.................................
7.
Mă prefac că ridic din umeri.
Mă prefac că ridic din umeri.
N-o să fie nimic pe strada principală, măcar de atâta sunt convins, dar orice amator ar putea, cu o căutare superficială pe Google, să găsească ruta alternativă de acces, iar acum măsurile mele de precauție îmi par complet jalnice.
Melia m-a asigurat că nu sunt camere de supraveghere și, întrucât n-aveam motive să mă îndoiesc de ea, cercetarea terenului făcută de mine n-a fost deloc minuțioasă. Se poate să fi existat o cameră depărtată de care să nu știu, undeva dincolo de porțile șantierului din St. Mary`s Wharf? Una de care doar ea a știut să se ferească?
Un bec pâlpâie deasupra - sau poate că îmi imaginez.
- Data a fost falsificată, repet, clipind.
Privirea detectivului nu șovăie.
- I-am verificat autenticitatea și îndeplinește cerințele noastre pentru probe.
Altfel, s-ar putea să nu fi avut destul ca să mă aresteze. Și n-am nevoie ca noul meu prieten, Evan, să mă ia deoparte și să-mi explice că probabil o să fie destul ca să aducă de una singură o acuzare.
Îmi amintesc cum eram în Rosie`s Cafe, răționdu-mă la Melia.
„Ai vreo veste de la el? E încă dispărut fără urmă?”
Replici exersate ca să arate îngrijorarea pentru o persoană care a dispărut, dar ar putea fi la fel de ușor ale unui bărbat care îl vânează pe altul cu intenția să-i facă rău? În acea după-amiază aveam ochi de nebun. Arătam scos din minți.
Exact așa cum arăt acum.
- A fost Melia, zic brusc. Ea a făcut fotografia. Ea mi-a făcut înscenarea.
În vreme ce avocatul meu încearcă mai zelos ca oricând să intervină, eu ridic o mână, insistând că știu ce spun.
Detectivul își lasă umerii în jos și își reglează privirea. Nu se aștepta la o mărturisire atât de rapidă, dar, ce-i drept, acesta nu este primul meu interogatoriu, indiferent ce preferă să creadă el.
- Vreți să spuneți că erați cu domnul Roper la ora 1.43 în dimineața de 1 ianuarie?
- Da. Eram lângă râu, în St. Mary`s. Un pic mai departe de Hope&Anchor.
Bate cu degetul în fotografie.
- Și acesta este el în fotografie, împreună cu persoana pe care ați identificat-o ca fiind dumneavoastră?
- Da.
Trag aer în piept și scot din mine adevărul:
- Dar nu l-am înjunghiat eu. Recunosc că sunt vinovat că nu am raportat o crimă sau oricum i-o zice, dar nu și de ucidere. Ea a făcut-o.
Cum nu răspunde imediat, ridic vocea:
- Uitați-vă la mine, cu siguranță sunteți antrenat să vă dați seama când cineva spune adevărul!
Gura i se strânge, ca pentru a mă avertiza că persoane mult mai dificile decât mine au stat în acest loc și și-au scuipat minciunile și mărturisirile.
- Ca să fie clar, când spuneți „Ea a făcut-o”, vorbiți despre...
- Melia, desigur! Tocmai am zis!
- Melia Roper, soția lui Christopher Roper?
Acesta este momentul în care îmi văd viitorul - îl aud. Felul în care îi rostește numele, respingerea incontestabilă din tonul lui.
Atunci știu fără nicio umbră de îndoială că ea nu stă în alt loc din această clădire, supusă unui interogatoriu paralel, ci este acasă, consolată și îngrijită. Se va dovedi că Elodie este o profesoară pentru persoane cu nevoi speciale sau o asistentă socială și va jura pe viețile celor vulnerabili din orașul nostru sau pe ale propriilor prunci că Melia a fost în apartament cu ea toată noaptea, o locuință atât de minc, încât n-avea cum să observe lipsa prietenei sale (în afară de cazul în care fusese drogată, desigur). În vreme ce Clare avea să explice de bunăvoie că nu eram în aceeași cameră; nu eram nici măcar la același etaj din casa noastră de bogătași.
- Domnule Buckby? Domnule Buckby?
Am capul în mâini, cu degetele înfundându-mi ochii în orbite, și dintr-odată ei îmi rostesc numele, ca și cum m-ar elibera de o vrajă.
- Vă cer insistent să facem o pauză! zice avocatul meu și îi amintește detectivului de leșinul meu în tunel, de dezorientarea din clipa în care mi-am recăpătat cunoștința.
„Nu știe ce spune.”
Însă știu, și pentru ultima oară îl fac să tacă.
- Nu! Vreau să vorbesc. Hai să terminăm odată cu asta!
Detectivul e mulțumit. Limbajul corporal i se relaxează, tonul i se destinde.
- Asta aș prefera și eu. Aș dori să aduc un coleg, dacă n-aveți nimic împotrivă.
Fotografiile sunt luate, documentele sunt puse în ordine, echipamentul de înregistrare verificat.
Avocatul tirmite mesaje pe telefon, făcându-și planuri. Atitudinea lui pleoștită îmi spune că el crede că a făcut tot ce-i stătea în puteri și că acum e spectator, nu jucător.
Curând sunt doi bărbați în fața mea,de cealaltă parte a mesei. Printr-o coincidență - sau iluzie - au aceeaș înălțime și corpolență ca Merchison și Parry.
- Haideți să începem cu începutul, bine? propune nou-venitul. Suneți-ne tot ce știți despre domnul Roper! De cât timp vă cunoașteți?
Rămân cu gura căscată. Sunt aceleași întrebări care mi-au fost puse pe 23 decembrie, cu exact aceleași cuvinte.
Simt că-mi pierd mințile, cu toate că, în realitate, mi-au fost perturbare de un înger care s-a dovedit a fi drăcoaică.
Îmi dreg glasul și o expresie mă prinde în gheare, mai mult decât o expresie, o senzație: teama de prăbușire.
Oh, Melia, poate că ar fi fost mai bine dacă ne-am fi prăbușit din cabină în acea noapte! Am fi murit când ajungeam jos, ne-am fi rostogolit pe matca fluviului în capsula noastră, figurine într-un glob de zăpadă care așteaptă să fie scuturate ca să revină la viață.
- De aproape 1 an, zic. Ne-am cunoscut în ianuarie.
43
2 ianuarie 2020
Știți ce e amuzant în toate astea? (și prin „amuzant” vreau să zic blonav, pervers; sălbatic, sinucigaș rău)
A doua mea versiune chiar nu-i prea diferită de prima. Nu i-am mințit niciodată pe de-a-ntregul pe Parry și pe Merchison. N-aveam nevoie s-o fac. În realitate, n-a fost vorba decât de ștergerea unor scene.
Ca acea seară de la sfârșitul lui martie, dormitorul cu toate oglinzile. Mărturisirea reciprocă a slăbiciunilor - și, da, știu că de fapt sunt orgolii, dar poate că orgoliul este cea mai profundă slăbiciune dintre toate? A mea, rușinea de a fi practic la fel de sărac ca ea, a ei, teama că nu va putea niciodată să atragă un partener care să aibă mijloacele de a o elibera de datorii și să o ajute să se reinventeze și să se înalțe.
- Știi ce mi-a dat acum prin cap? a zis.
Eram încă în dormitor, dar îmbrăcați și gata de plecare. Eu mă încălțam, ea își aranja părul într-un dintre oglinzile din spatele meu.
- Ce?
Am ridicat privirea și am văzut că în ea se stârnise ceva plin de răzvrătire. Ochi îi scânteiau auriu.
- Kit are o poliță de asigurare de viață. Face parte din beneficiile serviciului, toți angajații permanenți de nivelul lui o primesc. Așadar, se pare că, dacă moare, eu o să primesc o sumă nebunească.
- Tu ești declarată beneficiara, da?
- Asta e. „Beneficiara”.
O spunea ca și cum ar fi fost un cuvânt erotic.
Mi-a fost clar imediat că ar trebui să tratez asta ca pe o glumă și nimic mai mult.
- Cum plănuiești să-i faci de petrecanie? Nu, nu-mi spune! Nu poți avea încredere că n-o să te pârăsc când va veni vremea.
- Zău? Asta-i o dezamăgire.
O pauză, cât timp privirea ei a trecut de la propria reflexie la fața mea, apoi a oftat.
- Știi că o spun doar în glumă, nu?
- Desigur. Și apoi, acele polițe nu intră în vigoare decât după 2 ani de muncă.
- Doi ani, a zis.
Am tăcut. Nu întreba!
- De câtă vreme lucrează acolo?
- Săptămâna asta se împlinesc 20 de luni.
Am remarcat precizia și n-am zis nimic.
- Și Clare?
Acum era cu spatele la mine și scormonea prin poșetă, căutând cheile.
- Ce-i cu ea?
- Are o poliță?
- Nu cred. Oricum, nu sunt sigur că aș fi beneficiarul ei. Are un văr de care e apropiată și el are trei copii. Întotdeauna a zis că le lasă lor totul.
Acele oglinzi, în seara aceea, ce grozav erau aranjate!
Îmi amintesc că privirile ni s-au întâlnit brusc în reflexie și am fost dezorientat de licărul de răutate pe care mi s-a părut că-l văd pe chipul ei. Doar când a izbucnit în râs am recunoscut-o din nou.
- Ghinion! a zis. Atunci, rămâne Kit.
Și ca altă seară, cea în care a ieșit la suprafață planul.
Septembrie, prima dată când mă întâlneam cu ea de la cununie, imediat după concediul meu în Franța cu Clare și tata. O regăsire atât de dulce, atât de pârguită - și totușii, când ne-am despărțit se simțea deja acel praf fin, uscat, care trădează începutul putregaiului!
Îmi amintesc că am fost vrăjit de ea. Sincer, este singurul cuvânt care descrie asta.
Mi-am zis: Nimic din viața mea nu-i important, în afară de asta.
(Ceea ce e foarte diferit de Nimic din viața mea nu e la fel de important ca asta)
- Spune-mi de ce v-ați căsători, tu și Kit! i-am cerut. Nu se poate să fi fost dintr-un impuls, trebuie să anunți dinainte.
- Știu. Am făcut-o pentru că mi-a venit o idee.
O afirmație atât de simplă și atât de puternică, acea folosire a singularului, ca și cum Kit n-ar fi avut absolut niciun rol! Dacă aș putea să mă întorc la acel moment și să suspend timpul, să încep să trăiesc invers, până la naștere, aș face-o.
- M-am gândit la asta o vreme, examinând toate amănuntele, să văd dacă ar putea să meargă. Și sunt sută la sută sigură că ar putea.
- Ce idee? am zis, pentru că timpul n-a fost suspendat; a mers mai departe, ca întotdeauna, cu un pas sau doi în față, trăgându-mă înainte de lesa prinsă de zgarda mea.
- Cum putem să procedăm cu Kit și să încasăm banii de asigurare.
Am ridicat o sprânceană și i-am zâmbit ca unui copil plin de imaginație.
- Când zici „să procedăm” nu te gândești la...?
Ea și-a strâns buzele chibzuind; când le-a dezlipit, s-au deschis ca un bobc de floare.
- Ba da.
Fața mi-era încremenită în acel zâmbet. Înăuntru, urla confuzia.
Am avut senzația că ratasem o conexiune din dezvoltarea intrigii, iar înțelegerea mi-era întunecată de o criză de amnezie.
Gura ei s-a apropiat un pic mai mult de urechea mea.
- De aceea a trebuit să mă mărit cu el. Sunt mai mulți bani. E chestia cu moartea în timpul serviciului, precum și asigurarea de viață. Aproape două milioane de lire.
- Atât de mult! Uau!
Cu toate că încă mai chicoteam, eram conștient de încordarea din trupul ei, de povara așteptărilor de la mine și inima mi s-a cutremurat.
- Ajută-mă, Jamie!
Privirea ei era stăruitoare, din soiul nu născut din pizmă sau răzbunare, ci din voință pură, primitivă, de a reuși.
- Tu nu ai nimic, eu nu am nimic. Asta-i o soluție.
- Nu-i o soluție, e un delict.
În cele din urmă, am adus în tonul meu un anumit grad de condamnare.
- Două delicte, dacă iei în considerare faptul că încasarea banilor poate fi tratată ca fraudă sau spălare de bani. Dacă ești prins, poți face închisoare, cât, 10-15 ani?
- N-o să fim prinși.
Trecerea de la singular la plural era lină și mortală.
M-am uitat lung la ea cu cea mai aspră încruntare.
- Melia, zău așa!
- Am știut că asta o să spui, a zis ea, acceptând cu simplitate.
S-a rostogolit de lângă mine, eliberându-mă de căldura trupului său.
- E în ordine, ar fi fost ciudat dacă n-o făceai.
- Păi, drept să spun, ultima dată când ai avut o idee am făcut o călătorie cu telecabina.
I-a scăpat un chicotit, ca și cum n-ar fi rezistat umorului meu nici măcar când era absorbită de cele mai sinistre gânduri. A fost - e chinuitor să recunosc acum - măgulitor.
- Lasă-mă doar să-ți spun cum ar merge1 a continuat. Consider-o fantezie, intriga unui film.
Știu că pare sminteală chiar și faptul că am ascultat. Știu că ar fi trebuit să plec. Ar fi trebuit să-l protejez pe Kit.
Ar fi trebuit să mă protejez pe mine.
Chestia este că o iubeam. Eram înnebunit de plăcerea de a o regăsi, de perspectiva de a face parte din viitorul ei. Cum spuneam, eram vrăjit. Subjugat.
Și, dacă asta are vreo valoare, ea nu s-a înșelat în evaluarea făcută celor ca mine. Eu și Clare nu eram căsătoriți și legile conviețuirii libere erau un mit. În eventualitatea despărțirii, chiar dacă un avocat ar fi acceptat să negocieze pentru mine, nu-mi puteam permite să-l plătesc. Avem un salariu de mizerie și în orice moment aș fi putut să nu mai am unde să locuiesc. Aș fi sărit din pat în pat, ca Regan; aș fi scormonit prin resturi ca vulpile din scuar.
N-a fost imediat, nu, dar la un moment dat după acea întâlnire a început să mi se închege în minte teria greșită, dar atrăgătoare, că a nu avea nimic era identic cu a nu avea nimic de pierdut.
Și nu era ca și cum eu aș fi fost cel care să-l omoare. Alibiul meu avea să fie inatacabil - la fel de inatacabil ca o celulă de închisoare.
Adevărata întrebare era: aș fi în stare să concep un viitor alături de o ucigașă?
Evident, am fost.
Și, evident, Kit putea concepe un viitor cu o nouă identitate într-o țară aflată foarte departe de a sa, în vreme ce un om nevinovat - eu! - era închis pentru o crimă pe care n-o săvârșise. Pe care nimeni n-o săvârșise.
După spusele Meliei, el a fost dezgustător de ușor de convins de schema ei cu frauda - scuze, falsa fraudă! Era cum nu se poate mai dornic să-și părăsească slujba, prietenii, datoriile, pentru bogăția nemuncită și viața de huzur care considera că i se cuvin.
Chiar dacă Melia nu m-ar fi prevenit, aș fi putut arăta cu precizie ziua în care el i-a acceptat planul.
Și-a schimbat purtarea față de mine, poate din cauză că știa că ea va trebui să se culce cu mine ca să funcționeze, și totuși nu se putea să rupem relațiile, cel puțin nu pentru mult timp. Avea nevoie de mine în viața sa, rivalul și dușmanul, ca să fiu disponibil pentru o înfruntare în seara în care avea să dispară. Fără mine, nu avea să fie o teorie a uciderii, doar o dispariție fără sens, care însemna că banii nu vor veni timp de câțiva ani.
Desigur, nu știa că eu mă lupt cu o dilemă aproape identică: nu-l puteam suferi, dar aveam nevoie să fie în raza mea de acțiune. Mă întărea și îmi scădea sensibilitatea să știu că ne consideram reciproc ticăloși și, prin urmare, meritam la fel de mult să fim sacrificați.
- Nu-mi vine să cred că e de acord să-și trăiască restul vieții cu o identitate falsă, i-am spus Meliei.
- Care e alternativa? Să trăiască veșnic ca sărăntocii? Și ar trebui s-o fac și eu, nu uita. Ideea este că ne-am avea unul pe altul și asta e tot ce contează.
A adoptat o expresie grețos de romantică, lăsând-o să se topească în indiferență.
Era un lucru interesant schimbarea ei, întărirea hotărârii. O mutație, rapidă și ucigătoare, și totuși imposibil de deslușit la suprafață.
Era un lucru interesant schimbarea ei, întărirea hotărârii. O mutație, rapidă și ucigătoare, și totuși imposibil de deslușit la suprafață.
- N-ați putea rămâne în Europa, dacă ați face-o cu adevărat. Ar trebui să fie America de Sud sau altundeva fără acord de extrădare cu Marea Britanie, parcic neștiuți de nimeni.
- Dacă, a repetat ea, adăugând, cu o dulceață dură în voce: poate că o să-l las să aleagă destinația. Măcar atât pot face.
Kit fiind Kit, uneori îi era greu să urmeze scenariul. Era actorul ratat din el, în aceeași măsură cu libertinul pe care nu te poți baza.
Cu o avere ațâțător de la îndemână și încordarea crescând, consuma mai mult alcool și droguri ca oricând, riscând-și slujba exact atunci când era vital s-o păstreze. Melia îl manevra, îndemându-l, potolindu-l. Mulțumită ei a reușit să parcurgă traseul până la capăt, chiar dacă linia de sosire spre care se împleticea era marcată cu un tăis, nu cu o panglică.
„E târâtura târâturilor... Las` că vezi tu, Jamie! Vorbesc al dracului de serios!”
Îmi îngheța sângele în vine faptul că aproape s-a dat de gol așa. Nu doar prin cuvinte, ci și prin ochi, care parcă proiectau un film mut doar pentru mine: luni întregi în care m-a urât că am avut-o pe ea. Luni întregi în care a tânjit să-mi spună că nu era adevărat, că ea se folosea de mine.
Ei bine, a avut dreptate în această privință.
Da, a fost un joc de durată, o cacealma cu părți mobile. Fiecare pas era dezbătut și disecat, iar cercetările noastre logistice au fost efectuate pe calculatoarele publice sau pe laptopuri împrumutate de la colegi.
- Mă gândesc să-l trimit în ascunzătoare puțin înainte de Crăciun, a zis Melia. Sunt o mulțime de delicte în acea perioadă, mult zgomot. Când o să raportez dispariția lui, polțiștii nu vor avea suficienți oameni la serviciu.
- Adică nu vrei să investigeze prea bine?
- Exact. Totul trebuie să fie oficial, dar ultimul lucru pe care îl dorim este ca ei chiar să-l găsească.
Pitit în pensiunea mizeră din Thamesmead, cu camere în care puteai sta mult timp plătind cu bani gheață și o folositoare îngăduință în privința actelor de identitate. Era o variantă temporară, din câte știa Kit, dar în realitate era ultima lui casă.
Când aveam bilete la trenul de Edinburgh marți dimineața, băuturile cu șobolanii de apă aveau să fie programate în seara de luni. Kit a fost pregătit să declanșeze o încăierare pe porțiunea dintre North Greenwich și St. Mary`s, asigurându-se că totul este văzut perfect de camerele de supraveghere. La coborârea de pe vas avea să pornească pe aleea de lângă apă spre Hope&Anchor, având grijă să-și ferească fața când ajungea în dreptul camerei de supraveghere din fața barului, apoi pe Pepys Road, de unde avea să fie dus în ascunzătoare de un taxi fără autorizație trimis de Melia, cu un bacșiș gras, care să cumpere tăcerea șoferului.
- Nu te lăsa provocat prea tare, Jamie! Să nu-l momești și să-l omori de-a binelea!
Am râs amândoi.
- Când vei telefona la poliție?
- O să las să treacă o zi sau două. Asta aș face dacă n-aș ști cu adevărat unde e.
- Nu m-ai suna totuși pe mine? Când el n-a ajuns acasă marți dimineața? Ai ști că a fost cu mine în seara dinainte.
- O să te sun, a aprobat ea. O să încerc de câteva ori, dar o să las să intre mesageria vocală. Nu vrem să creadă poliția că am vorbit.
Urzind. Conspirând.
- O s-o suni și pe Clare, nu? Așa ar fi firesc, dacă nu poți da de mine.
Era mai probabil ca ea să răspundă, dar n-ar fi fost sfârșitul lumii dacă o făcea.
- O să spună cu siguranță că el e la o petrecere pe undeva, a făcut-o de multe ori înainte.
- Până să te întorci, polițiștii vor fi luat o declarație de la mine și vor vrea să vorbească cu tine, a zis Melia. Presupun că te vor suna la serviciu vineri. Și, Jamie?
- Da?
- Când vorbești cu ei, vor fi deștepți. Cea mai bună cale de a te împiedica să spui un lucru este să nu te gândești la el.
- O să țin minte asta, am zis.
Cât despre crima în sine, momentul și locul au fost stabilite repede: ajunul Anului Nou, punctul mort de la est de Hope&Anchor.
Melia avea să stabilească o întâlnire cu Kit pentru una dintre lungile lor plimbări nocturne (urmau să aibă un telefon pe stil vechi, cu cartelă preplătită, pentru mesajele lor imposibil de urmărit), iar eu aveam să aștept, ascuns în noapte, gata să-i abat lui atenția un minut sau două, până își pregătea ea atacul.
Inițial, Melia credea că ar trebui să-i aruncăm cadavrul în râu și să așteptăm să-l scoată apa la mal, dar eu citisem mult despre primejdiile mareelor Tamisei.
- Curentul de fund poate să țină cadavrele jos zile întregi, chiar săptămâni. Dacă asta ne strică alibiurile? Sau cadavrul poate să iasă la mal atât de descompus, încât nu se mai vede nicio rană? Nu vrem să fie etichetat drept sinucidere.
Sinuciderea înseamna adio bani, de aceea am negat vehement în fața lui Clare și Gretchen că lui Kit i-ar fi trecut vreodată astfel de idei prin cap.
Cât despre rana de cuțit:
- Las-o în seama mea, a zis Melia, de parcă ar fi vorbit de cultivarea de roșii sau de refacerea tapițeriei unui fotoliu. Ultimul lucru de care avem nevoie este ca el să supraviețuiască și să poată povesti.
- Nu-mi vine să cred că îți închipui că ești în stare de asta, am zis în alt apartament cu ferestre înalte și podele netede ca sticla.
Amurgul venise un pic mai devreme atunci, așa că lumina era mai scăzută.
- Nu-i ca și cum mi-ar plăcea, a zis ea. Atâta doar că trebuie făcut.
- Nu-mi vine să cred, am repetat.
Erau împreună de câțiva ani, și de tot atâta timp aveau datorii.
- Ce s-a schimbat? Ce a făcut ca să ajungi să-l urăști?
A clătinat din cap.
- O să se distrugă singur oricum, doar uită-te și tu cum trăiește! În felul ăsta ne alegem cu ceva. Un viitor, tu și cu mine.
- Până hotărăști să-mi faci și mie același lucru, am zis.
Intenția era de vorbă de duh, însă ea a răspuns cu cea mai mare sinceritate:
- Nu, noi suntem altfel, Jamie. Suntem ceva special.
Clare a fost un obstacol neprevăzut.
Se înțelege de la sine că, în mod ideal, ea n-ar fi aflat despre legătura noastră; asta a fost o variabilă pe care am scăpat-o de sub cntrol din cauză că am fost dezechilibrat de „interogatoriul” din acea dimineață. Dacă n-ar fi făcut gestul amabil de a mă lăsa să mă mut în camera liberă, ar fi trebuit s-o implor să ne împăcăm, o ultimă șansă.
A periclitat totul a doua oară, plecând ca o furtună la părinți când aveam nevoie ca ea să fie acasă în ajunul Anului Nou, ca alibiul meu.
Apoi a treia oară, când a ghicit planul. Planul fals. Avea mai mult fler pentru cacealmale decât mine.
Când îmi amintesc ajunul Anului Nou acasă, cu ea, pulsul îmi încetinește un pic.
O văd în pijama, stând în fața mea pe palier, făcând sugestia: „Cred că ar fi complet imposibil...?”
Sugestia care, înțeleg acum, a fost ultima mea șansă în orice fel imaginabil.
Dumnezeule mare, ar fi trebuit să cad în genunchi și s-o accept, plângând de recunoștință!
Și așa, polițiștii aud adevărata mea mărturisire - ore în șir; spre sfârșit, aproape mi-am pierdut vocea - însă, din pricină că m-am dovedit deja mincinos în privința anumitor doi detectivi inexistenți, n-au nici cea mai mică îndoială că relatarea mea este o realitate alternativă improvizată de o minte sărită de pe fix.
- Așadar, le-ați spus celorlalți „investigatori” că domnul Roper a dispărut din cauză că le datora bani unor traficanți de droguri, dar acum spuneți că a fost o fraudă de asigurări care a luat-o razna și el a fost omorât de soție?
- O falsă fraudă de asigurări.
- Nu putem ține pasul cu imaginația dumnavoastră, domnule Buckby.
- Nu-i imaginație! strig. E adevărul!
Am senzația unei lovituri înăuntrul capului și pleoapele îmi scârțâie când clipesc.
- Melia l-a convins că voi fi acuzat de omorârea lui fără să existe vreun cadavru.
În vreme ce toți trei se uită la mine cu emoții contradictorii, milă și neîndurare, detectivul cu ochi strălucitori zice:
- Ei bine, faptul că există un cadavru pare să contrazică asta.
Cu toate astea, îmi susțin în continuare adevărul în lunile de cercetare în stare de arest care urmează. Îl susțin chiar și în fața negărilor Meliei care sunt raportate, a dosarului și mai convingător alcătuit de procuratură.
Echipa avocaților mei este înțelegătoare, dar pragmatică, explicându-mi în mod repetat că nu ceea ce am făcut sau n-am făcut contează, ci ceea ce pot dovedi ei că am făcut sau n-am făcut.
De exemplu: când este examinat istoricul căutărilor de pe telefonul meu și cuvintele „Cum să dai o lovitură cu cuțitul” apar într-o căutare privată de care nici măcar nu știam că există, pot să susțin că au fost scrise când i-am dat Meliei parola mea ca să-mi poată descărca cântecele ei preferate, dar nu pot s-o dovedesc.
De exemplu: când se descoperă că lipsește un cuțit din Comfort Zone - exact cel pe care îl împrumutasem cafenelei, în primul rând - pot să susțin că Melia l-a luat în timpul acelei unice vizite, în care m-a ajutat, dar nu pot s-o dovedesc.
Iar când echipa mea cere accesul la imaginile camerelor de supraveghere de la Royal Festival Hall și se descoperă că în niciun moment fețele lui Marchison și Parry nu apar cu claritate, ci doar a mea, pot să susțin că au studiat dinainte unghiurile, dar nu pot s-o dovedesc.
Oh, și când un bluzon cu glugă e găsit în tufele din Prospect Square, cu fire din părul meu și urme din sângele lui Kit, pot să susțin că Melia l-a păstrat în acea noapte și l-a aruncat peste grilaj, dar nu pot s-o dovedesc!
Aș putea continua așa.
Sunt îndemnat insistent să mă gândesc la o pledoarie de omor prin imprudență, însă fac ceea ce se face în filme și refuz compromisul. O să pledez „nevinovat” în fața tuturor celor care vor asculta, inclusiv a judecătorului și a juriului.
Însă, până la urmă, va fi vorba despre persoana pe care o vor crede ei: ea sau eu.
Păi, cred că putem ghici cu toții cum o să meargă asta.
44
După câteva luni
N-o să stărui asupra procesului. Așa cum Melia a fost o martoră foarte credibilă la poliție, este și la tribunal.
Însoțită de o agentă de legătură cu familiile victimelor, e îmbrăcată în pantaloni negri și strâmți și bluză albă, uniforma îngrijită și slugarnică a unei chelnerițe. Părul îi este pieptănat cuminte, căzându-i moale pe umeri, ochii ei curajoși scânteiază de durere, și bănuiesc că intenția ei este ca inimioara de argint care îi atârnă la gât să fie luată drept un simbol al iubirii de la dragul ei soț răposat.
Studiez fețele juraților când ea depune mărturie și văd că fiecare dintre ei ar vrea, în felul său, s-o ocrotească, să se împrietenească cu ea, s-o consoleze, să lupte pentru ea sau să i-o tragă.
Să nu mă înțelegeți greșit, avocatul meu este excelent și îi taxează necondordanțele, însă ea este tot timpul sinceră și amabilă - ba chiar îi pare rău că mesajele sale poate că au fost neclare sau greșit înțelese.
Degetele i se duc des la acea inimioară de argint a iubirii.
În povestea ei, falsa dispariție și schema de fraudare a asigurărilor pur și simplu nu există. Kit n-ar fi fost destul de prost ca să fie de acord cu un astfel de plan, chiar dacă ea ar fi fost destul de proastă să-l propună.
Da, este adevărat că pe 27 decembrie și-a înștiințat șeful și doi prieteni de-ai lui Kit că el a dispărut de la Crăciun fără explicații și că e bolnavă de îngrijorare, dar nici prin cap nu i-ar fi trecut să anunțe poliția, nu când știa cât de mult îi place lui să petreacă. N-a venit acasă o noapte întreagă de câteva ori în lunile dinaintea nunții, o dată chiar cu acuzatul, a cărui parteneră i-a spus cu gura ei Meliei cât de supărată a fost.
Richard îi susține povestea: i-a spus că dispăruse Kit, însă n-a spus că i-ar fi raportat la poliție dispariția; ba chiar se aștepta ca el să se întoarcă în orice moment. Ideea că poliția ar fi implicată a ajuns pe canalele serviciului prin intermediul lui Clare - iar informațiile lui Clare veneau direct de la mine.
Da, a încercat să dea de acuzat de câteva ori în perioada în care era neliniștită și de partenera lui, care era, de asemenea, colega și prietena ei, dar niciunul dintre noi nu i-a răspuns la telefon. Și da, era adevărat că, atunci când am vizitat-o în apartamentul ei din Tiding Street, eu și Clare am vorbit despre întâlnirea cu polițiștii, însă Melia n-a înțeles prea bine la ce ne refeream și s-a gândit că discuția fusese ipotetică.
Apoi, desigur, Kit a apărut în sâmbăta de după Crăciun cu coada între picioare, și în haosul sărbătorilor nu s-a gândit să le dea de știre celorlalți.
„Se temea, într-un fel” că alții ar bănui că relația lor este nestatornică și era un pic jenată de „reacția sa exagerată” dinainte. După spusele ei, Kit a început un soi de program improvizat de dezintoxicare în apartament, supravegheat de Asistenta Melia.
Încercările acuzatului de a lua legătura cu ea prin SMS-uri au fost respinse, deoarece voia să se concentreze pe sănătatea soțului său și, în orice caz, regreta legătura extraconjugală. Sigur că nu era vreun cod al îndrăgostiților, doar nu era o adolescentă! „Să nu mă contactezi” însemna „Să nu mă contactezi”.
Încercările acuzatului de a lua legătura cu ea prin SMS-uri au fost respinse, deoarece voia să se concentreze pe sănătatea soțului său și, în orice caz, regreta legătura extraconjugală. Sigur că nu era vreun cod al îndrăgostiților, doar nu era o adolescentă! „Să nu mă contactezi” însemna „Să nu mă contactezi”.
Un incdent supărător dintr-o cafenea din zonă, în ziua de sâmbătă 29, i-a întărit credința că relația sa cu acuzatul a fost o eroare de judecată dezastruoasă - ca și prietenia lui Kit cu el (abuzul lui de alcool devenise mult mai grav de când începuseră să facă naveta la serviciu împreună).
Și așa, minciuna transformă adevărul într-o teorie a conspirației nebunească, cu un șirag de martori plauzibili care o sprijină, cum ar fi barmanul de la Hope&Anchor, care povestește vizita mea de pe 28 decembrie în căutarea lui Kit: reiese că i-am părut „instabil” și „paranoic”. Și-a pus întrebări despre fața mea zgâriată și mâna rănită.
A fost o arsură! Chiar a fost arsură.
Și cum ar fi Elodie, care, ca să pună capac, a auzit-o pe Melia telefonându-i lui Kit din cafenea în după-amiaza lui 29, ca să vadă ce face. Confirmă „hărțuirea” din partea mea: „Era disperat să dea de Kit. L-aș caracteriza ca lipsit de control. Sinceră să fiu, m-a speriat”.
Poate Eldoie să spună curții ce profesie are? Da, serviciul ei este într-un sanatoriu particular pentru militari demobilizați în vârstă, de ambele sexe.
Sigur că da.
Nu, Meliei îi pare foarte rău, dar nu poate numi pe nimeni altcineva care l-a văzut pe Kit în acele câteva zile tensionate de izolare, însă e evident că era în viață, nu-i așa, de vreme ce este indiscutabil că el a murit în primele ore din 1 ianuarie.
În noaptea respectivă, aproape treaz și inexplicabil de nocturn, s-a aventurat să iasă singur la „aer curat”. A fost ultima dată când l-a văzut înainte să îndeplinească sarcina sumbră de a-i identifica leșul vineri, pe 2.
Credincioasa Elodie n-a fost deloc pe Tiding Street, desigur - Melia nu poate explica de ce acuzatul susține că așa a fost sau pretinde că ea ar fi vrut să-și drogheze prietena - dar este adevărat că Melia i-a telefonat la 2.30, când Kit nu s-a întors de la plimbare. Elodie, care terminase petrecerea din acea noapte, a sfătuit-o să aștepte până dimineața și s-au rugat împreună ca bietul Kit să nu fi dat peste vreo influență proastă din vechea lui viață și să fi fost ispitit să intre într-un bar deschis până târziu (o privire aruncată spre mine când sunt rostite cuvintele „influență proastă”).
Cât despre fotografia cu mine și Kit, nu știe nimic despre ea, oricare ar fi afirmațiile răuvoitoare ale acuzatului.
Și atunci, cine a fotografiat această probă crucială? Întrebarea e pusă unui membru al echipei de investigare și curții i se spune că imaginea a fost trimisă anonim, prin e-mail.
Apelul ulterior al poliției ca fotograful misterios să iasă la lumină a dus la câteva revendicări, inclusiv din partea unui bărbat care bântuie prin adăposturile pentru oamenii străzii și despre care poliția știe că doarme pe stradă.
- Cei care dorm pe stradă au telefon mobil? întreabă avocatul meu.
- Toată lumea are, zice polițistul.
- Telefon echipat cu aplicații pentru a trimite materiale prin e-mail?
- În mod incredibil, asta nu e imposibil.
Și atunci acest bărbat nu poate fi acuzat de faptul că nu a raportat o crimă?
Fără o identificare solidă, nu se poate aduce nicio acuzație. În orice caz, când a fost făcută fotografia nu se săvârșise nicio crimă. Ba chiar poate că a fost făcută accidental și posibila ei importanță a fost recunoscută după știrea despre moartea lui Kit. (E un bun cetățean, boschetarul ăsta. Să-i dea cineva o medalie!)
Toate astea duc frumușel la reluarea momentului morții: oricând între imediat după ce a fost surprinsă imaginea și 3 ore mai târziu.
Clare a fost singura martoră a tragerii mele pe sfoară, desigur, însă acum sugerează că eu am încercat s-o trag pe sfoară pe ea.
Acceptă explicația Meliei despre întoarcerea lui Kit, înțelegând, după ce a chibzuit, că Melia nefiind la serviciu și ele două fiind înstrăinate de trădarea mea, singurele informații despre dispariția lui Kit au venit de la mine.
Nu, n-a văzut cu ochii ei să fi venit vreun polițist acasă la ea în dimineața zilei de luni, 30 octombrie.
Merchison trebuie să fi așteptat ca ea să plece de acasă înainte să vină direct la ușă, să-mi tragă un perdaf și să se asigure că în continuare cred în investigația lui.
Unul dintre cele mai rele momente din viața mea este când, confruntată cu afirmația mea că ea însăși a primit un apel de la polițiști, Clare spune că ar fi putut, de fapt, să fie de la mine, cu vocea schimbată.
- Nu pot spune cu certitudine că a fost el, dar nu pot spune cu certitudine că n-a fost.
Întrebați-i pe Gretchen și Steve, îmi vine să urlu, și ei au primit telefoane de la polițiști!
Însă, când le vine rândul, ei spun că, de fapt, i-a sunat Melia, nu poliția. A fost o presupunere dezastruoasă din partea mea. Ea recunoaște că nu s-a gândit să le telefoneze și să le spună că reapăruse Kit, și amândoi acceptă explicația cum că ea crezuse că însuși Kit luase legătura cu ei direct. La urma urmei, erau prietenii lui, nu ai ei.
Steve depune mărturie despre comportamentul meu haotic în zilele de după „dispariția” lui Kit - un mesaj ostil, în care îl acuz că a mințit la poliție; teorii dezlânate despre afaceri cu droguri și o călătorie la Marrakech.
Și cam atât despre a nu turna un prieten - însă, ce-i drept, când stai în boxa martorilor e altfel decât atunci când ești proptit de un bar, și întotdeauna a fost mai apropiat de Kit de cât de mine.
Cât despre Gretchen, recunoaște că a avut o aventură cu el, dar, cumva, asta nu face decât să echilibreze balanța din punctul de vedere al infidelității Meliei.
Chiar și aiurita de Yoyo din bar, de pe 23, e poftită să-și spună frântura de impresie despre mine:
- El mi s-a părut foarte amenințător.
- Față de domnul Roper?
- Da, a zis „Dracu` să te ia, Kit!” Era ca și cum l-ar fi urât.
Kit trebuie să-i fi spus Meliei despre asta. S-a gândit la fiecare amănunt, la fiecare martor manipulat.
În afară de... cu siguranță nu și Regan? Cele două nu s-au întâlnit niciodată, așa că nu poate fi vorba de manipulare.
Regan e de acord că am vorbit de mai multe ori despre un prieten care dispăruse.
- Am vorbit mult despre asta după ce am aflat de la polițiști. Era așa de necăjit! Kit îi era foarte bun prieten.
Da, cu siguranță era vineri, 27 decembrie, când a fost interogat acuzatul. E sută la sută sigură și colega ei Simona poate să confirme.
În sfârșit, o relatare care o reflectă pe a mea de la un martor care n-are motiv de sperjur!
Dar i-a văzut cu ochii ei pe detectivi? Mai știe pe altcineva în afară de mine că dispariția a fost fapt, nu ficțiune? I-au fost arătate rapoarte din presă sau apeluri despre persoane dispărute în legătură cu Christopher Roper?
- Nu, însă...
Este posibil să fi născocit povestea asta clegul ei ca să scuze absențe nemotivate sau alt comportament neglijent?
- E posibil, zice Regan, fără tragere de inimă.
De acolo, totul o ia la vale. Și-a dat seama în vreun moment din ultimele săptămâni ale anului că lipsește un cuțit?
- Doar cel care îi aparținea lui Jamie și am presupus că trebuie să-l fi dus înapoi acasă la un moment dat.
- Era cuțitul de bucătărie de 12 centimetri marca Global, cumpărat de Clare Armstrong?
- Da, era foarte ascuțit. Am presupus că are nevoie de el pentru Crăciun.
Pentru „Crăciun”, a se citi „ucidere”, sugerează avocatul acuzării.
A observat vreun aranjament special făcut de cuzat pentru a transporta acasă un cuțit de bucătar profesionist, dată fiind legea care interzice posesia în locuri publice a obiectelor cu lamă mai mare de 7,62 centimetri?
Regan își împinge în sus mânecile, agitată, lăsând la vederea juriului tatuajul ei cu păianjenul.
- Nu.
Avocatul acuzării le lasă juraților o pauză generoasă în care să și-l imagineze pe acuzat călătorind spre casă cu transportul public, cu un tăiș mortal în geantă; masacrul care ar fi putut să fie. Cum, în orice moment, aș fi ptuut să înjunghii un client fără alt motiv decât că a ales un croasant cu ciocolată în loc de unul simplu.
- De atunci conducerea a făcut rost de un alt cuțit, adaugă Regan, ce parcă asta mi-ar fi de vreun ajutor.
- Ați știut că l-a vizitat o prietenă pe domnul Buckbt pe 26 noiembrie?
- Nu cred. Nu venea niciun prieten să-l viziteze.
- Aceasta ar fi fost cineva care l-a ajutat în spatele tejghelei.
- Nimeni n-a ajutat, îl corectează Regan. Nimeni n-are voie să intre în zona de lucru dacă nu face parte din personal. Sunt directoare și aș ști.
Sigur că ar ști.
N-o să continui, o să spun doar că juriul n-a avut nevoie decât de două ore ca să cadă de acord asupra verdictului. Până atunci, fiecare dintre cei de față știa ce fusesem avertizat din prima zi: că în Marea Britanie, pentru condamnarea în caz de crimă sentința minimă obligatorie este de 15 ani.
45
După câteva luni
Dragă Kit...
N-am spus niciodată asta cât ai fost în viață, nu-i așa? N-am folosit niciodată expresia, alintare. Toate acele „amice” și „labagiu” și „dobitoc”. Băieții împreună, peste generații.
Însă acum o spun tot timpul. În orele nesfârșite care mi-au fost dăruite ca să reconstruiesc evenimentele care m-au adus aici, să revizuiesc tot ce credeam că știu despre crima și pedeapsa mea, mă adresez ție. Nu Meliei sau lui Clare sau echipei mele de avocați; nu gardianului preferat, care fusese artist al cafelei la Pret și alături de care, în altă versiune a evenimentelor, aș fi putut să lucrez, făcând espressouri cu spumă de lapte. Și cu siguranță nu lui Dumnezeu.
Nu, în capul meu ești întotdeauna tu. Poate pentru că tu știi cum e să ți-o tragă ea (în ambele sensuri ale cuvântului). Poate pentru că nu mi-a mai rămas nimeni la care să apelez.
Sau poate că, pur și simplu, mi-e dor de tine.
Nu e groaznic aici. Sunt la căldură, bine hrănit, pot zice că în siguranță.
Pe deținuții tineri, care îl prăjesc creierul cu droguri, nu-i nteresează un neica-nimeni din generația X ca mine și, în orice caz, nu-i ca la televizor, unde toți pușcăriașii sunt lăsați liberi deodată ca să roiască prin curți și săli de sport și cantine, cei forțoși alegându-și aliații și inamicii, cei slabi ascunzându-se adânc în turmă. Nu, celula e încuiată cea mai mare parte din zi și întreaga noapte.
Ai crede că e cel mai urât coșmar al cuiva care suferă de claustrofobie, nu? Dar se dovedește că a fi închis într-un spațiu mic, în cea mai mare parte a timpului culcat pe un pat metalic suprapus, nu înseamnă aceeași amenințare pentru sistemul nervos ca o comprimare de șapte navetiști pe metrul păstrat în trenul de la ora de vârf. Și nici nu-i ca și cum am fi sub pământ, suntem la primul etaj al corpului de clădire pe care l-am porecit „Premier Inn”.
Și, ca să vezi, este închisoarea cea mai apropiată de casă - sau de ceea ce era acasă.
Un drum cu mașina de vreo 20 de minute din St. Mary`s. Nu prea departe de fluviu, de fapt, cu toate că de aici nu se vede apa. Totuși se vede cerul - chiar și când zac în pat pot vedea un colțișor din el - și e întotdeauna cenușiu, Kit. E întotdeauna cenușiu, chiar și când e albastru.
Poftim filozofie, prietene! Poftim răzbunare!
Da, da, sigur că ar fi trebuit să fiu mai atent la imperfecțiunile psihologice ale chestiei.
Începând cu asta: de ce o persoană superbă de 29 de ani ar începe o legătură cu un boșorog neatrăgător care bate la ușa vârstei de 50 de ani? Sau, dacă acceptăm faptul că ea a început legătura crezând că el e bogat, copropietarul unei case mărețe cu costisitoarea ei priveliște a Tamisei, de ce ar continua când el a mărturisit și i-a alungat iluzia?
Două motive posibile.
Una, s-a îndrăgostit de el - oamenii spun asta tot timpul, nu-i așa, cei romantici? „Când am aflat, era prea târziu. Eram deja îndrăgostit până peste urechi...” Poate că datorită încântătorului lui simț al umorului.
Doi, a început să intuiască un alt tip de folos al prezenței lui în patul ei, al devotamentului lui necugetat. Acea mică idee care i-a venit poate că a prins rădăcini mai devreme decât spusese. Era clar că este o femeie care poate lua decizii din mers - și din poziția culcată pe spate.
Și apoi sunt întrebările logistice pe care chiar m-am gândit să le pun, dar nu destul de tare, nu folosind canalele corecte.
Dacă o dată, măcar o dată, m-aș fi prezentat la secția de poliție - orice secție de poliție - și aș fi întrebat de Parry sau de Merchison sau măcar dacă i-aș fi telefonat unuia dintre ei prin dispecerat și nu la numărul pe care mi l-au dat; dacă n-aș fi blocat atât de eficient încercarea lui Clare de a da de ei online.
„Se pare că nu au numerele detectivilor...”
M-au făcut să cred că nu pot face apel la bulic din cauză că investighează un mare cartel de droguri, asta a fost o lovitură de maestru a Meliei. Chiar are ochiul format pentru amănunte, nu-i așa? Ar trebui să scrie scenarii polițiste pentru televiziune.
Oh, au fost nenumărate interpretări greșite din partea mea.
Ca atunci când Elodie a zis: „Nu crezi că are nevoie de intimitate într-un astfel de moment?” - ceea ce nu însemna atunci când Melia era dezndăjduită de dispariția soțului său, ci atunci când el era într-un program improvizat de sevraj cu două străzi mai încolo! Dacă mai puneam o singură întrebare poate că aș fi scos la lumină scopurile noastre contradictorii.
E limpede acum că Melia s-a bazat pe supunerea mea, pe lașitatea mea, pe lipsa mea de imaginație.
Am urmat dâra de firmituri ca un Hansel de vârstă mijlocie până în bârlogul unei vrăjitoare cu ochii larg deschiși și picioarele desfăcute.
Și asta ai făcut și tu, Kit, asta ai făcut și tu. Asta zic eu „dezbină și cucerește”! Și dacă noi doi ne-am fi împărtășit impresiile, fie și numai o dată? Și dacă aș fi ținut seama de avertismentul tău în seara aceea, pe trepte, în Prospect Square? „N-o face, bine? Tu n-ai nevoie să te lași păcălit de spectacolul ei..” Ai fi în viață, iar eu aș fi liber.
Dar știi care sunt cele mai sfâșietoare două cuvinte din limba noastră?
Și dacă...
Sau, dacă nu sunt, chiar ar trebui să fie.
Trebuie să-ți spun, cred că au sărit peste cal detectivii trimiși de ea.
Prieteni de-ai ei actori, bănuiesc, deoarece pentru un ochi neavizat au fost foarte buni. Naturali, calmi, elocvenți. Probabil că îi cunoști, poate că de la cursurile de actorie sau de pe la vreo adunare a actorilor care luptă cu greutățile.
Nu știi nimic despre angajarea lor, desgur. La fel ca mine, ai crezut că dispariția ta a fost raportată la poliție, nu celor doi impostori. Ai crezut că ultimul efort al împrumutului de zece mii era pentru noul tău pașaport, pentru nevoile tale curente cât erai ascuns, în vreme ce Melia făcea ce trebue ca să fiu eu condamnat, nu plata pentru o pereche de actori șomeri.
Însă, cum ziceam, cred că s-au lăsat duși de val; tot adăugau propriile replici. Nu-mi vine să cred că Melia le-a spus de claustrofobie - trebuie să-mi fi căutat numele pe Google și au dat de acele știri. Am fost tare speriat uneori, chiar știind că nu făcusem nimic, că nu exista un cadavru pe care să-l poată găsi - nu încă. Dacă aș fi fost destul de zguduit ca să mă retrag din schemă? Ar fi fost ultimul lucru pe care să și-l dorească ea.
Sau poate că știa, pur și simplu, că va fi în stare să mă convingă să mă întorc, indiferent cum aș fi reacționat. Tipul de vârstă mijlocie căzut în limbă după ea era așa de previzibil!
„Sunt atrasă cu adevărat de tine, Jamie...”
Uneori mă întreb unde am fi noi trei - noi patru - dacă ea n-ar fi spus niciodată asta. Acele cuvinte n-au fost atât profetice, cât fatale.
Cât despre cealaltă pasageră, martora misterioasă, ea n-a existat.
Cât de perversă e chestia asta? Mă chinuiam întrebându-mă cine o fi, că s-ar putea ca ea să submineze plănuirea noastră grijulie și să-mi saboteze apărarea - ba chiar mi-a reînviat vinovăția în privința acele femei din metrou, care probabil că mă alungase din minte în clipa în care apăsase pe „Trimite” la ultimul ei mesaj răzbunător - când, de fapt, bărbații care se prefăceau că sunt detectivi au născocit-o, pur și simplu!
O vreme, am crezut că Melia trebuie să fi pus asta în scenariul său ca să mă țină în alertă, dar apoi mi-am amintit reacția ei când am vorbit despre asta („Ce alt pasager?”), acel rar moment de dezechilibru, și am știut că ei improvizaseră.
Nu, acea mică notă de sadism a fost a lor, nu a ei.
Trebuie să se fi distrat pe cinste, Merchison și Parry.
46
Curând după aceea
Așadar, ascultă, Kit: S-ar poutea să-ți pot vizita mormântul eu însumi - și încă mai curând decât credeam. Cred că s-ar putea să am noi temeiuri de apel.
Știu!
I-am trimis un mesaj avocatului meu și sper să vină la o discuție de îndată ce îi permite programul.
Trebuie să-ți spun că pe aici vizitatorii sunt ca părul pe broască - dacă cineva de vârsta voastră știe măcar ce înseamnă asta - sau, cel puțin, așa-i în cazul meu.
La început au venit tata și Debs, însă când tata a murit după un atac cerebral, la 3 luni după condamnarea mea, sora mea aproape că mi-a spus în față că sunt răspunzător de moartea lui și a zis că nu suportă să mă mai vadă - în orice caz, nu până ce „timpul o să vindece”. Nu mi s-a acordat o permisie pentru înmormântare, din cauză că sunt în Categoria A, dar cel puțin Debs mi-a scris că a fost cât de bine puteam spera și a pus o fotografie a mormântului pe care stăpânii au considerat că nu-i nicio primejdie s-o văd. Clare a fost acolo, desigur, arătând mai bătrână, mai slabă, dar se poate să fi fost din pricina hainelor negre, o culoare necruțătoare pentru cei de vârstă mijlocie.
Și, incredibil, a fost și Melia. Voia să-și prezine condoleanțele, se pare, după ce Clare le prezentase pe ale sale la o slujbă de pomenire „emoționantă” pentru tine. Femei împreună, îngropându-și bărbații.
„Dacă știe cineva ce simțim cu toții, ea este”, a scris Debs. „Și ea încă mai jelește.”
Pe bune, Kit, chiar nu vede nimeni cine este cu adevărat femeia asta, în afară de tine și de mine?
Oh, și Clare i-a spus lui Debs că au cântat „She`s Not There” a celor de la Zombies la înmormântarea ta, cântecul pe care l-am ascultat atunci pe trepte în Prospect Square. Nu știam că devenise preferatul tău.
În orice caz, în ultimele luni n-am avut decât un vizitator. Așa este, dintre toate permisele de vizitare pe care le-am trimis, unul singur a fost folosit.
Nu, nu de către Clare, din păcate, dar asta oricum avea să fie puțin probabil; nici de către Steve sau Gretchen, sau vreunul dintre prietenii mei mai vechi, cei pe care, practic, i-am ignorat în ultimul an de libertate - cu toții cred că sunt un ucigaș și, probabil, n-au știut cum să mă șteargă mai repede din telefoane, din amintire.
Nu, nu de către Clare, din păcate, dar asta oricum avea să fie puțin probabil; nici de către Steve sau Gretchen, sau vreunul dintre prietenii mei mai vechi, cei pe care, practic, i-am ignorat în ultimul an de libertate - cu toții cred că sunt un ucigaș și, probabil, n-au știut cum să mă șteargă mai repede din telefoane, din amintire.
Nu, a fost vechea mea amică, Regan.
Oh, desigur, n-ați întâlnit-o niciodată, nu? Cred că vi s-ar fi părut cam prea inocentă, dar noi doi ne-am înțeles întotdeauna bine.
Ne-am așezat în sala pentru vizite, pe scaune albastre din material poros, despărțiți de o masă joasă. Starea de spirit din încăpere era optimistă, cu mulți bărbați vizitați de neveste sau de iubite și supravegheați în principal de voluntari.
M-a lăsat s-o îmbrățișez și am adulmecat lumea de afară pe hainele și părul ei. Învelișul de plastic al bavetei reflectorizante pe care trebuia s-o port a foșnit între noi.
- E minunat! i-am zâmbit larg, răscolit de sentimente pe care nu le mai avusesem de luni întregi.
- Da.
Pe sub capodopera care era machiajul ei părea nesigură și am încercat s-o fac să se destindă.
- Cum e la cafenea?
- Oh, am plecat de mult. Acum sunt director adjunct la o filială H&M din Victoria Station.
- Unde locuiești?
Lunga ei jelanie despre o garsonieră din Hounslow împărțită așa încât să încapă ea și o prietenă de curând cuplată cu un bărbat care tot avea crize psihotice ar fi stârnit mai multă compasiune dacă eu însumi n-aș fi împărțit cu cineva o celulă de 3 metri jumătate pe 2 jumătate.
Mă întrebam dacă se pot compara mirosurile. Aici, oriunde te duci, inclusiv în sălile pentru vizite, mirosurile de la o mie cinci sute de trupuri de bărbați prea încinși și prea puțin activi pot fi deslușite pe sub dezinfectant.
- Ai ajuns aici fără probleme?
- Da, cu toate că la poartă așteaptă niște tipi cu adevărat înspăimântători. Mi-au oferit droguri, îți vine să crezi?
Am făcut un gest disprețuitor.
- Aș fi fost mai surprins dacă ai fi spus că nu sunt traficanți la poartă. Aici sunt peste 50 de bande, toți au amici care îi întâmpină la ieșire, iar acei amici nu prea au cum să fie astronauți.
- Oh, așa-i!
Am văzut că o jignisem; nu mai știam să mă port în societate.
Aici uiți că afară oamenii cumsecade își văd de viața lor conformă cu aceleași coduri facultative ca întotdeauna, cu același respect față de sentimentele celorlalți.
- Îți mulțumesc că ai venit azi, Regan! Nu credeam că ai s-o faci. Și pentru că mi-ai luat apărarea la tribunal. Asta a însemnat foarte mult!
- N-am... Vreau să zic, erai așa de...
A șovăit, înghițind în sec, agitată. Degetele sale trăgeau de capetele părului.
- Eram așa de cum? Poți spune orice, Regan. Sunt pur și simplu bucuros să pot privi în ochii cuiva.
Unei femei, unei ființe care cândva mă cunoscuse ca om bun, chiar onorabil.
- Ai fost așa de adevărat, a izbutit să zică, în cele din urmă.
- Cum adică „adevărat”?
- La lucru, când ai auzit că a fost înjunghiat. Când au venit polițiștii. Erai așa de credibil, când, de fapt...
Zâmbetul mi s-a stins.
- De ce ai venit azi?
- Poftim?
- Dacă crezi că am înfipt un cuțit în prietenul meu, de ce ai vrut să mă vezi?
Fruntea i se încrețește în vreme ce se împinge în spătarul scaunului, acum în defensivă.
- Întotdeauna am vrut să văd o închisoare pe dinăuntru. N-am avut niciodată ocazia.
Dumnezeule mare, vorbea serios! Uitasem de fascinația ei față de delictele de pe stradă.
Ca pentru a-și demonstra setea de cunoaștere, s-a răsucit teatral cu 180 de grade, uitându-se cu ochii cât cepele la ceilalți pușcăriași din sală. Care era cel mai înspăimântător, cel mai periculos? Era vreunul dintre ei pipăitor de prunci sau gangster celebru?
Probabil se gândea că i se va permite să-și aducă telefonul, să pună pe Instagram câteva poze de la dușurile deținuților. Poate se aștepta să existe un magazin de suvenire, de unde să cumpere o cană sau felicitări de Crăciun desenate de copiii deținuților. Ultimul roman al lui John Grisham.
- Mă bucur să-ți fiu de folos, Regan! am zis.
Când am plecat, am știut că n-o s-o mai văd niciodată.
Scuze, mă abat de la subiect! Minții îi lipsește disciplina.
Vorbeam despre o vizită la mormântul tău. Noi temeiuri de apel.
Așadar, iată ce s-a întâmplat: un amic de-al lui Nabil ne-a făcut o improvizație la calculator ca să prindem televiziunea prin cablu, și iată-ne urmărind un film polițist de pe BBC intitulat „Hackney Beat”, când am văzut pe ecran un chip cunoscut.
Nimeni altul decât detectivul Parry.
De fapt, juca rolul unui suspect. Evident, în filme (ca și în viață) e un hotar îngust între eroul pozitiv și cel negativ. Îl făcuseră să arate neglijent, genul care a absolvit școala dură a vieții, dar îți dădeam seama că e actor profesionist, un bărbat cu dantura îngrijită și trupul frumos lucrat, care vrea să fie un star, nu om de rând.
Genericul a rulat destul de încet ca să-i prind numele: Simon Whiting.
- Nu-mi vine să cred, fir-ar să fie! am mormăit.
Sistemul meu nervos nu știa ce să facă cu această întâmplare, nu de la început, inundându-mă cu adrenalină și făcându-mă să mă gândesc la ambulanțele care vin uneori când un deținut a luat o doză prea mare de droguri.
- Rahat, zău așa! a zis Nabil.
Credea că îmi exprim nemulțumirea față de clișeul cu care se termina povestea - criminalul în cătușe, polițiștii la cârciumă, sărbătorind cu halbele ridicate - și i-am cântat în strună; n-aveam de gând să împărtășesc cuiva aceast veste care era, sincer, dinamită.
Ați putea crede că petreceam ore întregi tăifăsuind, nu-i așa? Șlefuindu-ne poveștile din paturile noastr suprapuse, visând la viitor, ajutându-ne unul pe altul să ne păstrăm speranța, dar nu-i așa. Trebuie să ne ușurăm în prezența celuilalt, dar nu dăm doi bani unul pe altul.
Întâlnirile cu avocații au loc într-o încăpere specială, unde nu putem fi auziți de personal, din motive de confidențialitate.
Al meu nu vrea să fie aici, îmi dau seama după faptul că își deschide laptopul ca să creeze un paravan între noi și faptul că se trudește să-și transforme privirea rece într-un prietenoasă, cooperantă, în clipa în care își dă seama că am observat.
- Așadar, ai informații noi, Jamie? întreabă el, tastând.
Îmi imaginez ideea: Ultima teorie aiuristică...
- Da, zic. Știu cine este Ian Parry.
- Ian Parry?
Îi amintesc ceea ce am povestit de nenumărate ori despre interogatoriul luat de falșii polițiști. Chiar și când a fost discreditat la tribunal și, ca urmare, bagatelizat de echipa apărătorilor mei, nicio clipă n-am șovăit, nicio clipă n-am arătat vreo umbră de îndoială.
- Dacă o să cauți pe Google „Simon Whiting” și „Melia Quinn”, bag mâna în foc că găsești imediat o legătură. Se cunosc. Sunt aproape sigur că au fost împreună acum câțiva ani în Pisica pe acoperișul fierbinte.
Degetele i se opresc pe tastatură.
- Pisica pe acoperișul fierbinte.
Nu-i o întrebare, doar o repetare politicoasă.
- Apoi, după ce-l găsești, o să-ți poată spune cine e Merchison.
Mi-a dat prin cap astă noapte, Kit: Simon Whiting și actorul care l-a jucat pe Merchison trebuie să fi fost în fotografia de pe polița șemineului vostru. De fapt, nu tu ai fost cel care a spus că pe unul din distribuție îl chema Si?
De aceea a luat Melia fotografia de la vedere. După ce i-am cunoscut, n-avea chef să mă înființez pe nepusă masă în apartament și să-i recunosc în fotografie. Clare a observat că lipsea fotografia, însă de această dată teoria ei era greșită - și oricum n-o luasem în seamă.
Avocatul meu verifică ceva în însemnările de pe ecran, înainte să spună, pe un ton măsurat:
- Ultimul serviciu al doamnei Roper a fost ca agent de închirieri, mi se pare.
- Da, așa este, dar vorbesc de ceva dinainte. A urmat cursuri de actorie și apoi a fost actriță vreo 2 ani.
Mă aplec un pic în față, încercând să-l electrizez cu energia mea pozitivă.
- Asta ar putea să ducă la genul de noi dovezi care să însemne că putem face apel, așa e? Haide, zău, dacă Simon Whiting mărturisește mascarada asta, trebuie să avem o șansă?
Dă din cap, enervat, dar politicos, după care îmi amintește că dosarul poliției este închis și că nu există aproape nicio șansă ca în această fază să aloce forță de muncă suplimentară.
- Dar pot să văd dacă cineva din biroul meu e disponibil ca să urmărească asta. Nu pot să promit nimic, însă dacă reușim să luăm legătura cu domnul Whiting și dacă el dezvăluie ceva nou și util...
- O s-o facă, îl întrerup.
- Atunci o să ținem legătura. Dar trebuie să știi că e improbabil să primim permisiunea de a face apel chiar dacă povestea lui s-ar potrivi cu a ta. Nu trebuie să-ți amintesc că alternativa ar fi o condamnare pentru conspirație la crimă, ceea ce, în sine, înseamnă o sentință grea.
- Știu, strig, dar la asta aș pleda vinovat, nu-i așa, pentru că e adevărat! Nu vezi că ăsta-i principiul? Prefer să fiu aici pentru delictul pe care chiar l-am săvârșit.
Prefer să știu că ea nu-i acolo, afară, ducând o viață de huzur - cumpărată cu viața mea.
Și a ta, Kit, desigur. Mai ales a ta.
În următoare săptămâni încerc să calculez fracțiunea exactă din atenția pe care o va ocupa acest caz în mintea avocatului.
Încerc să nu mă gândesc la puzderia de variabile, atât profesionale, cât și personale - din viața lui și a subalternului lui care ar putea să influențeze actul de a cerceta indiciul meu. La urma urmei, așteptarea este atât ocupația, cât și țelul meu, rațiunea mea de a fi.
Oh, dar am ceva remarcabil să-ți spun în timpul acestei perioade de paragină: vești de la Debs într-o scrisoare altfel seacă și reținută, aceeași pe care mi-o trimite o dată la două luni.
„M-am gândit că ar trebui să-ți spun, ca să nu auzi asta în mod mai supărăt, că se mărită Clare. Logodnicul ei e prietenul tău Steve...”
Ei, poftim! Clare și Steve. Ea se plângea tot timpul că nu sunt destule relații între femei mai în vârstă și bărbați mai tineri. Întotdeauna era invers. Nu sunt deloc necăjit. Doar bucuros să aud că povestea cuiva are un sfârșit fericit.
E de bun augur pentru a mea, nu?
În cele din urmă, avocatul m-a contactat și a aranjat a doua întâlnire.
De data asta arată un pic obosit, chiar jerpelit. Haina de la costum e un pic lucioasă în jurul reverului - nici pe departe așa de dichisită ca hainele tale de lucru, Kit.
Dă impresia că nu se așteaptă ca discuția noastră să dureze mult, și nervii îmi explodează: probabil e pentru că vețtile sunt bune - trebuie să se apuce de cererea oficială a permisiunii de a face apel!
- Ați vorbit cu Simon Witing?
- Am vorbit. După cum știi, când am examinat inițial imaginiile de la camerele de supraveghere din Royal Festival Hall n-am putut face o identificare sigură a însoțitorilor tău. Ei bine, când investigatorul nostru l-a abordat pe domnul Whiting n-am spus exact asta.
- Vrei să zici că l-ați lăsat să creadă că l-ați identificat cumva?
- Hai să zicem doar că a fost prietenos și cooperant. A zis că își amintește bine acel moment pentru că era chiar după Crăciun și nu lucra. El și celălalt prieten s-au nimerit să te întâlnească lângă London Eye, te-au recunoscut de la cununia soților Roper și ați băut toți trei o cafea împreună.
Îmi scutur capu, categoric, nerăbdător.
- Nu, nu, e o minciună! N-au fost la cununie. Și de ce să mă fi dus cu ei, în afară de cazul în care am crezut că trebuia s-o fac? Eram în drum spre serviciu, ca de obicei. Melia trebuie să le fi spus ce să zică în cazul în care întreabă cineva. I-a instruit pe amândoi, e foarte meticuloasă.
Mă gândesc un moment.
- Poți face rost de imaginile camerei de supraveghere din bar? Cel mare de pe mal, în Greenwich. Îi zice „The Stag”. Asta va dovedi că n-au fost la cununie. A fost în august 2019, o sâmbătă. Îți pot trimite data exactă.
Pare ciudat de neimpresionat de această sugestie.
- Aș zice că e foarte puțin probabil după atâta vreme, Jamie. Și chiar dacă nu apar în imagini, n-ar fi dovada că n-au fost acolo.
Îl fulger cu privirea, simțind cum îmi crește temperatura.
- Așadar, nu mă ajută cu nimic când sunt în imagini și nu mă ajută cu nimic când nu sunt?
- În acest caz, nu.
Îmi susține privirea.
- Și probabil doamna Roper va garanta personal participarea lor.
Urmează un moment de încremenire, de înțelegere pură. Vocea mi se ascute, apoi se frânge:
- Nu mă crezi, nu-i așa? Niciodată nu m-ai crezut.
Simțind forța emoției mele, își potrivește tonul.
- Suntem aici după o condamnare, Jamie. Nu-i vorba de a crede povestea ta: asta a fost deja judecată. Singurul lucru care are cât de cât importanță este dacă eu cred că ai temeiuri pentru un apel.
- Și nu crezi?
Pieptul i se umflă și bărbia i se cuibărește pe gât.
- Nu cred, nu. Toți cei implicați au explicații credibile care concordă cu ale celorlalți, inclusiv a acestui Simon Whiting.
Numai a mea nu concordă. Numai a mea nu e credibilă.
Își închide laptopul și îl ia de pe masă, ținându-l la piept ca pe o placă de scris cu clemă - sau poate că pe o platoșă.
- Vrei sfatul meu?
- Nu cu adevărat. Care este?
- Creează-ți aici un plan de activități. Acum asta e viața ta. Există aici ocazii, profită de ele. Solicită o activitate. Fă ca experiența să conteze într-un fel, pentru că o să ieși într-o bună zi, dacă te supui regulilor și te porți cum trebuie. Împacă-te cu asta, Jamie!
Acum e în picioare, privind în jos la mine cu ochi care în curând vor vedea mașinile de pe drum, câinii din parc, școlarii pe terenul de joacă. Halba de bere de pe suportul din bar.
- Îți urez noroc! adaugă.
De parcă norocul ar avea mai multe șanse împotriva vicleniei, împotriva răutății, decât a avut vreodată adevărul.
47
În sfârșit
Te-ai îndepărtat de gândurile mele, Kit. E inevitabil, presupun; nu ne putem agăța pe vecie.
Până și în astfel de locuri există noi prieteni, noi colaci de salvare. Ți-am spus că acum lucrez la infirmerie? Mă străduiesc să obțin un statut mai bun, ceea ce înseamnă să fiu singur în celulă. Există responsabilitate și există răsplată.
Știi, nu sunt sigur că le-am legat vreodată cu adevărat una de alta. Știu că tu nu ai făcut-o.
Azi împlinesc 50 de ani. Într-o versiune alternativă, am fi putut bea câteva pahare după serviciu.
Se pare că azi e o dată la fel de favorabilă ca oricare ca să te las să pleci. E lucrul corect, lucrul sănătos (în ultima vreme am citit mult despre sănătatea mintală).
Însă înainte s-o fac m-am gândit că ți-ar plăcea să mă însoțești pentru ultima oară în sala pentru vizite. Vezi tu, avem un oaspete de vază.
Așa-i, vine ea. Sirena ta și a mea. Vrăjitoarea noastră comună.
Mi s-a propus, ca parte a unei inițiative de sprijinire a familiilor victimelor la care ea a fost voluntară, iar eu am acceptat.
De ce?
Pentru că încă mai am lucruri de spus, Kit. Încă mai am lucruri de spus.
Întâlnirea cu Melia are loc în sala mare pentru vizite, în timpul orelor standard, este supravegheată de un gardian pus anume, pentru cazul în care aș vrea s-o atac.
Instinctele mele animalice sunt declanșate, recunosc, încă dinainte s-o văd, chiar dinainte să știu că a ajuns aici. Sunt un urs negru care și-a adulmecat următorul prânz într-un tomberon aflat foarte departe.
Atâta doar că eu sunt prânzul ei, nu-i așa? Întotdeauna am fost.
La început nu mă privește în ochi, când mă așez pe scaunul din fața ei.
Îmi dau seama că s-a îmbrăcat cu grijă, ca să nu atragă privirea pușcăriașului. Fiecare centimetru îi este acoperit, în afara mâinilor delicate, albe, și a feței netede în formă de inimă. Are părul pieptănat de pe frunte și răsucit pe ceafă, peste un pulover negru cu guler înalt. Are în mână niște monede - e evident că i s-a spus că poate să cumpere ceai sau cafea, însă nu face nicio încercare, ci rămâne pe scaunul ei cu genunchi strâns lipiți, cu ochii aplecați.
Nu ni se îngăduie să ne atingem, desigur.
- Bună, Melia!
De-abia acum ridică privirea. Se uită în sus ca hipnotizată și înlăuntrul meu se ivește o senzație de prăbușire - înspăimântătoare, din cauză că nu știu ce se prăbușește.
Hotărârea mea? Prânzul meu? Înțelegerea faptului că, indiferent ce cuvinte și imagini am învățat ca să mi-o amintesc, continuă să-ți taie răsuflarea, continuă să fie seducătoare, și s-ar putea să fiu încă sclavul ei?
Adică, dacă nu mi s-ar fi făcut o transfuzie cu cea mai neagră ură.
- Bună, Jamie! zice, iar vocea ei - la fel ca frumusețea ei - este exact la fel.
Un murmur slab, intim, deplin.
Aș minți dacă aș spune că nu m-am gândit mult de tot care să fie prima mea întrebare.
- Ți-a venit cecul de la asigurări?
Ea răspunde politicos.
- Da, mulțumesc!
Două milioane de lire: în cele din urmă, nu valorea unei vieți, ci a două vieți. Un milion bucata pentru mine și tine, Kit.
Mă întreb dacă, atunci când trece pe lângă locul în care te-a golit de sânge, oare se oprește cu fața ridicată spre ceruri, zicând o mică rugăciune în amintirea ta?
- Sper că merită, adaug.
- Jamie, zice cu dezaprobare (de parcă ea ar avea vreo cădere să-mi facă mie reproșuri).
Îi susțin privirea și caut rușine, mustrări de conștiință, orice real.
- De ce faci asta, Melia? Și să nu-mi torni balivernele alea despre familiile victimelor, pentru că nu le cred nicio clipă.
- Știu că nu le crezi.
Își verifică tăria vocii, apoi aruncă o privire spre gardian. Vorbim cât mai încet posibil fără să fim imposibil de auzit, noi, conspiratorii de demult.
- Am venit pentru că am sperat că am putea...
N-o poate rosti, se pare, însă o văd în ochii ei: o pledoare pentru iertare. Și o pledoarie cu un firișor de erotism în ea, ca și cum ar seduce un preot. Pentru ea e încă un joc, un joc care trebuie să fie câștigat.
Ei bine, eu nu joc. Iau primul lucru care îmi vine în mine:
- Ai auzit de Clare și Steve, nu?
O licărire de iritare sugerează că spera să-mi dea ea mie această veste.
- Am auzit, da. S-au cunoscut la cununia noastră, desigur.
Privește în jur, cu ochii zăbovind pe mobilierul mohorât și ușile încuiate.
Pe față îi trece o mică tresărire și simt că se gândește pentru prima oară la constrângerile vieții din închisoare. Fără vin, fără sex, fără distracție. Fără dans pe malul fluviului în soarele după-amiezii, cu prieteni și iubiți.
Mă întreb cu cine se culcă în zilele astea. Va fi alt gen de dorare, un alt echilibru al puterii acum, că are bani.
- Trebuie să fie supărător pentru tine, sugerează ea.
- Nici vorbă, e bine pentru ei, zic. Cu toate că întotdeauna că am crezut că Steve s-ar putea combina cu Gretchen.
Ea ridică din umeri, nemulțumită de sugestie.
- Ce? N-am voie s-o pomenesc? Evident, a ieșit la iveală la tribunal, dar ai știut pe atunci că i-o trăgea Kit? De aceea ai făcut-o? N-au fost numai banii, așa-i? N-a fost destul că tu făceai același lucru? Mi-e clar de o vreme că asta a fost o poveste mai tradițională decât am crezut eu: pur și simplu n-am deslușit la timp tema ei clasică. Gelozia sexuală. Cei din juriu au acceptat asta ca motiv, atâta doar că n-au fost lăsați să vadă a cui gelozie era.
- Nu fi ridicol, Jamie!
Melia vorbește cu dezamăgirea cu care ar putea constata că și-a jupuit oja de pe o unghie, dar îi cunosc trupul mai bine ca oricine și observ încordarea din tendoanele gâtului când e furioasă sau împingerea în față a fălcii. Ochii acelia de chihlimbar dau în clocot și se aprind, și simt un val de plăcere că încă mai am acest efect asupra ei.
- Oricum, nu vreau să vorbim despre ei, zice. Vreau să vorbim despre noi.
Scot un fornăit.
- Ce e de vorbit?
- Doar că...
Își mușcă buza de jos și își atinge cu degetele vârful năsucului drăgălaș, ca pentru a verifica dacă avantajele sale sunt încă intacte.
- Vreau să știi că voi fi tot aici. Mai târziu.
- Mai târziu?
Nu pot să cred că am auzit bine. M-a băgat la pârnaie, mi-a distrus viața, și vrea s-o mai doresc: ăsta-i narcisism, asta-i Melia.
- Îți amintești că am fost condamnat la 15 ani. Mai sunt 14! Vrei să notezi în agendă o zi pentru băuturi? Nu, mulțumesc!
„Nu”-urile curg liber azi. Măcar de i-aș fi spus „nu” mai des înainte.
- Dacă ți se termină amicii acolo, în lumea liberă, ce zici de Parry și Merchison? Oh, stai așa, nu-s numele lor adevărate. Știu că e Simon Whitinh, nu Ian Parry, dar va trebui să mă ajuți cu celălalt.
În ochii ei se ivește un val de șoc și își saltă bărbia. Am respins-o și acum vrea să mă pedepsească.
- Îmi pare rău, nu știu despre ce vorbești! A, da, prietenii tăi imaginari. Știi ce disperat păreai când ai încercat să vorbești despre ei la tribunal? Oamenii erau jenați, până și avocații tăi.
- Rahat!
Am încălcat regulile și am vorbit urât, dar, din fericire, la două mese mai încolo, un deținut și vizitatorul lui au ridicat vocea, luându-se brusc la ceartă, și atenția personalului este abătută de la noi, inclusiv cea a gardianului nostru.
Profit de acest răgaz ca să spun singurul lucru pe care vreau cu adevărat să-l spun la această întâlnire:
Profit de acest răgaz ca să spun singurul lucru pe care vreau cu adevărat să-l spun la această întâlnire:
- Ești o târâtură, Melia. Și să nu crezi că nu știa asta și Kit. Probabil s-a gândit să te lase să faci tu munca grea și apoi să-și ia jumătatea și să-și vadă frumușel de drum. Nu-i de mirare că era întotdeauna dus cu pluta, că stătea în oraș toată noaptea. Ar fi trebuit să te părăsească pentru Gretchen cu prima ocazie - ea valorează cât o mie ca tine.
Toate astea sunt spuse pe un ton scrâșnit, plin de voioșie, ca gardianul să nu fie alertat de prezența furiei. Furie pură ca extazul.
- Banii nu-ți vor cumpăra niciodată suflet, să nu crezi că o vor face!
Jignirea îi transformă chipul, îl urâțește. Lacrimile vin încet, părând suspendate. O singură convulsie a feței și vor cădea. Asta mă face să-mi amintesc alte lacrimi, alte convulsii. În pat, felul în care țipa și gemea, chiar de prima dată.
- Acum vreau să plec, zice clipind, refăcându-și frumusețea. Asta a fost o greșeală.
Îi face semn gardianului, care cheamă voluntarul nostru. Voluntarul îmi amintește că vizita a fost un gest de iertare din partea familiei victimei, un act de bravură.
Melia e în picioare, privind în jur, încercând să-și amintească pe care ușă a intrat.
Nu știu câte uși sunt între aici și afară, probabil un număr par, dar e sigur că fiecare cheie se va răsuci în favoarea ei până se întoarce în centrul pentru vizitatori ca să-și recupereze telefonul, să-și găsească mașina, să plece. Sau poate că o să se ducă la gară, împreună cu ceilalți vizitatori triști, încordați de tensiunea trebii de azi, cu aburii închisorii ridicându-se din veșmintele lor.
Apoi aud voluntarul spunându-i:
- O să-i anunțăm că plecați mai curând decât era prevăzut și vor găsi pe cineva care să vă ducă cu mașina înapoi la chei.
Chei?
Fără să mă gândesc, strig:
- Melia? Ai venit aici cu acvabuzul?
Ea se răsucește, reacționând instinctiv la tonul meu insistent.
- Da. Eram în oraș și am văzut că e o cursă și am...
Când se oprește, voluntarul îi face semn gardianului să aștepte. Un deget ridicat, un minut.
- Mi-am dat seama că n-am fost niciodată cu el și am vrut să văd cum e. Am vrut să vă imaginez, pe tine și pe Kit. Înainte... înainte de tot.
Pe când ne uităm lung unul la altul, gardianul de lângă mine apropiindu-se, gata să mă scoată de acolo, ceva sincer și trist trece între noi, ceva ce niciunul dintre noi n-ar fi putut să plănuiască: iubire. Nu unul pentru altul, ci pentru tine.
Pentru tine, Kit.
Am o vioiciune neprevăzută în mers când plec din sala pentru vizite.
Să nu mă înțelegeți greșit, nu e acel gen de final, nu e sădită sămânța unei întorsături a intrigii, nu e o pedeapsă binemeritată pentru divalo care urmează să fie dată - cel puțin nu de mâna mea. Ceea ce este, este acceptarea.
Accept faptul că, doar din cauză că Melia ar trebui să fie după gratii și nu este, nu înseamnă că eu nu sunt exact acolo unde merit să fiu.
Accept faptul că, doar din cauză că prieteni de-ai ei au mințit în privința complicității cu ea, nu înseamnă că trebuie să fie scuzată complicitatea mea.
Accept faptul că, atunci când voi fi eliberat, peste ani și ani, n-o să fie nimeni la poartă. O să fiu singur în viitorul meu, iar fiecare pas, fiecare pas greșit, vor fi ale mele.
Pe când trec pe lângă capelă, alături de părculețul în care copiii care vin în vizită sunt îndemnați să se joace, aud pescărușii.
Și știți ce? Până la această întâlnire, până la acest ultim schimb de replici cu Melia, până la acești pescăruși, nu m-am gândit nici măcar o dată la orele noastre petrecute pe fluviu. Nu la cele fericite. Însă acum îmi imaginez, îmi imaginez atât de limpede!
Mergem în jos pe debarcader și pe pasarelă, prin ușile deschise ale cabinei. Tu și cu mine pe scaunele noastre de piele crem, cu cafele noastre și telefoanele noastre și tachinările noastre. Anturajul nostru, echipajul nostru.
Of, Kit! Dacă ne-ar fi spus cineva că în mai puțin de 1 an unul dintre noi va fi mort, iar celuilalt i se va face o înscenare ca să fie condamnat pentru uciderea lui, ne-am fi prăpădit de râs. Ne-am fi lăsat pe spătarul acelor scaune, ne-am fi uitat la oraș, și am fi zis: „Asta-i viața, nu-i așa?”
Ia te uită la noi!
EPILOG
Vocea lui e ceea ce observă ea mai întâi.
Prin pălăvrăgeala banală a celorlalți pacienți, vocea lui e răbdătoare și afectuoasă. E la telefon, liniștind pe cineva care e foarte neliniștit, judecând după cum sună.
- Nu, o să fiu bine, jur. O să găsesc ceva mai central de îndată ce se termină divorțyul. Sunt bine, mamă, n-am nevoie de niciun ajutor. Ce? Nu, pe vas spre oraș, ca să mă întâlnesc cu cineva de la serviciu. De fapt, e chiar relaxant.
Instinctiv, degetele ei se duc la nodul de pe ceafă ca să-și lase părul liber. Poate vedea în reflectarea fantomatică din geam că are obrajii frumos îmbujorați.
Omul are dreptate, călătoria pe apă este relaxantă.
Nu prea avea chef după acea experiență oribilă de la închisoare, însă personalul și-a depășit îndatoririle ca s-o ducă înapoi la chei și n-a vrut să pară necioplită. A fost acolo, la urma urmei, ca victimă, și era important să-și joace rolul până la sfârșit. Să-i zicem pregătirea ei profesională. Și apoi, avea deja biletul pentru toată ziua și fusese o mare extravaganță să-l cumpere.
Cel puțin, Jamie a crezut-o în privința banilor. Mă rog, poate că o să afle în alt fel, de la avocatul lui sau orice zvonuri or circula prin locul ăla groaznic, dar cu siguranță n-avea să fie ea cea care să-i spună că cererea de încasare a asigurăriii îi fusese respinsă.
Un chițibuș legat de numărul de zile de concediu de boală pe care le luase Kit, cerința de a merge la medicul firmei, pe care el n-o îndeplinise. Detalii din contract, dar, în esență, idiotul ăla pe care nu-l trăgea inima la muncă ivalidase polița.
Invalidase totul.
Mai are de stat două săptămâni în camera liberă din apartamentul lui Elodie înainte să se întoarcă verișoara ei de la serviciul din străinătate. E apartamentul verișoarei, nu al lui Elodie, așa că nu poate fi vorba de negocieri. După care va fi în stradă.
Ceea ce înseamnă că are două săptămâni ca să-și găsească o slujbă, pentru că nu-ți poți găsi o slujbă fără adresă, chiar dacă nu poți face rost de o adresă cu soiul de datorii pe care le are - și ale lui Kit, desigur. Care erau ale lui, iar acum sunt ale ei.
Crezuse că dacă îl vede pe Jamie o să-și amintească ce norocoasă a fost, ce liberă. De aceea a participat la acea inițiativă tâmpită de sprijin, altfel el n-ar fi acceptat niciodată s-o vadă.
Însă care-i rostul libertății dacă nu-ți poți permite să trăiești pe picior mare? Jamie probabil că mănâncă mai bine în văgăuna aia decât ea aici, afară.
Nu vorbea serios în privința reluării legăturii când o să iasă el. Dumnezeule mare, pe atunci o să aibă 65 de ani, un bărbat distrus. Un bărbat sărac.
N-a fost decât tânjirea de moment să aibă un impact, să stârnească un pic de pasiune și tulburare, să-i aducă aminte că a existat o vreme când a adorat-o.
Numai că ticălosul a respins-o. Ce naiba era cu el, să țină așa ranchiună?
Chicotește la gândul îndrăznelii sale - nu este cu totul lipsită de autocunoaștere - și bărbatul de la telefon care e pe cale să divorțeze se uită peste umăr ca să găsească sursa veseliei. Aplecându-se în față, îl poate vedea mai bine printre tetiere.
Are 45 spre 50 de ani. Îmbrăcat elegant, cu bronz costisitor, e evident că are bani. Se poartă frumos cu mama lui.
- Nu, mă simt bine. E cu adevărat ceea ce trebuie. Bine, te sun în weekend. Pa, mamă!
A închis telefonul, iar acum o vede limpede și se înroșește un pic.
Ea se ridică de pe scaun, trecându-și o mână peste față cu prefăcută oroare.
- Doamne, Dumnezeule, sper că n-ai crezut că râd de tine?
El zâmbește larg.
- Sigur că nu.
- Era doar o glumă pe care mi-am amintit-o, râdeam singură.
Geme.
- Bine, așa că acum mă crezi țicnită!
- Nu cred deloc asta, zice el, cu zâmbetul întinzându-se și mai mult.
În vreme ce stă în fața lui pe culoar, își dă seama că el se străduiește din răsputeri să nu-și coboare privirea, s-o studieze din cap până-n picioare, așa cum vor întotdeauna bărbații mai în vârstă, însă știu că nu este acceptabil, nu mai este. Timpul acela a apus, ei știu asta. Dar pot în continuare să viseze.
Se cocoață pe marginea locului de lângă culoar, vizavi de el, și zâmbește. Un zâmbet dulce, fără umbră de păcat, special pentru el.
Următoarea parte vine firesc. Nu-i nevoie să se pregătească.
SFÂRȘIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu