29 de secunde, T.M. Logan

 ...............................................

3-4

      Inima lui Sarah începu să bată repede.

   Nu se mai gândea decât atât: L-am prins! În sfârşit, avea dovezi. Trebuia să se gândească, să găsească modalitatea potrivită de a se folosi de ele, dar mai întâi trebuia să asculte din nou toată conversaţia. Duse telefonul şi mai aproape de ureche în timp ce fişierul audio continuă, vocea lui Lovelock fiind mai tăioasă acum.
   - Pentru că înregistrarea unei conversaţii ar însemna că încalci regulamentul departamentului Resurse Umane, ca să nu mai pomenesc şi de încălcarea standardelor profesionale şi etice.
   - Ştiu asta.
   - Ai putea?
   - Nu înregistrez.
   - Tot m-aş simţi mai confortabil dacă l-ai lua de aici.
   - Bine.
   Se mai auziră nişte foşnete, atât de puternice, încât Sarah se dădu înapoi din cauza zgomotului brusc, apoi...
   Nu se mai auzi nimic.
   Verifică ecranul telefonului, ca să vadă dacă înregistrarea încă mai continua. Cronometrul avansa în timp ce fişierul audio se derula. Un şuierat şi zgomot alb. Dădu volumul la maximum şi lipi urechea de difuzor. Tot zgomot alb. Se auzea ceva, dar foarte departe, foarte vag şi distant. Nu se mai înţelegea faptul că ei doi vorbeau. Abia dacă se mai auzeau ca nişte voci umane. Îl lăsă să continue pentru alte câteva minute, sperând că sunetul va deveni mai clar, însă ştiind că nu va fi aşa.
   Nu era bine. Probabil că acoperise microfonul când îl băgase în geantă.
   Azvârli telefonul pe scaunul de lângă ea, lovind în volan cu palmele, în culmea frustrării.
   - La naiba! La naiba! La naiba!
   Până la urmă, înregistrarea nu era de niciun folos. Ar fi fost din nou cuvântul ei împotriva cuvântului lui, fără dovezi care să susţină versiunea ei a evenimentelor. Senzaţia de neputinţă era copleşitoare. Era ca o gaură neagră care o trăgea din ce în ce mai mult în adâncul ei. Una din care ştia că nu are cum să scape.
   În timp ce stătea în întunericul rece al maşinii, privind la un zid gol prin parbrizul pe jumătate înceţoşat, cu mâinile albite pe volan, îşi aduse aminte de o altă conversaţie. O conversaţie cu un străin puternic. Exact în acea parcare, cu trei zile în urmă, o aşteptaseră trei bărbaţi. Oameni cu ochii goi, care cel mai probabil făcuseră lucruri pe care ea nu ar fi putut decât să le bănuiască, la ordinele unui alt bărbat. Un om bogat şi periculos.
   Îl auzea din nou în minte. Aproape că-i simţea mirosul de trabuc.
   Iată oferta mea. Tu îmi dai un nume. O persoană. Şi eu o să o fac să dispară.
   Era o nebunie. O nebunie curată. O ofertă incredibilă, venită din partea unui străin.
   O să o fac să dispară.
   Cum ar fi fost viaţa ei dacă el nu ar mai fi făcut parte din ea? Ar mai fi avut acel sentiment de groază crescândă, în adâncul stomacului, pe care îl simţea în drum spre serviciu? Sigur că nu. Ar fi avut o şansă dreaptă să continue şi să avanseze, să obţină o siguranţă în viaţa ei şi să le ofere copiilor un viitor stabil? Da. Lumea ar fi fost un loc mai bun fără Lovelock în ea? Mulţi oameni care-l cunoşteau, care-l cunoşteau cu adevărat, ştiau care era răspunsul la acea întrebare.
   Căută prin geantă şi găsi în buzunarul din faţă telefonul mic pe care i-l dăduse Volkov. Nu apucase să-l arunce. Îl scoase şi îl ţinu în mână pentru o clipă. Încă nu-l pornise de când îl primise. Se holbă la el preţ de un minut, cu degetul mare pipăind clapa netedă şi închisă la culoare. Îl deschise şi apăsă pe butonul de pornire, o parte din creierul său sperând că nu mai avea baterie şi că nu va trebui să ia acea decizie. Că nu mai avea acea opţiune.
   Pentru că fiecare pas o aducea mai aproape.
   Ecranul telefonului se aprinse, luminând interiorul întunecat al maşinii.
   Nu avea niciun cod de deblocare, numai ecranul de start şi câteva aplicaţii standard. Sarah îl privi pentru o clipă, simţindu-şi respiraţia fierbinte. Avea senzaţia că stă pe un pervaz, undeva foarte sus, uitându-se în jos.
   De fapt, vertijul nu este teama de înălţime. Vertijul este teama că, atunci când stai pe margine, nu vei putea rezista dorinţei de a sări.
   Apăsă pe mica imagine portocalie care o conducea spre contacte, aflată în partea de jos a ecranului.
   Lovelock a creat această situaţie. Nu tu. Ţi-a refuzat încă o dată promovarea, şi acea supărare - acea furie - care a clocotit când ai văzut-o pe fetiţa aceea pe bulevardul Wellington. S-a întâmplat din cauza lui Lovelock. Te-a adus într-o situaţie imposibilă. El a declanşat totul.
   Era un singur număr salvat în memoria telefonului, un număr de mobil.
   Numele era trecut simplu: AAA. Ţinu degetul mare deasupra butonului de apelare timp de câteva secunde, după care îl ridică. Apăsă pe butonul de ieşire din meniu, revenind la ecranul principal, şi apăsă din nou butonul de pornire. Ecranul se întunecă.
   Ţinu telefonul micuţ în mâini. Avea doar câteva grame, dar părea la fel de greu ca o piatră: puterea vieţii şi a morţii stătea în mâna ei dreaptă.
   Puterea de a-şi recăpăta o parte din control asupra propriului destin.
   Se uită la ceas: 5 şi douăzeci şi şase de minute. Mai avea cam o oră până când expira termenul limită al rusului, de şaptezeci şi două de ore. În curând, oferta avea să dispară pentru totdeauna.
   Apăsă pe butonul de pornire din nou şi privi cum telefonul se luminează a doua oară. Selectă contactele şi se uită din nou la numărul de mobil.
   Probabil că era oricum o aiureală, încă un bărbat care încerca să-şi afişeze puterea. Oamenii nu făceau genul ăsta de lucruri. Nu se întâmpla aşa ceva în viaţa reală.
   Dar ce alte opţiuni mai avea? Să stea degeaba şi să-i permită şefului său să-i distrugă viaţa? Să o dea afară, să o forţeze să-şi mute din nou familia, să-i distrugă cariera? Sau să-i dea ceea ce voia?
   Nu. Trebuia să existe şi altă cale. O cale care să nu implice predarea ei.
În care să nu fie umilită. Să nu trebuiască să piardă.
Poate că uneori, în viaţă, o situaţie imposibilă cere o soluţie de
neconceput.
Apăsă pe butonul verde şi duse telefonul la ureche.

Capitolul 37

   Nu putea deloc să adoarmă.
   Luă o doză întreagă de pastile, dar creierul ei era prea agitat, retrăind încontinuu conversaţia, importanţa a ceea ce făcuse presând-o din toate direcţiile. Se întoarse pe o parte şi pe alta iar şi iar, uitându-se la ceasul de la radio de fiecare dată când se întorcea pe partea dreaptă. Văzând cât de puţine minute trecuseră de când verificase ecranul ultima dată. Fierbinţeala albă a furiei pe care o simţise mai devreme se domolise până ajunsese la nivelul unei bubuituri joase în dreptul tâmplelor, o durere care nu voia să-i dea pace.
   Apelul îi îngropa orice alt gând.
   Acum vedea clar ce făcuse: un pact cu diavolul. Şi ştia foarte bine cum se rezolvase situaţia pentru doctorul Faust. Se bucurase de cei 24 de ani de bogăţie, de succes şi de faimă, dar, în cele din urmă, aşa cum ştiuse că se va întâmpla când îşi semnase numele cu sânge, diavolul venise să-i ia sufletul.
   Plasase acel apel într-un moment de nebunie. Nu exista nicio îndoială asupra faptului că Lovelock era un bărbat care se folosea de puterea sa ca să-i vâneze pe alţii, prezentându-şi o latură lumii largi şi una complet diferită în privat. Un prădător sexual foarte inteligent şi diabolic, a cărui listă de victime probabil că se întindea de-a lungul câtorva decenii. Dar nu avea cum să se rezolve totul sau să facă tot ceea ce îi propusese Volkov.
   Indiferent ce făcuse Volkov sau ce avea să facă pe viitor, nu avea cum să fie bine aşa ceva. Nu?
   Toată noaptea se chinui cu astfel de gânduri, în cele din urmă căzând într-un somn neliniştit când se apropie răsăritul, îl visă pe Volkov, dar în loc de mâini avea cuţite. Cuţite curbate şi ameninţătoare, cu vârfuri lucioase. Îl visă pe Lovelock stând la masa ei din bucătărie, cu pielea gri şi fără ochi, cu nişte găuri roşii pe faţă. Când vorbi, îi ieşiră larve printre buze.
   Se trezi speriată, inima bătându-i cu putere, un singur gând acoperindu-le pe celelalte: Dumnezeule! Ce am făcut?
   Enormitatea a ceea ce probabil că declanşase o lovi la ora 4 şi 41 de minute dimineaţa. Şi, înainte ca răsăritul să îşi împrăştie lumina rece şi gri în dormitor, ştiu ce avea de făcut. Se îmbrăcă într-un halat, se încălţă cu nişte papuci şi ieşi încet din cameră, ca să nu-i trezească pe copii în timp ce traversa holul. Harry avea somnul uşor şi s-ar fi trezit la orice mişcare din casă, ieşind afară să o găsească pe mama sa oriunde ar fi fost. Şi, odată ce se trezea, nu se mai culca la loc. Iar ea trebuia să se concentreze pe ce avea de făcut acum.
   Mergând pe vârfuri cât de uşor putu, coborî în bucătărie. Jonesy stătea pe blat şi o întâmpină clipind încet. Sarah închise uşa de la bucătărie în urma sa şi căută în geantă telefonul mic Alcatel. Îl porni şi privi cum se aprinde ecranul.
   Îşi simţea capul greu din cauza lipsei de somn. Totuşi, se forţă să se concentreze, să se gândească la ce voia să spună şi cum să se exprime.
   Trebuia să vorbească clar şi fără greşeli. A fost o ofertă foarte frumoasă, dar mă tem că am făcut o greşeală. M-am mai gândit şi mi-ar plăcea să-mi retrag cererea. Vă rog să uitaţi tot ce am spus aseară. Îmi pare foarte rău că v-am irosit timpul, dar sper că veţi înţelege. Sper că fiica dumneavoastră va putea să uite ce i s-a întâmplat, aşa cum sper că voi uita şi eu.
   Jonesy îi sări în poală şi începu să apese cu lăbuţele în halatul ei, torcând cu putere. Sarah apelă numărul pentru a doua oară în ultimele 12 ore şi duse telefonul la ureche.
   Câteva secunde de linişte, urmate de o voce electronică de femeie.
   - Ne pare rău, dar acest număr nu este disponibil. Vă rugăm verificaţi şi încercaţi din nou.
   Bip. Şi apoi, nimic.
   Se încruntă şi sună din nou, dar primi acelaşi mesaj înregistrat. Nu se poate. Cu panica astfel crescându-i, verifică lista de contacte a telefonului şi istoria de apeluri din nou: un număr, un apel, lung de 29 de secunde, la ora 5 şi 27 de minute după-amiaza, cu o zi în urmă. Apelul ei, pe care îl dăduse în timp ce stătea în parcarea de la serviciu, tremurând de furie.
   I se înfierbântă faţa. Cu mâna tremurândă, apelă acelaşi număr pentru a treia oară. Vocea electronică se auzi din nou. Degeaba mai încerca: numărul fusese închis.
   Orice declanşase, acum nu mai putea fi oprit.

Capitolul 38

   Sarah îşi făcu o cafea tare, muşcându-şi degetul mare, neliniştită, în timp ce ibricul fierbea, şi îşi deschise laptopul pe masa din bucătărie.
    Încă mai avea mai bine de o oră până când se trezea Harry. Intenţiona să afle cine era rusul misterios şi să-l contacteze cumva, să-i explice faptul că fusese o greşeală. Că voia să retragă numele pe care-l dăduse cu o seară în urmă. Se convinsese deja pe jumătate că era un semn bun faptul că numărul de telefon nu mai funcţiona; poate că asta însemna că totul fusese de la bun început doar un truc al unui şarlatan. O demonstraţie de orgoliu, o mică glumă pe seama unei englezoaice uşor de păcălit, iar ea se lăsase păcălită.
   Dar tot voia să afle cine era acel străin, ca să fie sigură. Şi cât de greu putea fi să afle identitatea unui bărbat atât de bogat? Sigur apărea des pe Internet dacă era atât de bogat cum părea. Firma lui deţinea cu siguranţă un sediu în Londra, ştia asta din noaptea în care o luaseră. Dar unde se afla, şi cum făcea bani?
   Căută pe Google „Volkov”, deşi spusese că nu era numele lui adevărat.
   Erau o mulţime de Volkovi. Faimoşi şi nu chiar atât de faimoşi. Niciunul nu arăta ca el. Îi căută numele în Google translate.
   Volkov însemna „lup”.
   Apoi căută „Oameni de afaceri ruşi în Londra”. Apărură mai bine de 450.000 de rezultate. Petrecu mai bine de 15 minute cercetând linkurile de pe primele 5 pagini, dar nu găsi nimic care să o ajute. Poate că nu-i ştia numele, dar ştia cum arată, aşa că trecu la rezultatele cu imagini.
   Urmă un şir aparent infinit de poze dominate de Roman Abramovich şi de Boris Berezovsky. Începu de sus, dând în jos şi privind cu atenţie fiecare faţă, ca să vadă dacă îi părea cunoscută. După câteva sute de fotografii, găsi una care semăna cu misteriosul rus. Dădu click pe ea ca s-o mărească, şi văzu o poză din profil făcută afară, într-o zi în care bătea vântul din câte se pare. Subtitlul conţinea doar un nume: Andrei Ivanov. Oare acesta era el?
   Semăna la forma bărbiei şi la păr. Nu era neapărat o fotografie bună.
   Deschise o altă fereastră şi îi căută numele. Primul rezultat fu o pagină de pe Wikipedia.
   Andrei Ivanov, om de afaceri miliardar şi proprietar al unui lanţ hotelier din Rusia, Europa şi America de Sud. Se crede că are legături cu grupările de crimă organizată şi conexiuni la nivel înalt cu guvernul rus. Ivanov a fost împuşcat mortal, împreună cu bodyguardul său, pe scările unei clădiri de apartamente din districtul Rublyovka, din Rusia, pe 12 ianuarie 2014. Se crede că a fost ţinta unui rival în afaceri din cauza unei neînţelegeri care data de mult timp. Ucigaşul lui nu a fost găsit niciodată.
   Nu era bine. Bărbatul acesta murise de câţiva ani. Sarah se uită din nou la poza de pe ecran. Acum, că o studia mai de aproape, era evident că nu avea ochii la fel. Erau prea înfundaţi. Şi părea să aibă puţin peste 40 de ani, în timp ce bărbatul pe care îl întâlnise ea trebuie să fi avut vreo 55.
   Reveni la imagini, fără să se grăbească, astfel încât să nu rateze nimic, însă după alte cincisprezece minute, tot nu se alesese cu nimic. Era inutil.
   Avea nevoie de un nume.
   Se gândi la noaptea de luni, când oamenii lui Volkov o luaseră din campus. Având cagula pe cap, în timp ce zăcea întinsă pe bancheta BMW-ului, încercase să estimeze timpul care trecuse. Numărase minutele în minte şi ajunsese la 14, mai mult sau mai puţin. Hai să zicem 12. La o viteză urbană medie de 30 de kilometri pe oră, 12 minute de condus ar fi însemnat o distanţă de aproximativ 6 kilometri şi jumătate de campus. Practic, asta ar fi creat un cerc de-a lungul nordului Londrei, de la Barnet până la Edmonton, de la Pamer’s Green, în sud, până la M25, în nord. Poate 11 kilometri dintr-un capăt în altul.
   Deci o populaţie de aproximativ două milioane de oameni.
   Şi dacă toate calculele ei erau greşite? Dacă numărul de minute era prea mare sau viteza estimată de ea prea mică? Atunci, ar fi fost mult pe lângă.
   Tocmai voia să mai încerce o căutare pe Google când Harry apăru în cadrul uşii bucătăriei, cu părul ridicat în toate părţile şi ochii încă grei de somn. Fără să zică nimic, întinse braţele spre ea şi Sarah îl ridică, punându-l în poală ca să-l îmbrăţişeze. Stătură aşa mult timp, îmbrăţişaţi în tăcere, Sarah inspirând mirosul băieţelului ei dulce, amestecat cu cel de aşternuturi din bumbac, pudră de talc şi şamponul pentru bebeluşi cu care îl spălase aseară. În acel moment, uită de toate, închise ochii şi lăsă grijile să se evapore în căldura îmbrăţişării fiului său.
    Îl legănă încet în poală, aşa cum făcea pe când băieţelul era doar un bebeluş. Îi sărută creştetul capului, pe care îl ţinea sprijinit de ea, părul lui blond fiind încă ciufulit după somn.
   Apoi realizarea năvăli peste ea, fiind conştientă de ceea ce făcuse.
   Deschise ochii din nou şi închise laptopul cu mâna liberă.
   Harry ridică privirea spre ea.
   - A venit sâmbăta, mami?
   - Încă nu, scumpule. În curând.
   - Deci, azi merg la grădiniţă?
   - Da. Haide, trebuie să te pregăteşti.
   Jumătate de oră mai târziu, în timp ce Grace şi Harry luau micul dejun, scoase micul Alcatel din geantă şi îl porni din nou. Verifică ultimele apeluri, în cazul în care cineva încercase să o sune înapoi în timp ce era la duş.
   Era tot un singur număr, apelat de ea, la ora 5 şi 27 dupa-amiază, cu o zi în urmă. Apoi, 3 apeluri ratate, către acelaşi număr, de dimineaţă.
   Se pare că decizia fusese luată. Încercă să se concentreze pe cum ar fi arătat un viitor fără Lovelock în el, simţindu-se storcoşită de emoţii din toate părţile. Remuşcări. Anxietate. Teamă. Şi o mică şi vinovată uşurare.
   Dar încă nu părea real, nu părea deloc real.
   Gândurile ei fură întrerupte de vocea curioasă a lui Grace.
   - Ţi-ai luat telefon nou, mami? o întrebă fiica ei.
   - A, ăsta? Nu. Eu... am grijă de el pentru o prietenă.
   Apăsă butonul de pornire şi ecranul se întunecă din nou.
   - Pot să mă uit şi eu la el?
   - Aproape că a rămas fără baterie, zise Sarah, băgându-l la loc pe fundul genţii.
   - Poţi să-mi iei un iPhone, mami?
   - Nu încă, Grace, când o să mai creşti. Poate când o să mergi la o şcoală mai mare.
   - Olivia Bellamy din clasa mea are telefon deja.
   - Serios?
   Nenorocita de Olivia Bellamy are de toate, se gândi Sarah, nu pentru prima dată.
   - E un iPhone 7. L-a adus la şcoală săptămâna trecută, dar doamna Brooke s-a supărat şi i l-a luat, şi Olivia a trebuit să se ducă la sfârşitul zilei cu mama ei ca să-l ia înapoi.
   Sarah avu o viziune scurtă a directoarei lui Grace, formidabila doamnă Brooke, aruncându-i o privire urâtă mamei Oliviei.
   - Foarte bine a făcut doamna Brooke.
   - Are cont pe Instagram. Are o sută de urmăritori.
   - Doamna Brooke?
   - Nu, prostuţo! se strâmbă Grace la ea. Olivia.
   - Cred că asta e ceva pentru adolescenţi. Şi pentru adulţi.
   Harry interveni, aplecându-se deasupra mesei.
   - Mami, îmi iei şi mie ice phone?
   - Ce să-ţi iau, scumpule?
   - Un ice phone, ca al Oliviei.
   - Nu un ice phone, ci iPphone! pufni Grace. Idiotule!
   Harry făcu botic spre mama lui.
   - Mami, m-a făcut idiot.
   - Nu fi rea cu fratele tău, Grace.
   - Dar e un idiot.
   Harry se întinse şi o trase pe sora sa de o coadă, luând mâna înainte ca fetiţa să i-o apuce.
   - Acum, s-a zis cu tine! îl ameninţă Grace, dând să riposteze.
   - Mami! se văită Harry.
   Sarah întinse braţele în ambele părţi, ca un poliţist care direcţionează traficul, prinzându-i pe fiecare cu câte un braţ şi ţinându-i la depărtare. Nick nu mai era. Era de datoria ei să menţină pacea.
   - Potoliţi-vă, amândoi! Grace, du-te şi spală-te pe dinţi! Harry, te rog, termină-ţi cerealele! Trebuie să plecăm peste 5 minute.
   Grace îşi exprimă indignarea şi merse apăsat spre scări. Harry mai luă o gură mică de Rice Krispies şi împinse bolul, sărind de pe scaun şi alergând înapoi în sufragerie ca să se mai joace pentru cinci minute cu piesele de Lego.
    O zi obişnuită, îşi spuse Sarah în timp ce-l privea plecând. O dimineaţă obişnuită. Îi îmbrăcă pe copii, le dădu micul dejun, îi puse să se spele pe dinţi, îi lăsă la şcoală, făcu drumul până la serviciu şi apoi trecu la treabă.
   Doar că nu era o zi obişnuită. Din cauza unui anumit apel.

Capitolul 39

   Vina o măcină toată ziua de vineri.
   Se pare că pofta de mâncare îi dispăruse şi îi era din ce în ce mai greu să se concentreze. Simţea că se întâmplă ceva în afara razei ei vizuale, că se mişcă nişte rotiţe, dar că lucrurile nu ţineau de ea. Un tren scăpat de sub control, fără frâne. Şi cu numărul de pe mobilul deconectat nu avea cum să-i schimbe traseul. Nu era greu să fie ocupată tot timpul, să-şi ocupe mintea cu altceva, dar de fiecare dată când mintea ei avea câteva momente de respiro, se trezea că se gândeşte la Volkov.
    Când asista la o şedinţă, sau când stătea la birou, ori când aştepta ca ibricul să fiarbă în bucătăria mică destinată angajaţilor, gândurile îi alunecau spre momentul în care sunase, singură în maşina sa.
   Apoi avea din nou senzaţia aceea de rău care o înţepa în stomac. Ca şi cum un vas de porţelan i-ar fi scăpat din mâini şi ştia că avea să se spargă într-o mie de cioburi imediat ce se lovea de pământul tare şi rece. Îl privea cum cade cu încetinitorul.
   Un singur apel. Care durase mai puţin de 30 de secunde. Poate că acesta avea să fie momentul care să-i despartă vechea viaţă de cea nouă, care s-o treacă de la a fi o persoană inocentă la a fi o persoană vinovată.
   Momentul în care viaţa ei se abătea de la drum şi o lua spre o direcţie complet nouă.
   Sau era doar o cacealma, un plan elaborat, încercarea unui bărbat de a se simţi puternic, în detrimentul ei?
   Pentru că nu se întâmplase nimic. Cel puţin, nu încă. Nu ştia la ce să se aştepte, nu întrebase persoana care răspunsese la telefon ce o să se întâmple sau cât timp va dura – dacă era să se întâmple ceva. Viaţa pur şi simplu îşi urma cursul, parcă nederanjată.
   Faptul că nu ştia nimic o înnebunea.
   Şi mai era ceva. Simţea că era urmărită la serviciu de un observator nevăzut. Ca şi cum Lovelock ar fi fost tot timpul cu un pas înaintea ei.
   Ştiuse că avea de gând să se ducă la Resurse Umane. Ştiuse că avea să înregistreze ultima lor şedinţă şi că vorbise cu decanul despre oportunitatea legată de Atholl Saunders. Dar de unde ştia atât de multe? Nu putea să-şi dea seama, era ca şi cum...
   - Doamnă Haywood?
   Sarah îşi reveni din reverie.
   - Îmi cer scuze, poftim?
   Peter Moran, managerul facultăţii, se uita la ea din capătul mesei poleite, din stejar.
   - Te întrebam dacă ai ceva de adăugat la sugestia lui Charlotte?
   Charlotte Anscombe, managerul departamentului de relaţii cu presa al facultăţii, zâmbi spre ea, aşteptând să-i audă răspunsul. Sarah privi în jurul mesei. Toată lumea se uita la ea.
   - A, ăă, nimic, răspunse ea. Momentan, nu.
   Charlotte îşi dădu buclele blonde după ureche.
   - Am sugerat o serie de activităţi pe reţelele de socializare legate de cea de-a 450-a aniversare a naşterii lui Marlowe. Câteva postări pe bloguri, poate un articol pentru The Conversation? Te poţi ocupa tu de organizarea câtorva interviuri, să vezi cine ar fi interesat?
   - Da, sună bine.
   Sarah încercă să-şi recupereze gândurile.
   - Foarte bine. Ne consultăm mâine, dacă e în regulă.
   - Ne-ar plăcea să facem nişte pregătiri în avans şi cu profesorul Lovelock, având în vedere că la primăvară apare cartea sa, adăugă Charlotte. Ştiu că va face multe cu BBC, dar ne-ar plăcea ca totul să fie bine pus la punct şi aici.
   Sarah încuviinţă, dar nu se putea gândi decât: Cartea lui nu va apărea la primăvară, pentru că el nu va mai fi. Va dispărea până atunci. Sau poate că va fi publicată după moartea lui.
   - Bineînţeles, spuse ea. Da. E o idee bună.
   După ce şedinţa se termină, se duse repede la ea în birou, dornică să fie singură măcar o oră înainte de următorul curs.
   Îi sună telefonul imediat ce se aşeză la birou şi tresări speriată. Era Jocelyn Steer, asistenta lui Lovelock.
   - Sarah, ai 5 minute libere?
   - Ăă, sigur.
   - Super. Două lucruri: voiam doar să-ţi reamintesc că lunea următoare va avea loc o şedinţă în plus pe departament. Şi, ai putea să vii acum în biroul lui Alan?
   Încercă, dar nu reuşi să îngaime nicio scuză ca să scape. Jocelyn putea să-i vadă jurnalul electronic, aşa că Sarah nu putea să pretindă că are vreun curs fără să fie prinsă că minte.
   - Sigur, zise ea în schimb. Când?
   - Ar fi bine chiar acum. Mulţumesc mult!
   Închise.
   Cu moralul la pământ, Sarah se ridică în picioare şi se adună. Ştie ceva? Despre ce am făcut? Sau poate că asta e ziua în care mă anunţă că postul meu va fi restructurat. Stătu în faţa biroului pentru o clipă, încercând să-şi dea seama care era varianta cea mai rea. Amândouă erau dezastruoase în felul lor, dar cel mai probabil era valabilă ultima, nu-i aşa?
   În cele din urmă, îşi luă sacoul pe ea şi merse încet spre biroul lui Lovelock. Stătea la marginea mesei, aşteptând-o.
   - A, Sarah! Mulţumesc pentru că ai venit. Închizi uşa, te rog?
   Sarah o închise, dar rămase aproape de ea, păstrând o distanţă cât mai mare între ei. El îi făcu semn spre canapeaua care se afla între două rafturi cu cărţi ce acopereau tot peretele. Era din piele grena şi părea a fi o moştenire antică de familie, cu tapiseria spălăcită din cauza trecerii timpului.
   - De ce nu iei loc?
   - Mi-e bine aşa, mulţumesc!
   - Mă faci să mă simt neliniştit, stând aşa în faţa uşii.
   Rânji ca un lup.
   - Haide, femeile de obicei preferă canapeaua, sau cel puţin aşa am auzit.
   Făcu din nou semn spre canapea şi Sarah încercă să se aşeze cât mai departe posibil de el. Bărbatul se aşeză picior peste picior, întorcându-se cu faţa spre ea.
   - Deci: restructurarea departamentului. Mă întreb dacă ai avut timp să te mai gândeşti la asta.
   Deşi lucra cu el de 3 ani, Sarah era uimită că putea să se poarte într-un hal fără de hal şi apoi - o zi mai târziu - să se poarte ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Ca şi cum nu ar fi făcut remarci perverse, nu ar fi hărţuit-o şi nu şi-ar fi pus mâinile pe ea. Presupuse că era un fel de amnezie selectivă, amestecată cu încrederea colosală în faptul că era irezistibil.
   - Nu am crezut că este vorba de mine.
   El se ridică şi se îndreptă spre canapea, aşezându-se în celălalt capăt, cu piciorul drept atârnând în aer. Sarah observă că purta papuci, nişte mocasini din piele întoarsă care nu păreau deloc să-şi aibă locul la serviciu.
   - A, nu aş vrea să ai acea impresie. Cu siguranţă, poţi influenţa rezultatul deciziilor.
   Sunt destul de sigură că am influenţat rezultatul, îşi spuse ea. Dar nu într-un fel care o să-ţi placă şi ţie.
   Continuă să vorbească, gesticulând, dându-se mai aproape, dar nu mai putea să-l audă. Erau doar nişte zgomote de fundal, astupate de volumul gândurilor sale.
   Ştie. Ştie.
   Nu fi ridicolă. Bineînţeles că nu ştie.
   Fusese o idee proastă. Nu avea cum să nu ştie despre contractul ei cu Volkov.
   Dar dacă ştie? Dacă ştie că deasupra capului său stă o sabie pregătită să-i taie gâtul?
   Avea un miros mai puternic acum, o duhoare corporală. Îi spusese cândva că feromonii naturali ai unui bărbat nu trebuie să fie mascaţi de chimicale, aşadar, biroul său avusese dintotdeauna un miros foarte specific.
   Miroase ca fundul unui motan, spusese Marie odată. La vremea respectivă fusese ceva amuzant, dar acum nu mai era deloc aşa. Se dădu uşor mai într-o parte şi încercă să respire cât mai puţin.
   Îl privi şi încercă să-i pară rău pentru ce făcuse. Încercă să-şi trezească la realitate sentimentul de vină din nou, să găsească vreo urmă de remuşcare pentru procesul pe care îl declanşase.
   Dar nu simţea deloc aşa ceva.
   O lovi un alt gând, cu o forţă atât de puternică, încât îi tăie respiraţia.
   Doar dacă îi spun.
   Asta ar trebui să fac? Să-l avertizez că e în pericol?
   Dar nu ar fi crezut-o niciodată. Şi nu exista niciun mod în care să-i spună fără să sune ca o nebunie curată. Alungă acel gând la fel de repede cum îi venise.
   Ce-i făcut e bun făcut. Cum îţi aşterni, aşa dormi.
   Dar în timp ce Lovelock îi invada şi mai mult spaţiul personal, un gând le opri pe toate celelalte: Poate că asta va fi ultima dată când va trebui să trec prin asta. Ultima dată.
   Pentru că, în curând, vei fi un om mort. Amin!
   Încă mai pălăvrăgea.
   - Timpul trece, Sarah. Tic-toc! Se vor lua decizii, într-un fel sau altul.
   Se întoarse spre ea, punând un braţ pe spătar, şi degetele lui o atinseră pe umăr.
   - Ori vei face parte din noua structură, ori nu. Depinde numai de tine. Dar o să se facă schimbări – în curând. Urmează schimbările.
   Poţi fi sigur de asta, se gândi ea.
   Zece minute mai târziu, ieşi din biroul lui. Supărată şi ruşinată, din nou. Îmbujorată şi temătoare. Nici nu mai ştia de câte ori i se întâmplase asta.
   Poate că de vreo 10 ori. Poate chiar de mai multe ori. Dar azi fusese diferit. Pentru că acea zi poate că era ultima dată.
   Jocelyn Steer o urmări cu privirea când porni grăbită pe coridor.

Capitolul 40

   Ziua de sâmbătă trecu imediat, Sarah făcând treabă prin casă şi jucându-se cu copiii, ducându-i la lecţiile de înot şi la petrecerile cu prietenii, gătind, curăţând şi spălând.
    Voia să fie ocupată, să-şi ţină mintea departe de evenimentele petrecute în săptămâna aceea, şi se bucură când reuşi în sfârşit să se arunce extenuată la un film, seara, după ce copiii se duseseră la culcare.
   Duminică dimineaţa, Sarah pregăti prânzul în timp ce copiii pictau la masa din bucătărie, cu şorţurile pătate de acuarele. Harry părea să fi desenat mai mult pe el decât pe hârtia din faţa lui, dar era fericit oricum, cu o expresie de concentrare maximă întipărită pe chip. Grace relata o ceartă lungă şi complicată care se petrecuse între prietenele ei şi care atinsese un moment critic cu o zi în urmă, la petrecerea aniversară.
   - Chloe a fost rea cu Millie, îi explica fiica sa, apoi Francesca a zis că ea a fost invitată la petrecerea lui Chloe şi că nu a vrut ca Tara să vină, şi că, dacă vine, atunci ea nu mai vine, şi Chloe a zis apoi că Tara nu mai poate să vină. Şi apoi Millie i-a spus Alishei că ea nu vrea să vină dacă Tara nu vine şi că mama lui Chloe e rea şi groaznică.
   - Aha!
   - Dar eu cred că, de fapt, a fost vina Francescăi. Ea e cea care a început totul.
   - Mmm! Da.
   - Ce vrei să spui, mami?
   - Cred că ar trebui să fiţi prietene toate, draga mea, şi să încercaţi să fiţi drăguţe una cu cealaltă.
   - Chiar şi cu Francesca?
   - Da, chiar şi cu Francesca.
   Grace pufni, de parcă acela ar fi fost un răspuns ridicol, şi se întoarse la pictat.
   Plănuia să-i ducă pe copii în parcul Alexandra după-amiază, dar numai dacă nu începea ploaia. În bucătărie, televizorul avea sonorul oprit. Era ora buletinului de ştiri de la prânz. Ambii copii pictau fericiţi, aşa că Sarah se sprijini de blat, având cafeaua în mână, aşteptând să vadă cum o să fie vremea. Imaginea se schimbă, trecând de la ştirile naţionale la BBC Londra pentru buletinul regional. Dădu sonorul mai tare.
   - Ştirea zilei, anunţă prezentatoarea bine coafată. Poliţia investighează moartea unui bărbat al cărui cadavru a fost recuperat din râul Lee dis-de-dimineaţă. Detectivii au restricţionat accesul pe o parte a malului în Edmonton, în timp ce echipa de criminalişti cercetează zona pentru indicii. Liz Goodwin ne prezintă reportajul.
   Sarah parcă nu mai putea să se ţină pe picioare. Lăsă ceaşca jos cu putere, vărsând cafea pe blat. Cana se rostogoli şi se sparse de podea, Grace ţipând alarmată.
   Sarah ignoră dezastrul şi zgomotul, apucând telecomanda ca să dea sonorul televizorului mai tare.
   Pe ecran apăru o reporteriţă tânără, îmbrăcată la costum, în faţa malului unui râu. În spatele ei se afla o ecluză pe unde ieşea apă. Acolo, un poliţist cu geacă fosforescentă stătea lângă banda galbenă care desemna locul crimei, între doi pomi de la marginea apei.
   Reporteriţa se uita în obiectivul camerei de filmat, şi lui Sarah i se păru că se uită direct la ea.
   - Cadavrul, despre care se crede că este al unui bărbat de 55 de ani, a fost găsit de o persoană care-şi plimba câinele în această dimineaţă, dar se pare că a stat în apă cel puţin o zi.
   Imaginea se schimbă şi arătă banda de la locul crimei, două maşini de poliţie parcate în apropiere şi criminalişti îmbrăcaţi în salopete albe plimbându-se peste tot.
   - Poliţia consideră că moartea este una suspectă, dar încă lucrează la identificarea cadavrului. Informaţii neconfirmate sugerează că victima ar fi fost mutilată. Medicul legist a fost informat şi urmează să se deschidă o anchetă în zilele următoare. Liz Goodwin, de la Ştirile BBC din Londra, a relatat din Pickett’s Lock, de pe râul Lee.
   Sarah înlemni.
   Dumnezeule, Dumnezeule! Cum de l-au prins aşa de repede?
   Cunoştea zona. Îl dusese pe Harry la o petrecere aniversară a unui jucător din echipa lui de fotbal, care se afla aproape de locul respectiv. Nu era departe de Wood Green.
   Cu mâna tremurându-i, deschise laptopul şi hărţile Google, căutând până când găsi râul şi ecluza. Acolo! O linie orizontală, subţire, care marca locul în care asfaltul străbătea râul dintr-o parte în alta. Acela era locul în care reporteriţa de la BBC se aflase cu numai câteva clipe în urmă pentru transmisiunea în direct. Micşoră harta încet, văzând din ce în ce mai multe nume pe măsură ce harta se mărea. Inima îi bătea atât de tare, încât credea că mai are un pic şi leşină sau o să i se facă rău. Mai micşoră puţin şi se uită mai spre nord înainte să găsească exact ceea ce căuta.
   Sătucul Cropwell Bassett.
   Ecluza era la aproximativ 6 kilometri de casa lui Lovelock.
   Un bărbat trecut de 55 de ani.
   Poliţia o consideră a fi o moarte suspectă.
   Informaţii neconfirmate sugerează că victima ar fi fost mutilată.
   Sarah simţi un amestec de groază pură şi o mică undă de... Ce era mai exact? Nu uşurare. Nu asta. Era cel mai ciudat sentiment din lume.
   Îşi acoperi gura cu mâna când o voce îi şopti în minte, punând aceeaşi întrebare, iar şi iar:
   Ce ai făcut?
   Ce ai făcut?
   I se făcea rău.
   Cadavrul avea vârsta potrivită, sexul potrivit şi fusese găsit în locul potrivit. Identitatea sa nu fusese confirmată încă, dar sigur urma să se afle într-o zi sau două. Şi apoi avea să se dezlănţuie iadul.
   Fusese proastă şi naivă să-l creadă pe Volkov. O minţise, îi promisese că va face pe cineva să dispară şi nu va mai fi văzut niciodată. Promisese că Lovelock va fi ras de pe faţa pământului.
   Şi acum, apăruse un cadavru în râu, la 6 kilometri de casa lui.

Capitolul 41

   Stai calmă! îşi spuse. Concentrează-te!
    Acum, s-a terminat, datoria a fost plătită – fie că ai vrut să se întâmple asta sau nu. Acum, trebuie să fii inteligentă, să faci tot ceea ce trebuie să faci ca să te asiguri că nu se va face niciodată, dar absolut niciodată, legătura dintre acest act de violenţă şi tine sau familia ta. Nici măcar pe aproape.
   Trebuia să gândească foarte clar. Apucând marginea blatului, cu încheieturile albe, privi pe geam. Acum, ce avea să facă? Oare care era primul lucru pe care ar fi trebuit să-l facă imediat? Prima prioritate ar fi fost să scape de orice dovadă, orice ar fi legat-o de Volkov. Speriată, îşi dădu seama că încă mai avea mobilul pe care el i-l dăduse. Intenţionase să-l arunce, dar uitase. În adâncul ei, nu crezuse că se va întâmpla aşa ceva vreodată.
   Dar acum se întâmplase.
   Găsi micul Alcatel pe fundul genţii şi îl întoarse în mână, încă nevenindu-i să creadă ce provocase cu un singur apel. Câte unde avea să stârnească acel apel? Cât de departe aveau să ajungă acestea?
   Îl deschise şi îl porni. Bateria încă mai avea 58%.
   Selectă lista de contacte şi sună din nou la acel număr, în cazul în care o fi fost reconectat, cu speranţa că mai putea schimba cursul a ceea ce începuse deja.
   Linia era închisă. La fel ca înainte.
   Numărul era inutil dar, dintr-un anume motiv, nu voia să-l piardă pentru totdeauna. Găsi un bileţel pe care trecu numărul lui Volkov şi îl băgă în geantă.
   Telefonul trebuia să dispară. Dar unde? Gunoiul avea să fie ridicat abia peste 10 zile. Nu era o variantă bună. Trebuia să o facă undeva departe de aici, departe de casa şi de copiii ei. Undeva unde nu avea să fie găsit niciodată.
   Puse telefonul într-o pungă din plastic, luă nişte pietre grele din grădină şi le puse înăuntru, înainte să înnoade bine punga.
   Stai! Cum rămâne cu amprentele?
   Se duse în magazia de lângă uşa din spate şi scoase mănuşile de grădinărit din dulapul de sub chiuveta mică. Desfăcu punga din plastic, rupând-o, şi scoase telefonul din nou. Cum trebuia să procedeze? Mai văzuse asta la televizor, dar habar n-avea dacă funcţiona în realitate sau nu.
   Luă un şerveţel umed dintr-un pacheţel de lângă maşina de spălat şi şterse bine telefonul, ţinându-l în mănuşi. Când consideră că ştersese fiecare părticică din el, îl uscă bine cu un prosop din coşul de rufe şi îl băgă la loc în punga din plastic. Strânse punga bine cu nişte bandă adezivă şi o băgă în geantă. Mai avea ceva de făcut, era sigură de asta, dar nu putea să-şi dea seama ce era. Ce mai era? Ce o mai lega de aceşti oameni? Acum nu mai avea timp să se gândească la asta. În fiecare minut în care telefonul se afla în posesia ei, era legată de un bărbat mort dintr-un râu.
   Şi nu de orice bărbat.
   Ci de şeful ei.
   Îşi luă haina pe ea şi se întoarse în bucătărie, la copiii care încă pictau fără nicio grijă, aşezaţi la masă. Era o scenă de o normalitate atât de fericită, un contrast atât de mare faţă de întunecimea care o înconjura pe Sarah, încât trebui să se oprească în uşă şi să-şi tragă sufletul. Îşi acoperi gura cu mâna, dorindu-şi să poată surprinde acel moment şi să rămână în el pentru totdeauna.
   Orice ar fi făcut, trebuia să-i protejeze pe cei mici de întuneric. Chiar dacă dădea greş cu orice altceva, trebuia să reuşească să facă asta.
   - Haideţi, copii, să vă spălaţi pe mâini, ca să vă îmbrăcaţi şi să vă încălţaţi, zise ea cât de veselă putu. Mergem să hrănim raţele.
   Harry sări de pe scaun.
   - Da! Raţele!
   Grace strâmbă din nas.
   - Chiar trebuie?
   - Da, Grace, avem nevoie de puţin aer curat, iar raţele au nevoie de prânz. O să iasă şi soarele puţin mai încolo. Haideţi!
   - Putem să luăm îngheţată McFlurry după?
   - Nu ştiu, Grace, vom vedea.
   - Asta înseamnă că da?
   Harry se apucă de piciorul lui Sarah şi se uită în sus cu ochii lui albaştri şi mari.
   - Maccyflurry! Maccyflurry!
   Sarah nu-şi aducea aminte ca totul să fi fost o negociere când era ea mică. Îşi amintea că primea ceea ce-i dădeau părinţii ei şi că, de cele mai multe ori, se mulţumea cu asta. Dar acum se pare că fiecare instrucţiune directă pe care o dădea avea potenţialul de a fi transformată într-un târg în urma căruia copiii ei să obţină o recompensă. În oricare altă zi, asta ar fi deranjat-o, dar în acea zi se bucura de această distragere.
   Zâmbi spre fiica ei.
   - Înseamnă că vom vedea, Grace. Acum, ia-ţi haina şi pantofii, bietele răţuşte mor de foame.
   Conduseră prin traficul de duminică, prin Crouch End şi Highgate, parcară pe marginea parcului Hampstead Heath şi merseră până la primul pod de deasupra iazului, copiii alergând înainte, ca să fie primii care ajungeau deasupra apei, pe micul dig unde se adunaseră raţele.
   Cerul era întunecat şi aerul îngreunat, prevestind venirea tunetelor.
   Copiii ajunseră la pod şi Sarah privi cum vreo douăsprezece raţe înfometate porniră spre ei pe apă. Grace se ocupa de punga cu seminţe pentru păsări, şi-i dăduse câteva şi fratelui ei. Cu degetele lui mici, lua câte o sămânţă şi o arunca spre raţele care măcăneau la picioarele lui, râzând în timp ce acestea-l încercuiau.
   Sarah se opri la jumătatea podului. În centru, acolo unde apa era cea mai adâncă.
   Cu ambii copii absorbiţi de ceea ce făceau, se uită repede în jur. Nu era nimeni în spatele ei. Nu venea nimeni spre ea. Pe malul îndepărtat era cineva care-şi plimba câinele, dar era întors cu faţa în partea cealaltă. Un alergător într-un costum de sport roz venea spre ea dinspre partea aceea a lacului. Sarah aşteptă, privind rozul aprins cu coada ochiului. Alergătorul ajunse pe pod şi continuă să alerge, cu spatele la Sarah, în timp ce se îndepărta.
   Bine. Acum!
   Scoase din geantă punga împăturită, se apropie de balustradă şi băgă mâna prin ea. Desfăcu palma şi lăsă punga să cadă, privind-o cum se prăbuşeşte rapid şi cum loveşte apa cu un pleosc puternic.
   Grace se uită în sus când auzi sunetul.
   Dintr-odată, se gândi: Ăsta era celălalt lucru pe care trebuia să-l fac.
   Cardul SIM. Fir-ar să fie, nu am scos cardul SIM din el.
   E prea târziu acum.
   Privi cum aerul din pungă se ridica în timp ce aceasta se afunda în apă.
   Sarah se gândi, îngrozită, că poate nici măcar nu avea să se scufunde. Dar apoi, punga se răsuci, logo-ul magazinului Tesco fiind vizibil preţ de o secundă, înainte să se piardă sub suprafaţa gri a lacului.
   În depărtare se auzi un tunet puternic şi începu să plouă.

Capitolul 42

   - Scuze, iar am ajuns ultima? întrebă Sarah, lăsându-şi geanta jos şi căutând în ea ordinea de zi.
   Ajunsese la şedinţa de departament cu doar câteva minute înainte.
   - Nu chiar, răspunse Peter Moran. Alan nu a venit încă.
   - A stat mai mult la prima şedinţă?
   - Nu, potrivit lui Jocelyn, nu avea nimic programat înainte de asta.
   Sarah se dezumflă. Cu o zi în urmă, petrecuse ore în şir căutând pe site-urile de ştiri locale, ascultând buletinele de la radio, încercând să afle mai multe despre cadavrul care fusese scos din râu. Dar identitatea sa nu fusese comunicată încă, şi Sarah încercase din răsputeri să se convingă că nu era de fapt Lovelock, că era doar o coincidenţă, doar un alt biet ghinionist care îşi găsise sfârşitul.
   Şi totuşi... din câte ştie ea, Lovelock nu întârziase niciodată la o şedinţă cu personalul, nici măcar o dată în cei trei ani de când Sarah lucra în departamentul lui. Vocea lui de bariton domina toate şedinţele - avea tendinţa să domine fiecare şedinţă la care participase vreodată cu el - aşa că absenţa lui ar fi lăsat un gol foarte mare. De obicei, venea la birou la ora 8, cel târziu, trimitea e-mailuri şi vorbea pe Skype cu academicieni colaboratori din alte ţări.
   În acea zi, mai erau doar câteva minute până la ora 9 şi jumătate şi scaunul din capul mesei din sala de conferinţe, scaunul lui, era încă gol.
   Poate că asta e ziua, până la urmă, se gândi Sarah. În sufletul ei se luptau sentimente contradictorii. Senzaţia vicleană şi prevestitoare care crescuse de câteva zile ajunsese la paroxism, blocând orice altceva. Micul ei dejun - atât cât reuşise să se forţeze să înghită - i se învârtea în stomac.
   Oamenii făceau conversaţie în jurul ei, dar, în mintea ei, Sarah nu putea să audă decât cuvintele reporteriţei de la televizor, de cu o zi în urmă.
   ...cadavrul, despre care se crede că este al unui bărbat trecut de 55 de ani, a fost găsit de o persoană care îşi plimba câinele în această dimineaţă...
   Moran îi întinse o ordine de zi.
   ...se pare că a stat în apă cel puţin o zi...
   - Sarah, eşti bine? Arăţi puţin cam palidă.
   - A vorbit cineva cu el?
   ...Poliţia consideră că este o moarte suspectă...
   - Încă nu.
   - Jocelyn a încercat să-l sune?
   - Se pare că nu i-a răspuns.
   ...încă lucrează la identificarea bărbatului mort.
   - Poate că ar trebui să-l mai aşteptăm puţin?
   Moran mormăi nemulţumit şi puse mâna pe telefon. Verifică dacă primise vreun mesaj înainte să-l pună la loc.
   Marie îi aruncă o privire empatică din partea cealaltă a mesei, cu sprâncenele ridicate, ca şi cum ar fi întrebat: Eşti bine?
   Sarah încuviinţă şi zâmbi puţin. Simţea că i se face rău.
   Moran îşi drese glasul.
   - Să începem, nu? Sunt sigur că Alan ni se va alătura în scurt timp. Mai lipseşte cineva?
   Cercetă feţele celor de la masă.
   - Se pare că doar Alan, zise cineva.
   - Bine...
   Moran notă ceva.
   - Primul subiect de discutat: examenele din sesiunea din ianuarie.
   Sarah încercă să se concentreze la ce spunea Moran, dar era imposibil.
   Lovelock nu întârzia niciodată. După câteva minute, se întinse ca să-şi scoată telefonul din geantă. Îl ţinu în poală, încercând să nu-i atragă atenţia lui Moran, şi căută pe Google ştirile despre cadavrul găsit în râu. Poate că deja îl identificaseră. Dacă da, numele lui avea să apară peste tot în presă şi pe reţelele de socializare.
   Poate că ea avea să fie cea care să le dea de veste tuturor. Să-i anunţe că fusese identificat cadavrul lui.
   Că era mort.
   Nu! Nu credea că ar fi reuşit să facă asta într-un mod natural. Vocea ar fi trădat-o. Era mai bine să continue de parcă totul era normal, şi să lase ca lucrurile să se desfăşoare ca de obicei. Probabil urma să se afle în tot departamentul - peste tot în universitate - în numai câteva ore.
   Poartă-te normal! îşi impuse ea. E doar o altă zi a unei săptămâni obişnuite.
   Poartă-te ca şi cum pactul tău cu diavolul nu a fost realizat.
   Încercă din nou să acceseze site-urile de ştiri, dar telefonul ei nu voia să încarce pagina – în clădire existau câteva zone în care semnalul era ecranat, iar biroul lui Lovelock era una dintre ele. Îl închise din nou şi îl puse în geantă.
   Putea să dea altcineva vestea, ar fi fost mai bine aşa. Poate că Jocelyn vorbea la telefon acum. Poate că poliţia aştepta în biroul exterior, cu doi detectivi cu feţe sumbre şi o maşină de poliţie parcată exact în faţă, unde puteau s-o vadă toţi studenţii. Poate că aveau să-i pună cătuşe, s-o scoată cu forţa din clădire în văzul tuturor. Se gândi la cum ar fi trebuit să reacţioneze când urma să afle vestea. Şocată, fără a-i veni a crede. Trebuia să se uite la ceilalţi, să-i vadă cum reacţionează şi să facă la fel ca ei. Poartă-te normal!
   Uşor de zis, greu de făcut.
   Uşa biroului se deschise brusc.
   Toate capetele se întoarseră în timp ce Alan Lovelock dădu buzna înăuntru, aducând cu el mirosul de ploaie, de transpiraţie şi de aer rece de noiembrie.

Capitolul 43

   Sarah petrecu restul zilei simţind un val de uşurare atât de puternic, încât o luă cu ameţeală. Se strădui să se concentreze pe orice altceva în afară de faptul că putea să-şi recapete vechea viaţă. Totul a fost doar o neînţelegere.
   Sau o escrocherie, ceva de genul. În ciuda spuselor lui Volkov, nu făcuse pe nimeni să dispară, până la urmă. Pentru că Alan Lovelock era acolo, la fel ca şi până atunci.
   Sarah avea să-şi recapete viaţa. Vechea ei viaţă. Încercă să nu se gândească la partea negativă. La faptul că asta însemna totul din vechea ei viaţă, inclusiv prezenţa lui în ea. Încă era şeful ei.
   Pe măsură ce se lăsa seara, sentimentul iniţial de uşurare pe care îl simţise când îl văzuse pe Lovelock încă în viaţă fusese încet-încet înlocuit de realizarea tristă că el era... ei, bine, acelaşi. Nu avea să se schimbe nimic. Urma să împiedice promovarea ei şi s-o ameninţe că o dă afară şi să o hărţuiască de fiecare dată când avea ocazia. Încă era lipsită de putere şi nu avea cum să-l oprească. Revenise în aceeaşi gaură neagră în care fusese blocată în ultima săptămână, ultima lună, ultimul an. O luase din nou de la zero.
   Aşezată în biroul ei, în dimineaţa următoare, Sarah citi ştirea de pe site-ul Ştirilor BBC pentru a treia oară.
   Poliţia l-a identificat pe bărbatul al cărui cadavru a fost găsit în râul Lee, duminică, acesta fiind Brian Garnett, în vârstă de 56 de ani.
   Domnul Garnett, care nu avea o adresă fixă, dispăruse de mai bine de o săptămână, fiind văzut ultima dată la un adăpost din Walthamstow.
   Cadavrul lui a fost găsit în dreptul ecluzei Pickett şi se crede că stătea în apă de câteva zile.
   Mâine va fi deschisă o anchetă de către medicul legist. Poliţia solicită oamenilor să ofere informaţii legate de unde s-a aflat şi ce a făcut domnul Garnett în ultimele zile înainte să moară.
   Sergentul detectiv Emma Thorne a declarat: „Rog pe toţi cei care l-au cunoscut pe Brian, sau care s-au văzut la un moment dat în ultimele două săptămâni, să ne contacteze, ca să putem stabili care au fost ultimele sale activităţi. Era cunoscut la un număr de adăposturi din nordul Londrei şi probabil că a băut în ziua în care a dispărut”.
   Căută pe site-ul ziarului local, Gazette, care avea ceva mai multe detalii şi câteva citate cu obişnuita replică „Nu te aştepţi la aşa ceva aici” din partea celor care-şi plimbau câinii şi a consilierului local al zonei. Potrivit ziarului Gazette, se sugera faptul că domnul Garnett suferea de probleme cu drogurile şi cu alcoolul de mulţi ani şi că probabil căzuse în râu, aflându-se sub influenţa uneia dintre cele două, sau a amândurora. Nu se menţiona nimic despre faptul că ar fi fost mutilat, aşa cum se spusese în reportajul original de duminică.
   Se simţi destul de proastă, aşa că închise fereastra de Internet şi rămase nemişcată pentru o clipă. Pe ecran se mai afla o fereastră, www.jobs.ac.uk, locul în care puteai să cauţi o slujbă în domeniul academic. Nu era nimic la universităţile Belfast şi Edinburgh, celelalte două centre britanice de studiu pentru domeniul ei. Ar fi putut încerca să găsească un post la Universitatea Bristol, dar ar fi fost tot un contract pe o perioadă determinată, în afara ariei sale de expertiză, un pas înapoi în ceea ce privea cariera ei.
   Şi era la peste 150 de kilometri.
   Iar copiii mergeau la nişte şcoli bune acum.
   Şi ea abia dacă făcea faţă cheltuielilor cu un singur salariu, darămite să îşi mai permită să se mute.
   Nu pleca nicăieri.
   Închise toate ferestrele din browser şi ajunse la mesagerie, descoperind o mulţime de mesaje necitite primite în ultimele zile. E greu să te concentrezi pe serviciu când ai cerut cuiva să-ţi facă şeful să dispară.
   Îşi dădea seama că toată treaba fusese ceva ridicol, de parcă s-ar fi uitat într-un univers paralel, care exista alături de al ei. Un univers cu propriile sale legi şi reguli, propriul său cod violent al onoarei, propriul său echilibru dintre răzbunare şi recompensă. Şi propriile sale promisiuni încălcate. Normal că fusese uşurată când apăruse Lovelock. Dar uşurarea fusese zdrobită de trista realitate că Sarah revenise la locul ei, purtând o bătălie cu sorţi imposibili de izbândă. O bătălie pe care nu avea cum s-o câştige.
   Se întoarse la corectarea unui teanc de eseuri ale studenţilor din anul întâi, despre un poet din secolul al XVI-lea, Edmund Spenser, un contemporan al lui Christopher Marlowe, din epoca Tudorilor. Scoase cu un oftat capacul pixului cu pastă roşie şi începu să verifice eseul pe care-l avea în faţă - care ar fi putut să fie mult mai bun dacă studentul ar fi scris corect numele lui Spenser. Ar fi fost un început bun, dar se pare că, adesea, nici măcar unul dintre cei mai inteligenţi studenţi ai ei nu acorda prea multă atenţie scrisului. Autocorrectul era de vină.
   Peter Moran apăru în uşa biroului ei, cu o mână strângând cadrul uşii.
   Era roşu la faţă şi gâfâia.
   - L-ai văzut pe Alan azi?
   - Nu. Nu e la el în birou?
   Moran se încruntă, de parcă Sarah ar fi pus o întrebare stupidă.
   - Normal că nu, de-asta te întreb pe tine.
   - Nu l-am văzut, dar, ca să fiu sinceră, am stat numai cu ochii în jos, corectând nişte eseuri.
   - Trebuie să ţină o prezentare vice-rectorului şi consiliului executiv în dimineaţa asta.
   - Probabil că e pe drum?
   - Trebuia să înceapă acum 15 minute. Nu e genul să întârzie, nu pentru ceva atât de important. Vice-rectorul e furios şi toţi aleargă de colo-colo ca nişte găini fără capete, încercând să descopere unde naiba a dispărut Alan.
   Sarah simţi un fior pe şira spinării. Se strădui să-şi menţină vocea calmă.
   - Poate că a avut o problemă la maşină? Aşa cum i s-a întâmplat ieri?
   - Ar fi sunat ca să ne anunţe - e o prezentare mult prea importantă. Am încercat să-l sun, dar are telefonul închis.
   Moran plecă spre biroul următor, aflat mai jos pe hol. Îl auzi punând aceeaşi întrebare, dar nu auzi şi răspunsul. Rămase înlemnită la birou.
   Stai calmă, se îndemnă ea. E o altă alarmă falsă, precum cea despre cadavrul din râu. O să fie bine, probabil că are iar ceva la maşină, sau are vreo problemă acasă. Poate că a făcut gripă. Asta e - probabil că e bolnav, stă în pat şi are febră.
   Dar instinctele îi spuneau altceva. Vice-rectorul era cel mai important om din campus, capul întregii universităţi, iar Lovelock nu ar fi ratat o astfel de şedinţă decât dacă - decât dacă ce? În adâncul ei, ştia ce însemna asta - de data asta, se întâmplase. Dispăruse.
   Ieşi afară, în grădiniţa din spatele Facultăţii de Arte. Era goală. Studenţii nu veneau niciodată acolo şi de obicei era linişte în timpul prânzului. Găsi o bancă şi se aşeză, încercând să-şi controleze emoţiile, să-şi dea seama ce părere avea despre cele mai recente noutăţi.
   S-a întâmplat. De data asta, au făcut-o.
   Trase aer adânc în piept o dată, apoi încă o dată. Inspiră pe gură, expiră pe nas. Se îndreptă de spate, privind în jur să vadă dacă se uită cineva la ea.
   Asta ţi-ai dorit. Ţi-ai făcut-o cu mâna ta.
   Era important să se poarte normal, să dea impresia că nu avea habar unde ar fi putut să dispară Alan Lovelock.
   La urma urmei, nu se poate face legătura dintre mine şi dispariţia lui.
   Nu-i aşa?

Capitolul 44

   Zilele trecură ca prin ceaţă.
    Sarah îşi ţinea uşa de la birou închisă şi evita orice contact apropiat cu alţi colegi, cât de mult putea, dar tot auzea bârfele de pe holuri. Angajaţii făceau speculaţii legate de unde ar fi putut să dispară Lovelock şi ce i s-o fi întâmplat. Aşa cum era şi normal, devenise cel mai discutat subiect din departament, şi speculaţiile erau răspândite peste tot - până şi studenţii începeau să spună că nu era în regulă ceva.
   Încet-încet, informaţiile - care păreau să fie puţine şi nu foarte utile - începuseră să se ţeasă din pânza de bârfe şi de presupuneri care ajunsese să facă parte din fiecare conversaţie. Lovelock plecase de la el de acasă la ora sa obişnuită, marţi dimineaţa, şi soţia lui insistase că părea a fi ca de obicei.
   Totuşi, nu ajunsese niciodată la universitate. Dispăruse undeva între casă şi serviciu - şi, după 48 de ore, tot nu fusese găsit. Maşina lui dispăruse şi ea, şi telefonul mobil fusese închis sau rămăsese fără baterie.
   Din câte se părea, dispăruse de pe faţa pământului.
   Stomacul lui Sarah se strângea de fiecare dată când auzea un coleg vorbind despre asta. Noaptea, stătea trează ore în şir, gândindu-se la acelaşi lucru, încontinuu.
   Tu ai făcut asta! Tu ai făcut asta! Tu ai făcut asta!
   Joi dimineaţa, găsi o atmosferă ciudată şi încărcată în facultate când se întoarse de la curs. Sarah o simţi imediat: o tensiune în aer, uşile de la birouri erau deschise, se purtau conversaţii în şoaptă, oamenii se uitau în spate. Nu era nimeni la biroul său, toată lumea stătea în picioare, vorbind încet, uitându-se pe telefoane, strânşi în grupuleţe. Încetini când trecu pe lângă uşa deschisă a biroului lui Lovelock. Jocelyn Steer părea să fie singura excepţie. Femeia tasta normal la computer, chipul ei înfăţişând obişnuita sa indiferenţă glacială.
   Sarah deja simţea cum i se strânge stomacul când dădu peste Marie în capul scărilor. Prietena ei părea agitată.
   - Ce s-a întâmplat? întrebă Sarah. Ce se petrece?
   Marie se uită peste umăr şi se dădu mai aproape de ea, vorbind încet.
   - Are loc o şedinţă importantă, la care participă directorii de la Resurse Umane, comunicaţii, securitate şi departamentul juridic. Stau înăuntru de o oră deja.
   Sarah căută să găsească răspunsul potrivit, cel nevinovat, care ar fi sunat bine în aceste circumstanţe.
   - Despre ce?
   - Tu vorbeşti serios? izbucni Marie. Despre ce crezi că vorbeşte toată lumea? Alan, normal.
   - S-a întors? A contactat pe cineva?
   - Doar nu crezi că şefii cei mari ar mai ţine vreo şedinţă dacă totul ar fi în regulă, nu-i aşa?
   - Nu ştiu. Poate că au primit nişte veşti de la...
   De la poliţie, era pe punctul să spună, dar se opri la fix.
   - Veşti de la cine? întrebă Marie.
   - Nu ştiu. Soţia lui?
   Voia să mai spună ceva, dar Jonathan Clifton ieşi din una dintre sălile de şedinţe, afundat într-o conversaţie cu un bărbat gras cu păr alb, la vreo 60 de ani. Sarah îl recunoscu vag din articolele despre serviciul intern de ştiri al universităţii - un prorector adjunct, unul dintre cei şase care stăteau la masa liderilor universităţii, Consiliul de Management Executiv.
   Peter Moran, managerul facultăţii, şi alţi câţiva îi urmară. Toţi păreau grăbiţi şi crispaţi.
   Sarah şi Marie se uitară una la alta şi porniră repede pe coridor până în cancelarie, unde erau adunaţi şi alţi angajaţi, având căni de cafea şi de ceai în mâini.
   - Ce se întâmplă? întrebă Marie.
   Toţi ochii din grupul cel mic se întoarseră spre Diana Storey, un lector junior din departament, care stătea lângă plita pe care fierbea apa într-un ibric.
   - Se pare că i-au găsit maşina. Maşina lui Alan.
   - Ce? întrebă Sarah înainte să se poată opri. Unde?
   - Mercedesul lui. Poliţia l-a găsit parcat în dreptul unui lac din Enfield, în spatele unui teren industrial.
   - Dumnezeule! spuse Marie pe o voce joasă.
   - L-am căutat pe Google, zise cineva, care dădea cu degetul în jos pe ecranul telefonului. E cam la jumătatea drumului dintre facultate şi casa lui. E un drum mai ocolitor, dar e pe ruta lui spre serviciu.
   - A dispărut când era în drum spre campus, nu-i aşa? întrebă Marie.
   - Da, răspunse Storey, dând din cap încet. Marţi dimineaţă.
   Sarah le întrerupse, încercând să-şi menţină vocea normală.
   - Dar el nu era...
   Se opri, simţindu-şi gura uscată.
   - El nu era la maşină?
   - Nici urmă de el.
   - Poate că e în lac, zise cineva, aproape în şoaptă.
   Tăcură toţi, contemplând posibilităţile.
   Mintea lui Sarah o lua la goană într-o altă direcţie.
   Să fi fost ceva deliberat? O strategie prin care să îndrepte poliţia într-o direcţie greşită? Asta să fi fost? Nu aveau să-i găsească decât Mercedesul şi nimic altceva?
   - Cercetează lacul? întrebă Marie într-un final. Cu scafandri?
   - Nu ştiu, răspunse Storey. La ştiri nu au zis nimic de asta, am verificat.
   - Fir-ar să fie, spuse altcineva. Situaţia nu arată deloc bine, nu-i aşa?
   - De unde ştii că i-au găsit maşina? întrebă Sarah.
   Storey ridică din umeri.
   - Cumnata mea e secretară la Biroul de Medicină Legală, care e la fel de securizat ca un ciur. Se pare că şi acolo e o nebunie, toată lumea aleargă disperată de colo-colo. De aceea s-a ţinut şedinţa cu vice-rectorul şi cu toţi managerii.
   - Au de gând să facă un anunţ oficial?
   - Aş spune că e prea devreme pentru asta.
   Storey privi spre uşa deschisă.
   - Dar, dacă nu apare în curând, chiar că o să iasă cu scandal.

Capitolul 45

   Sarah fu în secret bucuroasă când veni ziua de vineri. Era o zi liberă la şcolile copiilor, iar ea rămăsese acasă ca să aibă grijă de ei. Se bucura că era departe de serviciu, departe de colegii ei şi de bârfele despre Alan Lovelock.
   În timp ce le pregătea prânzul copiilor, o sună un număr de fix, necunoscut, pe mobil. Era Peter Moran, care vorbea pe o voce piţigăiată şi agitată.
   - Sarah? Poţi să vorbeşti?
   - Da, tocmai voiam să...
   - A venit poliţia aici. Vor să discute cu tine.
   - Cu mine? De ce?
   - Despre Alan.
   Sarah simţi cum cade cerul peste ea.
   - L-au găsit?
   Îi ignoră întrebarea.
   - Poţi veni?
   - Păi, da, cred că aş putea, după ce...
   - Ar fi bine să vii într-o jumătate de oră.
   - Ce s-a întâmplat, Peter?
   - Să vii repede. Vreau să termine cât mai repede posibil. Studenţii deja întreabă ce e cu maşinile de poliţie de afară.
   Închise înainte ca Sarah să mai apuce să întrebe ceva.
   Stătu în loc preţ de un minut, holbându-se la perete, aşteptând ca inima care i-o luase la goană să încetinească.
   Gândeşte-te la ce o să spui. Gândeşte-te la ce ar spune o persoană nevinovată.
   Îl sună pe tatăl ei, dar acesta nu răspunse la telefonul mobil. Nu răspunse nici pe fix. Apoi, Sarah îşi aduse aminte că tatăl ei juca bowling vinerea.
   Îşi verifică geanta şi împachetă repede un bagaj separat pentru copii, cu sticle de apă, cărţi de colorat, pixuri, şerveţele, şerveţele umede, câteva batoane dulci şi trei banane. Ţinu volanul strâns în timp ce conduse, copiii fiind neobişnuit de liniştiţi în spate.
   În biroul ei, îl puse pe Harry să coloreze şi îi dădu lui Grace cartea ei şi telefonul mobil, pornind aplicaţia pe care fetiţei îi plăcea să se joace.
   - Mami, cât durează? o întrebă fiica ei.
   - Nu mult. Zece minute. O să fiu în camera de alături, o să vorbesc cu poliţia.
   - Despre ce o să vorbeşti?
   - Nişte lucruri despre serviciu.
   - Ai probleme?
   - Nu, Gracey, răspunse ea, forţându-se să zâmbească. Nu am probleme.
   Harry îşi izbi creionul colorat de birou şi îşi dădu capul pe spate.
   - M-am plictisit, zise el.
   - Deja?
   - M-am plictisiiiiiiiit...
   - N-au trecut nici două minute de când suntem aici.
   Fiul ei se lăsă moale şi alunecă de pe scaun pe podea, unde începu să se rostogolească, repetând acelaşi cuvânt.
   - Plictisit, plictisit, plictisit!
   Sarah îl ridică în picioare, îl aranjă şi se gândi la ce putea să-i atragă atenţia timp de cincisprezece minute. Se uită în jur şi privirea i se opri asupra tablei de modă veche dintr-un colţ al biroului, o relicvă rămasă din perioada în care clădirea fusese ocupată de departamentul de matematică, cu 10 ani în urmă.
   - Uite, Harry, te las să desenezi pe tablă - poţi să fii ca un profesor de la şcoală. Poţi chiar să stai şi pe un mic piedestal.
   Îi dădu o bucată lungă şi groasă de cretă albă.
   Harry se duse până la tablă şi mai luă o bucată de cretă, rânjind, ţinând câte una în fiecare mână.
   - Eu pot să fiu profesorul, spuse el. Profesorul tuturor claselor zero.
   Sarah se întoarse spre Grace.
   - E responsabilitatea ta. Să ai grijă de fratele tău.
   - Chiar trebuie? se plânse Grace. E enervant.
   - Da. O să fiu în camera de alături dacă aveţi nevoie de mine. Dar dacă nu, să rămâneţi aici, bine?
   Grace dădu din cap nemulţumită şi Sarah se retrase, închizând uşa după ea.
   Intră pe uşa deschisă în biroul următor, care fusese folosit de câţiva detectivi în acea după-amiază pentru a discuta cu angajaţii. Poliţista zâmbi şi îi întinse o mână. Avea aproape 40 de ani, era atletică şi înaltă - Sarah ghici că avea aproape 1,80 m cu păr blond, până la umeri.
   - Eu sunt inspector-detectiv Rayner.
   Arătă spre colegul ei, un bărbat de culoare, slab, cu vreo 10 ani mai tânăr decât ea, care avea părul scurt şi barba aranjată.
   - Iar acesta este sergent-detectiv Neal.
   Sarah dădu mâna cu ei.
   - Încântată de cunoştinţă.
   - Luaţi loc. Mulţumim pentru că aţi venit, deşi aveaţi zi liberă astăzi. Aţi putea închide uşa?
   Sarah făcu aşa cum i se spuse.
   - Nu a fost nicio problemă să vin.
   - Aceia sunt copiii dumneavoastră?
   - Da, zâmbi Sarah. Grace are 8 ani şi Harry 4.
   Detectiv Rayner îi întoarse zâmbetul.
   - Pun pariu că vă obosesc tot timpul.
   - Puteţi să mai spuneţi asta o dată. Mi-aş dori să am măcar jumătate din energia lor.
   - Deci, investigăm cazul unuia dintre colegii dumneavoastră, Alan Lovelock. Probabil că ştiţi că a dispărut.
   - Da, am auzit. E groaznic.
   - Discutăm cu o serie de angajaţi de aici, ca să aflăm dacă a mai vorbit cineva cu el. Ancheta este în stadiu incipient, dar, din câte am înţeles noi, faptul că profesorul Lovelock nu a păstrat legătura cu nimeni atât timp este un comportament extrem de necaracteristic lui.
   - Da, aşa este.
   - Permiteţi-mi să vă enumăr câteva dintre detalii.
   Rayner dădu înapoi câteva pagini de pe carneţel.
   - Nu a mai fost văzut de când a plecat de acasă, pe la ora 7 şi 45 de minute, marţi dimineaţă. Soţia lui a fost îngrijorată, lucru de înţeles, şi ne-a sunat în acea noapte, după ce nu a primit niciun semn din partea lui toată ziua. Maşina sa a fost găsită lângă rezervorul King George, în apropiere de Enfield Lock, miercuri seara. Mă ocup de acest caz de joi de la prânz, şi până acum nu am găsit nicio activitate pe telefonul lui, contul bancar, e-mail, conturile de pe reţelele de socializare. Absolut nimic, de fapt, de marţi dimineaţa, ceea ce înseamnă că a dispărut de mai bine de 72 de ore.
   Sarah se cutremură. Simţea că îi e şi frig şi cald în acelaşi timp.
   - Da! Cu t-toţii suntem foarte îngrijoraţi. Biata lui soţie sigur e într-o stare groaznică.
   În timp ce vorbea, Sarah simţi cum se înroşeşte la faţă.
   Nu mai vorbi. Opreşte-te!
   Detectiv Rayner miji ochii puţin.
   - Vă simţiţi bine? întrebă femeia.
   - Da. Sunt bine.
   - Transpiraţi.
  - Am avut o dimineaţă aglomerată cu copiii – azi e zi liberă la şcoli – apoi am venit aici, înţelegeţi dumneavoastră.
   Îşi încrucişă braţele.
   - A fost o zi puţin cam extenuantă.
   - Am înţeles. Aş dori să vă gândiţi cu atenţie la ultimele trei zile – aţi avut vreun contact, orice fel de contact, cu profesorul Lovelock, din punct de vedere profesional?
   - Nu. Nimic.
   Detectiv Neal mâzgăli ceva în carneţel.
   - Dar din punct de vedere personal? adăugă Rayner.
   - Poftim?
   - În afara serviciului. Ceva personal.
   - De ce aş avea...
   - Da sau nu?
   Sarah simţi cum îi transpiră palmele şi îşi împreună degetele.
   - Nu, sigur că nu.
   - Sunteţi sigură?
   - Da. Foarte sigură.
   Detectiv Rayner se aplecă în faţă, fixând-o pe Sarah cu ochii săi albaştri, fără să clipească.
   - Deci nu aţi avut de-a face cu profesorul Lovelock în afara serviciului?

Capitolul 46

   - Ce? izbucni Sarah, crezând că nu auzise ea bine.
   - V-am întrebat dacă aţi fost implicată personal într-o relaţie cu Alan Lovelock.
   - Nu! răspunse Sarah cu mai multă forţă decât intenţiona. Categoric, nu!
   Detectiv Rayner se uită la partenerul său.
   - Deci, interveni detectiv Neal, reluând întrebarea, cum aţi descrie relaţia dumneavoastră cu el?
   - Relaţia?
   - Relaţia profesională.
   Sarah ezită, căutând cuvintele potrivite. Îşi roti verigheta de pe deget.
   - Presupun că una normală.
   - Definiţi ce înseamnă normală.
   - E managerul meu.
   - Vă cunoaşte şi la nivel social?
   - Nu, nu chiar.
   Detectivul Neal întoarse o pagină de pe carneţel.
   - Dar aţi fost la o petrecere la el acasă acum câteva săptămâni.
   - El m-a invitat. Invită mulţi colegi din departament.
   - Aţi avut vreodată o relaţie romantică cu el?
   Sarah simţi cum se îmbujorează din nou.
   - Romantică? Nu! Niciodată!
   Imediat ce rosti cuvintele, ştiu că răspunsese prea rapid.
   - V-am spus asta deja.
   - V-a făcut vreodată vreo propunere indecentă?
   Sarah făcu o pauză. Întrebările se îndreptau spre o direcţie pe care nu o anticipase. Dar trebuia să joace la sigur, să se asigure că nu au nici măcar o bănuială vagă. Minciuna o mânca în palmă, dar era mai simplu să mintă. Şi mai inteligent.
   - Nu.
   - Dar invers?
   - Poftim?
   - I-aţi făcut vreodată o propunere indecentă?
   - Categoric, nu! răspunse ea.
   - Aţi făcut vreodată sex cu el?
   - Nu! Cine a spus asta?
   Detectivul Neal ridică din umeri.
   - Mă tem că este doar una dintre întrebările pe care trebuie să le punem.
   - Sunt căsătorită, evidenţie Sarah.
   Detectiv Rayner se aplecă în faţă din nou.
   - O parte din cercetările noastre sugerează că profesorul Lovelock se poate să fi avut o relaţie sau mai multe în afara căsătoriei, explică ea cu atenţie. Trebuie să ne dăm seama dacă ar fi putut să fie victima unui soţ furios. Cineva care l-a prins că se dădea la soţia sa, s-a înfuriat şi a decis să se răzbune.
   - Chiar credeţi că ar putea fi o posibilitate?
   - Dar soţul dumneavoastră? L-a întâlnit pe profesorul Lovelock?
   - El... probabil că s-au întâlnit o dată sau de două ori, dar a fost ceva fugitiv.
   - E genul de persoană geloasă?
   Clătină din cap, încruntându-se la auzul întrebării.
   - Nu. Şi, oricum, el... nu este prin preajmă momentan.
   - V-aţi despărţit?
   - Noi... stăm separaţi o perioadă.
   - Cum s-a ajuns la asta, dacă nu vă deranjează că vă întreb?
   - Mă deranjează. Şi nu este relevant în cazul acesta.
   - Dar ar putea fi relevant dacă soţul dumneavoastră a considerat că există o relaţie pe la spatele lui, şi dacă a observat că şeful...
   - Nu a existat.
    - Pardon?
   - Nu a existat nicio relaţie. Oricine v-a spus asta s-a înşelat.
   Jocelyn Steer, se gândi ea.
   - La trecut? întrebă detectivul.
   - Poftim?
   - Aţi spus că nu a existat nicio relaţie. La trecut.
   - Am vrut să spun că nu a fost - nu este - ceva ce s-a întâmplat.
   - Profesorul Lovelock a vrut să se întâmple?
   Ezită din nou.
   - Nu.
   - Sunteţi sigură de asta?
   - Da.
   - Totuşi, s-ar putea să dorim să discutăm şi cu soţul dumneavoastră la un moment dat.
   Detectivul dădu pagina în carneţel.
   - Şi încă o întrebare, apoi vă lăsăm să vă continuaţi ziua: vă puteţi gândi la vreun motiv pentru care profesorul Lovelock ar fi încercat să se rănească singur?
   Sarah se făcu pentru o clipă că se gândeşte, apoi clătină din cap.
   - Nu, nu-mi vine niciun motiv în minte.
   - A părut cu moralul la pământ sau deprimat în ultimele dăţi când l-aţi văzut?
   - Nu. Dar, oricum, probabil că nu mi s-ar fi confesat mie.
   - În regulă.
   Detectiv Rayner mai notă ceva.
   - Mulţumesc, doamnă Sarah! Acestea sunt întrebările pe care le-am avut deocamdată. Dacă vă vine ceva în minte şi ne-ar putea fi de folos, vă rugăm să ne contactaţi, bine?
   Îi dădu cartea ei de vizită.
   Sarah o luă şi ieşi din birou, aşteptând până când se afla în siguranţă pe hol şi uşa fusese închisă în urma ei, ca să-şi permită să răsufle uşurată.
   Se pare că nu ştiu nimic. Nu ştiu despre Volkov. Nu ştiu despre oferta lui.
   Nu ştiu despre nimic.
   Nu ştiu ce i s-a întâmplat lui Alan.
   Doar dacă nu cumva...
   Doar dacă nu cumva ştiu mai multe decât lasă să se vadă.

Capitolul 47

   Sarah deschise uşa biroului său şi fu întâmpinată de nori de praf alb. Era un strat subţire de albeaţă pe fiecare suprafaţă, iar tabla era acoperită în întregime de desene cu bărbaţi, avioane, tancuri, case şi mâzgăleli albe dintr-o parte în alta.
    Harry şi Grace se întoarseră să se uite la ea, rânjind vinovaţi. Amândoi aveau câte un burete în ambele mâini şi erau acoperiţi din cap până-n picioare cu praf de cretă. Harry începu să bată bureţii cu entuziasm şi ieşiră şi mai mulţi nori de praf.
   - Mami, uite! zise Harry, cu gura până la urechi. Am făcut fum!
   Grace aşteptă o secundă, să vadă dacă mama ei se supără sau ţipă la fratele său. Când Sarah nu făcu nici una, nici alta, lovi şi ea bureţii ca să scoată nori de praf alb.
   - Fum! repetă Grace.
   - E foarte distractiv! spuse Harry.
   Avea părul, pielea şi sprâncenele acoperite cu un strat subţire de praf. La fel ca sora lui, biroul, scaunul, dulapul, grămezile de cărţi de pe podea şi majoritatea suprafeţelor din birou.
   - De ajuns, zise ea, cu mintea în altă parte. Nu vă mai jucaţi, trebuie să plecăm.
   Începu să-l scuture pe Harry, creând şi mai mult praf, care se aşeză pe toate cele, inclusiv pe hainele ei. Îşi dădu seama imediat că nu făcea decât să transfere pudra albă dintr-un loc în altul.
   - Extraordinar, mormăi ea în barbă. Asta îmi mai lipsea.
   - Extraordinar! repetă Harry, rânjind.
   - Haideţi, amândoi! Plecăm acasă!
   Sarah strânse toate cărţile de colorat, pixurile, jucăriile cu Star Wars, creioanele şi batoanele de cereale pe care le adusese cu ea, plus hainele şi puloverele copiilor, şi le îndesă în ghiozdan, grăbindu-şi copiii afară din birou, pe scări şi apoi afară, în parcarea principală din faţa clădirii.
   O maşină de patrulă a poliţiei era parcată în sensul giratoriu, lângă statuia lui Neptun, cu vreo doisprezece studenţi stând în apropiere şi fotografiind, pozând pentru selfie-uri şi vorbind pe tonuri entuziasmate.
   Fără îndoială că postează pe Snapchat, Instagram, Twitter şi oriunde altundeva, îşi spuse Sarah. Se întreba cât avea să mai dureze până când se afla secretul celui mai preţios profesor al universităţii. Nu mult, judecând după cât interes atrăgea maşina de poliţie. De când dispăruse, marţi, ratase cinci cursuri, şi Sarah ştia că speculaţiile studenţilor de pe reţelele de socializare se răspândeau deja ca un virus. Şi, la fel ca un virus, avea să lovească întreaga populaţie – dacă nu o lovise deja.
   Se îndreptară spre maşină – parcată ilegal pe locul rezervat pentru persoanele cu dizabilităţi –, Sarah ţinându-şi ambii copii de mână ca să nu o ia la fugă. Grace dădu să se urce în maşină.
   - Stai puţin, o opri Sarah.
   - Ce e? întrebă fiica ei, cu o furie specifică unui pre-adolescent.
   - Trebuie mai întâi să dăm jos creta asta de pe voi.
   - Care cretă? întrebă Grace printre buzele albe.
   - Aşteptaţi puţin.
   Se duse să-şi pună genţile în maşină şi, când se întoarse - după numai câteva secunde - Harry plângea şi Grace se uita în altă parte, cu braţele încrucişate, afişând o expresie dezinteresată, bine studiată.
   - Ce se întâmplă? întrebă Sarah.
   Harry se aruncă asupra surorii sale. Ea se dădu la o parte şi avântul lui îl trimise direct pe asfalt.
   Sări în picioare şi iar dădu s-o atace. Când Sarah se întinse ca să-l oprească, îşi scăpă geanta, din ea vărsându-se tot conţinutul.
   - Ce se întâmplă? De ce vă certaţi iar?
   - M-a murdărit de cretă, se plânse Grace.
   - Deja eşti acoperită de cretă.
   Harry îşi trase nasul şi făcu botic. I se prelinse o lacrimă pe faţa acoperită cu praf de cretă.
   - Mami, m-a ciupit!
   - De ajuns, copii. Am destule pe cap, nu mai am nevoie şi ca voi să vă purtaţi ca doi bebeluşi nenorociţi.
   - Mami, ai înjurat! zise Grace pe un ton acuzator.
   Îngenunche lângă ei, strângând lucrurile care se vărsaseră din geantă în timp ce scutura praful de pe copii şi încerca să se asigure că nu se loveau din nou.
   - Vreţi să vă ajut? întrebă o voce prietenoasă din spatele ei.
   Ridică privirea şi văzu un bărbat înalt, brunet, cu un ghiozdan pe umăr.
   Nu era suficient de tânăr încât să fie student, se gândi Sarah, dar nu părea nici atât de în vârstă încât să fie un angajat. Avea aspectul unui jucător de rugby, era solid şi lat în umeri, şi îmbrăcat mult mai elegant decât un student obişnuit.
   Îi dădu nişte rujuri care-i căzuseră din geantă.
   Sarah le luă, recunoscătoare pentru ajutor.
   - Mulţumesc, apreciez.
   - Pentru puţin.
   Bărbatul mai rămase puţin, ca şi cum ar fi încercat să-şi adune curajul să pună următoarea întrebare.
   - Lucraţi cu profesorul Lovelock, nu-i aşa?
   Sarah simţi un junghi de îngrijorare la auzul numelui.
   - Suntem în acelaşi departament, da.
   - M-am gândit eu.
   Bărbatul zâmbi larg.
   - Iubita mea are curs cu el miercurea. Ea spune că e cel mai tare curs pe care l-a avut vreodată. Dar profesorul nu a venit săptămâna asta şi se zvoneşte că le-a ratat şi pe celelalte.
   - Cine spune asta?
   - E peste tot pe Twitter. E bolnav sau ceva?
   - Nu, nu cred.
   Bărbatul ridică o sprânceană.
   - Uau! Deci zvonurile sunt adevărate?

Capitolul 48

   Sarah îşi băgă ultimele lucruri în geantă înainte să o închidă.
   - Care zvonuri?
   - Lumea zice pe Twitter că a fost suspendat. Pentru că ar fi săvârşit o crimă.
   Ce bine ar fi, se gândi Sarah.
   - Nu cred că e nici asta.
   Bărbatul se uită în jos la ea cu nişte ochi negri şi încrezători.
   - Serios? Deci nu e nici bolnav, nici suspendat. Atunci, a dat bir cu fugiţii?
   O femeie slabă cu păr negru apăru lângă el. Sarah o cunoştea de undeva, dar nu putea să-şi dea seama de unde. Avea un iPhone în mână şi era îmbrăcată la patru ace, cu un costum negru şi o bluză albă călcată perfect. Sarah citi numele care-i atârna pe legitimaţia de universitate. Lisa Gilligan. Relaţii cu presa.
   - Bună, îl salută ea brusc pe bărbatul înalt. Eşti student aici?
   - Da. Student la master. La politică.
   - Eşti departe de facultatea ta, nu-i aşa?
   - Tocmai mă întorceam de la cămin.
   - Serios? Care cămin?
   - Scuze, trebuie să plec acum.
   - Te cunosc, nu-i aşa?
   - Nu, nu cred.
   - Ba da. Eşti Ollie Bailey. De la Daily Mail, nu? Sau Evening Standard!
   Bărbatul se uită la ea, părând să-şi cântărească opţiunile. După o clipă, zâmbi şi ridică mâna în semn de predare.
   - De la Daily Mail, răspunse el în cele din urmă. Deci, unde e?
   - Cine să fie?
   - Alan Lovelock. Profesorul vostru vedetă?
   - Dă-mi o carte de vizită şi o să vă trimitem declaraţia noastră.
   Bailey scoase un mic carneţel din buzunarul de la spate şi mâzgăli ceva repede.
   - Deja am vorbit cu purtătorul vostru oficial de cuvânt: nu am aflat mare lucru. Dar poliţia desfăşoară o anchetă, nu-i aşa?
   - O să îţi trimit declaraţia oficială a universităţii, repetă Gillian. Peste o oră.
   - E adevărat că s-a aflat că face parte din Operaţiunea Yewtree?
   - Poţi pleca acum.
   - E adevărat?
   - La revedere!
   - Nu trebuie să plec nicăieri. Suntem într-un spaţiu public.
   - Greşit! Dacă vrei, mi-ar face o mare plăcere să-i chem pe colegii de la pază ca să te escorteze în afara campusului.
   El ridică din umeri şi se întoarse din nou spre Sarah.
   - Mă bucur că v-am cunoscut, doamnă Haywood.
   În timp ce se îndepărta, Sarah se uită în jos şi îşi dădu seama că şi ea avea legitimaţia la gât, cu numele şi funcţia la vedere.
   - E reporter? întrebă Sarah, înroşindu-se de ruşine.
   - În cel mai larg sens al cuvântului.
   Femeia se întoarse cu faţa spre Sarah.
   - Eşti angajată aici, nu? Ce i-ai spus?
   - Păi, i-am zis doar că Alan nu e bolnav.
   Simţi cum se înroşeşte din nou.
   - Şi că nu a fost suspendat.
   Gillian se încruntă, privind-o fix pe Sarah cu nişte ochi albaştri, aproape verzui.
   - De unde ştii asta?
   Sarah deschise portiera maşinii şi începu să-i încheie centurile lui Harry pe scaunul lui.
   - Păi, am fost intervievată de doi detectivi.
   - Ce altceva i-ai mai spus jurnalistului?
   - Doar că eu şi Alan suntem colegi şi că nu a mai venit în ultimele zile. Oamenii fac speculaţii despre asta pe Twitter.
   - Să nu mai spui nimic. Nimănui. Bine?
   Sarah fu lovită de un gând oribil.
   - O să mă citeze?
   - Nu m-ar surprinde.
   - Mâine?
   - Sau în seara asta, dacă o face on-line.
   - Dar nu i-am dat permisiunea.
   - Vorbim despre Daily Mail.
   Sarah termină să-i prindă centurile lui Harry şi închise portiera.
   - Îmi pare rău, nu mi-am dat seama. Am fost distrasă de copii şi doar conversam.
   Gillian îi dădu o carte de vizită.
   - Dacă te mai abordează cineva din presă, să le spui să mă contacteze pe mine. Toate numerele mele sunt trecute pe această carte de vizită.
   - Bineînţeles.
   Băgă cartea de vizită în geantă.
   - Nu mi-am dat seama că Alan ar putea reprezenta o ştire atât de importantă. Îmi pare rău.
   - Imediat ce apare sânge în apă, rechinii încep să dea târcoale.
   Sarah simţi o strângere de inimă.
   - Sânge? E... rănit?
   - E doar o expresie, sunt sigură că e bine. Vreau să spun că, odată ce profesorul preferat al naţiunii e absent fără niciun motiv aparent, e clar că va atrage atenţia celor mai obscene secţiuni ale presei.
   - Îmi pare foarte rău pentru asta, nu mi-am dat seama că e jurnalist, nu s-a prezentat.
   Gillian verifică rapid ecranul telefonului, apoi îl băgă în sacou.
   - Să ţii minte: dacă vreun reporter îţi cere să comentezi, să le faci legătura cu mine. Fără nicio excepţie. Situaţia asta cu profesorul Lovelock are toate datele unui scandal excelent şi nu vrem să înrăutăţim situaţia şi mai mult, nu-i aşa?

Capitolul 49

   Sâmbătă dimineaţa, Sarah se trezi cu o mahmureală provocată de vinul alb de cu seară şi îi luă un minut - la fel cum se întâmpla în fiecare dimineaţă acum - să-şi dea seama care era realitatea.
    Erau momente foarte scurte în care plutea în acea stare de somn înainte de răsărit, înainte să deschidă ochii, în care nu era conştientă de nimic - nici de Volkov, nici de bărbatul cu cicatrice, nici de Alan Lovelock. Nici de apelul care marcase soarta şefului ei.
   Apoi, toate o loveau din plin, în acelaşi timp. Şi, din acel moment, în fiecare minut în care era trează, gândurile legate de el nu voiau să-i dispară pentru tot restul zilei.
   Aşa stăteau lucrurile acum.
   Pregăti micul dejun pentru copii şi petrecu două ore uitându-se pe site-urile de ştiri şi pe reţelele de socializare după vreun indiciu, oricare ar fi fost el, cum că poliţia s-ar fi aflat mai aproape de a-l găsi pe Lovelock – sau cadavrul lui. Normal că Daily Mail postase un articol pe site-ul lor despre dispariţia misterioasă care avusese loc în campusul Universităţii Queen Anne, citând diverse surse, fără nume, împreună cu răspunsul oficial al universităţii, care spunea puţine lucruri, şi anume faptul că instituţia coopera cu poliţia şi că era cu gândul alături de familia lui Lovelock „în aceste momente grele”. Articolul purta numele lui Ollie Bailey, reporterul care o păcălise zilele trecute, şi Sarah înlemni când îşi dădu seama că ar fi putut să-i dea numele când menţionase citatul.
   Răsuflă uşurată. Folosise citatul ei, dar nu îi pomenise numele - o declarase doar „o colegă apropiată”.
   La ora 10, îi duse pe copii la meciul de fotbal al lui Harry, unde li se alătură şi tatăl ei, ca să încurajeze echipa nepotului său, care pierdu cu 12-1.
   Harry şi tatăl ei rămaseră acasă după prânz, în timp ce Sarah o duse pe Grace la cumpărături, ca între fete, la mallul din Wood Green.
   Până la 4 după amiaza, Sarah nu mai putea de oboseală, şi cele două se aşezară la o masă la cafeneaua Costa, în timp ce Grace îşi făcea de lucru cu bezelele din ciocolata caldă, Sarah sorbea dintr-un cappuccino şi căuta pe telefon să vadă dacă apăruseră actualizări legate de Lovelock. The Evening Standard publicase o versiune a întâmplării, copiind cuvânt cu cuvânt articolul publicat de Daily Mail, iar ziarul local, Gazette, făcuse la fel, adăugând puţină culoare locală. Singurul lucru în plus păreau să fie nişte poze mai vechi cu Lovelock şi un „Nu comentez” din partea soţiei sale.
   Lăsă telefonul jos şi luă cana cu ambele mâini, savurând gustul puternic şi impactul instantaneu al cafelei. Analiză împrejurimile pentru prima dată, în timp ce Grace se amuza cu noul ei set de rechizite. Era o după-amiază obişnuită de sâmbătă, cu oameni obişnuiţi, făcând lucruri obişnuite: o masă la care stăteau nişte adolescente râzând, cu telefoanele în faţă; un pensionar care citea ziarul; un tată tânăr, cu un bebeluş în cărucior; o femeie care stătea vizavi de un bărbat în căruţ cu rotile, la o masă din faţa lor, femeia râzând pe un ton piţigăiat.
   Sarah se încruntă. Sunetul era parcă în afara contextului, nelalocul său.
   Suna oarecum greşit. Râsul femeii părea atât familiar, cât şi necunoscut în acelaşi timp. Se uită mai bine la ea. Avea aproape 50 de ani, era îmbrăcată frumos, cu o scurtă din lână şi blugi, şi avea părul drept, care-i cădea peste umeri. Sarah o cunoştea, dar contextul era greşit. Arăta diferit.
   Totul părea diferit la ea acum.
   Femeia râse din nou şi se ridică în picioare ca să se îmbrace, iar de data aceasta bărbatul din cărucior râse şi el.
   Sarah o analiză, nevenindu-i să creadă cât de diferită arăta în afara serviciului. Nici nu-şi aducea aminte s-o fi auzind vreodată râzând sau s-o fi văzut zâmbind.
   - Jocelyn?
   Jocelyn Steer se întoarse, cu zâmbetul încă pe buze.
   - A... salut, Sarah!
   - Era să nu te recunosc.
   - O să iau asta ca pe un compliment.
   - Vreau să spun că... arăţi foarte diferit.
   Şi chiar arăta diferit. La serviciu mereu purta nuanţe de gri şi de negru, pulovere şi rochii lungi, îşi ţinea părul strâns, nu se machia. Nu zâmbea şi, clar, nu râdea niciodată.
   - Hainele mele de la serviciu sunt destul de diferite faţă de garderoba mea obişnuită.
   Arătă spre bărbatul din căruciorul cu rotile.
   - Apropo, acesta e soţul meu, Andrew.
   - Încântată, spuse Sarah.
   Andrew zâmbi şi dădu din cap, dar nu zise nimic. Sarah o prezentă pe Grace, iar Jocelyn dădu mâna cu fetiţa, zâmbind larg.
   - Nu am vrut să fiu nepoliticoasă, spuse Sarah. Doar că am fost puţin surprinsă, atâta tot.
   - Nu-ţi face griji. Serios.
   Nu doar înfăţişarea lui Jocelyn o buimăcise pe Sarah, ci şi atitudinea ei, faptul că era atât de veselă.
   - Ce mai faci? Având în vedere... tot ce se întâmplă la serviciu?
   - Sunt bine. Tu?
   - Cred că da.
   Jocelyn se aplecă să-l ajute pe soţul ei să se încheie la haină.
   - Uite, noi tocmai voiam să plecăm. Vreţi să mergeţi împreună cu noi până la metrou, dacă o luaţi şi voi în direcţia aia?
   Merseră împreună spre staţia de metrou Wood Green în timp ce se lăsa întunericul. Aerul era rece şi mirosea a iarnă, iar străzile erau aglomerate de oameni care se îndreptau spre casă şi alţii care ieşeau devreme în oraş ca să bea ceva. Sarah o ţinea bine de mână pe Grace în timp ce Jocelyn îşi împingea soţul în cărucior, manevrându-l ca o expertă prin aglomeraţie.
   - Apropo, vreau să-mi cer scuze pentru săptămâna trecută, începu Jocelyn. Pentru şedinţa de luni.
   - Atunci când am întârziat?
   - Ce am spus legat de faptul că aveai să fii singură cu el în birou. Cred că m-am exprimat greşit. Îmi pare rău.
   - Deci nu tu ai spus poliţiei că aveam o relaţie cu el?
   - Nu! Sigur că nu. Urăsc felul în care îi tratează pe oameni, felul în care te-a tratat pe tine. Urăsc faptul că scapă basma curată.
   - Şi nu i-ai spus că am încercat să înregistrez ultima noastră întrunire?
   Jocelyn păru surprinsă.
   - Eu? Nu. N-aveam habar de asta.
   Mai merseră puţin prin mulţime.
   - Dacă urăşti felul în care se comportă, de ce nu pleci? o întrebă Sarah.
   Jocelyn ridică din umeri.
   - Nu-mi pot permite agitaţia de a-mi căuta un alt loc de muncă, cu tot ce se petrece acasă şi faptul că eu sunt cea care câştigă banii. Acum câţiva ani, Alan mi-a mărit salariul atât de mult, încât nu aş putea să câştig la fel de mult în altă parte.
   Se uită spre cărucior şi schiţă un zâmbet trist.
   - Şi mi-a zis de mai multe ori că, dacă demisionez, nu mi-ar da o scrisoare de recomandare, sau, dacă mi-ar da, ar fi una groaznică. Alan are obiceiul de a îngreuna lucrurile pentru oamenii care vor să plece, ca să spun aşa.
   - Am observat asta, zise Sarah.
   - Ştiu „unde sunt ascunse cadavrele”, ca să spun aşa, iar el ştie că ştiu. E un fel de lucru nespus între noi.
   - Vrea să te ţină aproape din cauza lucrurilor pe care le-ai văzut şi pe care le-ai auzit?
   - Da. Aşa că am găsit o cale de a supravieţui: am jucat un rol. Am făcut pe enervanta neprietenoasă şi prost îmbrăcată şi i-am ţinut pe toţi la distanţă. Inclusiv pe Alan.
   - A încercat să se dea şi la tine?
   - O dată, la început. Apoi mi-am creat propriul set de reguli. Camuflajul meu. Tu ai regulile tale, eu le am pe ale mele.
   - Ştii de reguli?
   Femeia ridică din umeri.
   - Îmi ţin urechile deschise.
   - Nu pari prea supărată pentru ce s-a întâmplat. Mă refer la faptul că a dispărut.
   - A, o să apară el. Mereu iese câştigător, într-un fel sau altul.
   - Şi dacă de data asta nu va fi aşa?
   Se opriră din mers la gura de metrou şi Jocelyn se aplecă spre ea, vorbind pe o voce joasă.
   - Să spunem că nu aş considera-o a fi o tragedie teribilă. Dar tu ce părere ai?
   - Eu?
   Sarah încercă să găsească răspunsul potrivit.
   - Evident, sper că e bine, la fel ca toată lumea.
   Jocelyn o analiză pentru o clipă.
   - Bineînţeles. La fel ca toată lumea.
   Sarah întinse mâna şi dădură noroc.
   - Mă bucur că te-am cunoscut. Pe tine, cea adevărată.
   - Şi eu.
   Jocelyn îi apucă mâna, cu o expresie dură din nou - aducându-i aminte de versiunea ei de la serviciu.
   - Dacă pomeneşti ceva de asta, o să neg totul, desigur.
   - Desigur.
   - Dar, dacă nu, poate vom repeta experienţa?
   Făcură schimb de numere de mobil şi o luară fiecare pe drumul său.

Capitolul 50

   Când ajunse acasă, fu întâmpinată de faţa palidă a lui Caroline Lovelock.
   Sarah pregătea cina pentru copii, cu televizorul dat pe ştiri, gândindu-se la întâlnirea cu Jocelyn Steer. Puse nişte paste la fiert şi scoase două conserve de ton din dulap, încă străduindu-se să accepte ideea că Jocelyn era atât de diferită în afara serviciului. Era foarte diferită în realitate. Cât de greşit o judecase! Tocă un ardei roşu şi o ceapă, amestecând în sosul de paste de pe aragaz.
   Pe ecranul televizorului suspendat pe perete se terminară ştirile naţionale şi începură cele regionale pentru BBC Londra.
   - Ştirea zilei, anunţă prezentatoarea. Soţia academicianului vedetă Alan Lovelock se roagă pentru întoarcerea lui în siguranţă.
   Sarah se întoarse şi scăpă cuţitul, apucând telecomanda în timp ce prezentatoarea continua, afişând o poză a lui Lovelock în colţul din stânga sus al ecranului.
   - Detectivii declară că îşi fac din ce în ce mai multe griji pentru siguranţa profesorului popular de la televizor, după ce acesta nu a ajuns la serviciu marţi dimineaţă. Caroline Lovelock, soţia sa, a apărut la o conferinţă ţinută de poliţie în această după-amiază. Îi dăm legătura reporterului nostru, Anne Smart.
   Imaginea înfăţişă o cameră aglomerată, cu o masă înţesată de microfoane, lumini puternice strălucind asupra celor patru persoane care stăteau aşezate la masă. Detectivul Rayner era acolo, cu un alt ofiţer în uniformă, împreună cu o femeie pe care Sarah nu o recunoscu. În centrul mesei stătea Caroline Lovelock, îmbrăcată cu un costum negru şi o bluză crem. Părea calmă şi adunată, în ciuda multitudinii de microfoane îndreptate spre ea.
   - Au trecut 4 zile de când nu a mai fost văzut profesorul Alan Lovelock, spuse naratorul, iar Poliţia Metropolitană a înteţit acum căutările, menţionând că totul a devenit un caz de maximă prioritate. Caroline Lovelock a avut următoarele lucruri de spus astăzi.
   Imaginea se schimbă într-un cadru apropiat al lui Caroline Lovelock, cu un logo mare al Poliţiei Metropolitane pe fundalul albastru din spatele ei.
   Femeia luă o coală de hârtie de pe masă şi începu să citească:
   - Alan, dacă vezi asta, vreau să ştii că ne facem griji cu toţii pentru tine şi vrem să te întorci acasă în siguranţă, cât mai repede posibil. Te rog să iei legătura cu noi, ori cu mine, ori cu Poliţia Metropolitană, ca să ştim că eşti bine. Sau dacă ştie cineva ceva despre unde s-ar putea afla Alan, îl rog să transmită acea informaţie poliţiei.
   Termină de vorbit, lăsă jos foaia şi se uită direct în camera de filmat.
   Părea că se simte extrem de nelalocul ei, dar hotărâtă să nu plângă, să nu cedeze în faţa presei naţionale.
   Eu am făcut asta, îşi spuse Sarah, simţind fiori de gheaţă pe ceafă. Din cauza mea s-a întâmplat. Eu am pus-o pe scaunul ăla, în camera aia, cu oamenii ăia.
   Eu am transformat-o într-o văduvă.
   Voia să-şi mute privirea, dar nu putea să-şi dezlipească ochii de pe ecran, de la ochii căprui ai soţiei lui Lovelock care se uitau la ea, vina apăsând-o din toate direcţiile şi ameninţând să-i ia tot aerul din plămâni. Nu era prima dată când se gândea la doctorul Faust, tragedia elisabetană pe care petrecuse atâtea ore din viaţa ei profesională citind-o, disecând-o şi analizând-o.
   Bărbatul îşi vânduse sufletul diavolului în schimbul succesului, al banilor, al puterii şi al cunoştinţelor, încheind târgul cu un contract scris cu propriul sânge. Şi, după douăzeci şi patru de ani, se întorsese diavolul, ca să-i târască sufletul în iad pentru o eternitate.
   Încetează! Asta nu are nimic de-a face cu tine. Cu situaţia ta.
   Faust e doar o poveste, nişte cuvinte scrise pe o pagină.
   Imaginea se schimbă şi apăru casa lui Lovelock, filmată din capătul aleii.
   Reporterul încă mai vorbea, încheind reportajul, dar Sarah nu putea să mai audă nimic din ce spunea.
   - Îmi pare rău, şopti ea.
   Dar ce-i făcut, e bun făcut.
   - Pentru ce îţi pare rău?
   Grace apăru lângă ea şi Sarah tresări.
   - Gracie! Era să fac infarct din cauza ta.
   - Pentru ce-ţi pare rău, mami?
   - A, nimic. Mi-a trecut acum.
   Grace se uită la tacâmurile de pe jos, la pastele care aproape că rămăseseră fără apă şi la conservele de ton nedeschise.
   - E gata cina, mami? Mor de foame.

Capitolul 51

   Până luni, ştirea apăruse peste tot.
   Cantina era plină şi lui Sarah i se părea că, oriunde se uita, toţi studenţii care luau prânzul la mesele lungi vorbeau despre un singur lucru: profesorul Alan Lovelock, care acum fusese dat dispărut de aproape o săptămână.
   Băieţii din spatele ei, de la coadă, petrecuseră ultimele 5 minute expunând teorii pe care le văzuse circulând pe reţelele de socializare: ori fusese suspendat, ori arestat, ori fugise în Las Vegas ca să se drogheze. Sau poate toate trei variantele, aşa cum menţionase unul dintre studenţi cu admiraţie în voce.
   - Poate că l-a răpit ISIS, zise amicul lui, râzând.
   Sarah se abţinu să nu se cutremure şi se uită fix în faţă. În sfârşit ajunse, îşi plăti sandviciul cu şuncă şi salată şi i se alătură Laurei la o masă mică din capătul cantinei. Lunea era ziua în care Laura lucra de acasă, dar când Sarah o rugase să vină să se vadă în campus pentru o discuţie urgentă, fusese de acord imediat.
   Sarah se aşeză vizavi de prietena ei şi începu să-şi desfacă sandviciul.
   - Mulţumesc pentru că ai venit.
   Laura se aplecă peste farfuria ei cu peşte şi cartofi. Sarah fusese dintotdeauna uimită că putea să mănânce în felul în care mânca şi să rămână atât de slabă.
   - No problemo, răspunse Laura. Deci, tu ce crezi?
   - Despre ce? întrebă Sarah.
   - Ştii tu, despre ce i s-a întâmplat şefului tău! Unde naiba a dispărut? E peste tot în ziare.
   - De unde să ştiu eu?
   Laura ridică din umeri şi înfipse furculiţa într-un cartof.
   - Nu spun că tu ai şti, mă întrebam doar ce părere ai. Am văzut-o pe soţia lui la televizor, sâmbătă, când cerea ajutorul oamenilor. Deci, care-i treaba?
   - E practic un mister. Nimeni nu ştie mai nimic.
   - Nu eşti curioasă?
   Sarah muşcă din sandvici şi mestecă, obţinând un timp de gândire.
   Sandviciul era subţire, fad şi aproape că nu avea niciun gust.
   - Sigur că sunt. Cu toţii suntem, zise ea, mestecând.
   Telefonul mobil îi vibră, anunţând un nou mesaj şi Sarah tresări, întorcându-l cu faţa în jos pe masă.
   - Deci, ce spun cei din conducere?
   Sarah ridică din umeri.
   - Decanul ţine totul foarte ascuns. E ca şi cum ar fi făcut toţi un jurământ de tăcere. Ori asta, ori chiar nu ştiu nici ei.
   - Aşa crezi?
   Laura băgă furculiţa în nişte cod pane, apoi îl băgă în gură.
   - Normal că ştiu. Doar că nu spun asta.
   - Ce te face să spui asta?
   - Cineva mereu ştie.
   Sarah îşi mai suprimă un tremurat şi muşcă puţin din sandvici.
   - Poate.
   - Dar nu te bucuri totuşi?
   - Ce? Nu. Cum adică?
   - Nenorocitul ăla pervers nu mai umblă pe aici.
   - Cred că da.
   - Sarah, eşti bine? Doar nu-ţi faci griji pentru Lovelock, nu-i aşa?
   Sarah se opri din mestecat.
   - De ce să-mi fac griji?
   - Nu ştiu. M-am gândit că o să faci roata de bucurie acum, că nu mai e.
   - Sunt puţin cam bătrână ca să fac roata.
   Laura se uită în spate şi se apropie de ea, vorbind încet, ca să nu mai audă nimeni.
   - Crezi că e mort?
   Sarah simţi un fior de teamă în piept. Mai muşcă puţin din sandvici, care parcă avea gust de cenuşă în gura ei.
   Cât va mai dura până când îşi va da seama lumea? Chiar dacă nu se găseşte cadavrul, mai devreme sau mai târziu va fi evident.
   - Ce?
   - Poate că e mort? Unul dintre oamenii ăştia care se duc în munţii din Scoţia cu o sticlă de Jack Daniels şi o sută de pastile de paracetamol, apoi decid să le bea pe toate şi să se întindă în vârful muntelui.
   Măcar de-ar fi aşa, se gândi Sarah.
   - Nu pare genul de lucru pe care l-ar face el.
   - Ce păcat! remarcă Laura încet.
   - N-ar trebui să spui aşa ceva. Nu acum, că a dispărut.
   - Ar face lumii o favoare.
   - Nu vorbi aşa, zise Sarah.
   - Dar e adevărat, nu? Tu i-ai văzut cea mai groaznică latură, eşti una dintre cele care au suferit foarte mult în ultimii doi ani. Toată lumea ştie asta.
   - Toată lumea? repetă Sarah.
   Simţea cum nervii i-o iau razna şi cum pe gât i se ridica aer fierbinte.
   - E adevărat, nu? Cum rămâne cu discuţia pe care am avut-o la mine  acasă, săptămâna trecută? Despre faptul că ai face un lucru rău dacă nu ar afla nimeni niciodată? Nu-mi spune că nu ţi-ai dorit niciodată să-l calce autobuzul.
   Sarah clătină din cap.
   - Nu. Şi nu trebuie să mai povesteşti nimănui despre asta.
   - De ce?
   - Să n-o faci, bine?
   Laura înlemni, cu furculiţa dusă pe jumătate la gură. O puse la loc pe farfurie.
   - Stai puţin, tu crezi că te suspectează pe tine pentru că a dispărut?
   - Or să mă suspecteze dacă toată lumea spune că am fost una dintre victimele lui.
   - Dar ai fost, draga mea.
   Sarah bătu cu palma în masă, sunetul surprinzându-le pe amândouă.
   - Ştiu. Dar poliţia ar vedea asta ca pe un motiv!
   În jurul lor se făcu linişte în timp ce studenţii şi alţi profesori se întoarseră spre direcţia din care venise zgomotul. Când văzură că nu se petrece mare lucru, se întoarseră din nou la mâncarea lor.
   Sarah se frecă pe frunte, spunându-şi să se calmeze.
   - Poliţia caută suspecţi care au un motiv. Mă vor include şi pe mine în acel grup dacă vor crede că am avut vreun motiv să-l rănesc pe Alan.
   Se trânti pe spătar.
   - Sau dacă cred că aş fi putut ruga pe cineva să-l rănească.
   - Îmi pare rău, scumpo, nu am vrut să te supăr. Dar asta e o nebunie, nu? Tu, să ai un motiv?
   - Poliţia s-ar putea să nu creadă că e o nebunie.
   - Nu cred că ar trebui să-ţi faci griji în privinţa asta. Nu e ca şi cum ai fi implicată în toată situaţia asta, nu-i aşa?
   Sarah analiză chipul prietenei ei, încercând să-şi dea seama dacă ştia mai multe decât arăta. Bineînţeles că nu. Sunt paranoică. Nu-i aşa?
   - Nu, răspunse ea în cele din urmă. Dar poliţia poate să adune doi cu doi şi să le dea cinci.
   - N-ar fi prima dată.
   - Ascultă, vreau să-ţi cer o favoare.
   - Sigur. Orice.
   - Când am fost la tine acasă, atunci, şi am petrecut noaptea la tine cu copiii, ţi-am pus acea întrebare ipotetică dacă ai face un lucru ştiind că ai putea să scapi nepedepsită. Ştii tu, cum ar veni, ceva ilegal.
   - Da, îmi aduc aminte.
   - Aş aprecia foarte tare dacă ar rămâne numai între noi două.
   - Bine.
   - Având în vedere ce am discutat despre poliţie şi faptul că trage concluzii pripite...
   - Exact. Sigur.
   - Poţi face asta?
   - Normal. Dar nu ai...?
   Se întrerupse.
   - Nu, fireşte că nu. Dar, dacă poliţia aude de conversaţia aia, cine poate şti ce s-ar gândi să facă?
   - Înţeleg.
   Laura făcu un gest, prefăcându-se că îşi leagă un fermoar la gură.
   - Am lacăt la gură.
   - Mersi, eşti cea mai tare.
   Sarah se uită la ceas cu insistenţă, apoi se ridică şi aruncă jumătatea de sandvici rămasă într-un coş de gunoi.
   - Ascultă, trebuie să mă întorc la birou. Mersi pentru că ai venit.
   Laura luă ultimul cartof de pe farfurie şi muşcă jumătate din el.
   - Vin cu tine până în parcare.
   Distrasă, Sarah îşi verifică telefonul când ieşiră în atrium. Primise un mesaj de la un număr necunoscut, în urmă cu doar câteva minute. Îl citi.
   Ştiu ce ai făcut.

Capitolul 52

   Totul păru să se afunde în linişte în jurul ei. Totul era distant.
    Se opri din mers, holbându-se la mesajul din telefon. Numai patru cuvinte. Dar care aveau potenţialul de a distruge totul.
   Ştiu ce ai făcut.
   Simţi o senzaţie puternică şi doborâtoare în stomac, de parcă s-ar fi aflat în cădere liberă.
   - Sarah? Eşti bine?
   Nu putu să răspundă. Îşi simţea gâtul uscat şi nu putea să scoată niciun cuvânt.
   Laura se dădu mai aproape, încercând parcă să vadă ce scria pe ecranul telefonului.
   - Ai primit ceva de la Nick?
   Sarah abia apucă să apese pe butonul de Acasă ca să facă mesajul să dispară înainte ca Laura să îl citească.
   - Nu e nimic, bălmăji ea, băgând telefonul în geantă.
   - Eşti sigură? Pari puţin speriată. Eşti în regulă?
   - Trebuie să plec.
   - Pot să te ajut cu ceva, Sarah?
   - Trebuie neapărat să mă întorc.
   O luară înapoi spre birou, Sarah evitând întrebările prietenei sale cu răspunsuri scurte.
   Ajunsă înapoi în biroul ei, îşi scoase telefonul şi se uită la mesaj din nou, simţind fiori pe şira spinării.
   Ştiu ce ai făcut.
   Expeditorul apărea ca un număr. Colecţia ei de contacte nu-l recunoştea.
   Deci, de la cine era? Cine putea trimite un astfel de mesaj? Oare unul dintre prietenii lui Lovelock sau vreun coleg de la facultate? Lui Sarah îi trecu prin cap că exista un candidat şi mai probabil: soţia lui, Caroline Lovelock.
   Îşi aduse aminte când o văzuse la ştiri în urmă cu doar câteva zile, privind ţintă spre cameră. Îşi aduse aminte de privirea glacială pe care le-o aruncase ei şi lui Marie la petrecerea din urmă cu doar câteva săptămâni. Ce-i spusese Gillian Arnold în acea seară? „Am primit chiar şi mesaje şi e- mailuri abuzive de la Caroline, soţia lui. Îţi vine să crezi? De parcă totul ar fi fost din vina mea...”
   Oare Caroline o suspecta cumva pe Sarah că era implicată în dispariţia soţului ei? Prânzul mâncat pe jumătate i se învârtea în stomac şi Sarah se lupta cu senzaţia de greaţă şi sentimentul de vină, gândindu-se prin ce trecuse soţia lui – sau văduva lui? – în aceste ultime şase zile. Trase aer adânc în piept de câteva ori şi scrise un răspuns.
   Cine eşti?
   Apăsă pe trimitere.
   Se holbă în continuare la ecran, dorindu-şi ca mesajul să fi fost o greşeală, un mesaj menit pentru altcineva. Era uşor să greşeşti – o cifră incorectă era de ajuns.
   Dar se cam îndoia de asta.
   Ştiu ce ai făcut.
   Dar ce ştia? Ce ştia mai exact? Şi, mai important, cum de ştia?
   Avea nevoie de răspunsuri, dar telefonul rămase enervant de tăcut.
   Cu mâinile tremurânde, mai scrise un mesaj scurt.
   Cu cine vorbesc?
   Niciun răspuns.
   Stătu acolo şi se uită la ecran, în aşteptarea unui răspuns. Când nu mai putu să aştepte, se ridică şi se duse până la fereastră, venindu-i brusc ideea că poate expeditorul era acolo undeva, chiar acum, şi se uita în sus la ea.
   Cercetă parcarea. Studenţii mergeau ca de obicei în grupuri mici, vorbind, în drum spre cursuri sau spre cămin.
   Nu o zărea nicăieri pe soţia lui Lovelock, nici vreo altă persoană care să pară că nu făcea parte din peisaj.
   Trebuia să afle cine era persoana aceasta, cum făcuse rost de numărul ei.
   N-are cum să fie Caroline Lovelock, nu? N-are de unde să ştie, nu-i aşa?
   Într-un fel sau altul, trebuia să afle. Sună de trei ori, apoi se auzi un clic şi îi răspunse.
   Cineva îi răspunse.
   Sarah îşi ţinu respiraţia, încercând să audă o voce, orice.
   Dincolo de distanţa electronică, se auzi încet o respiraţie. Lipi telefonul de ureche, străduindu-se să audă persoana aflată la capătul celălalt.
   - Alo? zise Sarah. Cine e?
   Respiraţia se transformă în linişte.
   - Cine e? repetă ea, ridicând vocea.
   Cu un clic, îi închise.

Capitolul 53

   A doua zi, Sarah anunţă că nu poate veni la serviciu deoarece e bolnavă, incapabilă să facă faţă ideii de a munci. Copiii fiind la şcoală, era singură în casă.
   Singură cu gândurile sale.
   Se gândi să meargă până acasă la Lovelock, ca să discute cu soţia lui, Caroline, faţă în faţă, în loc să stea aici, aşteptând să-i trimită încă un mesaj ameninţător. Dar imediat ce îi veni ideea asta, îşi dădu seama că era una foarte proastă – din mai multe motive. Sări în sus când telefonul anunţă un nou mesaj. Cu sufletul la gură, deblocă mobilul. Frica se transformă în frustrare când văzu mesajul de la Nick.
   Ar trebui să vorbim. Copiii sunt bine? Şi tu? xxx
   Nick plecase în urmă cu şase săptămâni şi nu îi răspunsese la ultimele două mesaje. Lăsă telefonul jos, gândindu-se că trebuia să răspundă, iar apoi că nu – dar cu siguranţă nu avea să răspundă imediat. Avea să-l lase să fiarbă puţin, până când îşi dădea seama ce mai simţea pentru el. Până când se decidea dacă-l voia înapoi acum, sau nu.
   Tresări când telefonul scoase din nou un bip, sunetul sunând strident în liniştea din casă, acum că nu erau copiii. Era clar că Nick nu putea să facă faţă liniştii ei. Acum, că o contactase, Sarah ştia că avea să-i trimită mesaje până când îi răspundea. Apucă telefonul şi deblocă ecranul, resemnată în faţa ideii unei conversaţii lungi cu soţul său.
   Găsi în schimb un nou mesaj de la numărul necunoscut.
   Poate că toată lumea ar trebui să ştie ce ai făcut.
   Se holbă la cuvinte, cu respiraţia tăiată. Cu mâinile tremurându-i, tastă aceeaşi întrebare pe care o pusese cu o zi în urmă.
   Cine eşti?
   Răspunsul veni aproape imediat, dar, la fel ca înainte, interlocutorul ei îi ignorase complet întrebarea.
   La tine acasă. Azi, la unu după-amiază.
   Scăpă telefonul şi îşi acoperi gura. Mai erau mai puţin de 20 de minute până la acea oră.
   Oricine ar fi fost, venea la ea acasă.
   Primi un alt mesaj când ridică telefonul de pe jos.
   Dacă spui asta cuiva, mă voi duce la poliţie.
   Tastă oricum numărul de urgenţă, cu degetul mare ezitând deasupra butonului verde de apelare.
   Totuşi, ce ar fi putut să spună?
   „Ei, bine, domnule poliţist, cineva s-a oferit să-mi omoare şeful, iar acum soţia lui - sau cel puţin cred că soţia lui - mă ameninţă să dea în vileag ce am făcut. Şi va veni la mine acasă peste 15 minute. Puteţi trimite un poliţist la mine, vă rog?”
   Era ridicol. Normal că nu putea suna la poliţie.
   Îl sună în schimb pe tatăl ei, ascultând tonul de apel înainte să intre căsuţa vocală. Închise şi îl sună din nou, de data aceasta aşteptând să se termine mesajul automat al mesageriei.
   - Tati? Sunt Sarah. Poţi să mă suni când auzi mesajul acesta? E urgent, foarte important. Mersi!
   Închise şi fugi pe hol, punând lanţul la uşa de la intrare.
   Ea vine la mine acasă.
   Verifică ferestrele de la intrare şi din spate, ca să se asigure că nu era nimeni acolo care s-o urmărească. Se duse în sufragerie, apoi în bucătărie, apoi sus, până în dormitor, ca să se uite pe stradă. Coborî iar în sufragerie şi se aşeză pe canapea, privind la ceasul mare aflat deasupra şemineului.
   Fii pregătită. Pentru orice.
   Se duse iar în bucătărie şi scoase cel mai ascuţit cuţit din suportul de cuţite, unul cu mâner negru, pentru dezosat; îl ţinu în mână pentru o clipă, apoi îl băgă la loc în suport. Îl scoase iar şi îl luă cu ea în sufragerie, căutând un loc în care să-l ascundă, undeva unde să nu fie la vedere.
   Acolo! Îl aşeză pe bibliotecă, de unde nu putea fi văzut, dar unde putea să ajungă la el dacă întindea braţul.
   Scoase un alt cuţit din trusă şi apucă mânerul din oţel rece, scoţând lama din teacă vreo trei centimetri. Era un cuţit nou-nouţ, dar tot îl testă pe degetul mare, tăindu-se din greşeală. Îi curse sânge din rană şi îl linse, simţind gustul amar în gură. Băgă lama la loc în teacă şi puse cuţitul pe grămada de cărţi de gătit din bucătărie, suficient de sus încât copiii să nu poată ajunge la el. Repetă procesul cu vătraiul de la şemineu, pe care îl aşeză pe podea, lângă pat.
   Dar nu era bine aşa. Pereţii se închideau peste ea.
   Trebuia să mai existe o cale. Nu trebuia să stea aici, prinsă în pânză şi aşteptând să vină păianjenul. Îşi luă haina, fularul şi o şapcă, una dintre vechile şepci ale lui Nick, cheile de la maşină din bolul de pe hol şi, după ce se uită încă o dată la geam, trase lanţul şi deschise uşa de la intrare. Cercetă rapid strada în sus şi-n jos - nu era nimeni - în timp ce uşa se închise în urma ei. Se urcă în maşină şi dădu înapoi înainte s-o parcheze pe cealaltă parte a străzii, la trei case distanţă de locuinţa ei. Îşi puse şapca, haina şi fularul şi se lăsă în jos pe scaun.
   Douăsprezece şi 57 de minute.
   Mai erau 3 minute până la ora anunţată.
   Îi vibră telefonul. Avea un apel.
   - Sarah? zise tatăl ei. Am primit mesajul tău, totul e bine?
   - Da, totul e sub control.
   - Eşti acasă? Vrei să vin la tine?
   Cercetă din nou strada. Era linişte. De unde stătea, putea să vadă pe oricine venea spre casa ei înainte ca acea persoană să o vadă. Şi, dacă era nevoie, putea să plece cu maşina înainte ca persoana respectivă să ştie că o privea. Îşi trase şapca mai pe frunte.
   - Nu, sunt în regulă. Ai putea să-mi faci o favoare? Poţi să-i iei pe copii de la şcoală şi să-i ţii la tine în după-amiaza asta?
   - Sigur, scumpo! Pot să ia cina la mine dacă vrei, şi îi aduc înainte de culcare.
   - Perfect.
   - Eşti sigură că eşti bine?
   - Da. Mersi, tati!
   Îşi luară la revedere şi închise.
   Doamna Lowry, unul dintre vecinii ei, trecea pe stradă alături de terrierul Buster. Sarah privi în jos, prefăcându-se că se uită pe telefon, încercând să nu-i atragă atenţia, dar era deja cu o secundă prea târziu. Simţi cum doamna Lowry încetineşte şi se opreşte în dreptul maşinii ei.
   Sarah se uită într-un final la ea şi lăsă geamul în jos.
   - Bună, Jean, o salută ea repede.
   - Bună, draga mea.
   Doamna Lowry stătea aplecată în baston şi era bine înfofolită, ca să suporte frigul de noiembrie.
   - Totul e în regulă?
   - O să dau o fugă până la magazin.
   - Aa!
   Se uită peste umărul lui Sarah, ca să vadă dacă mai era cineva în maşină cu ea.
   - Copiii sunt la şcoală?
   - Da, mă duc să-i iau mai târziu.
   - Dar e groaznic de frig să stai aşa în maşină.
   - Aveam nevoie de puţin aer proaspăt, zise Sarah, dorindu-şi ca vecina ei să priceapă aluzia.
   Cu cât stătea mai mult acolo, cu atât atrăgea mai mult atenţia asupra prezenţei lui Sarah.
   - Dar ar trebui să intraţi în casă, Buster pare extenuat.
   Adevărul era că Buster întotdeauna părea extenuat. Nu părea să aibă suficientă blană ca să se acopere şi tremura mereu, fie că era vară sau iarnă.
   Faţa lui micuţă, cu perciuni, arăta uscăţivă şi neliniştită.
   Du-te! zise Sarah în gând. Dacă vine cineva acum, la tine o să se uite mai întâi. La tine, apoi la mine.
   Doamna Lowry nu înţelese aluzia.
   - Ce mai face motanul tău?
   - Jonesy?
   - Cel portocaliu. Iar a fost la mine în grădină alaltăieri, îşi făcea nevoile pe florile mele. L-a speriat rău pe Buster.
   - A, îmi pare rău! O să verific gardul mai târziu.
   Întoarse cheile în contact, ca şi cum ar fi urmat să plece, şi motorul Fiestei prinse viaţă.
   - Mai bine plec, să termin cu toate cumpărăturile.
   - Aşa să faci, draga mea. Ne mai vedem.
   Sarah îşi puse centura şi privi în oglinda laterală cum bătrâna se îndepărta încet pe stradă, cu Buster tremurând lângă ea, după care o luă pe alee. Închise geamul şi se lăsă pe spătar, trăgându-şi şapca şi acoperindu-şi ochii. Cerul de după-amiază începea să se întunece deja şi se apropia apusul. Sarah spera că aşa avea să fie mai greu de observat de oricine ar fi vrut să-i facă o vizită.
   După ce trecu un minut, opri motorul şi se uită din nou la ceas. Nu mai primise niciun mesaj. Era deja 1 şi 4 minute; apelantul misterios întârziase.
   Îşi aranjă oglinda retrovizoare, ca să poată vedea pe oricine ar fi venit din spate.
   O maşină de poliţie apăru în capătul străzii şi porni spre ea.
   Ce naiba? Ce caută aici?
   Maşina patrulei continuă să avanseze încet pe stradă, doi poliţişti fără uniformă fiind aşezaţi pe locurile din faţă. Se uitau la case? Cel de pe scaunul pasagerului părea că da, privind când în strângă, când în dreapta.
   Sarah se uită în jos la ecranul negru al telefonului, simţindu-se extrem de bătătoare la ochi. Se lăsă puţin mai jos în scaun, disperată să evite contactul vizual cu poliţiştii.
   Simţi că maşina încetinea pe măsură ce se apropia. Ajunsese aproape de ea. Avea să oprească? Dacă erau aici când ajungea vizitatorul misterios? Avea să creadă că ea sunase la poliţie? Se uită în poală, rugându-se ca maşina să continue să ruleze pe stradă. Apoi, trecu de ea. Sarah rămase cu ochii pe maşină, privind-o în oglinda laterală în timp ce se apropia de curbă.
   Apoi, maşina de poliţie semnaliză şi o luă pe strada Abbey.
   Sarah răsuflă uşurată şi se lăsă pe spătar, închizând ochii pentru o clipă.
   Calmează-te! Deja ai vorbit cu poliţia şi ai trecut cu bine prin asta. Nu te leagă nimic de acest eveniment, nu există nicio dovadă pe care să o ştie apelantul misterios. Trebuie doar să vezi cine este mai întâi, apoi poţi să decizi ce să faci în continuare.
   Dacă o să apară vreodată.
   Tresări când auzi un ciocănit puternic în geam, deschizând ochii şi văzând o faţă care se uita la ea de sus. Îi luă o clipă de uimire pură, în care fu extrem de şocată ca să-şi dea seama la cine se uita.
   Alan Lovelock.

PARTEA A III-A
Capitolul 54

   Lovelock o urmă în casă, punând lanţul la uşa de la intrare şi întorcând cheia în broască. Intră după ea în sufragerie, aplecându-se uşor, ca să nu se lovească de tocul uşii, şi trase draperiile.
   Camera se întunecă şi Sarah aprinse din reflex lumina.
   - Nu, zise el. Las-o stinsă. Stai pe canapea.
   - E minunat că eşti bine, Alan, spuse ea, cu toată convingerea de care era capabilă. Cu toţii ne-am făcut foarte multe griji pentru tine.
   Bărbatul îi anulă remarca dând din mână şi aşezându-se în faţa ei în fotoliul preferat al lui Nick, picior peste picior şi cu mâinile cu degete lungi întinse pe braţele sale. Chiar şi în întuneric, ochii lui erau ciudat de strălucitori. Arătau diferit, având un licăr pe care Sarah nu-l mai văzuse înainte.
   - Ştii ce urăsc cel mai mult pe lumea asta, Sarah?
   - Nu ştiu.
   - Prostia, spuse el încet. Mai ales din partea unei femei. Şi ştii ce apreciez mai presus de toate?
   - Recunoaşterea?
   - Informaţiile. Cu informaţiile corecte, poţi face aproape orice. Îi poţi face pe alţi oameni să facă aproape orice. Cum ar fi, în cazul acesta, când am ştiut că ai fost implicată în răpirea şi în falsa mea sechestrare.
   Sarah simţi că fusese aruncată în apă rece ca gheaţa. Se abţinu să nu se cutremure.
   - Nu e adevărat.
   - Nu doar că ai fost conştientă de asta, ci, cumva, ai făcut-o să se întâmple.
   - Nu! Te înşeli!
   Lovelock râse, un sunet care părea a fi un lătrat dur, în întunericul sufrageriei.
   - Ştii ce ar fi trebuit tu să mă întrebi când ţi-am trimis acele mesaje?
   Sarah clătină din cap.
   Îşi scoase telefonul, îl deblocă şi intră la mesaje.
   - Telefonul ăsta nou şi frumos mi-a fost oferit de amicii de la poliţie când m-am pus din nou pe picioare. Având în vedere că telefonul meu s-a pierdut, şi, în plus, au vrut să mă poată contacta rapid. Nu-i aşa că sunt nişte oameni grijulii? L-am folosit ca să-ţi spun că ştiu ce ai făcut. Tu m-ai întrebat de două ori cine sunt, dar nu ai întrebat ceea ce ar fi întrebat oricine altcineva. Nu ai întrebat care era lucrul pe care spuneam că l-ai făcut. Şi de ce? Pentru că ştiai deja.
   - Alan, ştiu că ai avut probabil o experienţă foarte dificilă...
   - Şi, apoi, când am văzut expresia de pe faţa ta, adineauri, pe stradă, am ştiut. Toţi ceilalţi care m-au văzut încă de ieri au zâmbit, au râs, s-au bucurat şi au fost uşuraţi. Biata mea soţie a izbucnit în lacrimi când i-am spus că am fost găsit. Dar reacţia ta a fost extrem de unică - tu n-ai făcut niciunul dintre acele lucruri; tu păreai că ai văzut o fantomă, ca Macbeth când s-a holbat la cadavrul fără cap al lui Duncan, în sala de banchet. Ca şi cum ai fi văzut un spirit întorcându-se din morţi. Pentru că, din câte ştiai tu, eram mort.
   Sarah clătină din cap, încercând să se gândească la ce ar fi putut spune ca să-l contrazică.
   - Nu, nu este...
   - Să ştii că nimeni altcineva nu s-a gândit la ce era mai rău. Majoritatea au presupus că am plecat într-o escapadă cu vreo studentă tânără, ca să mă bucur de câteva zile de băutură şi de sex. Câţiva au crezut că am avut o cădere nervoasă. Cu excepţia ta.
   - Nu am crezut că eşti mort.
   Lovelock se ridică încet şi rămase în centrul încăperii străbătute de umbre, tronând deasupra ei. Îşi dădu jos sacoul din tweed închis la culoare, îl aruncă pe jos şi îşi descheie manşetele.
   - Ba sigur că asta ai crezut. Şi eu m-am gândit, de ce s-ar uita mica mea Sarah la mine de parcă tocmai m-aş fi întors din mormânt? De ce oare? Numai dacă nu ştia ceva ce nimeni altcineva nu mai ştia. Numai dacă nu ştia ceva ce nici măcar poliţia nu ştia.
   Se aşeză pe canapea lângă ea, cu mâna pe genunchiul ei.
   - Numai dacă nu a avut ceva de-a face cu bărbatul cu cicatrice.
   Sarah tresări la auzul omului lui Volkov.
   - Nu ştiu despre cine vorbeşti.
   - Nu te deranja să negi - totul se citeşte pe faţa ta. Sincer să fiu, cred că te cunosc mai bine decât te cunoşti tu însăţi.
   Întinse mâna ca să-i pună o şuviţă de păr după ureche, înainte ca femeia să apuce să se ferească.
   - Apropo, eşti o mincinoasă groaznică. Nu ştiu cum de l-ai convins pe rusul ăsta tatuat să facă asta, ce ai făcut pentru el, dar ştiu că ai fost implicată. Unde l-ai întâlnit? Într-un bar? Îşi oferea serviciile pe Internet?
   - Ţi-am spus că nu ştiu despre cine vorbeşti.
   - Cu cât l-ai plătit? Sau faci sex cu el, asta e?
   - Niciodată nu am...
   - Asta e, nu-i aşa? Faci sex cu bărbatul cu cicatrice pe faţă. Ştii, când m-a răpit, a zis ceva ce nu a avut logică la vremea respectivă. După ce m-au legat şi mi-au astupat gura, în timp ce închidea portbagajul. S-a uitat în jos la mine şi a zis ceva în rusă. Cred că s-a gândit că nu voi înţelege.
   Lovelock se mută mai aproape de ea pe canapea.
   - Din păcate pentru tine - şi pentru el - am studiat un an la Universitatea de Stat din Moscova când eram tânăr, şi încă mai înţeleg lucrurile de bază. Nu vrei să ştii ce a spus?
   - Ce?
   - Milaya molodaya vrach zhelaet Vam vsego nailuchshego. Care înseamnă: „Profesoara aia mică şi frumoasă îţi transmite salutări”.
   Miji ochii.
   - Deci, la cine crezi că s-a referit? Profesoara aia mică şi frumoasă?
   - Habar n-am.
   Inima îi bătea atât de tare, încât o durea pieptul.
   - Ar putea fi oricine, un număr mare de oameni.
   El clătină din cap încet.
   - Nu prea cred. Nu când m-am gândit la sincronizarea acestei situaţii, şi la reacţia pe care ai avut-o faţă de mesajele mele şi apoi faţă de întoarcerea mea miraculoasă din mormânt. Iar acum, nu eşti deloc capabilă să negi în mod convingător. Totul e clar acum.
   - Deci – ce ai de gând să faci?
   - Ei, bine, poliţia l-a prins pe răufăcătorul ăsta rus cu mine în portbagajul lui, aşa că pot presupune că nu voi mai avea probleme din partea lui. A fost prins în flagrant, cum s-ar spune. O să fie judecat şi o să meargă la închisoare - poate că o să le dea numele tău, sau poate că nu. Dar un lucru ştiu bine: am vorbit foarte mult cu poliţia în ultimele 36 de ore. Şi ştii ce?
   Ridică degetul mare şi arătătorul.
   - Sunt uite atâtica de aproape să te aresteze, Sarah.

Capitolul 55

   Teama o tăia ca o sabie ascuţită şi simţea fiori de gheaţă pe şira spinării.
   - Să mă aresteze pe mine? Ce vrei să spui?
   - Singurul motiv pentru care nu au făcut asta încă este pentru că nu le-am spus despre remarca rusului. Nu le-am spus despre „profesoara aia mică şi frumoasă” pe care a menţionat-o în ultima clipă. Dar o să spun poliţiei, dacă nu începi să te joci frumos cu mine.
   Să se joace frumos. Dintotdeauna fusese fascinată de eufemismele pe care le foloseau oamenii ca să-şi deghizeze comportamentul. Se uită rapid spre partea de sus a bibliotecii, unde stătea ascuns cuţitul cu mâner negru.
   Dacă făcea doi paşi în cameră, putea să ajungă la el şi să-l apuce şi, înainte ca Lovelock să ştie ce se petrece, ar fi putut să-l înfigă în pieptul lui, să i-l bage printre coaste, declarând apoi că fusese în legitimă apărare şi...
   Nu. Ar fi fost o nebunie curată. Deja îşi dorise o dată ca el să moară şi uite unde ajunsese, fusese catapultată dintr-o situaţie imposibilă în alta.
   - Nu e adevărat, spuse ea. Nu ştiu despre ce vorbeşti.
   - Dacă tu crezi că joc la cacealma, ce ar fi să spun poliţiei tot ce ştiu?
   Sarah nu putea să se uite la el.
   - De ce ai face asta?
   - Draga mea, e ca la jocul de whist. Tu ţi-ai arătat regele, acum eu îmi arăt asul. Tu pierzi.
   Sarah se chinui să nu pară speriată. Nu-l lăsa să audă că ţi-e teamă. Dar era imposibil.
   - Îmi pare rău pentru ce ţi s-a întâmplat, dar nu am nicio idee ce...
   - De ajuns! Tu şi cu mine vom avea o nouă relaţie. O relaţie în care nu vei mai spune nu, ci da.
   Se apropie de ea şi o apucă de braţ.
   Sarah se feri, dar o apucă de umăr cu cealaltă mână şi o ţinu pe loc.
   Rămâi calmă, rămâi calmă, nu lăsa să se întâmple asta, nu-l lăsa să facă asta...
   - Alan, mă doare! Te rog!
   Îi simţea respiraţia grea, îi vedea pielea roşie de pe gât.
   Aproape că începu să plângă când o apucă de sân, ciupind-o tare de sfârc cu degetul mare şi arătătorul. Dintr-odată, îi dădu drumul şi îi luă mâna ca să i-o pună pe prohabul pantalonilor. O ţinu acolo şi o apăsă pe erecţia sa tare.
   - Îţi place? întrebă el pe o voce groasă. Bine. Foarte bine.
   Vocea ei părea firavă şi neînsufleţită, iar Sarah detesta felul în care suna.
   - Te rog – te rog, nu-mi face rău!
   Tati, am nevoie de tine! Nick! Laura! Cineva, oricine!
   Vă rog, ajutaţi-mă!
   Vă rog!
   Lovelock se aplecă în faţă până când gura lui ajunse la numai câţiva centimetri de urechea ei, şi Sarah simţi respiraţia fierbinte şi umedă.
   Mirosul acru de whisky.
   - Tu ai transformat asta în ceva personal. Tu ai făcut asta. Ai mărit miza. Aşa că, deşi mă implori să mă opresc, nu o să mă opresc.
   Apoi începu s-o sărute cu brutalitate, zgâriind-o pe obraz cu barba, împingând-o pe canapea, cu buzele subţiri atacându-i gâtul şi urechea când se întoarse ca să nu fie cu faţa spre el. Puse mâna pe sânul ei din nou, trăgându-i şi ciupindu-i cu putere pielea de sub bluză. Izul puternic al transpiraţiei lui era aproape copleşitor. Simţi cum o apasă greutatea lui şi încercă să se elibereze, temându-se că inima avea să-i explodeze de repede ce bătea. Teama de poliţie, abstractă şi distantă, se transformase într-o teroare orbitoare, provocată de ce avea să se întâmple.
   Deci asta e. Ăsta e destinul meu. O să mă violeze în propria mea casă, chiar aici, pe canapeaua mea.
   Încercă să-şi aducă aminte ce trebuie făcut ca să scapi cu bine dintr-o astfel de situaţie. Supune-te! Nu-l provoca! Rămâi calmă! Nu te lupta!
   - Alan, nu aici, nu...
   - Taci! Taci din gură! Tu nu mai vorbeşti acum. Eu sunt cel care vorbeşte. O să-ţi spun cum o să stea lucrurile între noi de acum înainte. Începând de azi, trebuie să faci tot ce ţi se spune, când ţi se spune.
   O sărută din nou, zgâriind-o cu barba pe gât, mâinile lui mari împingând-o în canapea. Îşi punea mâinile peste tot pe ea, apucând-o şi strângând-o, desfăcându-i picioarele şi apucând-o de coapse atât de tare, încât Sarah ştiu că urma să aibă vânătăi mai târziu. Sarah simţea cum timpul se opreşte în loc, totul concentrându-se pe acel moment. Simţea cum îngheaţă pe loc, cum braţele şi picioarele i se îngreunau şi inima aproape că-i sărea din piept. Închise ochii şi se întoarse cu spatele la el, disperată să evite violenţa incipientă a cărei greutate o simţea în mâinile lui.
   Rămâi calmă! Nu-l provoca! Furia lui mai avea puţin şi exploda.
   Dintr-odată, deveni conştientă de un zgomot provocat de o alergătură pe parchet, iar asta îl făcu să se oprească.
   Sarah deschise ochii.
   Jonesy, motanul ei portocaliu, stătea strâns într-un colţ, mârâind. Pentru o clipă, Sarah crezu că mârâie la ei, dar apoi motanul se întoarse şi văzu că felina avea ceva mare şi gri în gură. Un porumbel gras atârna inert între fălcile sale, cu o aripă întoarsă într-un unghi nefiresc. Jonesy continuă să mârâie, lăsându-şi capul în jos. Din penele păsării curgea sânge.
   Lovelock îi dădu drumul şi Sarah fugi repede de lângă el.
   Jonesy scăpă pasărea rănită pe jos.
   Imediat, porumbelul prinse viaţă şi se lansă spre geamul cu draperie, într-o zbatere de aripi nebunească, lovind mobila şi împrăştiind pene gri peste tot. Lovelock ţipă speriat şi îşi acoperi faţa cu braţele în timp ce porumbelul se lovea de draperii, cu aripile bătându-i cu putere, apoi pasărea se linişti din nou şi se aşeză pe galerie, în partea de sus a geamului.
   Jonesy se aşeză lângă marginea de jos a draperiilor, mârâind tare.
   Mulţumesc, motan mare şi nebun! se gândi Sarah. Mulţumesc, Jonesy!
   Acum, te rog, fă ca situaţia asta să se termine! Te rog, rupe vraja!
   Lovelock se îndreptă spre uşă, de parcă ar fi vrut să plece. Sarah era pe punctul de a spune o rugăciune de mulţumire în gând, când bărbatul o apucă aspru de încheietură.
   - Sus, şuieră el. Unde e dormitorul?
   Cu speranţele năruite, Sarah simţi cum îi cedează genunchii, slăbiciunea nevenindu-i în vreme ce încerca să găsească o cale prin care să-l distragă, să-l oprească. Trebuia să-l întârzie, să-l amâne. Trebuia să inventeze ceva, orice, ca să evite să se întâmple asta.
   - Dormitorul! repetă el, dar de data aceasta nu mai era o întrebare, ci un ordin.
   Începu s-o tragă spre scări.
   Gândeşte-te!
   - Nu acum! zise Sarah, vocea tremurându-i.
   Mai avea puţin şi izbucnea în lacrimi.
   - Ce?
   - Copiii vor veni acasă de la şcoală, cu tata, în orice moment.
   El pufni.
   - Păi atunci, draga mea, am face bine să ne grăbim.
   Puse piciorul pe prima treaptă, târând-o după el.
   - Te rog, Alan! Te implor! Nu aici, nu în casa mea, unde copiii mei pot veni în orice clipă.
   - Ce?
   - Te rog, nu în casa mea! Să mergem undeva unde nu vom fi deranjaţi. Să mergem la tine acasă, vin cu tine.
   Se opri pe a doua treaptă, uitându-se la ceas.
   - Caroline e acasă după-amiaza asta.
   Spune ceva, orice, ca să nu mai continue.
   - Nu azi, dar poate într-o seară? La tine acasă?
   Bărbatul se gândi preţ de o secundă.
   - Caroline se duce în vizită la mama ei weekendul ăsta. O să avem toată casa numai pentru noi.
   - Sâmbătă, atunci?
   El zâmbi mulţumit, un rânjet de lup care-i scotea la iveală dinţii. Dădu din cap ca pentru sine.
   - Da. Un aranjament săptămânal, cu un eveniment de inaugurare sâmbătă seara. Apoi, o dată pe săptămână, în fiecare săptămână, o să vii la mine în birou. O să încuiem uşa, eu o să stau pe spătar şi tu o să te pui în genunchi în faţa mea şi o să-ţi faci treaba.
   Se apropie de ea, astfel încât faţa lui să fie la câţiva centimetri distanţă de a ei, respiraţia lui groaznică inundându-i nările.
   - Sau o să stai pe spate. Sau pe burtă. Poate toate trei. În fiecare săptămână, până mă satur de tine.
   Se auzi un bufnet puternic şi un miorlăit dinspre sufragerie şi, o clipă mai târziu, Jonesy reapăru, ţinând porumbelul strâns în gură. Lovelock dădu să îl lovească, dar motanul fu prea rapid, şi fugi printre picioarele lui pe scări, lăsând urme de sânge întunecat pe covorul bej.
   - Sâmbătă seara, declară Lovelock într-un final, dându-i drumul. Izbi uşa cu putere în urma lui.

Capitolul 56

   Sarah nu era sigură cât timp stătuse închisă în baie. Se spălase pe faţă iar şi iar, încercând să elimine mirosul lui, să-şi scoată putoarea aia din nări.
   Capul îi bubuia şi gâtul o durea din cauza bocetelor pe care se abţinuse să nu le elibereze – ştia că, dacă ar fi început să plângă, nu ar mai fi putut să se oprească.
   Când termină, îşi dădu jos puloverul şi bluza şi le aruncă în coşul de rufe înainte să descuie uşa şi să se îndrepte spre dormitor, căutând nişte haine curate. Abia atunci văzu dezastrul pe care îl lăsase Jonesy pe jos. Bucăţi de porumbel – aripile, capul şi penele, împreună cu dâre de sânge şi cine ştie ce altceva – erau împrăştiate pe covorul deschis la culoare.
   - Fir-ar să fie! ţipă ea în casa goală. Fir-ar! Fir-ar!
   Găsi o pungă din plastic şi adună rămăşiţele păsării pe care motanul nu o mâncase, înainte să înnoade punga. Apoi, umplu o găleată cu apă şi detergent şi se aşeză în patru labe pe covor, frecând de zor dezastrul cu un burete, încercând să scape de sânge şi de măruntaie, reuşind doar să înmoaie covorul bej de pe trepte până căpătă o nuanţă de maroniu aprins. Continuă totuşi să frece şi să-l stoarcă, şi să-l înmoaie şi să-l frece iar, pentru că aşa avea cu ce să-şi ocupe mâinile.
   Ştia în adâncul său că făcea din nou ceea ce încercase să facă dintotdeauna când problemele ameninţau să o copleşească: îşi umplea timpul cumva, îşi ţinea mintea ocupată, ca să nu se gândească la ce era mai rău. Găsea ceva care să o distragă şi care să-i permită să dea totul la o parte.
   Dar, în acea zi, asta nu funcţiona.
   Pentru că încă mai simţea mirosul acru de transpiraţie pe hol şi în bucătărie şi pe scări.
   Pentru că încă mai simţea zgârieturile bărbii lui pe obraji şi pe gât.
   Pentru că prin minte i se învârteau aceleaşi gânduri, aceeaşi imagine întipărită în memorie: Lovelock aplecându-se peste ea, cu ochii lui roşii şi obrajii cu vene sparte, ţinându-şi degetul mare şi arătătorul foarte apropiate.
   „Poliţia e uite atâtica de aproape să te aresteze, Sarah.”
   Era adevărat? Îşi bătea joc de ea? Şi, cel mai important, putea să rişte să afle asta într-un fel sau altul? Oare el juca la cacealma?
   Am încercat să fac ca totul să fie bine. Dar am ajuns să înrăutăţesc situaţia de 10 ori.
   Ştie că sunt implicată. Dă-l încolo de serviciu, o să fiu norocoasă dacă nu ajung la închisoare. Familia mea e într-un pericol mai mare ca oricând.
   Şi, mai presus de toate – cireaşa de pe tort –, am făcut ce am făcut şi Alan a ajuns să fie victima, l-am adus în situaţia în care oamenilor să le pară rău pentru el.
   După ce se întâmplase în acea după-amiază, dacă ar fi fost vorba de alt bărbat, de oricare altă situaţie, răspunsul ar fi fost evident: „Du-te la poliţie! Depune plângere! Acuză-l!”
   Dar nu împotriva lui.
   Nu acum.
   Pentru că, dacă înainte fusese blindat, acum era complet de neatins.
   Gândul în sine, faptul că ajutorul poliţiei nu-i mai stătea la dispoziţie, o făcu să se oprească. Nu se mai simţise niciodată atât de singură, atât de distrusă în totalitate. Se opri din frecat şi se prăbuşi în colţul palierului.
   Simţi cum vin lacrimile, şi de data aceea nu încercă să le oprească.
   Plânse în hohote, cu toată fiinţa ei şi din toată inima, aşa cum nu mai plânsese de când murise mama ei, cu genunchii strânşi sub bărbie, cu faţa lipită de cadrul uşii, cu trupul tremurându-i din cauza bocetelor covârşitoare, în timp ce se gândea la tot ce pierduse şi la tot ce mai avea de pierdut, simţind cum ceva se rupea în ea în cele din urmă. Plânse până când gâtul i se uscă de tot, iar pieptul începu s-o doară.
   Plânse până când rămase fără lacrimi.
   Nu avea habar cât timp stătuse acolo. După o perioadă, când văzu că afară se întuneca şi se apropia apusul, coborî încet şi cu grijă la parter. O dureau membrele, capul îi bubuia şi avea obrajii săraţi din cauza lacrimilor.
   Îi era rău şi se simţea extenuată, plină de o disperare pe care nu o mai simţise niciodată. Se văzu în oglinda de pe hol şi nu recunoscu străina cu ochi pieriţi care se uita la ea. Brusc, simţi nevoia disperată să-şi protejeze copiii de toate acele lucruri, să se asigure că nu o vedeau în starea aceea. Nu voia ca ei să se afle într-un loc în care fusese Lovelock, nici măcar în apropiere. Nu înainte ca ea să şteargă orice urmă lăsată de el în casă.
   Ea era zidul de protecţie dintre copiii ei şi tot ce era greşit pe lumea asta.
   Ea avea să-i protejeze.
   Îi trimise un mesaj tatălui ei.
   Pot să rămână la tine copiii în noaptea asta, şi poţi să-i duci tu mâine la şcoală?
   Răspunsul veni aproape imediat.
   Bineînţeles. Tu eşti bine?
   Era atât de obosită, încât nici măcar nu se mai simţea în stare să inventeze o minciună credibilă.
   Da. Trebuie să rezolv nişte lucruri pe aici. Am o tonă de lucrări de corectat. O să trag un pui de somn şi apoi mă apuc de treabă. Ne vedem mâine. Să-i pupi pe copii din partea mea.
   Nu i se părea nici ei că suna plauzibil. Ştia că tatăl ei avea să sune la un moment dat, ca să verifice dacă era într-adevăr bine. Însă nu voia să o vadă în starea asta. Nu voia ca nimeni să o vadă în starea asta.
   Cinci minute mai târziu, o sună. Şi apoi încă o dată, după alte cinci minute.
   Nu îi răspunse.

Capitolul 57

   Era aici. Venea după ea. Şi nu exista nicio uşă, nicio cale de evadare.
    El era pe hol, ea stătea în fotoliu - dar se afla în sufrageria casei lui, şi erau singuri, nu era nimeni care s-o ajute. Nu putea să se mişte în timp ce el trona deasupra ei, apoi se aplecă şi puse mâna între...
   Sarah se trezi speriată.
   Era pe podeaua din sufragerie, cu o pătură înfăşurată lejer în jurul ei. Era trecut de miezul nopţii. Centrala se oprise şi se făcuse frig în casă. Avea obrajii umezi; plânsese în somn. În jurul ei, împrăştiate ca frunzele toamna, erau o grămadă de lucruri: hârtii, cărţi, un pahar de vin spart, o sticlă de vin goală şi trântită, haine peste tot, vechile ei jurnale, laptopul deschis. Coli cu liniuţe acoperite cu mâzgăleli nebuneşti care abia dacă mai semănau cu scrisul ei. O ramă spartă, albume foto cu copiii, deschise la paginile ei preferate. Teza de doctorat, având coperte groase, lăsată deschisă şi aruncată într-un colţ.
   Capul îi bubuia şi-şi simţea picioarele ca din plumb. Parcă avea o sută de ani. Se gândi că ar fi trebuit să mănânce, dar pofta de mâncare îi dispăruse cu multe săptămâni în urmă şi nu mai revenise niciodată.
   Deschise o altă sticlă de vin şi îşi scoase telefonul ca să-i dea mesaj lui Nick.
   Am nevoie de tine. Trebuie să vorbesc cu tine. Când te întorci? S x
   Scrise de trei ori o versiune diferită a aceluiaşi mesaj, şi de trei ori îl şterse înainte să-l trimită. În cele din urmă, aruncă telefonul pe jos, frustrată.
   Nu era prima dată când îşi dădea seama că poate aşa aveau să stea lucrurile de acum înainte. Că primise deja tot ce avusese el mai bun de oferit – cei mai frumoşi ani ai lor împreună –, şi că nu mai avea nimic de dat. Trecuseră prin multe împreună, făcuseră doi copii frumoşi împreună, împărţiseră o viaţă. Dar poate că acum făcea parte din trecutul ei, şi nu din viitorul său.
   Poate că nu avea să se mai întoarcă niciodată.
   În ultimele şase săptămâni, aceste gânduri o făcuseră să plângă de nenumărate ori, dar lacrimile nu voiau niciodată să curgă. În loc de tristeţe, simţise resemnare. Fusese întrecută o limită. O dezamăgise în toate modurile posibile, şi nu mai avea niciun rost să plângă după ceva ce nu putea schimba. Nu acum.
   Mai bău nişte vin şi se plimbă prin casă, târându-şi picioarele, trăgând toate draperiile şi verificând de două ori ca uşile şi geamurile să fie închise.
   Scoase toate cuţitele din sertarele din bucătărie şi le alinie pe blat, de la cel mai mare la cel mai mic. În dulapul de sub scări, scotoci până găsi trusa de scule a lui Nick, pe care o folosise de puţine ori, şi căută în ea până găsi alte arme pe care să le adauge în arsenal. În cele din urmă, se aşeză pe canapea cu sticla de vin în faţă, holbându-se la şemineul întunecat. Îi vedea faţa în întuneric. Faţa lui Lovelock.
   Nu era sigură cât timp stătuse aşa. Poate câteva ore.
   Nu răsărise încă soarele când urcă până la baie şi deschise dulapul aflat deasupra chiuvetei. Pe raftul de sus erau cutiile cu pastile de Temazepam, care-i fuseseră prescrise cu un an în urmă, când problema cu Lovelock începuse să-i afecteze somnul.
   Din experienţă, ştia că două erau de obicei suficiente ca să o ia somnul.
   Nu luase niciodată mai multe.
   Scoase foliile cu pastile rămase şi le numără. Două folii erau încă pline: 41 de tablete. Cum ai putea să înghiţi atâtea? E mai bine să le iei pe toate deodată, câte un pumn sau câte două? Sau era mai bine să desfacă toate capsulele mici din plastic şi să verse pudra albă într-o lingură şi să o dea pe gât? Poate să amestece pudra într-un pahar de apă? Nu, probabil că era mai bine să le ia câte două, se gândi ea, apoi putea să ţină socoteala la câte luase. Aşa trebuia să procedeze. Aşa ar fi avut cele mai mari şanse să le ţină în organism suficient de mult încât doza să-şi facă treaba. Să umple un pahar cu apă, să şi le pună în faţă şi să ia câte două deodată. Două câte două, apoi alte două. Apoi să se întindă şi  să le lase să acţioneze.
   Gata cu Lovelock. Gata cu poliţia. Gata cu frica.
   O dată pe săptămână, în fiecare săptămână. Eu o să stau pe scaun şi tu în genunchi, în faţa mea.
   Îşi umplu un pahar mare cu apă de la chiuvetă şi întoarse foliile în palmă, scoţând fiecare tabletă pe rând. Le ţinu în palmă: 41 de tablete mici şi portocalii, care conţineau suficientă substanţă încât totul să dispară.
   Nu păreau mare lucru când le vedea aşa, strânse una lângă alta. Găsi un prosop curat şi le întinse pe el, punând pastilele în perechi. Două câte două.
   Aşa trebuia să facă. Scoase telefonul din buzunarul halatului şi verifică să fie închis.
   Prin fereastra de la baie intrau primele raze gri ale răsăritului.
   Înghiţi două tablete cu o gură de apă. Apoi le aruncă pe restul în toaletă.
   Închise uşa dulapului şi îşi privi reflexia din oglindă, până când nu mai putu să stea în picioare. Apoi se duse împleticindu-se până în dormitor şi se prăbuşi în pat, abia apucând să-şi tragă plapuma până la gât înainte să adoarmă.
   Era tot acolo, afundată într-un somn extenuat, când tatăl ei veni la ea câteva ore mai târziu.

Capitolul 58

   Tatăl ei îi duse nişte ceai lui Sarah, care stătea tolănită pe canapea, holbându-se în gol la televizorul fără sonor. Se simţea goală, totul fusese golit din ea odată cu plânsul. Extenuarea atârna deasupra ei ca un văl.
   - Copiii sunt bine?
   - Da. Tocmai i-am lăsat la şcoală.
   - Mersi, tati!
   Bărbatul se aşeză într-un capăt al canapelei, întinzându-i cana din care ieşeau aburi.
   - Sarah, îţi mai aduci aminte când aveai 7 ani şi ţi-ai ascuns toate păpuşile Barbie prin casă, pentru că surorile tale intrau mereu în camera ta şi ţi le furau?
   - Ne-am certat de multe ori din cauza păpuşilor ălora stupide.
   - Ai fost foarte mândră de tine când ai reuşit în sfârşit să câştigi în faţa lor. O săptămână mai târziu, când am venit acasă, plângeai de mama focului pentru că uitasei unde le ascunsesei. Îţi mai aduci aminte?
   Sarah zâmbi uşor gândindu-se la acea amintire.
   - Îmi aduc aminte că am făcut o listă cu toate ascunzătorile lor, folosind cerneală invizibilă. Apoi am pierdut hârtia.
   - A trebuit să vânez păpuşile alea pentru tine. Am întors toată casa cu fundul în sus, dar le-am găsit pe toate, nu-i aşa?
   - Pe fiecare dintre ele.
   O mângâie pe genunchi cu blândeţe.
   - Sarah?
   - Da?
   - Vreau să-ţi arăt ceva.
   - Ce?
   - Haide! Ridică-te în picioare acum!
   Opri televizorul şi se ridică de pe canapea cu un mormăit, simţindu-se de parcă ar fi avut o sută de ani. Îşi urmă tatăl în bucătărie, unde acesta îi făcu semn spre masă. Acolo erau aliniate armele pe care le ascunsese prin casă: cele două cuţite şi vătraiul.
   - Se pare că ai greşit locul câtorva obiecte, draga mea.
   Sarah înghiţi, simţind cum îi apar lacrimi în ochi.
   - Ca să mă protejez.
   - De cine să te protejezi?
   - Chiar nu pot să explic. Îmi pare rău.
   Tatăl ei se gândi pentru o clipă, părând să decidă dacă să insiste să-i răspundă.
   - În regulă. Dar o să-mi spui dacă le-am găsit pe toate?
   - Da. Au fost doar astea trei.
   - Şi dacă Henry sau Grace găsea vreunul dintre aceste... instrumente înaintea mea? întrebă el pe o voce moale.
   - Le-am pus suficient de sus încât să nu poată ajunge la ele. M-am asigurat că nu le pot lua.
   - Hmm!
   El dădu din cap încet.
   - Sarah, ia loc puţin.

...............................................