.............................................
2-7
- Care e povestea familiei tale, Melia? Ai o culoare a ochilor foarte neobișnuită.
..............................................- Care e povestea familiei tale, Melia? Ai o culoare a ochilor foarte neobișnuită.
- Jumătate jaguar, jumătate leu, a spus ea cu umor sec, și râsetele noastre au întrerupt conversația partenerilor noștri.
În expresia lui Clare era o undă de ușurare, am văzut imediat, și am știut că trebuie să mă aștept la plângerea care a venit mai târziu, la un pahar de vin în bucătărie, înainte de culcare.
- Kit se ambalează ușor când vine vorba de bani, ai observat?
- Sigur că am observat, am zis. E foarte ambițios.
Clare a oftat.
- Toți tinerii de la serviciu sunt, Vor mai mult, mai mult, mai mult, și apoi se simt persecutați dacă nu capătă asta. Richard zice că această generație a fost crescută astfel încât să se aștepte ca totul să-i fie înmânat pe tavă și e foarte afectată dacă nu se întâmplă așa.
A tăcut un pic, privind în jur la bucătăria sa elegantă din lemn de so și gresie, mutată de la subsol la parter înainte de apariția mea ca să poată profita de ferestrele înainte și de proporțiile elegante.
Mi-am zis, un pic lipsit de loialitate: Tu n-ai primit toate astea pe tavă?
- Însă Kit e cel mai înverșunat din câți am întâlnit, a continuat ea. Ar fi trebuit să-l auzi în seara asta, vorbind de parcă ar crede că există o Ligă Anti-Roper care se întrunește în fiecare săptămână ca să viseze noi căi de a-i pune bețe în roate.
- Trebuie să recunoști că viața este mai grea pentru ei decât a fost pentru noi, am zis cu cât de mult - sau puțină - delicatețe îmi îngăduiau cele patru cocktailuri și paharul mare cu vin roșu. Din pricina oamenilor ca tine, care saltă prețurile proprietăților.
A zâmbit cu superioritate.
- Așa, dă vina pe agenții imobiliari pentru toate relele de pe lume! Noi nu propunem decât ceea ce sunt gata să plătească clienții.
- Ăsta-i noul slogan de la Hayter Armstrong?
- Ha! Dar, serios acum, cum își permit Kit și Melia stilul lor de viață? Se vaită de sărăcie și evident au toate acele datorii, și totuși se îmbracă atât de bine și ies tot timpul în oraș. Kit a făcut aluzie la obiceiul de a consuma cocaină, nu? Asta nu poate fi ieftin.
- Cred că ceea ce se întâmplă este că își cheltuiesc salariile în clipa în care sunt plătiți și apoi pun restul lunii pe carduri de credit, am zis. Trăiesc așa cum cred ei că au dreptul, nu așa cum își pot permite.
Ochi lui Clare au fulgerat.
- Nu e felul în care eu mi-aș dori să-mi ruinez finanțele.
În disprețul ei era un strop de superioritate care m-a zgândărit.
- Ca să fim drepți, ei n-au primit o casă de la părinți.
N-a zis nimic, cu toate că ar fi fost iertată dacă obiecta la brusca mea milă, dată fiind indiscutabila ușurință cu care beneficiasem eu de generozitatea părinților ei în toți acești ani.
- Ai vrea să faci schimb? Ai vrea să fii din nou tânăr, chiar și cu toate greutățile?
Brusc, era foarte sinceră. Clare era o realistă magică; privea dilemele ipotetice la fel de serios ca pe cele reale.
- Dumnezeule, nu! am zis. Tu ai vrea?
- Poate. Nu știu.
Ceea ce însemna „da”.
- Zău?
- Poate dacă aș fi bărbat, aș simți ca tine.
- Care-i diferența? am întrebat-o.
- Ei, na! Oamenii încă te consideră atrăgător - i-am văzut uitându-se la tine. Însă femeile de vârsta noastră sunt invizibile.
Era firesc să mă gândesc la Melia din seara asta, la plăcuta strălucire din privirea ei. M-am întrebat, oare mi-ar fi acordat atâta atenție dacă ar fi știut că n-am prea multe bunuri?
- Bărbații de vârsta noastră fără bani pot fi la fel de invizibili, crede-mă! i-am zis lui Clare.
Mă rog, poate că lăudata Vicky Jenkinson va fi în stare să ofere o soluție la îmbrătrânirea pe o piață neprietenoasă.
De-abia când am stat față în față cu instructoarea mea de carieră, pe două fotolii de la jumătatea secolului tapițate cu albastru de Delft, am înțeleg de ce avusesem nevoie să ia Clare inițiativa și să-mi programeze consultațiile: nu voiam să-mi caut o nouă slujbă. Eram destul de mulțumit de ceea ce aveam.
Asta nu înseamnă că nu-mi plăcea Vicky sau spațiul ei de locuit și de muncă dintr-un fost depozit de condimente din Shad Thames, pe lângă care treceam de două ori pe zi cu acvabuzul.
M-a invitat să aleg dintr-o colecție de ceaiuri de plante, ambalate individual și cu nume ca Reîntinerire și Reinventare. M-am uitat după unul fără „re”, dar nu era niciunul, așa că am ales Redeșteptare.
Vorbea în certitudini rapide:
- Ești demoralizat de faptul că ai depus cereri de angajare și n-ai fost chemat la interviu. Auzim multe despre cifrele șomajului, dar nu prea multe despre cei mai bine de un milion de oameni care vor să muncească, însă n-au parte de o ofertă echitabilă pentru posturile pe care vor să se angajeze.
- Încearcă cu „nici măcar nu li se ia în calcul depunerea cererii”, am replicat, deși adevărul era că de când începusem să lucrez la Confort Zone nu mai depusesem nicio cerere pentru un post în vechiul meu sector de activitate.
- Ce trebuie să ținem minte este că angajarea cuiva este o decizie de investiție marcată de risc. Trebuie să te sprijini pe darurile tale.
Am simțit că tresar și, observând, ea a lăsat-o mai moale cu jargonul.
- Jamie, pot să te ajut să te întorci în marketing extinzându-ți rețeaua și șlefuindu-ți felul în care te prezinți sau, altă variantă, pot identifica o nouă carieră, una care să aibă o ofertă solidă de roluri. Ai o idee care dintre ele să fie?
- Niciuna, am zis, sorbind din poțiunea verde, fierbinte, a Redeșteptării. Chestia e că îmi cam place slujba pe care o am. Pe moment, sunt mulțumit acolo.
N-a fost descurajată.
- Salariul tău actual e acceptabil?
- Se potrivește cu munca necalificată, presupun. Clare zice că-i doar mărunțiș, dar nu-i mărunțiș pentru milioanele de oameni care îl câștigă. Așa asigură un acoperiș deasupra capului și își hrănesc copii.
- În vreme ce studiază să obțină o calificare, în unele cazuri, îmi închipui, a zis Vicky. Calificare pe care tu o ai deja, Jamie.
A vorbit despre câștigarea puterii, respectului de sine și statutului egal, ceea ce m-a făcut să-mi amintesc desconsiderarea nonșalantă a lui Steve și, într-o anumită măsură, a lui Kit.
- Vicky, problema e că am o fobie a transportului în comun, așa că felul în care ajung la serviciu e mai important pentru mine decât ceea ce fac când ajung acolo sau ce ar putea crede despre asta prietenii mei. Așa că orice slujbă nouă va trebui să fie la o distanță de mers pe jos față de London Bridge - sau potrivit navetei cu acvabuzul.
- Acvabuzul?
Asta i-a dat o idee și a deschis o cutie din apropiere.
- Am un exercițiu pe care îl dau ca să descopăr ce crede cineva despre poziția sa curentă atunci când nu poate s-o identifice cu ușurință prin cuvinte. Hai să încercăm!
Credeam că îmi identificasem perfect poziția prin cuvinte, dar m-am uitat, oricum, la cartonașele cu imagini pe care le-a pus pe masă între noi.
Toate implicau un bărbat și un fel de navă, printre care un tip atletic într-o canoe care se îndreaptă spre un tsunami, alta a unui truditor de pe un feribot care privește fără expresie pe o fereastră stroptă de ploaie și a trebia a unuia de genul ușuratic care e la cârma unui iaht, cu prieteni pe fundal bând șampanie. Trebuia să spun care sunt eu.
Toate implicau un bărbat și un fel de navă, printre care un tip atletic într-o canoe care se îndreaptă spre un tsunami, alta a unui truditor de pe un feribot care privește fără expresie pe o fereastră stroptă de ploaie și a trebia a unuia de genul ușuratic care e la cârma unui iaht, cu prieteni pe fundal bând șampanie. Trebuia să spun care sunt eu.
- O clientă a zis că nu e niciunul dintre ei, a comentat Vicky. A zis că e în apă, se îneacă. Acum e vicepreședinta unui ONG. Postul ei de vis.
- E ușor pentru mine, am zis, arătând cu degetul. Sunt tipul de pe feribot.
- Te îndrepți spre locul de muncă sau spre casă?
- Mă îndrept spre casă.
Am tăcut un pic, căci începea să-mi placă.
- Însă mi-a expirat abonamentul. Sunt unul dintre cei care merg fără bilet.
- Interesant! a zis Vicky.
- Și ceaiurile au fost un test? am întrebat, sorbind.
- Ceaiurile? Nu.
O pauză.
- Hai să ne uităm pe lista de la A la Z a aptitudinilor tale, bine?
Într-o seară, pe vas, am intrat în vorbă cu o roșcată care a urcat la Blackfriars împreună cu Kit și Steve și a ajuns înaintea lor la bar să-și ia un gin tonic, după care și-a scot toate veșmintele de exterior și s-a instalat pe un loc de lângă ale noastre, ca și cum ar fi fost la ea acasă.
Când ne-a salutat pe un ton sărbătoresc, mi-am dat seama că băuse deja câteva.
- Ce ne-ai trebui la chestia asta ar fi un pic de muzică mai ca lumea, nu? Nu porcăria asta adormitoare.
Obosit după o tură la cafenea care fusese așa o nebunie, că nici nu putusem să-mi iau pauzele, am zâmbind fals la gândul unui ring de dans plutitor.
- Există întotdeauna opțiunea de disco tăcut, a zis Kit, râzând. O grămadă de spațiu în care să dansezi.
Pe noua noastră prietenă o chema Gretchen, manager de proiecte digitale a cărei ambiție era să distileze artizanal gin.
I-am dat vreo 35 de ani, dar eram destul de deștept ca să n-o fac în gura mare, pentru cazul în care ar fi avut de fapt, 23 (am aflat, mai târziu, că are 36). I-am oferit o prezentare succintă: Kit e trântorul asigurărilor, Steve e rebelul marketingului, eu sunt cel retras din cursă care își câștigă pâinea făcând spumă de lapte și piure de avocado.
- Bravo ție, Jamie! a zis ea, de parcă aș fi spus că sunt voluntar într-un spital pentru bebeluși în ultima fază a bolii. N-aș fi ghicit niciodată că te ocupi de asigurări, i-a spus lui Kit. Cum reușești măcar să rămâi treaz în acea lumea?
- Am metodele mele, i-a răspuns Kit, făcându-i cu ochiul.
Când el și Steve au dispărut să fumeze, n-a fost nicio surpriză că m-a întrebat despre el.
- E însurat?
- Nu, dar locuiește cu iubita.
- Ea cum e?
- Cu adevărat drăguță.
- „Cu adevărat drăguță” ca în deloc frumoasă și ești amabil cu ea sau „cu adevărat drăguță” ca în incredibil de frumoasă, dar ești amabil cu mine?
I-am aruncat o privire exagerat de îngrozită.
- Chiar așa gândesc femeile?
- Nu mă mai ține pe jar, Jamie!
- Mă tem că e superbă, am zâmbit trist. E un bărbat norocos.
- La naiba! Aveți un soi de triunghi amoros?
- Nici vorbă. Kit e foarte fericit cu Melia. Eu sunt foarte fericit cu Clare.
În vreme ce făceam aceste afirmații cu voce calmă și convingătoare, îmi dădeam seama de o tresărire de nesiguranță în piept.
Oricum, Gretchen s-a alăturat găștii cu sau fără vreo perspectivă de a pune gheara pe Kit. Acum, al patrulea lor era păstrat pentru ea. Acum, la naveta de seară, un rând era de 4 beri, care, la 4,50 lire bucata, însemna aproape 20 de lire, mai mult de două ore dn ziua mea de muncă (iar dacă adăugam băuturile de la Hope&Anchor, curând aveam să lucrez în pierdere).
Îmi dau seama că fac asta să sune ca și cum am fi Ocean`s Eleven, adunându-ne echipa, unul câte unul, pentru jaful secolului, dar ne-am oprit la patru.
Iar ideea oricărui delict nu mi-a trecut niciodată prin cap. Cu toate că, presupun, nu pot să vorbesc decât în numele meu.
7
27 decembrie 2019
Două turiste tinere trec pe alături foșnind, cu cizme de motociclist și căciuli cu ciurure, aruncându-i o privire admirativă detectivului Merchison, și îmi zic că este, de fapt, un tip destul de chipeș.
Are o anumită ținută, ceva imperturbabil care îmi amintește un pic de Kit. Dacă n-aș fi fost deja convins de nevinovăția mea luni seara, aș putea fi amăgit cu ușurință de cineva ca el să cred că sunt în siguranță - sau, mai degrabăă, să fac o mărturisire falsă.
Pentru că asta nu-i una dintre acele povești despre omor săvârșit în perioade de amnezie la beție sau în epidoade de piedere a identității dn cauza tulburării de stres. Am încredere sută la sută că n-am făcut nimic rău luni seara, în afară de a da pe gât un pic mai mult decât plănuisem, și dacă e să numim aia crimă, atunci orașul o să aibă nevoie de încă vreo două milioane de celule în arestul poliției.
- Domnul Roper ți-a destăinuit grijile pe care le-ar putea avea în acest moment? întreabă Merchison.
Asta-i ușor. Toată lumea știe care e cea mai mare grijă a lui Kit.
- Da, are probleme cu banii.
Detectivul îmi face semn să explic.
- Datorii. Împrumuturi studențești, precum și împrumuturi mai recente. Cu toate că are un salariu bun, cheltuiește fiecare bănuț și se plânge că n-o să poată ajunge niciodată să-și cumpere o casă.
- A spus ce salariu are?
- Păi, nu, însă cu siguranță e unul bun. Lucrează la o firmă mare de asigurări și însuși pachetul de avantaje se presupune că este fantastic. Presupun că ați vorbit cu cei de acolo? Cred că azi trebuia să fie la lucru.
- O să luăm curând legătura cu patronul lui, răspunde Merchison, ca pentru a-mi împrăștia temerile, dar, de fapt, nefăcând altceva decât să-mi confirme că eu nu sunt doar prioritatea față de tovarășii lui de navetă ai lui Kit, ci și înaintea colegilor lui.
Fac o încercare căznită să înghit, însă glandele mele salivare par să fi secat. Dumnezeu știe unde s-a dus Parry să ia cafea. A plecat din oraș?
Apoi mă izbește gândul că poate zăbovește pentru că dă un telefon în privința mea - sau primește unul. Poate că a trimis pe cineva să bubuie la ușa barului Mariners și să se uite la imaginile de luni seara. Bine. Dar, stai, dacă e o problemă cu vizionarea materialului? Dacă nu a funcționat în seara aceea camera de supraveghere, cine știe de ce, și practic nu există nicio dovadă că am plecat spre casă singur?
Conștient că tăcerea se lungește, mă concentrez din nou.
- În orice caz, a devenit obsedat de mine. Nu suportă faptul că eu locuiesc într-o casă mare și el nu, chiar dacă a mea este, de fapt, a partenerei mele, Clare, și în realitate sunt la fel de sărac ca el. Dar el nu vede lucrurile așa, crede că trăiesc ca-n sânul lui Avraam. Are pică și pe Clare. A fost grosolan cu ea ultima dată când am ieșit cu toții.
Scot un chicotit nesincer.
- Păi, dacă nu te-mpaci cu ideea de bogăție moștenită, atunci Londra chiar că nu-i locul potrivit pentru tine, nu?
Detectivul Merchison se uită la mine tot mai atent.
- Ești sigură că are pică pe tine din pricina diferențelor percepute în situația financiară?
- Ce vrei să spui?
Tace un pic, dând impresia că își alege cu deosebită grijă cuvintele. Apoi se apropie puțin de tot, un mic gest de discreție, cu toate că e clar că nu-i nimeni care să ne audă.
- Ar trebui să știi că doamna Roper a fost foarte sinceră cu noi. Înțelege că avem nevoie de tabloul complet dacă vrem să-i găsim soțul. Tăinuirea de informații importante nu face decât să ne irosească timpul, și probabil că ești conștient că într-o anchetă despre cineva dispărut chiar nu trebuie să pierzi timpul.
- Oh! Da. Bine.
Tonul îmi e la fel de prudent ca privirea.
- Ai spus că domnul Roper se poate să fi continuat să bea în barul acesta, Mariners, și se poate să fi mers acasă cu o femeie care nu e soția lui. Presupunând că așa s-a întâmplat, e posibil s-o fi făcut ca un fel de plată cu aceeași monedă?
Degetele mi se încleștează înăuntrul mânecilor.
- Plată cu aceeași monedă? Vrei să zici pentru Melia.
Năpădit brusc de rușine, îi surprind privirea.
- Da. Da, presupun că ar putea să fie asta.
- Așadar, tu și doamna Roper...
- Te rog, hai să-i spunem doar Melia!
- Tu și Melia, zice el, făcându-mi pe plac.
Și își înclină capul ca și cum m-ar examina din nou, să vadă dacă sunt plauzibil de atrăgător pentru o femeie de calibrul ei. Are în privire o licărire și mi-l imaginez gândind: „Da, pot să văd asta”.
- Când anume ai început să te culci cu ea? întreabă.
8
Martie 2019
„Sunt atrasă de tine, Jamie...”
A fost o seducție așa de simplă, așa de directă! Reacția mea? Așa de previzibilă! Sincer, nu mă așteptasem niciodată să aud așa cuvinte de la femeia cu care eram de mult timp, cu atât mai puțin de la o persoană mai tânără incredibil de atrăgătoare.
În acel moment ne cunoșteam de vreo 6 săptămâni și eram din nou împreună în patru, de această dată acasă la Kit și Melia, pe Tiding Street. Tocmai când ar fi putut să înceapă să bată la ochi faptul că nu ne invitau deloc la ei, a venit o invitație la cină pentru o seară de sâmbătă din martie.
Vorbiseră despre apartamentul lor ca de o cocioabă, dar nu era diferit de primele apartamente din tinerețea mea, în afară de chiria enorm umflată - Clare știa de dinafară cât era: 1800 pe lună. Diferența era că la vârsta lor eu fusesem foarte mulțumit cu o astfel de locuință; aproape că nu mă gândeam la ea de la o lună la alta.
Livingul era dominat de o canapea cu catifea de un galben intens, ca o plută într-o culoare vie pe oceanul mobilierului neutru închiriat. Orice o fi fost la fereastră fusese smuls, un gest exhibiționist din partea lor pe o stradă atât de îngustă sau, poate, o simplă neglijență a proprietarului.
În afară de florile pe care le-am adus noi - lalele violet, cu ceva frunziș care mirosea a pădure - singura decorațiune era un poster spaniol înrămat al filmului Niagara, în care vedeta era înfățișată cu buzele desfăcute, în plin protest.
- Cine-i admiratorul lui Marilyn? am întrebat eu.
- Cine nu-i admiratorul lui Marilyn? a replicat Melia.
Purta o salopetă cu fermoar dintr-un material înflorat, mov cu galben ca piciorul cocoșului, și pantofi cu talpă ortopedică de plută, groasă, care ar fi arătat ridicol la oricine altcineva, însă la ea arătau, ei bine, fermecător.
- Kit mi l-a cumpărat de Crăciun, a adăugat ea.
Portretele de colecție nu-i ieftine, mi-am zis.
Erau la vedere câteva obiecte personale. Eu și Clare aveam zeci de fotografii și cheltuiserăm o avere pe rame, însă gazdele noastre n-aveau decât una (presupun că amintirile lor erau mai mult digitale). Era cu un grup de actori în fața unui decor cu o casă de pe plantație și în centru se vedea o Melia cu un chip de copil, într-o rochie furou.
- Asta e din cele 15 minute ale tale de glorie? am întrebat-o.
- Sigur. Ghicește piesa!
- Trebuie să fie Pisica pe acoperișul fierbinte?
- Bravo. Am jucat-o pe Maggie. Bogată, dar neîmplinită.
Adoptând un accent sudist senzual, a adăugat:
- Eu ar trebui să fiu așa de norocoasă.
- Îți reușește de minune stilul Liz Taylor.
- Mulțumesc! Din păcate, n-am putut să păstrăm costumele.
Privirea ei a zăbovit asupra mea, și presupun că și a mea trebuie să fi făcut la fel ca să știu că a ei zăbovise.
M-am uitat la fețele celorlalți din fotografie.
- A dat vreunul dintre tipii ăștia lovitura?
A venit pe partea mea, așa că eram umăr la umăr, și m-am simțit electrizat de atingerea brațului ei pe al meu.
- Pe moment, Freya e dublură în Teatrul Gielgud. Oh, tipul ăsta, Rollo, e în turneu în Extremul Orient cu o companie importantă! Problema e că primești un astfel de rol și apoi se termină și te-ai întors în căsuța de pornire. Înapoi la munca într-un bar ca să plătești chiria.
- Eu am făcut-o greșit, am glumit. Poate că acum, că am făcut munca în cafenea, trebuie să mă fac actor?
Melia și-a înclinat capul într-o parte.
- De fapt, cred că ai fi bun, Jamie.
- Pe ce te bazezi? a întrebat-o Clare, râzând.
Nu-mi dădusem seama că ascultă.
- Eu îmi dau seama întotdeauna când minte.
- Trebuie să fie o mică diferență între a juca un rol și a minți, am subliniat. Altfel, jumătate din populație ar da probe la RSC.
Melia a repetat remarca de parcă ar fi vrut s-o memoreze. Acasă la ea era o diferență subtilă în felul în care se purta. Era mai matură, mai provocatoare, chiar un pic intimidantă, ca și cum s-ar fi aflat în singurul loc în care viața se desfășura conform termenelor ei, nu ale altora.
Am povestit despre ședințele mele de consiliere - „O să fiu stăpânul narațiunii mele” - și, când m-am uitat la el, Kit avea pe genunchi fotografia Meliei și împărțea în linii o grămăjoară de praf, săgeți verticale peste trupurile fiecărei persoane.
I-am aruncat o privire lui Clare, știind că trebuie s-o las pe ea să ia inițiativa, care era aproape sigur să ne abținem, de vreme ce nu mai luaserăm droguri de ani buni. Dar când Kit i-a dat ei fotografia, s-a uitat la fețe și a râs.
- Trebuie să știu pe cine abuzez aici.
- Ia-l pe Si, cel din dreapta! a zis Kit. Acum lucează la Harrods, la raionul de aparate mici. Și el era tocmai cel despre care credeam cu toții cu va reuși.
- Tu o capeți pe Melia, mi-a zis Kit, arătând linia care trecea prin centrul siluetei ei îmbrăcate sumar.
Mi-am dat seama că era cocaină de calitate mai bună decât pe vremuri. Am simțit pe loc, șocant de mulțumit de mine, un sentiment reflectat în privirea dilatată a celorlalți din încăpere. Dumnezeu știe cât timp am petrecut fascinați unul de altul, până ce Clare a zis:
- Mâncăm ceva în seara asta?
- O, da, e o chestie în cuptor, a zis Melia, ca și cum ar fi uitat ce anume.
- Pot să mă uit eu, am intervenit. Am nevoie de niște apă.
M-am felicitat pentru apă, simțind că asta dovedea un anumit nivel de instinct de conservare.
- Mai ia o sticlă de vin roșu de pe raft, te rog! a zis Kit.
Dispunerea apartamentului rămăsese din transformarea ințială, cu bucătăria lungă și îngustă în spate, lângă baie. Fereastra-ghilotină era pe jumătate deschisă și, în grădina de alături, un câine lătra și era țistuit sonor de către stăpâni.
După ce am umplut carafa cu apă și am luat vinul, m-am răsucit și am constatat că Melia venise în spațiul strâmt și stătea cu spatele la ușă, blocându-mi trecerea. Am zâmbit, cu sticla de vin într-o mână și carafa în cealaltă.
- Există vreun motiv pentru care îmi ații calea?
- Doar că te voiam pentru mine pe moment.
- Asta-i drăguț! am zis, nesigur.
- Este drăguț.
A făcut un pas spre mine, tălpile groase pășind moale pe dale, și a adăugat, pentru cazul în care înțelesesem greșit:
- Sunt atrasă cu adevărat de tine, Jamie.
Măi să fie! Fără stimularea chimică, aș fi presupus că mi se face o farsă; chiar și cu ea, mi-am zis că nu-i o declarație care trebuie luată de bună, cu toate că se strecurase atât de aproape de mine, încât îi simțeam răsuflarea.
Să fi fost o propunere de schimbare a nevestelor aranjată dinainte? Însă, auzindu-i pe Kit și Clare cum se contrazic în living pe tema Brexitului, mi-am zis că nu.
- Nu mă crezi, nu? De ce aș minți?
A oftat gutural.
- Va trebui să-ți dovedesc.
Cu amândouă mâinile ocupate, eram complet expus îmbrățișării ei spectrale, cu brațele șerpuind în jurul pieptului meu, cu degetele mișcându-mi-se pe ceafă, cu sânii mici și semeți striviți între toracele noastre.
Răspuneam la sărutarea ei, instinctiv, fără mă să gândesc. Din când în când, țesătura mătăsoasă a salopetei ei atingea pielea mea dezgolită, atingerea fără frecare fiind de un erotism sălbatic.
N-am habar cât a durat asta - 30 de secunde, poate chiar un minut - dar ne-am venit în fire de-abia când am auzit vocea lui Kit de cealaltă parte a ușii.
- Me? Vrei să aduci și o sticlă de vin alb?
Melia s-a dezlipit de mine la fel de eficient cum se lipise.
- Nicio problemă, puiule.
S-a auzit huruitul ventilatorului la aprinderea luminii din baie și sunetul ușii cum se închidea.
Din câteva mișcări iscusite, a înșfăcat o sticlă din frigider, mi-a luat-o din mână pe cea cu vin roșu și s-a răsucit, deschizând ușa cu piciorul.
Întorși la ceilalți, au prevalat liniile genului, Melia plonjând pe loc într-o discuție profundă și sinceră cu Clare, în vreme ce eu și Kit am făcut împreună pe DJ-ei. Mâncarea, nesupravegheată, a trebuit să fie abandonată și am comandat ceva.
- Cred că am sărit peste cal aseară! s-a văitat Clare a doua zi dimineață, aducând la pat ceai și paracetamol.
De fapt, nu mai era dimineață, am constatat când mi-am scos telefonul de sub pernă și am văzut ora. Șezând rezetamă de perne lângă mine, arăta așa cum mă simțeam eu: terminată.
- E bine să ne amintim de ce nu luăm droguri. Ei sunt prea bătrâni pentru asta, ce să mai zic de noi! N-o mai facem niciodată.
Trudind să mă ridic în capul oaselor, am ignorat dungile albe din fața ochilor și am dat pe gât ceaiul, în vreme ce ea se uita pe Google la un articol despre o pereche de vârstă medie care se dusese la culcare după o orgie cu cocaină și nu se mai trezise.
În lumina rece a dimineții mi s-a părut extraordinar faptul că, în aceste vremuri cu morală foarte strictă, Melia luase droguri în fața unui superior de la locul de muncă. Dar, ce-i drept, nu era singurul hotar pe care îl încălcase atât de imprudent aseară - memoria îmi funcționa destul de bine ca să fie limpede că ea fusese cea care inițiase sărutul. Ce-o fi fost în capul meu, să-i răspund așa la sărut?
Nu fusese nimic în capul meu, asta era problema.
- Cine-i tipul ăsta, Steve, de care mi-a zis Melia? a întrebat Clare, ținând cana în căușul palmelor.
Cum stătea așa, cu capul aplecat, cearcănele îi erau întunecate, macabre.
- E un prieten de pe vas. Nu cred că l-a întâlnit, nu?
- Nu. Cum e?
- E în ordine. Un pic cam plin de el.
- Toți sunt plini de ei în zilele astea. Unde au dispărut toți sfioșii? a oftat Clare. Oricum, Melia n-are deloc încredere în el. Mă întrebam dacă voi doi ați vorbit despre el în bucătărie.
Am scos din gât un gâlgâit ca de țeavă înfundată.
- Nu, deloc. De ce?
- Atâta doar că atunci când v-ați întors a tot vorbit despre el, că are o influență proastă asupra lui Kit, chestii de-astea.
- Poate că are, am zis.
- Mda, sau poate Kit e influența proastă.
A dat pe gât ce mai rămăsese din ceai, apoi a pus cana pe noptieră și s-a lăsat mai jos în pat.
- Îmi închipui că o să-i treacă după ce îl întâlnește pe tip și lui o să-i curgă balele după ea ca oricărui bărbat pe care îl întâlnește.
- Sunt sigur că ai dreptate.
Cu toate că eram convins că nu-i nicio insinuare în comentariul ei, m-am răsucit pe partea mea și mi-am înfundat fața în pernă. Nu era nimic de făcut, decât să dorm până îmi dispărea rușinea.
9
Martie 2019
A fost o ușurare luni dimineața când Kit n-a încercat să mă ademenească pe punte și să mă azvârle în apă. Evident, nu știa nimic despre ce se petrecuse în bucătăria lui.
- Seara de sâmbătă, frate, a zis el în loc de salut.
Așa cum dicta tradiția, Clare le trimisese mesajul de mulțumire, nu eu, și avea să le pună mai târziu o felicitare în cutia poștală, cu toate că oricare dintre noi ar fi putut s-o înmâneze. Predominau manierele din Edinburgh.
Am abordat o expresie clasică a băieților: sfioasă, dar lipsită de căință.
- Pot să-ți dau niște bani pentru știi tu ce?
- Nu, e în ordine. N-am făcut altceva decât să fim gazde bune.
Droguri gratis și o pipăială a iubitei lui - sau, mai degrabă, o pipăială din partea ei.
Amintindu-mi neajutorarea mea cu mâinile ocupate, am simțit un val de dorință, așa că mi-am întors fața de la Kit și m-am ridicat în picioare.
- Lasă-mă cel puțin să aduc cafelele!
- E în ordine. Oh, ia-mi și o prăjitură, bine? N-am avut timp pentru micul dejun.
Era coadă la bar și, până să mă întorc, ajunseserăm la peninsulă și Steve ni se alăturase. În vreme ce discutau despre scorul meciurilor de fotbal din weekend, Kit rupea din prăjitură de parcă nu mâncase de zile întregi. Tot ce consuma, consuma foarte energic.
- Ești tăcut azi, Jamie, a observat Steve. Ia zi, ai un moment zen înainte să începi ziua de lucru la cabinetul prim-ministrului?
- Da, da.
Nu mi-a trebuit mult până să-mi dau seama că e dintre cei care se pricep să facă în așa fel încât o atitudine disprețuitoare să pară o mică glumă nevinovată. M-am întors cu spatele la chicoteala lor și am început să mă uit la apă.
Până să ajung la lucru, mi-am scos din mnte giugiuleala de sâmbătă ca fiind un incident izolat: cum ar fi cuputință ca unei femei frumoase ca Melia să-i placă de un bărbat care folosește cuvinte ca „giugiuleală” în mod ironic?
Apoi, pe la jumătatea dimineții, a venit un mesaj:
Mi-a plăcut sâmbătă. Vrei să ne întâlnim doar tu și cu mine?
M-am holbat la el o vreme înainte să răspund:
Tu ești, Melia?
Câte crezi că suntem aici? Da, M. Joi la 19.30?
Am început să scriu: Sunt măgulit, dar, și m-am pomenit oprindu-mă.
Nu pot afirma că evenimentele m-au purtat cu ele, că am fost luat pe sus ca un erou negativ neajutorat, pentru că m-am oprit anume la jumătatea mesajului și m-am gândit la răspuns dintr-o perspectivă mai largă. Până și o viață lungă e tragic de scurtă - voi mai primi vreodată o astfel de ofertă?
Nu pot afirma că evenimentele m-au purtat cu ele, că am fost luat pe sus ca un erou negativ neajutorat, pentru că m-am oprit anume la jumătatea mesajului și m-am gândit la răspuns dintr-o perspectivă mai largă. Până și o viață lungă e tragic de scurtă - voi mai primi vreodată o astfel de ofertă?
Am șters cele scrise, apăsând pe cruciulița aia, și apoi am tastat:
Da. Unde?
Așa de simplu! Așa de trădător și de oportunist și de - mi-ar plăcea să cred - necaracteristic. Eram o secătură, un mârșaj și alți termeni de care Kit și Melia nu auziseră în viața lor. Ea era ceea ce trecea drept echivalentul feminin în jargonul milenial.
Mesajul ei a venit cu un emoticon pe care nu-l folosisem niciodată, însă am bănuit că însemna „buzele mele sunt pecetluite”:
Grozav. O să trimit adresa.
A fost destul de ușor în seara respectivă să-i spun lui Kit că merg cu cursa obișnuită și apoi s-o ratez dinadins ca să o iau pe următoarea. Chiar și în posturile cu salariu minim - mai ales în posturile cu salariu mimin - poți fi reținut la serviciu, așa că el a mers cu cursa de 17.55, iar eu cu cea de 18.25.
Mă întâlneam cu Melia după ultima ei vizionare din acea zis. Apartamentul era la etajul 12 al unei noi construcții din estul peninsulei, cu priveliște pe râu în jos spre City Aeroport. Era în amurg, luminile avioanelor străpungând smogul.
Era deja acolo, așteptându-mă când s-au deschis ușile liftului, și m-a sărutat cu îndrăzneală pe buze înainte să îngâine:
- Bună.
Părul îi era lăsat liber, cu licăriri roșcate la vârfuri pe care nu le observasem înainte. Purta pantaloni negri, strâmți, și o bluză de mătase trandafirie.
I-am urmat pașii pe tocuri înalte pe un coridor îngust, mochetat, și prin ușa unui apartament slab luminat de pe colț.
Spre deosebire de filme, nu ne-am năpustit unul la altul fără vorbe în clipa în care ușa s-a închis în spatele nostru, ci ne-am purtat ca și cum am fi fost primii sosiți la o adunare mai mare. Am scos dopul sticlei de vin pe care o adusesem, am umplut paharele pentru cafea de luat pe drum pe care le adusesem de la lucru și am făcut un mic tur al livingului.
Era evident că decorul fusese făcut de profesioniști, o idee care întotdeauna mi se părea ridicolă, când o pomenea Clare, dar perfectă potrivită pentru asta, o piesă cu scene porno, o durată de, cât, o oră? Nouăzeci de minute?
- Al cui e apartamentul?
Oare Melia se folosise ilegal de proprietăți și înainte sau eu sădisem sămânța în acea discuție glumeață din restaurant?
- Al cuiva care cumpără ca să închirieze, mi-a răspuns. N-a locuit aici niciodată. Nu sunt sigură că a pus vreodată piciorul în acest loc.
- Și presupun că n-are habat că îl foloseșt pentru misiunile tale extraconjugale?
Și-a strâns buzele, amuzată.
- Nu sunt măritată, Jamie.
Și nici eu nu eram.
- Din afara programului, atunci.
- Și e doar o misiune. N-o să mai venim aici data viitoare.
Mi-a pândit reacția la această propunere nonșalantă că vom continua în alte locuri, iar nervii mi-au pâlpâit în stomac.
Încă nu s-a întâmplat nimic. Încă poți să te retragi.
- Hai să vezi dormitorul!
Am urmat-o într-o încăpere mică luminată de o veioză, în nuanțele de antracit în vogă, la fel de frumos aranjată ca restul apartamentului. În vreme ce livingul avea un balcon larg dincolo de ziduri, fereastra dormitorului era un perete de sticlă dintr-o singură bucată.
- Nu ți-e frică și de înălțimi, nu? a zis.
- „Și”? am râs. Mă crezi complet neadaptat, nu?
- Neadaptat e un cuvânt mare. Dar nu, sigur că nu. Cu toții suntem neadaptați într-un fel sau altul. Cu toții avem Frica.
A întins mâna spre mine, cu palma în jos și degetele răsfirate, aproape ca și cum s-ar fi așteptat să-i sărut mâna. Au țâșnit impulsuri sălbatice.
- A ta care e?
- Cred că mi-e frică, poate, de plictiseală.
Atunci ne-am apropiat unul de altul, vitezele combinate dând impactului o violență neașteptată. Apoi ne sărutam dur, ne prăbușeam într-o parte pe pat, degetele bâjbâiau după fermoare și nasturi.
Goală, era netedă și albă ca laptele, fierbinte la atingere și în mișcare permanentă; spinarea i se arcuia, picioarele ni se încârligau, gura ei tot căuta. Era atât de deosebită de Clare, încât asta m-a ajutat să mi-o țin afară din minte, ceea ce era convenabil.
- Nu-mi vine să cred că facem asta, a chicotit ea după aceea cu o ușurare voioasă, de parcă am fi chiulit de la școală sau am fi șterpelit mere.
Nu că ar fi cunoscut ultimul concept: comanda totul la telefon, până și bărbatul altei femei, și totul îi sosea în locul de livrare pe care îl alesese.
- Nu ești îngrijorată că ar putea să intre cineva? am întrebat.
- Nu. Suntem singurii agenți.
- Dar nu se poate să ai doar tu cheile. Dacă vine Richard sau altcineva pentru o vizionare ivită brusc? Ți-ai pierde locul de muncăă.
- Atunci aș găsi altul.
- Îți urez noroc cu referințele! „Nu pot s-o recomand cu conștiința împăcată pe Melia Cutărică pe post de negociator de proprietăți, din pricină că a fost găsită într-un apartament scump abuzând de încrederea dintre client și agent prin faptul că se culca cu partenerul unui director al firmei...”
Buzele Meliei s-au răsfrânt.
- Sună rău când înfățișezi lucrurile așa.
Începeam să înțeleg că e o persoană care avea impresia adânc înrădăcinată că n-are nimic de pierdut - și presupunea că nici altcineva n-are. Era ușor de văzut de ce ea și Kit erau împreună.
- E Quinn, a adăugat.
- Poftim?
- Numele meu de famlie.
- Deci, n-o să mai venim aici, domnișoară Quinn?
- Probabil nu, căci în curând o să fie închiriat, poate mâine-dimineață. Tocmai i l-am arătat unei perechi și oamenii îl doresc. Dar există alte locuri. Trebuie doar să le aleg pe cele fără portar și să programez vizionarea la sfârșitul programului. Apoi îi conduc jos pe clienți, flutur mâna în semn de rămas-bun și urc înapoi.
- Și camerele de supraveghere?
Ochii i s-au mărit, ștrengărești, conspirativi.
- Cine le urmărește? Și chiar dacă ar fi cineva, nu esti decât alt client care se uită la apartament.
Ca să demonstreze anonimitatea noastră sau, poate, propria ei nechibzuință, s-a strecurat afară din pat și a rămas în fața ferestrei, goală pușcă. Când am protestat, s-a înfășurat în perdeaua diafană, răsucindu-se de două, apoi de trei ori, până ce a devenit un manechin opac cu forma Meliei, la marginea ferestrei.
Am încercat să nu-mi imaginez senzația de îngrădire a acestei desfășurări.
- Vino înapoi, Melia, vino înapoi! Parcă ești Cleopatra, am zis, în vreme ce ea se desfășura. Așa a fost adusă în fața lui Cezar. Numai că nu într-o perdea, ci într-un covor.
Melia s-a întors în pat.
- El a fost mulțumit?
Am strâns-o lângă mine, apoi mi-am plimbat mâinile peste spatele și fundul ei.
- Foarte, aș zice.
După ce ne-am îmbrăcat și am netezit așternutul, m-am dus și eu la fereastră, cu nasul aproape lipit de geam.
N-aveai cum să nu simți un soi de euforie de vacanță. Sex cu o femeie cu 20 de an mai tânără decât mine, într-un dormitor din cer. Luminile avioanelor care decolaseră din aeroport, ca și cum ar fi us în scenă impulsurle noastre aventuroase, nu pe cele ale pasagerilor dinăuntru, acvabuzul luminat, care își vedea de drum în tăcere dedesubt.
În vreme ce Melia se uita la o fotografie de pe telefonul său ca să pună la loc cuverturile și pernele exact așa cum le găsiserăm, m-am uitat în jur pentru utlima oară și am știut, cu certitudine absolută, că orice o fi fost ceea ce începuserm în această seară și ndiferent cât de trudnică era înșelăciunea și cât de paralizantă era vina, nu aveam să fiu în stare să mă opresc.
- Ce-i? a zis Melia, din nou lângă mine, gata de plecare.
- Nu-mi vine să cred că îți plac, am zis cu sinceritate.
A zâmbit.
- Ți-am zis doar. Știi multe lucruri. Ești amuzant.
Eram întrucâtva informat și amuzant, recunoșteam asta, ca să nu mai vorbim că eram destul de euforic cât să alung din minte explicația mai evidentă a acestei împerecheri miraculoase: ea mai credea și că sunt bogat.
10
27 decembrie 2019
- Ei bine, cu siguranță nu ești primul bărbat care se află în această poziție, zice Merchison acum, și presupun că rea să zică ademenit de infidelitate în general, nu de Melia Roper în special.
Mă întreb dacă, discutând cu ea, o să deducă faptul că eu am fost cel care a ademenit-o pe ea, ea, care „nu era prima” înșelată și indusă în eroare. O mică manipulare polițienească menită să ne dezbine, să ne dezlege amintirile.
Sunt salvat de la răspuns de apariția detectivului Parry, care se întoarce aducând o tavă de cartea cu cafea Costa de luat pe drum. Cu toate că nu mă dau în vânt după Costa, în această fază din joc aș lua un stimulent psihotrop în orice formă se arată.
Însă la colțul clădirii se oprește să vorbească cu cineva care nu se vede și, spre groaza mea, acea persoană se dovedește a fi o agentă în uniformă. E aici în sprijinul celor doi detectivi, pregătită să se apropie în clipa în care i se face semn cu capul?
Ea se uită spre noi, apoi dispare și răsuflu un pic mai ușor.
Parry ni se alătură.
- Am presupus că fără lapte, fără zahăr, îmi zice, punând pe masă cu o bufnitură paharul înalt.
Mâinile lui fără mănuși au culoarea cenușie a frigului.
- E în ordine. Mulțumesc!
Cafeaua e scumpă, ar trebui să mă ofer s-o plătesc pe a mea? Ce-i drept, ei mă împiedică să câștig bani. Spre deosebire de Kit, eu nu sunt plătit dacă nu merg la lucru.
Rămâne în picioare.
- Să mergem înăuntru, să ne încălzim un pic? Au deschis.
Mă adresez lui Merchison, care e deja în picioare și soarbe din paharul său de mărimea pentru espresso.
- Cât de mult credeți că mai durează? Chiar trebuie să mă duc la lucru.
În realitate, îmi imaginez reacția lui Regan la mesajul meu de pe telefon: „Ce mama dracului? Stai cât ai nevoie!”
- Doar un pic mai mult, zice Merchison, dacă n-ai nimic împotrivă?
Din nou, citesc printre rânduri: „Ori aici, ori te ducem la secție. Te punem sub acuzare.”
- Sigur.
Îi urmez în holul public imens și peste zeci de metri de marmură, până la o masă aflată departe de barul din mijloc și ascunsă de un stâlp de susținere. Am obrajii înțepeniți de frig și mă dor când se dezgheață în căldura dinăuntru.
- Așadar, tocmai am aflat ultimele noutăți despre situația actuală dintre Jamie și doamna Roper, îl pune la curent Merchison pe Parry, care se strâmbă ascultând.
Simt că nu-i place intriga sexuală secundară, cel puțin nu amănuntele ei.
Între timp, mă gândesc la Clare. Partenera înșelată.
- Pot să întreb dacă ați vorbit cu partenera mea, Clare Armstrong?
Mă izbește faptul că Melia cu siguranță le-a spus colegilor de serviciu ce s-a întâmplat; nu se poate să se fi dus la lucru în această dimineață.
- Încă nu.
Detectivul Merchison îi notează numele, întrebând cum se scrie corect.
- E nevoie s-o facem?
- Nu, doar întrebam.
Idiot! Aș vrea să pot lua pixul și să trag linie peste însemnarea lui. Dacă se hotărăsc s-o sune sau să-i facă o vizită, cu siguranță îi vor spune despre mine și Melia; n-au ei treabă cu diplomația.
- Poate că ar trebui s-o suni, mă îndeamnă Merchison, aruncând o privire spre Parry. Să-i spui unde ești.
E evident că e un test. Vor să audă ce zic despre Kit.
Bine. Îmi scot telefonul din buzunar și aleg numele lui Clare, încercând să nu-mi arăt ușurarea când dau direct de mesageria vocală. Încep să am impresia că timpul nu mai e de încredere, un minut e extins, o oră e comprimată.
Vorbesc pe un ton jos, prudent:
- Clare, eu sunt. S-a întâmplat ceva cu Kit. Se pare că a dispărut. În acest moment, sunt cu cei de la poliție și voiam să știi că s-ar putea să te sune.
Ca să-mi confirmi alibiul.
- Poate că știi deja de la Richerd, adaug, sau de la Melia însăși. Dacă ai văzut-o, spre că face față.
Când închid, Merchison observă:
- Înțeleg că ea nu știe ce ai făcut?
Neliniștit atât de sunetul vocii înregistrate a lui Clare, cât și de implicația din vocea lui că o identificat o formă de influențare, uit de politețe.
- Nu. Și aș prefera să rămână așa!
- Sunt sigur că ai prefera.
Scrie un rând sau două în carnet înainte să se așeze și să-mi surâdă compătimitor, dând o impresie de „ca între bărbați„ care chiar pare autentică și despre care presupun că are succes la femei.
- Mă tem că nu există vreo garanție, zice el cu regret fals, apoi își netezește părul cu amândouă mâinile.
Privirea mea coboară spre carnet, pe moment netrotejat, și încerc să citesc cu capul în jos. „Prob cu CA”, descifrez. „CA nu știe despre MR?”
De ce e semnul întrebării? Nu m-a crezut pe cuvânt? Vorbesc mai hotărât:
- Uite ce-i, Clare nu are importanță pentru orice i s-o fi întâmplat lui Kit!
Parry, care asculta discuția, trebuie că are gâtul din azbest, pentru că deja apleacă paharul ca să golească ultimele picături.
- Până nu știm exact ce s-a întâmplat luni seara, trebuie să presupunem că totul este important, contracarează el, destul de aproape de mine ca să-i deslușesc aroma de espresso fără lapte din respirație.
Masa e mai mică decât cea de afară, fiind mai degrabă o masă de bistrou de două persoane, și am brusc imaginea lui Kit când ne-am întâlnit să bem de Crăciun; cum s-a ivit la măsuța noastră din bar cu un rând de băuturi, paharele goale fiind împinse spre margine. Are vocea îngroșată de zeflemea când a ridicat paharul spre mine: „Pentru Jamie, care crede că generația lui e singura care știe cum să bea...”
Să fi fost... să fi fost un înțeles de rămas-bun în aceea înfloritură actoricească? Ce ne spusese cândva despre sinucidere? „Păi, dacă aș vrea să termin cu toate, aș face-o dracului în particular...”
Chiar dacă hotărăsc să nu-i repet vorbele în fața acestor detectivi, mă cuprinde o senzație de pierdere atât de profundă, încât abia mai pot să respir.
11
Martie 2019
Din fericire pentru mine, în seara acelei prime întâlniri Clare era în oraș, la un dineu cu niște clienți, dându-mi timp să-mi curăț pielea de mirosul adulterului și să mă prefac adormit când s-a întors.
A doua zi dimineața, în bucătărie, mi-am luat poziția obișnuită lângă cafetieră, cu butoanele luminate în albastru cât era măcinată cafeaua, în vreme ce ea stătea la masă mâncând cu furculița bucăți de mango și verificându-și e-mailul. Părea exact ca de obicei, până ce a exclamat brusc:
- Oh!
I-am dat un cappuccino și m-am așezat un pic în afara privirii ei cu cafeaua mea.
- Vești proaste?
- E de la Vicky.
- Vicky?
- Instructoarea ta de carieră.
S-a uitat la mine consternată.
- Zice că ai lipsit de la consultația de aseară.
Simțind cum mă înroșesc, m-am așezat pe scaunul de lângă ea.
- Dumnezeule, mi-a ieșit cu totul din minte!
- Jamie. Trebuie să pui chestiile astea pe calendarul din telefon, ca să primești avertizări. Nu poți să le ții doar în minte.
- Am crezut că e în seara asta, am replicat, dovedind că are dreptate.
- Nu-i decât a doua oară, așa-i? Ce-o fi crezând? Dacă nu ești în stare nici măcar să ajungi la ședințe, cum te poți aștepta să-ți croiești o nouă carieră?
Limbajul era iritant, dar n-aveam de gând să încep o ceartă când apăsarea degetelor altei femei încă îmi pârjolea pielea.
- O să-mi cer scuze și o să mă reprogramez, am asigurat-o. Oricum, de ce-ți scrie ție?
- Presupun că pentru că eu am aranjat totul.
S-a întors la mesaj.
- Zice că n-o să te taxeze pentru absență. E foarte frumos din partea ei.
- Minunat! O să-i mulțumesc. Și, Clare? Aș prefera ca de-acum încolo să comunic direct cu ea. Cu faptul că am 48 de ani și toate celelalte, cred că mă pot descurca fără intermediar.
- Desigur.
Și s-a uitat la mine cu subînțeles, ca un animal de companie care se așteaptă ca stăpânul să-i înțeleagă nevoile fără să trebuiască să ceară.
Sau poate că eu eram animalul.
Mai târziu în acea zi, am așteptat confirmarea Meliiei pentru următoarea noastră întâlnire - 19.30 miercuri - înainte să-i scriu un mesaj domnișoarei Jenkinson prn care suspendam pe termen nedefinit cursurile noastre din cauza unor presiuni de serviciu.
Răspunsul ei a fost prompt și profesionist: e de acord să aștepte datele mele preferate, dacă și când voi deveni disponibil (Trebuie să subliniez că taxa a fost achitată integral și nu este nereturnabilă). Am răspuns cu mulțumiri și apoi i-am spus lui Clare că am reprogramat ședința miercurea urmtoare, la 7 și jumătate.
În principiu, mai aveam 6 repetări ale aceleiași povești false.
Desigur, partea proastă era că acum Clare știa că e nevoie de supraveghere mai strictă și m-a luat în primire din clipa în care m-am întors de la a doua întâlnire cu Melia, cu un pahar de vin pregătit pentru ședința noastră de interogare neoficială și stânjenitoare.
- Cum a mers cu Vicky?
- Minunat! E foarte inspiratoare. Am făcut exerciții de identificare a dorințelor.
Nu te gândi că ai făcut dragoste cu Melia!
- Ți-a dat temă pentru acasă?
- Am de descărcat o chestie întreagă cu posibile direcții pentru carieră.
- La ce te gândești în acest moment?
- Poate la un post de comunicare în educație. Sau poate chiar pregătire de profesor.
- Am sugerat asta de secole!
- Știu că ai făcut-o, și acum mă gândesc de-a binelea la asta.
- Recalificarea este, cu siguranță, cheia! s-a entuziasmat Clare. Spre deosebire de generația postbelică, noi o să muncim cel puțin până la 70 de ani.
Am ignorat străfulgerarea de protest pe care am simțit-o la ideea că se includea și pe ea în acest grup; cu averea ei personală, n-ar fi avut nevoie să muncească nici măcar o zi mai mult decât avea chef.
- Când e următoarea ședință? a întrebat.
- Încă nu știu - Vicky o să-mi confirme în câteva zile. Uite ce-i, sunt frânt. Va trebui să fac rapid un duș și apoi poți să-mi povestești cum a fost ziua ta. Cum a mers vizionarea la complexul Woolwich de pe mal?
Clare a dat din cap.
- Foarte bine, mai trebuie doar să hotărască în privința apartamentului. O pereche drăguță, de 30 și ceva de ani. Au economisit ani întregi, făcând toate muncile astea suplimentare. Spre deosebire de tinerii noștrii prieteni, care vor ceea ce vor în clipa în care vor.
A început să îngâne cântecul „I Want What I Want When I Want It” cu voce răgușită de emoție, în stilul Marilyn, dar, cu Melie încă în mine, n-am mai stat să aud versul următor.
Desigur, Clare nu era singura piesă de șah de pe tablă la care trebuia să mă gândesc, dacă era ca legătura noastră să continue nedescoperită: mai era și Kit.
Era destul de ușor să-i spun și lui aceeași poveste cu ședințele de instructaj pentru carieră; mai greu era faptul că apartamentele pe care le foloseam eu cu Melia erau în zona Greenwich, în majoritate pe peninsulă și, ca atare, pe drumul nostru spre casă.
- Te simți vinovată? am întrebat-o pe Melia pe când zăceam încolăciți, după ce făcuserăm dragoste.
Era a patra întâlnire, dacă îmi aminesc bine. O vilă de pe peninsulă, o versiunea ultramodernă a casei mele, însă o zonă inferioară, o construcție ieftină (chiria? 4000 pe lună).
Dormitorul pe care îl rechiziționaserăm se afla în partea din spate a casei, unde lumina n-ar fi fost văzută de vecini, patul era o chestie ridicolă capitonată cu catifea, proporțiile lipsite de eleganță fiind reflectate la infinit de doi pereți acoperiți cu oglinzi, față în față.
- Față de Kit? Nici vorbă.
În lumina slabă, irisurile ei erau ca lutul roșu ars, iar rimelul negru era întins peste tot.
- Te-ai gândit vreodată să-i pui capăt? Vreau să zic, dacă ești atât de nefericită cu el ca să faci asta. Dacă tu crezi că nu-i bun cu tine.
Am zărit, oare, o strălucire de speranță în privirea pe care mi-a aruncat-o înainte să ridice un braț suplu și să-și fluture degetele ca și cum ar fi alunga o viespe?
- Nu cred că e bun pentru mine, e același lucru? Și unde voi locui dacă ne despărțim? Rata mea de credit e un dezastru, așa că n-aș fi în stare să fac rost de un avans.
- Ai putea obține ceva prin intermediul serviciului?
- Nimic nu se apropie măcar de ceea ce plătesc acum - și nu-mi pot permite atâta. Și nici n-am de gând să locuiesc în vreunul dintre acele apartamente comune groaznice, fără încălzire și cu mucegai pe pereți, așa că nu încerca să mă pui în legătură cu prietena ta de la serviciu. E evident că n-are niciun pic de mândrie.
- E evident că n-are bani, am corectat-o blând. Regan ar ucide pentru apartamentul tău. Oricum, cât datorați, tu și Kit? Despre ce cifre vorbim?
Răspunsul ei a fost aiuritor: peste o sută de mii de lire împreună. Dobânda era aproape la fel de mare ca salariul ei. Era asta normal pentru categoria ei de vârstă? Era ca o ipotecă cu dobândă mare pe propria viață.
- Nu pot să te ajute rudele tale?
- Părinții mei n-au niciun ban - oricum, nu vorbim. Iar sora mea mai degrabă ar finanța, știu și eu, o campanie „Eliberați pedofilii” decât să mă ajute pe mine.
Auzisem un pic de la Clare despre animozitatea dintre Melia și sora ei și mi să păruse o simplă rivalitate frățească, chiar dacă una care se extinsese la ruperea relațiilor Meliei cu părinții.
Esența părea să fie că, pe când creșteau, Melia era tot mai frumoasă și mai talentată, cu perspectiva de a deveni actriță de frunte, însă acum sora o eclipsase făcând rost de un soț bogat, născând doi copii și lansând o afacere cu design de ghiozdane care sâștigase deja un premiu pentru antreprenori.
Esența părea să fie că, pe când creșteau, Melia era tot mai frumoasă și mai talentată, cu perspectiva de a deveni actriță de frunte, însă acum sora o eclipsase făcând rost de un soț bogat, născând doi copii și lansând o afacere cu design de ghiozdane care sâștigase deja un premiu pentru antreprenori.
- Mi-aș dori să te pot ajuta, dar nici eu n-am mare lucru.
Am respirat adânc.
- Știi că locuința e a lui Clare, nu?
Au urmat câteva clipe de tăcere, apoi Melia s-a ridicat într-un cot. Fața îi ardea.
- Serios? N-am știut. Am crezut că o aveți jumătate-jumătate.
- Nu, e a ei sută la sută - de fapt, e pe numele părinților ei, ca s-o apere de hoți ca mine. Sunt sărac lipit pământului.
Cu toate că vocea îmi suna destul de vesel, simțeam din nou, acea nouă arsură a resentimentului față de nedreptatea poziției mele.
- Habar n-am avut, a răspuns Melia.
Se vedea o întunecare în ochii ei și mi-am zis: Asta e.
Își zisese că o să mă prindă în cârlig, că o să ne aranjăm cu jumătate din profit. Însă m-a surprins cu faptul că s-a lipit strâns de mine.
- Ei bine, are sens, pentru că nu sunt atrasă decât de bărbații care n-au nimic. Nimic în termeni bănești, vreau să zic.
Tonul îi era tandru, alinător.
- Tot trăiești într-o casă uluitoare și ai acest stil de viață uluitor.
- Dacă vrei să faci latte cu soia pentru turiști, ești invitata mea. O să văd dacă avem vreun post liber.
Văzând că se căznește în zadar să chicotească, am adăugat:
- Ai putea avea pe oricine, Melia. Părăsește-l pe Kit, părăsește-mă pe mine și găsește-ți pe cineva care poate să-ți ofere ce îți dorești! Nu-i nicio rușine să-ți dorești un stil de viață măreț. Trebuie să fie mii de bancheri sau puști IT-iști bogați care ar fi fericiți să fie cu tine.
- Ți-am spus, nu-s atrasă de aceit ipi, a replicat ea.
Mi-a dat prn cap că m-aș fi așteptat ca cineva de vârsta Melaniei să protesteze că preferă să fie complet independentă, o feministă în toată legea, și i-am spus asta.
- Cum să fiu independentă? a întrebat. Am un salaru de mizerie la Hayter Armstrong.
- Ești pe treapta de jos într-un program de pregătire structurat, i-am amintit. Toată lumea te place, așa că o să fii promovată curând.
- Durează prea mult! a strigat ea, frustrată. Nu vreau să fiu bogată la bătrânețe, vreau să fiu bogată cât sunt tânără! Ar fi diferit dacă aș porni de la zero, însă datoria e cea mai rea. E ca niște noduri care te leagă de blocstarturi. Ori de câte ori te miști, se strâng și mai tare.
- Atunci nu te mărita cu Kit, indiferent ce fac! am zis. Vei fi răspunzătoare și de datoriile lui, pe lângă ale tale. N-ai nimic ce ai putea să vinzi?
- Nu. Nimic. Dacă vin portăreii, o să ne ia și hainele de pe noi.
- Dacă se întâmplă asta, vino în Prospect Square și o să-ți oferim o cameră pentru acea noapte. Între timp, cred că amândoi avem nevoie să cumpărăm un bilet de loterie.
Mi-am încleștat mâna pe încheietura ei, simțind cum îi galopează pulsul, și curând o pătrundea iarăși și făceam tot ce-mi stătea în puteri ca să-i abat gândurile de la necazurile ei, fie și doar pentru puțin timp.
Mai târziu, cu voce mică, acum mai mult plângăreață decât furioasă, a zis:
- Nu pot să am pe oricine vreau. E ceva cu mine, o chestie care îndepărtează oamenii.
Mintea ei dăduse ocol înapoi la ce zisesem despre bancheri.
- Ce vrei să zici? Ce chestie?
- Nu știu ce e. Dacă aș ști, aș elimina-o și aș pune laba pe un milionar. La dracu` cu feminismul!
Oricât de superficiale ar fi fost dorințele ei, eram totuși impresionat de autocunoașterea de care dădea dovadă. Pentru că avea dreptate. Exista ceva, ceva care ar fi pus pe gânduri un om mai puțin flușturatic decât Kit: impresia că ea nu s-ar fi mulțumit cu ceva concențional. Poate că bărbații ăștia știau instinctiv că ar putea avea necazuri pe termen lung.
Am zăcut acolo în tăcere o vreme, uitându-ne în tavan. Cu toate atracțiile tehnologice ale casei, tavanele erau neutre. Fără cornișe și rozete pe tavan, doar capacul alb și neted al unei cutii.
Nu, în această încăpere, singura frumusețe, singura poeziei erau chipul Meliei.
Abia după ce ne-am îmbrăcat și am făcut ordine a părăsit ea subiectul baniilor - nu că mi-ar fi plăcut mai mult următorul.
- Își face griji pentru tine, știi? Clare.
- Zău? De unde știi?
- Am luat prânzul împreună ieri și mi-a mărturisit.
M-am încruntat.
- Ați luat prânzul, doar voi două? Acum, că suntem, știi tu, n-ar fi mai înțelept să nu faci asta?
- Mai „înțelept”?
Zâmbetul îi era răutăcios.
- De ce? Crezi că o să ne comparăm însemnările și o să complotăm împotriva ta?
Nu-mi venea să cred cât de nesăbuită era.
- Dar nu ți-e teamă că o să te ia gura pe dinainte?
- Sunt actriță bună, îți amintești? Serios, nu-ți face griji, nu bănuiește nimic! I s-a pus pata pe Kit, crede că te duce pe căi rele cu toată băutura.
- Chiar? Păi, mie mi-a spus că ai zis că Steve îl duce pe el pe că rele.
- Da, chiar am spus asta.
Melia m-a săurat apoi, iar genele ei lungi mi-au atins în treacă pielea.
- Abaterea atenției, dragule. Tipul ăsta, Steve, e lupul cel rău. N-are importanță cine e, de fapt, câtă vreme spre noi nu se uită nimeni.
Evident, intrase în această legătură amoroasă cu tehnici bine șlefuite.
12
Aprilie 2019
Prima zi însorită a fost în aprilie, și pe râu, pe lângă cafeniul obișnuit, cu nenumărate alte culori: metalice, argintii ca a cositorului și aurii.
Evaluarea Meliei era corectă: Clare nu știa nimic. Pentru ea, Melia și Kit continuau să fie perechea mai tânără cu care ne vedeam, cuplul care era hedonist, provocator, uneori exploziv.
Îmi amintesc o scentă în Prospect Square - trebuie să fi fost câteva săptămâni de când începuserăm legătura - când ne-am pomenit că arbitrăm o înfruntrare între ei.
Kit, evident știind pe ce butoane să apese cel mai tare, făcuse o remarcă admirativă despre sora Meliei. În Sunday Times din weekendul precedent, în secțiunea Modă, fusese o fotografie a uneia dintre liniile ei de produse.
- Se pare că n-am ales sora care trebuie, a zis el, și chiar și un spectator neavizat s-ar fi prins de împunsătură.
- Ar fi trebuit să te înscrii în competiție, să vezi cum te descurci, a zis Melia cu răceală.
- Da, ar fi trebuit.
- Ai fi descoperit, curând, că n-o interesează decât banii.
- Ei bine, asta nu sună deloc familiar, nu-i așa? a zgândărit-o Kit.
Era o copilărie, însă curând Melia bocea în bucătărie și era consolată de Clare, iar el, pretinzând că n-o să accepte hipersensibilitatea ei, s-a dus în pragul ușii de la intrare să fumeze.
Instinctul mi-a dictat să echilibrez numerele, așa că am ieșit după el.
- Îmi pare rău pentru Me! a zis Kit cu gura ascunsă de fum. Întotdeauna a fost ciudată în privința surorii ei.
- Clare a pomenit ceva despre asta, am zis eu, vag.
- De fapt, în acest moment e ciudată în toate privințele, a adăugat el.
Nu-mi plăcea să mă gândesc când anume începuseră ei să se ciondănească; poate că era cam atunci când ea începuse relația cu mine.
Era supărată pe el din cauză că nu observase că o împărțea cu cineva? Gândul ăsta m-a făcut să amețesc de neliniște. De ce naiba nu reglasem până acum situația, de ce nu făcusem în așa fel încât eu și Clare să ne distanțăm de ei ca pereche? Presupun că mă temeam să nu aibă efectul opus asupra ei, să-i stârnească bănuieli.
Am fost salvat de comentariul despre „ciudățenia” Meliei de norii goniți de vânt care lăsau la vedere luna, lumina ei blândă așternându-se peste scuar și abătându-i atenția lui Kit.
- E nevoie de o cheie ca să intri acolo? a întrebat.
- Da. Toți locuitorii au una. Nu este deschis pentru public decât o datăpe an, într-un program al grădinilor deschise.
N-aveam habar dacă Melia transmisese deja că această casă era proprietatea lui Clare, dar cum stăteam acolo, pe treptele vechi, am simțit cea mai profundă capitulare pe care o avusesem vreodată în fața puterii tainice a casei mele.
- Ce-or mai fi și copacii ăia? a zis Kit.
- „Or mai fi” platani și tei. Sunt acolo și o mulțime de tufe. Niște straturi cu flori. Contribuim cu toții la un fond din care este plătit un grădinar.
A oftat, expirând un amestec de venerație și ranchiună.
- Cum mama dracului ajungi să trăiești într-un astfel de loc? Bag mâna-n foc că nu-i niciun locatar sub 40 de ani.
Conform legilor lui Murphy, chiar în clipa aceea un taxi a oprit pe latura vestică a scuarului și s-a auzit un cor de voci de oameni de vârstă medie din clasa superioară.
- De fapt, sunt destule familii cu copiii adulți care încă locuiesc acasă, am zis.
- Sărăcuții copii de bogătani! a surâs el batjocoritor, iar privirea pe care mi-a aruncat-o a fost tulburător de cunoscătoare.
Cunoscătoare de ceva anume: intimitatea mea cu iubita lui? Sau în general, superioritatea înnăscută a tinereții? El le știa pe toate, atâta doar că încă n-avusese ocazia s-o dovedească lumii întregi.
- Nu ești singurul, Kit, știi? am zis încet.
- Singurul care ce?
- Care suferă din cauza crizei locuințelor. Unii ar zice că te descurci binișor. Ai locul tău, nu trebuie să împarți bucătăria și baia cu străini. N-ai chiar atât de multe de care să te plângi.
A suflat fumul spre mine.
- Bine, postbelicule!
Avea el un fel de a dezamorsa conflictul, de a mă face să râd.
- Generația X, mulțumesc frumos, hipersensibilule!
Am rămas un minut ascultând melodia care ieșea pe fereastra livingului, hituri ale anilor `60 care continuau să se deruleze, în ciuda despărțirii grupului.
- Grozavă listă de cântece, a zis. Cine sunt?
- The Zombies.
- Da, îmi plac toate chestiile voastre din anii `60. Muzica era cu siguranță mai bună pe vremea ta.
- Știi că sunt născut în 1971, da? Și că nu eram pe lume când ieșiseră aceste cântece?
- Am noțiuni elementare de aritmetică, m-a zeflemit el.
A aprins a doua țigară, ridicând bărbia. Cântecul a continuat - It`s too late to say you`re sorry - și am ignorat fiorul pe care cuvintele l-au transmis pielii mele.
- Vrei una? mi-a oferit el.
- Dă-o-ncoace!
Când n-ai mai fumat de ani întregi - eu și Clare ne lăsaserăm când împlinise 40 de ani - primul fum e dureros, ca și cum ți-ai face rău singur.
- Îmi amintesc când țigările erau două lire, am zis.
- Nu vreau să știu, fir-ar să fie! a replicat Kit. Muzică de rahat, țigări mult prea scumpe, chirie exorbitantă. Ce alte motive mai am ca să-mi tai venele?
- Schimbarea climatică? am răspuns, nu fără compătimire.
Pentru mine, viața era interesantă - în mod periculos - însă nu invidiam lumea pe care o moșteniseră Kit și Melia. Slavă Domnului, Clare și cu mine n-aveam copii, n-aveam vreo miză în viitor!
Ca pentru a marca sentimentul, în depărtare s-a auzit sirena unui vas de pe fluviu, amintindu-ne că apa era acolo și că avea să curgă mult timp după ce noi vom fi părăsit acest oraș. Ca răspuns - sau așa a părut - o vulpe a schelălăit într-un ungher al scuarului, ascuțit ca un tăietor de dale.
- Jamie, a zis Kit.
- Da?
- N-o face, bine?
Răsuflarea mi s-a înțepenit în gât.
- Ce să nu fac?
- Să-i ții partea. Meliei, vreau să zic. Știu că o va face Clare, femeile țin întotdeauna una cu alta, dar nu-i nevoie să te lași și tu păcălit de spectacolul ei.
- Nu există vreo parte de care să te afli, am zis hotărât, cu toate că vocile ridicate dindărătul ușii anunțau că Meliei nu-i trecuse supărarea și că avea de gând să plece imediat.
Când a dat buzna pe prima treaptă, eu și Kit ne-am dat deoparte, evitând s-o privim în ochi.
- Kit, ai face bine s-o conduci acasă! a zis Clare, nu atât ca o concesie celor 3-4 străzi primejdioase din St. Mary`s care se aflau între locuințele noastre, cât ca o critică pentru Kit, care neglija nevoile emoționale ale iubitei lui.
- Sigur, a zis el, și i-am privit cum pleacă, Melia mergând repezit cu ghetele ei cu tot, Kit ținând pasul cu ea, cu capătul țigării arzând portocaliu într-o parte.
A încercat s-o atingă - poate s-o cuprindă cu brațul - și țipătul ei a spintecat noaptea: „Să NU mă atingi!” Și apoi au dispărut din scuar și de sub supravegherea noastră.
- Ce bine a mers! a zis Clare pe când puneam pahare de vin în mașina de spălat vase și aruncam la coș resturile de mâncare.
- Nu-i așa?
- De ce e așa de sensibilă? Și de ce trebuie el să fie așa de insensibil? Știi, ea crede că el se culcă cu femeia aia de pe vas.
Eram uluit.
- Care femeie? Vrei să zici Gretchen? Mă îndoiesc foarte tare.
Clare a înălțat o sprânceană.
- Și totuși, ai știut imediat de cine vorbeam.
- Numai pentru că nu cunosc nicio altă femeie de pe vas.
Cu toate că bănuiam altă manevră de abatere a atenției din partea Meliei, mă neliniștea discuția despre infidelitate, indiferent din partea cui, mai ales atât de repede după acea discuție cu Kit.
Ce ar fi făcut Clare dacă ar fi aflat de mine și de Melia? Ar fi înșfăcat un cuțit ca să-mi taie gâtul sau s-ar fi întors într-o parte, prăpădindu-se de râs?
- Cred sincer că așa le place lor să-și desfășoare relația. Se delectează chinuindu-se unul pe altul, am zis.
- De acord. Poate că așa se purtau părinții lor, a zis Clare. Ei cred că e normal.
Chiar și cu avantajul faptului că mă culcam cu unul dintre subiecți, nu mă puteam măsura cu intuiția ei.
- Să nu mă înțelegi greșit, îmi place de Kit, însă mă întreb dacă ei nu i-ar fi mai bine cu alt fel de tip. Cu cineva care să-i dea lucrurul la care jinduiește.
Am înghițit în sec.
- La ce jinduiește?
- Să-și trăiască visurile.
Surprinzându-se într-unul dintre rarele sale momente de sentimentalism, Clare a chicotit autocritic.
- Ce crede ea că sunt visurile ei, ar trebui să zic. În orice caz, dacă o mai țin așa, s-ar putea întâmpla ceva rău.
- Tocmai la asta mă gândeam, am zis.
13
27 decembrie 2019
E aproape 9.30 și ne-am terminat cafelele.
Cu toate că aș putea să mă ridic și să plec oricând vreau, trebuie să recunosc că există în mine o parte necinstită care apreciază orice ocazie să-mi pun în ordine gândurile, să iau povestea mea dezlânată cu Melia și s-o prefac în ceva mai coerent.
Încă sunt prins, îi scriu lui Regan.
Parry adună paharele și le turtește în pumn, apoi le pune pe tava de carton.
Mă uit dincolo de el, la bannerele din spațiul de sub noi care fac reclamă unei serii de concerte festive date de London Philharmonic de Anul Nou, până ce el zice, aproape blând:
- Ce trebuie să ții minte, Jamie, este că versiunea despre evenimente a unei persoane nu este niciodată singura.
Vrea să spună că Melia a zis ceva diferit despre legătura noastră? Greu de crezut. Sau se referă la celălalt martor pe care îl au în mânecă?
Oricum ar fi, eu nu le dau soluția ușoară a misterului dispariției lui Kit la care speraseră. Sunt vinovat că mă culc cu nevasta lui, am recunoscut asta, dar ei vor mai mult. Sunt blocați.
- Din experiența mea, nu există două persoane care să-și amintească ceva exact la fel, zic calm. Uneori nici n-ai zice că e același eveniment.
- Da, sigur, este el de acord. Probabil că știi asta din incidentele precedente.
- Ce vrei să zici?
Sprâncenele mi se ridică atât de sus, încât îmi simt fruntea încrețindu-se. Degetul mare rănit începe să mă mănânce pe sub bandaj.
- Vreau să zic că poate acum ar fi momentul potrivit să vorbim despre ce s-a petrecut anul trecut, în iulie.
E o schimbare de direcție atât de bruscă, încât simt un șoc.
Ce ar putea să lege faptul că îi ajut la o investigație care implică un prieten de-al meu dispărut cu o criză de sănătate mintală suferită acum un an și jumătate printre oameni cu totul străini? Asta a descoperit când a întârziat în drumul după cafea? A apărut în baza date a poliției sau a fost rezultatul unei căutări rapide pe Google? Cu siguranță nu există vreun motiv pentru care Melia să fi pomenit asta.
Îi susțin privirea, în defensivă, aproape mândru; ca să știe că nu mă impresionează astfel de tactici. Este evident că încă nu-și dă seama că mă pot prinde pe picior greșit de o sută de ori și tot n-o să se schimbe faptul că nu i-am făcut niciun rău lui Kit.
Sau poate că ei nu se sinchisesc de fapte. Poate că nu le pasă decât de declarații. De versiuni.
- Iulie anul trecut? repet, trăgând de timp.
- Da. 2018. Ultima dată când ai avut treabă cu poliția.
Face asta să sune ca și cum aș fi un criminal în serie care tot intră și iese din închisoarea Wormwood Scrubs.
- Dacă te referi la chestia din metrou, nu văd ce legătură are.
- Aș zice că sugerează un anumit filon de impulsivitate în tine care se prea poate să fi ieșit la iveală luni seara, zice Parry.
Mă înroșesc, acum furios.
- „Filon de impulsivitate”? Probabil că glumești! Ce vrei să știi despre întâmplare și nu poți citi în declarația pe care am dat-o atunci poliției?
Nu dă înapoi.
- Pune lucrurile în lumină, Jamie. Sau poate în întuneric?
Îl fulger cu privirea. Nu-mi place nota de impertinență din tonul lui, care îmi amintește de nimeni altul decât Kit. Totuși, nu-i vina generației, de vreme ce partenerul lui îi arunc o privire care sugerează propria dezaprobare.
- Boala mintală nu este așa, îi răspund pe un ton plat. E complicată, personală. Diferă pentru fiecare dintre cei afectați. Nu v-au spus la cursuri? Jumătate dintre oamenii cu care aveți de-a face probabil că suferă de probleme mintale.
Parry își lasă capul în jos a scuză.
- Dă-mi voie să formulez altfel. Spune-ne, te rog, în ce mod acea anume problemă de sănătate mintală de care suferi tu ți-a afectat acțiunile în iulie, anul trecut!
- Am de ales?
Îi pun întrebarea lui Merchison, însă Parry este cel care are bastonul, și îl ține strâns.
- Întotdeauna ai de ales, Jamie, zice el. Mai ales un om ca tine.
14
Iulie 2018
Se tot acumulase, știam asta. Însă problema cu fobiile legate de transportul în comun este că ori le înfrunți, ori îți pierzi slujba. Trebuie să ajungi undeva într-un moment care ține cont de preferințele altora, nu ale tale.
Pe atunci nu lucram la Comfort Zone, încă eram la serviciul meu „real”, o distincție greșită, dacă ar exista vreuna, de vreme ce să stau în picioare 9 ore servind cafea pare mult mai real decât să stau 9 ore pe scaun la o ședință vorbind prostii și bând cafea adusă de altcineva.
Oricum, biroul se afla în nordul Londrei și ca să ajung acolo la 9.00 trebuia să prind trenul de suprafață de la ora 7.35 până la London Bridge și apoi să merg cu Northen Line până la Chalk Farm.
Trenul era, fără excepție, plin până la refuz, dar cel puțin te puteai așeza la fereastră, privind afară, amăgindu-ți creierul să creadă că ai putea atinge lumea de dincolo de geam.
Metroul nu oferea un astfel de truc: dacă te uiți pe fereastră vezi doar cât de înspăimântător de aproape ești de pereții negri ai tunelului, tuneluri construite pentru trenuri compacte, destinate unei populații muncitoare care reprezenta doar o fracțiune din mărimea celei din zilele noastre. Fără pasarele, fără căi de evadare; numai venele umflate ale cablurilor și panourile înnegrite care se jupuiau.
Cât despre supraaglomerare, metroul făcea trenul de suprafață să pară Orient Expresul: trupurile erau înghesuite până în ultima coloană de spațiu vertical, cei care se îndesaseră înăuntru ultimii având gâturile aplecate dureros în față și urmând linia ușilor - uși care arătau ca fălcile unui crocodil.
Dar n-aveam de ales.
Drumurile erau aglomerate, făcând automobilele să înainteze la fel de încet ca pietonii de pe trotuare. Bicicleta pe care o cumpărasem fusese furată din față de la Hope&Anchor înainte să fi avut ocazia să verific dacă am starea fizică necesară pentru ea, și încă atât de nou, încât n-apucasem s-o asigur.
Iar acum, în iulie, venise un val de căldură. Ziarele erau pline de temperaturile care urcau vertiginos, de condițiile inumane. În metrou e mai cald decât limita admisă pentru vite! Liniile mai vechi, aflate la adâncime mai mare, fuseseră grav afectate: aproape 40 de grade, cu exlicația că surplusul de căldură se datora combinației dintre frânare și ventilația insuficientă.
Northen Line este cea mai veche și se află la cea mai mare adâncime. De asemenea, este cel mai lung tunel continu din rețea, cu peste 27 de kilometri.
În ziua în care s-a întâmplat avusesem o presimțire că era ceva diferit la acea călătorie. Eram ca păsările care țâșnesc în sus când se cutremură pământul la zeci de mii de kilometri distanță - numai că eu n-am țâșnit. Nu puteam. Eram prins în capcană.
Când vagonul s-a legănat între Euston și Camden Town, masa oamenilor s-a legănat spre mine, împingându-mă dureros în clapeta ieșită în afară a semnalului de alarmă. Citisem atât de multe despre dinamica comprimării, încât eram, practic, expert. Comprimare înseamnă 7 pasageri pe metru pătrat, când trupurile sunt atât de înghesuite, încât încep să se miște ca unul singur, ca un fluid.
Un tren tipic de pe Northen Line cu 6 vagoane are capacitatea de 800 de pasageri, însă eram mii în acesta și acum se întâmpla - se întâmpla cu adevărat: nu-m puteam umple plămânii.
Cu obrazul apăsat de despărțitură, am gâfâit o rugăminte pentru oricine m-ar fi ascultat:
- Vă rog, vă puteți mișca puțin, să-mi faceți un pic de loc?
- Nicio șansă, amice. Suntem ca sardelele aici. E la fel pentru toți.
Mi-am zis: Am nevoie de un doctor, o să mor.
Apăsarea fețelor fierbinți, a piepturilor fierbinți, a răsuflării fierbinți. Vedeam în roșu și negru, cu încrețituri pe margine. Bâjbâiam cu mâna dreaptă la înălțimea taliei, fără măcar să pot vedea ce fac, am ridicat clapeta și am tras semnalul de alarmă.
Pe dată a răsunat o alarmă, cu toate că trenul mergea în continuare. Zeci de voci au pus aceleași câteva întrebări:
- S-a întâmplat ceva?
- A tras cineva semnalul de alarmă?
Acum știu că, dacă alarmă sună în vreme ce trenul e într-un tunel, mecanicul suspendă frânarea automată și merge mai departe spre stația următoare; sună dinainte să ceară ajuto, dar trebuie să aducă trenul la următorul peron înainte ca ajutorul să poată fi dat. E evident, dacă te gândești la asta.
Însă ceea ce s-a întâmplat în acea dimineață de iulie a fost că trenul chiar a început să frâneze, la vreo 5 secunde după ce trăsesem semnalul, și s-a oprit în tunel. Pe loc am înțeles că făcusem situația să fie mult, mult mai rea, și acum eram asaltat de voci pline de ură:
- Tu ai fost?
- Ce mama dracului, de ce ai făcut asta?
Cauza captivității noastre s-a transmis prin vagon și la cele de dincolo de el, provocând o mie de înjurături mormăite, iar umiditatea acelor răsuflări a crescut temperatura. Aveam urechile pregătite să prindă cele mai înspăimântătoare comentarii, cele care îmi slujeau gândirea catastrofică:
- Literalmente nu-i aer în chestia asta.
- E ca într-un cuptor, nu-i așa?
- Când o să ieșim de aici?
Șocul provocat de ceea ce făcusem a trecut și în locul lui a venit, cu un răget, nevoia de a evada care era atât de puternică, de turbată, încât mi-am ieșit din minți și am început să zgârii cu unghiile despărțitura. Un moment, auzul mi-a fost estompat - trebuie să fi fost în pragul leșinului - după care a revenit cu o limpezime hidoasă la auzul propriului meu răget, o reacție sălbatică, animalică, la captivitate.
Un turn Babel de voci și accente:
- E nebun, ce are?
- Idiotul dracului!
- Nu fi așa de rău! Are un atac de panică, are nevoie de ajutor. Trebuie să-i facem un pic de loc.
- Nu este loc.
M-am gândit cât de neașteptat era ca vocile cele mai furioase să fie de femei și singura îndatoritoare să fie de bărbat. El a fost cel care a făcut apel la pasagerii așezați, strigând:
- Să-i dea cineva omului locul! Are nevoie să se liniștească!
- Nu te uita la mine, sunt gravidă!
- Atunci, altcineva!
Nimeni nu voia s-o facă. Până și în isteria mea am știut că nu trebuie să mă las pradă instinctului de a cădea pe podea, ceea ce ar fi creat un gol în comprimare și alții s-ar fi prăbușit peste mine.
Am izbutit să rămân așa, cu picioarele tremurând, cu ochii strâns închiși - dacă nu puteam să văd, poate creierul avea să uite de strânsoare! Însă imaginea vagonului, cu apăsarea de iad a trupurilor din el, îmi rămânea pe retine.
Pe deasupra ciorovăielii, vocea mecanicului s-a auzit monoton în difuzoare: „Suntem blocați în urma altui tren. Rog persoana care a tras semnalul de alarmă să mai reziste, curând vom fi din nou în mișcare și o să-ți oferim ajutor de îndată de ajungem la stația următoare!”
Comentariile s-au schimbat:
- N-a făcut el trenul să se oprească, se oprea oricum!
- O să fie coadă la peron. Odată, am rămas așa 20 de minute.
Atunci s-au aprins luminile, o oarecare ușurare pentru mine, dar o schimbare primită cu îngrijorare de ceilalți.
- Doamne, Dumnezeule, e vreo chestie teroristă?
- Tipul ăsta face parte din ea?
- Nu fi prost, ai auzit ce a zis mecanicul!
Însă cuvântul cu „T” fusese lansat și în tot vagonul oamenii se pierdeau cu firea. Cineva a început să suspine și vocea, pe care am recunoscut-o ca fiind a gravidei, a devenit un urlet sălbatic:
- E insuportabil! Simt că leșin! E așa de cald!
- Să deschidem cu forța ușile ca să intre aer?
- Nu-i aer, suntem la un milion de metri sub pământ!
- Hei, am niște apă!
Am deschis ochii, recunoscător ca un copil, însă apa îi era oferită pasagerei gravide.
- Credeți că a fost o cădere de tensiune și la suprafață?
Unul dintre sutele de lucruri pe care le știam despre metrou este că din sistem sunt pompați zilnic 47 de milioane de litri de apă și că, dacă ar fi fost o cădere de tensiune masivă la suprafață sau un cutremur care să taie electricitatea pe termen nedefinit, ar fi fost oprite și pompele. Oare apa duhnitoare ne-ar ajunge la picioare și ar urca încetul cu încetul?
N-o să retrăiesc momentul minut cu minut, însă am stat în acel tunel o jumătate de oră fără electricitate și fără mesaje de la mecanic. Pielea îmi ardea de parcă aș fi fost aruncat într-un cuptor, și totuși, cumva, nu mi-am dat voie să leșin.
La un moment dat au venit vești, trecând de la un vagon la altul: aveam să fim scoși din tren. Trenul din fața noastră se defectase și acum era evacuat. Va trebui să mergem prin tunel și prin celălalt tren ca să ajungem la peronul din Camden Town.
Comprimarea a slăbit treptat, pe măsură ce erau deschise ușile dintre vagoane și cel aflați mai în față au început să-și târșâie picioarele spre capătul trenului. Apoi au apărut angajații de la London Transport cu veste reflectorizante și cu lanterne puternice.
- Domnule e bine?
„Domnul”. Îmi amintesc asta. O voce joasă și calmă, un pic alinătoare.
Aveam gâtul uscat ca iasca. Mi-a fost înmânată o sticlă cu apă și mâinile îmi tremurau când am încercat să beau, așa că mi s-a vărsat pe pieptul cămășii.
- Trebuie să pornim spre partea din față a trenului, domnule.
Am fost însoțit, cu mâini care mă țineau blând de braț, prin vagoanele golite, pe lângă scaune decolorate presărate cu ziare și obiecte de îmbrăcăminte aruncate.
Mersul pe șine a fost chiar mai rău. Era la fel de puțin aer, dar cu miros de pârjolire. Eram niște șobolani într-un cuptor de lut. Când am început să gem, cel care mă însoțea m-a liniștit:
- Nu-i decât o gâtuitură în spatele trenului dn față. Stați liniștit! O să punem scânduri, ca să fiți în siguranță când urcați în el.
Respiră, respiră!
Însă aerul era așa de rarefiat! Capul îmi zvâcnea, în dezacord cu bubuitul inimii.
În cele din urmă ne-am târșâit pașii prin trenul din față. Se defectase chiar înainte de stație și se vedea lumina de pe peron, pe care am fost ajutați să ajungem urcând pe o rampă. Am fost considerat capabil să urc scara rulantă pe picioare, nu dus cu targa, până la zona de suprafață, unde cei care aveau nevoie de asistență medicală erau evaluați în holul cu casele de bilete.
Circulați aspre nord era suspendată temporar și o mulțime de oameni erau la barieră. Dinspre cei care își lungeau gâtuile ca să vadă au răzbătut câteva priviri și comentarii aspre, dar destul de puține.
- Oamenii devin foarte agitați pe astfel de vreme, mi-a spus un polițist în uniformă.
Gravidei, care era pe scara rulantă în spatele meu, îi mergea gura întruna:
- Trebuie să fie un delict să tragi semnalul de alarmă fără un motiv serios? Ar putea fi un terorist, din câte știm!
- O să avem nevoie de o declarație de la dumneavoastră, mi s-a spus destul de tare ca să audă cei aflați mai aproape din mulțimea care aștepta.
A urmat o nouă izbucnire de strigăte batjocoritoare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu