare în aceeași seară, târziu. Desigur, mâine are întâlniri, o afacere de condus.
Când valijoara ei bufnește greoi pe dale și cheile ei clinchetesc în farfurioara de pe masa din hol, tresar din adâncuri ca o mâță căreia i-a trecut de mult ora de hrănire.
- A, ești aici, zice, cu o privire scurtă.
Își scoate ghetele și le așază pe suportul pentru încălțăminte. Sunt norocos că însă nu l-a curățat de încălțările mele.
- Credeam că poate te-ai dus deja să trăiești cu ea.
Asta nu e o sugestie pe care s-o fi făcut înainte să plece, așa că trebuie să-i fi dat prin cap când era departe. Mă tem că e într-o dispoziție în care să-și retragă oferta de găzduire, ultimul lucru de care am nevoie, și trebuie să fac cât mai puțin posibil ca s-o provoc.
- Sigur că n-am făcut-o. Nu suntem împreună. Ai văzut singură ce simte pentru mine acum. Ai auzt-o spunând că mă urăște.
O amintire nechizbuită a faptului că ea a repetat sentimentul.
- Vineri, da.
Tot nu se uită la mine.
- Cine știe ce s-a putut întâmpla de atunci? Cred că am stabilit deja că, orice o fi fost, o să fiu ultima care să afle.
E adevărat că vineri pare preistorie. Dacă așa o să fie timpul de acum încolo, fiecare bătaie a ceasului mai lentă și mai încleiată decât ar trebui, nu știu dacă pot suporta.
- Ce fac părinții tăi?
- Tu ce crezi?
Mă săgeată feroce cu privirea și îmi răspund singur: profund nefericiți că trebuie să-și consoleze unica fiică, al cărei partener, ticălosul necredincios, le-a stricat tuturor sărbătorile. Trebuie să regrete fiecare strop de vin bun cu care m-au servit când le-am fost oaspete, de Crăciun.
- Să înțeleg că încă nu s-a întors Kit?
Stă în fața mea, cu mâinile în șolduri. Puloverul ei - verde ca iedera, cu un fir auriu prin el - e nou, unul dintre cadourile pe care le-am deschis împreună de Crăciun al lui Rod și Audrey, cu podoabele din Spărgătorul de nuci legănându-se deasupra capetelor noastre.
Acum o săptămână aș fi spus ce frumos e, ce bine îi stă cu el, mai ales cu rujul rubiniu, care s-a scurs prin ridurile din jurul gurii ei.
Scutur ușor din cap.
- Nu, din câte știu eu.
- E cu adevărat bizar, nu?
Cred că „bizar” s-ar putea să fie un cuvânt care să descrie dispariția fără urmă a unui om, însă am destul minte ca să nu rostesc asta. Acele palme și pumni pe care mi i-a dat i-am meritat, da, însă asta nu înseamnă că am de gând să repet pedeapsa.
- Oricum, zice ea, vreau să vorbesc cu tine un minut.
- Sigur.
Nu-i cerere, ci poruncă, și o urmez până la masa din bucătărie pentru ședința noastră. Își toarnă un pahar de vin și se așază pe scaunul obișnuit, cu piele de oaie.
Rezistând nevoii imperioase să-mi iau ceva de băut, mă las să cad pe scaunul de vizavi.
- E despre contul comun? Am văzut că ai schimbat debitarea directă.
- Da, în câteva zile vor sosi documentele pentru închiderea acelui cont. N-am de gând să fiu răspunzătoare pentru orice descoperire de cont hotărăști să faci ca să-i dai bani ei.
Îmi înghit exasperarea.
- Tocmai ți-am spus că nu suntem împreună.
- Nu-i treaba mea, zice Clare, scurt. Nu-i vorba de asta.
- Bine.
Atunci trebuie să fie despre cui îi revine ce anume. „Epuizat” nu descrie nici pe departe felul în care mă simt la ideea de a negocia asta.
Păstrează tu totul și gata! îmi zic. Dacă stăm să ne gândim, oricum în cea mai mare parte sunt ale ei.
- Când eram acasă, am vorbit cu Piers despre toate astea și a avut câteva idei interesante, începe ea, cu tonul încălzindu-i-se cu un grad sau două.
Ei bine, nu mă așteptam la asta.
Piers e vărul ei, contabil divorțat de două ori care nu se remarcă prin părerile sale despre ceva și și în niciun caz despre relațiile dintre bărbați și femei.
- Vrei să zici, despre noi? zic cu îndoială.
- Nu, nu despre noi. Nu există „noi”.
Ridică paharul și venele de pe dosul mâinii lucesc albastre pe pielea albă, ca niște râuri pictate pe lemn vechi.
Mă gândesc la pielea Meliei, așa de proaspătă și tâără, și simt un val de convingere că alegerea pe care am făcut-o e predestinată. Oricât de magică îmi imaginez afinitatea mea cu Melia, sunt programat genetic să prefer tinerețea ș cu asta, basta.
Pentru o clipă, mă gândesc că mă urăsc la fel de mult cât mă urăște femeia care se uită la mine.
- Vreau să spun despre Kit, zice. Știu că tu crezi că drogurile ar putea să fie un factor în spectacolul ăsta al dispariției lui, dar noi credem că ar putea fi vorba despre altceva.
- Și anume?
Mijesc ochii. „Spectacolul„ dispariției? Pe loc intru în alertă.
- Încă nu știu, dar Piers crede că ar putea să fie ceva financar și cunoaște pe cineva care ne-ar putea ajuta. Unul dintre acei contabili criminaliști care poate să apeleze la oameni bine plasați pentru a găsi lucruri care se presupune că sunt, știi tu, protejate.
- Vrei să zici un hacker?
Simt cum mi se schimbă respirația.
- Vrei să „apelezi” la un hacker ca să găsească ceva murdar despre Kit? Vorbești serios?
Bate cu unghiile în paharul cu vin.
- Nu vreau să zic invadarea intimității lui doar de dragul de a o face, ci doar ca să avem o imagine despre ceea ce s-a întâmplat. Piers zice că banii sunt principalul motiv pentru care dispar oamenii după crime, în general.
Nervii mei iau în derâdere asta.
- Păi, e contabil, așa că e singura lui perspectivă asupra naturii omenești. Cum rămâne cu crimele pasionale?
- Păi, tocmai asta încercăm să dovedim că nu-i, spre binele tău, zice, și mă trag înapoi din pricina frigului arctic din tonul ei. Poate că asta va dezgropa ceva care sprijină teoria ta despre droguri. Retrageri de sume mari în numerar, să zicem, activități care arată că a încercat să obțină bani, dar n-a putut, lăsându-l expus delicvenților. Nu știu ce va descoperi acea persoană, dar ar fi bine să trimit poliția într-o nouă direcție - departe de tine.
Acum dar din cap energic, demonstrându-mi recunoștința.
- E adevărat că n-ar trebui să-i lăsăm să facă asta prin propriile lor mijloace legale?
- Ar trebui, însă nu suntem siguri că se va întâmpla cu adevărat. Ei adună dovezi ca să demonstreze ipoteca pe care o urmăresc ei, nu cea pe care o urmărim noi.
Cea în care eu sunt suspectul. M-am prins.
- Cât va dura?
- Piers zice că tipul ar trebui să aibă ceva pentru noi în patruzeci și opt de ore.
- Patruzeci și opt de ore?
Îmi dau seama, șocat, că deja au pus asta în mișcare. Și, în afară de cazul în care acest personaj dubios îi datorează o favoare lui Piers trebui că îi costă și ochii din cap ca să lucreze așa de repede în acest moment al anului.
Îmi dă prin cap că ar putea, de fapt, să uneltească cu Piers și asociații lui ca să mă incrimineze pe mine, nu pe Kit. Dar atunci nu m-ar informa acum, nu?
Doar dacă asta nu e un soi de țeapă mai complexă? Toată chestia aia cu reabilitarea mea ca să-și salveze ea reputația: ce știu eu, ar putea să colaboreze cu polițiștii și să-mi spună replici dictate de ei. La periferia paranoiei mele se aține iar acel nume, Sarah Miller, și îl alung.
- Cât costă toate astea?
- Nu-ți face griji! zice. O să-l numim cadou de despărțire.
Simțind sinceritate, caut o expresie de umilință recunoscătoare.
- Mulțumesc! Dacă asta scoate la iveală ceva care m-ar putea ajuta...
Șovăi. Tot ce spun acum are sunetul neplăcut al mărturiei - care să-mi fie citată mai târziu.
- Adică, dacă ajută la găsirea lui Kit, atunci uau, bine! Mulțumesc, Clare!
Nu zice nimic, doar mă studiază cu o curiozitate rece, ca și cum nu m-ar mai recunoaște.
- El încă nu-i pe site-urile persoanelor dispărute, am verificat mai devreme. Ai vreo idee de ce?
- Polițiștii au zic că încă nu publică niciun detaliu.
Mi se pare că ea face mai multă muncă de cercetare decât detectivii. Și eu, care mi-o imaginam în acest weekend pradă suferinței în scoția, plângând și bând de zor whisky.
- De ce naiba nu? N-ar trebui să caute martori?
- Așa s-ar crede, însă ei mi-au cerut în mod special să nu vorbesc cu nimeni despre asta în vreme ce își pun la curent șefii. Cred că e dn cauza posibilei legături cu drogurile. Și aici e o chestie, Clare: dacă asta implică brigada crimei organizate, să zicem, atunci trebuie să fim foarte, foarte discreți în privința cercetărilor pe care le facem.
Două cuvinte ies în evidență acolo: „crimă organizată”. Le aude, dar nu dă înapoi.
- O să transmit asta.
Când pleacă din bucătărie, cu paharul umplut la loc, zic, foarte nonșalant:
- Pot doar să întreb, ai planuri pentru joi seara? Ajunul Anului Nou?
Se răsucește, fulgerându-mă cu privirea.
- Vorbești serios? La ce te gândești? Cină și o plimbare romantică de-a lungul fluviului ca să ne uităm la focurile de artificii? Sau ideea e că ai vrea să nu-ți stau în cale ca să poți petrece cu noua ta iubire?
Adopt o expresie de neutralitate politicoasă.
- Tocmai i-am spus tatii că s-ar putea să fiu liber.
Pe fața ei e consternare, apoi o satisfacție virtuoasă.
- Atunci va trebui să te duci tu la el, pentru că stau acasă și nu suport ideea de comapnie. Sunt sigură că vei reuși să mă ierți.
- Desigur. Scuze!
Însă scuzele, la fel ca toate celelalte, nu-s de niciun folos. Au sosit un pic prea târziu.
33
30 decembrie 2019
Luni dimineața vine ca o afuristă de ușurare binecuvântată, sincer, când eu și Clare trebuie să mergem amândoi la lucru și suntem indecent de dornici să ajungem acolo.
Ea pleacă un pic înainte de 7 și cana ei încă e caldă atunci când sună cineva la ușă.
Spre marea mea consternare, în prag stă detectivul Merchison, cu picioarele desfăcute și cu legitimația la vedere, ca și cum n-aș ști deja cine este. E proaspăt ras, arată elegant cu un blazer și ceea ce pare să fie un pulover de cașmir. Un cadou de Crăciun, fără îndoială.
- Alt început matinal, observ, ascunzându-mi tulburarea. Sper că vi se plătesc orele suplimentare pentru toate astea!
- Aveți un minut, domnule Buckby?
Adresarea oficială e un semn rău, însă faptul că e singur e unul bun. De această dată nu sunt considerat un risc fizic pentru nimeni.
Recunoscător că e el și nu Parry, deschid mai mult ușa, primindu-l.
- Da, unul rapid. Mă pregătesc să plec la lucru.
- Ce ai pățit la față? întreabă.
- Nimic. Un accident.
Fără îndoială, se întreabă dacă urmele ar putea fi legate de încăierarea mea cu Kit pe vas și îl las să-și aducă minte că ar fi fost vizibile vineri dacă așa ar fi stat lucrurile. E limpede, sunt un tip foarte nepopular.
În bucătărie, îi ofer ceai și scot niște biscuiți speciali (cu lămâie, înmuiați în ciocolată albă: preferații lui Clare). Recunosc în mine o mândrie, una dintre ultimele dăți în care voi putea să joc rolul de gazdă în această casă. Să mă prefac că toate astea sunt ale mele, că le pot oferi.
Pe de altă parte, atunci când polițiștii vizitează o casă frumoasă se simt mai mult sau mai puțin înclinați să pună gheara pe ocupant? Mai mult, bănuiesc. Probabil că el vede luxul gustării ca mituire.
Asta nu-l împiedică să se înfrupte.
- Probabil că vezi o mare îmbunătățire a gustărilor în acest moment al anului, remarc prostește. Toate acele plăcinte cu carne și bomboane de ciocolată rămase.
Arunc o privire la ceasul de pe telefon; n-am de gând să mă las reținut a doua oară de o discuție lungă. Am nevoie de serviciul meu, fie el și pe salariul minim.
- Să înțeleg că încă nu l-ați găsit?
- De unde știi asta? întreabă.
- Păi, dacă era unde dintre acele vizite, n-ai fi mâncat biscuiți înainte să dai vestea, bănuiesc.
- Nu, mă tem că nu l-am găsit, recunoaște și ronțăie fără grabă. Ai uitat ce am spus, să o lași în pace pe doamna Roper? Ți-am cerut foarte clar să stai departe de ea, și totuși ai abordat-o de două ori în weekend.
Dumnezeule, ea chiar se bucură de atenția lui! De parcă i-ar fi bodyguard.
Simt că tresar, imaginându-mi-o cum urcă singură în apartamentul ăla înghețat, cum își încălzește mâinile pe o cană de ceai și primul telefon îl dă poliției, nu mie. Ea e motivul pentru care mă sâcâie la ora asta scandaloasă, nu pentru că are vreo nouă dovadă pe baza căreia să acționeze.
- Ești aici din cauză că s-a întâmplat să dau de ea într-o cafenea ieri? Ce, sutn acuzat de hărțuire?
Rupe al doilea biscuit cu dinții din față.
- Încă nu ești acuzat de nimic.
„Încă”. Cu omul ăsta întotdeauna e un „încă”.
Mâna pe care o țin în poală mă doare. Am scos bandajul, iar țesutul cicatricii se întărește peste rană; o duc la gură și o zgândăr cu limba.
- Ai bătut tot drumul până acasă la mine ca să-mi spui asta? E o folosire eficientă a banilor contribuabililor?
Îmi amintesc comentariul lui Clare, că polițiștii își urmăresc scopurile lor, nu pe ale noastre, și n-ar putea fi mai limpede că are dreptate.
- Dacă previne alte acțiuni nechibzuite din partea dumneavoastră, da, aș zice că este.
- Acțiuni nechibzuite? Ce te aștepți, să-i fac de petrecanie și ei?
E un moment de oroare când aud ce am spus: „și ei”. Simt că mă îmbujorez.
- Ca să fie clar, era o glumă. N-am făcut nimănui de petrecanie și nici n-am de gând s-o fac. Uite ce-i, ieri a fost vina mea, n-ar fi trebuit s-o abordez pe Melia și îmi pare foarte rău! Însă prima dată, vineri, o însoțeam doar pe partenera mea. Eram îngrijorat...
Îngrijorat că ar putea s-o atace fizic pe Melia, așa cum a făcut mai târziu cu mine? Nu, e prea incendiar să-i spun de descoperirea făcută de Clare și de certurile noastre. De fragilitatea impasului în care ne aflăm acum.
- N-o să mă mai apropii de ea, ai cuvântul meu!
- Bine.
Dă din cap. Nu-și notează nimic, așa că asta trebuie să fie neoficial. Însă o să-i spună lui Parry. O să consemneze. Are și alte cazuri, echipa asta care se scoală foarte dimineață? Sper că da. Sper că asta e prima și ultima vizită pe care o face azi în legătură cu soții Roper și cu mine.
Îi ofer al treilea biscuit.
- De vreme ce ești aici, pot să-ți pun dumitale o întrebare?
- Spune.
- Ne întrebăm de ce încă n-ați publicat în presa locală dispariția lui Kit? Sau la persoanele dispărute?
Tonul lui Merchison se ascute:
- „Noi”?
N-aș fi putut să-mi fac mai bună reclamă de imprevizibil nici dacă mi-aș fi ștampilat pe frunte cuvântul.
- Doar eu și Clare. I-am spus că eu cred că s-ar putea să fie niște operațiuni mai mari legate de grupările mafiote ale drogurile, pe care nu vreți să le periclitați. Agenți sub acoperire, chestii de-astea.
Privirea pe care mi-o aruncă e pe jumătate amuzată - de terminologia mea cu clișee de la televizor, poate, sau din cauză că îmi trece prin minte că o să-mi împărtășească acest gen de informații.
- Nu pot decât să repet că implicarea presei și publicului poate, în unele cazuri, să compromită anchete care se suprapun parțial. Același lucru i l-am spus și doamnei Roper. Lucru de înțeles, căci vă împărtășește frustrarea.
- Dar cum puteți controla situația? Trebuie să fie și alții care își fac griji. Cum rămâne cu colegii lui? Dacă nu se întoarce la serviciu, nu vor da alarma, care ar putea fi preluată de presă?
- Vă rog să ne lăsați pe noi să ne facem griji în această privință!
Le e ușor, presupun, s-o pună pe Melia să-i telefoneze patronului lui Kit cu o scuză oarecare sau să explice direct nevoia de anonimitate: „anchete care se suprapun parțial” pare să fie ideea.
- Și, Jamie? Oricine are inițiativa de a pune în circulație o alertă va trebui să răspundă în fața noastră.
- Bine.
Nu pomenesc de cercetarea cibernetică secretă inițiată de Clare. E mai sigur să o fac pe prostul.
- Am văzut la televizor un film în care polițiștii au creat o linie telefonică pentru un apel și oamenii au început să sune. La ziceau cumva, „cei care irosesc timpul”. Proști și smintiți și vampiri sau așa ceva.
Merchison chicotește.
- Asta-i tare! O să-i spun și nevestei.
- Ești însurat?
- Mâine se fac 5 ani.
- Felicitări!
N-am dreptul să-i compar evidenta mândrie și mulțumire față de relația sa cu propriul meu statut - un parteneriat rupt iremediabil din pricina trădării mele, celălalt într-o dureroasă suspensie. N-am dreptul să-i zic durerii cu colți din cutia toracică altfel decât rană pe care mi-am făcut-o singur.
Nu pleacă decât după ce a terminat biscuiții lui Clare și mă minunez de un organism care poate să metabolizeze atâta zahăr atât de devreme dimineața.
Mă întrept spre chei ca să iau vasul spre serviciu, prea târziu pentru cel de 7.20, mulțumită lui Merchison, și abia reușesc să-l prind pe cel de 7.55.
Pe vas e încă liniște; fiind zona neutră dintre Crăciun și Anul Nou, bogații sunt plecați la schi sau zbrudă pe cine știe ce plajă îndepărtată. La St. Mary`s sunt literalmente unul din duzina sau cam așa ceva de la bord și e imposibil să nu mă uit la fețele ultimor navetiști rămași, întrebându-mă care e martorul misterios.
Femeia cu părul negru cu vârfuri roz e la două rânduri în fața mea și n-ar putea să-mi dea mai puțină atenție nici dacă s-ar strădui, cu căștile ca niște făpturi care-și sapă vizuină în țeasta ei. Însă dacă ea e cea care m-a pârât la poliție, nu mi-aș aminti că am văzut-o în seara aceea, unul dintre navetiștii cu înfățișarea cea mai aparte? Și n-ar fi ea speriată să mă vadă pe mine?
Ducând telefonul al ureche, zic tare:
- Sarah?
Nimic. Simțindu-mă prost, pun telefonul în buzunar și mă uit la echipaj. Nu-l recunosc pe niciunul dintre cei care au fost de serviciu în seara de acum o săptămână și, chiar dacă l-aș recunoaște, n-ar fi deloc recomandabil să încep să-l chestionez ce l-au întrebat polițiștii ori dacă imaginile camerelor de supraveghere au fost luate oficial cu intenția de a fi folosite ca probă într-o acuzare. Gândul mă face să gem tare și Vârfuri Roz privește peste umăr.
Ochii ei zăbovesc, nu cu compătimire sau măcar curiozitate, ci prudent, ca și cum ar crede că aș putea fi dezechilibrat. Zâmbesc, dar asta probabil înrăutățește lucrurile, iar când încetinim în apropiere de următoarea stația se așază pe alt loc.
Îmi pun în ordine gândurile, încercând să caut detalii care încă n-au fost rezolvate.
Îi las un mesaj tatii: „Îmi pare rău, tată, dar va trebui să anulez invitația pentru mâine-seară. Chestia este că eu și Clare avem o perioadă grea și ea nu vrea musafiri, nici măcar rudele”.
Mă simt ca un mișel atât pentru că îl dezamăgesc, cât și pentru că dau vina pe Clare pentru asta. Purtarea mizerabilă aduce purtare mizerabilă, se pare.
- Jamie, ești bine?
E Steve - Dumnezeule, am ajuns deja la North Greenwich? - și îmi amintesc mesajul pe care i l-am trimis, a cărui tâmpenie a fost eclipsată de preocupări mai presante. Restul rândului meu fiind liber, n-am vreo speranță să evit o discuție cu el.
- Și tu ai întârziat?
- Am dormit mai mult decât trebuie.
Își linge o pată de pastă de dinți din colțul buzei.
- Ce mama dracului a fost cu mesajul ăla de sâmbătă?
- Îmi pare rău, băusem și m-am pierdut un pic cu firea din pricina situației ăsteia cu Kit! Cineva le-a spus rahaturi polițiștilor, zicând că sunt implicat.
Își scoate ochelarii și le șterge lentinelele, întorcându-și spre mine ochii mari, care nu văd bine.
- Mda, ei bine, ar trebui să știi că niciodată n-aș turna un frate, nici măcar dacă aș crede că a făcut ceva dubios.
Își pune la loc ochelarii și pare să observe pentru prima oară semnele de pe fața mea. Îl văd cum hotărăște să nu întrebe.
- Atunci, care sunt ultimele vești? Nu crezi că s-a dus, pur și simplu, fără să-i spună Meliei?
- Sper că asta este, îi răspund.
Deja simt că pot afla alinare în această discuție. Instinctele lui Steve sunt sincronizate cu ce le-am spus întâi lui Parry și Merchison: Kit a plecat fără să spună nimănui pentru că este genul de lucruri pe care le face.
Steve se încruntă.
- Poate că nici măcar nu știe că a fost așa o dramă. De ce nu-i nimic despre asta online? Dacă ar vedea la știri, și-ar da seama că lumea e îngrijorată și ar lua legătura cu Melia. Sau cu cineva.
- Dacă e online, subliniez. Telefonul lui e scos din funcțiunie - toate mesajele mi se întorc netrimise.
- Mda, și ale mele.
Cobor glasul:
- Între noi fie vorba, am impresia că poliția crede că s-ar putea să aibă de-a face cu o dispută legată de droguri. Ți-a spus Kit ceva, că ar avea genul ăsta de necazuri?
- Droguri?
Emoții nesigure i se perindă pe chip. Poate își amintește propunerea să intervenim pe care am făcut-o fără mare tragere de inimă acum câteva săptămâni, propria respingere nepăsătoare a ideii că ar avea Kit o problemă.
„Trăiește și lasă-i pe ceilalți să trăiască” sună acum ca un sfat prost.
- Păi, știam că e strâmtorat cu banii, dar n-am avut impresia că se uită peste umăr. Mă întreb dacă Gretchen are vreo veste de la el.
- Acum e plecată, până după Anul Nou. În Maroc.
- Zău?
Ne uităm unul la altul și îi ghicesc gândurile: să fi fugit Kit și Gretchen împreună pentru un lung weekend însorit, plin de păcat? Nu recunoscuse niciunul vreo aventură, dar când a împiedicat asta vreodată milioanele de necredincioși de-a lungul secolelor? Eu ar trebui s-o știu mai bine.
- Nu crezi că... Ar fi avut ea curajul să-i mintă pe polițiști când au sunat-o să întrebe de el?
- S-ar putea, zice Steve.
- Și aeroporturile? S-ar crede că le-au verificat ca parte a căutării.
- Poate că nu-i ceva ce poți face așa de ușor sau de repede. S-o sunăm? Să vedem dacă răspunde?
În timp ce el o sună pe Gretchen, mă concentrez pe cupola smălțuită a intrării în tunelul pietonal de la Greenwich Pier, lăsându-mi mintea să se desprindă din prezent și să-și imagineze construirea lui, la începutul secolului XX.
Cu ce crize se confruntau oamenii pe atunci? Dezastrele veneau peste ei pe nespusă masă sau și le creau ei înșiși? Erau printre ei bărbați cum sunt Kit, Jamie și Steve? Erau printre ei femei ca Melia?
Mă cunosc destul de bine ca să știu că această bruscă foame de perspectivă, dorința de a mă reduce la un fir de praf din istoria omenirii, este în realitate un șiretlic ca să-mi reduc vinovăția, spaima.
- Ai avut noroc? îl întreb când închide.
- Nu. E în Marrakech, cu asta ai nimerit-o, însă a crezut că o sun ca să-i dau ei vești. Am trezit-o din somn, așa că ori e o actriță strălucită, ori știe și mai puțin decât noi doi.
Rămânem într-o tăcere iritată până la Tower Bridge, unde coboară.
- S-a întâmplat ceva rău, nu- așa? zice în loc de la revedere.
„Da” sună prea grav, prea brutal, așa că îi spun:
- Tot ce putem face e să sperăm.
Apoi el se îndreaptă spre ușă, șchiopătând un pic, cu capul în piept.
„Niciodată n-aș turna un frate.” Așadar, nu un dușman, așa cum presupusesem, dar oricum prea târziu ca să fie un aliat.
Mareea e cea mai înaltă pe care am văzut-o vreodată.
Pe când ne strecurăm pe sub arcadele țintuite cu auriu ale lu Blackfriars Bridge, îmi imaginez fluviul spărgând malurile și aruncându-ne pe South Bank, cu oamenii fugind din calea monstrului mâlos cu carenă dublă, toată lumea țipând.
34
30 decembrie 2019
Comfort Zone rămâne nelinștitor de sărbătorească în tot ce ține de Yule*.
*sărbătoare de iarnă a popoarelor germanice
Plum pudding și latte cu ghimbir au fost oferta noastră specială în ultimele două săptămâni și, cu toate că gândul să beau unul îmi face greață, continuă să se vândă mai bine decât toate celelalte produse. Regan, tot cu pălărie de elf și machiaj sclipicios la 5 zile după vizita lui Moș Crăciun, a înlocuit măcar rămurelele de iederă de pe fiecare masă cu vâsc.
Se uită la fața mea și, spre deosebire de Steve, îmi cere o explicație:
- Ce-ai pățit? Arăți ca și cum ai fi fost atacat de o pisică.
- Într-un fel, am fost, zic.
- Nu ești mușcat, nu? Dacă ești mușcat trebuie să faci injecție antitetanos. Dinții pisicilor sunt așa de mici, încât pielea se vindecă peste rană și etanșează înăuntru infecția.
- Cred că sunt la zi cu injecțiile antitetanos.
- Vreo veste despre prietenul tău dispărut?
- Încă nu.
Îi citesc pe față emoții contradictorii: o entuziasmează drama bruscă din viața colegului său, însă o dezgustă necuviința violenței fizice. Și apoi mai este și modul deconcentrant în care creierul ei vrea să le lege pe cele două.
Un grup de femei cu bebeluși pune stăpânire pe cea mai mare masă aproape toată dimineața, creând o cursă cu obstacole de landouri și cărucioare, care ar putea fi diferența între viață și moarte, pentru că blochează accesul la ieșirea de incendiu de lângă toalete. Unii dintre bebeluși sunt durdulii și drăgălași, așa cum trebuie să fie pruncii, însă unii dintre ei sunt ca niște bărbați în miniatură, cu fețele ascuțite, arzând de dorința să scape din brațele mamelor și să înceapă să sfideze autoritățile.
Simt o hurducătură bruscă, o amintire de la prima întâlnire cu Kit, plângerile lui despre mamele din St. Mary`s - „Mai bine să fii tu lovit de un autobuz!” - cu acel râs crud pe care îl avea când era în dispoziție foarte bună, întâlnind oameni noi și punându-și toată energia în charisma sa.
Cel puțin mămicile comandă băuturi calde, și sunt recunoscător pentru zgomotul aparatului pentru spumarea laptelui, pe care de obicei îl urăsc, acel țipăt mecanic care acoperă orice vorbe ale oamenilor din preajmă.
Însă în primul moment de respiro, Regan își continuă interogatoriul:
- De cât timp? Prietenul tău, vreau să zic.
Începe sortarea pentru reciclare în vreme ce vorbim, și o ajut sporadic, turtind cartoane și culegând ambalaje de chipsuri care nu pot fi reciclate.
- Aproape o săptămână.
- Și cât durează până cineva, știi tu, se prespune că e mort?
- Nu știu. Câțiva ani, cred.
- Ani?
Se oprește și ridică vocea:
- Atunci, cum se presupune că trăiesc rudele și prietenii în nesiguranță? Fără să știe dacă n-a fost omorât cu cruzime?
La asta, două mămici ridică privirea, încruntându-se - de parcă bebelușii lor, care nu înțeleg, o să fie contaminați de dezgustătoarea noastre discuție.
- Trebuie să-i păstreze locul de muncă?
- Îmi închipui că da, în mod legal, dar, între noi fie vorba, mă îndoiesc că el e o mare pierdere pentru sectorul asigurărilor. Își închipuia că le face o favoare doar binecuvântându-i cu prezența lui.
E plăcut să pot spune ceva critic despre Kit. Doar pentru faptul că cineva lipsește nu înseamnă că nu-i în continuare un dobitoc.
Nu-i spun asta lui Regan, evident.
Îmi zumzăie telefonul. Tata mi-a lăsat un mesaj vocal în care mă asigură că e bucuros să accepte invitația unui vecin în ajunul Anului Nou, după care recunoaște ceva surprinzător: „M-am întrebat în Franța despre tine și Clare. Sper că puteți drege lucrurile, e o fată pe cinste.”
Mi-o imaginez pe Clare auzind asta și tachinându-l pentru că-i zice „fată”. Fără să ascundă faptul că e încântată.
Mă întreb dacă vor ține legătura după ce vor începe să circule veștile despre despărțirea noastră. Cum ar putea el să nu fie de partea ei?
Regan interpretează greșit expresia mea melancolică, crezând-o legată de tabloul cu mame și prunci din fața noastră.
- Pariez că limpezește lucrurile, nu-i așa, chestia cu prietenul tău? Te face să reevaluezi situația. V-ați dorit vreodată copii, cu ani înainte? Tu și partenera ta?
Face asta să pară ca o dilemă îndepărtată a unor bătrâni. Nu i-am spus că m-am despărțit de Clare și mă frământ câteva momente cu întrebarea dacă asta ar putea arunca bănuieli asupra caracterului meu în cazul în care mai târziu va ieși la iveală că am înșelat-o cu bună ștință.
- Nu. Mult prea înspăimântător!
- Știu ce vrei să zici, mă aprobă ea. Este absolut cel mai înspăimântător lucru pe care mi-l pot imagina.
Timp de 30 de secunde binecuvântate, izbutesc să mă amăgesc că drăgălirea unui prunc în vreme ce vorbești pe deasupra capului lui cu alt adult este cu adevărat cel mai înspăimântător lucru pe care mi-l pot imagina, dar atunci îmi amintesc de detectivul Merchison în pragul meu în această dimineață, mult prea hotărât să pășească peste prag și să găsească o cale de a-și confirma instinctul că nu poate avea încredere în mine.
Cu toate că Regan mă trimite devreme acasă, fiind atât de puțin clienți după grupul mămiclor, până să ajung pe vasul spre casă e deja întuenric ca la miezul nopții.
Personalul de la bar dă gratuit felii de buturugă de ciocolată și se umple de bacșișuri. Sunt difuzate cântece de sărbătoare: Good tidings we bring... care mă face să mă gândesc la Melia, desigur.
Mă imaginez ajungând la St. Mary`s și mergând în sus pe Royal Way, dincolo de cotitura spre Prospect Square, mai departe spre strada principală, spre Tiding Street, până ce stau sub fereastra ei, ca un hărțuitor.
Dar am destulă minte ca să nu cedez acele ispite. Mușc din prăjitură, iar glazura mi se prinde de buza superioară, și încep să mestec. Are gust rânced. Vasul nu se grăbește să se desprindă de chei; fluviul e plin de bărcile care fac tururi de seară. Cântecul e urmat de Let It Snow.
Pe cealaltă parte a fluviului, la Embankment, stopurile ard roșu cât vezi cu ochii.
Când ajung acasă, Clare e deja acolo și încă în costumul-pantalon de la lucru, nu în echipamentul de yoga în care de obicei se schimbă de cum intră pe ușă.
În living au fost puse gustări pe măsuța de cafea, aranjate îmbietor pe o tavă lăcuită, alături de o carafă cu apă înghețată și 3 pahare. Prevăd cererea să mă fac nevăzut.
- Aștepți musafiri?
- Omul lui Piers vine să stea de vorbă cu noi. Îl cheamă Kelvin.
Vorbește cu mine așa cum am auzit-o vorbind cu femeia care face curat și alte ajutoare. Scrupulos de plat, fără emoție, dar preferabil disprețului furios care este, în cazul meu, alternativa.
- Vrei să zici investigatorul? A mers repede.
- A fost un serviciu expres. Oricum, cât poate să dureze? Nu fac decât să stea la laptop, nu?
Spărgând coduri. Încălcând legea. Furând informații așa cum un spărgător fură bijuterii și numerar.
Pe când îmi iau o bere fără alcool din frigider și mă așez la această conferință extrem de aparte, simt cum aripile presimțirii rele îmi flutură în măruntaie, ca și cum următoarele două ore ar putea să-mi schimbe soarta.
- Apropo, zice ea, am sunat azi la Kit la birou.
- Chiar așa?
Îmi amintesc întrebarea pe care i-am pus-o lui Merchison despre colegii lui Kit, respingerea lui rapidă.
- E bine să facem asta?
- Nu văd de ce nu. Am spus că sunt o prietenă de familie.
- Ce au zis?
- Au spus că e învoit. Foarte diplomatic! Bănuiesc că-i destul de ușor de acoperit în acest moment al anului, când oricum nu sunt la serviciu decât câțiva.
La auzul soneriei, sare în picioare.
- Trebuie să fie Kelvin.
Îmi imaginasem un as al calculatoarelor abia ieșit de pe băncile școlii, dar are în jur de 40 de ani, cu trupul îndesat și subțire în partea de sus. Își prezintă descoperirile cu un stil de voioșie ca al doctorilor față de pacienți, ca și cum ar fi un consilier financiar care trece în revistă aranjamentele pentru pensie.
Eu și Clare rămânem rapid împietriți de aranjamentele incontestabiil groaznice, haotic împletite, ale lui Kit și Meliei: împrumuturi studențești și multe alte tipuri de împrumuturi făcute de atunci încoace, toate cu dobânzi abuzive; lipsuri la plățile cu cardul; restanțe la chiria din Tiding Street, plus 3 luni neplătite la apartamentul dinainte, pe care proprietarul încă le cere; descoperiri de cont neautorizate, cu penalizări excesive. Prelungirile unor împrumuturi și reducerile plăților n-au fost decât păsuiri, remedii temporare, și salariile lor abia ating marginile gropii financiare.
De când nu mai sunt în contact regulat cu Melia, au primit înștiințarea să plece din Tiding Street și au fost avertizați că vor veni portăreii dacă nu plătesc restanțele.
- E evident că ea nu poate plăti și că o să fie dată afară, constată Clare. Sper că are unde să meargă.
- Legal, poate sta până la întâi ianuarie, zice Kelvin, chiar dacă portăreii iau mobilierul până atunci.
- Are prieteni, zic eu, gândindu-mă la Elodie și la amenințarea ei cu 999.
E uimitor că vorbim cu toții presupunând că Melia este, în viitorul previzibil, o femeie singură.
- Zău, ar fi trebuit să ceară sfatul pentru toate astea, zice Kelvin. Dacă nu altceva, ar fi putut să sune la National Debtline, să primească niște sugestii de restructurare.
- Sunt prea mândri pentru asta, zice Clare, perspicace. Cred că și-au ascuns capetele în nisip.
În praf alb, mai degrabă, îmi zic, morfolind o măslină umplută.
Cu toate că eu și Clare n-am mâncat împreună nici măcar un bol de arahide de când mi-a descoperit legătura, mi-am umplut o farfurie cu gustări, încrezător că nu voi fi mustrat. Aparențele sunt importante pentru ea; nu m-ar umili în fața unui străin.
Kelvin ajunge la sfârșitul rușinoasei liste.
- Pe 2 decembrie au luat un nou card de credit și au reușit să retragă de pe el aproape zece mii de lire.
- Zece mii? repetă Clare. Păi, nu le-au folosit pentru chirie, evident.
- Au plătit unul dintre celelalte împrumuturi? sugerez.
- Nu există vreo dovad că au făcut asta. Dat fiind că au fost retrași în numerar, aș zice că erau pentru cheltuieli personale, ceva ce nu voiau să fie urmărit.
Se oprește și se uită la Clare, ca și cum i-ar cere aprobarea. Evident, este dată, pentru că el își umflă pieptul ca și cum ar fi pe cale să spună ceva important.
- Dacă vreți părerea mea, tu și Piers ați putea avea dreptate.
- Dreptate despre ce? întreb, dar nu-mi răspunde.
Mă răsucesc spre Clare.
- Te rog, spune-mi!
Privirea pe care mi-o aruncă îmi face stomacul să se prăbușească. E o privirea profundă, complexă, exprimând emoții extreme și contradictorii. E o privire care spune: „Oricât de tare urăsc să ajut un ticălos ca tine, sunt pe care s-o fac, pentru că ceea ce se petrece aici e mult prea al dracului de grav pentru politica partizană.”
Intimidat, rușinat și speriat de-a binelea, întreb din nou despre ce vorbesc ei.
În cele din urmă, ea îmi spune:
- Credem că Kit și Melia ți-au făcut o înscenare.
35
30 decembrie 2019
Urmează un moment de cădere liberă hidoasă, cu viteză amețitoare, când tot ce pot să fac e să rămân cu gura căscată.
În cele din urmă, îmi regăsesc corzile vocale:
- Ce fel de înscenare?
Expresia lui Clare devine mai profundă.
- Se prefac că lui i s-a întâmplat ceva îngrozitor, ceva cauzat de tine, ca Melia să poată cere asigurarea de viață a lui Kit.
„Ceva cauzat de tine.”
Inima mi-o ia la galop și am impresia că o să vomit.
- E o poliță foarte bună, după cum îți poți închipui, având în vedere unde lucrează el. Plata de bază ar fi mult peste un milion.
Las jos farfuria.
- Credeți asta pentru că au retras o grămadă de numerar?
- Da, ai nevoie de numerar când te ascunzi, căci nu poți folosi bancomatele sau dispozivite contactless, nu poți face nimic care să ducă la vechea ta identitate.
Clare se uită la Kelvin așteptând confirmarea, și el dă din cap scurt.
- Vechea identitate?
Mușchii obrazului îmi sunt amorțiți de șoc.
- Nu înțeleg.
- Știu că sună aiurea, însă am discutat cu Piers amănunțit și, dacă te gândești bine, se leagă. Poate că plănuiesc asta de o vreme, probabil de câteva luni. Mica ta aventură cu ea ar fi putut să fie strategică - presupun că ea a fost cea care a inițiat-o?
Din nou, Clare se uită la Kelvin, care de această dată se uită la apa gazoasă din pahar. A devenit rozaliu, în afara unei zone albe pe linia părului.
Am gura așa de uscată, că limba mi se lipește de cerul gurii. O smulg de acolo și repet:
- Strategică?
- Da, să creeze un motiv ca tu să-l omori pe Kit. Ai spus că polițiștii aproape te-au acuzat când te-au interogat. Și ai spus că te-ai gândit că și Kit bănuia despre tine și ea. Ei bine, pun pariu că a știut tot timpul. Poate că a fost de la bun început ideea lui.
- Iisuse, Clare!
Simțurile îmi sunt asediate: pe lângă gura uscată și fața înțepenită, am o senzație de arsură în spatele ochilor, o zdrăngăneală în urechi.
Ea continuă:
- Gândește-te la asta! Nu-i o coincidență că ai fost ultima persoană care l-a văzut - au plănuit să fie așa. Lunea trecută a fost seara perfectă s-o facă, băuturi de Crăciun, toată lumea matolită. Ar fi fost ușor pentru el să înceapă o ceartă, să se asigure că e o cameră de supraveghere în apropiere. Faptul că ai plecat la Edinburgh a doua zi dimineață a fost un supliment - face să pară că n-ai știut cum s-o ștergi din oraș mai repede. Între timp, Melia îl trimite să se ascundă și raportează la poliție dispariția lui. Mărturisește legătura amoroasă și spune că era speriată că tu ești gelos sau posesiv. Nici măcar n-are nevoie să te acuze direct, e treaba lor să adune doi cu doi, și poți paria pe viața ta că o vor face. Te-au mai contactat de vineri încoace?
- Da, înghit eu în sec, căznindu-mă si asimilez povestea ei, îngrijorat de faptul că sunt grozav a realitate. Unul dintre detectivi a venit aici de dimineață.
- Poliția a fost aici de dimineață? În casă?
Vocea îi urcă o octavă.
- Ăsta nu-i un semn bun, Jamie. Chestia cu drogurile e cu totul o pistă falsă, probabil cu rostul de a te amăgi că ești în siguranță. Te joacă pe degete - Kit și Melia te joacă pe degete!
Știu când Clare e convinsă de ceva, și e convinsă. Intensitatea ei e molipsitoare, făcându-mi pulsul să bucuie. Mă răsucesc spre Kelvin pentru o evaluare mai echilibrată.
- Spune-mi despre polița de asigurare! Nu se plătește în cazul persoanelor dispărute, nu?
- Nu, doar dacă persoana asigurată este declarată decedată, răspunde el simplu.
- Nu pricepi? strigă Clare. Există tendința ca cineva să fie declarat decedat atunci când este găsit un vinovat de uciderea lui! Și nu e întotdeauna nevoie de un cadavru ca s-o dovedească. Am văzut asta la acele emisiuni despre crime reale, se poate întâmpla cu adevărat!
Se mâniază, trăgând cu furie de rădăcinile bretonului, până ce o șuviță de păr blond rămâne ridicată.
Încerc să-mi calmez respirația, să-i opresc izbucnirea.
- Hai să ne lămurim cu asta! Spui că până la urmă Kit și-a falsificat propria ucidere și a dispărut intenționat. Unde crezi că se ascunde? La Rio? Costa del Sol?
Am avut intenția să fiu oarecum sarcastic, însă ea îmi răspunde direct:
- Asta e o idee, ar fi bine de știut dacă pașaportul lui lipsește. Polițiștii trebuie să fi verificat asta, nu? Sau poate să fie mai aproape decât credem, căci oamenii fac asta adesea când se ascund. Îți amintești tipul care și-a simulat moartea într-un accident de canoe? S-a dovedit că a trăit tot timpul la două uși distanță de „văduvă”.
Când mă înroșesc și mai tare, durerea mă fulgeră în rănile de pe față.
- Vrei să zici că e încă în St. Mary`s?
Kelvin, care își rodea vârful unui deget, lasă mâna în jos și se amestecă în discuție:
- Nu știu. Nu sunt multe proprietățile pe care să le poți închiria cu numerar. Iar zece mii de lire nu vor ține prea mult la Londra.
Ochi lui Clare licăresc când o nouă idee prinde rădăcini.
- Și dacă ei nu plătesc nimic? Ar putea sta ilegal undeva. Am putea începe să cercetăm apartamentele pe care Melia le-a prezentat în ultimele săptămâni: uneori sunt libere câteva zile în șir, chiar săptămâni. Ea ar putea să-l mute din loc în loc, să-i dea de știre când are loc o vizionare sau vine echipa de curățenie sau orice altceva. Cine știe, poate că și-a luat acest serviciu având asta în minte. A aranjat totul și a apoi a căutat țapul ispășitor. E incredibil de atrăgătoare, Kelvin! Ar fi putut pune ochii pe oricine și omul i-ar fi căzut pradă. O să-ți arăt o fotografie de pe telefonul meu...
„Ar fi putut pune ochii pe oricine” - în vreme ce Kelvin recunoaște excepționala atractivitate vizuală a Meliei, propoziția îmi răsună în urechi, îmi perturbă echilibrul. Îmi repet mantra: „Ai încredere în tine, Jamie!”
- Polițiștii trebuie să-i verifice telefonul, adaugă Clare. Să vadă dacă ea a comunicat cu un număr necunoscut. Întreabă-i, Jamie, data viitoare când vorbești cu ei!
- Cu siguranță, dacă și-a dat atâta osteneală, folosește o cartelă care nu poate fi urmărită? zice Kelvin.
- Poate, dar ea nu-i delicvent profesionist, o să facă greșeli. Precum pista hârtiilor pentru acest împrumut pe care l-ai descoperit, ceea ce e bine pentru noi. Bine pentru Jamie.
În vocea ei e o urmă de tandrețe, dar se corectează rapid, amintindu-și că acum, că ne-am despărțit, nu mai există „noi”, și îm provoacă un junghi identic.
Am greșit crezând că are un scop infam când a angajat această investigație; numai o persoană foarte specială ar avea gentilețea să-l apare așa pe fostul ei partener infidel.
Îmi înfig dinții în buza de jos până ce aproape străpung pielea.
- Nu știu ce să zic, Clare. E cam exagerat. Adică, el trebuie să fi avut și alte variante, nu? Ar fi putut să se declare falit, de exemplu?
- Nu, dacă voia plata de pe poliță, n-ar fi putut.
- Chiar nu cred că am fost o țintă, insist eu, absorbind un talaz abrupt de emoție.
Urmează o scurtă tăcere. Aerul dintre mine și Clare este încărcat, inflamabil.
- Există altă posibilitate, zice Kelvin cu delicatețe. Dacă asta nu-i o încercare de a înscena ceva, ci doar o fraudă de lungă durată în care Jamie s-a pomenit, cumva, încâlcit?
- Continuă! îi cere Clare.
- Păi, e adevărat că primești plata mai repede dacă cineva a fost condamnat pentru omor, dar probabil că tot o primești, însă mai târziu. E nevoie cam de 7 ani ca să obții o declarație oficială de deces, conform cercetărilor mele.
- Șapte ani? Chiar în cazul în care Kit lucra la o firmă de asigurări?
- Da, m-am uitat pe politica standard a firmei De Warr legată de angajați și nu există nimic care să sugereze că ar fi plătită înaintea programării normale. Nu e ca un accident de avion, lui i s-ar fi putut întâmpla orice. Întrebarea este, merită să trăiești 7 ani ascuns?
- Despre ce sumă vorbim, exact? întreb. Clare a zis mai mult de un milion?
- De fapt, sunt două sau foarte aproape. Moartea în timpul serviciului adaugă o halcă. Însă trebuie cu adevărat să aibă încredere în soția sa. Cecul, când vine, este pe numele Melia Roper.
Așadar, Kit a adus prompt amănuntele la zi, îmi zic. Șampania din Greenwich pare să fi fost acum foarte mult timp, deși au trecut un pic mai mult de 4 luni.
Clare trage aer în piept, ochii măriți semnalându-mi altă idee strălucită.
- Pariez că de-aia s-au căsătorit! Asta valida, cumva, polița.
- Cu siguranță mărește suma primită, zice Kelvin.
- Trebuie să le spunem polițiștilor.
Clare e gata să dea fuga la secția de poliție și inima mea se zbate violent.
- Fără îndoială, e o teorie care merită urmărită, zic. Uau! Sunt multe lucruri de deslușit.
- Nu ești pe cont propriu, îmi spune Kelvin, ca o concluzie, și văd că, în ciuda discuției despre „aventura” mea, presupune că suntem încă împreună.
O admiră pe Clare că își apără bărbatul cu atâta energie și inteligență.
Se ridică să plece. Îi aud la ușă, în timp ce ea îl asigură că numele lui nu va fi pomenit în afara acestor ziduri și cu siguranță în nicio discuție cu poliția. Eu caut în frigider încă o bere fără alcool și, când mă întorc în living, Clare e pe canapea cu laptopul ei.
- Ce faci?
- Caut un număr de telefon al tipului tău pe site-ul secției din St. Mary`s, dar se pare că nu au numerele detectivilor, ci doar pe ale agenților în uniformă.
- Cred că au baza în Woolwich, e o echipă mult mai mare.
Mă apropii de ea, având grijă să nu existe contact fizic.
- Stai un pic, Clare, înainte să îți implici numele în ceva, te-ai gândit cum o să explici felul în care ai obținut această informație? Nu vreau să dai de bucluc din cauza mea. Te-am făcut deja să treci prin atâtea, nu vreau ca și serviciul să-ți fie primejduit.
Ea se oprește. Într-un domeniu foarte strict reglementat ca agențiile imobiliare, cea mai mică aluzie la incorectitudine financiară poate duce la suspendare, iar cârdășia cu un hacker este mai mult decât o aluzie.
- Ai dreptate, recunoaște ea. Poate că e mai bine s-o trimit anonim. Știi tu, ca un pont. Să vedem dacă au o adresă de e-mail specială pentru asta pe site-ul Woolwich. Ah, bine, au!
Privesc peste umărul ei, străduindu-mă să mă concentrez.
- Dacă e doar adresa unui administrator, s-ar putea să n-o vadă zile în șir. O să telefonez mâine la prima oră și o să cer adresa de e-mail a detectivului Merchison. Dacă îmi trimiți fișierul lui Kelvin, o să mă asigur că niciunul dintre numele voastre nu sunt în el înainte să-l trimit.
- E un plan bun.
Degetele ei se mișcă pe tastatură și telefonul meu scoate un clinchet când fișierul ajunge în cutia poștală.
- Mulțumesc! zic. Mulțumesc pentru tot!
Când zic acum „mulțumesc”, ea nu răspunde niciodată „cu plăcere”. De obicei iese din încpăere, însă acum n-a terminat.
- Când vorbești cu el, mai e ceva ce mi-am amintit. Despre Kit.
- Ce?
- Fotografia aceea pe care ne-au arătat-o când am fost la ei la cină. Cea de pe polița șemineului, pe care Kit a folosit-o pentru cocaină.
Iau o înghițitură din porcăria mea de bere placebo.
- Melia în Pisica pe acoperișul fierbinte? Îmi amintesc. Ce-i cu ea?
- Când ne-am dus vineri, nu era acolo.
- N-am observat. De ce e asta important?
- Atâta doar că, dacă el a dispărut dinadins lunea trecută, dacă știa că n-o să se mai poată întoarce niciodată, ar fi ales câteva obiecte sentimentale ca să le ia cu el.
- Trebuie să aibă în telefon grămezi de poze cu Melia, subliniez eu, dar ea respinge asta cu un gest nerăbdător.
- L-ai auzit pe Kelvin: amândoi au trecut la ceva imposibil de urmărit. El nu poate să-și pornească telefonul vechi, căci ar fi urmărit. Așa că înhață în ultima clipă fotografia, ceva familiar, ceva ce poate ține în mână. Vreau să zic, e greu să te izolezi emoțional. Ai nevoie de lucruri de care să te simți legat, mai ales într-un joc de lungă durată ca acesta.
Încerc să nu ridic din umeri. Fotografia care lipsește îmi pare un amănunt neimportant. Poate că a fost mutată în dormitor sau unul dintre ei a izbit-o de perete într-una dintre certurile lor. Dar nu-mi place felul în care Clare adună dovezile. Dacă și-a amintit acest amănunt, o să-și mai amintească și altele. E un investigator înnăscut.
- Bine, o să pomenesc de ea, zic.
Mulțumită, pune deoparte laptopul și așază paharele pe tavă, apoi le duce în bucătărie. Scăpat de privirea ei cercetătoare, îi îngădui expresiei mele să treacă de la recunoștință la groază.
Iau telefonul și, în loc să descarc fișierul pe care să i-l trimit de dimineață lui Merchison, scriu un mesaj:
Cum reziști? Nu-i nevoie să răspunzi dacă nu vrei.
Apoi aelg numele Meliei și apăs pe „Trimite”.
Răspunde aproape imediat:
Ți-am spus să nu mă contactezi.
Închid conversația, blochez ecranul și arunc telefonul pe fotoliul cel mai apropiat, apoi strig la Clare că ies un pic să iau țigări.
Reapare în ușă.
- Să nu-ți închipui că o să fumezi aici! se rățoiește.
- Sigur că nu, răspund eu pașnic.
Peste 15 minute, după ce am cumpărat, așa cum era prevăzut, un pachet de țigări de la Sainsbury`s Local, ajung la colțul cu Tiding Street. Aștept ca o pereche din celălalt capăt al străzii să intre în casă și să stingă lumina, apoi mă apropii de ușa familiei Roper, cu capul aplecat, și sunt.
Melia deschide fără să arate mai ult din ea decât un ciuf de păr negru și degetele încârligate pe marginea ușii.
- Am primit mesajul tău. Evident.
- Nu eram sigur că o să-ți amintești.
Dar e o prostie să spun asta, pentru că Melia își amintește orice, iar codul nostru de urgență e departe de a fi un amănunt neglijabil. Mesaje la vedere, asta am stabilit. Fără telefoane suplimentare care pot fi descoperite, fără subiecte secrete.
„Ți-am spus să nu mă contactezi” înseamnă „Sunt aici, vino acum”.
„Cum reziști?” înseamnă „Avem o problemă”.
(„Te urăsc” înseamnă „Te iubesc”)
- Deci, ce s-a întâmplat? zice, arătându-și fața.
Ochii îi scânteiază, iar pielea îi strălucește. Azi n-a plâns.
- Ce e, Jamie?
- E Clare, îi spun, și sugrumarea din vocea mea seamănă cu tracul unui actor. Ne-a descoperit.
30
30 decembrie 2019
Niciunul dintre noi n-a mai vorbit în timp ce o urmam în sus pe scară și ușa s-a închis în urma noastră.
Fără vreun avertisment, mă izbește de perete, cu fața ridicată spre mine, și începe să mă sărute cu sălbăticie. Sunt șocat de intensitatea reacției mele: temperatura îmi crește brusc și fiecare nerv de pe suprafața corpului îmi ia foc.
- Inima ta a luat-o razna, zice, mai degrabă minunându-se decât alarmată. Spune-mi ce s-a întâmplat - ea știe că suntem împreună?
Pentru o clipă uitasem că Melia nu știe de scena de viner, înainte să dăm buzna aici, sau că în weekend Clare s-a dus cu avionul la ai ei.
- Știe, da, dar nu asta-i problema. Ce vreau să zic e că știe de asta.
Melia se trage înapoi cu un pas și ne uităm unul la altul de-a curmezișul holului îngust. Trage cu putere aer în piept.
- Ce?
- A scos la iveală o grămadă de lucruri despre situația ta financiară și a lui Kit și, în esență, a ghicit. Vrea să le spună polițiștilor că tu încerci să-mi înscenezi crima ca să capeți mai devreme banii de asigurare. Și-a dat seama de toate, Me, e incredibil!
Ochii Meliei sunt ca niște ceasuri, cu limbile răsucindu-se nebunește, prea repede ca să poată fi urmărite.
- Când s-a întâmplat asta?
- Acum o oră. L-a adus pe un tip care să ne dea raportul. E un investigator financiar pe care l-a angajat, iar el a folosit un hacker dubios ca să obțină informații confidențiale.
- Ce informații? Ce mama dracului, de ce să facă asta?
Ca să mă ajute pe mine, gândesc. Pentru că, indiferent ce susține, Clare nu mă urăște. Mă iubește.
- Pentru că ea e o persoană care rezolvă probleme, zis.
Și asta e adevărat.
- E mult mai impresionantă decât detectivii, trebuie să adaug.
O pauză.
- Dar nu le-a spus lor teoria ei?
- Nu, practic, mi-a spus doar mie. Am zic să e mai bine să vină de la mine și că o să-i tirmit un e-mail detectivului Merchison. N-o s-o fac, evident, dar va trebui să născocesc ceva credibil ca s-o păcălesc. Acum a investit bani, așa că o să vrea rezultate. Va trebui să trimit un e-mail fals ca din partea poliției.
În vreme ce ascultă, umerii Meliei se destind un pic.
- Nu-i nevoie să faci asta. Important este să amâni până după ziua de mâine. Spune-i că Merchison și-a luat două zile libere pentru Anul Nou și că o să iei legătura cu el de îndată ce se întoarce. Până să se întâmple asta nu va mai avea importanță, și îi poate spune ea însăși teoria, dacă încă mai crede că interesează pe cineva.
Își dă părul după urechi.
- Sinceră să fiu, probabil că s-au gândit deja la asta dacă au făcut propriile săpături financiare. Cum ar putea să n-o facă? Le-am zis că avem datorii îngrozitoare și cei de la De Warr le vor spune ce poliță de asigurare de viață grozavă a obținut el. Dacă își poate da seama Clare, pot și ei.
E remarcabil cât de repede și-a regăsit calmul.
- E un împrumut recent de zece mii de lire care le-a părut suspect ei și tipului ăstuia, îi spun. Pentru ce a fost?
- Pentru toate.
Melia gesticulează cu amândouă mâinile, cu degetele făcute cârlig, ca și cum toată încordarea pe care o suportă ar fi în ele.
- Ca să ținem totul pe linia de plutire până în ziua plății.
E mai cald în apartament, observ. Căldura e pornită. Acum nu-i momentul să discutăm despre restanțele ei la chirie.
- Chestia e că nu contează cu ce teorii despre Kit vine lumea, câtă vreme nu acționează pe baza lor până la Anul Nou. După aceea vor porni de la zero, nu-i așa.
Ne privim intens. Dacă totul merge conform planului. Simt cum pulsul mi se calmează.
- Ai dreptate. Da. Bine. Mi-aș dori doar ca ei să fi făcut un fel de apel sau să fi implicat departamentul persoanelor dispărute. Să se știe oficial că el a dispărut lunea trecută.
Dă din cap.
- Așa m-am gândit și eu, și le-am cerut de atâtea ori să dea un comunicat de presă. Ba chiar i-am amenințat că o s-o fac eu. Dar au pus-o pe șefa lor să mă sune, un soi de inspectoare. A zis că e crucial să-i lăsăm să procedeze în felul lor, căci nu vor ca asta să afecteze alte investigații aflate în desfășurare. Mi-a spus că siguranța mea personală ar putea fi primejduită.
- Serios?
Asta e mult mai mult decât mi-au împărtășit mie.
- De fapt, cred că e un lucru bun, Jamie. Se pare că se gândesc la ceva legat mai degrabă de lumea interlopă. Le-am spus că sunt îngrijorată din cauza obiceiului lui de a consuma cocaină, și ai pomenit și tu drogurile, nu?
- Sigur că da, exact așa cum am exersat.
Acesta era procedura mea pentru când avea să vină polițiștii: indiferent încotro m-ar fi dirijat întrebările lor, trebuia să găsesc o cale de a pune pe masă subiectul drogurilor, în mod ideal pomenind de o porțiune a fluviului unde fraternizau drogații și boschetarii. Chiar dacă nu săreau asupra informației - ceea ce n-au făcut - sămânța avea să fie sădită.
- Bine. Așadar, singurul lucru care contează este ca ei să știe că a fost văzut ultima dată pe 23. Este consemnat în dosarul lor și dispariția lui a fost anchetată în mod discret. Au examinat înregistrările camerelor de supraveghere, au interogat martorii - e mai mult decât destul. Un apel în presă ar înrăutăți lucrurile. Nu vrem ca jurnaliștii și publicul să-și bage nasul, observând lucruri mâine-seară.
- Ai dreptate.
Asta îmi amintește de celălalt motiv de iritare.
- Mai e ceva. Nu destul de mare ca să apelez la codul roșu, dar trebuie să recunosc că mi-a stat pe creier.
- Ce-i?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu