29 de secunde, T.M. Logan

 1-4

      Erau trei condiții.

   Avea 72 de ore la dispoziție ca să dea un nume.
   Dacă refuza, oferta nu mai era valabilă. Niciodată.
   Iar dacă accepta, nu mai putea să dea înapoi. Nu mai putea să se răzgândească.
   Îl privi fix pe acest străin, acest bărbat pe care nu-l mai întâlnise niciodată, şi pe care nu avea să-l mai vadă vreodată. Un bărbat puternic şi periculos, care se trezise dintr-odată că îi este dator.
   Era o înţelegere strictă, valabilă numai o singură dată, o ofertă pe care o întâlneşti doar o dată în viaţă. O înţelegere care putea să-i schimbe viaţa. O înţelegere care, cel mai probabil, avea să schimbe viaţa altcuiva.
   Era un pact cu diavolul.

PARTEA I
CU DOUĂ SĂPTĂMÂNI ÎN URMĂ
Capitolul 1

   Regulile erau destul de simple: Dacă poţi, nu rămâne niciodată singură cu el. Nu face şi nu spune nimic din ce el ar putea să ia drept un semn de încurajare. Nu te urca într-un taxi sau într-un lift cu el. Ai mare grijă când nu sunteţi la birou, mai ales atunci când sunteţi în hoteluri sau la conferinţe. Şi, mai presus de toate, principala regulă, care nu trebuia niciodată să fie încălcată: Nu face niciunul dintre lucrurile de mai sus atunci când este băut. Era rău când era treaz, dar era şi mai rău – groaznic – când era beat.
   În seara aceea era beat.
   Sarah îşi dădu seama prea târziu că era pe cale să încalce toate regulile în acelaşi timp.
   La un moment dat, stăteau pe trotuar în faţa restaurantului, toţi şase, cu respiraţia care le crea aburi în aerul nopţii, şi cu mâinile băgate adânc în buzunare din cauza frigului de noiembrie, gândindu-se la călătoria de întoarcere până la hotel după o seară în care se bucuraseră de mâncare bună şi de conversaţii vesele. Erau doar nişte colegi care se relaxează la sfârşitul unei zile lungi, departe de casă. În clipa următoare, el ieşi în stradă ca să oprească un taxi, apucând-o ferm de braţ şi conducând-o spre bancheta din spate. Urcă lângă ea, respiraţia lui fiind o combinaţie dintre vin roşu, coniac şi friptură condimentată.
   Se întâmplă atât de repede, încât Sarah nici măcar nu apucă să reacţioneze - presupuse doar că şi ceilalţi aveau să-i urmeze. Numai când închise portiera maşinii, îşi dădu seama că o separase de restul grupului în mod deliberat şi eficient, asemenea unui prădător din junglă.
   - La hotel Regal, vă rog, îi spuse şoferului pe vocea aceea groasă, de bariton.
   Taxiul se încadră pe prima bandă şi, pentru o clipă, Sarah rămase înlemnită pe banchetă, încă şocată din pricina răsturnării bruşte de situaţie.
   Se uită în oglinda retrovizoare la grupul restrâns ce rămăsese pe trotuar şi care devenea din ce în ce mai mic pe măsură ce taxiul mărea viteza.
   Prietena şi colega ei, Marie, avea gura întredeschisă, ca şi cum ar fi vorbit, şi părea surprinsă.
   Rămâneţi mereu împreună. Asta era o altă regulă. Dar acum erau doar ei doi.
   Interiorul taxiului era întunecat şi mirosea a piele veche şi a ţigări. Se întoarse şi îşi puse repede centura de siguranţă, mutându-se în capătul din dreapta al banchetei, cât mai departe posibil de el. Senzaţia de ameţeală, caldă şi plăcută, pe care i-o oferiseră cele câteva pahare de vin, dispăruse şi, dintr-odată, se simţea trează de parcă n-ar fi băut nimic.
   Dacă mă port cum trebuie, o să fiu bine. Nu trebuie să stabilesc niciun contact vizual cu el. Să nu zâmbesc. Să nu-l încurajez.
   El nu îşi puse centura, în schimb îşi desfăcu picioarele şi se întinse pe banchetă cu faţa spre ea. Îşi puse braţul drept pe tetieră, cu mâna dreaptă în spatele capului ei. Mâna stângă o ţinea pe coapsă, la câţiva centimetri de şliţul pantalonilor.
   - Sarah, Sarah, spuse el pe o voce leneşă şi afectată de alcool. Fata mea inteligentă. Prezentarea ta de azi a fost fantastică. Ar trebui să fii mulţumită de tine. Eşti mulţumită?
   - Da.
   Îşi strânse geanta în poală, uitându-se fix în faţă.
   - Mulţumesc!
   - Eşti foarte talentată. Întotdeauna am văzut asta la tine, mereu am ştiut că ai toate calităţile necesare.
   Taxiul viră brusc la stânga şi bărbatul alunecă vreo câţiva centimetri mai aproape de ea pe banchetă, genunchiul lui atingându-l pe al ei. Sarah fu cât pe ce să tresară. El nu îşi mută genunchiul, ci rămase aşa.
   - Mersi, repetă ea, gândindu-se la clipa – Te rog, să nu mai dureze decât câteva minute – în care va putea să se afle dincolo de o uşă încuiată.
   - Nu sunt sigur dacă am menţionat asta, dar ştiai că BBC2 va realiza un nou sezon pentru Undiscovered History? Compania de producţie mi-a propus să am un co-prezentator pentru sezonul care urmează.
   - E o idee bună.
   - O co-prezentatoare, accentuă el. Şi ştii, azi, când te-am văzut cum ai prezentat, chiar m-am gândit că ai avea potenţial pentru televiziune. Tu ce părere ai?
   - Eu? Nu. Sincer, nu mi-ar plăcea să fiu filmată de toate camerele alea.
   - Eu cred că ai talentul necesar.
   Îşi mişcă mâna dreaptă mai aproape de creştetul ei. Îl simţi cum o atinge pe păr.
   - Şi arăţi chiar bine.
   Sarah presupunea că bărbatul acesta arătase binişor cândva. Poate chiar fusese chipeş în tinereţe, dar patruzeci de ani de alcool, de mâncare bună şi de dezmăţ îşi spuneau cuvântul, iar acum arăta ca un Lothario îmbătrânit şi neatrăgător. Era înalt şi prea gras, cu o burtă mare care-i atârna peste cureaua pantalonilor, avea fălci cărnoase, iar nasul şi obrajii îi erau roşii din cauza alcoolului. Părul prins în coadă era grizonant şi rar, nişte fire adunate pe creştetul său care chelea din ce în ce mai mult. Sub ochi avea cearcăne mari şi întunecate.
   Şi, în continuare, se gândi Sarah uşor uimită, se poartă de parcă ar fi George Clooney.
   Încercă să se îndepărteze mai mult, dar era deja lipită de uşă, mânerul acesteia înţepând-o în coapsă. Interiorul taxiului era sufocant, o închisoare temporară din care nu putea evada.
   Simţi un val de uşurare atunci când telefonul îi sună în geantă.
   - Sarah? Eşti bine?
   Era Marie, cea mai bună prietenă a ei de la serviciu – o femeie care avusese de-a face în mod direct cu comportamentul lui Lovelock. Marie fusese cea care îi propusese regulile legate de cum să procedeze în cazul lui, cu un an în urmă.
   - Sunt bine, răspunse Sarah pe o voce joasă, întoarsă spre geam.
   - Scuze, zise Marie, nu l-am văzut când a oprit taxiul. M-am întors să iau o brichetă de la Helen şi, când m-am uitat din nou, deja te împingea pe bancheta din spate.
   - E în regulă. Serios.
   Îl vedea holbându-se la ea, imaginea lui reflectându-se în sticla întunecată a geamului.
   - Aţi găsit un taxi?
   - Nu, încă aşteptăm.
   Fir-ar să fie! se gândi ea. Chiar sunt pe cont propriu.
   - Bine, nu-i nicio problemă.
   - Să-mi dai mesaj când ajungi în cameră, bine?
   - Da.
   Pe o voce mai joasă, Marie adăugă:
   - Şi să nu-i accepţi prostiile.
   - Da. Ne vedem puţin mai încolo.
   Sarah închise şi îşi băgă telefonul înapoi în geantă.
   El se dădu şi mai aproape de ea.
   - Verifică să vadă ce mai faci? întrebă el. Sunteţi ca două surori, tu şi tânăra Marie.
   - Sunt pe drum şi ei. Au luat un taxi în urma noastră.
   - Dar noi o să ajungem primii – numai noi doi. Şi am o surpriză pentru tine.
   O bătu uşor pe picior deasupra genunchiului, şi-şi ţinu mâna acolo. Îi simţea degetele grele.
   - Chiar îmi plac ciorapii ăştia. Ar trebui să porţi fuste mai des. Picioarele tale sunt fabuloase.
   - Te rog, nu face asta, spuse ea pe o voce slabă, răsucindu-şi verigheta de pe deget.
   - Ce să fac?
   - Să pui mâna pe piciorul meu.
   - Aa! Am crezut că-ţi place.
   - Nu. Aş prefera să nu faci asta.
   - Ador că te laşi greu. Îţi place să tachinezi, Sarah.
   Se lipi de ea. Îi simţea mirosul de transpiraţie, acru şi înţepător, şi de coniac, pe care îl băuse după desert, învârtind paharul între degete şi privind-o peste masă. Îşi mişcă degetele câţiva centimetri mai sus, strângând-o de coapsă.
   Cu grijă şi cu o intenţie clară, îi ridică mâna şi i-o dădu la o parte, conştient că inima îi bătea dureros de tare.
   Apoi, o atinse pe creştet, mângâindu-i părul negru. Ea se aplecă în faţă, împingându-se în centura de siguranţă, şi îi aruncă o privire urâtă. El o ignoră, ducându-şi mâna dreaptă la nas şi închizând ochii pentru o secundă.
   - Iubesc mirosul tău, Sarah. Eşti ameţitoare. Te dai cu parfumul ăsta numai pentru mine?
   O treceau toţi fiorii şi încerca disperată să găsească o cale ca să scape de el.
   Varianta unu: Putea să se dea jos din taxi acum. Să bată în geamul care-i desparte de şofer ca să-i spună să oprească, apoi să găsească un alt taxi, sau să meargă pe jos până la hotel. Poate că nu era o idee bună să se plimbe singură printr-un oraş străin – şi, în plus, probabil că ar fi urmărit-o.
   Varianta a doua: Putea să-i ceară politicos – din nou – să-i respecte spaţiul personal şi să o respecte ca pe o colegă. Probabil că această variantă nu avea să fie eficientă, la fel cum se întâmplase cu toate femeile de dinaintea ei.
    Varianta a treia: Să nu facă nimic, să rămână tăcută, să noteze după aceea tot ce spusese şi să-l denunţe la Resurse Umane imediat ce se întorcea luni la birou. O variantă probabil la fel de eficientă precum... cea de-a doua.
   Apoi, bineînţeles că mai era şi varianta a patra. Varianta pe care ar fi ales-o la vârsta de 17 ani: Să-i zică să-şi ia mâinile nenorocite de pe ea şi să se ducă naibii, iar apoi să se ducă naibii în continuare, până când nu mai avea unde naibii să se ducă.
    Simţea forma cuvintelor pe limbă, şi-şi imagina expresia de pe faţa lui. Dar normal că nu avea să strice totul rostind acele vorbe cu voce tare. Nu mai avea 17 ani şi erau prea multe lucruri în joc acum, prea mulţi oameni care depindeau de ea. După 15 ani, învăţase că lucrurile nu funcţionau aşa. Nu puteai avansa aşa în viaţă.
   Şi, ce era cel mai rău, era că şi el ştia asta.

Capitolul 2

   Sarah trase aer adânc în piept. Trebuia să se poarte mai elegant decât atât. Avea nevoie doar de un minut în care să se calmeze şi să păşească pe graniţa fină dintre furie şi consimţire.
   Ceea ce însemna că trebuia să recurgă la varianta a cincea: Să încerce să-l facă să se gândească la altceva.
   - Ştii, Alan, m-am mai interesat după ce am câştigat acea sponsorizare de la Bennett Trust, anunţă ea pe o voce calmă, deşi nu se simţea deloc aşa. Am căutat şi alte surse de finanţare şi cred că am avut ceva noroc – există ceva ce se numeşte Fundaţia Atholl Saunders, care a finanţat premiile Bennett în trecut şi care cred că ar putea să ne finanţeze şi pe noi.
   - Care fundaţie? Nu am auzit niciodată de ea.
   - Atholl Saunders. Are sediul la Boston, în SUA. E destul de secretoasă, a făcut avere prin proprietăţi, produse farmaceutice, genul ăsta de lucruri. În mod normal, nu se afişează, dar cred că ar fi interesaţi să finanţeze o parte din studiile noastre. Preşedintele companiei a demonstrat un interes personal faţă de Marlowe.
   Îşi împreună mâinile în poală.
   - E foarte bine, zise el zâmbind. Continuă.
   Fără să vrea, Sarah îi întoarse zâmbetul. Aruncă o privire peste umărul lui şi analiză împrejurimile. Văzu gara, apoi podul şi judecătoria, pe care le recunoştea deoarece le văzuse înainte – erau aproape de hotel. Nu trebuia decât să-l facă să vorbească în continuare.
   - Am comunicat cu administratorul financiar şef, spuse ea, şi sunt dornici să afle mai multe despre ce putem face.
   - De asta tu eşti fata noastră inteligentă, Sarah. Cred că ar trebui să-ţi prezinţi ideea la şedinţa departamentală de marţi. Va fi şi decanul acolo - vei obţine multe puncte.
   - Sigur. Sună bine.
   - Nu-i aşa că sunt drăguţ cu tine?
   Ea nu zise nimic.
   - Că tot veni vorba, continuă el, scoţând un plic din buzunarul sacoului. Am vrut să-ţi dau asta. Sper că vei putea să vii.
   Îi dădu plicul, atingând-o din nou pe picior. Era greu, din hârtie crem, scumpă, cu numele ei scris pe faţă, cu cerneală, cu un scris cursiv, sinuos.
   - Mulţumesc, spuse ea, băgându-l în geantă.
   - Nu-l deschizi?
   - O să-l deschid când ajungem la hotel.
   - Sunt drăguţ cu tine, nu-i aşa? repetă el. Poţi să fii şi tu drăguţă cu mine, să ştii. Din când în când, măcar. De ce nu încerci?
   - Vreau doar să-mi fac datoria, Alan.
   Taxiul opri în sfârşit în faţa intrării albe, din piatră, a hotelului Regal.
   - Am ajuns. Acum, permite-mi să-ţi fac cinste cu un pahar înainte de culcare. Să nu îndrăzneşti să pleci nicăieri.
   Se aplecă în faţă, având în mână o bancnotă de 20 de lire pentru şofer.
   - Scuze, sunt extenuată, zise Sarah în grabă. A fost de ajuns pentru azi.
   Îşi desfăcu centura cât putu de repede, deschise portiera şi ieşi din maşină, mergând repede prin faţa taxiului şi trecând de uşile rotative - Haide, haide, grăbeşte-te!... - şi intrând în holul hotelului, cu tocurile ţăcănindu-i pe suprafaţa strălucitoare din gresie.
   Te rog, ajută-mă să găsesc un lift! Te rog! Lasă-mă să ajung în cameră, să am o uşă pe care s-o încui în urma mea.
   Erau patru lifturi. Trecând rapid pe lângă portar, văzu cum uşile liftului aflat în capătul din dreapta se deschiseră şi o femeie singură intră. Uşile tocmai se închideau.
   - Aşteptaţi! strigă Sarah, începând să fugă.
   Femeia o văzu şi apăsă pe buton. Uşile se deschiseră din nou.
   - Mulţumesc! zise Sarah când intră în lift, lipindu-se de perete.
   Femeia era o americancă pe care o recunoscu de la unul dintre seminarele la care participase în acea zi. Avea o insignă cu numele pe rever, pe care era scris Resurse Umane, Dr. Christine Chen, Universitatea Princeton. Avea păr drept, brunet, şi ochi care inspirau bunătate.
   - La ce etaj? o întrebă femeia pe Sarah.
   - La cinci, vă rog!
   Dr. Chen apăsă pe butonul Închidere uşi exact când Lovelock trecea de uşile de la intrare, în capătul holului.
   - Aici erai! strigă el, pornind în viteză spre ele.
   Prefăcându-se că nu-l aude, Sarah lovi şi ea butonul de închidere al uşilor. Dar nu se întâmplă nimic.
   - Sarah! strigă el din nou. Aşteaptă!
   Cu o lentoare chinuitoare, uşile liftului începură să se închidă.
   - Sarah! Ţine u...
   Ordinul lui se pierdu când uşile se închiseră.

Capitolul 3

   - De ce-l suporţi pe tâmpitul ăla? o întrebă Laura, în timp ce tăia ardei pe blatul din bucătărie.
   - Ştii de ce, răspunse Sarah.
   - Asta nu-i dă dreptul să te atingă şi să te hărţuiască. Dacă era şeful meu, l-aş fi denunţat la Resurse Umane atât de repede, încât nici măcar n-ar mai fi ştiut pe ce lume trăieşte.
   - Ştiu. Dar lucrurile nu funcţionează mereu aşa la universitate.
   Laura se întoarse la tocat şi făcu nişte gesturi din cuţit, o lamă lungă şi neagră cu vârful ascuţit.
   - Ar trebui să funcţioneze aşa, ce naiba! replică Laura. Parcă ai lucra în anii ’50.
   Sarah zâmbi. Prietena ei bea şi fuma mai mult decât oricare altă persoană pe care o cunoştea, şi avea un obicei tipic celor din Yorkshire, de a-şi exprima părerile fără să se gândească la consecinţe. Sarah o adora pentru asta. Laura nu accepta niciun rahat din partea nimănui.
   Se cunoscuseră la cursurile prenatale, pe când Sarah era însărcinată cu Grace, iar Laura cu gemenii ei, Jack şi Holly. La început, Sarah fusese luată prin surprindere de tupeul Laurei - şi de dorinţa ei de a avea parte de toate medicamentele posibile pentru naştere, de preferat cu o săptămână înainte să intre în travaliu - dar se dovedise că au multe lucruri în comun.
   Amândouă studiaseră engleza la Durham, locuiseră în acelaşi cartier din nordul Londrei şi erau dornice să avanseze la serviciu. Laura coordona conţinutul digital pentru un magazin de haine scumpe.
   Nopţile de vineri petrecute împreună la una din ele acasă deveniseră un obicei lunar. Cei patru copii ai lor se înţelegeau bine şi se jucau mereu împreună, costumându-se în tot felul de personaje, chiar dacă Harry, cel mai mic, şi ca vârstă, şi ca înălţime, primea de obicei roluri mai puţin importante, cum ar fi un servitor, un răufăcător sau un animal de la fermă.
   Asta nu părea să-l deranjeze prea tare, atât timp cât era şi el inclus.
   Acum, copiii se duseseră la culcare. Soţul Laurei, Chris, era la bar cu amicii săi din echipa de fotbal. Sarah stătea la masa mare din bucătărie în timp ce prietena ei gătea. În aer se simţeau mirosurile puternice de fasole verde, alune caju şi pui, care deja sfârâiau în tigaia wok.
   - Ştiu că aşa ar trebui să fie, Loz, dar nu este. Depinde de cine e persoana acuzată. În orice caz, s-a mai întâmplat asta şi înainte.
    - Şi?
   Laura bău o gură de vin roşu.
   - Şi nimic. E încă acolo. De asta i se spune „proful blindat”. Şi de asta trebuie să joc pe termen lung, până obţin un contract permanent.
   - Proful blindat, repetă Laura. Ce geniu a inventat porecla asta? Îl face să sune ca un fel de supererou, ce dracu’.
   - Are porecla asta de ani buni, cu mult înainte să ajung eu aici. E o poreclă neoficială, bineînţeles.
   - Dar cineva l-a turnat măcar o dată, nu-i aşa?
   - Se şuşoteşte pe la colţuri. Nimeni nu vorbeşte despre asta în mod deschis, totul este pe ascuns.
   - Ai vorbit cu vreuna dintre persoanele alea? Cine l-a reclamat la Resurse Umane înainte?
   Sarah clătină din cap şi luă o gură de vin.
   - Dumnezeule, nu, au dispărut. Au dispărut toate.
   - Fir-ar să fie, serios? Vrei să spui că au fost date afară, că li s-a cerut să plece? Sau au plecat de bună voie?
   Sarah ridică din umeri.
   - S-a întâmplat înainte să ajung eu, dar cred că majoritatea nici nu mai lucrează în domeniul academic acum. Au fost şi câteva studente, de-a lungul anilor.
   - Deci oamenii ştiu?
   - Loz, chestia e că Alan Lovelock are două feţe. Pe de-o parte, este academicianul faimos de la televizor, educat la Oxbridge, fermecător, carismatic şi incredibil de deştept, care mai are puţin şi primeşte titlul de cavaler. Asta e latura lui publică, pe care o arată oamenilor de cele mai multe ori. Latura cealaltă apare numai atunci când eşti suficient de ghinionistă încât să fii o femeie care rămâne singură cu el.
   - Deci câte dintre femeile din patul lui au fost studente şi angajate?
   - Sper să nu ajung niciodată să-i văd patul.
   Laura pufni şi îşi umplu paharul dintr-o sticlă aproape goală de vin roşu.
   Deja era cu un pahar înaintea lui Sarah.
   - Dar nu înţeleg. De ce nu îl atacă ăia de la Resurse Umane? Trebuie să fie cu ochii pe el, nu?
   - Hmm! O să încerc să-ţi explic: imaginează-ţi cel mai naşpa lucru la care te poţi gândi.
   Laura se aplecă peste blat, cu faţa la prietena sa.
   - Bine. Îmi vine în minte... Southern Rail?
   - Acum înmulţeşte cât de naşpa este asta cu zece: atât de eficient este departamentul nostru de Resurse Umane. În cel mai fericit caz, o să-i dea o palmă peste mână şi lecţii de „Instructaj despre comportamentul adecvat”. În cel mai nefericit caz, vor spune că e cuvântul lui împotriva cuvântului meu şi nu se va întâmpla nimic, cu excepţia faptului că voi afla că, în loc să devină permanent - ceea ce o să se întâmple peste 3 zile - or să mă anunţe „Ah, ne pare rău, dar va trebui să te dăm afară. Pa!” Gata, s-a dus contractul. Gata cu locul meu de muncă. Şi, orice ar fi, cariera mea în acest domeniu va fi practic anihilată.
   - Nu pot să cred că universitatea încă îl mai lasă să lucreze acolo. Ar fi trebuit să fie concediat acum mult timp.
   - E inteligent. A avut calificative maxime la ambele specializări la Cambridge. Nu o face niciodată când are martori, aşa că mereu e cuvântul lui împotriva cuvântului tău. Nu există niciodată dovezi clare, aşa că mai-marii universităţii ajung să-i ofere prezumţia de nevinovăţie.
   - Cineva ar trebui să-l înregistreze. Să-l prindă asupra faptului.
   - Doar că, dacă te prinde că faci asta, poţi să-ţi iei adio de la un contract permanent.
   - Dacă-l înregistrezi, măcar vei avea o şansă în lupta împotriva lui. Sarah îi arătă televizorul suspendat pe perete, unde un buletin de ştiri dat pe silenţios îl înfăţişa pe Donald Trump, care ţinea discurs pe gazonul de la Casa Albă.
   - Sigur, faptul că Trump a fost înregistrat când s-a lăudat că hărţuieşte femei i-a distrus ambiţiile, nu?
   Laura se strâmbă.
   - Ăăh! Nu-mi aduce aminte de ăsta.
   Luă telecomanda şi schimbă canalul, dând pe BBC2. Profesorul Alan Lovelock umplu ecranul, stând printre ruine medievale şi gesticulând spre cameră.
   - Aoleu, mormăi ea, dând pe un canal de filme, nu pot să scap de nenorocitul ăsta deşirat.
   Sarah oftă şi mai bău puţin vin.
   - Oricum, universitatea are multe motive pentru care să-l ţină angajat. Nouă virgulă şase milioane de motive, ca să fiu mai precisă.
   - Deci poate să facă orice vrea el? întrebă Laura. Pentru că are bani?
   Nu exista nicio îndoială că profesorul Alan Lovelock era un om de ştiinţă excelent şi un cercetător talentat - era unul dintre cei mai buni din lume în domeniul lui - asta o atrăsese pe Sarah la început spre departamentul lui de la Universitatea Queen Anne. Dar ce îl făcea imposibil de atins era faptul că obţinuse una dintre cele mai mari sponsorizări oferite vreodată unei catedre de limba engleză: o sponsorizare pe şapte ani, în valoare de 9,6 milioane de lire sterline, din partea unui filantrop australian.
   - E o sumă foarte mare - mai mult decât a reuşit să obţină întreaga facultate în ultimii 5 ani la un loc. Şefii de la Queen Anne se tem că, dacă nu-i va mai plăcea aici, îşi va lua banii şi va pleca în altă parte. Asta ar lăsa o gaură imensă în bugetul de cercetare, vom scădea în clasamente, nu vor mai putea să se laude la fiecare cinci minute că avem un profesor faimos care are propria lui emisiune la BBC2. Din când în când, pomeneşte de faptul că Universităţile Edinburgh şi Belfast se interesează de el, ca să fie clar că va pleca de la Queen Anne dacă aşa are el chef.
   - Ce păcat că nu vrea să se arunce de pe o stâncă, comentă Laura, şi Sarah zâmbi, dar i se duse repede zâmbetul.
   - Ştii ce mă enervează cel mai tare?
   - În afară de faptul că te pipăie şi te hărţuieşte, discriminarea şi toate celelalte porcării?
   - Ce mă enervează cel mai tare este că am un masterat şi un doctorat, o slujbă cu normă întreagă şi o ipotecă; sunt căsătorită, am doi copii; şi, totuşi, el îmi spune „fata deşteaptă” la şedinţe, de parcă aş fi un copil de 14 ani care a venit să vadă cum e la muncă. Nu ştiu de ce las asta să mă deranjeze, dar pur şi simplu mă scoate din sărite. Am 32 de ani, pentru numele lui Dumnezeu. Nu ar visa niciodată să vorbească aşa cu unul dintre bărbaţii care-i sunt colegi.
   - Şi chiar nu vrei să pleci în altă parte?
   - Unde să mă duc? Sunt numai 3 universităţi în Marea Britanie, care au centre de specializare pentru Christopher Marlowe: Belfast, Edinburgh şi noi. Şi Lovelock nu numai că este unul dintre ei, dar e cel mai bun, are cea mai mare sponsorizare, cea mai mare echipă, cea mai bună reputaţie. Dacă aş schimba disciplina acum, ar însemna că aş lua-o din nou de la zero.
   - Oricum, nu înţeleg de ce naiba ar trebui să te muţi, se plânse Laura. Ai muncit din greu pentru asta, iubeşti ceea ce faci şi nu ai greşit cu nimic. Ar însemna să-i iei pe copii de la nişte şcoli bune şi să-i muţi la sute de kilometri de aici, departe de tatăl tău. La naiba cu asta!
   - Cam aşa ceva. În fine, dacă tot veni vorba, sper că în sfârşit mă vor aştepta nişte veşti bune.
   Laura ridică o sprânceană, curioasă.
   - Cum aşa?
   Sarah se întinse după geantă şi găsi plicul crem, scump, pe care i-l dăduse Lovelock în taxi cu două nopţi în urmă. I-l întinse prietenei ei.
   - Pun pariu că nu poţi să ghiceşti ce e aici.
   - N-am nici cea mai vagă idee, scumpo, zise Laura, întorcând plicul în mâini. Va trebui să-mi dai câteva indicii.
   - Deschide-l!
   Laura deschise plicul şi scoase invitaţia grea, cu litere în relief, fluierând uşor.
   - Cred că glumeşti.
   Ridică privirea, zâmbetul pierindu-i de pe faţă.
   - Doar nu te gândeşti serios să te duci, nu?
   Sarah dădu din cap.
   - Ba da. Sigur mă duc.

Capitolul 4

   Laurei nu-i venea să creadă ce aude.
   - Tu-ţi baţi joc de mine. Ai luat-o razna?
   - Trebuie să-mi arăt faţa. Ţine petrecerea asta în fiecare an, de ziua lui, dar e prima dată când am fost invitată după trei ani de când lucrez la universitate.
   Laura ridică invitaţia albă şi citi ce scria pe ea, cu cel mai bun accent de Downtown Abbey al ei.
   - Sunteţi invitată cu cordialitate la gala caritabilă anuală organizată de domnul profesor şi doamna Lovelock, care va avea loc sâmbătă, 11 noiembrie.
   - Petrecerile lui sunt legendare. Le foloseşte ca să strângă bani pentru fundaţia sa.
   - Ce e aia?
   - Are un trust caritabil care se numeşte Fundaţia Lovelock. Se ocupă cu strângerea de fonduri pentru copiii dezavantajaţi, burse, genul ăsta de lucruri. Iar anul acesta va sărbători şi contractul de publicare a noii sale cărţi. Se leagă cu emisiunea de la BBC şi se spune că o să fie ceva uriaş.
   Laura se încruntă, aruncând invitaţia pe masă.
   - Dar, după tot ce am vorbit, încă mai vrei să mergi?
   - Da.
   - Sigur ai luat-o razna. Acum câteva zile, te pipăia într-un taxi şi te urmărea până în hotel. Din ce mi-ai spus, s-a purtat ca un mare pervers libidinos toată perioada în care ai lucrat acolo. Şi, acum, ai de gând să accepţi invitaţia la petrecerea lui, la el acasă, ca şi cum totul ar fi în regulă?
   Sarah se foi neliniştită pe scaun. Voia cu disperare ca prietena sa să înţeleagă de ce făcea asta. Să vadă logica clară din spatele faptelor ei. Dacă nu putea să-şi convingă cea mai bună prietenă, nu putea să convingă pe nimeni.
   - Nu e în regulă. Nu spun asta.
   - Deci, ce spui?
   - E ca... un test, Loz. Ca un pasaj ce trebuie străbătut. Ai de-a face cu profesori seniori care practic fac tot posibilul ca să te simţi ca un rahat pe măsură ce urci în rang, mai ales dacă eşti femeie. E ca şi cum şi-ar încorda muşchii, arătându-ţi unde ţi-e locul pentru o perioadă, ca să poţi învăţa cum stă treaba cu ierarhia. Vor să sângerezi. Dar, acum, mi se pare că în sfârşit ajung pe partea cealaltă.
   - Încerci să găseşti un motiv.
   - Nu spun că e corect, doar că aşa stau lucrurile. El are toate cărţile. Totuşi, petrecerea aceasta este în mod normal numai pentru ceilalţi profesori şi profesori asociaţi, toţi membri vechi ai personalului, niciodată pentru oamenii cu contracte temporare, aşa ca mine. De obicei, cei mici, cum sunt şi eu, nu au acces la aşa ceva.
   - Ce bine că Dumnezeu are milă şi de tine. Asta e o binecuvântare, nu?
   - Nu dacă vrei să avansezi în carieră. Fă-le jocul, ca să poţi să avansezi.
   - Chiar şi atunci când persoana în cauză e un rahat mare cât casa, care nu pare că ar avea vreo şansă să se mântuiască?
   - Mai ales atunci. Invitaţia aceasta e un semn.
   - Un semn că încă vrea să se culce cu tine?
   Ridică mâinile în aer.
   - Scuze, n-am vrut să spun asta. De fapt, ba da. Pentru că e clar că asta vrea.
   - Un semn bun.
   - Eşti sigură că nu exagerezi?
   - Nu m-a mai invitat niciodată! Comitetul de promovare trebuie să aibă şedinţă luni. Mai sunt 3 zile. Şi tocmai ce am primit prima mea invitaţie la cea mai mare şi cea mai şic petrecere anuală de strângere de fonduri. Gândeşte-te şi tu. Nu are cum să fie o coincidenţă, e ca şi cum m-ar primi în cercul lor restrâns sau ceva de genul.
   - Păi, era şi timpul. Dar meriţi asta, draga mea.
   - Mersi, Loz, mi se pare că în sfârşit o să se întâmple.
   - Doar să nu te laşi dusă de val înainte să ai contractul, semnat, ştampilat şi livrat. Ne-am înţeles? Ai mai fost în ipostaza asta, nu? Anul trecut.
   - Ştiu. Dar anul trecut a fost altfel. De data asta, am o presimţire foarte bună. Invitaţia asta la petrecere, practic, îmi dă de înţeles că am obţinut contractul permanent.
   - Dar spune-mi că nu ai de gând să mergi singură, nu? Nu-mi place ideea ca tu să fii singură acolo, în timp ce el se află prin apropiere.
   - Pot să mai aduc pe cineva, dar evident că nu pot să-l iau pe Nick, aşa că...
   Se opri, ducând paharul cu vin la buze. Încă îi era greu să vorbească despre soţul ei fără ca emoţiile să preia controlul asupra sa. Furia şi dragostea, disperarea şi speranţa, toate amestecate într-un cocktail toxic, care era la fel de amar acum ca şi atunci când Nick plecase pentru prima dată.
   Laura îi oferi un zâmbet plin de înţelegere.
   - A vorbit cu tine săptămâna asta?
   - De weekendul trecut, nu. De când cu mesajul acela.
   - Cât timp a trecut?
   - Se fac patru săptămâni. Aproape o lună deja. Şi copiii mă întreabă în fiecare zi de el, adăugă ea şi înghiţi în sec. În fiecare zi nenorocită.
   - Vino aici!
   Laura întinse braţele spre ea şi o îmbrăţişă.
   - Biata de tine. O să se întoarcă, vei vedea.
   Sarah încuviinţă, dar nu zise nimic. În ochi i se adunau lacrimile.
   Se îndrăgostise de Nick pe când avea 20 de ani, de visătorul chipeş şi fermecător care făcea totul atât de bine, fără niciun efort, încât era imposibil să nu fii luat pe sus de entuziasmul său. Era imposibil să nu crezi în visele lui legate de actorie pe scenă şi în filme - nu când avusese dintotdeauna publicul la picioarele lui. Dar nu avusese niciodată parte de marele său debut. Primise mici roluri ici şi colo, făcuse turnee şi jucase în scenete, chiar apăruse puţin şi la televizor, dar cariera sa în actorie nu prinsese niciodată avânt. Şi, după 12 ani în care tot încercase, într-o zi, pur şi simplu, se sculase şi plecase - plecase ca să „se găsească pe sine”, aşa cum susţinuse el. Ce clişeu! Era a doua oară când pleca în 18 luni.
   Nu avea habar când urma să se întoarcă, de data aceasta. Dacă urma să se întoarcă.
   - Încă e în Bristol? întrebă Laura pe o voce moale. Cu aia, cum o cheamă?
   - Arabella. Da, cred că acolo e.
   - Mereu a fost un cretin sărit de pe fix.
   Sarah încuviinţă. Cam ăsta era adevărul.
   - Hei, zise Laura în cele din urmă, întrerupând îmbrăţişarea, aş putea să merg eu cu tine la petrecere, dacă vrei. Deşi, probabil că i-aş arunca un pahar în faţă lui Lovelock în primele 5 minute.
   - Chiar crezi că ai rezista 5 minute?
   Ea ridică din umeri şi zâmbi.
   - Poate că exagerez dacă zic 5.
   Sarah îşi trase nasul şi se şterse la ochi cu un şerveţel.
   - Apreciez oferta ta, Loz, dar am rugat-o pe Marie să fie însoţitoarea mea. Are experienţă cu el. O să ne ţinem de reguli, o să stăm împreună şi o să ne asigurăm că niciuna nu rămâne singură cu el.
   - Şi eşti absolut sigură de asta?
   Sarah trase aer în piept şi o privi în ochi.
   - Trebuie să fac asta.

Capitolul 5

   Profesorul Alan Lovelock locuia în Cropwell Bassett, un sătuc frumos din South Hertfordshire, aflat la patruzeci de minute de campusul Universităţii Queen Anne, într-o casă cu şase dormitoare, în stil victorian, aflată în capătul unei alei împrejmuite de copaci. În faţa unui garaj triplu erau parcate două maşini - un Mercedes negru şi mare şi o decapotabilă BMW albă - într-o parte a casei.
   - Iar am primit e-mail-ul de la miezul nopţii azi-noapte, anunţă Marie în timp ce traversau aleea cu pietriş. E a treia oară săptămâna asta.
   E-mailul de la miezul nopţii era o caracteristică a managementului lui Alan Lovelock. Era numit astfel deoarece de obicei ajungea în inboxul cuiva undeva între ora 12 şi ora 1 noaptea. Era aproape întotdeauna ceva critic - chiar dacă într-un mod oarecum indirect - adesea impenetrabil, şi de obicei era trimis şi altor trei sau patru colegi, pentru ca factorul de ruşine să crească pentru destinatarul original. Toţi cei din departament erau îngroziţi când găseau asta odată ce se trezeau: un e-mail de la miezul nopţii, care putea să-ţi distrugă ziua.
   - Acum despre ce a mai fost vorba? întrebă Sarah.
   - Vizita consiliului de cercetare. Acum câteva zile, m-a făcut cu ou şi cu oţet pentru că nu am făcut toate aranjamentele, mi-a zis să mă folosesc de iniţiativă şi să organizez totul cum trebuie. Apoi, azi-noapte s-a legat de ce am făcut eu cu o precizie demnă de un criminalist, explicând unde am greşit şi întrebându-mă dacă aş dori ca Webber-Smythe să preia sarcina.
   - Webber-Smythe nu ar putea să organizeze nici berea într-o berărie. Spune-i lui Lovelock că îţi pare rău şi că vrei să continui.
   Marie pufni.
   - Să fiu politicoasă şi să-i spun „domnule”?
   - Ştii la ce mă refer. Joacă jocul, la fel ca noi ceilalţi. Se pare că e pe jumătate beat atunci când le trimite – nu că asta te-ar consola în vreun fel.
   - O să fie beat şi în seara asta.
   Arătă spre casa impunătoare din faţa lor.
   - Dar cum de îşi permite toate astea? Nu e prea elegantă pentru un salariu de profesor?
   - Bani moşteniţi de la familie. Tatăl lui a fost un conte sau un baronet, ceva de genul.
   - A ţinut asta destul de ascuns, nu?
   - Şi a făcut miliarde de lire sterline din emisiune, cărţi şi toate celelalte chestii.
   - Zâmbeşte! îi spuse Marie, arătând spre camera de supraveghere mică, montată discret deasupra uşii de la intrare.
   O maşină de curierat se afla lângă verandă, şoferul fiind la uşă şi înmânând un pachet unei femei slabe, de vârsta a doua, care purta un şorţ alb fără nicio pată.
   - Are menajere? comentă Marie în colţul gurii.
   - Păi, în cazul în care aceea nu e doamna Lovelock, atunci, clar, da.
   Şoferul se întoarse la maşina sa şi plecă, pietrişul scrâşnind sub roţi.
   Femeia cu şorţ ţinu uşa deschisă, zâmbind şi invitându-le pe Sarah şi pe Marie înăuntru.
   Sarah se abţinu să nu se holbeze când intră în bucătăria în care fuseseră duse. Era cât parterul casei ei duplex. Pe tavan avea traverse late din lemn de stejar, blaturi negre din granit şi podea din marmură, de un alb cremos.
   Se simţea puţin invidioasă.
   Se auzeau frânturi de conversaţie împreună cu muzică de jazz, grupuri mici de oameni, câte trei şi câte patru, cu băuturi şi aperitive în mâini. Lui Sarah i se păru că toată lumea se întoarse să se uite la ea şi la Marie, când intrară, apoi reveniră la ce făceau cu jumătate de secundă în urmă. Sarah se îndreptă spre o masă lungă, unde un chelner îmbrăcat în alb turna şampanie în pahare. Luă două pahare şi îi dădu unul prietenei ei.
   Lovelock ţinea un discurs. Stătea cu spatele la cuptorul cvadruplu, cu un pahar mare de vin roşu în mână, vorbind şi gesticulând cu fervoare în faţa unui public captivat, format din colegii de la facultate. În ciuda conversaţiilor din cameră, vocea tunătoare de bariton a lui Lovelock se auzea clar peste gălăgie. „Vorbeşte despre cartea lui, ca de obicei.”
   - Şi, astfel, le-am spus amicilor de la BBC, ei, bine, decizia e numai a voastră.
   Ridică din umeri şi din sprânceană către public, feţele lor fiind întoarse spre el precum florile spre soare.
   - Ori BBC mută datele de transmisiune, ca să se potrivească astfel cu publicarea cărţii mele, ori îmi mut toată emisiunea pe Channel Four. Simplu ca bună ziua.
   Se auziră râsete din mulţime.
   Sarah îl recunoscu pe decanul facultăţii, Jonathan Clifton, care stătea într-un alt colţ al bucătăriei, vorbind cu soţia lui Lovelock, Caroline. O femeie slabă, care se apropia de 50 de ani, cu pomeţii bine conturaţi, buze subţiri şi păr blond, perfect, care-i ajungea până la umeri. Era cu cel puţin 10 ani mai tânără decât Lovelock.
   Sarah mai auzise de Caroline Lovelock, dar nu mai vorbise niciodată cu ea. Era a doua lui soţie, asta ştia sigur, şi lucrase cu Lovelock ca secretară de departament, când acesta preda la Universitatea Edinburgh. Prin departament se zvonea că îşi petrecea ziua supraveghind o cohortă de angajaţi - menajera, bucătăreasa, grădinarul, instalatorul - pentru ca totul să fie în ordine perfectă pentru stăpânul casei.
   Sarah se întrebă absentă dacă se purtase cu ea aşa cum se purta cu majoritatea colegelor sale. Iar ea ajunsese să se căsătorească astfel cu el.
   Dumnezeule! Sarah îi vedea ca pe o pereche ciudată: ea, o femeie atrăgătoare, iar el, un bărbat care în mod cert ţintise mai sus de nasul lui. În orice caz, îşi părăsise soţul când începuseră să fie împreună, iar Lovelock îşi părăsise soţia şi fiica mai mică. Dar asta fusese în urmă cu mulţi ani.
   Ochii lui Caroline se învârteau prin cameră, oprindu-se pentru o clipă ca să se uite la soţul ei, care se adresa mulţimii dintr-un colţ, apoi trecând mai departe. Sarah zâmbi şi îi făcu uşor cu mâna, dar primi în schimb o privire lipsită de expresie. Se întreba dacă doamna Lovelock avea vreo bănuială legată de cum se purta soţul ei acum. Îşi dăduse seama? Poate că ea ştia mai bine decât oricine altcineva.
   Sarah se uită la ceas. Abia trecuse de ora 8.
   - Două ore, şopti ea, apoi plecăm de aici.
   - Să te ţii de reguli, îi răspunse Marie, tot în şoaptă.
   - Şi tu, replică Sarah.

Capitolul 6

   Sarah stătea într-un colţ al încăperii, auzind în jur două sau trei conversaţii, privind grupuri de oameni care discutau politicos şi mâncau din bufet, de pe farfurii scumpe din porţelan.
    Din combina muzicală răsuna o muzică de jazz de neînţeles. Într-un acvariu lung, din dreptul unui perete, înotau peşti tropicali coloraţi. Marie plecase să stea la coadă la baie, iar lui Sarah i se părea că nimic nu era real, că intrase într-o realitate paralelă - că ea nu aparţinea acestui loc şi nu îi cunoştea regulile.
   Toţi aceşti oameni fuseseră însă ca ea cândva, îşi dădu seama Sarah. Cu toţii fuseseră pe dinafară, privind în interior, aşteptând să-i bată cineva pe umăr, asta însemnând că cineva credea că sunt suficient de buni, suficient de deştepţi şi de duri încât să avanseze. Cândva, fusese vremea lor. În curând, avea să fie vremea ei. Nu trebuia decât să aibă răbdare, atâta tot.
   Trebuia să joace jocul. Bău din pahar, zâmbind politicoasă spre oricine se nimerea să aibă contact vizual cu ea.
   Îi vibră telefonul în buzunar. Pe ecran apăru Acasă. Apăsă butonul verde şi duse telefonul la ureche.
   - Alo?
   Sunetul din celălalt capăt era înăbuşit şi nu se înţelegea nimic din cauza conversaţiilor şi a muzicii din cameră. Lăsă paharul jos şi îşi băgă un deget în cealaltă ureche, observând că un bărbat din partea cealaltă a încăperii o priveşte. Expresia lui părea să spună: „Cum îndrăzneşti să fii atât de vulgară, încât să vorbeşti la telefon la marea petrecere a profesorului Lovelock, evenimentul social al sezonului?” Îl ignoră, dar tot nu putea să audă clar din cauza zgomotului conversaţiilor. Se îndreptă spre uşile care dădeau în verandă.
   Afară, aerul nopţii era rece şi înţepător pe obrajii săi, după căldura din cameră. Gazonul era lung şi lat, în ambele părţi fiind agăţate lampioane chinezeşti, iluminând zona cu o strălucire difuză. Se îndepărtă de casă şi se chinui să audă vocea persoanei care sunase.
   - Alo? repetă ea.
   - Mami?
   Era vocea lui Grace.
   - Da. Eşti bine, Gracie?
   - Mâncăm popcorn.
   Sarah se plimbă pe verandă, ca să fie mai aproape de unul dintre cele două încălzitoare cu gaz, mari cât uşa, simţind cum i se încălzeşte faţa.
   Părea că are spaţiul acela numai pentru ea.
   - Ce drăguţ, spuse ea. Cu ce aromă este?
   Auzi nişte vorbe înăbuşite, apoi voci ridicate. Harry şi Grace, ţipând amândoi. După o clipă, tatăl ei veni la telefon.
   - Sarah, scuze! Harry a vrut să-ţi spună noapte bună. Stai puţin!
   Alte ţipete, apoi vocea drăguţă şi ascuţită a fiului ei se auzi la telefon.
   - Alo?
   - Bună, Harry! Ce faci tu acolo?
   - Mami?
   - Da, scumpule?
   Urmă o pauză, apoi zgomote înăbuşite din fundal şi, în cele din urmă:
   - Grace m-a ciupit!
   - O, dragule, sunt sigură că nu a vrut. O să-ţi citească o poveste...
   - Noapte bună! zise copilul.
   - Noapte bună, Harry! Te iubesc!
   Dar deja plecase – nu fusese niciodată adeptul convorbirilor lungi. Vocea tatălui ei reveni la telefon.
   - Cum merge, draga mea? E totul bine? Eşti cu Marie?
   Nu îi povestise niciodată tatălui ei despre problema pe care o avea la serviciu din cauza lui Lovelock. Ştia despre Nick, despre problemele din mariajul lor, dar partea profesională a vieţii ei o ţinuse secretă. În parte, deoarece voia ca tatăl ei să fie mândru de ea în continuare, mândru de fata lui inteligentă, şi îşi făcea griji că atitudinea lui Lovelock ar fi putut să pângărească acest lucru. Şi, în parte, pentru că nu voia să-l deranjeze cu aşa ceva. De când mama lui Sarah murise, cu aproape 9 ani în urmă, nu voise ca el să-şi mai facă griji. Deja îşi făcea destule.
   - E în regulă, tati. E... frumos. Marie s-a dus o fugă până la baie şi o să plecăm cu taxiul amândouă mai târziu.
   - Atât timp cât tu eşti bine.
   - Tati, ascultă, ar trebui să plec şi să socializez, să mă afişez. Să-i pupi pe copii de noapte bună din partea mea.
   Îşi luară la revedere, apoi închise. Puse telefonul în buzunar şi era pe punctul de a intra înapoi în casă, când auzi o voce cunoscută din spate, puternică şi groasă, deja stâlcită din cauza alcoolului.
   - Bună, Sarah! Mă bucur foarte tare că ai venit.

Capitolul 7

   El era. Stătea între ea şi casă, blocându-i calea.
   Se uită dincolo de el, rugându-se ca Marie să fi reapărut, dar colega ei nu se vedea pe nicăieri.
   - Aa, bună, Alan!
   - Se pare că nu ai un pahar cu băutură, Sarah. Nu se poate aşa ceva la petrecerea mea, în niciun caz.
   Îi întinse un pahar mare din cristal, cu gheaţă.
   - Gin tonic, nu-i aşa?
   - Probabil că n-ar trebui să mai beau, deja am băut câteva pahare şi...
   - Prostii, o întrerupse el, întinzându-i paharul din nou şi aruncându-i un rânjet ca de lup.
   Vorbea puţin cu limba împleticită.
   - E petrecerea mea, şi insist. În plus, l-am făcut special pentru tine.
   - Bine, mulţumesc!
   - Noroc! zise el, făcând un pas spre ea, ridicându-şi paharul cu whisky şi atingându-l de al ei, înainte să bea jumătate dintr-o singură gură.
   - Noroc! răspunse Sarah.
   - Nu bei? Nu poţi da noroc fără să bei.
   Rânji din nou.
   - Nu în casa mea, cel puţin.
   Sarah duse paharul la buze şi luă o gură. Părea în regulă. Poate că era cel mai puternic gin tonic pe care îl gustase vreodată – probabil jumătate gin şi jumătate tonic – dar în rest părea în regulă.
   Lovelock se apropie.
   - Sarah, e minunat că ai putut să vii. Mă bucur că te-am prins. Mi-ar plăcea să vorbim despre ziua de luni.
   Ziua de luni. Comitetul de promovare.
   - Sigur, spuse ea, încercând să rămână calmă în timp ce stomacul îi făcea salturi.
   Acum e momentul, se gândi ea. Acum îmi va da veştile bune.
   - Aici? Acum?
   El privi în jur.
   - Nu e niciun moment mai bun decât prezentul.
   - Bine, spuse ea, luând încă o gură din băutură.
   La naiba! Chiar era mult gin în pahar.
   - Ce-ar fi să luăm loc?
   Îi arătă spre o bancă de piatră, ornată, de pe marginea verandei, flancată de două tufe de iarnă puse în ghivece. Se aşeză pe bancă şi bătu locul de lângă el. Sarah ezită şi se aşeză în celălalt capăt, pe marginea băncii din piatră erodată.
   - Marie nu e aici?
   Sarah simţi prin pantaloni cât de rece era banca şi tremură fără să vrea.
   - S-a dus până la toaletă. Ar trebui să revină în curând.
   - Deci, abia aştepţi ziua de luni?
   Sarah se uită la el, căutând pe faţa lui indicii, ca să ştie cum să reacţioneze.
    Luni, el şi încă patru alţi profesori seniori din departament aveau să ia deciziile finale legate de cine va fi prezentat decanului ca fiind persoana potrivită pentru a fi promovată anul acesta. Cei cinci profesori - toţi prezenţi la petrecerea din acea seară - urmau să se închidă într-o cameră, să se bucure de un prânz bogat la începutul după-amiezii, să discute şi să voteze un candidat. Apoi, urmau să-i cheme pe toţi candidaţii, pe rând, ca să le dea veştile. Anul acesta, şase angajaţi aveau posibilitatea de a fi promovaţi pe următoarea treaptă a scării academice. Unul, ca profesor permanent, altul, ca asistent de profesor, doi, ca lectori seniori şi încă doi - inclusiv Sarah - care aşteptau să primească poziţia de lector permanent, în prezent având doar contracte temporare.
   Metoda departamentului era să ofere mai întâi veştile proaste - pe la jumătatea după-amiezii - şi să păstreze veştile bune pentru sfârşitul zilei.
   Secretara lui Lovelock urma să trimită cele şase e-mail-uri de invitaţie fiecărui membru al personalului, la o „şedinţă pentru comunicarea rezultatelor” de 15 minute, unul după altul.
   Sarah se forţă să schiţeze un zâmbet şi ridică din umeri.
   - Ca să fiu sinceră, cred că pur şi simplu abia aştept să se termine.
   - Promovarea este un pas important. Ştii asta, nu-i aşa?
   - Da, ştiu.
   - Înseamnă că un profesor îşi pune încrederea într-un coleg, şi e sigur că acea încredere nu va fi dezamăgită. Vreau să spun că trebuie să-ţi doreşti asta cu adevărat.
   - Îmi doresc cu adevărat. Mai mult decât orice altceva. Ştiu că am multe de oferit departamentului şi studenţilor.
   - Trebuie să fii capabilă să faci sacrificii.
   - Înţeleg asta. Înţeleg foarte bine.
   - Minunat.
   El zâmbi, apropiindu-se şi mai mult.
   - Asta voiam să aud.
   Pentru a mia oară, se întrebă cum avea să decurgă votarea în cadrul comitetului de promovare. Cinci bărbaţi albi, de vârsta a doua, care decideau cine să fie promovat conform votului majorităţii. Giles Parkin era unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Lovelock şi avea să voteze ca el, orice s-ar fi întâmplat, iar Roger Halliwell era foarte ambiţios şi atât de plin de el, încât abia dacă îi băga vreodată în seamă pe angajaţii juniori. Ar fi făcut orice ar fi considerat el că-i va aduce un mic avantaj, ori acum, ori pe viitor.
   Al patrulea membru era Quentin Overton-Gifford, unul dintre cei mai inteligenţi oameni pe care îi întâlnise Sarah vreodată, dar şi unul dintre cei mai aroganţi. Caracterul său enervant era legendar, şi îi plăcea mai ales să le spună angajaţilor din administraţie că erau doar nişte funcţionari de nivel jos, care se hrăneau cu resturile membrilor seniori ai corpului profesoral al universităţii. Avea şi opinia fermă că femeile nu sunt – şi nu vor fi niciodată – egale cu bărbaţii, din punctul de vedere al intelectului.
    În cele din urmă, era Henry Devereaux, un tip decent, despre care Sarah ştia că e corect şi rezonabil – şi dornic să nu fie de acord cu Lovelock. Dar chiar dacă nu era de acord cu el, existau slabe şanse ca Devereaux să obţină majoritatea.
   Se spunea că nimeni nu reuşise vreodată să obţină majoritatea împotriva dorinţelor lui Lovelock. Dacă aveai sprijinul lui, totul era deja aranjat. Dar se pare că nu avea de gând să-i mai dea niciun indiciu acum; conversaţia părea că se terminase. Sarah îşi dădu seama brusc că bărbatul se holba la sânii ei.
   - Ai o casă foarte frumoasă, comentă ea, numai ca să spună ceva.
   - Hai să-ţi fac un tur al casei. Am renovat complet la etaj, dormitorul principal este foarte...
   Se opri în mijlocul frazei, distras de un sunet. Nişte tocuri care ţăcăneau pe veranda din piatră.
   Era cineva în spatele lor.
   Sarah se întoarse şi văzu o femeie îmbrăcată cu geacă neagră şi blugi, cu privirea aţintită asupra lui Lovelock.
   - Aici erai! i-o aruncă femeia. În sfârşit, te-am găsit, să te ia dracu’!
   - Bună, Gillian! răspunse el rece. Ce surpriză!

Capitolul 8

   Era puţin mai mică decât Sarah, probabil avea cam 30 de ani. Avea cearcăne negre sub ochi şi un păr şaten, strâns în coadă. Faţa ei era schimonosită de furie.
    Ignorându-l pe Lovelock, femeia se întoarse şi porni spre casă. Deschise uşile şi vacarmul de conversaţii şi muzică ieşi afară.
   Unii oaspeţi se opriră atunci când o văzură.
   Le făcu semn să se apropie.
   - Haideţi, vreau să auziţi ce am de spus!
   Băgă mâna în geantă. Preţ de o clipă, Sarah se gândi că o să scoată o armă şi se făcu mică pe banca din piatră. Dar femeia scoase o coală de hârtie. O ţinu ridicată şi se adresă grupului de petrecăreţi.
   - Colegul vostru minunat de aici, Alan Lovelock, a pus universitatea să mă dea afară după ce m-am plâns din cauza lui. După ce timp de un an m-a hărţuit sexual, m-a urmărit şi, în cele din urmă, m-a agresat sexual de cinci ori. A refuzat să mă promoveze dacă nu mă culcam cu el. Iar acum...
   Desfăcu hârtia împăturită şi le-o arătă tuturor.
   - ...după ce a încercat şi nu a reuşit să mi-o tragă, mi-a distrus în schimb cariera.
   Mulţimea începu să murmure. Sarah voia să se afle altundeva, oriunde altundeva, numai acolo nu. Lovelock nu spuse nimic.
   - Nu am putut să-mi dau seama de ce nu pot să obţin un alt post, continuă femeia. Cele mai multe şcoli nici măcar nu au vrut să-mi ofere un interviu, deşi aveam calificările necesare. Nu avea nicio logică. Dar apoi am reuşit să fac rost de o copie a scrisorii de recomandare pe care mi-ai dat-o tu, Alan!
   Se întoarse spre el.
   - Şi totul a început să aibă logică.
   Lovelock clătină din cap, încet.
   - Te faci de râs singură, Gillian.
   - I-ai avertizat pe toţi, nu-i aşa, nenorocitule? Oriunde am încercat să-mi găsesc de lucru - la Edinburgh, Belfast, până şi la Harvard. Toate, şcoli conduse de clubul vostru de bărbaţi bătrâni şi teribili, care vă cunoaşteţi de zeci de ani. Le-ai dat tuturor aceeaşi scrisoare de recomandare stupidă.
   Desfăcu hârtia.
   - Dar ghici ce?! Ultimul loc la care m-aş fi aşteptat, departamentul ăla inutil de Resurse Umane, mi-a trimis din greşeală şi mie scrisoarea de recomandare. Chiar că merită citită, nu-i aşa?
   - Am obligaţia să spun adevărul. Orice altceva ar fi un deserviciu faţă de colegii mei de la celelalte universităţi.
   - Adevărul, zici tu?
   Se uită la hârtie şi începu să citească:
   - „Nu te poţi baza pe ea, e instabilă, predispusă la crize de furie şi îşi critică aspru colegii. E dezagreabilă, nu poate lucra în echipă. A avut un efect neplăcut asupra dinamicii din cadrul departamentului. Are tendinţa de a face presupuneri nebuneşti şi false despre colegi.”
   - Îmi pare rău că lucrurile nu au mers bine pentru tine din punct de vedere al carierei, Gilly, a comentat Lovelock. Chiar îmi pare rău.
   - Sunt numai prostii, nu-i aşa? Nişte prostii cât tine de mari, de la primul până la ultimul cuvânt. I-ai avertizat să nu mă angajeze.
   Sarah se holbă la ea, întrebându-se dacă se uita la propriul ei viitor, la propriul ei destin întrupat în această femeie. Îşi dădu seama că exista chiar şi o asemănare fizică: nou-sosita avea cam aceeaşi înălţime ca ea, acelaşi păr închis la culoare, era slabă şi avea vârstă apropiată de a ei.
   „Cred că Lovelock este atras de un anumit gen de femei. O anumită înfăţişare care îi place. Dar asta nu sunt eu. E un avertisment, dar nu sunt eu.”
   Lovelock îi aruncă femeii un zâmbet calm şi plin de compasiune.
   - Gilly, eşti beată!
   - Normal că sunt beată! scuipă ea. E singurul mod în care pot să mai trăiesc de pe o zi pe alta.
   Păru că o observă şi pe Sarah pentru prima dată.
   - Tu eşti cea mai recentă achiziţie?
   Femeia făcu un semn spre Sarah, întorcându-se cu faţa la ea.
   - A încercat să facă sex cu tine? Dacă n-a încercat, îţi spun eu: O s-o facă.
   Invitaţii ieşiră pe verandă privind în tăcere, uitându-se când la Lovelock, când la femeie, ca nişte oameni care trec încet cu maşina pe lângă un accident, aşteptând să vadă sânge. Apăru şi Marie, făcându-şi loc prin mulţime.
   Sarah ezită, simţind ochii întregului departament aţintiţi asupra ei. Ochii bărbaţilor care urmau să o promoveze luni. Nu părea a fi momentul potrivit pentru a releva adevărul.
   - Nu, răspunse ea. Nu a făcut asta. Nu s-a întâmplat nimic de acest fel.
   - Nu a încercat să ţi-o tragă?
   O analiză pe Sarah din cap până-n picioare.
   - Eşti exact genul lui.
   Sarah clătină din cap imediat, simţind cum se înroşeşte.
   - Nu!
   Femeia se holbă la ea o clipă, mijind ochii.
   - Dacă nu a făcut-o, o va face în curând. În cazul în care nu ştiai, e recidivist.
   Lui Sarah îi venea să afirme „Da, ştiu asta!” În schimb, alese să tacă şi se dispreţui pentru asta. Avea obrajii fierbinţi.
   - Ai auzit-o! interveni Lovelock. Nu ştie despre ce vorbeşti.
   - Eşti un mincinos, un prădător şi un hărţuitor în serie! îi aruncă femeia. Ştiu asta, cei mai mulţi dintre invitaţii de la petrecere o ştiu şi ei. Până şi decanul facultăţii ştie asta de ani întregi.
   - Gilly, nu este adevărat!
   - Bineînţeles că este.
   - Păi, de ce nu-l întrebi pe el dacă eşti atât de convinsă?
   - Pe cine?
   - Pe decan.
   Lovelock făcu semn spre casă.
   - E aici. În bucătărie. Nu cred că ar mai fi venit la petrecerea mea în ultimii 10 ani dacă ar fi crezut că sunt vreo piază rea. Întreabă-l ce părere are despre faptul că ai venit aici, despre scandalul tău şi despre acuzaţiile împotriva unui membru al echipei de seniori.
   Charlie Webber-Smythe, unul dintre tinerii acoliţi ai lui Lovelock din cadrul departamentului, ieşi din mulţimea de invitaţi.
   - Alan, cred că ar trebui să ştii că o femeie a încercat să intre pe uşa din faţă mai devreme...
   - Da, ştiu.
   Făcu semn spre femeie.
   - A intrat în schimb pe poarta laterală. Probabil Caroline a lăsat-o deschisă din nou. Dar tocmai era pe punctul de a pleca, nu-i aşa, Gilly?
   - Du-te naibii! Nu poţi să-mi mai spui ce să fac. Încă nu am terminat.
   - Eu cred că da.
   Dădu să se arunce asupra lui, dar Webber-Smythe o apucă de un braţ, ţinând-o departe de Lovelock.
   - Dă-mi drumul!
   Webber-Smythe era mult mai mare şi mai puternic decât ea, dar femeia avea de partea ei furia. Reuşi să se elibereze şi se aruncă din nou asupra lui Lovelock, cu intenţia de a-l lovi peste faţă. Lovelock doar se lăsă pe spătarul băncii din piatră şi o privi cu un uşor amuzament. Webber-Smythe încercă să apuce şi celălalt braţ al femeii, dar îi prinse geanta în schimb, breteaua rupându-se şi geanta căzând pe jos. Fermoarul era deschis, şi din ea căzură câteva lucruri – un portofel, un ruj, telefonul mobil, pixuri, hârtii, un jurnal şi alte chestii răsturnându-se şi împrăştiindu-se pe pavaj. Marie se aplecă şi începu să le strângă.
   Webber-Smythe o apucă ferm pe femeie de braţ şi un alt invitat o luă de celălalt braţ, trăgând-o spre poarta laterală.
   Ţipetele ei de furie continuară în timp ce era dată afară.

Capitolul 9

   - Astea sunt ale tale, spuse Marie, întinzându-i lucrurile femeii.
   Ea ridică privirea, cu lacrimi şiroindu-i pe faţă.
   - Mulţumesc!
   - Eşti Gillian Arnold, nu? Te ştiu de pe LinkedIn.
   Femeia încuviinţă, băgându-şi lucrurile înapoi în geantă.
   - Hei, zise Sarah, prinzându-le din urmă. Ce ai făcut acolo... a fost foarte curajos din partea ta.
   Gillian se aşeză pe un mic zid de pe marginea drumului, legănându-se uşor. Vorbi fără să se uite la Sarah.
   - Nu ştiu cu cât mă va ajuta asta.
   Îşi închise geanta şi o strânse în poală.
   - În fine, ce ştii tu despre curaj? Ştiai exact despre ce vorbeam. Am văzut-o în ochii tăi.
   Sarah se uită în pământ.
   - Îmi pare rău. Doar că... nu puteam să spun în faţa tuturor.
   - Noroc cu asta.
   - Cu ce?
   - Cu păstrarea tăcerii. Şi eu am încercat, până când n-am mai putut să mă privesc în oglindă.
   Pe obrazul lui Gillian curse o lacrimă şi o şterse supărată.
   Părea învinsă. Distrusă.
   - Îmi pare rău, nu vreau să-mi descarc nervii pe tine, dar sunt foarte afectată tot timpul. Am atâta furie în mine, încât nu ştiu ce să fac cu ea. În fiecare zi mă gândesc la ce mi-a făcut, în fiecare zi nenorocită. Noaptea e cel mai rău: e mereu acolo, în mintea mea.
   Făcu o pauză, privind fix în faţă.
   - Mult timp, m-am gândit să-l omor.
   Sarah ezită, neştiind cum să pună următoarea întrebare.
   - Cât timp a făcut-o? întrebă ea pe o voce joasă.
   - Mai contează? O zi, o lună, un an, asta e important? Contează ceea ce face, cine e el ca om. Nu o să se schimbe niciodată. Şi nici universitatea – nu, până când nu vor fi obligaţi s-o facă.
   - M-a luat în vizor la scurt timp după ce m-am angajat, cam cu 2 ani în urmă.
   - Ei, bine, ai rezistat mai mult decât mine. La mine a durat doar 19 luni.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Marie.
   Gillian ridică din umeri.
   - S-a întâmplat să fie o afacere în care oamenii se bazează prea mult pe principalul lor atu şi nu pot să renunţe la el. Cei ca noi sunt nişte simple victime colaterale.
   Sarah se aşeză lângă ea pe zidul jos din piatră şi îi dădu un şerveţel din geantă. Acum, putea să observe în spatele furiei faţa blândă şi deschisă a lui Gillian. În spatele ridurilor provocate de griji şi de stres se aflau o inteligenţă şi o căldură sinceră.
   - Cei ca noi?
   - Oricine îndrăzneşte să ameninţe că-i va arăta adevărata faţă. Am crezut că o să am parte de o audienţă dreaptă, dar în ultima clipă mi-am dat seama că interesul cel mai mare al universităţii era să se protejeze. Este sută la sută vorba despre brandul lor. Colegii m-au avertizat în privat că, dacă vorbesc despre situaţie, câinii de atac vor veni după mine. Dar nu i-am ascultat.
   Râse cu amărăciune.
   - Am crezut că ştiu eu ce fac.
   - Ai avut dovezi ca să-l prinzi?
   - Obişnuiam să scriu câte ceva din aducere aminte. Detalii despre lucrurile pe care le-a făcut şi le-a spus - sau pe care a încercat să le facă - în timpul şedinţelor noastre private, în timpul conferinţelor de la universitate, la evenimentele sociale, când mă încolţea. După 6 luni, când am crezut că am adunat suficiente dovezi, m-am dus la decan.
   - Deci ai putut să-l acuzi pe bună dreptate.
   Gillian clătină din cap încet.
   - Nu! Trebuie să înţelegi că, atunci când decanul lansează o astfel de investigaţie, nu e de partea ta. Tu crezi că este, dar nu e aşa. Rolul lui este să neutralizeze ameninţarea. Mi-a spus să mă gândesc la consecinţele pe care le va suferi cariera mea, a sugerat că şi eu port o parte din vină, dar a promis că va vorbi cu Lovelock, ca să-l determine să se oprească.
   - Te-a convins să nu continui atacul.
   - Pentru câteva luni.
   Avea vocea plină de furie.
   - Dar au fost numai porcării. Lovelock s-a purtat la fel ca înainte, până ce în sfârşit mi-a fost de ajuns şi m-am dus să depun o plângere oficială la Resurse Umane.
   - Ce s-a întâmplat?
   Gillian pufni.
   - Tu ce crezi? Un mare rahat. Universitatea a muşamalizat totul, au avut loc multe şedinţe extrem de confidenţiale, s-au scris scrisori şi formulare, s-au urmat politici, s-au ţinut întruniri de arbitrare. Fiecare manager posibil s-a ocupat de muşamalizarea situaţiei. Apoi, Lovelock a făcut o cerere şi totul s-a dus pe apa sâmbetei. Practic, m-a acuzat de toate lucrurile de care-l acuzam eu, ca să încurce totul şi să arate clar că toată cariera mea în acest domeniu s-a terminat, în cazul în care nu accept de bună voie salariul compensator şi nu semnez un ADC.
   - Un ADC?
   - Acord de confidenţialitate. Un salariu suplimentar, pe o perioadă de câteva luni, în schimbul tăcerii mele. La vremea respectivă, eram terminată. Nu mai puteam să dorm, nu mai puteam să mănânc, o ţineam aşa de câteva luni şi nu ştiam ce naiba să mai fac. Primeam chiar şi mesaje şi e-mailuri ameninţătoare de la Caroline, soţia lui. Îţi vine să crezi aşa ceva? De parcă ar fi fost vina mea, eu încercam să-i fur soţul de fapt. Eram rămasă mult în urmă la serviciu şi abia dacă mai puteam să funcţionez. Aşa că, în cele din urmă, am semnat acordul.
   - Îmi pare foarte rău, Gillian.
   Femeia se uită la Sarah, cu ochii roşii.
   - Ar trebui să pleci de aici cât încă mai poţi. Înainte să fie prea târziu.
   - Nu pot, nu încă.
   - Orice ai face, nu contează. Nici el, nici universitatea nu se vor schimba: e prea valoros. E de neatins.
   Răsuflă şi se ridică în picioare.
   - Ar trebui să plec. Am spus prea multe deja.
   - Aşteptăm împreună cu tine, propuse Marie. Până când vine taxiul.
   Gillian arătă spre marginea drumului, unde era parcată o maşină pe iarbă.
   - L-am rugat să aştepte 10 minute. M-am gândit că nu va dura mult până când voi fi dată afară.
   Priviră cum farurile din spate ale taxiului se îndepărtau, după care merseră înapoi spre casă, întorcându-se la petrecere.
    Sarah privi în sus, ca să admire grandoarea casei încă o dată, în timp ce se apropiau de uşa de la intrare. La una dintre ferestrele dormitorului se vedea o faţă. O faţă neagră de furie. Sarah fu nevoită să privească în altă parte.
   Caroline Lovelock se uita urât în jos la ele, cu braţele încrucişate şi ochii plini de mânie.

Capitolul 10

   Parcă nu mai venea odată sfârşitul zilei de luni. Cu toate astea, Sarah nu voia ca ziua să vină.
   Când era mică, gândea la fel faţă de Crăciun. Iubea tot ce ţinea de ziua de Crăciun - cadourile, mâncarea, jocurile, faptul că bunicii ei din Southend stăteau la ei - dar iubea şi aşteptarea de dinainte aproape la fel de mult. Faptul că ştia că trebuie să sosească.
   E-mailul primit de la asistenta personală a lui Lovelock - prin care o chema la o aşa-numită „şedinţă de anunţare a rezultatelor” - ajunsese după ora două. Se holbase la el preţ de un minut întreg, ştiind că alte şase e-mailuri aveau să ajungă în mesageria colegilor săi practic în acelaşi timp.
   Jocelyn Steer pregătise toate schiţele în acelaşi timp şi le trimisese rapid, una după alta, bang-bang-bang, aşa că toată lumea le primise în decursul unui minut.
   Sarah dădu click pe e-mail. Şedinţa ei cu Lovelock avea să aibă loc la ora 5 fix.
   Îşi ţinuse respiraţia fără să-şi dea seama. Expiră cu putere şi îşi permise să zâmbească. Ora era bună. O şedinţă la ora cinci însemna că era printre ultimii, dacă nu chiar ultima care avea să afle rezultatul. Citi e-mailul de două ori, ca să se asigure că nu înţelesese greşit, şi dădu click pe Acceptare invitaţie, ca să adauge şedinţa în jurnalul din Outlook.
   Ora întrunirii era pusă la ora maximă de la care putea să plece de la universitate ca să poată ajunge la timp la afterschool, ca să-i ia pe copii, fără să primească amendă pentru că întârziase. Din nou. De obicei, îl ruga pe tatăl ei să-i ia, dar lunea era ziua lui de plimbare, în care se întâlnea cu prietenul său Pete ca să meargă până la ţară, parcurgând un drum de treisprezece-paisprezece kilometri şi făcând o oprire la un pub de pe drum.
   Amândoi erau văduvi şi plimbările de luni deveniseră un obicei bine stabilit în ultimii ani. Dacă l-ar fi rugat, nu s-ar mai fi dus la plimbare, dar Sarah nu voia ca el să o rateze.
   Îi vibră telefonul. Un mesaj de la Marie.
   Ce mai faci? Sunt în cea mai plictisitoare şedinţă a Senatului din toată istoria sa.
   Sarah ştia care e de fapt întrebarea prietenei sale. Scrise drept răspuns: x.
   Bine. Primesc rezultatul promovării la ora cinci. x
   Marie răspunse cu emoji-uri.
   După o secundă, mai veni un mesaj.
   Drăguţ şi târziu! Succes – îţi ţin pumnii! Să mă anunţi cum a fost. x
   Sarah zâmbi. Spera că la anul, când promovările aveau să vină din nou, să-i vină ei rândul să o încurajeze pe Marie, în timp ce aceasta urca o treaptă pe scara administrativă.
   Aşa o să fac. Mersi! x
   Ştia că urma să încalce una dintre reguli: să nu fii niciodată singură cu el.
   Dar nu avea ce să facă în privinţa aceasta - toate şedinţele aveau loc în biroul lui Lovelock, deoarece trebuia să existe intimitate pentru primirea acestor veşti. Ştiind că urma să vină şedinţa, se îmbrăcase cu pantaloni, cu o bluză încheiată până la gât şi cu un sacou. Lovelock mereu ţinea exagerat de cald la el în birou, dar nu avea de gând să-şi dea jos sacoul, nici măcar dacă aveau să fie 30 de grade înăuntru.
   Mai rămase o clipă la birou, încercând să se concentreze pe respiraţie.
   Relaxează-te! E doar o formalitate. O să fie bine. Asta ai aşteptat, pentru asta ai muncit.
   Se ridică în picioare şi porni spre biroul lui.
   Lovelock îi zâmbi larg când intră, făcând semn spre scaunul liber din faţa biroului său.
   - A, Sarah, ce mă bucur să te văd. Îmi pare rău pentru că te-am lăsat să aştepţi până la sfârşitul zilei.
   Ea se aşeză, cu spatele drept.
   - Nicio problemă.
   - Cum te simţi astăzi?
   - Bine.
   Simţea cum începe să transpire din cauza căldurii din birou.
   - Cred, adăugă.
   - Cum merge cu predatul? Nu te oboseşte prea tare, nu-i aşa? Având în vedere că mai ai şi partea de administraţie.
   - Nu, e în regulă, uneori trebuie să mă descurc cu mai multe lucruri în acelaşi timp, dar ştiţi cum e... Studenţii sunt minunaţi. Îmi place mult ceea ce fac.
   - Exceleeent!
   Lungi cuvântul, plimbându-l prin gură, şi continuă:
   - Mă bucur să aud asta. Şi acel articol recent?
   Sarah se foi neliniştită pe scaun, întrebându-se cât mai avea să tragă de timp.
   - Ar trebui să fie publicat în curând.
   - Grozav! Ai dori puţin ceai? Pot să-i spun lui Jocelyn să ne facă unul.
   - Nu, mulţumesc!
   Întotdeauna era ciudat când se purta aşa - normal, rezonabil, profesional - deoarece Sarah ştia de ce era capabil, de comportamentul său extrem din trecut. Nu putuse niciodată să înţeleagă cum de aceste două caractere diferite păreau să coexiste atât de confortabil în mintea lui. Sau cât de rapid reuşea să treacă de la unul la altul.
   Lovelock întinse mâna după un dosar de pe biroul din faţa sa, deschizându-l la o pagină marcată cu o notiţă verde.
   - Deci, azi am ţinut şedinţa comitetului de promovare, după cum sunt sigur că ştii.
   - Da, ştiu acest lucru.
   Acum începem, îşi spuse ea. Voia să-şi aducă aminte detaliile despre tot ce-i spunea, pentru că ştia că Marie avea s-o întrebe mai târziu. Tatăl ei avea s-o întrebe şi el. Asta era ziua, ora, clipa în care viaţa ei urma să se schimbe în bine, şi-şi dorea să-şi aducă aminte totul.
   - Anul acesta s-au luat nişte decizii importante, continuă Lovelock. Suntem norocoşi că avem nişte talente atât de remarcabile în departamentul nostru.
   Lăsă liniştea să răsune timp de 5 secunde. Apoi 10. Sarah se gândi să intervină, dar nu voia să-l întrerupă. Aşa că se abţinu să vorbească.
   El zâmbi din nou, buzele întinzându-i-se ca să scoată la iveală nişte dinţi mici şi galbeni.
   - De fapt, continuă el, mă chinui să-mi aduc aminte când am mai avut atât de mulţi colegi talentaţi şi devotaţi. Avem într-adevăr o echipă superbă.
   O altă pauză. De data aceasta, Sarah nu mai rezistă.
   - Da, este minunat că mă aflu într-o echipă atât de grozavă.
   - Mă bucur că eşti de acord, Sarah.
   Femeia îşi dădu seama că Lovelock se delecta cu momentul acela.
   Extrem de mult. Trăgea de timp, savura clipa, ţinându-i viitorul în palmă.
   Sarah presupunea că era o chestiune de putere. Îşi făcu o notiţă mentală să nu tragă niciodată de timp pe viitor, când va da veşti bune colegilor săi juniori.
   Nu mai putea să suporte liniştea.
   - Deci aţi putut să... să luaţi o decizie legată de candidaţi astăzi?
   - Da, am luat o decizie.
   Făcu o pauză din nou, dând din cap, privind-o fără să clipească.
   - Din păcate, veştile sunt proaste.

Capitolul 11

   Sarah era sigură că nu îl auzise bine. Clipi rapid şi înghiţi în sec, simţind cum îi fuge pământul de sub picioare. Nu se întâmpla asta. Era o glumă, nu?
   O glumă proastă, dar, totuşi, o glumă. Peste o secundă, avea să zâmbească şi să-i spună, „Glumeam doar, fata mea, bineînţeles că ai obţinut postul, crezi că sunt nebun? O, draga mea, ce faţă ai făcut adineauri, trebuia să te vezi!”
   Dar el nu zâmbea. Nu se mişca. Doar o privea fix.
   - Veşti proaste? repetă ea, vocea pierindu-i.
   Lovelock dădu din cap încet, cu buzele strânse, de parcă ar fi fost un doctor care dădea un diagnostic sumbru.
   Sarah simţi cum i se adună emoţiile în capul pieptului, emoţii pe care şi le suprimase în tot acel timp.
   - Nu mă propuneţi pe mine? Pentru un contract permanent?
   - Mă tem că nu.
   - Sunteţi... sunteţi siguri? întrebă ea.
   Trebuia să fie o glumă.
   Lovelock se aplecă în faţă peste biroul lui mare din stejar, încrucişându-şi braţele.
   - Nu a venit vremea ta, Sarah: nu eşti chiar atât de pregătită încă. Eşti aproape, dar nu chiar.
   - Sunt pregătită.
   Cuvintele păreau nepotrivite.
   - Mai mult decât pregătită.
   - Crede-mă când îţi spun că nici pentru mine nu este uşor, dar în stadiul acesta nu ar fi cel mai bine pentru tine să obţii un post permanent. Ştiu că îţi este greu să auzi asta, dar pe termen lung îmi vei mulţumi.
   Furia începu să-i ardă obrajii.
   - Să îţi mulţumesc? Pentru ce? Pentru că îmi refuzi încă o dată promovarea pe care ar fi trebuit să o obţin acum doi ani? Îmi refuzi progresul în carieră? Îmi refuzi recunoaşterea realizărilor mele de până acum?
   - Ştiu că îţi doreşti asta foarte mult. Dar trebuie să demonstrezi că eşti devotată disciplinei. Deja ai doi copii mici; de unde să ştiu eu că nu o să dispari după ce obţii contractul permanent, ca să mai faci şi alţi copii? Poate că ai de gând să-ţi laşi baltă colegii şi să pleci în concediu de maternitate, iar apoi n-o să te mai vedem deloc un an.
   Îi aruncă un zâmbet lasciv.
   - Ca să fiu mai direct, eu n-o să te mai văd deloc un an.
   Sarah îşi îndreptă spinarea. Ideea de a face şi alţi copii era ceva foarte puţin probabil, având în vedere că Nick era plecat cu iubita lui în Bristol.
   Dar fu uimită de faptul că Lovelock aruncase această replică în conversaţie cu atâta lejeritate.
   - Stai aşa, nu poţi folosi asta ca pe o...
   - Peste un an, când vor avea loc următoarele promovări, cred că vei avea şanse mari. Între timp, trebuie să continui să avansezi. Să primeşti cu braţele deschise toate oportunităţile care-ţi apar în cale – să le apuci bine cu ambele mâini.
   Se aplecă în faţă.
   - Pe toate!
   Sarah simţi cum arde de furie, şi se strădui din greu să-şi menţină vocea calmă.
   - Am pregătit noul program de masterat anul acesta, practic m-am ocupat de tot. Am avut un prim an bun. Foarte bun. Toate semnele sunt pozitive.
   Bărbatul se lăsă pe spate pe scaunul lui mare, pielea scârţâind sub greutatea sa.
   - Ador să te văd supărată, Sarah.
   - Poftim?
   - Eşti aşa de sexy când eşti supărată.
   - Ce te face să crezi că poţi comenta asta? De ce crezi că este în regulă?
   El ridică din umeri.
   - E adevărat. Eşti sexy.
   - De ce mi-ai spus sâmbătă la petrecere că am obţinut postul? De ce ai spus asta dacă nu aveai de gând niciodată să mă propui?
   - Nu am spus că l-ai obţinut, te-am întrebat dacă îl doreşti. Cât de tare ţi-l doreşti. Comportamentul tău din ultimele luni arată clar că nu ţi-l doreşti suficient de mult.
   - Nu e corect! Îmi doresc asta mai mult decât orice altceva, şi îl merit, ştii şi tu asta.
   - Hai să nu ne enervăm, Sarah. Eşti mai presus de asta.
   Îi venea să plângă şi îşi muşcă limba, durerea puternică distrăgându-i atenţia. Nu plânge! Să nu îndrăzneşti. Nu în faţa lui. Nu-l lăsa să vadă asta.
   - Nu este corect, repetă ea, ridicând vocea.
   - În biroul meu, tolerez orice fel de comportament, răspunse bărbatul, zâmbind. Dar nu voi tolera membrii juniori ai personalului care să ţipe la mine într-o criză hormonală. Aşa că ar fi bine să te întorci puţin mai târziu, după ce te vei calma şi nu vei mai fi atât de... isterică, şi putem discuta ca nişte adulţi atunci?
   Ar fi trebuit să înregistrez asta pe telefon, se gândi ea. Aş putea să-l scot acum şi să pornesc aplicaţia de înregistrare? Nicio şansă. Nu fără să mă observe. La naiba!
   Cu un efort foarte mare, reuşi să-şi controleze vocea din nou.
   - Pe cine aţi recomandat pentru un post permanent? Pe cine aţi ales?
   - Ştii foarte bine că nu-ţi pot spune asta, e ceva confidenţial. În orice caz, trebuie să aştept până când recomandarea ajunge la decan, şi apoi să fie aprobată, aşa cum se procedează de obicei.
   - Spune-mi!
   - Nu pot. E ceva confidenţial.
   - L-ai ales pe Webber-Smythe, nu-i aşa? L-ai ales pe el şi nu pe mine, deşi e cu 5 ani mai mic decât mine şi i-am fost mentor în ultimul an. Eu i-am fost mentor lui.
   Lovelock zâmbi uşor.
   - Ai făcut o treabă foarte bună cu el. Eşti un mentor grozav.
   - Deci el a fost?
   - Ştii că nu pot să comentez.
   - E o prostie, zise Sarah pe o voce înecată. Şi ştii asta.
   - Eu sunt primul care recunoaşte că e un proces dur. Mă tem că nu putem mulţumi pe toată lumea în fiecare an. Nu aşa funcţionează lucrurile.
   - Şi dreptul meu de apel?
   El zâmbi.
   - Apel? Sarah, aici nu suntem la judecătorie.
   - Atunci, o să vorbesc cu decanul.
   - Chiar te rog, du-te la Jonathan.
   Se ridică în picioare, forma lui pătrăţoasă părăsind scaunul pivotant din piele. Înconjură biroul.
   - Dar el nu obişnuieşte să ia decizii pe baza unor fetiţe isterice care bat din picior pentru că nu obţin ceea ce vor.
   - E greşit. Nu aşa ar trebui să stea lucrurile.
   Se ridică şi se întoarse să plece, dorindu-şi să iasă odată din biroul lui înainte să apuce să spună ceva şi mai rău decât o făcuse deja. Dar el îi blocase calea, sprijinindu-se de uşă, cu braţele încrucişate. Avea o înălţime de 1,93 m, fiind cu aproape 30 de centimetri mai înalt decât ea.
   - Lasă-mă să ies!
   - Nu trebuie să fie aşa, Sarah. Încă poţi să ajungi pe lista de promovări. Trebuie doar să-mi arăţi că eşti dedicată acestui departament.
   - Sunt dedicată.
   - Atunci, arată-mi!
   Îi sclipeau ochii.
   - Arată-mi cât de dedicată eşti!
   - Nu! răspunse Sarah încet.

Capitolul 12

   Se trase mai aproape de ea, lăsându-şi mâinile pe lângă corp.
   - Arată-mi!
   Sarah scoase telefonul din geantă, fără să-şi ia ochii de la el.
   - Sun la pază, apoi o să ţip până când mă laşi să plec.
   Găsi numărul de la paza campusului, salvat la favorite, apelă şi duse telefonul la ureche. Începu să sune.
   Lovelock zâmbi şi se dădu din faţa uşii. Îşi întinse mâinile.
   - Când te răzgândeşti, voi fi aici.
   Sarah închise telefonul şi deschise uşa cu forţă. Secretara lui Lovelock, Jocelyn, stătea exact în faţa uşii, cu o expresie şocată. Sarah nu mai văzuse niciodată atitudinea ei de gheaţă deranjată de absolut nimic - şi fu surprinsă pe moment. Jocelyn părea că vrea să spună ceva, dar când văzu că Sarah era cu o falcă-n cer şi cu una-n pământ, se întoarse la biroul său.
   Sarah se întoarse grăbită în biroul ei, rugându-se să nu întâlnească pe nimeni pe drum. Din fericire, la acea oră târzie, coridoarele erau goale.
   Odată ce intră, trânti uşa în urma ei şi începu să-şi vâre în geantă mai multe dosare şi laptopul. Îl ura. Ura tot ce avea legătură cu el. Şi se ura pe sine pentru că crezuse, în ciuda tuturor dovezilor, că va face lucrul corect.
   Îi vibră telefonul. Un mesaj de la Marie. Niciun cuvânt, numai un singur emoji cu o sticlă de şampanie desfăcută şi trei semne de întrebare.
   De data aceasta, Sarah nu putu să-şi mai oprească lacrimile. Se sprijini cu mâinile de spătarul scaunului, cu fruntea în jos, tremurând, în timp ce bocetele o doborau. Nu se întâmpla asta. Totuşi, plânsul era un lux pe care nu şi-l putea permite; nu avea timp pentru asta. Găsi un şerveţel şi dădu uşa de perete, coborând scările împleticindu-se, ştergându-se la ochi. Ignoră privirile îngrijorate ale celor doi studenţi din holul de la intrare, împinse uşile duble de la intrarea în parcare şi aproape că o răsturnă pe Marie, care venea din direcţia opusă.
   - Sarah! exclamă Marie, dându-se un pas înapoi. Eşti bine? Ce s-a întâmplat?
   Sarah clătină din cap, dar continuă să meargă.
   - Sunt bine. Trebuie să plec.
   - Nu arăţi prea bine.
   - Trebuie să-i iau pe copii.
   - Ce ţi-a zis? Eşti bine? Ţi-am dat un mesaj.
   Sarah se opri şi se întoarse spre ea, încă tremurând de furie.
   - Cred că, în sfârşit, mi-a ajuns. Dumnezeule! Îl urăsc!
   Marie îi întinse un şerveţel.
   - Nu ai primit postul?
   - Nu, luar-ar dracu’ de post!
   Vocea îi tremură când rosti cuvintele.
   - Îmi pare rău, Sarah!
   - Scuze!
   Îşi şterse cu furie lacrimile proaspete.
   - Nu-mi descarc nervii pe tine.
   Marie puse o mână pe umărul ei, ca s-o consoleze.
   - Ştiu. Totuşi, nu-mi vine să cred. Ce ai de gând să faci?
   - Habar n-am. N-am nici cea mai vagă idee.
   - Crezi că i-a oferit contractul lui Webber-Smythe?
   - Nu ştiu. Aşa cred. Uite, trebuie să mă duc să-i iau pe copii de la after-school.
   - Îţi dau mesaj.
   Sarah încuviinţă şi se răsuci pe călcâie. Se urcă la volanul maşinii, băgă telefonul în suportul de pe bord şi cheia în contact. Ieşi din locul de parcare şi acceleră, trecând printre grupuri de studenţi, apoi în josul dealului.
   I se părea că o strânge cineva de gât, iar capul îi bubuia. Ştia că ar fi trebuit să încetinească, să tragă pe dreapta şi să stea pe loc un minut, ca să se calmeze, ca să-şi controleze starea emoţională. Ar fi trebuit să facă tot ce făcuse dintotdeauna - să se oprească, să numere până la 10, să inspire adânc de mai multe ori şi să aştepte să-i treacă. Sarah era expertă când venea vorba despre asta. Practica acest obicei de mulţi ani. Era mecanismul care o ajuta să facă faţă, valva ei de siguranţă atunci când viaţa o copleşea.
   Însă nu şi azi.
   Azi continuă să conducă, accelerând, trecând în viteză pe lângă cabina paznicului de la ieşirea din campus, parcurgând intersecţia şi ieşind pe strada principală. Băgă într-a patra şi apăsă cu putere pedala de acceleraţie.
   Apoi, dădu volumul boxelor la maximum, strânse bine de volan şi ţipă.
   Ţipă de frustrare şi de umilinţă. Ţipă din cauza nedreptăţii. Ţipă cu amărăciune, cu neputinţă şi cu supărare.
   Dar era mai mult decât o simplă supărare. Mult mai mult.
   Era furie.

Capitolul 13

   Merse cu viteză câteva minute pe A10, dar se opri când maşinile de pe cele două benzi încetiniră. Traficul era groaznic: prea multe maşini şi insuficient spaţiu pe stradă, ca de obicei.
   - Hai odată! strigă Sarah, lovind volanul.
   Rămase acolo câteva minute, furia arzând în ea, înainte să pornească motorul din nou şi să iasă forţat printr-un spaţiu dintre două maşini, luând-o pe un drum ocolitor în căutarea unei alte rute. Încerca să se concentreze la drum şi la trafic, dar era greu din cauza tuturor gândurilor care-i alergau prin minte.
   Să-l denunţ pentru ce s-a întâmplat? De ce m-a invitat la petrecerea lui?
   De ce să se mai deranjeze dacă avea de gând să mă anunţe iar că nu am fost promovată?
   În adâncul ei, ştia însă care era răspunsul: puterea. Făcea parte din procesul lui de etalare a puterii. Era o altă cale de a o umili. O altă şansă de a o prinde singură. Ca să-i arate cine deţine controlul.
   Primi un mesaj de la Marie.
   Eşti ok? Vreau să te ajut. Sună-mă! xxx
   Ieşi de pe şoseaua ocolitoare pe la o intersecţie şi se trezi într-o zonă industrială, paralelă cu şoseaua de centură. Făcu la stânga, apoi la dreapta, şi ajunse într-un punct în care nu mai existau indicatoare. Nu putea merge mai departe. Era o înfundătură.
   Nu e singurul lucru care s-a dovedit a fi o înfundătură, se gândi ea cu ranchiună.
   Întoarse în grabă, luând-o înapoi, şi ajunse la intersecţie, pregătită să se alăture din nou traficului care se mişca precum melcul. Lumina semaforului era roşie.
   Ceasul de pe bord anunţa ora 17 şi 16 minute. Mai avea doar 14 minute până când primea încă o amendă de 25 de lire de la after-school. Fir-ar să fie! Întinse mâna după telefonul din suport, ca să-l sune pe Nick, dar se opri când îşi aduse aminte că nu era prin preajmă ca să o ajute. Se gândi să-l apeleze pe tatăl ei.
   Nu. Făcuse destule în ultimele săptămâni.
   Deschise aplicaţia rutieră pe telefon şi introduse codul poştal al şcolii Wood Green. Aplicaţia îi oferea trei trasee, dintre care două aveau s-o afunde şi mai mult în trafic, iar al treilea trecea printre case, dar îi oferea măcar o şansă să ajungă la şcoală până la ora 5 şi jumătate. Era un drum mai lung, dar putea fi mai rapid dacă astfel reuşea să evite blocajul de la ora de vârf.
   Făcu stânga imediat ce semaforul se făcu verde, frustrarea determinând-o să apese cu putere pe acceleraţie. Intră pe o altă stradă principală, o luă iar la stânga, apoi la dreapta, în timp ce aplicaţia o direcţiona în diagonal faţă de şoseaua de centură. Conduse mai repede, prin luminile arămii şi spaţiile strâmte, urmărind linia albastră de pe ruta aleasă de Google. Trase de volan, gândindu-se din nou la întrunirea aceea nenorocită.
   Acum ce mă fac? Cui să-i spun?
   Privea drumul în timp ce străbătea zona. Nu cunoştea partea aceasta a cartierului Muswell Hill. Străzi mari, împrejmuite de copaci, case frumoase, cu trei etaje, valorând cu cel puţin un milion de lire mai mult decât îşi permitea ea.
   Trebuie să mai aştept un an? Sau să fac o reclamaţie?
   O maşină apăru brusc în faţa ei. Un Mercedes mare şi negru, lat şi lung, cu geamuri fumurii. Apăsă imediat pe frână şi pe claxon, cu podul palmei, de două ori, strigând supărată la şofer. Mercedesul nu dădea niciun semn că ar fi auzit-o - şi nici nu mări viteza după ce termină de luat curba. Sarah trecu în viteza a treia, apoi într-a doua. Mercedesul tot nu mări viteza, târându-se în faţa ei cu 30 de kilometri la oră.
   - Hai odată! strigă Sarah. Mişcă-te!
   Se gândi că poate Mercedesul trebuia să ia pe cineva şi căuta un loc în care să parcheze. Îi atraseră atenţia doi oameni de pe trotuar, un bărbat şi o fetiţă, care stăteau amândoi cu spatele la ea. Pe ei trebuia să-i ia maşina?
   Fetiţa era mică, probabil că mergea la şcoala primară, îmbrăcată cu un pulover albastru, avea două codiţe şi un ghiozdan roz, cu zâne pe ambele părţi. Grace avusese acelaşi ghiozdan la şcoală. Bărbatul purta un costum închis la culoare şi mergea lângă ea, pe partea cu strada, aşa cum ar trebui să facă orice adult responsabil. Dar nu o ţine de mână, observă Sarah. Asta era puţin ciudat.
   O clipă, se trezi că se gândeşte la Nick, că ar putea fi el; se întorsese la ei şi, în sfârşit, avea să îşi asume responsabilităţile care îi reveneau. Avea să vină acasă şi să îi ceară iertare, iar apoi totul urma să revină la normal. Dar aceea nu era fiica lor. Şi acela nu era soţul ei. Fata greşită, bărbatul greşit, locul nepotrivit, momentul nepotrivit. Totul era al naibii de greşit în ziua aceea. Acest bărbat era mai înalt decât soţul ei, mai lat în umeri, cu o constituţie mai solidă. Mergea încet, păstrând ritmul cu fetiţa, cu braţele pe lângă corp.
   Nu era Nick. Nu era Grace.
   În următoarele câteva secunde, se întâmplară două lucruri. În primul rând, fetiţa de pe trotuar întoarse capul la dreapta şi Sarah văzu clar că nu era fiica ei. Apoi, Mercedesul negru ţâşni înainte şi se urcă pe trotuar, lovindu-l pe bărbatul în costum închis la culoare.

Capitolul 14

   Bărbatul căzu la pământ când maşina neagră urcă pe bordură şi îl călcă. I se prinse piciorul şi căzu sub roţi, Mercedesul trecând peste el. Fetiţa sări înapoi speriată, ţipătul ei de teamă fiind acoperit de zgomotul motorului.
   Sarah ţipă şi ea, un strigăt alarmat, involuntar, provocat de coliziunea dintre metal şi carne.
   - Dumnezeule!
   Totul se reduse la detalii clare, în reluare: o fetiţă care scăpase teafără, aflată la o distanţă de numai câţiva centimetri, cu gura deschisă, ţipând; bărbatul călcat de pe trotuar, mişcându-se încet; Mercedesul dând înapoi peste el şi revenind pe şosea; o dâră de sânge negru pe asfaltul gri. Uşa din dreapta a Mercedesului deschizându-se, din ea ieşind un bărbat chel, cu geacă neagră, din piele, care se repezi asupra fetiţei. Copilul clătinând din cap rapid, cu spatele la balustrada înaltă de pe marginea trotuarului, cu lacrimi curgându-i din ochi, după umeri zărindu-i-se aripile roz de zână de pe ghiozdan.
   Sarah apucă volanul, simţindu-se neputincioasă în timp ce privea această scenă. Îi veneau tot felul de întrebări în minte. O cunoaşte? O fi tatăl ei? Cine e bărbatul în costum negru? Fetiţa e bine? Să sune la ambulanţă?
   Bărbatul în costum se ridică în şezut, cu faţa scăldată de sânge, şi încercă să se ridice în picioare. Cheliosul îşi îndreptă atenţia asupra lui şi îl apucă de reverul sacoului, dându-i pumni peste faţă. Se uită în jur, agitată, după un poliţist, sperând că va veni o maşină de patrulă căreia ar putea să-i facă semn.
   Poliţia. Bineînţeles. Îşi căută telefonul în geantă, degetele tremurându-i când aprinse ecranul şi tastă 999. Sună de trei ori în timp ce se uita în susul şi-n josul străzii, disperată să vadă pe cineva, pe oricine, în uniformă, care să intervină şi să rezolve situaţia. I se răspunse şi ceru să vină poliţia şi o ambulanţă, deoarece avusese loc un accident rutier, căutând cel mai apropiat semn de circulaţie pe care să i-l comunice operatorului.
   Bulevardul Wellington.
   Acolo. Un bărbat venea spre ei, mergând spre scena care se desfăşura pe trotuar. Un bărbat mai tânăr, în haine de sport, la vreo 25 de ani, care părea că tocmai se întorcea de la sală. Înalt şi în formă. Cu părul încă umed după duş, un rucsac pe umăr şi căştile în urechi.
   Mulţumesc, Doamne! îşi spuse Sarah. Mulţumesc! Acum, ajută-i! Fă ceva!
   Tânărul păru să înţeleagă pentru prima dată ce se întâmplă în faţa lui.
   Încetini puţin, privindu-l pe bărbatul chel care stătea deasupra victimei însângerate.
   Ajută-l! se gândi Sarah din nou.
   Apoi, tânărul se uită în spate şi traversă strada, îndepărtându-se de ei, cu ochii în pământ. Ignoră complet lupta şi pe bărbatul rănit care era bătut crunt.
   - Hei! strigă Sarah după el prin fereastra închisă.
   Nu schiţă niciun gest că ar fi auzit-o.
   - Hei! Tu! strigă din nou, pe o voce mai ascuţită şi mai puternică, bătând atât de tare în geamul ferestrei, încât o duru tot braţul.
   Tânărul continuă să meargă, fără să se uite înapoi, mărind distanţa dintre el şi fată.
   Sarah bătu din nou în geam, într-o disperare mută. Laşule! Laşule nenorocit! Îşi îndreptă atenţia spre cei doi bărbaţi, unul în picioare, celălalt întins pe spate. Cheliosul îl lăsă pe adversarul său plin de sânge să cadă pe trotuar. Mulţumit că nu mai reprezenta o ameninţare, se întoarse spre fetiţă.
   Aceasta încerca să se ascundă, ghemuită între două maşini parcate, la câţiva metri depărtare. Avea o faţă atât de îngrozită, încât Sarah simţi cum se zvârcoleşte ceva în sufletul său.
   Vino aici! o îndrumă ea în gând. Vino la mine. O să te protejez.
   Bărbatul chel porni spre ea, dar fetiţa se îndepărtă în ultima clipă – Sarah stătea cu sufletul la gură, crezând pentru o clipă că avea să fugă în stradă.
   Dar copila se întoarse, trecând pe lângă Mercedesul mare, apoi fugi în faţa maşinii lui Sarah, cu codiţele fluturându-i în vânt şi ghiozdanul săltându-i pe spate. Se întoarse şi se opri când ajunse pe trotuar, cu mâinile întinse în faţă, de parcă asta l-ar fi oprit. Avea faţa plină de lacrimi.
   Bărbatul chel veni după ea. În câteva secunde, avea să parcurgă spaţiul dintre cele două maşini şi să o ia. Un copil inocent, aflat la mila unui bărbat violent. La mila unui bărbat care credea că are dreptul să-şi impună puterea în faţa celor mai slabi decât el. Avea să o ia, să-i facă Dumnezeu ştie ce, din acelaşi motiv pentru care bărbaţii ca el făcuseră astfel de lucruri dintotdeauna: pentru că nu era nimeni care să-i oprească. Nimeni care să le stea în cale.
   Tocmai urma să ajungă în faţa maşinii ei.
   Timpul păru că stă în loc.
   Şi, dintr-odată, toate emoţiile acumulate în ultima săptămână, toată furia, frustrarea şi neputinţa, clocotiră înăuntrul său.
   Toată mânia se scurse din creierul său până îi ajunse la mâini şi la picioare.
   Fir-ar să fie!
   Nu stătu să se gândească, să ia o decizie. Acţionă pe baza sentimentelor.
   Ridică piciorul de pe frână şi călcă acceleraţia.
   Maşina ei Fiesta ţâşni în faţă şi îl lovi pe om într-o parte, făcându-l să se izbească zdravăn cu genunchii de spatele Mercedesului. Se auzi un scrâşnet greţos de oase, de carne şi de cartilaj lovindu-se de metal, cheliosul fiind aruncat pe spate, cu picioarele strivite între cele două maşini. Impactul o aruncă pe Sarah înainte, fiind ţinută în loc de centura de siguranţă. Privi oripilată cum bărbatul chel se prăbuşi la pământ, cu faţa schimonosită de durere şi cu mâinile prinzându-i genunchii distruşi. Pe moment, fu uimită de ce făcuse, simţindu-se îngrozită şi vinovată din cauză că îl rănise pe acest străin.
   Dar măcar fetiţa era în siguranţă. Sarah o zări cu coada ochiului fugind pe trotuar şi văzu surprinsă că bărbatul în costum negru se ridicase şi mergea şchiopătat, încet şi suferind de durere, după fetiţă, cu braţul drept atârnându-i fără vlagă pe lângă corp.
   Portiera şoferului Mercedesului se deschise. Un al doilea bărbat ieşi din maşină, îmbrăcat cu un tricou mult prea întins peste burta mare.
   La naiba!
   Băgă cheia în contact. Fiesta scoase câteva zgomote, dar refuză să pornească.
   O, nu!
   Simţi un val de panică.
   Întoarse cheia încă o dată. Motorul Fiestei tuşi din nou.
   Aproape că ajunsese la portiera ei, cu mâinile strânse în pumni.
   În ultima clipă, exact când Sarah se gândea că o să-i deschidă portiera şi o să o atace, se întoarse şi se aplecă spre prietenul lui rănit. Îl ridică şi îl târî pe bărbatul care gemea până la portiera din spate a maşinii lor, o deschise cu stângăcie şi îl băgă înăuntru.
   Şoferul închise cu putere portiera şi scoase un obiect din buzunar – Sarah crezu pentru o secundă că avea un pistol – şi îl îndreptă spre ea. Dar era un telefon mobil. Făcu o poză maşinii dintr-un unghi jos.
   Sarah ştiu imediat de ce.
   Nu mi-a făcut mie poză. Ci numărului de înmatriculare.
   Şoferul se urcă din nou la volan şi maşina porni cu scârţâit de roţi.

Capitolul 15

   Tânărul detectiv îi dădu lui Sarah un pahar alb, din hârtie. Se aşeză vizavi de ea la masa din camera de interogatoriu, scoţând un pix din buzunarul sacoului şi deschizând un carneţel.
    Nu avea cum să aibă mai mult de 30 de ani, dar avea tenul palid şi câteva fire de păr alb la tâmple, care-l făceau să pară mai bătrân.
   - Fără zahăr, nu?
   - Da, mulţumesc!
   Era prima dată când Sarah se afla într-o secţie de poliţie. Venise de bunăvoie după incidentul de pe bulevardul Wellington şi, acum că furia şi emoţiile îi trecuseră, simţea povara vinei. Vina provocată de faptul că dăduse intenţionat cu maşina peste bărbatul chel.
   Vorbise cu tatăl ei la telefon, pe o voce tremurândă, ca să-l roage să-i ia el pe copii. Roger se conformase şi îi dusese pe Harry şi pe Grace acasă la ea, ca să bea ceai, Sarah promiţând că avea să se întoarcă imediat ce putea să plece de la secţia de poliţie.
   Ceaiul era tare, negru şi extrem de fierbinte. Luă o gură mică şi aşeză cu grijă paharul pe masa din faţa sa.
   - Totul pare ireal, comentă ea. Toată treaba asta. Acum câteva ore stăteam în birou, iar acum... asta. Aţi găsit-o pe fetiţă?
   - Încă nu.
   Detectivul, pe care-l chema Ounsworth, apăsa pe pix în timp ce o analiza.
   - Ne ocupăm de asta.
   - Nu avea cum să aibă mai mult de 8 sau 9 ani.
   - Da. Aşa aţi spus. Să revenim la incidentul în sine, bine? Aţi declarat că vehiculul dumneavoastră a dat peste un trecător care venise în faţa maşinii dumneavoastră. Un bărbat caucazian.
   - Da. Pe el l-aţi găsit?
   - Să ne concentrăm mai întâi pe declaraţia dumneavoastră, în regulă?
   - Da. Sigur.
   - V-aţi făcut griji că acest bărbat avea să o ia pe fetiţă. Să o răpească.
   - Da. Asta mi s-a părut că avea de gând să facă.
   - Şi a luat-o?
   - Nu. După ce l-am lovit cu maşina, a căzut. Ea a fugit.
   - Apoi ce s-a întâmplat?
   - Prietenul lui a venit să-l ia şi l-a aşezat pe bancheta din spate a Mercedesului. Apoi au plecat. Am ieşit şi am încercat să o găsesc pe fetiţă, dar nu am mai văzut nici urmă de ea.
   - Dar celălalt bărbat, cel care era cu fetiţa când aţi văzut-o prima dată?
   - Părea să fie într-o condiţie foarte gravă, dar tot s-a dus după copil. A ajuns o maşină acolo foarte rapid, cred că au fost luaţi amândoi. L-aţi găsit?
   Detectivul lăsă pixul jos şi îşi împreună degetele.
   - Uitaţi care e problema, doamnă Haywood: Nu a fost găsită nicio urmă a acestui bodyguard sau ce o fi fost el. Nicio urmă a fetiţei. Şi nici a celor doi bărbaţi din Mercedes.
   Sarah începu să se îngrijoreze.
   - Nicio urmă de fetiţă? Nu ştiţi unde se află? Nu a declarat nimeni că e dispărută?
   Ounsworth clătină din cap.
   - Nu a fost dat dispărut niciun copil care să corespundă acestei descrieri. Niciun adult nu a reclamat vreo tentativă de răpire. Niciun bărbat alb de vârsta a doua care să apară la unul dintre cele două spitale aflate în apropiere şi care să fi suferit răni la picioare în urma unui accident rutier. Singura dovadă este o lovitură pe maşina dumneavoastră.
   - Nu înţeleg, spuse Sarah.
   - Nu putem să-i găsim pe niciunul. Practic, nu am decât declaraţia dumneavoastră.
   - Dar martorii oculari? Tânărul acela care era în trecere? Şi dubiţa din spatele meu. Aţi vorbit cu şoferul?
   Detectivul clătină din nou din cap.
   - Niciun pieton nu a venit să dea declaraţie. Au fost câţiva şoferi în spatele maşinii dumneavoastră, dar nu au văzut mare lucru, deoarece dubiţa le-a stat în cale. Unul dintre ei crede că a văzut un Mercedes negru când a urcat pe trotuar, dar apoi i-a fost blocată raza vizuală de o maşină parcată. Un altul crede că a auzit ţipete sau strigăte la un moment dat, dar a avut radioul pornit şi geamurile închise, aşa că nu poate fi sigur. Niciunul nu a văzut vreo fetiţă.
   - Nu am inventat totul, dacă la asta vă gândiţi. Nu sunt vreo nebună disperată după atenţie.
   - Sigur că nu.
   Vocea lui căpătă un ton obosit.
   - Doamnă Haywood, problema cu genul acesta de incidente este că oamenii adesea cred că se va ocupa altcineva. Altcineva îşi va rupe din timp. Poate că le-ar plăcea să filmeze cu telefonul şi să posteze pe YouTube, însă când e să ajute poliţia, „scuze, domnule poliţist, sunt prea ocupat”.
   - Dar camerele de supraveghere?
   - Am făcut rost de înregistrările din zonă şi avem un Mercedes puţin mai departe, pe acea stradă, la o oră care corespunde cu ce aţi descris dumneavoastră. Numărul de înmatriculare este însă fals - e luat de la un Audi furat acum câteva zile.
   - Trebuie să existe ceva.
   Bărbatul ridică din umeri.
   - Dacă s-a întâmplat ceea ce spuneţi, o tentativă de răpire, atunci ar părea plauzibil ca plăcuţele să fi fost schimbate din acest motiv.
   - Cineva trebuie să o găsească pe fetiţa aceea, asta e cea mai mare grijă a mea. Vreau să ştiu că a ajuns acasă în siguranţă.
   - Dacă nu a fost dată dispărută şi nu apare nicăieri, atunci nu avem niciun nume şi nicio poză după care s-o căutăm. Nu putem desfăşura o anchetă.
   - Aveţi declaraţia mea.
   - Ştiu, şi aţi procedat corect venind la noi ca să ne informaţi. Dar, ca să fiu sincer, în absenţa unei plângeri sau a altor martori, îmi va fi greu să fac progrese în acest caz.
   Telefonul îi vibră pe masă între ei. Era tatăl său.
   - Trebuie să răspund, spuse Sarah.
   - Sigur!
   Vocea tatălui ei era tensionată.
   - Sarah, eşti în drum spre casă? Unde eşti?
   - Sunt bine, tată. Copiii sunt bine?
   - Sunt bine amândoi. Le-am dat ceai şi Grace o să facă baie.
   Acum vorbea mai liniştit.
   - Tu chiar eşti bine?
   - Da. O să-ţi povestesc când ajung acasă.
   - Cum a mers la serviciu? Ai aflat rezultatul despre locul de muncă?
   Sarah inspiră adânc şi închise ochii. Întotdeauna îşi dorise tot ce era mai bun pentru ea, întotdeauna o încurajase fără să o preseze. Tatăl ei fusese cel care îi spusese, cu mult calm, la vârsta de 16 ani, când fusese suspendată de la şcoală pentru a doua oară într-o lună, că ajunsese la o răscruce în viaţa sa. Mama ei plânsese şi făcuse scandal, intenţionând să o pedepsească pe Sarah pentru o lună, să nu-i mai dea bani de buzunar timp de un an, să-i interzică să-şi mai vadă prietenii şi să-i scoată uşa de la dormitor. Dar tatăl ei îi luase apărarea şi îi vorbise încet şi cu blândeţe:
   - Ai ajuns într-o intersecţie şi trebuie să alegi un drum. Poţi continua să te împotriveşti, să dai de belele şi să faci totul cum vrei tu. Sau poţi să profiţi de abilităţile tale pe cât posibil, să joci după reguli pentru o perioadă şi să vezi cât de departe poţi să ajungi. Ai putea fi primul membru al familiei noastre care merge la universitate. Ştiu că ai abilitatea să ajungi cât de sus vrei tu. Dar trebuie să decizi, chiar acum, pe care drum o s-o apuci.
   După aceea, Sarah se schimbase radical, obţinuse notele necesare pentru a intra la Universitatea Durham şi de atunci jucase numai după reguli. După 15 ani, părea că ajunsese la o nouă răscruce de drumuri, doar că toate drumurile păreau să ducă spre nicăieri.
   Mai mult decât orice altceva, mai mult ca oricând, îşi dorea să discute cu Nick despre ce se petrecea în viaţa ei. Să împartă o sticlă de vin cu el, să-l simtă aproape de ea, să fie ţinută în braţe şi să simtă că nu se confrunta singură cu toată situaţia asta.
   Dar nu putea să facă nimic din toate astea. Deoarece Nick fugise.
   Vocea tatălui ei îi întrerupse gândurile.
   - Sarah? Mai eşti acolo?
   - Da, aici sunt.
   - Ai primit vreo veste azi? A avut loc şedinţa?
   Nu putea suporta să audă speranţa şi aşteptările din vocea sa.
   - Îţi spun mai târziu, tată. Să-i pupi pe copii din partea mea.
   Sarah închise şi se întoarse spre detectiv.
   - Îmi cer scuze. Mai aveţi şi alte întrebări?
   - Cred că am terminat deocamdată.
   - A mai fost ceva, îşi aduse ea aminte, încercând să formuleze totul cât mai corect. Şoferul Mercedesului a făcut o poză maşinii mele când eram înăuntru. A fotografiat numărul meu de înmatriculare.
   - O.K.!
   Detectivul deschise din nou carneţelul.
   - Sunteţi sigură?
   - Da. M-am gândit. Dacă o să încerce să mă găsească după ce i-am făcut acelui bărbat?
   - Ce vreţi să spuneţi?
   - Au numărul de înregistrare al maşinii mele, poate se vor folosi de asta ca să mă găsească.
   Bărbatul clătină din cap, cu un mic zâmbet.
   - Nu ar putea face asta. Genul acela de informaţii se află în serverele Registrului Auto, iar acestea sunt foarte bine protejate.
   - Dar dacă vor putea cumva să facă rost de adresa mea de acasă?
   - Nu cred că aveţi de ce să vă faceţi griji.
   Îi întinse peste masă o carte de vizită.
   - Dar să mă sunaţi în cazul în care vedeţi ceva care vă deranjează. Orice ar fi.

Capitolul 16

   Două zile mai târziu, îl văzu pentru prima dată.
   Tocmai ce ţinuse un seminar cu grupul ei preferat de studenţi din ultimul an şi, ca de obicei, stătuseră cu jumătate de oră mai mult, deoarece discutaseră cele mai frumoase aspecte din opera cea mai cunoscută a lui Christopher Marlowe, Tragica istorie a doctorului Faust, în care doctorul eponim îşi vinde sufletul diavolului pentru douăzeci şi patru de ani de viaţă fermecată. Studenţii care formau grupul, tineri care abia trecuseră de perioada adolescenţei, nu îşi puteau imagina o situaţie în care ar fi fost dornici să-şi vândă sufletul diavolului. Dorinţa personajului de a face asta fusese înţeleasă de ei în cel mai abstract mod posibil, aşa că Sarah ghidase discuţia spre motivele pentru care ar fi putut să aleagă această cale. Şi, astfel, seminarul se prelungise, iar acum trebuia să se grăbească să urce iar dealul, ducând geanta cu laptopul într-o mână şi o altă geantă pe umăr, uitându-se la ceas şi făcând un calcul în minte ca să vadă dacă putea să strecoare repede un sandvici în program, luat de la cafeneaua bibliotecii înainte de următorul curs.
    Nu o deranja faptul că era ocupată: asta însemna că avea mai puţin timp să se gândească la Alan Lovelock şi dacă trebuia să depună plângere împotriva lui sau nu.
   Atunci îl văzu pe bărbatul cu multe cicatrice. Fusese doar o siluetă la început, o formă, o deviaţie de la conturul peretelui de care stătea lipit. Se afla în colţul clădirii principale a bibliotecii, pe jumătate ascuns în umbra faţadei din beton. Ieşea în evidenţă printre grupurile de studenţi care stăteau de vorbă, fumau, râdeau, îşi verificau telefoanele sau se plimbau în susul dealului, spre cămin, sau în jos, spre barul studenţesc.
   În mijlocul acestui amalgam de tineri, bărbatul stătea nemişcat, tăcut şi singur.
   Şi se uita fix la ea.
   Sarah încetini şi rămase cu privirea aţintită asupra lui, aşteptându-se să se mişte, să se întoarcă, să întrerupă cumva contactul vizual. Dar el rămase acolo unde era, complet nemişcat, privind-o fix, părând pentru toţi ceilalţi o statuie realizată din piatră. Avea o constituţie puternică, piept musculos şi umeri laţi, cu braţe care umpleau mânecile gecii. Haine negre, păr negru.
   Ţinea braţele relaxate pe lângă corp. Deşi se afla la o distanţă de 15 metri, vedea că are o linie albă şi ciudată care se întindea de la păr până la barba mică şi neagră. Arăta ca o cicatrice.
   Sarah se uită în faţă când traversă strada, oprindu-se când unul dintre autobuzele din campus trecu lăsând în urmă fum, cu geamurile aburite din cauza după-amiezii reci de toamnă. Poate că bărbatul aştepta pe cineva, căuta pe cineva, avea multe motive pentru care...
   Când autobuzul trecu şi se uită spre bibliotecă din nou, bărbatul dispăruse. Privi în jur la grupurile de studenţi, dar nu era pe nicăieri. Se evaporase? Chiar fusese acolo, sau şi-l imaginase?
   În fine. Acum, nu mai era. Puse totul pe seama unei imaginaţii hiperactive şi merse grăbită spre cafenea.
   Nu mai ai nevoie de încă un motiv de îngrijorare, Sarah Haywood, îşi spuse ea, aşa că nu-l lăsa să devină un motiv.
   Mai târziu, se întâlni cu Marie la coadă la copiatorul departamentului.
   Încă nu apucaseră să discute serios despre ce se întâmplase luni.
   - Ce mai faci? o întrebă Marie, atingând-o pe braţ. Te simţi bine?
   Sarah dădu uşor din cap.
   - Sunt bine. Ştii tu, mă târăsc, ca de obicei.
   - Încă nu mi-ai povestit cum a fost luni, după comitetul de promovări.
   Avea să-i povestească în curând, dar nu atunci. Voia să lase asta pe altă zi. Încă nu putea să vorbească despre tot ce se întâmplase, deoarece simţea că avea să-i vină să plângă.
   - Porcăriile tipice ale lui Alan Lovelock.
    Pe o voce joasă, adăugă:
   - Ascultă, ai observat pe cineva ciudat în campus în ultima vreme?
   Marie ridică o sprânceană.
   - Ciudat?
   - Cineva care stă prin zonă şi nu pare a fi de aici? Un bărbat prea bătrân ca să mai fie student, cu un aspect puţin straniu?
   - Pare că descrii majoritatea bărbaţilor angajaţi aici.
   - Când spun ciudat... mă refer la un tip cu potenţial periculos.
   Marie se încruntă. Clătină din cap.
   - Nu cred.
   - Nu ai văzut un bărbat cu păr negru şi scurt, un tip solid, cu o cicatrice albă pe o parte a feţei?
   - Nu. Cine este?
   - Nu sunt sigură. Un tip pe care l-am văzut pe aici mai devreme.
   - Crezi că ai un stalker?
   - Nu. Adică, nu ştiu. Poate.
   - Acum mă faci să mă îngrijorez, Sarah. Ce se întâmplă? Le-ai spus celor de la pază?
   Sarah clătină din cap.
   - Vreau doar... să nu ies deloc în evidenţă dacă pot.
   - Îl cunoşti?
   - Nu l-am mai văzut niciodată.
   - Păi, dacă-l mai vezi, cred că ar trebui să suni la poliţie.
   - Probabil că nu e nimic. Nu vreau să reacţionez exagerat. Dar mă anunţi dacă-l vezi?
   - Sigur că da. Totuşi, cred că ar trebui să suni pe cineva.
   - Aşa o să fac.

Capitolul 17

   Sarah se simţi extrem de uşurată când veni ziua de sâmbătă.
    Departe de muncă, departe de Alan Lovelock, se ocupă de copii şi de activităţile lor împreună, de treburile casnice, de cumpărături, de jocuri şi de pregătirea mesei. Fu ocupată toată ziua şi bucuroasă că avea atâtea lucruri care să-i distragă atenţia. După ce Grace şi Harry aveau să se ducă la culcare, urma să petreacă două sau trei ore pregătind materiale pentru cursuri.
   Deocamdată, era încântată că se afla departe de universitate, departe de amintirea zilnică a faptului că avea atât de puţin control asupra propriului destin.
   Departe de străinul care se uitase la ea lângă clădirea bibliotecii.
   Trecuseră două zile de când îl văzuse. Nu îl mai zărise de atunci, şi în tot acest timp se convinsese că probabil venise doar în vizită, poate era cu echipa de rugbi, sau cineva care petrecea câteva zile alături de un frate mai mic în campus, şi în momentul respectiv era beat, drogat sau cine ştie ce altceva care să-i fi putut explica acel comportament ciudat. Dar oare chiar era un comportament ciudat, având în vedere că era un campus universitar?
   Locul în care echipa de canotaj fusese avertizată în mod repetat să nu mai ţină ceremonii de iniţiere care să implice băutul unei halbe imense de alcool sau alergatul dezbrăcat dintr-o parte în alta a campusului? Locul în care echipa de pază trebuise să se ocupe de curând de 25 de jucători de rugbi, îmbrăcaţi în pui de găină, care urcaseră o tablă de biliard pe acoperişul clădirii?
   Nu. Era doar un bărbat. Probabil că nu însemna nimic.
   Stând pe linia de tuşă a unui teren de fotbal din Lordship Rec, lăsă deoparte gândurile din ultima săptămână şi încercă să-l găsească pe Harry în grupul de băieţi scunzi care fugeau după minge pe terenul noroios.
   Echipa lui Harry, Călăreţii, juca împotriva rivalilor lor, Taifunurile. Fotbalul de sâmbătă după-amiaza era încă una dintre activităţile pe care le începuse Nick, dar de care ajunsese să se plictisească. În schimb, inventa de fiecare dată că trebuie să lucreze la ceva anume, ceva ce rămânea, în mod misterios, neterminat atunci când Sarah şi Henry se întorceau acasă de la meci.
   La şcoală, Sarah jucase hockey, netball şi rounders, nefiind diferenţe prea mari între ele, dar cunoştea regulile şi cum trebuie jucate. Nu jucase niciodată fotbal, în afară de micile jocuri cu Henry în curtea din spate, dar era destul de sigură că nu prea trebuia jucat aşa.
    În afară de portari şi de un băiat care stătea pe margine şi se scobea în nas, fiecare jucător de pe teren urmărea mingea, cu toţii formând un roi de albine care încercau să alunge un intrus din stup. Apărătorii, atacanţii şi cei din mijloc, cum s-or mai fi numit şi ei, se ţineau entuziasmaţi după minge, în ciuda ţipetelor de pe margine ale antrenorului. Rudele copiilor stăteau în părţi opuse, pe marginea terenului, câteva zeci de părinţi, bunici, fraţi şi surori, cu toţii înfofoliţi cu paltoane, geci lungi din fâş, căciuli şi mănuşi.
   Sarah îşi muta umbrela dintr-o mână în alta. Burniţa monoton şi încet, şi avea blugii şi încălţămintea fleaşcă deja. Fără tragere de inimă, îi dădu voie lui Grace să se întoarcă la maşina din parcare şi să aştepte acolo, în loc să stea în ploaie, primind instrucţiuni stricte să ţină uşile închise şi să nu pornească radioul, pentru ca maşina să nu rămână fără baterie.
   Unul dintre băieţi reuşi să lovească mingea, îndepărtând-o de grup, iar copiii de 5 ani, împroşcaţi cu noroi, porniră spre poarta celeilalte echipe.
   Din nu se ştie ce motiv, poarta era liberă. Sarah văzu imediat de ce: portarul celeilalte echipe, îmbrăcat în tricou verde, plecase de pe teren şi se îndrepta spre masa de la marginea terenului, unde se aflau batoane de ciocolată şi băuturi răcoritoare.
   Antrenorul Taifunurilor, un bărbat blond, cu barbă, îmbrăcat în trening, îşi aruncă mâinile în aer.
   - Will! Will! Ce naiba faci acolo?
   Arătă disperat spre poarta goală.
   - Du-te la loc!
   Portarul absent se întoarse şi se uită lipsit de expresie la el, cu gura căscată. Cel mai mare băiat din mulţimea de jucători care fugeau, gonind spre poarta liberă, lovi greşit mingea şi căzu în noroi, un alt băiat prăbuşindu-se peste el. Mingea scăpă departe de poartă şi ieşi de pe teren.
   Celălalt antrenor îşi acoperi faţa cu mâinile. Se auziră câteva aplauze şi mai multe strigăte de încurajare din partea ambelor echipe.
   - Asta e! strigă unul dintre taţii de lângă Sarah.
   - Care e scorul? îl întrebă Sarah.
   - Nu sunt sigur. Doisprezece la opt? Doisprezece la şapte? De fapt, ar putea fi unsprezece la opt, am pierdut socoteala.
   - Când ajung la scor egal, putem să plecăm acasă?
   Bărbatul rânji şi clătină din cap. Nu purta glugă şi părul său cărunt stătea lipit de cap din cauza ploii.
   - N-avem noi norocul ăsta, Sarah. Nici măcar nu s-a terminat prima repriză.
   Sarah arătă spre portarul plecat al echipei Taifunurilor, care stătea acum pe tuşă plângând.
   - Cred că antrenorul lor va trebui să poarte o discuţie dificilă în pauza dintre reprize. Se pare că nici tatăl portarului nu e prea încântat.
   Tatăl portarului stătea cu mâinile în şold şi vorbea cu antrenorul. Sarah era prea departe ca să audă ce discutau, dar îşi dădea seama după limbajul lor corporal că nu era o conversaţie politicoasă. Băiatul fusese lăsat singur, încă plângând, în timp ce bărbaţii, roşii la faţă, se certau şi arătau cu degetul unul spre altul. Ridicau tonul.
   Lui Sarah îi părea rău pentru băieţel, dorindu-şi ca tatăl lui să-l liniştească, sau cel puţin...
   Zări un gol în mulţime. Simţi cum i se încordează tot corpul.
   Era acolo. Bărbatul cu cicatricea.
   Stând în spatele mamelor şi al taţilor din echipa adversă, îmbrăcat cu o geacă neagră din fâş şi blugi albastru-închis. Părul brunet era tăiat aproape de scalp, fiind suficient de scurt încât să lase la vedere cicatricea albă, mare, care se întindea din vârful capului, de deasupra urechii, până la mandibulă.
   El era. Era sigură.

Capitolul 18

   În timp ce-l privea, bărbatul cu cicatrice întoarse capul uşor, privind spreparcarea de lângă clubul sportiv, acolo unde se afla maşina lui Sarah.
    Dădu din cap o dată înainte să se uite din nou la Sarah. O mişcare foarte subtilă, dar înţelesul era clar.
   Sarah simţi că nu mai poate să respire.
   Grace era în maşină. Singură.
   Se întoarse spre Fordul Fiesta, care se afla la vreo 40-50 de metri de ea, frica crescându-i atât de tare, încât aproape că i se tăiară picioarele. Maşinuţa ei albastră era încă acolo. Dar Grace mai era înăuntru?
   Se îndreptă în grabă spre parcare, scăpându-şi umbrela şi băgând mâna în buzunarul de la haină, după telefon. Apoi se opri imediat.
   Harry! Alergă înapoi la teren. Harry era încă acolo, fugind jucăuş după minge alături de colegii săi.
   Bărbatul era şi el tot acolo, faţa lui pătrăţoasă părând impasibilă. Ţinea mâinile băgate în buzunare şi geaca lui neagră strălucea în ploaie.
   Sarah nu ştia ce să facă. Să rămână sau să plece? Grace mai era în maşină? Urma să-l ia pe Harry, dacă se întorcea cu spatele? Nu avea cum în faţa atâtor oameni, nu?
   Îl apucă de braţ pe tatăl de pe tuşă, cu care vorbise mai devreme.
   - Trebuie să verific dacă fiica mea e bine, îl anunţă ea, vorbind din ce în ce mai tare. Poţi să te uiţi la Harry? Să fii cu ochii pe el?
   Bărbatul cu păr cărunt îi aruncă o privire îngrijorată.
   - Nicio problemă. Eşti bine?
   - Nu ştiu, răspunse Sarah, pornind în grabă spre parcare.
   Începu să alerge, clătinându-se, alunecând pe iarba acoperită cu noroi, băgând mâna în buzunar după telefon. Ştia că trebuie să fie pregătită să sune la poliţie în cazul în care Grace nu era la maşină. Fără nicio întârziere. Nu putea să piardă timpul.
   Te rog, să fie acolo! Te rog, spune-mi că n-au luat-o!
   - Grace! strigă ea, din ce în ce mai panicată. Grace!
   Ajunse în parcare, făcând paşi mari şi nimerind exact în faţa unei maşini care voia să plece. Şoferul claxonă supărat şi frână brusc, oprindu-se foarte aproape de ea. Sarah îi făcu cu mâna în semn de părere de rău şi continuă să alerge, încercând disperată să-şi vadă maşina, să vadă capul lui Grace pe scaunul din faţă, de lângă şofer.
   Geamurile maşinii erau aburite.
   Se opri în dreptul uşii din dreapta şi trase de mâner. Era încuiat.
   Bineînţeles. Îi dăduse cheile lui Grace.
   - Grace! strigă ea, bătând cu palma în geamul opac.
   Mai bătu o dată, cu ochii aţintiţi asupra geamului, dar în zadar. Fiica ei era înăuntru? Părea să fie ceva acolo, o siluetă, sau poate o...
   Uşa se deschise cu un zgomot metalic şi Grace scoase capul afară.
   - S-a terminat meciul? întrebă ea.
   Sarah aproape că râse de uşurare, dar i se puse un nod în gât.
   E bine. E bine.
   - Încă nu, Grace. Eşti bine?
   - Am terminat cartea. Harry unde e?
   Încă un gând, care veni ca un pumn în stomac: Poate că a vrut să-mi distragă atenţia, ca să-l ia pe el, de fapt.
   - E tot acolo. Trebuie să vii cu mine acum.
   - De ce?
   - Pentru că aşa trebuie. Hai, repede!
   Grace se dădu jos din maşină.
   - Dar e plictisitor.
   Sarah îşi lungi gâtul, ca să se uite înapoi la teren, dar exact atunci se auzi un fluier şi toţi jucătorii se opriră. Închise uşa şi apăsă pe telecomandă.
   - Nu a mai rămas mult din repriza asta, haide!
   O luă de mână pe fiica sa.
   - Hai să fugim!
   Începu să alerge înapoi la fiul său, înapoi spre meci, ştiind numai că trebuia să ajungă la el. Trebuia să fie acolo, ca să-l protejeze. Noroiul gros i se lipea de încălţăminte şi se temea să nu i-o rupă. Grace alerga lângă ea şi îi spunea de zor să încetinească, apoi ajunseră amândouă la marginea terenului, gâfâind şi murdare de noroi. Tatăl cu păr cărunt nu se vedea pe nicăieri şi jucătorii formaseră un grup în jurul antrenorului pentru discuţia dintre reprize.
   Sarah se chinui să-l zărească pe Harry, înaintând spre grup, în căutarea părului lui blond în acea mulţime de băieţei îmbrăcaţi în albastru.
   O cuprinse teama şi nu mai putea să gândească raţional.
   A dispărut, a dispărut, a dispărut...
   Se uită în jur înnebunită, cercetând parcul, pomii, şoseaua, după vreo urmă a bărbatului cu cicatrice.

.............................