29 de secunde, T.M. Logan

 .........................................

2-4

      Harry apăru în fața ei, părând mândru de el.

   - Aproape că am dat gol, mami! Ai văzut?
   Îngenunche în faţa lui şi îl îmbrăţişă strâns, ţinându-l aproape de ea, fără să-i pese că era fleaşcă şi murdar de noroi. Îi inspiră mirosul, îi simţi braţele mici în jurul gâtului şi respiraţia caldă pe ureche în timp ce el descria golul pe care aproape că-l dăduse.
   Îi dădu la o parte părul de pe faţă.
   - Foarte bine, Harry!
   Copiii ei erau în siguranţă: asta era tot ce conta. Privi din nou cu atenţie capătul îndepărtat al terenului.
   Bărbatul dispăruse.
   Băgă mâna în geantă după cartea de vizită a detectivului şi îl sună, nefiind sigură dacă avea să răspundă în timpul liber. Bărbatul îi răspunse după ce telefonul sună de două ori şi Sarah se lansă într-o explicaţie grăbită legată de bărbatul care se temea că o urmăreşte.
   - Arată... periculos, spuse ea.
   - Îl cunoaşteţi pe acest bărbat, îl recunoaşteţi de la incidentul din trafic pe care l-aţi declarat?
   - Nu, dar aşa cum v-am spus: unul dintre bărbaţi mi-a făcut o poză mie şi maşinii în acea zi, inclusiv plăcuţei mele de înmatriculare.
   - V-a abordat într-un fel, a vorbit cu dumneavoastră?
   - Nu stă niciodată prea mult.
   - Aţi primit vreo scrisoare, vreun e-mail sau vreun apel neobişnuit sau ameninţător în ultima vreme?
   - Nu.
   - Vreun bărbat de la serviciu, sau din alte aspecte ale vieţii dumneavoastră, care ar fi putut să devină interesat de dumneavoastră?
   Nu unul despre care să-ţi pot povesti, se gândi ea.
   - Nu, dar l-am văzut pe acest bărbat de două ori în trei zile: o dată în campus şi mai adineaori, când fiul meu juca fotbal, a fost acolo, pe partea cealaltă a terenului.
   Detectivul nu părea convins.
   - Sunteţi sigură că a fost acelaşi bărbat?
   - Destul de sigură. E uşor de recunoscut, are o cicatrice lungă şi albă într-o parte a feţei. Nu puteţi face nimic?
   - Doamnă Haywood, problema este că nu a comis niciun delict până acum. Încă pare posibil să fie o coincidenţă, şi...
   - Nu este o coincidenţă! A venit la meciul de fotbal al copilului meu de cinci ani, pentru numele lui Dumnezeu!
   Se întoarse cu spatele la restul părinţilor şi îşi coborî vocea, conştientă de privirile curioase pe care le atrăgea.
   - Ce ar trebui să fac? Sunt o femeie pe cont propriu şi, sinceră să fiu, mi-e teamă de ce ar putea să se întâmple.
   Tânărul detectiv enumeră câteva măsuri de bază: Sarah trebuia să aibă mereu telefonul la ea şi o alarmă, să-şi modifice programul zilnic dacă se poate, să evite să fie singură, să noteze incidentele petrecute, să evite să aibă de-a face sau să discute cu bărbatul. Îi dădu lui Sarah numele şi numărul unui coleg, sergentul Jane Icke, un detectiv care avea mulţi ani de experienţă în cazurile de urmărire. Sarah îşi făcu o notiţă mentală să o sune pe femeie pe viitor.
   Numai când ajunse înapoi la maşină şi îi puse centura lui Harry se gândi la întrebare: bărbatul acesta o urmărise, o găsise acasă şi la serviciu, şi nu făcuse nimic. Încă.
   Dar cine era de fapt?

Capitolul 19

   Trecuse exact o săptămână de când Lovelock o anunţase că nu va obţine un contract permanent.
    Sarah simţea că parcă intrase într-un univers paralel, în care totul fusese întors cu susul în jos şi nimic nu mai avea nicio logică.
   Luni întregi aşteptase veşti bune legate de slujba ei, avansând ca un marinar pe punctul de a se îneca, chinuindu-se să ajungă la ultima barcă de salvare rămasă, singurul lucru care o mai ajuta să continue, ignorând teama că barca ei de salvare avea să se îndepărteze şi să o lase în urmă. Să o lase să se înece.
   Iar barca de salvare se dovedise a fi un miraj. Nu existase niciodată.
   De când cu noutatea legată de serviciu, mărise doza de somnifere, încercând să doarmă mai mult de trei sau patru ore pe noapte, dar pastilele nu o ajutau deloc. Pur şi simplu stătea în patul dublu, mare, în orele nopţii, singură, ascultând ticăitul ceasului de pe noptieră, cu păturile trase până sub bărbie. În momentele acestea leneşe, se gândea din ce în ce mai mult: Aş putea s-o fac? Aş putea să mă culc cu el ca să-mi salvez locul de muncă? Pentru copiii mei? Ca să-mi pot plăti ipoteca în continuare?
    Anula ideea, o dădea la o parte, dar apoi aceasta venea înapoi să o bântuie atunci când se aştepta cel mai puţin. Când stătea la birou, cu un teanc de eseuri în faţă. Când aştepta la semafor. Când plimba mâncarea prin farfurie, întrebându-se unde îi dispăruse pofta de mâncare.
   Întrebarea veni să o bântuie din nou şi acum, când stingea luminile din amfiteatrul Facultăţii de Arte, cufundând încăperea în beznă, ultimii ei studenţi plecând pe coridor şi îndreptându-se spre cămin. Pe când era studentă, şi, apoi, după ce terminase facultatea, se culcase cu şase bărbaţi înainte să-l întâlnească pe Nick, iar de atunci îi fusese fidelă, în ciuda trădărilor sale. Dar existase vreunul dintre aceşti şase pe care nu îl plăcuse de fapt? Vreunul cu care nu îi făcuse plăcere să facă sex?
   Bineînţeles că existase. Probabil că fuseseră doi sau trei. O făcuse din motive greşite - motive stupide şi regretase după aceea. Cu Marco, îşi permisese să se lase convinsă de încrederea lui colosală în abilităţile sale din pat, care se dovedise a fi nefondată din păcate. Cu Adam, pentru că-şi făcea griji că avea să se despartă de ea - şi mai târziu oricum se despărţise de ea. Un tip din ultimul an - nu-şi mai aducea aminte numele lui - pentru că era nervoasă pe Adam şi se gândise în mod abstract că, dacă se culcă atunci cu altcineva, îi va alina durerea şi sentimentul de trădare pe care i le lăsase în suflet.
   E atât de diferit faţă de ce vrea Lovelock? Te-ai culcat cu ei şi nu ţi-a plăcut, aşa că de ce să fie diferit de data asta? Şi, mai exact, ai putea s-o faci? Dacă ai avea de ales între a înota şi a te îneca?
   Nu. Pur şi simplu, nu. Nu aşa stăteau lucrurile în lume, nu mai era aşa.
   Sau, cel puţin, nu aşa ar fi trebuit să fie. Exista o diferenţă extrem de mare între câteva decizii proaste şi ideea înjositoare şi oribilă de a se culca cu profesorul Alan Lovelock, probabil viitor deţinător al Ordinului Imperiului Britanic.
   Se mustră din nou pentru că îndrăznise să se gândească la asta. Nu s-ar fi pretat niciodată la aşa ceva.
   Nu. Nu asta. Niciodată.
   Băgă mâna în geantă după cheile de la maşină, încercând să le găsească în amalgamul de pixuri, şerveţele, telefon mobil, gumă de mestecat, rujuri, portofel, chei, pachete de Polo goale pe jumătate şi un aerosol mare cât palma, pe care i-l adusese verişorul ei din America. Găsi cheile şi ridică privirea, încercând să-şi aducă aminte pe ce rând parcase maşina. Era întuneric. Uneori, zilele păreau să se amestece unele cu altele, uita de la o zi la alta unde găsise un loc şi, ca de obicei, întârziase după ce îi lăsase pe copii la şcoală, aşa că toate locurile de lângă biroul ei fuseseră ocupate deja.
   Fusese nevoită să dea un ocol, şi să o ia pe un rând mai mic, aflat în spatele clădirii facultăţii de inginerie. Era ultima ei opţiune atunci când parcarea principală era plină, deoarece nu mulţi oameni ştiau de existenţa sa...
   Se opri.
   Bărbatul cu cicatricea o aştepta.
   Dar de data aceasta nu dădea târcoale pe lângă amfiteatru şi nu o privea de la depărtare. De data aceasta, stătea sprijinit de capota maşinii ei, cu braţele strânse la piept. Şi mai adusese un bărbat cu el, unul mai tânăr, cu părul brunet, strâns într-o coadă la spate, dar cu aceeaşi privire goală.
   Amândoi o priveau cu nişte expresii neutre.
   Îi privi şi ea, simţind un fior pe ceafă. Gândeşte-te! Rămâi calmă!
   În clădirea Facultăţii de Inginerie, aflată chiar în faţă, toate luminile erau stinse. Forma o fundătură, dând într-un gard lung, şi singura cale de ieşire era pe unde venise. Se uită în spate, spre strada principală din campus. Câţiva studenţi mergeau în direcţia opusă, la vreo 30 de metri de ea.
   Nu se apropia nimeni. Putea să strige la ei după ajutor, să atragă atenţia asupra sa? Nu. Rămâi calmă! Fără ţipete! Nu încă. Nu te lăsa intimidată de tipii ăştia răi.
   Încă avea mâna în geantă, ţinându-şi cheile. Le dădu drumul şi apucă în schimb telefonul. Să sune la paznicii din campus sau la poliţie? Paznicii din campus cunoşteau fiecare centimetru pătrat din universitate şi ar fi ajuns acolo mai rapid. Şi avea nevoie de cineva, de oricine, ca să intervină. Şi asta repede. Sediul lor se afla la trei minute în josul dealului şi avea numărul lor, disponibil non-stop, salvat în telefon. Putea să o ia în direcţia aceea, să-i sune şi să le spună să-i iasă înainte. Apoi, să sune la poliţie, ca să fie sigură.
    Duse telefonul la ureche şi se întoarse repede.
   Dădu nas în nas cu un alt bărbat. Un om cu pieptul puternic şi o constituţie solidă se furişase în spatele ei, iar acum puse o mână mare pe umărul său, făcând-o să înlemnească. Mirosul lui de aftershave era puternic şi înţepător. Cu cealaltă mână, îi smulse telefonul de la ureche şi îl închise, clătinând din cap. Sarah băgă din nou mâna în geantă, cuprinsă de teamă şi de furie în egală măsură, şi apucă micul aerosol. Scoase mâna cu tubul în palmă şi îi dădu în faţă cu spray-ul de culoare roşie.
   Bărbatul se dădu înapoi imediat, înjurând într-o limbă pe care Sarah nu o înţelese, dar încă ţinând-o cu mâna cealaltă. Îi dădu din nou cu spray în faţă şi, de data asta, bărbatul se împletici. Se întoarse, încercând să fugă.
   Dar era prea târziu. Deja se auzeau paşi din spate.
   Bărbatul cu cicatricea o apucă de braţ şi o trase înapoi cu putere. Îi luă spray-ul mic de autoapărare pe care-l avusese în mână şi îl băgă în buzunar.
   Niciunul dintre ei nu zicea nimic şi asta făcea ca situaţia să fie şi mai înfricoşătoare. Dar acum, bărbatul vorbi pe un accent englezesc forţat.
   - Să nu mai faci asta!
   Sarah deschise gura să ţipe, dar bărbatul cu coadă i-o acoperi cu palma înainte să apuce să scoată vreun sunet. O cuprinse panica, precum un şoc electric.
   Bărbatul cu cicatricea clătină din cap.
   - Şi fără ţipete!
   Îşi desfăcu geaca, arătându-i că are un pistol la curea.
   - Ne-am înţeles?
   Ea dădu din cap repede, cu ochii mari. Mintea i-o luă la goană.
   Un pistol. Are un pistol. Ce naiba se întâmplă?
   Dar în adâncul sufletului ştia răspunsul: bărbatul peste care dăduse cu maşina cu o săptămână în urmă. Prietenii lui o găsiseră. Simţi cum i se taie picioarele, de parcă ar fi putut să-i cedeze în orice moment.
   Bărbatul cu coadă o împinse spre un BMW negru 4×4, cu geamuri negre.
   Deschise portiera şi Sarah se zbătu în strânsoarea lui. Nu avea de gând s-o lase să o bage în maşină. Instinctul îi spunea că era mai bine să rămână acolo, la vedere, cât mai mult timp posibil. Dar fu o luptă inegală, care se termină înainte să înceapă, şi, în câteva secunde, fu băgată cu forţa în BMW, iar portiera fu trântită în urma ei. Bărbatul cu coadă se urcă la volan şi porni motorul.
   - Vă rog! icni Sarah. Vă rog, trebuie să-mi iau copiii! Trebuie să mă duc să-i iau. Mă aşteaptă acolo. Vă rog, mă aşteaptă!
   Stătea pe bancheta din spate, cu bărbatul cu cicatricea lângă ea. Cu mult calm, acesta îi luă telefonul din geantă şi i-l întinse, spunând un singur cuvânt:
   - Deblochează-l!
   Întinse o mână tremurândă şi îl deblocă cu degetul mare. Bărbatul se uită repede peste mesaje, selectă „Tata” şi căută în istoric până când selectă unul din urmă cu o săptămână. Ştie ce caută, se gândi Sarah. Copie mesajul şi îl lipi într-unul nou.
   Mai întârzii, poţi să-i iei pe copii de la after-school şi să-i duci la mine?
   Ne vedem puţin mai încolo. Mersi! S x
   - Acum, nu te mai aşteaptă! spuse el şi apăsă pe Trimite.
   O secundă mai târziu veni şi răspunsul.
   Nicio problemă, ne vedem mai târziu. Tata x
   Bărbatul opri telefonul şi deschise carcasa din spate, scoase bateria şi băgă cele trei componente în buzunarul hainei. Apoi scoase o cagulă neagră şi moale din celălalt buzunar şi îi acoperi ochii rapid.
   Lumea lui Sarah se înnegri. Interiorul cagulei mirosea a acru şi a vechi, la fel ca transpiraţia altcuiva. Încercă să tragă aer adânc în piept, dar nu reuşi. Nu suficient cât să-şi umple plămânii. Dintr-odată o luă cu ameţeală şi preţ de o secundă îngrozitoare crezu că o să leşine sau că o să se sufoce.
   Se clătină în faţă când maşina începu să meargă.
   Aproape de ureche, suficient de aproape încât parcă i-ar fi spus şoapte de iubire, o voce rosti:
   - Stai întinsă pe o parte.
   Făcu aşa cum îi spuse, simţind mâna grea a bărbatului pe umăr şi încercând să-şi calmeze respiraţia. Încet. Stai calmă. Inspiră pe nas, expiră pe gură. Se întrebă ce se întâmplase cu ultima persoană care fusese forţată să poarte această cagulă.
   BMW-ul trecu printr-o serie de curbe şi ea îşi dădu seama că părăseau campusul. Îşi imagină posibilităţile, cu respiraţia sacadată. Tot nu avea suficient aer, dar în poziţia aceea culcată putea să-şi mişte capul pe banchetă astfel încât să creeze un spaţiu mic în dreptul gâtului, permiţând aerului să intre. Fără să vrea, tremură, un spasm violent care îi străbătu tot corpul.
   Mâna împinse puţin mai tare pe umărul ei, făcând-o să stea la locul ei.
   Gândeşte-te! Dacă era vorba despre bărbatul pe care îl lovise cu maşina, ce aveau să-i facă? Dar tatăl ei? Cât avea să dureze până când dădea alarma când vedea că ea nu mai vine acasă? Un alt gând o lovi ca un cuţit: dacă bărbaţii aceştia aveau să-i ia şi pe Grace şi pe Harry? Spuse o rugăciune în gând: Te rog, să fie vorba doar despre mine, nu şi despre copiii mei! Te rog, ajută-i să fie în siguranţă cu tata! Gândul la Grace, la Harry şi la tatăl ei stând la masa din bucătărie îi umplu ochii de lacrimi. Înghiţi în sec şi se strădui să nu plângă.
   Nu e timpul să plângi. Nu acum. Nu-ţi permiţi luxul ăsta. Gândeşte-te!
   Încercă să numere în minte şi să îşi dea seama cât de departe o ducea maşina. Se aflau pe un drum rapid, o stradă cu patru benzi? Nu. Era mult trafic. Multe opriri. Semafoare, depăşiri, curbe care sugerau că avansau în oraş, nu în afara lui. Călătoria părea să dureze însă o veşnicie. Începu să numere cât de bine putu, de la unu la şaizeci, apoi o luă de la capăt. Nu prea repede. Numără minutele. Număratul îi distrăgea atenţia de la posibilităţi, o ajuta să rămână calmă. De la unu la şaizeci, apoi începea din nou.
   Ajunse la 14 minute, credea ea, undeva pe acolo.
   Maşina se opri.
   Apoi, simţi din nou mâna pe umăr şi fu trasă într-o parte, mişcându-se pe banchetă şi ieşind cu grijă afară. Sunetele străzii se auzeau mai încet acum.
   Preţ de o secundă, rămase acolo, simţind mirosul de benzină amestecat cu ploaie şi cu aerul rece al nopţii. Nişte bărbaţi vorbeau pe voci joase, pe care le auzea înfundat din cauza cagulei. Se izbiră nişte portiere. Strânsoarea de pe umărul ei se mai domoli. Încă avea ochii acoperiţi, dar mâinile le avea libere şi simţea nevoia să-şi smulgă cagula şi să o ia la fugă, să găsească un spaţiu între bărbaţi şi să o ţâşnească pe acolo cât de repede putea. Mulţumi instinctului care îi spusese să poarte pantofi fără toc în dimineaţa aceea.
   Putea să alerge cu ei. Când era la şcoală, obişnuia să alerge şi era destul de bună. Parcurgea o sută de metri, două sute de metri, trasee de 4×400 de metri. Putea s-o facă. Aceea putea fi ultima ei şansă – singura ei şansă. Din instinct ştia că, dacă ar fi avut vreun avantaj, ar fi fost vorba de doar o secundă sau două şi ar fi trebuit să fie pregătită să reacţioneze fără nicio ezitare.
   Se mai auziră nişte voci, dar nu putea să-şi dea seama ce spuneau. Miros de ţigară. Zgomotul de metal al portierelor BMW-ului care erau încuiate.
   Mâna fu luată de pe umărul ei.
   Acum!
   O luă la fugă.

Capitolul 20

   Îşi trase cagula de pe faţă şi o aruncă, îndepărtându-se de bărbatul care începu să fugă după ea.
   Degetele sale îi atinseră geaca, dar trecu repede pe lângă ei, alergând, cu ochii mijiţi din cauza luminii puternice venite dinspre cele două felinare înalte situate de-o parte şi de alta a unei curţi. În faţă se afla un gard cu sârmă, beton pe jos, depozite şi alte clădiri întunecate în spatele lor. Din spate se auziră ţipete de uimire. Zgomote de paşi. Acolo! Un spaţiu între două clădiri. Viră brusc într-acolo, dând din braţe şi trăgând aerul rece în piept.
   - Ajutor! strigă ea. Ajutaţi-mă!
   Fugi pe culoarul întunecat dintre două depozite, grăbită, încercând să vadă ce era în capăt: mai multe clădiri şi lumina slabă a unui felinar.
   Plămânii începeau să o ardă deja. Trebuia să alerge până la stradă şi să facă semn unei maşini să oprească, sau să găsească o cafenea sau un bar, să pună pe cineva să sune la poliţie. Mai avea doar un colţ şi...
   O mână puternică o apucă, strângându-i braţul cu o putere de fier. Un alt bărbat, unul pe care nu îl recunoscu. Panica îi pulsa în tot corpul. Îi dădu o palmă cu mâna liberă şi simţi o usturime când avu loc impactul cu faţa lui.
   Îl lovi în fluierul piciorului şi apoi îi dădu un genunchi în zona genitală, cu toată forţa ei. Auzi un geamăt de durere, apoi îi mai slăbi strânsoarea, după care bărbatul o luă de mijloc de la spate şi o ridică în aer. Începu să o care înapoi până la BMW.
   - Ajutaţi-mă! ţipă Sarah din nou.
   Bărbatul îi puse cealaltă mână la gură.
   O cără aşa până la maşină. Bărbatul cu cicatricea şi ceilalţi doi oameni se aflau acolo. Cel cu coadă părea şocat şi se dădu aproape de ea, ca şi cum ar fi vrut s-o lovească. Ea se feri când ridică mâna deasupra ei, dar de fapt voia să-i pună cagula neagră din nou. I-o puse pe cap şi lumea ei se înnegri din nou. Bumbacul era umed în partea cu care aterizase pe pământ şi mirosul de umezeală îi umplu nările.
   Auzi un schimb de vorbe între doi bărbaţi, în ceea ce recunoscu a fi rusă, după care râseră. Din nou rusă. Sunetul unui pumn greoi lovind în muşchi, o gâfâială şi un corp care căzu pe asfaltul umed. Gemete şi tuse, un hârşâit în timp ce bărbatul lovit se ridică în picioare. Un scuipat şi o serie de vorbe supărate aruncate rapid în rusă.
   Alte râsete, sunetul fiind foarte crud pentru urechile lui Sarah. Dintr-odată, se simţi îngrozită de ce avea să urmeze.
   - Ce este? întrebă ea, încercând să nu sune panicată. Ce se întâmplă?
   Răspunsul îl auzi chiar în dreptul urechii şi se dădu într-o parte ca să-l evite. Un glas cu un puternic accent rusesc, gros şi lent. Bărbatul cu cicatrice, omul care vorbise cu ea în campus.
   - Am spus că Mikhail are nevoie de mai mult timp la sală şi mai puţin la calculator.
   Alte râsete. Din nou rusă din partea celui cu coadă, cel care fusese bătut - al cărui nume se părea că era Mikhail - vorbind şi încercând să-şi tragă suflul în acelaşi timp.
   Apoi, mâna care o ţinea de braţ o trase şi o ghidă într-o parte. Sarah se împiedică şi fu gata să cadă, aşa că întinse mâinile în faţă din instinct, ca să se protejeze, dar mâna de pe umăr o redresă. Se trânti o uşă. Ecoul scos de picioarele lor. Acum, se aflau înăuntru. Printr-un spaţiu din partea de jos a cagulei reuşi să vadă o podea din beton nefinisat şi două perechi de ghete, în stânga şi în dreapta ei. O altă uşă – zăngănitul greoi al unui zăvor metalic, mare, pus la locul său –, apoi simţi un covor gros sub picioare.
   Se trezi împinsă într-un scaun din lemn, cu spătarul drept. Dumnezeule! Acu-i acu!
   Cagula îi fu smulsă de pe cap, iar ea rămase nemişcată, clipind, fără să se întoarcă, pentru a nu-i provoca din nou.
   Se auzi un clic uşor când uşa se închise în spatele ei.
   Ochii i se acomodară cu noile împrejurimi şi văzu că se afla într-un spaţiu imens, fără ferestre, în faţa sa tronând un birou mare şi un scaun tapiţat cu piele, acum gol. Capătul opus al camerei era întunecat, ascuns în umbre, dar existau nişte reflectoare, îndreptate spre ea, câte unul în fiecare colţ, care o făceau să se simtă ca şi cum ar fi fost interogată. În spatele biroului era o uşă mare, închisă.
   Sarah trase adânc aer în piept, bucuroasă că nu mai avea cagula pe faţă.
   Încăperea mirosea a fum de ţigară, a aftershave şi a piele veche. Aşteptă. Un minut. Îi transpiraseră palmele, dar încercă să rămână calmă. Te rog, să fie bine copiii mei! Două minute. Dacă aveau de gând să te rănească, ar fi făcut-o până acum. Nu-i aşa? Tocmai se gândea să se ridice şi să-l găsească pe bărbatul care o adusese aici, când uşa din faţa ei se deschise.
   În prag apăru un bărbat înalt, îmbrăcat într-un costum negru şi o cămaşă albă, descheiată la guler. Sarah miji ochii şi se strădui să-i distingă trăsăturile. Părea a avea cam 50 de ani, păr negru, scurt şi barbă neagră, îngrijită. Se aşeză la birou, lăsându-se pe spătarul scaunului din piele, cu mâinile împreunate în poală. Se uită la ea preţ de câteva secunde, ochii lui negri părând să o analizeze.
   Sarah îl privi la rândul ei, clipind rapid, cu inima bătându-i cu putere.
   Rugându-se că orice avea să urmeze să nu doară prea mult.
   Hai să terminăm odată cu asta.
   În cele din urmă, bărbatul vorbi.
   - Sarah, ştii cine sunt?
   Avea o voce groasă şi moale, cu o urmă de accent.
   Ea clătină din cap imediat.
   - Nu.
   - Poţi să-mi spui Volkov. Aşa îmi spun unii oameni. Ştii de ce te afli aici?
   - Nu.
   - Lasă-mă să-ţi arăt.
   Se ridică în picioare şi se întoarse spre uşa pe care venise mai devreme.
   O deschise, făcu semn spre cineva şi rosti ceva în rusă. Făcu semn din nou şi apăru o fetiţă, ezitând la început, privind după uşă cu nişte ochi mari. Era micuţă, cam de vârsta lui Grace, şi avea părul negru, prins în două cozi.
   Sarah o recunoscu imediat. Fetiţa de pe bulevardul Wellington.

Capitolul 21

   Volkov îi făcu din nou semn fetei şi îi zise ceva repede în rusă. Se întoarse apoi spre Sarah cu o expresie mai blândă pe chip.
   - O recunoşti pe această fată?
   Sarah încuviinţă şi se aplecă spre ea.
   - Bună. Eşti bine?
   Fetiţa îi oferi un zâmbet timid şi dădu uşor din cap, dar nu spuse nimic.
   Sarah zise:
   - Slavă Cerului că e bine! mi-am făcut griji pentru ea.
   - Ai mai văzut-o până acum, nu?
   - Am văzut-o săptămâna trecută. Nişte bărbaţi au...
   Se opri, uitându-se când la bărbat, când la fetiţă.
   - E fiica dumneavoastră?
   - Foarte bine.
   Puse o mână mare pe umărul ei.
   - Aleksandra, ai ceva să-i spui doamnei Haywood?
   - Mulţumesc! zise fetiţa pe o engleză neclară, privind ţintă biroul dintre ei. Pentru că l-ai oprit pe omul rău.
   - Cu multă plăcere, Aleksandra. Mă bucur doar că eşti bine.
   Volkov vorbi din nou în rusă cu fetiţa şi aceasta dispăru în camera cealaltă. Uşa se închise şi Sarah rămase din nou singură cu el. Senzaţia de uşurare pe care o simţea era aproape copleşitoare, Sarah dându-şi seama pentru prima dată de când fusese luată din campus, cu mai puţin de o oră în urmă, că probabil aceşti bărbaţi nu voiau s-o rănească.
   Făcu din nou semn spre ea şi Sarah îi observă ceasul de la încheietură, greu şi mare, cu bijuterii strălucind în lumină.
   - Îmi cer scuze pentru neplăcerea provocată.
   - Nu-i nimic.
   - În curând, va trebui să te ducem înapoi la universitate. Dar mai întâi dă-mi voie să-ţi spun pentru ce te-am adus aici. Vrei să mă asculţi?
   Sarah dădu din cap.
   - În regulă.
   Scoase o sticlă şi două păhărele dintr-un sertar al biroului, umplu fiecare păhărel şi îi puse unul în faţă.
   - Bea! zise el.
   Sarah luă o înghiţitură mică, vodca arzând-o pe gât.
   El ridică paharul în cinstea ei, bău jumătate şi se aşeză la loc pe scaun.
   - Deci, odată am avut un fiu. Era fratele Aleksandrei.
   Chipul i se întunecă.
   - A fost luat acum 4 ani, în Moscova. A fost răpit. Acesta e unul dintre motivele pentru care mă aflu aici, în Anglia.
   Sarah aşteptă să continue, observând că vorbeşte la trecut, dar el rămase tăcut până când Sarah nu mai putu să suporte liniştea.
   - Îmi pare rău, rosti ea. Ce s-a întâmplat cu fiul dumneavoastră?
   - Au existat oameni care au crezut că pot să mă facă să mă răzgândesc ameninţându-mă, care au crezut că pot să mă pună să fac ce vor ei ameninţându-mi fiul, primul meu născut. L-am căutat zi şi noapte. Mi-am ras toţi inamicii, căutând în jumătate din oraş. Dar eram prea mândru ca să negociez. Prea mândru ca să închei un târg pentru viaţa lui.
   Tăcu pentru o clipă.
   - Aşa că, într-o zi, mi-au trimis un deget. Am continuat să-l caut. Ziua următoare mi-au mai trimis un deget. Tot n-am vrut să mă plec în faţa acestor oameni. A treia zi, mi-au trimis mâna lui. Asta a fost tot ce am avut să punem în coşciug când l-am înmormântat. Nu l-am mai văzut niciodată.
   - Îmi pare foarte, foarte rău...
   Puse mâna pe o poză de pe birou.
   - Soţia mea Katerina a murit la scurt timp după aceea. Nu a putut... nu a reuşit să facă faţă pierderii băiatului nostru. S-a aruncat în faţa unui tren, la staţia Kazansky.
   Arătă spre Sarah.
  - Îmi aminteşti de ea. Foarte mult.
   Sarah nu ştia cum să răspundă în faţa unor revelaţii atât de personale din partea unui străin, aşa că nu zise nimic.
   - Dar sângele lor e pe mâinile mele, continuă Volkov. Şi mereu va fi, până în ziua în care voi muri.
   - Cum îl chema pe fiul dumneavoastră?
   - Konstantin. Avea 8 ani.
   Sarah încercă să-şi imagineze trauma pierderii unui copil în circumstanţe atât de îngrozitoare. Pierderea, norul negru de la orizontul oricărui părinte, aproape de neînchipuit într-un asemenea fel.
   - Fetiţa mea o să împlinească 8 ani luna viitoare, spuse ea pe o voce moale.
   - Deci, Sarah, ce trebuie tu să înţelegi este că, salvându-mi fiica, mi-ai salvat viitorul. Ai salvat ultimul membru al familiei mele.
   - Nu sunt curajoasă. Doar că am văzut roşu în faţa ochilor, atâta tot.
   - Ar fi putut să te omoare uite aşa, rosti el şi pocni din degete. N-ai idee cât de aproape ai fost de moarte. Ai acţionat cu mult curaj, când alţii au ales laşitatea. Şi, făcând asta, mi-ai oferit un dar nepreţuit.
   Deschise capacul unei cutii de pe birou şi scoase un trabuc lung.
   - Sarah, am fost binecuvântat cu un succes remarcabil din punct de vedere profesional. Am foarte multe proprietăţi, avioane private; am mai mulţi bani decât aş putea cheltui într-o sută de vieţi. Dar totul e în zadar, nu are valoare, dacă nu am cui să le las după ce nu voi mai fi.
   - Copilului dumneavoastră.
   Folosi un instrument special ca să taie vârful trabucului, şi se auzi cu un trosc ascuţit.
   - Exact. Aşa că un om care vrea să mi-o ia, îmi ameninţă existenţa. Îmi ameninţă întreaga lume.
   Aprinse trabucul şi trase din el cu putere, nori de fum ridicându-se spre tavan.
   - Când ai salvat-o pe Aleksanda, mi-ai oferit un dar care este atât de mare, încât e imposibil de măsurat. Eu nu am avut niciodată datorii, nici măcar o zi în viaţa mea. Nu i-am fost nimănui dator niciodată. Până acum. În Rusia, spunem că datoria este frumoasă, dar numai după ce a fost plătită.
   - Nu-mi sunteţi dator cu nimic, protestă ea.
   Bărbatul îşi privi vârful trabucului, care strălucea roşu precum o cireaşă.
   - Ştii ce este o adevărată faptă bună, Sarah?
   - Atunci când faci un bine cuiva, răspunse ea ridicând din umeri. Când ajuţi pe cineva. Ştiţi dumneavoastră.
   Volkov clătină din cap cu empatie.
   - Nu. O faptă cu adevărat bună este una complet lipsită de egoism, fără nicio speranţă sau vreo aşteptare că vei primi o recompensă. Prin natura sa, o faptă bună nu poate fi răsplătită.
   Frecă trabucul între degetul mare şi arătător, înainte să îl îndrepte spre ea.
   - Dar o să încerc. Pentru că, în viaţă, am învăţat că, pentru a fi un om remarcabil, pentru a fi un lider, nu putem pur şi simplu să atacăm răul care ne-a lovit. Trebuie şi să recompensăm loialitatea, curajul, inteligenţa, pentru a ne ridica în mod real deasupra maselor. Colegul meu Mikhail, de exemplu: cred că l-ai întâlnit în seara aceasta. La vârsta de 15 ani, Mikhail a spart reţeaua computerizată a companiei mele, a băgat viruşi, a provocat un dezastru. Nu ca să fure, ci ca să se distreze. Bineînţeles că l-am prins şi a fost pedepsit. Dar am recunoscut că este un geniu în calculatoare şi l-am întrebat dacă vrea să vină să lucreze pentru mine, ca să oprească astfel de atacuri pe viitor. Şi de atunci mi-a fost foarte loial.
   - Nu vreau nimic de la dumneavoastră. Mă bucur că fetiţa este bine.
   - Sarah, nu cred că înţelegi. Ascultă-mă: Îţi sunt dator! Orice faptă bună trebuie răsplătită. Şi răsplata trebuie să fie pe măsura faptei, aşa că o să îţi ofer ceva foarte special – un dar unic.
   Trase cu putere din trabuc, pe nări ieşindu-i fum.
   - În Rusia, una dintre celelalte porecle ale mele era Volshebnik. Ştii ce înseamnă asta?
   - Nu sunt bună la rusă, îmi pare rău.
   - Înseamnă „Magicianul”. Pentru că puteam să fac lucrurile să dispară – banii, dovezile, problemele, adăugă el, apoi făcu o pauză, ochii săi întunecaţi privind-o fix. Uneori, chiar şi oamenii.
   - B-bine, zise Sarah, şovăielnică.
   - Oamenii care mi-au luat fiul în Moscova – i-am făcut să dispară. Pe toţi. Cei care au încercat s-o ia pe Aleksandra săptămâna trecută erau membri ai unei benzi din Albania care voia să-şi creeze o nişă. Vor dispărea şi ei în curând. Aşa că iată oferta mea.
   Puse trabucul în scrumieră şi se aplecă în faţă, cu mâinile împreunate pe birou.
   - Tu dă-mi un nume. O persoană. Şi o să o fac să dispară. Pentru tine.

Capitolul 22

   Sarah se holbă la el. Ce era asta, un truc? O glumă?
   Înghiţi în sec.
   - Să dispară?
   - Da. Nu va mai reveni în viaţa ta, nu va avea nicio legătură cu tine. Nimeni nu va afla nimic niciodată.
   Făcu un semn în aer, ca şi cum ar fi tăiat ceva.
   - Se întâmplă. Şi, apoi, gata.
   - Să dispară, adică, ei, bine...?
   Bărbatul se uită la ea fără să clipească.
   - S-a dus, s-a evaporat. Se va scurge de pe faţa pământului ca şi cum nu ar fi existat vreodată. Atunci, noi doi o să fim chit. Fapta ta bună va fi plătită, iar datoria mea va fi rezolvată.
   Îi spuse că sunt trei condiţii. Avea 72 de ore la dispoziţie ca să-i ofere un nume. Dacă refuza, oferta dispărea pentru totdeauna. Dar dacă accepta, nu mai avea cum să dea înapoi. Nu se mai putea răzgândi.
   Sarah stătu o clipă să se gândească, încercând să vadă dacă înţelesese bine.
   - Vă referiţi la... păi, asta ar fi... ar fi ilegal.
   - Legal, ilegal? Cine decide asta? Cine face să fie aşa? Nu vorbesc despre lege, ci despre dreptate. Dreptate pentru tine, dreptate pentru familia ta, pentru cei pe care-i iubeşti. Intenţionez să-mi plătesc datoria. Dacă un bărbat nu are onoare, nu are nimic.
   - Dar nu puteţi să faceţi pe cineva să dispară doar pentru că aşa vreţi. Asta nu... nu este... nu puteţi...
   - Poate că în lumea ta nu se poate. Dar în lumea mea? întrebă el şi ridică din umeri. Oamenii dispar tot timpul. Majoritatea nici măcar nu merită mai mult de câteva paragrafe într-un ziar, decât dacă e vorba de o fată tânără şi frumoasă, un copil sau o vedetă. Vrei să spui că nu există nimeni în viaţa ta care să merite asta? Nimeni care ţi-a greşit cu ceva? Soţul tău infidel, de exemplu?
   - Nu! Sigur că nu.
   - Sau poate iubiţica lui din Bristol?
   Sarah ezită. Volkov rânji.
   - Aha! Ai văzut? Te gândeşti la asta, e bine. Deci, iubita soţului tău.
   - Nu. Nu ea.
   - Dar ai ezitat.
   - Cum de ştiţi de asta?
   - Ştim totul despre tine. Am vrut să aflu tot ce se poate despre femeia curajoasă care mi-a salvat familia.
   - Nu pot să cred ce-mi spuneţi. Nu pot să procesez toate astea.
   Zâmbetul bărbatului dispăru. Se aplecă în faţă.
   - Dă-mi un nume. Şi o să te fac să crezi.
   Îi veni o amintire în minte.
   - Dintre bărbaţii care au venit după fiica dumneavoastră, unul dintre ei mi-a făcut poză, mi-a reţinut plăcuţa de înmatriculare. Mă tem că mă vor găsi, că vor veni după mine sau după familia mea.
   Volkov dădu din mână cu nepăsare, din trabuc ieşind fum.
   - Nu-ţi face griji pentru ei. Sunt nişte amatori. Deja se ocupă cineva de ei. Vreau un nume care să aibă de-a face cu tine, cineva din viaţa ta.
   Sarah se luptă cu propriile-i instincte. Nu era bine. Nu avea cum să fie bine.
   Dar de ce nu? De ce să nu lase ciocanul să cadă peste această victimă care o merita cu vârf şi îndesat?
   Ridică privirea spre bărbat din nou.
   - Eu nu... nu am niciun nume să vă dau. Nu există o astfel de persoană.
   - Prostii. Toată lumea are pe cineva pe care ar vrea să-l pedepsească. Doar ca să aibă parte de puţină dreptate pe lumea asta.
   - Poate că eu sunt excepţia.
   O analiză preţ de câteva clipe.
   - Eşti sigură de asta?
   Sarah se simţea ca un călător care se aflase pe acelaşi drum drept timp de o mie de kilometri, aşteptându-se ca acesta să rămână drept şi pentru următorii o mie, iar apoi, dintr-odată, dăduse peste o bifurcaţie. O alegere la care nu se aşteptase. Tipul ăsta chiar vorbea serios?
   - Da. Sunt sigură.
   - Toată lumea are un nume de dat. Toată lumea. Fie că recunosc asta faţă de ei înşişi sau nu.
   - Nu am pe nimeni.
   - Te sfătuiesc să te gândeşti cu mare atenţie la asta.
   Apăsă pe un buton de sub birou şi, o clipă mai târziu, bărbatul cu cicatricea intră în cameră. Îi dădu lui Sarah două telefoane mobile, dintre care unul era al ei, iar celălalt era un model Alcatel necunoscut, cu clapă, pe care nu îl mai văzuse de ani întregi.
   Volkov arătă spre telefonul Alcatel.
   - Acesta e un telefon de unică folosinţă. Îl arunci după ce-l foloseşti o dată. Are un număr salvat în el, prin care îmi poţi contacta angajaţii. Ai 72 de ore la dispoziţie ca să-mi dai un nume.
   Ea băgă ambele telefoane în buzunar.
   - Mulţumesc!
   - Vreau să-ţi cer un singur lucru.
   Bărbatul se aplecă în faţă până când chipul său era la numai câţiva centimetri de Sarah. Îi simţea respiraţia înţepătoare de fum de ţigară.
   - Arată-mi respect pentru faptul că am încredere în tine. Să nu spui nimănui că ne-am întâlnit sau că ţi-am făcut această ofertă. Ai înţeles?
   - Bineînţeles, răspunse Sarah.
   - Pot să am încredere în tine?
   - Da.
   - E bine. Lasă-mă să-ţi arăt cât de serios sunt.
   Bărbatul cu cicatrice îi puse în faţă, pe masă, patru fotografii.
   Una era cu casa ei. Cealaltă, cu casa tatălui ei. Celelalte două poze erau făcute din stradă şi înfăţişau două locuri de joacă pline de copii de şcoală primară. Copii mici, în salopete roşii, care fugeau, se jucau şi vorbeau.
   Şcoala lui Harry. O altă imagine cu un teren de joacă, cu copii mai mari, Grace fiind exact în mijlocul pozei.
   Sarah simţea cum i se strânge stomacul în timp ce analiza fotografiile.
   - Cum aţi...
   - Am investigat.
   - M-aţi spionat?
   - Ţi-am spus: voiam să ştiu cum e femeia care mi-a salvat copilul.
   Nodul de teamă din stomac i se strânse.
   - Aţi fi putut să mă întrebaţi.
   - Şi mi-ai fi spus?
   - Vă spun acum, dacă vreţi. Nu sunt prea multe de spus.
   Făcu o pauză, înghiţind în sec.
   - Dar apoi va trebui să-mi daţi pozele acestea înapoi.
   El zâmbi. Clătină din cap.
   - Nu prea cred. Trebuie să mă asigur că discuţia noastră va rămâne privată. Dacă anunţi poliţia sau pe oricine altcineva că ne-am întâlnit, îţi vei forţa norocul şi, apoi, cine ştie cine va fi următoarea persoană care dispare. Să nu le spui lui Nick, prietenelor tale, lui Laura Billingsley sau lui Marie Redfern şi nici tatălui tău, Roger. Nimănui.
   Ştie toate aceste nume, îşi dădu seama Sarah.
   De parcă i-ar fi citit gândurile, Volkov continuă:
   - Da, ştiu cine sunt aceste persoane şi unde locuiesc. Ştiu unde locuieşti tu şi unde merg la şcoală copiii tăi frumoşi. Dar te rog să fii sigură de faptul că asta e doar pentru ca eu să am o garanţie. Un om ca mine trebuie să aibă grijă; trebuie să aibă opţiuni. Nimic nu mă va face mai fericit decât să ard pozele astea şi să uit numele ăsta. Şi voi face asta, după ce-mi voi fi plătit datoria faţă de tine. Dar nu încă. Deocamdată, le ţin în siguranţă. Ai înţeles?
   Sarah se gândi ceva timp, contemplând pericolul de a-l minţi pe acest bărbat.
   - Da. Înţeleg.
   - Bine. Acum, o să te ducem înapoi la maşina ta, apoi o să te duci acasă, o să-ţi pupi copiii şi o să-i trimiţi la culcare. Nu ne vom mai vedea şi nu ne vom mai vorbi niciodată.
   Se ridică şi îi întinse mâna.
   - La revedere, doamnă Haywood.
   Ea se ridică şi îi strânse mâna, strânsoarea lui simţind-o puternică şi uscată în palma ei.

PARTEA A II-A
Capitolul 23

   Sarah rămase în maşină, în faţa casei, întâmplările din ultima oră învârtindu-i-se prin minte. Cuvintele săreau în toate părţile în capul său, până când acoperiră orice altceva.
   Dă-mi un nume. O persoană. Şi o să o fac să dispară.
   Se simţea extenuată, ca şi cum s-ar fi întors dintr-o călătorie lungă într-o ţară străină. Ca şi cum ar fi putut să doarmă o lună încontinuu. În cele din urmă, se dădu jos din maşină, o încuie şi merse neliniştită spre casă.
   Tatăl ei stătea în bucătărie, sprijinit de un mop.
    Era un om înalt, cu spatele drept şi păr des, alb şi cârlionţat. De când rămăsese văduv, cu 8 ani în urmă, venea în vizită în mod regulat. Încă era în formă, deşi avea 65 de ani. Zâmbi când îşi văzu fiica. Sarah îl pupă pe obraz, o îmbrăţişă pe Grace şi admiră povestea pe care fata o scrisese la şcoală, apoi îl ţinu pe Harry în poală ca să-l îmbrăţişeze ca lumea, fiul ei turuind despre cartonaşele de fotbal pe care i le cumpărase bunicul de la magazinul cu dulciuri, arătându-i-l pe fiecare în parte.
   Acasă. Familiaritate. Siguranţă.
   Era la fel ca întotdeauna. Doar că uşor diferit, dintr-un alt unghi, parcă privindu-şi propria viaţă printr-un geam îngheţat. Îi văzuse pe oamenii din umbre, iar acum ştia că sunt acolo.
   Îi duse pe copii sus la ora şapte fix, ca să se spele pe dinţi, să se schimbe în pijamale şi să le spună poveşti. Harry era mereu primul care termina cu poveştile - era primul care adormea şi primul care se trezea dimineaţa - aşa că Sarah se duse din nou la masa din bucătăria mică. Căută în geantă cartea de vizită a detectivului Ounsworth şi o privi lung. Două numere, de mobil şi de fix. Ar fi trebuit să-l sune. Să raporteze ce se întâmplase. Luă telefonul din furcă şi îl ţinu în cealaltă mână.
   Să nu spui nimănui.
   Instrucţiunile fuseseră clare. Simţea însă că încalcă o limită nespunând nimănui ce i se întâmplase în acea seară. Deja simţea că poartă pe umeri o greutate mare, pe care voia să o lase jos, dar nu putea. Cel puţin, nu încă.
   Probabil că niciodată.
   Se auziră paşi pe trepte. Puse cartea de vizită a poliţistului înapoi în geantă.
   Tatăl ei apăru în prag, sprijinindu-se de tocul uşii, cu mâinile în buzunare.
   - Prinţesa Grace a adormit în mod oficial.
   - Vrea să o pupe mami?
   - A picat lată înainte să apuce să spună ceva de asta.
   - Harry a rezistat doar câteva minute înainte să-l ia somnul. De ce dădeai cu mopul mai devreme? E prea de tot.
   - Jonesy a adus o veveriţă înăuntru.
   - Vie sau moartă?
   - Vie, la început, cred, apoi a făcut varză bietul animăluţ pe podeaua din bucătărie.
   - Îh! Au văzut şi copiii?
   El dădu din cap, scrâşnind din dinţi.
   - Grace a fost puţin supărată. A vrut să o înmormânteze cum trebuie, cu flori şi piatră funerară.
   Sarah zâmbi.
   - Mulţumesc pentru că ai rezolvat problema.
   Îşi privi motanul portocaliu, care stătea într-o cutie de lângă radiator.
   - Eşti un băiat rău, Jonesy! Biata veveriţă.
   Jonesy clipi încet spre ea, apoi începu să toarcă.
   Tatăl ei îşi trase un scaun şi se aşeză lângă ea la masă.
   - Ai de gând să-mi spui ce s-a întâmplat, Sarah?
   - La ce te referi?
   - Ce s-a întâmplat azi? Arătai de parcă ai fi fost până-n iad şi înapoi.
   Sarah se gândi rapid.
   - Am fost blocată într-un trafic infernal şi era să mi se descarce telefonul, aşa că m-am gândit să-ţi dau un mesaj înainte să mi se ducă bateria de tot. Mersi pentru că m-ai ajutat!
   El ridică o sprânceană şi Sarah crezu pentru o clipă că avea să o acuze că minte, dar păru să se răzgândească.
   - Arăţi de parcă întreaga lume ar sta pe umerii tăi.
   - Am multă treabă la serviciu, atâta tot. Trebuie să ţin pasul cu multe.
   O analiză câteva clipe lungi, apoi se duse spre ibric.
   - Vrei nişte ceai?
   - Dacă beau ceai acum, o să stau trează toată noaptea.
   - Ce zici de o duşcă atunci, înainte să plec? Ţi-am cumpărat o sticlă nouă de whisky single malt. Nu mai aveai deloc.
   Deschise dulapul şi scoase din spate sticla de Glenmorangie, împreună cu două pahare.
   Sarah era pe punctul de a refuza. În mod normal, nu ar fi băut whisky în timpul săptămânii, dar asta nu era o zi obişnuită.
   - Hai, pune!
   Îi turnă o cantitate generoasă, apoi aceeaşi cantitate de apă, şi aşeză paharele pe masa din bucătărie.
   - Deci, ai de gând să-mi spui?
   - Ce să-ţi spun?
   - Vreau doar să ştiu ce se petrece cu fiica mea cea mică, atâta tot.
   Conversaţiile adevărate cu tatăl său încă erau un fenomen relativ nou. În timp ce ea şi sora ei creşteau, majoritatea discuţiilor sensibile le purtau cu mama lor. Conversaţiile lungi despre prieteni şi certuri, şcoală, iubiţi, despărţiri, anxietate şi examene fuseseră dintotdeauna domeniul ei. Le oferea şerveţele şi îmbrăţişări, alături de sfaturi liniştitoare, care nu erau întotdeauna ceea ce voiau ele să audă, dar erau ce trebuia spus. Tatăl ei fusese şi el acolo, dar de obicei în camera de alături, la un pas de avalanşa emoţională care avea loc într-o casă cu trei fete adolescente, auzind totul de la soţia sa după aceea şi implicându-se numai atunci când considera că situaţia necesita intervenţia sa, aşa cum se întâmplase în cazul lui Sarah, când avusese parte de anul ei de „rebelă”, la vârsta de 16 ani. După moartea soţiei sale, tatăl ei încercase să umple acel spaţiu, să umple golul lăsat de ea. Şi se dovedise a fi un ascultător bun.
   Sarah ridică paharul şi bău o gură, încercând să-şi facă ordine în gânduri şi să separe lucrurile pe care putea să i le spună de cele care erau interzise.
   - Mi-a mers greu la serviciu în ultima vreme, tati. Lucrurile nu stau aşa cum m-am aşteptat eu.
   - Mi-aş dori să te pot ajuta cumva, Sarah.
   Îşi sprijini bărbia în palmă.
   - Te-a sunat Nick? Ţi-a... zis ceva până acum?
   - Nu. Încă nu m-a sunat.
   - Te mai deranjează şi altceva?
   Să nu spui nimănui.
   - Nu.
   - Eşti sigură?
   - Sunt sigură.
   Mai târziu, rămasă singură, făcând curăţenie în bucătărie, Sarah îşi dădu seama că nici măcar nu ştia care era numele adevărat al lui Volkov. Sau numele întreg al fiicei sale. Sau prenumele oamenilor săi. Şi nici unde o duseseră. Ce ar fi putut să-i spună tatălui său sau poliţiştilor?
    Ameninţarea familiei sale era suficient de reală - pozele cu şcolile copiilor ei, casa ei şi casa tatălui său. Dar ce informaţii importante putea să ofere poliţiei? Ce ar fi putut să le spună, astfel încât familia ei să fie mai în siguranţă şi nu să fie expusă pericolului? Bărbatul spusese că era bogat, un fel de om de afaceri; avea o fiică în vârstă de 8 sau 9 ani. Dar asta era tot ce ştia.
   În acea noapte, stătu în pat singură, ascultând ticăitul ceasului de pe noptieră şi răsturnând situaţia pe toate părţile. Nu o lua deloc somnul.
   Îşi dorea foarte mult să fie şi Nick acolo, ca să poată vorbi cu el. Cineva cu care să poată împărţi povara, astfel încât să nu se simtă atât de singură.
   Lui i-ar fi spus totul? Probabil. Dar ar fi avut încredere în el că va păstra secretul? Nu era sigură. Era clar că nu putea să aibă încredere în el că-şi va ţine jurămintele de căsătorie.
   Ochii îi lăcrimară şi se şterse pe plapumă.
   Cel mai inteligent lucru pe care putea să-l facă era să pretindă că nu se întâmplase nimic. Să lase totul în urmă şi să nu pomenească nimic de asta.
   Riscul la care ar fi fost supusă familia ei - copiii ei - era mult prea mare.
   Nu ştia multe despre Volkov, dar părea evident că era un om bogat, puternic şi extrem de periculos. Cel mai bine era să-şi continue viaţa în mod normal.
   Să uite de oferta pe care i-o făcuse.
   Dă-mi un nume.
   Dar nu putea să uite. Pur şi simplu nu putea.
   Pentru că, imediat ce i-o propusese, exact în clipa în care îi ieşiseră cuvintele pe gură, se gândise la un singur lucru. Un gând copleşitor, care înlăturase orice alt gând. Nu îi luaseră câteva minute să se gândească la asta, nici măcar câteva secunde. Numele mic, numele de familie. Două cuvinte, patru silabe.
   Bineînţeles că avea un nume pentru el.
   Toată lumea are un nume de dat, nu-i aşa?

Capitolul 24

   Harry se îmbrăcă - sau încercă să se îmbrace - dar nu reuşi să-şi ia pe el decât pantalonii, nişte şosete nepotrivite şi puloverul roşu pentru şcoală, pe dos. Nu îşi luase cămaşa şi nici chiloţii. Stătea pe podeaua dormitorului, înconjurat de cuburi Lego şi de jucării Star Wars, neînţelegând că în curând trebuia să plece la grădiniţă.
   Sarah se lipi de uşa camerei lui, în inimă înflorindu-i dragostea.
   - E timpul să te pregăteşti pentru grădiniţă, tinere.
   - Am fost deja la grădiniţă, zise el spre jucării.
   Mergea la grădiniţă de două luni.
   - N-ai mai fost de ceva timp, Harry.
   - Vreau să mă joc acum.
   Îşi parcă jucăria Millennium Falcon în garajul construit din Lego, închizând cu grijă uşile în urma ei.
   - Azi e zi de joacă.
   Cu toţii am vrea să fie aşa, se gândi ea.
   - Ai zile de joacă sâmbăta şi duminica.
   Când spuse asta, îşi dădu seama cât de prostesc şi de nepotrivit sună asta pentru un copil de 5 ani.
   - Azi e sâmbătă, mami?
   - Nu, scumpule, azi e marţi. Haide, să te îmbraci cum trebuie, bine?
   Sarah se gândi, în timp ce vărsa cereale în două holuri, că în filme şi la televizor copiii cu bujori în obraji ieşeau din casă ţinându-se de mână, zâmbind spre mama lor, şi străbăteau liniştiţi drumul spre şcoală. Cel mai mare poate că îl ajuta pe cel mai mic să-şi pună centura de siguranţă. Cel mic îl îmbrăţişa pe cel mare, apoi stăteau cuminţi şi zâmbeau ca nişte îngeraşi de fiecare dată când mami se întorcea să se uite la ei.
   Copiii ei nu făceau niciodată asta.
   Termină să-i pregătească pe amândoi, verifică ghiozdănelul lui Harry şi, în timp ce mânca rapid o felie de pâine prăjită, se uită să vadă dacă se spălaseră pe dinţi şi dacă aveau tot ce le trebuie. Se puse în genunchi, ca să-l încalţe pe Harry în adidaşii lui negri cu scai, apoi şterse cu degetul mare o urmă de pastă de dinţi de pe buza lui Grace, în timp ce fetiţa se dădea înapoi nemulţumită. Stătură unul lângă altul în faţa ei pentru o clipă, o fiică brunetă şi un fiu blond, elevă de şcoala primară şi copil de grădiniţă, şi se simţi mândră.
    Ei doi. Ei erau totul, ei erau tot ce conta. Orice s-ar fi întâmplat între ea şi Nick, orice s-ar fi întâmplat la serviciu. Orice ar fi trebuit să facă, avea s-o facă - pentru ei. Reprezentau temelia pe care se construia viaţa ei. Trebuie să ţin minte acest moment, îşi spuse în gând.
   Trebuie să ţin minte cum sunt acum, cât sunt mici. Înainte să-mi dau seama, or să crească şi or să plece, iar mie o să-mi fie dor de perioada când erau aşa.
   - Aşa, spuse ea. Sunteţi gata de plecare?
   Harry se întoarse şi o zbughi afară din bucătărie pe hol, având avans în faţa surorii lui, cu haina descheiată fluturând în jurul lui. Grace îl prinse din urmă din cinci paşi rapizi şi îl apucă de glugă, trăgându-l înapoi. Îl făcu să se dezechilibreze şi băiatul căzu pe spate. Întins pe podeaua din hol, începu să plângă, cu un urlet tare şi ascuţit, ca de raid aerian, care o tăie pe Sarah ca un ciob de sticlă.
   - Am ajuns prima la uşă! anunţă Grace triumfătoare, cu mâna pe clanţă.
   - Grace! spuse Sarah, prinzându-i din urmă. Încetează! Cere-ţi scuze faţă de fratele tău.
   - Îmi stătea în drum.
   Sarah îl ridică pe Harry şi îl puse din nou pe picioare, înainte ca plânsetele lui să atingă volumul maxim. Experienţa ei de mamă o învăţase că plânsul nu era mereu un motiv de alarmă. Atunci când erau răniţi dar tăceau trebuia să-ţi faci griji de fapt.
   - E suficient loc pentru toţi. Cere-ţi scuze!
   Grace îl sfredeli cu privirea pe fratele ei.
   - Plângăciosule! i-o aruncă ea.
   - Cere-ţi scuze! repetă Sarah.
   - Dar e un plângăcios.
   - Grace!
   - Scuze! mormăi fiica ei, fără să-i privească.
   Sarah îi aşeză haina fiului ei şi îi dădu părul de pe frunte. Se uită la ceas: 8 şi 46 de minute. Încă stăteau bine cu timpul, dar erau la limită.
   - Hai să încercăm din nou, bine?
   Harry o luă de mână şi porniră spre uşă. Trecând pe lângă Grace, dădu din ghiozdănel în mod exagerat, ca să o lovească pe sora sa peste spate, apoi se ţinu mai bine de mâna lui Sarah, în timp ce Grace încercă să-l atace şi ea cu ghiozdanul.
   Sarah apăsă pe telecomandă ca să descuie maşina, şi se întoarse ca să încuie uşa casei.
   Harry îi dădu drumul la mână şi alergă pe alee, deschizând uşa din spate şi urcându-se în scaunul lui.
   - Am ajuns primul în maşină! anunţă el cu gura până la urechi.
   Sarah îl urmă şi îi puse centura de siguranţă, privindu-se rapid în oglinda retrovizoare. Avusese numai şaizeci de secunde la dispoziţie ca să se machieze puţin, în timp ce-şi aranja copiii, şi nu fuseseră de ajuns pentru a ascunde oboseala pe care o simţea.
   Grace se duse în partea cealaltă a maşinii şi intră, uitându-se urât la fratele ei.
   - Am ajuns primul în maşină, repetă Harry sărind în scaun. Am fost primul.
   Grace se apropie de el şi îl ciupi tare de antebraţ.
   - Aaaa! Mami, Gracie m-a ciupit!
   Sarah îi aruncă o privire fiicei sale. Îşi iubea copiii mai mult decât orice pe lume, dar tânjea după armonie, după ceva uşor, măcar din când în când, după nişte clipe în care să nu simtă că trebuie să aibă grijă de un armistiţiu fragil dintre două tabere inamice.
   - Ba nu! negă Gracie, cu o expresie dulce de îngeraş.
   - Mă doare! icni Henry.
   - Încetaţi amândoi! îi certă Sarah.
   Presupunea că moşteniseră competitivitatea de la ea. Nick nu era genul de persoană competitivă, ba chiar din contră. Deci probabil că era vina ei: ea fusese mereu cea competitivă, în afară de anul acela „sălbatic” din adolescenţă, Sarah fusese mereu pe locul întâi, cea care voia să câştige tot, disperată să-i mulţumească pe ceilalţi, a treia fiică, încercând să câştige aprobarea părinţilor săi. Dintotdeauna bănuise că fusese ultima încercare a părinţilor lor să facă un băiat, iar când se dovedise că este fată, se pierduse în umbrele primei fiice, Lucy, care acum locuia în Glasgow, şi celei de-a doua fete, Helen, care locuia în Nottingham. Sarah fusese mereu undeva pe la mijloc, dar niciodată prima.
   Merse încet alături de ei până la poarta şcolii lui Grace, o pupă şi o îmbrăţişă pe aceasta înainte ca fetiţa să se elibereze şi să fugă spre prietenii ei de pe terenul de joacă. Sarah rămase în dreptul porţii, studiindu-i pe adulţii din curtea şcolii, observând cine intră şi cine pleacă, încercând să vadă ceva neobişnuit. Totul părea normal.
    După un minut, porni mai departe spre grădiniţa din apropiere, ţinându-l pe Harry strâns de mână în timp ce intrau pe terenul de joacă. Privi fiecare maşină parcată pe stradă, căutând BMW-ul negru 4×4 de cu o seară în urmă sau orice altă maşină care nu părea că-şi are locul acolo. Îi cunoştea pe mulţi dintre părinţi şi le ştia maşinile chiar dacă nu ştia cum îi cheamă.
   După 4 ani în care venise aici în fiecare zi de şcoală, învăţase ritmul lăsării copiilor la şcoală de dimineaţă. Exista un tipar: cei care ajungeau mereu devreme, cei care ajungeau târziu, cei care-şi parcau maşinile pe bordură, cei care riscau să-l supere pe director, pentru că parcau strâmb, cei ai căror copii o luau înaintea lor şi cei care trebuiau să fie târâţi, pe jumătate ţinuţi în braţe, până la poarta grădiniţei. Erau părinţi care veneau îmbrăcaţi de parcă ar fi fost pregătiţi pentru a intra în sala de şedinţe, iar alţii care arătau de parcă s-ar fi îmbrăcat pe întuneric, în 30 de secunde. Ar fi observat ceva ciudat, o persoană care nu-şi avea locul acolo - ştia că ar fi observat asta. Trebuia doar să fie atentă.
   Acolo. Un bărbat în costum negru şi pantaloni lungi, care stătea în capătul îndepărtat al gardului, privind terenul de joacă după nişte ochelari negri. Părea că încearcă să treacă neobservat, să se piardă în decor. Cu o faţă serioasă, privea împrejurimile. Nu-l mai văzuse până atunci. Încetini, Harry trăgând-o de mână spre grădiniţă. Bărbatul căuta pe cineva anume, mişcându-şi capul dintr-o parte în alta, în timp ce analiza terenul de joacă.
   Ascundea ceva. Ţinea ceva ascuns în palton.
   O, nu!
   Sarah se opri din mers, cu respiraţia întretăiată. Telefonul îi vibră în buzunar, dar îl ignoră. Îl ţinu strâns de mână pe Harry, aducându-şi aminte de cuvintele bărbatului pe care îl întâlnise aseară.
   Ca să mă asigur că înţelegi cât de serios vorbesc, o să-ţi arăt nişte poze.
   Poze cu locuinţa ei. Cu locuinţa tatălui ei. Cu şcolile la care mergeau copiii ei.
   Totuşi, ea nu spusese nimic nimănui, aşa că de ce se afla acest bărbat acolo? Nu avea nicio logică.
   Doar dacă nu cumva era un avertisment. Suntem cu ochii pe tine. Ştim unde o să fii, unde vor fi copiii tăi. Ştim care e slăbiciunea ta.
   - Mami, haide! zise Harry, trăgând-o din nou de mână.
   Bărbatul nu-i văzuse. Încă puteau să scape.
   Era pe punctul de a se întoarce la maşină când bărbatul se opri din analizat terenul de joacă. Zâmbi şi îi făcu cu mâna unui băieţel care alerga spre el. Bărbatul scoase o casoletă mică din buzunarul paltonului şi i-o dădu băieţelului.
   Deci, până la urmă, nu era o persoană suspectă. Era doar un alt tată care uitase să-i dea pacheţelul fiului său.
   O.K.! Răsuflă puternic şi simţi cum o cuprinde uşurarea. E în regulă. Nu am de ce să-mi fac griji. Intră cu Harry pe terenul de joacă şi rămase cu el până când sună clopoţelul, iar copiii se aşezară în şir, apoi intră cu el în clasă, aşa cum făcea mereu. Îl îmbrăţişă cu două secunde mai mult decât de obicei când veni timpul să-şi ia la revedere de la el. Avea acel miros minunat de copil, dulce şi curat, pe care adora să-l inspire când îl ţinea aproape de ea.
    Tocmai voia să-i spună ceva, dar nu mai apucă, pentru că Harry se retrase din îmbrăţişarea ei şi fugi în clasă ca să-şi întâlnească prietenii, Esther şi Leigh. Sarah mai rămase puţin, încercând să nu-l scape din ochi. Temerile ei de mai devreme poate că fuseseră nefondate, dar asta nu însemna că pericolul nu era real.
   Iar Harry era atât de mic, atât de credul! Atât de vulnerabil!
   Educatoarea, doamna Cass, îi surprinse privirea lui Sarah şi zâmbi.
   Ridică din sprâncene. Sarah ştia ce voia să spună tânăra: Totul e bine. Mă ocup eu de acum încolo. Harry o adora, la fel ca toţi copiii din clasă. Sarah înţelese ideea şi se îndreptă spre uşă, alăturându-se celorlalţi părinţi neliniştiţi care-şi priveau copiii devenind elevi.
   Doamna Cass bătu din palme şi toţi copiii se întoarseră să se uite la ea, cu ochii mari şi atenţi.
   Aruncându-i o ultimă privire fiului său, Sarah ieşi din nou pe terenul de joacă.

Capitolul 25

   Se îndreptă repede spre maşină şi se uită la ceas: 8 şi 59 de minute. Văzu că primise un mesaj de la Marie.
   Unde eşti? M x
   Îi scrise repede un răspuns:
   Sunt pe drum. Eşti bine? x
   Un minut mai târziu, pleca de la şcoală. Îi apăru un nou mesaj şi aşteptă până când ajunse la un semafor ca să-l citească. Traficul era aglomerat până în campus şi ştia că va ajunge la fix pentru şedinţa de la prima oră.
   Ai primit e-mailul de dimineaţă? M x
   Lui Sarah nu-i plăcea cum sună asta. Scrise repede un răspuns în timp ce aştepta să se facă verde.
   Ce e-mail? x
   Semaforul se făcu verde şi porni maşina, motorul vechi al Fiestei oprindu-se înainte să prindă viaţă din nou şi să accelereze lent. Automobilul avea cincisprezece ani şi părea că dezvoltă un nou tip de sunet ciudat în fiecare săptămână, dar Sarah nu avea bani s-o repare. Se gândea cu groază la următoarea revizie.
   Fusese aglomerat tot drumul până în campus, dar nu mai primise niciun mesaj de la Marie. Simţindu-se din ce în ce mai neliniştită, conduse pe deal până la clădirea principală a Facultăţii de Arte, în căutarea unui loc de parcare. Nu puteai niciodată să găseşti un loc dacă trebuia mai întâi să laşi copiii la şcoală, iar marţea era cel mai rău, din nu se ştie ce motiv.
    Se învârti în parcarea din faţa facultăţii - un conac georgian, mare, care se afla în centrul a ceea ce acum era parcarea din campus, şi care fusese deja transformat în birouri şi săli pentru seminarii - căutând în zadar ultimul loc de parcare rămas liber. Dar nu era niciunul. Renunţă şi porni în josul dealului, căutând la bibliotecă şi la clubul personalului. Nici acolo nu găsi loc.
   În cele din urmă, lăsă maşina în parcarea principală a angajaţilor şi merse grăbită pe jos spre clădirea Facultăţii de Arte. Cerul era înnorat şi aerul era greu, prevestind sosirea ploii. Studenţii treceau agitaţi pe lângă ea, îndreptându-se spre sălile de curs, câţiva fiind şi studenţii ei, care îi aruncară zâmbete şi salutări. În faţa clădirii ei era un sens giratoriu, care avea în centru o statuie victoriană a zeului grec Neptun, într-o fântână.
   Cineva - probabil un student - se urcase pe statuie şi puse un con de trafic pe capul lui Neptun. Portarul clădirii, domnul Jennings, contempla noua protecţie pentru cap a zeului apei în dreptul unei scări proptite pe marginea din piatră a fântânii.
   - Neaţa! zise el dând din cap.
   - Neaţa, Michael! răspunse ea, cu respiraţia tăiată din cauza mersului grăbit.
   Intră repede pe uşile principale, alergă pe scări până la etajul al doilea, îşi lăsă laptopul în birou şi se îndreptă spre biroul lui Lovelock. Spaţiul lui era compus din trei camere - biroul exterior, unde se afla asistenta lui personală, biroul interior, în partea dreaptă, având cărţi din podea până în tavan, şi o sală mare de conferinţe.
   Jocelyn Steer avea cam 45 de ani şi era de mulţi ani asistenta lui Lovelock. Sarah nu avansase niciodată în relaţia de cordialitate pe care o avea cu ea. Încercase să fie prietenoasă faţă de ea, dar învăţase că Jocelyn nu zâmbea niciodată pentru nimeni.
    Se considera a fi „păstrătoarea jurnalului” lui Lovelock, a biroului său, a lumii lui universitare, fiind un rol pe care-l executa cu zel şi devotament, de parcă ar fi fost membră a trupelor SS. Întrebările stupide, cei care-l făceau pe Lovelock să-şi piardă timpul şi membrii personalului administrativ al universităţii trebuiau să fie ţinuţi la distanţă cu o eficienţă nemiloasă. Ultima dată când se văzuseră fusese când Sarah ieşise val-vârtej din biroul profesorului, în urmă cu o săptămână.
   Sarah se uită din nou la ceas: 9 şi 27 de minute. Mai avea 3 minute.
   - Bună, Jocelyn! o salută ea, intrând în biroul exterior al lui Lovelock.
   - Neaţa! răspunse Jocelyn scurt.
   Sarah se opri: chiar şi după standardele lui Jocelyn, era un salut neobişnuit de rece.
   - Totul e bine?
   Femeia mai în vârstă strânse buzele.
   - Nu eu trebuie să îţi dau răspunsul.
   - Ce răspuns?
   Jocelyn se aşeză mai bine pe scaun, încă evitând privirea lui Sarah.
   - Nu este treaba mea ce se întâmplă în spatele uşilor închise. Dar tu s-ar putea să vrei...
   - Ce vrea să însemne asta, în spatele uşilor închise?
   - În biroul lui Alan. Să ştii că este un bărbat foarte important.
   - Da, zise Sarah, încruntându-se. Ştiu asta.
   - Probabil că ar trebui să te gândeşti la asta data viitoare, când vei fi singură cu el acolo.

Capitolul 26

   Sarah simţi un fior neplăcut pe şira spinării. Ce a văzut Jocelyn? La ce concluzie a ajuns?
   - Poftim?
   Jocelyn îşi strânse mai bine pe ea jacheta tricotată, gri.
   - Scuze, insistă Sarah, ce înseamnă asta, ce ai spus mai devreme?
   - Cred că ştii foarte bine ce înseamnă.
   - De fapt, nu ştiu, dar orice ai auzit, orice ţi-a spus el...
   - În fine, o întrerupse secretara, nu vreau să te fac să întârzii mai mult decât ai întârziat deja.
   Sarah se uită la ceas. Mai avea un minut.
   - Ce vrei să spui cu asta?
   - Au început la ora 9 fix.
   Sarah începu să se panicheze. Observă, în sfârşit, faptul că uşa sălii de conferinţe era închisă.
   - Cum aşa? De ce?
   - Am trimis un e-mail în dimineaţa aceasta şi am rugat colegii să se anunţe între ei.
   - Nu am văzut niciun e-mail.
   Îşi verifică telefonul. De obicei se uita pe e-mail când se trezea, pe la ora 7, dar nu avusese timp - pregătindu-se şi pe ea şi pregătindu-i şi pe copii - să verifice în mod constant mesageria înainte să ajungă la muncă.
   Găsi un e-mail de la Jocelyn. Primit la ora 8 şi 52 de minute.
   - Am fost anunţată cu opt minute înainte că s-a schimbat ora, spuse Sarah. Atunci îi lăsam pe copii la şcoală.
   - Se pare că nu a mai avut nimeni o problemă cu asta.
   - Toată lumea a primit anunţul cu 8 minute înainte?
   - Informaţiile legate de şedinţă au circulat încă de săptămâna trecută, ca de obicei. Profesorul Lovelock a considerat că ar fi mai bine să pună şedinţa mai devreme, pentru ca decanul să se poată ocupa de celelalte angajamente din restul zilei.
   Decanul. La naiba! Şeful întregii cancelarii. Practic, unul dintre cei mai importanţi oameni din campus. Sarah uitase că venea şi el.
   - Şedinţele de departament au loc la ora 9 şi jumătate în fiecare marţi, spuse Sarah cu disperare în glas. Mereu au loc la ora 9 şi jumătate, iar informaţiile despre şedinţă, primite săptămâna trecută, au fost aceleaşi ca de obicei. De ce s-au schimbat azi? I-am lăsat pe copii la şcoală exact înainte de ora 9.
   - Nu poate fi aranjat totul conform planurilor tale casnice, doamnă Haywood.
   - Nu mă aştept ca lucrurile... începu Sarah, apoi îşi dădu seama că ar fi mai bine să nu continue.
   „Planurile ei casnice” păreau să fie folosite adesea ca un băţ cu care să fie bătută. Se întrebă, absentă, dacă s-ar fi menţionat aşa ceva în cazul în care ea ar fi fost bărbat. Ştii care e răspunsul la această întrebare.
   Viaţa ei se desfăşurase într-o ordine diferită faţă de cea a colegilor săi.
   Rămăsese însărcinată la vârsta de 24 de ani - ea şi Nick fuseseră oarecum atenţi la vremea respectivă, fără să creadă că o să li se întâmple neapărat - apoi făcuseră o nuntă rapidă şi îşi terminase doctoratul exact cu 3 zile înainte să intre în travaliu. Îşi luase liber 6 luni, apoi se întorsese la lucru, iar când apăruse şi Harry, 4 ani mai târziu, pentru că nu îşi dorise să fie diferenţă prea mare între copii, continuase, în ciuda dificultăţilor, muncise din greu, ocupându-se şi de serviciu, şi de familie, şi de copii, în timp ce mulţi dintre colegii ei nici măcar nu se gândeau la căsătorie, darămite la copii. Cei mai mulţi, precum Mary, preferau să amâne copiii pentru când căpătau o poziţie permanentă şi aveau o oarecare stabilitate din punct de vedere profesional.
   Întoarse spatele secretarei lui Lovelock şi bătu la uşa sălii de conferinţe.
   Toate feţele se întoarseră spre ea, în timp ce intră în grabă, şi totul se opri pentru o clipă. Marie îi aruncă un zâmbet agitat din partea cealaltă a mesei.
   - Îmi pare rău că am întârziat, se scuză ea. Nu am văzut e-mailul. Îmi cer scuze!
   Decanul facultăţii - un bărbat scund cu faţă rotundă, pe care-l chema Jonathan Clifton - stătea în capul mesei, lângă Lovelock. Sarah ştia foarte bine că învăţaseră împreună la Universitatea Cambridge.
   - A, doamna Haywood, spuse Clifton, cu sarcasm. Mă bucur că ni te-ai alăturat astăzi.
   - Îmi cer scuze! repetă Sarah, scoţând un pix şi un carneţel din geantă.
   Se aşeză pe locul rămas liber şi Marie îi dădu ordinea de zi, cu simpatie în ochi.
   - Să continuăm? adăugă Clifton pe un ton tăios.
   - Desigur, răspunse Sarah, încercând să-şi revină.
   Peter Moran, managerul facultăţii, îi aruncă o privire urâtă şi făcu un gest spre Lovelock.
   - Ca să fii la curent cu ce ai ratat deja, Sarah: am vorbit despre personal şi resurse, şi despre problemele legate de examenele din ianuarie. Acum discutam despre noile sponsorizări pentru cercetările facultăţii şi se pare că Alan a mai obţinut o oportunitate fabuloasă pentru noi.
   - Super! zise Sarah, trecând în revistă ordinea de zi.
   - Ar putea fi o sursă de sponsorizare importantă pentru departamentul nostru. Şi este chiar în Boston.

Capitolul 27

   Sarah ridică privirea din ordinea de zi, în minte începând să-i sune un semnal de alarmă.
   - Boston? repetă ea.
   - Exact. O organizaţie filantropică, având sediul în Boston, este foarte interesată de viaţa şi de lucrările lui Marlowe. A fost creată anul trecut, dar deja a oferit Universităţii Harvard aproape 10 milioane de dolari pentru cercetări în acest domeniu, şi este ceva semnificativ pentru noi. Ar putea fi un lucru excelent pentru departament.
   Sarah tocmai voia să spună ceva când Clifton adăugă:
   - Alan deja a vorbit cu directorul.
   Lui Sarah îi lua faţa foc.
   - Vă referiţi la Atholl Saunders, nu-i aşa?
   - Exact. Presupun că Alan deja ţi-a vorbit despre asta...
   - Dar asta a fost ideea me...
   Lovelock o întrerupse, aşa cum proceda de obicei, vocea lui acoperind-o perfect pe a ei.
   - Nu eram sigur dacă îţi mai aduci aminte, Sarah, interveni el. Nu am mai discutat despre asta după conferinţă. Apropo, jos pălăria pentru tine, pentru cât ai reuşit să consumi la recepţia de atunci. Ca şef al departamentului, vreau, din toată inima, ca angajaţii să aibă parte de cât mai multe. Cred că tu şi Marie aţi secat locul ăla de cât aţi băut.
   Se auzi un râs linguşitor din partea lui Webber-Smythe şi nişte chicoteli ale lui Moran, Clifton şi câţiva dintre cei care se mai aflau la masă. Sarah îi aruncă o privire confuză lui Marie, care se încruntă spre ea şi clătină uşor din cap.
   - Alan a păstrat legătura cu trustul, continuă Moran, şi l-au invitat la Boston pentru 4 zile în luna ianuarie, ca să ţină o prelegere şi să poarte alte discuţii despre oportunităţi de finanţare.
   Pe Sarah o luă cu ameţeală de supărare. Ştia că trebuie să rămână calmă, să se controleze, dar simţea cum arde pe dinăuntru. Nedreptatea avea gust de fiere şi ameninţa să o înece. Inspiră adânc şi îi susţinu privirea lui Lovelock.
   - Am vorbit cu tine despre asta miercuri seară la conferinţă, Alan, în taxi, îţi mai aduci aminte?
   - Sunt surprins că reuşeşti să-ţi aduci aminte ceva din seara aceea, doamnă Haywood, se băgă Clifton, zâmbind fără umor. Din ce ne-a spus Alan, îmi închipui că totul e ca prin ceaţă.
   Sarah îşi simţi respiraţia fierbinte pe gât. Nedreptatea întregii situaţii era copleşitoare. Preţ de o clipă teribilă crezu că o să izbucnească în lacrimi, chiar acolo, în faţa tuturor. Nu! Nu! Nu! Nu face asta! Nu asta! Se muşcă tare de limbă, până când durerea îi obligă lacrimile să dea înapoi. Nu plânge! Nu cumva să îndrăzneşti să plângi, Sarah! Nu le da satisfacţia asta! Dar nu putea să-l contrazică. Nu cu vehemenţă, nu dacă voia să obţină până la urmă acel contract permanent.
   - Nu s-a întâmplat chiar aşa, rosti ea pe o voce neutră.
   Lovelock se aplecă în faţă, cu mâinile împreunate şi cu un zâmbet milos pe faţă.
   - Sarah, adevărul este că ţin legătura cu ei de câteva luni.
   Mincinosule! se gândi ea, dar nu o spuse. Eşti un nenorocit mincinos!
   Clinton se aplecă şi el în faţă, cu palmele ridicate, de parcă ar fi fost pe punctul de a spune ceva extraordinar de evident.
   - Cu tot respectul, doamnă Haywood, fundaţia sigur va dori să discute cu şeful departamentului, nu cu...
   Arătă spre ea, părând să rămână fără cuvinte.
   - Nu cu un membru inferior al personalului.
   - Eşti bine-venită să mi te alături în această călătorie, Sarah, adăugă Lovelock pe o voce neutră. Ştiu un hotel micuţ şi minunat în Beacon Hill - a fost casa lui Benjamin Franklin la sfârşitul secolului al XVIII-lea.
   Lui Sarah i se părea că toţi ochii de la masă se întorseseră spre ea. I se făcea rău. Mi-ai furat ideea, apoi ai minţit. Cu toată neruşinarea. De parcă ar fi o nimica toată. Asta trebuie să faci ca să ajungi în vârf? Să trişezi, să furi şi să minţi, ca să poţi urca pe scara asta unsuroasă a ierarhiei?
   Şi apoi: Fii calmă! Mergi în linie dreaptă!
   - Mersi, îngăimă ea. O să mă gândesc la asta.
   Ştia foarte bine că nu avea să facă aşa ceva. Ideea de a petrece 4 zile într-o călătorie cu el era în afara oricărei discuţii. Deşi ar fi fost un lucru bun pentru cariera ei, deşi era o oportunitate rară de a-şi construi noi relaţii şi ar fi dat bine în CV-ul ei, deşi descoperise chiar ea această oportunitate, nu avea cum să se pună în această situaţie cu el. Era mult prea riscant. Nu putea să facă faţă ideii de a încerca să-l ţină la distanţă patru zile la rând: regulile nu aveau să funcţioneze dacă urmau să fie numai ei doi acolo. Nu ar fi avut unde să se ascundă.
   - Bine atunci, spuse Clifton, privind în jos pe ordinea de zi. Ce-ar fi să trecem mai departe?

Capitolul 28

   - Profesore Clifton?! spuse Sarah pe o voce joasă când ieşiră din sala de conferinţe a lui Lovelock. Se întâmplă să aveţi cumva la dispoziţie 5 minute?
   Decanul facultăţii se uită în mod ostentativ la ceas. Era un bărbat mic şi ceasul mare îi arăta ridicol la încheietură, de parcă l-ar fi furat de pe noptiera tatălui său.
   - Am întâlnire cu comitetul de finanţe la ora 10 şi 45 de minute. Pot să-ţi ofer trei minute.
   - Grozav, mulţumesc! spuse Sarah.
   Furia clocotise în ea în tăcere, în ultima oră a şedinţei. Nu spusese aproape nimic după ce Lovelock îi furase ideea cu Atholl Saunders, şi ştia că nu poate să-l provoace în mod direct într-o şedinţă la care participa jumătate din corpul profesoral. Totuşi, putea să-i ofere informaţiile corecte decanului, pentru ca acesta să poată decide singur.
   - Ce te macină, doamnă Haywood?
   Sarah se uită în spate la câţiva dintre colegii săi, care nu se grăbeau deloc să plece.
   - Mă întrebam dacă am putea vorbi între patru ochi...
   - După cum am spus, sunt presat de timp, dar putem merge şi vorbi în acelaşi timp, e bine aşa?
   Făcu semn spre scările din capătul celălalt al coridorului.
   - Desigur, rosti Sarah şi porniră împreună într-acolo.
   Aşteptă o secundă, ca să nu mai poată fi auziţi de ceilalţi angajaţi.
   - Voiam să vă spun mai multe despre discuţia cu Atholl Saunders.
   - A, da, ultima realizare a lui Alan.
   - Nu chiar.
   Clifton încetini puţin şi se uită la ea, ochii lui mititei, ca nişte mărgele, fixându-i pe ai ei.
   - La ce te referi, doamnă Haywood?
   - Asta am vrut să vă explic. Eu am făcut toată munca de teren în cazul fundaţiei lui Atholl Saunders. Eu am găsit prima oportunitatea şi mi-am dorit şansa de a o dezvolta.
   - Înţeleg.
   - Se pare că Alan a prezentat-o acum, la şedinţă, ca şi cum ar fi fost ideea lui. De fapt, eu am descoperit-o şi am vrut să mă ocup de ea. Nu mi se pare corect ce s-a întâmplat.
   Clifton se opri când ajunseră la baza scărilor, trăsăturile înăsprindu-i-se.
   - Doamnă Haywood, îl cunosc pe Alan de mai bine de 35 de ani şi te pot asigura că nu ar face niciodată ceva atât de lipsit de etică şi de politeţe precum ceea ce afirmi dumneata.
   - Tot ce spun eu este că...
   - Şi sunt sigur că nu ar face niciodată ceva ce ar putea să-i afecteze reputaţia excelentă sau reputaţia acestei universităţi.
   O fixă pe Sarah cu privirea, fără să clipească.
   - Sunt ferm convins de asta. M-ai înţeles, doamnă Haywood?
   Sarah rămase fără cuvinte. Clifton nega totul, sau oare chiar nu ştia ce fel de om era Lovelock, nici măcar după atâţia ani? Era posibil să nu poată vedea cum era de fapt Lovelock, sau era orbit de loialitate personală? De valoarea financiară a lui Lovelock faţă de universitate? Era imposibil să-şi dea seama după faţa lui impenetrabilă.
   În orice caz, era clar faptul că atunci când îi ceruse să discute cu el separat fusese o idee proastă.
   - Da, am înţeles.
   - Mai vrei să-mi spui ceva?
   - Voiam doar să ştiţi cum s-a... cum s-a ajuns la asta. Atâta tot.
   - Bine.
   - Sunt dornică să-mi asum şi pe viitor responsabilitatea de a aduce sponsori. Pentru a ajuta departamentul.
   Clifton îşi coborî vocea şi se dădu mai aproape de ea.
   - Iată o mică sugestie, draga mea: nu ajuţi cu nimic departamentul dacă încerci să-ţi subminezi şeful, rosti el, apoi se uită din nou la ceas. Chiar trebuie să plec la următoarea şedinţă acum. O zi bună.
   Acestea fiind zise, decanul se întoarse pe călcâie şi ieşi afară, în burniţa dimineţii. Sarah se uită după el, cu inima bătându-i nebuneşte.
   Marie apăru lângă ea.
   - Eşti bine?
   - Nu, răspunse Sarah, expirând. Nu, nu sunt bine. Sunt a naibii de furioasă. Tocmai am încercat să-i zic decanului că Alan mi-a furat ideea şi s-a purtat de parcă aş fi îndrugat numai minciuni.
   - Ăştia doi sunt membrii originali ai Clubului Queen Anne.
   Sarah clătină din cap, nevenindu-i să creadă că e posibil aşa ceva, încă privind silueta lui Clifton îndepărtându-se.
   - Pe bune, mă dau bătută în faţa locului ăsta blestemat.
   - Vrei să bem o cafea?
   - Nu pot. Am curs la 11, până la pauza de masă. Şi, oricum, nu cred că aş fi o companie prea plăcută.
   Supărarea o ţinu toată ziua, bubuind şi arzând în pieptul ei de fiecare dată când se gândea la ce se întâmplase. Numai când ajunse acasă cu copiii permise emoţiilor să iasă la suprafaţă.
   Le dădu lui Grace şi lui Harry câte un biscuit digestiv, puse nişte batoane de peşte şi cartofi la cuptor, pentru cină, şi urcă în dormitorul principal. În astfel de momente, îi era cel mai dor de Nick, în momentele în care nu voia decât să stea şi să împartă o sticlă de vin cu el şi să vorbească despre tot ce se petrecea în vieţile lor. Problemele de la serviciu, frustrările, momentele amuzante cu copiii, micile realizări şi problemele care îi aşteptau. Viitorul.
   El fusese sprijinul ei, îi oferise siguranţă.
   Nu putea să se obişnuiască nici cu faptul că o parte a şifonierului era goală.
   Aşezată pe marginea patului, lăsă lacrimile să curgă. Trecuse doar o lună de când el plecase, dar încă mai simţea un amestec pur de furie şi de dragoste când se gândea la el. Poate că începea să-şi facă loc şi resemnarea.
   Scoase telefonul mobil din geantă. Sună de 6 ori, apoi îi intră căsuţa vocală, aşa că închise şi îl sună din nou. De data aceasta, sună doar o dată înainte să intervină vocea înregistrată a lui Nick.
   - Salut! L-aţi sunat pe Nick. Mi-ar plăcea să stau de vorbă, dar probabil că sunt pe scenă, sau la audiţii, ori sunt legat. Lăsaţi un mesaj după semnalul sonor şi promit că vă sun eu înapoi. Mersi!
   Închise din nou şi îi trimise un mesaj în scris, cu mâinile tremurânde.
   Când te întorci acasă?
   Se holbă la ecranul telefonului, rugându-se ca el să răspundă. Rugându-l să spună adevărul măcar o dată.
   Mobilul se încăpăţână să rămână tăcut. Jonesy, motanul ei portocaliu, intră în dormitor şi îi sări în poală, torcând zgomotos. Sarah lăsă telefonul jos pentru un minut şi îl scărpină după urechi. Jonesy clipi de plăcere şi îşi împinse capul în mâna ei, frământându-i puloverul cu labele sale mari din faţă. Ridică telefonul din nou şi mai scrise un mesaj.
   Eşti cu Arabella?
   Se detesta pentru că îi cerea ceva, chiar dacă era numai un răspuns la o întrebare simplă. Dar trebuia să ştie, pentru copii şi pentru lucruri practice, pentru şcoală, facturi şi plata ipotecii, şi oricare alt lucru pe care de obicei îl împărţeau. Avea să mai dureze o săptămână, două săptămâni, o lună? Mai mult de atât?
   Selectă un alt nume din lista de contacte şi îi trimise un mesaj.
   Se auzi un ţipăt ascuţit şi, aproape în acelaşi timp, un urlet din sufragerie.
   Jonesy sări din poala ei şi se băgă sub pat, apărând o clipă mai târziu cu un şoarece mort în gură.
   - Jonesy! De unde ai luat ăla?
   Întinse mâna după motan, dar acesta o tuli în jos pe scări, luându-şi premiul cu el.
   Sarah oftă şi se şterse la ochi cu nişte hârtie igienică.
   Se auziră şi alte strigăte şi urlete când coborî scările. Copiii ei stăteau în capetele opuse ale canapelei din sufragerie, plângând.
   - M-a lovit! acuză Grace, printre lacrimi.
   - Ea m-a lovit prima! zise Harry, trăgând de nas şi arătând spre antebraţ. Uite, mi-a lăsat şi semn.
   Sarah se aplecă şi se uită la braţul lui, dar nu văzu nimic.
   - Mă doare! zise Harry încet. Foarte tare.
   - Schimbă într-una canalul! protestă Grace. E rândul meu să mă uit la Tracy Beaker, dar el dă numai la chestii de bebeluşi.
   Sarah opri televizorul şi puse telecomanda sus, pe bibliotecă.
   - În regulă, cine mă ajută să pun masa?
   Amândoi copiii se uitară la ea de parcă le-ar fi cerut să traverseze Canalul Mânecii înot.
   - Cine mă ajută? repetă Sarah. Grace?
   Fiica ei scoase un oftat amărât şi Sarah îşi notă din nou în minte să-i reducă timpul petrecut la televizor. Grace părea că intră mai devreme în perioada adolescenţei.
   - Haide, Grace! Cina e aproape gata oricum.
   - De ce mereu eu? întrebă fetiţa, alunecând de pe canapea şi urmându-şi mama în bucătărie.
   - Pentru că eşti fata mea cea bună, nu? Ajutorul meu. Ştii unde sunt toate alea în bucătărie. Harry e încă micuţ şi nu poate să ajungă la dulapuri.
   Grace nu părea convinsă.
   - Când vine tati acasă? întrebă ea.
   Întrebarea o făcu pe Sarah să se oprească. Trase aer în piept şi se uită în altă parte. Nu-i lăsa să vadă că eşti supărată.
   - Joacă într-o nouă piesă de teatru, călătoreşte prin multe locuri.
   - Mişto! Dar când vine acasă?
   - În curând, Grace. În curând. Poţi să pui ketchupul pe masă pentru mine, te rog?
   Le oferi cina copiilor şi strânse prin bucătărie în timp ce micuţii mâncau.
   Casa părea să fie într-un război continuu, în care ea făcea curat şi copiii lăsau în urma lor piese de Lego, cărţi de colorat, dinozauri din plastic şi păpuşi, construind blocuri şi haine şi întinzând restul de cutii cu jucării pe orice suprafaţă posibilă.
   Când sună la uşă, copiii se ridicară amândoi ca nişte suricate.
   - Tati! strigară ei în acelaşi timp.
   Cei doi îşi traseră scaunele şi alergară pe hol. Sarah nu îi urmă, ştiind că nu era tatăl lor, ascultând în schimb vocile lor piţigăiate în timp ce-l primeau pe vizitator; vocea groasă şi familiară care-i spunea băiatului cât de chipeş e şi fetei cât de mult crescuse, deşi trecuse doar o zi de când îi văzuse ultima dată. Copiii se întoarseră tropăind, un minut mai târziu, se aşezară şi reveniră la batoanele de peşte.
   - A venit bunicul! o informă Grace.
   Sarah aşteptă o clipă până se aşezară la masă din nou, apoi ieşi pe hol.
   Locul în care nu mai puteau s-o vadă.
   Tatăl ei îşi dăduse jos haina şi stătea cu mâinile întinse spre ea.
   - Am primit mesajul tău. Ce face fata mea cea mică?
   Expresia de pe faţa lui arăta că ştia deja care era răspunsul. Dar tot o întreba. Mereu întreba. Era singura persoană cu care putea să împartă totul, chiar dacă nu îndrăznea să-i spună despre întorsătura ciudată pe care o luase viaţa ei în ultimele 24 de ore.
   - Nu prea bine, tati, zise ea încet. Nu prea bine.

Capitolul 29

   O noapte petrecută la Laura acasă la jumătatea săptămânii - Chris era plecat şi Laura avea nevoie de companie - fusese şansa pe care o aşteptase de atât timp de a vorbi.
    După cină, şi după ce copiii se duseseră la culcare, Sarah şi prietena ei se întinseră pe cele două canapele din sufrageria Laurei.
   Focul ardea liniştit, flăcăruile licărind în vatră. Sarah luă o gură de vin roşu, încercând să-şi dea seama cum să pună cealaltă întrebare care îi fusese prezentă în gânduri încă de când se întâlnise cu Volkov.
   - Pot să te întreb ceva?
   - Nu, sigur că nu.
   Sarah se strâmbă la ea.
   - Cum ar fi dacă ai putea face un lucru şi nu ar afla nimeni despre asta? Nimeni în afară de tine.
   - Ce fel de lucru?
   - Orice.
   - Şi nu ar afla nimeni niciodată?
   - Nimeni.
   - Deci aş putea să mă culc cu Channing Tatum fără să afle soţia lui?
   - Păi, nu chiar asta. Ceva... ceva rău.
   Laura zâmbi.
   - Ar fi ceva rău, crede-mă. M-ar implora să-mi fie milă după ce termin cu el.
   Sarah clătină din cap, zâmbind spre prietena sa. Se gândi puţin, neştiind cum să pună următoarea întrebare. Era cam riscant, se gândi ea, dar nu şi dacă păstra totul la nivel de ipoteză. Nu şi dacă realitatea situaţiei rămânea încuiată în mintea sa.
   - Dacă ar fi ceva, ei, bine, nu chiar legal?
   Laura luă o gură de vin şi puse paharul pe masă lângă ea, umplându-l din sticla aproape goală.
   - Ceva care să nu-l implice pe Channing Tatum?
   - Uită de Channing pentru o secundă.
   - Bine. Ceva nu chiar legal. Cum ar fi să-i dau un pumn vecinului meu tâmpit de alături când vorbeşte la telefon, la 3 noaptea, beat criţă, şi vorbeşte atât de tare, încât pot să aud fiecare cuvânt nenorocit prin peretele adiacent?!
   - Ceva de genul ăsta.
   - Atunci, da. L-aş bate de mama focului, dacă aş putea scăpa basma curată. De fapt, am încercat să-l conving pe dragul meu soţ să facă asta, de câteva luni bune. Sau cel puţin să bată la uşă şi să-l roage să înceteze cu gălăgia. Dar Chris doarme de obicei fără nicio problemă.
   - Deci, ai face-o? L-ai bate pe vecinul tău?
   - Dacă n-ar fi nicio problemă? Normal. M-a trezit de atâtea ori, încât am pierdut socoteala.
   Zâmbi, imaginându-şi cum ar fi.
   - Dar cum să scap? Să fiu invizibilă sau ceva de genul?
   - Nu invizibilă. Mai degrabă... nedetectabilă.
   - Interesant. Şi nu ar afla nimeni?
   - Exact.
   - Cum ar veni, crima perfectă?
   - Da. Şi poate că ar fi ceva mai serios decât să-l baţi.
   - Sarah, acum începi să mă cam îngrijorezi.
   Înclină capul într-o parte.
   - Eşti bine?
   Îşi aduse aminte de avertismentul lui Volkov.
   Să nu spui nimănui.
   - Da. Sunt bine. Cred că am băut puţin cam mult vin.
   - Eşti sigură?
   Sarah lăsă capul pe pernă, uitându-se la umbrele care dansau pe tavan în lumina lumânărilor.
   - Am avut parte de câteva săptămâni groaznice, asta e tot. Tot ce s-a întâmplat cu Nick, iar mi s-a refuzat promovarea, aşa că lucrurile mă copleşesc în ultima vreme şi în fiecare zi mă rog să primesc măcar o veste bună, să se întâmple ceva cum vreau eu şi să nu să-mi meargă prost. Să nu mai fie oameni care să profite în mod constant.
   - Cum ar fi profesorul Lovelock, care ţi-a furat ideea legată de sponsorul din Boston şi a prezentat-o ca fiind a lui?
   - Ştii, a spus tuturor că am fost atât de beată în seara aia în Edinburgh, încât oricum nu aveam cum să-mi aduc aminte ce spuneam, şi când colo el mai avea puţin şi se urca pe mine în taxi.
   Vocea i se frânse şi-şi înghiţi un bocet.
   - Scuze, Loz. Mă cunoşti - nu pot să fac faţă atunci când oamenii sunt drăguţi cu mine iar eu mă simt ca naiba. Când oamenii sunt drăguţi, îmi vine să izbucnesc în lacrimi.
   - Aş putea să mă port groaznic cu tine, dacă vrei, zise Laura, exagerându-şi accentul din Leeds. Târfă incompetentă! Mahalagioaică împuţită! Vacă idioată!
   Sarah râse.
   - Urâtanie bosumflată!
   Laura îi aruncă lui Sarah o privire întrebătoare.
   - Cum mă descurc? Cum te simţi acum? Mai bine?
   - Da, mi-e mai bine, mersi, spuse Sarah. Măcar nu mai îmi vine să plâng atât de tare.
   Urmă o pauză. Laura îşi lăsă paharul cu vin pe jos şi îşi coborî picioarele de pe canapea.
   - Sarah?
   - Da?
   - Uită-te la mine.
   Sarah întoarse capul, uitându-se în ochii prietenei sale.
   - Ce e?
   - Ştii că poţi să vorbeşti cu mine despre orice, nu? Absolut orice. Nu ar mai afla nimeni, nu i-aş spune lui Chris, nici mamei, nimănui. Ar rămâne între noi două, bine? Şi aşa o să fie mereu.
   - Ştiu, scumpo. Mersi!
   - Deci, zise Laura, ai de gând să-mi spui ce se petrece?

Capitolul 30

   - Nu se petrece nimic, Loz, răspunse Sarah.
   - E vorba despre Nick şi tipa aia, Arabella, sau cum naibii o cheamă? Ai de gând să... îi faci ceva?
   Sarah îi aruncă un zâmbet trist, clătinând din cap.
   - Nu.
   - Ce păcat. Dacă e cineva care merită o palmă zdravănă, ea e aceea. Atunci, lui Nick?
   - Nici lui. În primul rând, copiii nu m-ar ierta niciodată. Nu contează, Loz, mă prosteam şi eu, visam cu ochii deschişi. Am băut prea mult vin. Hai să vorbim despre altceva.
   Dar Laura nu voia s-o lase baltă.
   - M-am prins.
   Trosni din degete şi arătă spre ea.
   - E vorba despre şeful tău, nu? Lovelock?
   Sarah se ridică în şezut pe canapea şi îşi trase picioarele sub ea, ca să se uite la prietena sa cum trebuie. Laura era unul dintre puţinii oameni care ştiau tot ce i se întâmplase din cauza lui Alan Lovelock. Toate lucrurile pe care i le făcuse şi pe care încercase să i le facă. Fiecare detaliu în parte. Nu îi povestise niciodată tatălui ei - s-ar fi îngrijorat prea mult.
   - Tu ce ai face dacă ar fi şeful tău? întrebă Sarah.
   - Iubire, ştii ce aş face. Ţi-am mai zis de o mie de ori: m-aş duce direct la Resurse Umane şi l-aş da afară atât de repede, încât picioarele lui nici n-ar apuca să atingă pământul.
   - Şi dacă ar fi inutil să te duci la Resurse Umane? Dacă ar fi imposibil să te atingi de el?
   - Chestia cu „proful blindat”?
   - Mda!
   Laura ridică din umeri.
   - Presupun că... aş strânge dovezi cu mâna mea, l-aş prinde asupra faptului. Nu ştiu, l-aş înregistra zicând ceva anume. Aş găsi alte femei care au avut aceeaşi problemă. Aş construi un caz pe care nu ar mai putea să-l ignore.
   - Şi dacă toate astea s-au mai încercat înainte şi nu a funcţionat nimic? De fapt, nu doar că nu a funcţionat, ci victimele au sfârşit prin a fi date afară de la universitate.
   - Nu ştiu. Poate l-aş ruga pe Chris să se ducă la el acasă să stea de vorbă cu el.
   Făcu o pauză, ca să-şi umple din nou paharul.
   - Dacă asta nu funcţionează, Chris l-ar bate măr, poate aşa o să priceapă mesajul.
   Sarah zâmbi. Soţul Laurei, Chris, fusese un jucător de rugby promiţător şi încă juca la nivel local. Avea o înălţime de 1,93 metri şi 100 de kilograme, arătând foarte impunător. Era mult mai înalt decât soţul lui Sarah, Nick. Chris era foarte drăgăstos, amuzant şi dedicat familiei sale, dar avea o prezenţă fizică anume atunci când intra într-o cameră.
   - Serios?
   - Da. De fapt, nu.
   - Nu l-ai pune pe Chris să-l aranjeze?
   - Ba da, aşa aş face - doar că nu la el acasă. Pe vreo alee întunecată.
   - Deci... cum e până la urmă? Violenţa e singura cale prin care să rezolvi lucrurile când dai de greu?
   - Oricine spune că violenţa nu rezolvă niciodată nimic a uitat de sclavie, de Hitler şi de al Doilea Război Mondial.
   - Vorbeşti cam profund pentru ora zece, într-o zi de miercuri.
   - Ştii, Hillary Clinton obişnuia să spună ceva despre toate atacurile cu care a trebuit să aibă de-a face când a candidat pentru preşedinţie. A zis: „Când ei o iau pe calea greşită, tu ţine drumul drept”.
   - Şi uite ce i s-a întâmplat.
   - Exact. Dacă o iei pe drumul drept, nu ai garanţia că o să câştigi în cele din urmă. Dacă adversarul tău e deja în mocirlă, uneori trebuie să cobori şi tu acolo, jos, ca să-i dai lovitura de graţie. Nick ştie de câte ori s-a dat la tine Proful Hărţuitor?
   - Ştie aproape tot. Nu şi cele mai negre detalii, dar aproape tot.
   - Şi nu s-a înfuriat niciodată? Nu a vrut niciodată să se confrunte cu Lovelock sau să-i facă o vizită anonimă?
   Sarah ridică din umeri.
   - Îl ştii pe Nick. E un drăguţ, nu un bătăuş - un pacifist. Cel mai tânăr hippiot al lumii, născut în deceniul greşit. Şi, oricum, întotdeauna i-am spus să stea deoparte, ca să nu-mi strice şansele de a obţine un contract permanent. Mereu am crezut că problema o să dispară odată ce obţin un post sigur şi pot să-i spun în sfârşit lui Lovelock să se ducă naibii. Iar Nick a dispărut. Nu sunt sigură că se va mai întoarce de data asta. Nu sunt sigură că îi voi permite eu.
   - Ascultă, ce-ar fi să vorbesc cu Chris? Ar putea să-i facă o vizită profului pervers, să-i bage minţile la cap.
   Sarah clătină din cap.
   - E foarte drăguţ din partea ta, Loz, dar nu aş vrea să aibă Chris vreo problemă.
   - Ar fi ultima problemă pe care ai mai avea-o din partea boşorogului blindat. Chris ar face-o, ştii asta. Nu l-ar deranja.
   - Ştiu. E un dulce.
   - Urăsc să te văd aşa, Sarah, mă face să mă simt neajutorată.
   Amândouă se cufundară în linişte pentru câteva secunde. Sarah bău şi restul de vin şi îşi puse ochelarii pe podea. Era al treilea pahar pe seara aceea şi ameţeala oferită de alcool era caldă şi reconfortantă, în ciuda tuturor problemelor ei.
   - Şi dacă ar exista o altă cale? întrebă ea, privind flăcările tremurânde ale lumânărilor. O cale prin care nimeni să nu aibă probleme? Prin care tu să nu trebuiască să te implici, şi nici Chris şi nimeni altcineva dintre cei pe care-i cunosc...
   - Ca o magie sau ceva de acest fel?
   În Rusia, mi se spunea Volshebnik. Magicianul. Pentru că făceam lucrurile să dispară.
   - Cam aşa ceva. Dar nu ar şti nimeni niciodată că ai fost tu.
   - Deci, nu s-ar afla că am fost eu? Nu ar exista nicio urmă care să ducă la mine?
   - Niciuna.
   - Deci, nu se va putea face nicio legătură între mine şi acel lucru niciodată?
   - Exact. Alibiul perfect, nu te-ai afla în apropiere când s-ar întâmpla, nu ar avea nicio legătură cu tine.
   - Hmmm, bine.
   Dădu lent din cap.
   - Îmi place cum sună asta.
   - Deci, ai face-o?
   Laura se gândi preţ de o clipă înainte să răspundă.
   - O şansă, pe care o primeşti doar o dată în viaţă, să faci ceva fără consecinţe?
   Îşi termină vinul.
   - Ştii ce? La naiba, aş face-o!

Capitolul 31

   Sarah stătea în patul pentru oaspeţi al Laurei, extenuată şi ameţită din cauza vinului, dar neputând să doarmă. Privea numerele roşii şi strălucitoare de pe ceasul radioului de pe noptieră, care se schimbau încontinuu, minut cu minut.
   Trei şi nouă minute.
   Încă i se părea că totul e un vis. Fetiţa pe care o chema Aleksandra, bărbatul cu cicatricea, Volkov şi oferta lui incredibilă. Totul părea să aparţină unei alte vieţi, unei alte persoane. Nu vieţii ei. Voia să fie o alegere pe care trebuia s-o facă altcineva, să fie problema altcuiva. Pluti în acea stare pentru un minut, între somn şi nesomn, sperând că totul era o închipuire a sa.
   Îmi dai un nume. O persoană. Şi o să o fac să dispară.
   Dar nu era un vis. Era ceva real. Era viaţa ei.
   Alegerea ei.
   O alegere între raţiune şi pasiune. Între logică şi emoţie. Şi când fusese asta vreodată o luptă dreaptă?
   Nu ceruse mai multe detalii, şi acum îşi dădea seama că făcuse o greşeală. Ce însemna acel „a dispărea”? Putea însemna tot felul de lucruri. Oare îi trimitea pe oameni undeva foarte departe, de unde nu mai puteau să se întoarcă niciodată? Îi ameninţa, făcându-i să abandoneze viaţa pe care o aveau, altfel urmau să existe consecinţe? Erau plătiţi bine şi trimişi departe, ca să înceapă o nouă viaţă?
   Nu părea probabilă niciuna dintre aceste opţiuni. Nu la fel de probabil ca răspunsul evident. Răspunsul evident fiind că se evapora... permanent.
   Luă telefonul, ca să-şi verifice e-mailurile şi ca să-şi distragă atenţia cu ceva. Iată-le din nou: trei e-mailuri de la Lovelock, dintre care două erau însemnate ca fiind „urgente”. Băgă telefonul la loc în geantă. Dacă primea un Atac de la Miezul Nopţii din partea lui, sigur avea să mai stea trează câteva ore.
   Îşi trecu mâna peste celălalt telefon din geantă, micul Alcatel cu clapă pe care i-l dăduse Volkov. Era încărcat măcar? Ar fi trebuit să-l întoarcă şi să verifice, pentru orice eventualitate. O idee rea. Pentru că, dacă îl întorcea, însemna că era cu un pas mai aproape de a se uita la singurul număr salvat în memoria telefonului. Iar apoi nu trebuia decât să sune la acel număr şi să spună două cuvinte:
   Alan Lovelock.
   Şi problemele ei ar fi dispărut – dacă, într-adevăr, oferta era reală.
   Laura aproape că o convinsese că trebuia să accepte oferta lui Volkov, fără să-şi dea seama că făcea asta. Aproape, dar nu de tot.
   Sarah împinse plapuma şi aprinse veioza, băgă mâna în geantă din nou şi scotoci până la fund, până când ajunse la forma din plastic a mobilului pe care-l primise. Cum îi spusese el? Un telefon de unică folosinţă. Îl scoase şi-l ţinu în palmă, carcasa fiind rece la atingere. Era singurul lucru pe care-l avea, singura dovadă, care să arate că nu îşi imaginase întreaga întâlnire cu Volkov şi cu anturajul său. Acel dreptunghi mic din plastic negru era dovada că fusese real, că el era real, că oferta sa era reală.
    Îl întoarse în palmă, simţindu-i greutatea. Numai câteva grame. Nimic mai mult.
   Îşi trecu degetul peste suprafaţa netedă a telefonului şi îl deschise. Arăta precum cel mai simplu model pe care ai putea să-l găseşti - ecran mic, tastatură în stil vechi, buton de pornire, nimic în plus, nimic şmecher. Îi amintea de unul dintre primele telefoane pe care le avusese prin anii ’90, unul primit de la sora ei, Helen.
   Porneşte-l! Probabil că nu mai are oricum baterie.
   Porneşte-l, ca să verifici! Ce poate fi rău în asta?
   Ţinu degetul mare deasupra butonului de pornire.
   Nu. Era mai bine să se oprească aici, să lase telefonul pe fundul genţii, oprit. Dacă suna la acel număr, însemna că depăşea o limită de la care nu mai exista cale de întoarcere. Pentru că, de fapt, ce însemna „a dispărea”?
   Însemna să se separe de societatea normală şi de lege, de familia ei, de tot ce îi era mai drag. Nu putea face asta. În schimb, avea să facă în continuare ce făcuse dintotdeauna: să zâmbească şi să strângă din dinţi, aşteptând ca lucrurile să se îmbunătăţească. Pentru că, din experienţa ei, lucrurile se îmbunătăţeau mereu. Aproape mereu. Dacă rezistai suficient de mult. Era doar o chestiune de perseverenţă. Atâta tot. O perseverenţă pură a minţii.
   Închise telefonul şi îl băgă la loc în geantă, oprind din nou veioza şi spunându-şi că perseverenţa avea să fie de ajuns. Urma să se descotorosească de telefonul de unică folosinţă. Să-l arunce la coşul de gunoi. Să-l îngroape în grădină. Să-l scape în râu. Să lase totul în urma ei, să-şi spună că totul fusese doar un episod ciudat din viaţa ei, care trebuia să fie încuiat undeva şi despre care să nu se mai vorbească niciodată.
   Primul lucru pe care avea să-l facă în dimineaţa următoare era să scape de telefon. Şi, odată ce făcea asta, avea să se ducă la Resurse Umane şi să depună o plângere oficială, folosind procesul şi tehnicile adecvate. Faptul că lua în considerare oferta lui Volkov o convinsese că problema ei cu Lovelock trebuia să fie rezolvată.
    Până aici îi fusese.

Capitolul 32

   Sarah stătea în zona de recepţie a departamentului de Resurse Umane, cu degetele împreunate strâns în poală.
    Repeta în gând ce avea să-i spună lui Robert Webster, directorul de la Resurse Umane care se ocupa de problemele disciplinare, plângeri şi presupuse comportamente nepotrivite ale personalului. Biroul împrejmuit cu sticlă al lui Webster se afla în colţul îndepărtat al unui spaţiu deschis, dincolo de rânduri de birouri care se goliseră, deoarece era ora prânzului. Avea uşa închisă.
   Se uită la ceas. Mai avea 5 minute până când intra.
   Mai ai timp să dai înapoi. Ai putea să pleci, să inventezi o scuză. E foarte uşor.
   Îi vibră telefonul în geantă. Un mesaj de la Marie.
   Eşti liberă la prânz? Cred că ar trebui să vorbim din nou.
   Sarah scrise un răspuns rapid.
   Nu pot, scuze. Am reuşit să fac o programare la Resurse Umane azi, mă întorc la două.
   De dimineaţă îi mărturisise prietenei sale că îi ajunsese şi că avea să se ducă la Resurse Umane, deşi nu se aşteptase să primească o programare atât de rapid.
   Marie se holbase la ea.
   - Ce ai de gând să faci mai exact?
   - Să le spun. Să le spun totul.
   - Despre Alan?
   - Da. O să înregistrez întrunirea pe telefon, la fel cum o să fac cu toate întrunirile pe care le voi avea cu Alan pe viitor.
   - Eşti sigură?
   - Nu mai pot să fac asta, Marie. Nu mai pot s-o ţin aşa, am ajuns la capătul răbdării. Am tot amânat, iar şi iar, atât timp, încât am început să uit cine sunt şi de unde am pornit. Nu sunt genul de persoană care doar stă şi acceptă tot felul de porcării, săptămână după săptămână, lună după lună, doar ca să ajung acolo unde vreau. Nu îmi doresc să fiu genul ăsta de om, dar în asta mă transform. Şi nu mai vreau să fac asta.
   - Sunt perfect de acord cu tine, Sarah, ştii asta. Amândouă a trebuit să facem faţă unui comportament pentru care ar fi trebuit să fie concediat acum mult timp. Amândouă ştim cum este să lucrezi cu aşa ceva în fiecare zi şi să fii mereu cu ochi-n patru. Dar, dacă faci asta, eşti pregătită pentru ce o să urmeze?
   - Nu ştiu. Nu mai ştiu nimic, decât că trebuie să se ia măsuri în privinţa lui.
   - Te susţin în totalitate, dar eşti pregătită să intri într-un război cu el? Pentru că, imediat ce va afla, va începe un război.
   Lui Sarah i se puse un nod în gât şi simţi cum i se adună lacrimile în ochi. Dintotdeauna fusese greu să se certe cu prietena ei, care de obicei vorbea pe o voce joasă, era studioasă şi extrem de analitică. Avea obiceiul frustrant de a vedea totul într-un mod complet logic şi practic.
   - Nu vreau decât să-mi fac datoria, spuse Sarah. Nu vreau să port niciun război cu nimeni.
   - Dacă o să faci asta, o să ai parte şi de război, fie că vrei sau nu. Adu-ţi aminte ce i s-a întâmplat lui Gillian Arnold, ce i-a făcut ei. Dacă începi un război cu el, poţi fi sigură că, la sfârşit, va supravieţui numai unul din voi. Dacă înclini barca, o să avem cu toţii de pierdut.
   Sarah îşi aduse aminte de faţa întunecată a predecesoarei sale, de confruntarea supărată din grădina lui Lovelock, de la petrecere. Ea încercase să-l doboare - şi îşi privise cariera dispărând în flăcări. Dar eu trebuie să încerc, îşi spuse Sarah. Poate că eu voi fi ultima picătură, cea care va face universitatea să acorde atenţie acestei probleme şi să ia măsuri.
   - Tu de partea cui eşti? se trezi ea că o întreabă pe Marie.
   - A ta, bineînţeles, răspunse prietena ei. Doar că nu sunt sigură dacă aşa trebuie procedat.
   - Nu există nicio altă cale.
   - Trebuie să existe, Sarah.
   - Nu, zise ea, imposibil de convins. Nu există.
   Acum, se uită din nou la ceas. Se apropia momentul întâlnirii ei.
   I se uscase gura. Se ridică şi se duse să ia nişte apă de la răcitorul din biroul deschis, umplând unul dintre paharele de plastic şi bând o gură mare.
   De aici, putea să vadă un colţ al biroului lui Webster prin peretele din sticlă, care se ridica din podea până în tavan, deoarece jaluzelele erau închise doar parţial, şi îl vedea cum stă în spatele biroului, zâmbind şi râzând, cu degetele împreunate la ceafă.
   Îşi umplu din nou paharul cu apă rece, încă privindu-l. Îl mai întâlnise pe Webster doar o dată, la un eveniment de socializare, când începuse să lucreze la universitate, şi îşi aducea aminte de el ca fiind un birocrat destul de aspru şi de serios, un bărbat înalt, care arăta ca un cadavru, care purta costum şi o cravată gri. Dar poate că îl judecase greşit, pentru că acum îşi dădea capul pe spate, râzând atât de tare, încât se auzea în tot biroul. Îşi dăduse sacoul jos şi avea mânecile suflecate.
   Sarah se întoarse în zona de aşteptare şi se aşeză. Se uită din nou la ceas.
   Trebuia să intre. Ultima şansă să dai înapoi.
   Îşi deblocă telefonul şi selectă „înregistrare Voce”, pornind-o câteva secunde şi apoi ascultând, ca să se asigure că funcţionează. Se gândi iar şi iar la ce avea să spună, de unde avea să înceapă, când deodată se deschise uşa lui Webster şi vocile celor dinăuntru se revărsară în biroul larg.
   Directorul de la Resurse Umane ieşi pe uşă, încă zâmbind. Părea ceva ciudat pentru el. Întinse o mână spre vizitator, care făcu la fel şi dădură noroc. Mai spuseră ceva şi apoi Webster râse din nou. Vizitatorul său ieşi cu totul din birou şi îl bătu pe umăr.
   Pe Sarah o trecură fiorii de spaimă.
   Era Lovelock.

Capitolul 33

   Sarah privi înlemnită cum şeful departamentului ei traversă biroul spre ea. Nu părea deloc surprins să o vadă acolo.
   - Bună ziua, doamnă Haywood, spuse el.
   Vorbea pe un ton lejer, dar o privea fix.
   - Sper că totul e în regulă.
   - Da.
   - Nu m-aş fi aşteptat să te găsesc aici.
   - Am o programare pentru ora unu fix.
   - Serios?
   Un zâmbet întunecat i se întinse pe buze.
   - Eu tocmai am avut întâlnirea mea săptămânală cu Bob. Mereu îi spun că ar trebui să facem asta în timpul seturilor, când jucăm tenis, dar e prea competitiv pentru asta.
   - Jucaţi tenis împreună?
   - În fiecare săptămână.
   Se dădu cu jumătate de pas mai aproape de ea, încă vorbind tare.
   - Eu sunt căpitanul primei echipe, din păcate pentru mine, şi el e adjunctul.
   - Aveţi multe de discutat împreună?
   El zâmbi.
   - A, vorbim despre tot felul de lucruri. Chestiuni legate de angajaţi, colegi dificili, lucrurile care trebuie să fie tăiate de la rădăcină înainte să apuce să afecteze reputaţia universităţii.
   Se apropie şi mai mult.
   - Bob le numeşte conversaţiile OPP.
   - Ce înseamnă asta?
   - Oameni potenţial problematici. OPP, înţelegi?
   O privi fără să clipească. Sarah nu zise nimic, simţind cum i se scurge tot sângele din cap. Fusese o idee proastă să vină aici.
   - Oamenii sunt veşnic fascinanţi, nu-i aşa? adăugă bărbatul.
   - Presupun că da.
   - Ca şef al departamentului tău, este ceva ce trebuie să ştiu, legat de programarea ta de la ora 1?
   - Nu e nimic de ştiut.
   Recurse la o minciună convingătoare.
   - De fapt, trebuie să sun pe cineva înapoi, aşa că nu ştiu dacă o să pot ajunge.
   - Dacă ai de gând să nu te mai duci, pot să te conduc eu.
   O luă de cot, ca şi cum ar fi vrut s-o ghideze spre uşă. Ea îşi trase mâna şi se dădu cu un pas înapoi.
   - Nu mă atinge!
   Lovelock se aplecă spre ea şi vorbi încet, ca să audă numai ea.
   - Gândeşte-te foarte bine la ce o să faci în continuare, Sarah. Foarte bine.
   Îşi strânse fularul în jurul gâtului şi era pe punctul de a se îndepărta, când se opri şi se întoarse din nou cu faţa spre ea.
   - Apropo, ţi-a trimis Jocelyn e-mailul despre şedinţă?
   - Ce şedinţă?
   - Azi, la 4 jumătate.
   - Am o consultaţie cu unul dintre studenţii mei la doctorat.
   - Anuleaz-o sau amân-o!
   - Despre ce e vorba în această şedinţă?
   - E important. Foarte important.
   - Bine, dar...
   - Ne vedem la 4 jumătate. În biroul meu.
   Acestea fiind spuse, bărbatul se întoarse şi o luă spre scări.
    Sarah se uită după el, cuvintele lui răsunându-i în minte. Gândeşte-te foarte bine la ce o să faci în continuare, Sarah! Privi în direcţia opusă, spre biroul lui Webster, unde uşa era încă deschisă pe jumătate, directorul de la Resurse Umane aşteptând-o. Dar putea oare să aibă încredere în el? Putea să parieze pe faptul că va avea o audienţă dreaptă? Sau mergea pe acelaşi drum, spre ruină, pe care merseseră şi celelalte de dinaintea ei?
   Cuvintele lui Marie îi răsunară în minte. Dacă începi un război cu el, poţi fi sigură că, la sfârşit, va supravieţui doar unul din voi.
   Ezită încă o clipă, prinsă între ciocan şi nicovală.
   Atacă sau retrage-te!
   Apasă pe trăgaci sau pleacă.
   Îşi luă geanta şi porni spre scări.

Capitolul 34

   E-mailul cu invitaţia la şedinţă o aştepta când ajunse la birou.
    Nu era ataşat niciun program de discuţie. Poate că are de gând să-mi spună că s-a răzgândit. Apoi, o să-mi spună că a fost o greşeală. Că până la urmă o să-mi ofere contractul care mi-a fost promis de atâta timp.
   Fu trezită la realitate imediat ce se aşeză la biroul lui. După o scurtă introducere, bărbatul îi spuse:
   - Sarah, adevărul este că sunt din ce în ce mai îngrijorat din cauza atitudinii tale.
   - Din cauza atitudinii mele?
   - Şi a calităţii muncii tale.
   - Nu... nu înţeleg.
   Se încruntă.
   - Studenţii mei mi-au dat o notă bună la sondajul despre profesori.
   Anul acesta m-am ocupat de noul curs de master, obţin articole în ziare... cred că a fost un an bun.
   Lovelock ridică din sprâncene de parcă nimic din toate acestea nu ar fi fost relevant.
   - Înainte să uit, trebuie să verific ceva.
   Arătă spre telefonul mobil pe care Sarah îl aşezase cu faţa în sus pe birou, între ei.
   - Nu înregistrezi conversaţia asta, nu-i aşa?
   - Nu!
   - Pentru că înregistrarea unei conversaţii ar însemna că încalci regulamentul departamentului de Resurse Umane, ca să nu mai pomenesc de încălcarea standardelor profesionale şi etice.
   Sarah începu să se înroşească.
   - Ştiu asta.
   Ipocritule nenorocit! îl insultă ea în gând.
   Profesorul arătă spre telefon.
   - Ai putea?
   - Nu înregistrez! zise ea.
   - Tot m-aş simţi mai confortabil dacă l-ai lua de aici.
   - Bine.
   Ridică telefonul şi îl băgă în buzunarul lateral al genţii. Probabil că Jocelyn m-a văzut că l-am folosit afară, în timp ce aşteptam.
   Lovelock îi oferi cel mai blând zâmbet al lui.
   - Super.
   - Spuneai ceva despre atitudinea mea.
   - Ascultă, hai să nu intrăm în detalii, zise el. Ca director al facultăţii, trebuie să privesc imaginea în ansamblu. Din păcate, asta face parte din rolul meu.
   Zâmbi din nou, de parcă s-ar fi aşteptat să primească simpatie.
   - După cum ştii, cu toţii lucrăm într-un mediu anevoios din punct de vedere al fondurilor. Ceea ce probabil nu ştii este că sunt anumite decizii grele pe care trebuie să le luăm, iar eu trebuie să cântăresc toate opţiunile.
   - Cum adică decizii grele?
   - Nu pot intra în detalii momentan. Îţi dezvălui doar faptul că directorul financiar cere tuturor departamentelor din facultate să facă economii. Bineînţeles, asta e ceva extrem de confidenţial şi mă aştept ca tu să te comporţi ca atare. Să rămână numai între noi.
   - Desigur.
   Pe Sarah o trecură fiorii şi începea să-şi dea seama în ce direcţie se îndrepta conversaţia.
   - Cât de mult trebuie să economisim?
   - O sumă importantă. Nu trebuie să ştii detaliile, dar esenţialul e că există câteva opţiuni. Una dintre aceste opţiuni este remodelarea profilului personalului actual. Trebuie să analizăm structura personalului, ca să ne asigurăm că avem un echilibru optim în toată facultatea: numerele exacte de angajaţi pentru nivelurile potrivite, astfel încât să respectăm cele mai înalte standarde de excelenţă academică.
   - Te referi la faptul că vor exista concedieri?
   - Este posibil ca unele persoane să fie concediate, Sarah.
   Se ridică şi înconjură biroul, punând un alt scaun lângă ea. Se aşeză cu un braţ pe spătar, stând într-o parte, ca să fie cu faţa la ea. Sarah îi simţea mirosul de transpiraţie, puternic şi înţepător.
   - Dar asta nu o să ţi se întâmple ţie. Nu neapărat.
   Sarah se dădu mai departe de el. Avea gura uscată şi simţea nevoia disperată să se afle oriunde altundeva pe lume, numai în camera asta nu.
   - Nu înţeleg.
   - Vreau să spun că vor exista victime colaterale ale restructurării. Oameni care vor fi lăsaţi să plece, ca să zic aşa. Dar tu nu trebuie să te numeri printre ei.
   - Atunci, e bine. Cu siguranţă nu vreau să mă număr printre ei.
   - Sigur că voi discuta schimbările necesare cu toţi colegii seniori din departament, dar, la sfârşitul acestor discuţii, decanul va acţiona conform recomandărilor mele – doar alor mele. În ciuda eforturilor tale de a-mi păta reputaţia.
   - Ce vrei să spui?
   - I-ai zis decanului că tu ai venit cu ideea sponsorizării din partea lui Atholl Saunders. I-ai zis asta pe la spatele meu.
   Obrajii lui Sarah se înfierbântară.
   - A fost ideea mea.
   El zâmbi şi clătină din cap.
   - Domeniul academic se bazează pe colaborări, draga mea. Cu cât îţi vei da seama mai repede de asta, cu atât mai bine ne vom înţelege. Şi cu atât mai mult îţi vor creşte şansele de a-ţi păstra locul de muncă.
   - O.K.!
   Sarah îşi dădu seama că strângea geanta atât de tare, încât degetele i se albiseră.
   - Vorbele mele vor determina ce schimbări vor avea loc în departament.
   - Da, în regulă.
   - Cine rămâne şi cine pleacă.
   O privea fix, de parcă ar fi putut să vadă ce e în mintea ei.
   - E clar că angajaţii temporari, care au contracte cu termen fix, aşa ca tine, Sarah, sunt cei mai vulnerabili şi se află în capul listei. Mă tem că aşa stau lucrurile.
   - Care sunt criteriile?
   - Poftim?
   - Cum alegeţi ce angajaţi ar putea să fie daţi afară?
   - Vom folosi o serie de criterii standard.
   - Cum ar fi? Eu am unul dintre cele mai mari calificative de predare din facultate. Cercetările mele dau roade şi am mai mulţi ani în acest post decât Charlie şi Patrick, m-am ocupat şi de administraţie mai mult decât ei, iar anul trecut nu mi-am luat nici măcar o zi liberă din motive medicale. Cred că ar trebui să mă aflu într-o poziţie bună.
   - Se vor lua în considerare multe lucruri, Sarah. Multe lucruri. Aşa cum am spus, vor exista o serie de criterii şi o să mă folosesc de ele ca să iau o decizie.
   Puse picior peste picior, pantalonii lui atingându-i gamba.
   - Aşa că trebuie să fiu sigur că avem o înţelegere.
   Sarah se chinuia să înţeleagă ce voia să spună.
   - Ce... ce fel de înţelegere?
   El se dădu mai aproape. Respiraţia lui avea un iz neplăcut. Whisky. Nu era nici 5 după-amiaza şi el deja începea să se îmbete.
   - Gândeşte-te, Sarah! Gândeşte-te la ce vrei. Şi la ce vreau eu.
   Puse o mână grea pe genunchiul ei şi o ridică spre coapsă. Pielea lui era moale şi lipicioasă. Sarah clătină din cap şi i-o dădu la o parte.
   - Eşti obraznică, mai comentă el.
   Îşi plimbă cu fermitate degetul arătător în sus şi-n jos pe piciorul ei. În sus şi-n jos.
   Sarah tresări. Înăuntrul său urla de furie, orbită pe jumătate de supărare şi de frustrare şi de cât de nedrept era totul. Toată munca pe care o depusese, toate orele, toate nopţile în care lucrase târziu, până când adormise pe laptop. Toate zilele pline de osteneală, în care totuşi continuase să meargă mai departe. Nu părea să conteze nimic. Nimic din toate astea nu urma să aibă vreo importanţă.
   - Te rog, nu face asta, spuse ea, încercând cu disperare să-şi menţină vocea egală.
   El îşi desfăcu picioarele şi îşi puse o mână pe partea din faţă a pantalonilor. Începu să se frece alene.
   - Poţi să încetezi să te mai prefaci, zise el pe o voce groasă. Ştiu că vrei asta.
   - Nu! Nu vreau! Chiar nu vreau.
   Îi dădu mâna la o parte.
   - E udă, nu-i aşa?
   - Poftim?
   - Zona ta intimă.
   Pentru o clipă, fu prea surprinsă ca să răspundă, rămânând cu gura căscată, dar fără să poată spune ceva. Clătină din cap încet.
   - Ce?
   - Nu minţi, nu-mi spune că nu e aşa. Simt că eşti udă. Chiar leoarcă. E reflexul de teamă. Teama e ceva erotic. Trezeşte dorinţa de a te reproduce.
   - Nu!
   Sarah voia să spună ceva mai substanţial, dar, din cauza şocului, toate cuvintele se loveau unele de altele în mintea ei.
   - Te înşeli!
   El se aplecă şi puse mâna pe coapsa ei.
   - Uită de inhibiţii.
   - Nu! repetă Sarah.
   Ridică mâna şi o mângâie pe obraz. Era ultima picătură pentru Sarah.
   Întrecuse măsura.
   Trebuia ca totul să se termine aici.

Capitolul 35

   Ea se ridică şi se dădu înapoi.
   - Ia-ţi labele de pe mine!
   El se lăsă pe spătar, cu picioarele desfăcute.
   - Sarah, să ştii că uneori ar trebui să-ţi dai drumul. Să te laşi purtată de val.
   - O să te reclam!
   - Ba nu! N-o să faci asta!
   - Mă duc la Resurse Umane chiar acum, ca să depun plângere pentru intimidare şi hărţuire.
   El ridică mâinile.
   - Care hărţuire? Eu îmi doresc doar o relaţie apropiată cu toţi angajaţii mei.
   - Asta e o porcărie, şi ştii asta! Ai mers prea departe.
   - Nu pot să te opresc să vorbeşti cu Bob de la Resurse Umane, Sarah. Îţi urez mult noroc.
   - Vorbesc serios.
   - Ştiu. Şi noroc cu contestaţia.
   - Ce?
   - Noroc cu contestaţia pe care o voi depune, în care voi detalia fiecare incident în care te-ai aruncat asupra mea, m-ai implorat să fac sex cu tine, totul făcând parte din planul tău de a te urca pe scara profesională cu ajutorul sexului. La hotelul din Edinburgh, de exemplu, când ai stat în faţa camerei mele şi m-ai implorat să te las să intri. Sau la petrecerea de săptămâna trecută.
   - Nu e adevărat, zise Sarah, glasul cedându-i, chinuindu-se să nu ridice tonul. S-a întâmplat exact opusul. Sunt nişte invenţii.
   El ridică din umeri şi se lăsă pe spătar.
   - Cine poate spune care e adevărul? E ceva flexibil. Istoria o scriu câştigătorii, ştii asta. Şi deja i-am dat lui Bob câteva indicii legate de cum eşti tu de fapt.
   - Ştii care e adevărul, spuse ea. La fel cum ştiu şi eu.
   - Adevărul este că ai zis că nu e nimic în neregulă. Ai negat că ţi-am făcut vreodată avansuri.
   - Nu am spus niciodată asta!
   - Ba da. Cu mai puţin de două săptămâni în urmă.
   - Eşti un mincinos!
   - În curtea din spate, la petrecerea mea, îţi mai aduci aminte? Te-am auzit spunând-o foarte clar, la fel şi alţi zeci de martori.
   Sarah clătină din cap când îşi aduse aminte de acel moment şi i se făcu rău. Femeia aceea, Gillian Arnold, îi pusese o întrebare despre Lovelock în faţa tuturor acelor oameni. A încercat să facă sex cu tine până acum? Sarah se panicase în acel moment şi recursese la cea mai sigură opţiune: minciuna. În faţa atâtor martori, negase că ar fi existat vreo problemă.
   Sarah înţelegea abia acum modul în care proceda el. Niciun alt incident nu mai avusese martori. Nu existau dovezi directe şi susţinute în favoarea ei. Putea depune o plângere la Resurse Umane chiar atunci, declanşând procesul, dar el i-ar fi aruncat acuzaţiile în faţă. Departamentul de Resurse Umane al universităţii era suficient de slab şi în cele mai bune momente ale sale, darămite în cazul în care trebuia să se confrunte, cu două declaraţii contradictorii, mai ales când una venea din partea celui mai remarcabil profesor al întregii universităţi; ar fi ales drumul care ar fi implicat cea mai mică rezistenţă.
   În cel mai bun caz, ar fi urmat un compromis de doi bani, care să nu-i mulţumească pe niciunul dintre reclamanţi. Mai rău era că ar fi urmat luni întregi de întâlniri prelungite, şedinţe de mediere, discuţii cu Resursele Umane, cu Lovelock, şi totul s-ar fi terminat cu un fel de amestecătură care ar fi evitat orice acţiune decisivă şi constructivă.
   Şi, fără îndoială, cariera ei ar fi fost distrusă.
   Îi venea să intre în pământ.
   - Sunt nişte invenţii! mârâi ea printre dinţi.
   - Gândeşte-te, Sarah! Sunt un bărbat rezonabil. Pot să fiu de treabă, dacă eşti şi tu de treabă.
   - Ce vrea să însemne asta mai exact?
   - Cred că ştii.
   Se aşeză din nou picior peste picior şi se mângâie pe prohab.
   - Ştii foarte bine ce înseamnă. Şi mai ştii ceva? Ştiu că vrei asta, o văd în ochii tăi.
   Se holbă la el, simţind cum clocoteşte ura în ea. Erau o mie de cuvinte pe care ar fi vrut să i le arunce în faţă. Cuvinte mortale, ascuţite ca nişte cuţite.
   Cuvinte brutale, care l-ar fi tăiat de la gât până la buric. Totuşi, singurul lucru la care se gândi să-l scoată pe gură fu ceva patetic şi nu suporta faptul că nu reuşea să spună ceva mai bun decât adevărul evident.
   - Sunt căsătorită, Alan. Şi tu eşti căsătorit.
   - Nu lăsa ca regulile monogamiei să te sufoce. E clar că soţul tău nu face asta, din câte am auzit. De ce nu cedezi?
   Deci, asta era. Cu o săptămână în urmă, abia aştepta să urce pe următoarea treaptă a scării carierei. Să obţină o slujbă permanentă. Siguranţă pentru copiii ei. Stabilitate pentru ei toţi. Acum, nu mai avea să obţină această şansă decât peste un an. De fapt, era posibil ca, peste un an, nici să nu mai aibă un loc de muncă.
   Doar dacă îi dădea lui Lovelock ceea ce îşi dorea.

Capitolul 36

   Sarah stătea nemişcată în maşină, în umbrele întunecate şi înclinate ale parcării.
    Îi bubuia capul de supărare, gâtul i se uscase şi îşi ţinea pumnii strânşi pe volan. O înţepau ochii, dar era atât de mânioasă, încât nici măcar nu mai putea să plângă. Nenorocitul ăla. De fiecare dată când credea că nu avea cum să coboare şi mai mult, el găsea o cale să se preteze la ceva şi mai josnic. Petrecuse doi ani hărţuind-o, pipăind-o şi insistând ca ea să se culce cu el. Flirtul grosolan se deteriorase şi se transformase în nişte avansuri nedorite şi în contact fizic. Dar acum se pare că decisese că, dacă ea nu ceda, dacă nu îi oferea ceea ce voia el, atunci pur şi simplu avea să scape de ea. Avea să o declare cantitate neglijabilă în cadrul departamentului.
   Încă de la vârsta de 16 ani, Sarah muncise mai mult decât toţi ceilalţi, suficient de mult încât să-şi clădească singură o viaţă, să-şi asigure nişte opţiuni. Întotdeauna muncise mai mult decât colegii ei, sacrificându-şi pasiunile şi timpul liber în tot acel timp, ca să-şi ofere cea mai bună şansă de a-şi urma visul. Faptul că rămăsese însărcinată la 24 de ani fusese o excepţie accidentală de la acea regulă, dar asta o făcuse să fie şi mai hotărâtă să preia controlul asupra propriului său destin.
   Şi acum, asta.
   Toată munca ta – toate orele, lunile şi toţi anii – nu valorează nimic.
   Absolut nimic. Toate studiile tale, examenele, doctoratul, interviurile, nopţile nedormite şi contractele pe termen scurt, problemele, sacrificiile, traumele şi micile triumfuri. Nu valorează nimic. Zero. Nada. Pentru că el deţine controlul.
   Se afla într-o situaţie imposibilă şi nu avea nicio cale de scăpare. Nicio soluţie corectă.
   Sau poate că avea.
   Îşi aduse aminte că nu oprise aplicaţia de înregistrare de pe telefonul mobil când îl băgase în buzunarul lateral al genţii. Îl scoase, îl deblocă şi, într-adevăr, văzu un cronometru digital pe ecranul principal - 41 de minute, şi mergea în continuare. Aşa cum sugerase Laura.
   L-am prins! se gândi ea. Dumnezeule, l-am prins! Nu mai au cum să spună acum că nu e adevărat.
   Se aşeză mai bine în scaunul şoferului, valul de adrenalină grăbindu-i pulsul, şi opri înregistrarea. Apăru în meniu sub titlul „Rec002”. Orice ai face, să nu o ştergi din greşeală, încarc-o pe laptop imediat ce ajungi acasă. Poate faci şi o transcriere, să fie totul negru pe alb. Apăsă pe play şi auzi nişte foşnete, imaginându-şi cum îl pornise când era în biroul exterior al lui Lovelock, exact înainte de şedinţă. Stând acolo, în timp ce el o aştepta, cu zgomotele de tastatură auzindu-se în fundal dinspre asistenta lui personală, Jocelyn Steer.
    Sarah lipi urechea de difuzor. Se auzi un şuierat şi un schimb de vorbe scurt cu Jocelyn când se îndrepta spre biroul interior, cu telefonul în mână; un ciocănit la uşa lui, alte pocnete şi fâşâituri. Vocea lui Lovelock, care deschidea şedinţa, introducerea obişnuită pe care o spunea înainte să-i comunice adevăratul motiv pentru care o chemase.
   - Sarah, adevărul este că sunt din ce în ce mai îngrijorat din cauza atitudinii tale.
   Telefonul înregistrase fiecare cuvânt. Se auzea încet, dar era clar că era el.

.........................................