Codul Zero, Ken Follett

 ...............................................

6.

      Luke s-a uitat la bărbatul pe care atât de greșit îl judecase.

   Oare existase vreun indiciu pe care ar fi trebuit să-l observe, vreo acțiune care ar fi trebuit să-l avertizeze că avea de-a face cu un trădător? Anthony avea un chip urât și în același timp cu trăsături plăcute, care sugera tărie de caracter, dar nu duplicitate.
   - De când lucrezi pentru Moscova? Din timpul războiului?
   - Mai dinainte. De la Harvard.
   - De ce?
   Buzele lui Anthony s-au schimonosit într-un soi de zâmbet ciudat.
   - Pentru o lume mai bună.
   Luke știa că odată, demult, o grămadă de oameni cu scaun la cap crezuseră în sistemul sovietic. Și mai știa și că o astfel de convingere fusese spulberată de realitățile vieții din timpul lui Stalin.
   - Mai crezi încă în asta? a întrebat el, suspicios.
   - Într-un fel. E în continuare speranța cea mai bună, în ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat.
   Poate că așa era. Luke nu avea cum să judece. De fapt, nu aceasta era chestiunea de fond. În cazul lui, nu putea pricepe deloc trădarea personală a lui Anthony.
   - Suntem prieteni de 20 de ani. Și, cu toate astea, aseară ai tras în mine.
   - Da.
   - Ești în stare să-ți ucizi cel mai vechi prieten? Pentru această cauză în care nu crezi decât pe jumătate?
   - Da, și tu ai face la fel. În război, amândoi ne-am riscat viața, a noastră și a altora, pentru că așa era corect.
   - Nu cred că ne-am mințit măcar unul pe celălalt, darămite să tragem unul în altul.
   - Am fi făcut-o dacă era nevoie.
   - Nu cred.
   - Uite ce e, dacă nu te omor acum, o să încerci să mă oprești, să nu fug, nu-i așa?
   Luke era speriat, dar a rostit adevărul, furios.
   - Al dracului să fiu dacă nu.
   - Chiar dacă știi că, în cazul în care sunt prins, aș ajunge pe scaunul electric.
   - Cred că... da.
   - Deci și tu ești gata să-ți ucizi prietenul.
   Luke era șocat. Sigur nu putea să fie pus pe aceeași treaptă cu Anthony, nu?
   - Mai degrabă te-aș aduce în fața justiției. Asta nu e o crimă.
   - Însă tot mort aș fi, chiar și așa.
   Luke a înclinat încet din cap.
   - Presupun că da.
   Cu o mână sigură, Anthony a ridicat pistolul și a țintit inima lui Luke.
   Acesta s-a ascuns rapid în spatele dulapului din oțel.
   Arma cu amortizor a icnit și s-a auzit clinchetul metalic al glonțului care lovea în masă. Era un mobilier ieftin și oțelul din care era confecționat era subțire, dar destul de rezistent ca să facă glonțul să ricoșeze.
   Luke s-a rostogolit sub masă. Presupunea că Anthony alerga din capătul sălii spre el, încercând să tragă din nou asupra lui. S-a ridicat, astfel încât spatele să-i fie lipit de partea dedesubt a mesei. A apucat cele două picioare de la un capăt, s-a ridicat complet, cu masa în spinare, înclinată înainte. În timp ce se răsturna, Luke s-a repezit în față orbește, cu masă cu tot, sperând să se ciocnească de Anthony. Masa a căzut cu zgomot la podea.
   Însă Anthony nu era sub ea.
   Luke s-a împiedicat și s-a prăbușit peste masa întoarsă cu picioarele în sus. A căzut în patru labe și s-a lovit cu capul de unul dintre picioarele de oțel. S-a răsucit pe o parte și apoi s-a ridicat repede în picioare, rănit și amețit. A privit în sus și l-a văzut pe Anthony, cu fața spre el, încadrat de ușa care ducea în laborator, bine înfipt pe picioarele depărtate, țintind cu pistolul ținut cu ambele mâini. Se ferise de manevra stângace a lui Luke și ajunsese în spatele lui. Luke era literalmente o țintă fixă, iar viața lui avea să se sfârșească în câteva clipe.
   Pe urmă o voce a strigat:
   - Anthony! Oprește-te!
   Era Billie.
   Anthony a încremenit, cu arma îndreptată spre Luke. Acesta și-a întors încet capul și s-a uitat în spate. Billie stătea în dreptul ușii și puloverul ei roșu era ca un fulger pe fundalul verde al peretelui. Buzele ei roșii erau întinse ca două linii drepte, într-o expresie de hotărâre. Ținea un pistol automat, cu o mână sigură, și îl ochea pe Anthony. În spatele ei se afla o femeie de culoare, de vârstă medie, cu un aer șocat și speriat.
   - Lasă jos arma! a țipat Billie.
   Luke se aștepta oarecum ca Anthony să-l împuște fără ezitare. Dacă el era cu adevărat un comunist convins, poate că era dispus să-și sacrifice viața. Dar astfel nu ar fi realizat nimic, pentru că Billie tot ar fi intrat în posesia schițelor și acestea spuneau totul.
   Încet, Anthony și-a coborât brațele, însă nu a dat drumul armei.
   - Las-o jos sau trag!
   Anthony a zâmbit din nou strâmb.
   - N-ai s-o faci, a zis el. Nu poți s-o faci cu sânge rece.
   Cu arma încă îndreptată spre podea, a început să dea înapoi, îndreptându-se către ușa deschisă care ducea în laborator. Luke își aminti că observase acolo o ușă care dădea, aparent, spre exterior.
   - Stop! a strigat Billie.
   - Doar nu crezi că o rachetă valorează mai mult decât viața unui om, chiar dacă este viața unui trădător, a spus Anthony, continuând să meargă tot cu spatele.
   În acel moment era la doi pași de ușă.
   - Nu mă ispiti! a țipat Billie.
   Luke a privit-o, fără să știe dacă ea va trage sau nu.
   Anthony s-a întors și a luat-o la fugă pe ușă.
   Billie nu a tras.
   Anthony a sărit peste o masă de laborator, a țâșnit prin ușa dublă, care s-a deschis cu putere, și a dispărut în noapte.
   Luke a sărit în picioare. Billie venea spre el cu brațele larg deschise.
   Luke s-a uitat la ceasul de pe perete. Arăta ora 10:29. Mai avea un minut ca să-i prevină pe cei de la Cape Canaveral.
   S-a întors cu spatele la Billie și a ridicat receptorul telefonului.

10:29 P.M.

   Instrumentele științifice de la bordul satelitului fuseseră proiectate să reziste presiunii de decolare de 100 de ori mai mare decât forța gravitațională G.

   - Luke la telefon, a zis el când receptorul telefonului din buncăr a fost ridicat. Dați-mi-l pe șeful responsabil de lansare.
   - În clipa asta tocmai...
   - Știu ce face! Dă-mi-l la telefon, repede!
   A urmat o pauză. În fundal Luke distingea numărătoarea inversă:
   - Douăzeci, nouăsprezece, optsprezece...
   La telefon s-a auzit un alt glas, încordat și nerăbdător.
   - Willy la telefon... ce dracu’ vrei?
   - Cineva are codul de autodistrugere.
   - La naiba! Cine?
   - Sunt convins că e vorba de un spion. Vor să arunce racheta în aer. Trebuie să anulezi lansarea.
   Vocea din fundal continuă:
   - Unsprezece, zece...
   - De unde știi? a întrebat Willie.
   - Am găsit schițele cablajelor de la conectoarele codate și un plic adresat unui anume Theo Packman.
   - Asta nu dovedește nimic. Nu pot contramanda lansarea pe un temei atât de șubred.
   Luke a oftat, copleșit brusc de un sentiment al fatalității.
   - Doamne, ce pot să-ți mai spun? Ți-am zis tot ce știu. Decizia îți aparține.
   - Cinci, patru...
   - La dracu’! s-a auzit vocea lui Willy, care striga. Opriți numărătoarea inversă!
   Luke s-a lăsat să cadă pe un scaun. Reușise. S-a uitat la fețele neliniștite ale lui Billie și Marigold.
   - Au anulat lansarea, le-a înștiințat el.
   Billie și-a ridicat marginea puloverului și și-a îndesat pistolul în betelia pantalonilor de schi.
   - Păi, a spus Marigold, care nu-și prea găsea cuvintele, să fiu a naibii!
   La telefon Luke a perceput ridicându-se din buncăr zumzetul întrebărilor furioase. Apoi s-a auzit o voce nouă.
   - Luke? Sunt colonelul Hide. Ce mama dracului se petrece?
   - Am descoperit ce m-a făcut să iau luni avionul spre Washington cu atâta grabă. Știi cine este Theo Packman?
   - Hmm... mda, cred că e un ziarist independent din echipa care scrie despre rachetă, lucrează pentru niște ziare din Europa.
   - Am găsit un plic adresat lui și care conține schițele sistemului de autodistrugere al satelitului Explorer, inclusiv o schiță a cablajelor de la conectorii de codificare.
   - Iisuse! Oricine deține informațiile astea poate să arunce racheta în aer în timpul zborului!
   - De aceea l-am convins pe Willy să oprească numărătoarea inversă.
   - Slavă cerului că ai făcut-o!
   - Ascultă, trebuie să-l găsiți pe Packman ăsta, imediat. Adresa de pe plic este motelul Vanguard, poate că dați de el acolo.
   - S-a înțeles.
   - Packman lucra pentru cineva din cadrul CIA, un agent dublu pe nume Anthony Carroll. El este cel care m-a interceptat la Washington, înainte de ajunge cu informațiile la Pentagon.
   - Am vorbit și eu cu tipul!
   Hide părea neîncrezător.
   - Nu mă îndoiesc, a zis Luke.
   - O să sun la CIA să le spun.
   - Bine.
   Luke a închis telefonul.
   - Și acum ce facem? a întrebat Billie.
   - Cred că o să mă duc la Cape Canaveral. Lansarea va fi reprogramată pentru mâine la aceeași oră. Aș vrea să fiu acolo.
   - Și eu.
   Luke a surâs.
   - O și meriți. Tu ai salvat racheta.
   S-a ridicat și a luat-o în brațe.
   - Ție ți-am salvat viața, fraierule! S-o ia dracu’ de rachetă, ți-am salvat viața ție, a spus Billie și l-a sărutat.
   Marigold a tușit cu înțeles.
   - Ați pierdut ultimul avion care decola de pe aeroportul din Huntsville, a rostit ea, pe un ton profesionist.
   Luke și Billie s-au desfăcut din îmbrățișare fără prea mare grabă.
   - Următoarea cursă este un zbor MATS care decolează de la bază la ora 5:30 A.M., a continuat Marigold. Sau mai e un tren al Southern Railway System, pe care l-ați putea prinde. Circulă de la Cincinnati la Jacksonville și se oprește în Chattanooga pe la ora 1 A.M. Ați putea ajunge la Chattanooga în câteva ore cu mașina aceea nouă și faină pe care o aveți.
   - Îmi place ideea cu trenul, a zis Billie.
   - Bine, a fost de acord, Luke, încuviințând cu o înclinare a capului. Cineva, a continuat el privind la masa răsturnată cu susul în jos, va trebui să discute cu cei de la securitatea militară despre găurile astea de glonț.
   - O s-o fac eu de dimineață, l-a asigurat Marigold. Nu vreți să pierdeți vremea pe aici ca să răspundeți la întrebări.
   Au ieșit afară. Mașina lui Luke și cea închiriată de Billie erau în parcare.
  Automobilul lui Anthony dispăruse.
   Billie a îmbrățișat-o pe Marigold.
   - Mulțumesc, a zis ea. Ai fost minunată.
   Marigold era stânjenită și a revenit la tonul ei practic.
   - Vreți să mă ocup eu de returnarea mașinii la compania Hertz?
   - Mulțumesc.
   - Haideți, fugiți odată, lăsați totul în seama mea!
   Billie și Luke s-au urcat în Chryslerul lui și au demarat.
   Când au ajuns pe autostradă, Billie a zis:
   - Mai e o întrebare pe care n-am lămurit-o.
   - Știu, a răspuns Luke. Cine i-a trimis schițele lui Theo Packman?
   - Trebuie să fie cineva din interior, de la Cape Canaveral, cineva din echipa de cercetători.
   - Exact.
   - Ai idee cine ar putea fi?
   Luke a tresărit.
   - Da.
   - De ce nu i-ai spus lui Hide?
   - Fiindcă nu am nicio dovadă, nici măcar un motiv întemeiat pentru bănuielile mele. E doar un instinct. Dar, chiar și așa, tot sunt convins.
   - Cine?
   Cu inima plină de durere, Luke i-a răspuns:
   - Cred că e Elspeth.

11 P.M.

   Codorul de telemetrie folosește materiale magnetice care măsoară variațiile de intensitate ale acestui tip de forță, pentru a defini o serie de parametri de intrare ai instrumentelor satelitului.

   Lui Elspeth nu-i venea să creadă. Cu doar câteva secunde înainte de igniție, lansarea a fost amânată. Fusese atât de aproape de reușită și de cel mai mare triumf al vieții ei. Și îi scăpase printre degete.
   Nu se aflase în buncăr - aceea era o zonă cu acces limitat strict pentru personalul-cheie ci pe acoperișul uneia dintre clădirile administrative, împreună cu un grup de secretare și funcționari care priveau prin binoclu la platforma de lansare inundată de lumină. Noaptea aceea în Florida era caldă, aerul de mare, umed.
   Temerile lor au crescut pe măsură ce minutele treceau și racheta rămânea în continuare la sol; iar în acel moment se auzea cum creștea un murmur colectiv, în timp ce tehnicieni în salopete ieșeau mișunând de prin buncărele lor și începeau procedura complexă a opririi tuturor sistemelor. Confirmarea finală a venit când turnul mobil a început să se miște încet pe șine pentru a cuprinde din nou cu brațele lui metalice racheta.
   Elspeth agoniza de frustrare. Ce naiba se întâmplase? Fără nicio vorbă, i-a lăsat pe ceilalți în urmă și s-a întors la Hangarul R, pășind apăsat pe sol.
   Când a ajuns la ea în birou, telefonul suna. L-a smuls din furcă.
   - Da?
   - Ce se întâmplă? a întrebat Anthony.
   - Au anulat lansarea. Nu știu de ce... tu știi?
   - Luke a găsit documentele. Probabil că el i-a sunat.
   - Nu l-ai putut opri?
   - L-am avut în bătaia armei... serios, dar Billie a dat peste noi și era înarmată.
   Elspeth simțea cum i se făcea greață de la stomac, la gândul că Anthony îndreptase arma spre Luke. Faptul că Billie fusese cea care intervenise înrăutățea lucrurile.
   - Luke a pățit ceva?
   - Nu... și nici eu. Dar pe hârtiile alea era numele lui Theo, îți amintești?
   - Fir-ar să fie!
   - Probabil că deja sunt în drum spre el, să-l aresteze. Trebuie să-l găsești înaintea lor.
   - Stai să mă gândesc... acum e pe plajă... pot să ajung acolo în 10 minute... Îi cunosc mașina, e un Hudson Hornet...
   - Atunci, nu mai sta!
   - Da.
   A trântit telefonul și a ieșit grăbită din clădire. A traversat în fugă parcarea și a sărit în mașina ei albă, marca Bel Air, decapotabilă, însă ținea capota ridicată și geamurile bine închise din cauza țânțarilor care invadau Cape Canaveral. A condus repede spre punctul de control și i s-a permis ieșirea: securitatea era foarte strictă la intrare, dar nu și la ieșire. A luat-o spre sud.
   Nu exista un drum amenajat până la plajă. De la șosea se făceau mai multe poteci înguste și neasfaltate, care duceau printre dune, până la țărmul mării. Avusese de gând să o ia pe prima dintre ele și să continue să se îndrepte spre sud chiar pe plajă. În felul acesta nu putea rata mașina lui Theo. Se uita atentă la vegetația aspră și scundă de pe marginea drumului, încercând să distingă poteca în lumina farurilor. Trebuia să conducă încet, chiar dacă se grăbea foarte mult, de teamă să nu rateze intrarea. La un moment dat, a văzut o mașină apropiindu-se din lateral.
   Era urmată de o alta și încă una, și încă una. Elspeth a semnalizat stânga și a încetinit. De pe plajă se scurgea un șir constant de mașini. Spectatorii își dăduseră seama că lansarea se anulase - fără îndoială că și ei văzuseră prin binoclu schela de susținere revenind la poziția inițială - și plecau toți acasă.
   A așteptat să cotească la stânga. Poteca era prea strâmtă ca să încapă două mașini pe ea. Șoferul unui autovehicul din spatele ei claxona nerăbdător. Elspeth a gemut de exasperare, văzând că nu va putea să ajungă la plajă în felul acesta. A oprit semnalizatorul și a apăsat pe accelerație.
   A ajuns curând la o altă potecă, însă situația era aceeași: un șir neîntrerupt de mașini care ieșea de pe o potecă prea îngustă ca să îngăduie două vehicule.
   - La dracu’! a exclamat ea cu glas tare.
   Începuse să transpire, în ciuda aerului condiționat din mașină. Nu avea cum să ajungă pe plajă. Trebuia să se gândească la altceva. Oare nu putea să-l aștepte pe autostradă, în speranța că îi va zări mașina? Era prea hazardat. Ce va face Theo după ce o să plece de pe plajă? Cea mai bună variantă pentru ea era să se ducă la motelul lui și să-l aștepte.
   S-a grăbit într-acolo, accelerând în noapte. Se întreba dacă nu cumva colonelul Hide și securitatea militară ajunseseră deja la motelul Vanguard. 
   Probabil că mai întâi telefonaseră la poliție sau la FBI. Aveau nevoie de un mandat ca să-l aresteze pe Theo, știa asta - deși oamenii legii recurgeau, în general, la diferite tertipuri legislative ca să evite astfel de inconveniente. Indiferent cum, tot le trebuiau câteva minute ca să acționeze împreună.
   Elspeth avea șansa să le-o ia înainte, dacă se grăbea.
   Motelul fusese construit într-o mică zonă comercială de pe marginea șoselei, între o benzinărie și un magazin cu articole de pescuit și momeli. Avea o parcare mare chiar în față. Nu erau semne că poliția sau securitatea militară ar fi fost acolo: Elspeth ajunsese la timp. A parcat chiar lângă recepția motelului, de unde era sigură că putea să vadă pe oricine intra sau ieșea, și a oprit motorul.
   Nu a trebuit să aștepte prea mult. Mașina galben cu maroniu, Hudson Hornet, a lui Theo a intrat în parcare câteva minute mai târziu. Theo a oprit într-un loc aflat la capătul îndepărtat al parcării, lângă șosea, și a coborât.
   Era un bărbat puțintel la trup și scund, cu un început de chelie, îmbrăcat în pantaloni de doc și cămașă hawaiiană.
   Elspeth a coborât și ea din mașină.
   A deschis gura să-l strige pe Theo din capătul parcării. Chiar în clipa aceea au sosit și două mașini de poliție.
   Elspeth a înghețat.
   Erau mașinile șerifului din districtul Cocoa. Au intrat în trombă, dar fără sirene sau lumini de avertizare. În spatele lor veneau două mașinii fără însemne speciale. Au oprit de-a latul, blocând ieșirea autovehiculelor din parcare.
   Theo nu i-a văzut la început. A traversat parcarea, îndreptându-se spre Elspeth și spre recepția motelului.
   Femeia a înțeles dintr-o străfulgerare ce trebuia să facă, însă avea nevoie de o stăpânire extraordinară și nervi de oțel. „Stai calmă”, a chibzuit ea. A inspirat adânc și a pornit către el. Când s-a apropiat, Theo a recunoscut-o și a rostit cu glas tare:
   - Ce mama naibii s-a întâmplat? Au anulat lansarea?
   - Dă-mi cheile de la mașina ta, a zis Elspeth în șoaptă, întinzând mâna.
   - De ce?
   - Uită-te în spatele tău.
   Theo a aruncat o privire peste umăr și a văzut mașinile de poliție.
   - La naiba, ce caută aici? a întrebat el, tremurând.
   - Pe tine. Stai liniștit. Dă-mi cheile!
   Bărbatul i-a lăsat să cadă în palmă cheile.
   - Continuă să mergi. Portbagajul mașinii mele nu e încuiat. Bagă-te acolo.
   - În portbagaj?
   - Da!
   Elspeth a trecut pe lângă el.
   I-a recunoscut pe colonelul Hide și încă un chip oarecum familiar de la Cape Canaveral. Cu ei mai erau și patru ofițeri din poliția locală și doi bărbați tineri și bine îmbrăcați, care s-ar fi putut să fie agenți FBI. Niciunul dintre ei nu se uita în direcția lui Elspeth. Stăteau adunați în jurul lui Hide.
   De la distanță, Elspeth l-a auzit zicând:
  - Doi oameni să meargă să verifice plăcuțele de înmatriculare ale mașinilor de aici, din parcare, iar ceilalți să vină cu mine, înăuntru.
    Elspeth a ajuns la mașina lui Theo și a deschis portbagajul. Înăuntru era o valiză de piele care conținea transmițătorul radio - un echipament puternic și foarte greu. Nu era sigură dacă va putea să o care. A ridicat-o pe muchia portbagajului și a tras-o peste margine. A căzut la pământ cu o bușitură. Apoi a închis repede portbagajul.
   S-a uitat împrejur. Hide încă mai dădea ordine oamenilor lui. În celălalt capăt al parcării a văzut cum se închidea încet capacul portbagajului de la mașina ei, parcă de la sine. Theo era înăuntru. Jumătate de problemă era rezolvată.
   Scrâșnind din dinți, a apucat de mânerul valizei și a ridicat-o. Parcă ar fi fost o cutie de plumb. A făcut câțiva metri, ținând-o cu greu. Când degetele i-au amorțit din cauza efortului, a lăsat valiza jos. A ridicat-o cu mâna cealaltă. A mai reușit să parcurgă încă 9 metri înainte ca durerea să o copleșească și să-i învingă voința. Răpusă de oboseală, a pus iar valiza jos.
   În spatele ei, colonelul Hide și oamenii lui traversau parcarea spre recepția motelului. Elspeth se ruga ca Hide să nu se uite la fața ei.
   Întunericul făcea puțin probabil ca el să o fi recunoscut. Desigur, ar fi putut să inventeze o poveste care să-i explice prezența acolo, dar dacă el ar fi vrut să se uite în portbagaj?
   În sfârșit, a ajuns la mașina ei. Tocmai când deschidea portbagajul, unul dintre polițiștii în uniformă s-a apropiat și i-a zâmbit vesel.
   - Să vă ajut cu el, doamnă? a întrebat el, politicos.
   Theo se uita încremenit la ea dinăuntrul portbagajului, alb de spaimă.
   - Mă descurc, i-a răspuns ea polițistului, printre dinți.
   Cu amândouă mâinile a săltat valiza și a lăsat-o să alunece în portbagaj.
   S-a auzit un ușor geamăt de durere dinspre Theo, când colțul valizei i s-a îndesat în coaste. Apoi, cu o mișcare rapidă, Elspeth a trântit portbagajul și s-a sprijinit pe el. Simțea că brațele o să-i cadă din umeri.
   S-a uitat la polițist. Îl văzuse, oare, pe Theo? Omul legii i-a zâmbit încurcat.
   - Tata m-a învățat să nu iau niciodată cu mine un bagaj pe care nu-l pot ridica singură.
   - Puternică fată, a zis polițistul, cu o ușoară notă de repulsie.
   - Mulțumesc, oricum.
   Ceilalți bărbați au trecut pe lângă ei, îndreptându-se către motel. Elspeth avea grijă să nu atragă privirile lui Hide. Polițistul a mai rămas puțin.
   - Plecați? a întrebat el.
   - Da.
   - De una singură?
   - Chiar așa.
   Polițistul s-a aplecat spre geamul mașinii și s-a uitat înăuntru, pe locurile din față și pe cele din spate, pe urmă s-a îndreptat iar de șale.
   - Să conduceți cu grijă! a mai spus el și s-a îndepărtat.
   Elspeth s-a urcat în mașină și a pornit motorul.
   Alți doi polițiști în uniformă rămăseseră în urmă, ca să verifice plăcuțele de înmatriculare. A oprit lângă unul dintre ei.
   - Mă lăsați să plec sau trebuie să rămân aici toată noaptea? i-a întrebat ea, încercând să zâmbească prietenos.
   Bărbatul i-a verificat numărul de înmatriculare.
   - Sunteți singură?
   - Da.
   Polițistul s-a uitat pe geam, la bancheta din spate și Elspeth și-a ținut respirația.
   - OK, puteți trece, a zis omul într-un târziu, apoi s-a urcat la volanul uneia dintre mașini și a dat-o la o parte.
   Elspeth a condus mașina prin deschiderea creată și a luat-o spre autostradă, pe urmă a apăsat accelerația până la podea.
   Deodată a simțit că i se înmoaie tot corpul de ușurare. Brațele îi tremurau și a trebuit să reducă viteza.
   - Doamne Dumnezeule! a exclamat ea, respirând greu. A fost pe muchie de cuțit.

MIEZUL NOPȚII

   Patru antene subțiri, care ies din cilindrul satelitului, transmit semnalele radio către stațiile de recepție din toată lumea. Explorer va transmite pe o frecvență de 108 MHz.

   Anthony trebuia să părăsească statul Alabama. Acțiunea avea loc în Florida. Obiectivul pentru care muncise timp de 20 de ani avea să se decidă la Cape Canaveral în următoarele 24 de ore și el trebuia să fie acolo.
   Aeroportul din Huntsville era încă deschis și luminițele de pe pistă străluceau. Asta însemna că mai exista cel puțin încă un avion care trebuia să decoleze sau să aterizeze în seara aceea. Și-a parcat Fordul de armată la șosea în dreptul clădirii terminalului, în spatele unei limuzine și al câtorva taxiuri. Locul părea pustiu. Anthony nu s-a deranjat să încuie mașina, ci s-a grăbit înăuntru.
   Locul era liniștit, dar nu pustiu. La ghișeul unei linii aeriene stătea o fată care scria într-un registru și două femei de culoare, în salopetă, spălau podelele cu mopul. Trei bărbați așteptau, unul în uniformă de șofer, ceilalți cu haine boțite și șepci cu cozoroc tare, tipice pentru șoferii de taxi. Pete stătea pe o banchetă. Anthony trebuia să scape de Pete, pentru siguranța acestuia. La scena din Clădirea de Teste de la Redstone Arsenal fuseseră martore Billie și Marigold și una dintre ele o să raporteze cât de curând totul. Armata se va plânge la CIA. George Cooperman spusese deja că nu mai putea să-l protejeze pe Anthony. Acesta din urmă trebuia să renunțe la a pretinde că era într-o misiune legitimă a CIA. Jocul se terminase și Pete ar face bine să plece acasă înainte de a păți ceva.
   E posibil ca Pete să se fi plictisit după 12 ore de așteptare în aeroport, dar în loc de asta, când a sărit în picioare, părea entuziasmat și tensionat.
   - În sfârșit! a exclamat el.
   - Ce mai decolează astă-seară? a întrebat Anthony brusc.
   - Nimic. Mai trebuie să aterizeze o cursă, de la Washington, însă nimic nu mai decolează înainte de ora 7 A.M.
   - Fir-ar să fie. Trebuie să ajung în Florida.
   - Mai e un zbor MATS de la Redstone, la 5:30, spre baza Patrick Air Force, aproape de Cape Canaveral.
   - O să mă mulțumesc cu el.
   Pete părea stânjenit. Cu aerul că scotea cuvintele cu forța, el a precizat:
   - Nu poți să pleci în Florida.
   „Așadar, de aceea e așa de tensionat”.
   - Cum adică? a întrebat Anthony, detașat.
   - Am vorbit cu Washingtonul. Carl Hobart însuși a discutat cu mine. Trebuie să ne întoarcem... și nu încape discuție, ca să-l citez.
   Pe Anthony îl îneca furia, totuși s-a prefăcut că era doar frustrat.
   - Niște dobitoci, a zis Anthony. Nu se poate conduce o operațiune pe teren de la centru!
   Pete nu s-a lăsat păcălit.
   - Domnul Hobart susține că trebuie să acceptăm faptul că nu mai e nicio operațiune. De aici încolo se ocupă armata.
   - Nu putem să-i lăsăm pe ei. Cei de la securitatea militară sunt complet incompetenți.
   - Știu, însă nu cred că avem încotro, domnule.
   Anthony făcea efortul să respire cu calm. Trebuia să se întâmple mai devreme sau mai târziu. Cei de la CIA încă nu credeau că el era agent dublu, dar știau că era pe cont propriu și nu mai respecta ordinele și trebuiau să-l scoată din joc, pe cât posibil în liniște.
   Anthony cultivase totuși cu mare grijă loialitatea oamenilor lui și ar fi trebuit să mai aibă ceva încredere în ochii lor.
   - Uite cum o să facem, i-a zis el lui Pete. Te întorci la Washington. Le spui că am refuzat să mă supun ordinelor. Deci ieși din schemă... acum este numai responsabilitatea mea.
   S-a întors pe jumătate cu spatele, ca și cum ar fi considerat de la sine înțeles că Pete va fi de acord.
   - OK, a consimțit Maxell. Am bănuit că o să spui asta. Și nu se poate aștepta nimeni ca eu să te răpesc.
  - Corect, a replicat Anthony, degajat, ascunzându-și ușurarea că Pete nu se împotrivea.
   - Dar mai este ceva.
   Anthony s-a întors iar spre el, arătându-și iritarea.
   - Ce mai e?
   Pete a roșit și semnul din naștere pe care îl avea pe obraz a devenit purpuriu.
   - Mi-au cerut să-ți iau arma.
   Anthony începea să se teamă că nu va reuși să scape ușor din acea situație. Nu încăpea vorbă să renunțe la armă. S-a forțat să zâmbească și a zis:
   - Atunci, spune-le că am refuzat.
   - Îmi pare rău, nici nu vă pot spune cât de rău îmi pare. Însă domnul Hobart a fost foarte clar. Dacă nu mi-o predați, trebuie să fac apel la poliția locală.
   Anthony și-a dat seama că în clipa aceea că trebuia să-l omoare pe Pete. Preț de câteva secunde a fost invadat de tristețe. În ce adâncuri ale trădării fusese silit să coboare! Părea aproape imposibil ca asta să fie încheierea logică a angajamentului său, făcut cu 20 de ani în urmă, de a-și închina întreaga viață unei cauze nobile. Apoi asupra lui a coborât un calm de moarte. Aflase în timpul războiului ce însemna să faci alegeri dificile. Acesta era un alt fel de război, însă imperativele erau aceleași.
   Odată ce intrai în joc, trebuia să câștigi, indiferent de preț.
   - În cazul acesta, presupun că s-a terminat totul, a zis el, cu un oftat sincer. Consider că este o decizie tâmpită. Oricum, cred că am făcut tot ce puteam.
   Pete nu a încercat deloc să-și ascundă ușurarea.
   - Vă mulțumesc, a zis el. Îmi pare așa de bine că luați lucrurile astfel.
   - Nu-ți face probleme. Nu te învinuiesc deloc. Știu că trebuie să urmezi ordinele lui Hobart.
   Chipul lui Pete a căpătat o expresie hotărâtă.
   - Așadar, vreți să-mi predați arma?
   - Sigur.
   Deși pistolul era în buzunarul paltonului, Anthony a zis:
   - E la mine în portbagaj.
   Voia ca Pete să meargă cu el la mașină, însă s-a răzgândit subit.
   - Așteaptă-mă aici. Mă duc să o aduc.
   Așa cum bănuia, Pete se temea că el încerca să scape.
   - Vin cu tine, a spus el repede.
   Anthony a pretins că ezită și apoi cedează.
   - Cum vrei.
   S-a îndreptat spre ușă, cu Pete pe urmele lui. Mașina era parcată la trotuar, la vreo 30 de metri de intrarea în aeroport. Nu se vedea nici țipenie.
   Anthony a deschis capacul portbagajului cu o mișcare bruscă.
   - Poftim, a zis el.
   Pete s-a aplecat să se uite înăuntru.
   Anthony a scos din palton pistolul, cu amortizorul montat. O clipă, un impuls nebunesc l-a ispitit să-și vâre țeava în gură și să apese pe trăgaci, ca să pună odată capăt coșmarului ăsta.
   Momentul acela de amânare a reprezentat o greșeală crucială.
   - Nu văd niciun pistol, a spus Pete și s-a întors spre el.
   Și a reacționat rapid. Înainte ca Anthony să poată îndrepta pistolul cu amortizorul care îl făcea greu de mânuit, el a făcut un pas în lateral, afară din raza țevii, și i-a trimis un pumn în figură. Lovitura, puternică de să-i zdrobească oasele, l-a nimerit pe Anthony în falcă, făcându-l să se clatine.
   Pete l-a lovit și cu celălalt pumn, peste ureche, și Anthony s-a bălăbănit, a dat un pas împiedicat înapoi și a căzut; dar, în timp ce se prăbușea la pământ, a scos pistolul. Pete a văzut ce se pregătea. Fața i s-a schimonosit de frică și a ridicat mâinile, ca și cum ele l-ar fi putut proteja de glonț; apoi Anthony a apăsat pe trăgaci de 3 ori la rând, repede.
   Toate 3 gloanțele și-au atins ținta, pieptul lui Pete. Sângele a țâșnit din cele 3 găuri făcute în costumul lui de mohair cenușiu. Omul a căzut la pământ, cu o bușitură.
   Anthony s-a ridicat clătinându-se și a băgat arma în buzunar. S-a uitat în sus și-n jos. Nimeni nu venea la aeroport și nimeni nu ieșea din clădire. S-a aplecat deasupra trupului lui Pete.
   Acesta s-a uitat la el. Nu murise.
   Încercând să-și stăpânească propria greață, Anthony a ridicat corpul plin de sânge și l-a înghesuit în portbagajul deschis al mașinii. Pe urmă și-a scos iar arma. Pete stătea întins în portbagaj, chircit de durere, și se uita la el cu ochii plini de groază. Rănile în piept nu sunt întotdeauna fatale. Pete ar fi putut să supraviețuiască dacă ar fi fost îngrijit într-un spital, cât mai repede.
   Anthony a pus arma la capul lui Pete. Acesta a încercat să vorbească și sângele i-a bușit pe gură. Anthony a apăsat pe trăgaci.
   Pete s-a lăsat moale și ochii i s-au închis.
   Anthony a trântit capacul portbagajului și s-a prăbușit deasupra lui.
   Fusese lovit serios pentru a doua oară în aceeași zi și capul îi vâjâia. Însă și mai rea decât durerea fizică era conștientizarea faptelor pe care le comisese.
   - Ești bine, amice? a auzit el o voce.
   Anthony s-a ridicat în picioare, și-a îndesat arma în haină și s-a întors. În spatele lui oprise un taxi și șoferul se îndrepta spre el, cu un aer îngrijorat.
   Era un bărbat de culoare, cu părul grizonant.
   Cât văzuse omul? Anthony nu știa dacă era capabil să-l ucidă și pe el.
   - Nu știu ce-ai băgat în portbagajul ăla, dar pare ceva foarte greu.
   - Un covor, a răspuns Anthony, respirând cu greutate.
   Bărbatul s-a uitat la el cu acea candidă curiozitatea a locuitorilor din orașele mici.
   - Cineva ți-a învinețit un ochi? Sau doi?
   - Un mic accident.
   - Vino în aeroport să bei o ceașcă de cafea sau ceva.
   - Nu, mulțumesc. N-am nimic.
   - Cum dorești, a zis taximetristul, îndreptându-se agale spre terminal.
   Anthony a urcat în mașină și a pornit.

1:30 A.M.

   Prima misiune a transmițătoarelor radio este să emită semnale care să permită satelitului să fie urmărit de stațiile de recepție de la sol - pentru a demonstra că se află pe orbita stabilită.

   Trenul ieșea încet din gara Chattanooga. În cușeta strâmtă, Luke și-a scos haina și a agățat-o în cuier, apoi s-a suit pe marginea patului de jos și și-a desfăcut șireturile pantofilor. Billie stătea pe pat, picior peste picior, și îl privea.
   Luminile gării au pâlpâit și apoi au dispărut, în timp ce locomotiva lua viteză, înaintând în noapte cu destinația Jacksonville, Florida.
   Luke și-a desfăcut cravata.
   - Dacă e un număr de striptease, să știi că nu e prea sexi, a zis Billie.
   Luke a zâmbit jalnic. Se mișca încet pentru că nu era hotărât ce să facă.
   Fuseseră obligați să ia o cușetă împreună, era singura liberă. Tânjea să o poată lua în brațe pe Billie. Tot ce aflase despre el însuși și despre soția lui îi spuneau că Billie era femeia cu care ar trebui să fie. Chiar și așa însă, el tot ezita.
   - Ce-i? l-a întrebat Billie. La ce te gândești?
   - Că ne mișcăm prea repede.
   - Șaptesprezece ani nu înseamnă nimic?
   - Pentru mine, nu sunt decât câteva zile, asta e tot ce-mi amintesc.
   - În cazul meu, mi se pare o veșnicie.
   - Încă sunt căsătorit cu Elspeth.
   Billie a dat din cap, solemn.
   - Și te minte de ani în șir.
   - Și atunci, ar trebui să sar din patul ei în al tău?
   Billie părea jignită.
   - Ar trebui să faci exact ce îți dorești.
   - Nu-mi place senzația asta, că îmi caut scuze, a încercat Luke să-i explice.
   Ea nu i-a răspuns în niciun fel, așa că el a insistat:
   - Nu ești de acord cu mine, nu?
   - Nu, la naiba! a răspuns Billie. Îmi doresc să fac dragoste cu tine în seara asta. N-am uitat cum e și vreau să mă simt din nou așa, chiar acum.
   A întors privirea afară, pe fereastră, în timp ce trenul traversa în goană un orășel: 10 secunde de dâre luminoase și apoi, iar, cufundați în întuneric.
   - Dar știu cum ești tu, a continuat ea. Niciodată n-ai fost genul care să trăiască doar clipa, nici când eram tineri. Îți trebuie timp ca să cântărești lucrurile și să te convingi că faci ceea ce trebuie.
   - Și ce e rău în asta?
   - Nimic, a răspuns ea, zâmbind. Mă bucur că ești așa. Se poate bizui omul pe tine ca pe o stâncă. Dacă n-ai fi fost așa, probabil că nici eu n-aș fi...
   Vocea i s-a stins.
   - Ce aveai de gând să spui?
   Billie l-a privit drept în ochi.
   - Nu te-aș fi iubit atât de mult, atât timp.
   Era stânjenită și a ascuns acest lucru făcând o remarcă impertinentă.
   - Oricum, trebuie să faci un duș.
   Era adevărat. Purta aceleași haine de când le furase, în urmă cu 36 de ore.
   - De fiecare dată când m-am gândit să mă schimb, apărea ceva mai urgent care trebuia făcut, a opinat Luke. Am haine curate în geantă.
   - Nu contează. Ce-ar fi să te urci tu sus, să faci loc să-mi scot și eu pantofii.
   Ascultător, Luke a urcat scărița și s-a întins pe patul de sus. S-a întors într-o parte, cu cotul rezemat în pernă și capul sprijinit în mână.
   - Când îți pierzi memoria, a adăugat el, e ca un nou început în viața ta. Ca și cum te-ai naște din nou. Fiecare decizie pe care ai luat-o poate fi reanalizată.
   Billie și-a azvârlit pantofii din picioare și s-a ridicat.
   - Nu cred că mi-ar plăcea, a zis ea.
   Cu o mișcare iute și-a dat jos pantalonii negri de schi și a rămas în pulover și chiloțeii scurți albi. I-a surprins privirea și atunci a zâmbit și a spus:
  - E OK, poți să te uiți la ce fac.
   Și-a băgat mâna pe sub pulover și și-a desfăcut sutienul. Pe urmă și-a scos din mânecă brațul drept, cu mâna stângă și-a tras bareta de pe umăr, și-a băgat la loc brațul drept pe mânecă și și-a scos sutienul pe mâneca dreaptă, cu o mișcare de prestidigitator.
    - Bravo! a exclamat Luke.
   Billie l-a privit gânditoare.
   - Așa deci, acum o să dormim?
   - Bănuiesc că da.
   - Bine.
   S-a urcat în picioare pe marginea patului de jos, ajungând la nivelul lui.
   El s-a aplecat și i-a atins buzele într-un sărut. Billie a închis ochii. A simțit cum vârful limbii ei îi mângâia în treacăt buzele, pe urmă ea s-a retras și fața i-a dispărut.
   Luke a rămas întins pe spate, cu gândul la ea, întinsă pe patul de jos, la doar câțiva centimetri, cu sânii sub puloverul moale de angora, cu picioarele goale și suple. Peste câteva clipe a adormit.
   A avut un vis cum nu se poate mai erotic. Era Bottom, personajul din Visul unei nopți de vară, cel cu urechi de măgar, și era sărutat peste tot pe fața lui păroasă de zânele Titaniei, care erau niște fete goale, cu picioare suple și sâni rotunzi. Titania însăși, regina zânelor, îi descheia pantalonii, în timp ce roțile trenului răpăiau un ritm insistent...
   S-a trezit încet, nedornic să părăsească tărâmul de basm și să revină în lumea reală, cu trenuri și rachete. Avea cămașa desfăcută și pantalonii descheiați. Billie era întinsă lângă el și îl săruta.
   - Ești treaz? i-a murmurat ea în ureche - o ureche normală, nu de măgar - chicotind. Nu vreau să irosesc asta pe un tip care doarme.
   Luke a atins-o, și-a plimbat mâna de-a lungul trupului ei întins pe o parte. Încă mai avea puloverul pe ea, însă chiloții dispăruseră.
   - Sunt treaz, a răspuns el, bâiguit.
   Billie s-a ridicat sprijinită în mâini și genunchi, deasupra lui, în spațiul strâmt dintre tavanul cușetei și patul de sus. S-a uitat în ochii lui și s-a lăsat peste el. Luke a oftat cu intensă plăcere în timp ce aluneca înăuntrul ei.
   Trenul se legăna dintr-o parte în alta, iar șinele îngânau un ritm plin de erotism.
   El și-a băgat mâinile pe sub pulover și i-a atins sânii. Avea pielea catifelată și caldă.
   - Le-a fost dor de tine, i-a șoptit ea iar în ureche.
   Lui Luke i se părea ca visa pe jumătate, pe când trenul se legăna și Billie îi săruta chipul, și America gonea prin dreptul geamului, kilometru după kilometru. Și-a încolăcit brațele pe spatele ei și a strâns-o la piept, să se convingă că era aievea, în carne și oase, nu o urzeală fermecată de-a zânelor. Se gândea că ar fi vrut să nu se mai termine, să continue la nesfârșit și tocmai atunci trupul lui a preluat controlul și el s-a agățat de Billie, în timp ce valuri de plăcere îl inundau.
   - Nu te mișca. Ține-mă strâns, i-a murmurat ea.
   Luke s-a conformat. Ea și-a îngropat fața în umărul lui, răsuflând fierbinte pe pielea lui. Rămas cu fața în sus, tot în ea, femeia a început să zvâcnească, parcă de un spasm interior, iar și iar până când, în sfârșit, a oftat la rândul ei, profund, și s-a relaxat.
   Au mai stat câteva clipe fără să se miște. Lui Luke nu-i era somn și nici lui Billie, evident, pentru că a zis:
   - Am o idee. Haide să ne spălăm.
   - Păi, a râs Luke, sigur am nevoie de asta.
   Billie s-a rostogolit la o parte de pe el și a coborât, iar Luke a urmat-o. În colțul cușetei era o chiuvetă mică și un dulăpior deasupra ei. Acolo Billie a găsit o lavetă de prosop și un săpun. A umplut chiuveta cu apă caldă.
   - O să te spăl eu pe tine și pe urmă poți să mă speli și tu pe mine, a propus ea.
   A înmuiat prosopul, a frecat săpun pe el și a început. Era delicios de intim și de sexi ce făcea. Luke a închis ochii. Billie i-a săpunit abdomenul, apoi a îngenuncheat, să-i spele gambele.
   - Ai ratat ceva, a spus el.
   - Stai cuminte, las partea cea mai plăcută la sfârșit.
   Când a terminat, Luke a procedat la fel și pentru ea a fost chiar mai excitant. Apoi s-au întins din nou, de astă dată pe patul de jos.
   - Deci, a zis Billie, îți mai aduci aminte de sexul oral?
   - Nu, a răspuns el. Însă cred că pot să-mi dau seama ce și cum.

PARTEA A ȘASEA

8:30 A.M.

   Pentru a putea urmări cum trebuie satelitul, Jet Propulsion Laboratory a realizat o tehnică nouă de radiolocație, denumită Microlock. Stațiile Microlock folosesc un sistem de buclă cu calare pe fază, care se poate fixa pe un semnal de numai a mia parte dintr-un watt, de la o distanță de 32 186 de kilometri.

   Anthony a zburat spre Florida cu un mic avion care se zguduia și se zdruncina la fiecare rafală de vânt prin care a trecut în timp ce traversa Alabama și Georgia.
   Îi țineau companie un general și doi colonei care l-ar fi împușcat pe loc dacă ar fi știut care îi era scopul călătoriei.
   A aterizat la baza Patrick Air Force, la câțiva kilometri de Cape Canaveral. Terminalul aviatic consta din câteva încăperi mici din capătul unui hangar pentru avioane, în închipuirea lui a văzut un detașament de agenți FBI, în costumele lor îngrijite și pantofii lustruiți, care așteptau să-l aresteze; dar nu era decât Elspeth.
   Femeia părea epuizată. Pentru prima dată observa la ea semne că nu era departe de vârsta de mijloc. Tenul deschis avea riduri incipiente, iar trupul înalt o făcea puțin cocârjată. Elspeth l-a condus afară, unde mica ei mașină albă, Corvette, era parcată în soarele dogoritor.
   De îndată ce au urcat în mașină, Anthony a spus:
   - Ce face Theo?
   - E destul de zdruncinat, dar o să fie bine.
   - Poliția are semnalmentele lui?
   - Da... colonelul Hide le-a furnizat.
   - Unde se ascunde?
   - În camera mea de motel. O să rămână acolo până se întunecă.
   Elspeth a ieșit din baza aeriană pe autostradă și s-a îndreptat spre nord.
   - Dar tu? CIA o să-ți dea semnalmentele la poliție?
   - Nu cred.
   - Atunci, înseamnă că ai destul de multă libertate de mișcare. Asta e bine, pentru că va trebui să-ți cumperi o mașină.
   - Agenției îi place să-și rezolve singură problemele. În clipa de față cred că am decis să fiu pe cont propriu și singura lor grijă este să mă scoată din circulație înainte să-i pun într-o situație stânjenitoare. După ce o să-l asculte pe Luke, o să-și dea seama că de ani de zile protejează un agent dublu. Însă asta s-ar putea să-i facă și mai atenți să mușamalizeze toată povestea. Nu am cum să fiu sigur, dar părerea mea e că nu mă vor căuta cu surle și trâmbițe.
   - Nici asupra mea nu planează vreo urmă de bănuială. Așa că toți trei suntem încă în cărți. Ceea ce înseamnă că avem o bună șansă. Mai putem încă să ducem planul la bun sfârșit.
   - Luke nu te suspectează?
   - Nu are niciun motiv.
   - Acum unde este?
   - În tren, după spusele lui Marigold... cu Billie, a răspuns Elspeth, cu o urmă de amărăciune în glas.
   - Când trebuie să ajungă?
   - Nu știu. Trenul de noapte îl duce până la Jacksonville, iar de acolo trebuie să ia un personal care merge de-a lungul coastei. Pe după-amiază, cred.
   Un timp au rămas tăcuți. Anthony încerca să se calmeze. În următoarele 24 de ore totul se va fi terminat. Vor reuși să dea o lovitură istorică în numele cauzei căreia își dedicaseră viața și vor intra în istorie - sau vor eșua și cursa pentru cucerirea spațiului cosmic va redeveni o întrecere cu doi competitori.
   Elspeth a întors privirea spre el.
   - Ce faci de mâine încolo?
  - Plec din țară, a răspuns el, bătând ușor cu palma mica valiză din poală. Am tot ce-mi trebuie, pașapoarte, bani lichizi, câteva articole simple ca să mă deghizez.
   - Și pe urmă?
   - Moscova.
   Își petrecuse cea mai mare parte a zborului cu avionul gândindu-se la asta.
   - Biroul pentru Washington de la KGB. Așa cred.
   Anthony era maior KGB. Elspeth era agent mai vechi decât el - de fapt, ea îl recrutase, pe când erau la Harvard - și avea grad de colonel.
   - O să-mi dea un fel de funcție consultativă de nivel superior, a continuat el. La urma urmelor, o să știu mai multe despre CIA decât oricine altcineva din tot blocul sovietic.
   - Cum o să te împaci cu viața din URSS?
   - În paradisul oamenilor muncii, vrei să spui? a subliniat el, zâmbind. Ai citit George Orwell. Unele animale sunt mai egale decât celelalte. Cred că foarte multe depind de ce se întâmplă în noaptea asta. Dacă reușim, o să fim niște eroi. Dacă nu...
   - Nu ești neliniștit?
   - Ba sigur că sunt. La început o să mă simt singur... fără prieteni, fără familie, și nici nu vorbesc rusa. Dar poate că o să mă însor și o să cresc o droaie de mici tovarăși.
   Răspunsurile lui glumețe mascau cât de adâncă îi era neliniștea.
   - Cu multă vreme în urmă, am hotărât să-mi sacrific viața personală pentru ceva mult mai important.
   - Și eu am luat aceeași decizie, însă tot mi-ar fi teamă la gândul de a mă muta la Moscova.
   - La tine nu se pune problema.
   - Nu. Vor ca eu să rămân aici, cu orice preț.
   Era evident că vorbise cu legătura ei, indiferent cine era aceea. Anthony nu era surprins de decizia ca Elspeth să fie ținută pe poziții. În ultimii 4 ani, cercetătorii sovietici aflaseră totul despre programul spațial al SUA.
   Citiseră fiecare raport important, văzuseră toate rezultatele testelor, fiecare schemă produsă de Agenția Armatei pentru Rachete Balistice - mulțumită lui Elspeth. Era ca și cum o echipă de la Redstone ar fi lucrat direct pentru programul sovietic. Elspeth reprezenta motivul pentru care sovieticii ajunseseră în spațiu înainte americanilor. Ea era, incontestabil, cel mai important spion din Războiul Rece.
   Anthony știa că tot ceea ce realizase Elspeth se făcuse cu prețul unui enorm sacrificiu personal. Se căsătorise cu Luke tocmai ca să poată spiona programul spațial. Dar iubirea ei pentru Luke era sinceră și faptul că a fost nevoită să-l trădeze i-a frânt inima. Totuși, triumful ei fusese victoria sovieticilor în cursa pentru spațiul cosmic, un succes care urma să fie pecetluit în noaptea aceea. Așa totul va căpăta sens, și a meritat osteneala.
   Propriile triumfuri ale lui Anthony nu erau depășite decât de cele ale lui Elspeth. Agent sovietic, el penetrase cele mai înalte niveluri ale CIA.
   Tunelul de care fusese responsabil în Berlin, și care făcuse o breșă în comunicațiile sovietice, fusese, de fapt, un canal pentru dezinformare.
   KGB-ul îl folosise în scopul de a pune CIA pe o pistă greșită, făcând-o să cheltuiască milioane de dolari în urmărirea strânsă a unor oameni care nu erau spioni, pentru penetrarea unor organizații ce nu fuseseră niciodată fronturi comuniste și pentru discreditarea unor oameni politici din Lumea a Treia, care erau, în fapt, proamericani. Dacă o să se simtă singur în apartamentul lui din Moscova, se va gândi la ceea ce a realizat, și asta o să-i încălzească sufletul.
   Printre palmierii de pe marginea drumului care se întindea dinaintea lor, Anthony a văzut un model imens de rachetă, deasupra unei firme pe care scria Starlite Motel. Elspeth a încetinit și a intrat în parcare. Recepția era într-o clădire scundă cu niște contraforți ascuțiți, care îi dădeau un aer futurist. Elspeth a parcat cât mai departe posibil de șosea. Camerele erau într-un corp de clădire cu două niveluri, în jurul unei piscine mari, unde câțiva clienți matinali făceau deja plajă. Dincolo de piscină, Anthony vedea nisipul.
   În ciuda asigurărilor pe care i le dăduse lui Elspeth, voia să fie văzut de cât mai puține persoane posibil, așa că și-a tras pălăria pe ochi și a grăbit pasul, de la mașină la camera lor de la etaj.
   Motelul profita la maximum de legătura cu programul spațial. Lămpile aveau formă de rachetă și pe pereți erau imagini stilizate ale planetelor și stelelor. Theo stătea la fereastră, privind oceanul. Elspeth le-a făcut cunoștință celor doi bărbați și apoi a comandat cafea și gogoși prin room-service.
   - Cum a aflat Luke de mine... ți-a explicat? l-a întrebat Theo pe Anthony.
   - Folosea xeroxul din Hangarul R, a răspuns Anthony. Lângă aparat este un registru de siguranță. Acolo trebuie notate data și ora și numărul de copii pe care le-ai făcut, și conține și semnătura persoanei. Luke a observat că 12 copii erau semnate de WvB, adică Werner von Braun.
   - Întotdeauna am folosit numele lui von Braun, pentru că nimeni nu îndrăznește să-l ia la întrebări pe șef despre câte copii xerox îi trebuie.
   - Luke știa însă ceva ce nici tu, nici nimeni altcineva nu cunoștea, și anume că von Braun era la Washington în ziua aceea, a continuat Anthony. Instinctul lui Luke a tras un semnal de alarmă. S-a dus în biroul pentru corespondență și a găsit copiile într-un plic adresat ție. Însă habar nu avea cine expediase pachetul. A decis că nu putea să aibă încredere în nimeni de aici, așa că a plecat la Washington. Din fericire, Elspeth mi-a telefonat și am reușit să-l interceptez înainte de a apuca să spună cuiva.
   - Acum însă, a intervenit Elspeth, ne-am întors în punctul unde eram luni. Luke a redescoperit ceea ce noi îl făcuserăm să uite.
   - Ce crezi că o să facă armata acum? a întrebat-o Anthony.
   - Ar putea lansa racheta cu mecanismul de autodistrugere dezafectat. Dar dacă se află că au făcut-o, o să se iște mare scandal și tevatura ar vicia triumful. Deci cred că vor schimba codul, așa încât să fie nevoie de un alt semnal pentru a declanșa explozia.
   - Cum pot să facă asta?
   - Nu știu.
   S-a auzit un ciocănit la ușă. Anthony s-a încordat, însă Elspeth i-a explicat:
   - Am comandat cafea.
   Theo a intrat în baie. Anthony s-a întors cu spatele la ușă. Ca să pară firesc gestul, a deschis dulapul, pretinzând că cercetează hainele dinăuntru.
   Era un costum al lui Luke pe umeraș, o stofă gri-deschis în zigzag, și o stivă de cămăși albastre. În loc să-i permită chelnerului să intre, Elspeth a rămas în prag, să semneze nota de plată, i-a dat omului un bacșiș și apoi i-a luat tava din mână și a închis ușa.
   Theo a ieșit din baie și Anthony s-a așezat iar.
   - Cum vom proceda? a întrebat Anthony. Dacă se schimbă codul, nu putem să mai facem ca racheta să se autodistrugă.
   Elspeth a pus jos tava cu cafea.
   - Trebuie să aflu ce planuri au și să descopăr cum să evităm asta.
   Și-a luat geanta și și-a aruncat jacheta pe umăr.
   - Tu cumpără o mașină. Du-te pe plajă imediat ce se întunecă. Să parchezi cât mai aproape de gardul de la Cape Canaveral. Ne întâlnim acolo. Bea-ți cafeaua liniștit, a mai zis ea și a ieșit.
   După o clipă, Theo a spus:
   - Trebuie să recunoști că are nervii tari.
   - Chiar de asta și are nevoie, a replicat Anthony, încuviințând din cap.

4 P.M.

   Mai multe stații de recepție și urmărire se întind de la nord la sud, aproximativ de-a lungul longitudinii de 65 de grade vest față de meridianul Greenwich. Rețeaua va primi semnale de la satelit de fiecare dată când acesta trece pe deasupra.

   Numărătoarea era fixată la X minus 390 de minute.
   Timpul pentru numărătoarea inversă concorda cu timpul real, deocamdată, dar Elspeth știa că s-ar putea ca asta să nu dureze. Dacă se întâmpla ceva neprevăzut, care să provoace o întârziere, numărătoarea inversă s-ar opri. După rezolvarea problemei, numărătoarea era reluată de unde fusese oprită, chiar dacă au trecut 10 sau 15 minute. Pe măsură ce momentul igniției se apropia, diferența devenea adeseori tot mai mare, iar numărătoarea inversă rămânea tot mai în urmă față de timpul real.
   În acea zi, numărătoarea inversă începuse cu o jumătate de oră înainte de ora 12 la amiază, la X minus 660 de minute. Elspeth se fâțâise agitată prin bază, actualizându-și programul, atentă la orice schimbare de procedură. Deocamdată nu obținuse niciun indiciu despre cum plănuiau specialiștii să protejeze operațiunea împotriva unui sabotaj - și începuse să o prindă disperarea.
   Toată lumea știa că Theo Packman era spion. Recepționerul de la Vanguard relatase cum se năpustise în motel colonelul Hide, împreună cu patru polițiști și doi tipi de la FBI, și îl întrebase de numărul camerei lui Theo. Comunitatea celor care lucrau la programul spațial a legat rapid această informație de amânarea în ultima clipă a lansării. Nimeni dintre cei care lucrau în interiorul bazei de la Cape Canaveral nu crezuse explicația care le fusese oferită, și anume că prognoza meteo indicase o înrăutățire a curentului jet stream. De dimineață toată lumea vorbea despre sabotaj, însă nimeni nu părea să știe care erau măsurile luate sau, dacă știau, informația rămânea secretă.
   Pe măsură ce căldura se mai domolea și ziua trecuse de jumătate, nervozitatea lui Elspeth creștea. Deocamdată nu pusese întrebări direct, de teamă să nu iște suspiciuni, dar curând va trebui să renunțe la precauție. Dacă nu afla cât mai repede planul, va fi prea târziu ca ea să mai acționeze pentru a-l contracara.
   Luke încă nu-și făcuse apariția. Abia aștepta să îl vadă și, în același timp, îi era groază de acea clipă. Îi simțea lipsa atunci când noaptea nu era lângă ea. Însă atunci când era, ea nu făcea decât să se gândească tot timpul că, de fapt, acțiunile ei ruinau visul lui Luke. Își dădea seama că minciunile ei le-au otrăvit căsnicia. Cu toate acestea, tânjea să-i vadă chipul, să-i audă vocea gravă și învăluitoare, să-i atingă mâna și să-l facă să zâmbească.
   Specialiștii din buncăr erau în pauză, mâncau sandvișuri și beau cafea acolo unde erau, în fața panourilor de comandă. De obicei, era ceva agitație când în sală intra o femeie frumoasă, însă în acea zi atmosfera era tăcută și încordată. Așteptau să se întâmple ceva rău: o lumină de avertizare, o suprasarcină, un element care s-a defectat sau un sistem care a ieșit din parametri. Imediat ce apărea o problemă, dispoziția li se schimba: deveneau cu toții mult mai veseli, pe măsură ce se cufundau în treabă, încercau explicații, căutau soluții cu sesiuni de brainstorming și reparau cu ce aveau la îndemână. Erau genul acela de oameni care deveneau cei mai fericiți atunci când aveau ceva de reparat.
   Elspeth s-a așezat lângă Willy Fredrickson, șeful ei, care avea căștile în jurul gâtului și mânca un sandviș cu brânză la grătar.
   - Cred că știi că toată lumea vorbește despre o tentativă de sabotare a rachetei, a zis ea, pe un ton lejer, de conversație.
   Willie a privit-o dezaprobator și femeia a luat asta drept un semn că el știa exact ce a vrut ea să spună. Înainte ca Willie să-i poată răspunde, un tehnician din spatele sălii a strigat la el, făcându-i semn să-și pună căștile.
   - Willie!
   Acesta a lăsat deoparte sandvișul, și-a așezat iar căștile pe urechi și a zis:
   - Aici Fredrickson.
   Apoi a ascultat un minut.
   - OK, a răspuns el în microfon. Cât poți de repede.
   Pe urmă a ridicat privirea și a spus:
   - Opriți numărătoarea inversă.
   Elspeth s-a încordat. Oare acesta era semnul pe care îl aștepta? A ridicat carnetul și creionul, așteptând.
   Willy și-a scos căștile.
   - Avem o întârziere de 10 minute, a spus el.
   Tonul vocii nu trăda altceva decât iritarea obișnuită la orice defecțiune.
   A mușcat din nou din sandviș.
   Dornică să mai smulgă ceva informații, Elspeth a întrebat:
   - Să transmit ce s-a întâmplat?
   - Trebuie să înlocuim un condensator care pare să nu facă bine contact.
   Elspeth s-a gândit că era posibil. Condensatorii erau esențiali în sistemul de urmărire și contactele imperfecte - scurtele descărcări aleatoare - puteau fi un semn că piesa urma să se defecteze complet. Totuși, nu era convinsă pe deplin. S-a hotărât să verifice, dacă avea posibilitatea.
   A scris repede ceva, apoi s-a ridicat și a ieșit, fluturând veselă din mână.
   Afară umbrele după-amiezii deveneau tot mai prelungi. Silueta albă a rachetei se profila ca o reclamă pe cer. Și-o închipuia decolând, ridicându-se cu agonizantă încetineală pe coada ei de foc, deasupra platformei de lansare, spre cerul nopții. Pe urmă vedea un fulger de lumină, mai strălucitor decât soarele, când racheta exploda, fragmentele de metal se răspândeau ca niște cioburi de sticlă, un ghem de flăcări roșu cu negru pe cerul întunecat și un zgomot bubuitor, precum răcnetul triumfător al tuturor săracilor și năpăstuiților lumii, reuniți.
   A traversat alert peluza nisipoasă până la platforma din beton de unde avea loc lansarea, a ocolit schela până în spate și a intrat în baraca din oțel de la baza ei, care adăpostea birourile și mecanismele de acționare.
   Controlorul schelei de susținere, Harry Lane, vorbea la telefon și nota ceva cu un creion gros. Când a închis, Elspeth l-a întrebat:
   - Zece minute întârziere?
   - S-ar putea să fie mai mult.
   Nu s-a uitat la ea, dar asta nu însemna prea mult - întotdeauna era grosolan, pentru că nu-i plăcea să vadă femei pe platforma de lansare.
   - Motivul? a întrebat ea, scriind în carnet.
   - Înlocuirea unei componente defecte, a răspuns omul.
   - N-ai vrea să-mi spui care componentă?
   - Nu.
   Era înnebunitor. Tot nu putea să spună sigur dacă Harry era secretos din motive de securitate sau era, pur și simplu, dificil. I-a întors spatele. Exact atunci a intrat un tehnician într-o salopetă unsuroasă.
   - Uite-l pe ăla vechi, Harry.
   În mâna murdară ținea un conector.
   Elspeth știa exact ce era: receptorul pentru semnalul codificat de autodistrugere. Clemele care ieșeau din el erau cablate într-un fel complicat, astfel încât doar semnalul radio corect să provoace detonarea capsei.
   A ieșit repede pe ușă, înainte ca Harry să-i poată vedea expresia triumfătoare de pe fața sa. Cu inima zvâcnindu-i de emoție, s-a grăbit înapoi la jeepul ei.
   A urcat pe locul șoferului, încercând să se concentreze. Pentru a preveni sabotajul, înlocuiau conectorul. Piesa nouă va fi cablată diferit, pentru a reacționa la un cod diferit. Și la transmițător se monta, probabil, un emițător potrivit. Noile conectoare fuseseră, poate, trimise cu avionul de la Huntsville, undeva în cursul zilei.
   „Așa ar fi logic”, s-a gândit ea cu satisfacție. Cel puțin știa ce făcea armata. Dar cum putea să le dejoace acțiunea?
   Conectoarele erau întotdeauna realizate în seturi de câte 4, perechea duplicată fiind ținută ca rezervă, în cazul unei defecțiuni. Elspeth examinase tocmai acea pereche, duminica trecută, când făcuse schița cablajelor, astfel încât Theo să poată imita codul radio și să declanșeze explozia.
   „Acum, se gândea ea, îngrijorată, trebuie să repet iar totul: să găsesc setul duplicat, să demontez conectorul și să fac o schiță a cablajului acestuia”.
   A pornit motorul jeepului și s-a întors în viteză înapoi la hangare. În loc să intre în Hangarul R, unde își avea biroul, s-a dus la Hangarul D și a intrat în sala de telemetrie. Acolo găsise data trecută setul duplicat.
   Hank Mueller stătea aplecat deasupra unei mese, împreună cu alți doi specialiști, privind foarte serioși la un complicat dispozitiv electric. Când a văzut-o, fața lui s-a luminat.
   - Opt mii, a zis el.
   Colegii lui au mormăit, prefăcându-se disperați, și s-au dat la o parte.
   Elspeth și-a stăpânit nerăbdarea. Trebuia să joace cu el jocul numerelor, înainte de orice altceva.
   - Este 20 la cub.
   - Insuficient.
   Ea s-a mai gândit o clipă.
   - Bine, este suma a patru cuburi consecutive: 11 3+12 3+13 3+14 3 este egal cu 8 000.
   - Foarte bine.
   Hank i-a dat o centimă și a privit-o nerăbdător.
   Elspeth și-a stors creierii după un număr ciudat, apoi a adăugat:
   - Cubul numărului 16 830.
   Hank s-a încruntat, cu o mimică de om ofensat.
   - Nu pot să-l calculez așa, am nevoie de un calculator! a rostit el, indignat.
   - N-ai auzit de el? Este suma tuturor cuburilor consecutive de la 1 134 la 2 133.
   - N-am știut!
   - Când eram în liceu, numărul casei noastre era 16 830, de aceea știu.
   - E prima dată când nu-mi dai bănuțul, a comentat el, amuzant de pleoștit.
   Elspeth nu putea să scotocească prin laborator, trebuia să-l întrebe pe el.
   Din fericire, ceilalți bărbați nu-i puteau auzi.
   - Ai setul duplicat al noilor conectori de la Huntsville? s-a răstit ea.
   - Nu, a răspuns el, cu un aer și mai abătut. Au zis că securitatea nu e prea bună pe aici. I-au pus într-un seif.
   Ea a fost bucuroasă că nu a întrebat-o de ce voia să știe.
   - Ce seif?
   - Nu mi-au spus.
   - Nu contează.
   S-a prefăcut că notează ceva în carnetul ei și a ieșit.
   Apoi s-a grăbit spre Hangarul R, alergând pe solul nisipos cu pantofii ei cu toc. Era optimistă. Dar încă mai avea multe de făcut. A observat că deja se întuneca.
   Nu cunoștea decât un singur seif, aflat în biroul colonelului Hide.
   Întoarsă la biroul ei, a băgat în mașina ei de scris un plic cu antetul armatei și a scris: „Dr. W. Friedrickson – Informații clasificate”. Pe urmă a împăturit două coli albe de hârtie, le-a băgat în plic și l-a lipit.
   S-a dus la biroul lui Hide, a bătut la ușă și a intrat. Colonelul era singur, așezat în spatele mesei de lucru, și fuma o pipă. Bărbatul a ridicat ochii și i-a zâmbit: la fel ca majoritatea bărbaților, era, în general, fericit să vadă un chip drăguț.
   - Elspeth, a zis el, tărăgănat. Ce pot să fac pentru tine?
   - Vreți să puneți asta în seif? a spus ea, întinzându-i plicul. E pentru Willy.
   - Sigur, a răspuns colonelul. Ce e în el?
   - Nu mi-a zis.
   - Evident.
   S-a răsucit în scaun și a deschis dulapul din spatele lui. A privit peste umărul colonelului și a văzut o ușă din oțel, cu un cadran rotativ. S-a apropiat mai mult. Cadranul era gradat de la 0 la 99, dar numai multiplii de 10 erau marcați cu o cifră, celelalte numere erau marcate doar cu o linie.
   Elspeth se uita atentă la cadran. Avea vederea ageră, însă tot îi era greu să vadă exact unde oprea Hide cadranul. S-a sforțat din nou, aplecată peste birou, ca să fie tot mai aproape.
   Primul număr a fost ușor: 10. Apoi a rotit până la un număr chiar sub 30, fie 29, fie 28. În sfârșit, a rotit iar cadranul până la un număr între 10 și 15.
   Combinația era ceva de genul 10 - 29 - 13. Probabil că era data lui de naștere, 28 sau 29 octombrie, în 1911, 1912, 1913 sau 1914. Asta însemna că erau opt posibilitățile în total. Dacă ar fi putut să ajungă singură în încăpere, putea să le încerce timp de câteva minute.
   Hide a deschis ușa. Înăuntru erau doi conectori.
   - Evrika, a șoptit Elspeth.
   - Ce-ai spus? a întrebat Hide.
   - Nimic.
   Colonelul a mormăit, a aruncat plicul în seif, a închis ușa și a rotit cadranul.
   Elspeth era deja pe cale să iasă.
   - Mulțumesc, domnule colonel.
   - Cu plăcere, și altă dată.
   Așadar, trebuia să aștepte ca el să iasă din birou. De la masa ei nu prea vedea ușa colonelului. Totuși, biroul lui era în capătul coridorului, așa că trebuia să treacă prin dreptul ușii ei ca să iasă din clădire. A lăsat ușa deschisă.
   Telefonul a început să sune. Era Anthony.
   - Peste câteva minute plecăm de aici, a zis el. Ai obținut ce ne trebuie?
   - Încă nu, dar o voi face.
   Elspeth își dorea să fi fost la fel de sigură pe cât îi suna vocea.
   - Ce fel de mașină ai cumpărat?
   - Un Mercury Monterey, verde-deschis, modelul din ʼ54, stilul demodat, fără aripioare.
   - O s-o recunosc. Ce face Theo?
   - Mă întreabă ce ar trebui să facă după seara asta.
   - Am presupus că va pleca în Europa și va continua să scrie pentru Le Monde.
   - Îi e teamă că s-ar putea să-i dea de urmă și acolo.
   - Cred că e posibil. Atunci, o să meargă cu tine.
   - Nu vrea.
   - Promite-i orice, a zis ea, nerăbdătoare. Doar asigură-te că a pregătit pentru astă-seară.
   - Bine.
   Colonelul Hide a trecut prin dreptul ușii.
   - Trebuie să plec, a spus Elspeth și a închis.
   A ieșit din birou, însă Hide nu dispăruse. Stătea în ușa următoarei încăperi și vorbea cu fetele din biroul dactilografelor. Prea aproape: Elspeth nu putea să intre. A mai zăbovit o vreme, dorindu-și ca el să se miște odată de acolo, dar când a făcut-o, a fost ca să se întoarcă la el în birou.
   A rămas acolo două ore întregi.
   Elspeth aproape că a înnebunit. Avea combinația, nu mai trebuia decât să intre și să deschidă seiful, iar el nu voia să plece. Și-a trimis secretara după cafea, la camioneta de catering cu răcoritoare pe care o porecliseră Roach Coach. Nici măcar la toaletă nu s-a dus.
   Elspeth a început să-și închipuie diverse moduri în care să-l neutralizeze. În OSS învățase cum să sugrume pe cineva cu un ciorap de mătase, însă nu încercase niciodată. Oricum, Hide era un bărbat masiv și s-ar fi luptat zdravăn.
   Elspeth nu a ieșit din biroul ei. Actualizările de program pe care ar fi trebuit să le realizeze trecuseră pe planul secund. Willy Fredrickson va fi furios, dar ce mai conta?
   Se uita la ceasul de la mână din două în două minute. La 8 și 25 de minute, Hide a trecut, în sfârșit, prin dreptul ușii. Ea a sărit în picioare și a ieșit grăbită. L-a văzut coborând scările. Nu mai erau decât câteva ore până la lansare: probabil că se ducea la buncăr.
   Un alt bărbat se apropia de ea, pe coridor.
   - Elspeth? a întrebat acesta, cu o voce nesigură, pe care a recunoscut-o.
   Inima i s-a oprit în loc și Elspeth s-a uitat în ochii bărbatului.
   Era Luke.

8:30 P.M.

   Informațiile de la instrumentele de înregistrare sunt transmise prin radio, prin intermediul unei melodii. Diferitele instrumente folosesc tonuri cu frecvențe distincte, așa că „vocile” pot fi percepute, electronic, atunci când sunt receptate.

   Luke se temuse de acel moment.
   O lăsase pe Billie la Starlite. Ea plănuise să se cazeze acolo și să-și aranjeze ținuta, ca apoi să ia un taxi până la bază, la timp pentru a vedea lansarea. Luke se dusese direct la buncăr și aflase că lansarea fusese programată pentru 10:45 P.M. Willy Fredrickson îi explicase toate precauțiile pe care le luase echipa pentru a preveni un sabotaj al rachetei.
   Luke nu era pe deplin liniștit. Și-ar fi dorit ca Theo Packman să fi fost arestat și i-ar fi plăcut să știe unde era Anthony. Totuși, niciunul din ei nu putea să facă nimic atât timp cât aveau codul greșit. Iar Willy îi spusese că noile conectoare erau închise în seif.
   Se va simți mai puțin îngrijorat după ce o va vedea pe Elspeth. Nu spusese nimănui despre suspiciunile pe care le avea față de ea - în parte pentru că nu avea nicio dovadă. Dar după ce se va uita în ochii ei și îi va cere să divulge adevărul, o să știe.
   Cu inima grea, a urcat scările din Hangarul R. Trebuia să stea de vorbă cu Elspeth despre trădarea ei, să-i mărturisească despre faptul că i-a fost necredincios. Nici nu știa care din două era mai rău.
   Când a ajuns în capătul scărilor, a trecut pe lângă un bărbat în uniformă de colonel, care i-a vorbit fără să se oprească.
   - Bună, Luke, mă bucur că te-ai întors, ne vedem la buncăr.
   Pe urmă a văzut o roșcată înaltă ieșind dintr-un birou de pe culoar, cu un aer neliniștit. Stătea în ușă, cu trupul zvelt, încordat și se uita dincolo de Luke, la colonelul care cobora scările. Era și mai frumoasă ca în fotografia de nuntă. Tenul deschis avea o ușoară strălucire, ca oglinda unui lac în zori.
   A simțit o zvâcnire de emoție, așa cum simți înțepătura unei injecții în braț, un sentiment de profundă tandrețe față de ea.
   I s-a adresat și abia atunci l-a observat și ea.
   - Luke!
   S-a îndreptat iute spre el. Surâsul cu care l-a întâmpinat demonstra o bucurie adevărată, deși în ochi i se citea teama. Și-a încolăcit brațele în jurul lui și l-a sărutat pe gură. Luke și-a dat seama că nu avea de ce să fie surprins - era, de fapt, soția lui și el fusese plecat o săptămână întreagă. O îmbrățișare era lucrul cel mai firesc din lume. Elspeth habar nu avea că el o bănuia, așa că se purta în continuare ca o soție normală.
   S-a smuls din îmbrățișare și a scurtat sărutul. Elspeth s-a încruntat și l-a privit intens, încercând să-i înțeleagă expresia.
   - Ce e? l-a întrebat ea.
   Apoi a suspinat și fața i-a fost invadată brusc de furie.
   - Nenorocitule, miroși a sex, a zis ea, împingându-l de lângă ea. Te-ai culcat cu Billie Josephson, jigodie!
   Un specialist care trecea pe lângă ei părea surprins să audă astfel de invective, însă ea nu l-a băgat în seamă.
   - I-ai tras-o în afurisitul ăla de tren.
   Luke nu știa ce să zică. Trădarea ei era cu mult mai rea decât a lui, dar, chiar și așa, îi era rușine de ceea ce făcuse. Orice ar fi spus, va suna ca o justificare și el ura justificările, care făceau ca persoana care le invoca să pară disperată. Așa că nu a spus nimic.
   Dispoziția lui Elspeth s-a schimbat din nou, la fel de neașteptat.
   - Acum nu am vreme pentru asta, a adăugat ea, privind în sus și-n jos pe culoar, cu un aer nerăbdător și distrat.
   Luke era bănuitor.
   - Ce anume trebuie să faci, mai important decât discuția noastră?
   - Să-mi fac treaba!
   - Nu te agita din pricina asta.
   - Ce dracuʼ vrei să spui? Trebuie să plec. O să vorbim mai târziu.
   - Nu prea cred, a răspuns Luke, ferm.
   Elspeth a reacționat imediat la tonul lui.
   - Cum adică, nu prea crezi?
   - Când am trecut pe acasă, am deschis o scrisoare care îți era adresată, a explicat el, scoțând-o din buzunarul hainei și întinzându-i-o. E de la un medic din Atlanta.
   Sângele i s-a scurs din obraji. I-a smuls scrisoarea din mână și a început să o citească.
   - Vai, Doamne! a șoptit ea.
   - Ți-ai legat trompele cu 6 săptămâni înainte de nunta noastră.
   Lui Luke nu-i venea să creadă nici atunci.
   Elspeth avea ochii în lacrimi.
   - Nu am vrut s-o fac, s-a apărat ea. Am fost obligată.
   El și-a amintit ce scria doctorul despre starea lui Elspeth -– insomnie, pierderea în greutate, plânsul, depresia - și a simțit un val de compasiune.
   Vocea i-a rămas doar o șoaptă:
   - Îmi pare așa de rău că ai fost nefericită.
   - Nu te purta așa de frumos cu mine, nu suport.
   - Haide să intrăm la tine în birou, a propus Luke.
   A luat-o de braț și a condus-o înăuntru, apoi a închis ușa. Cu mișcări automate, Elspeth s-a dus direct la birou și s-a așezat pe scaun, scotocind în poșetă după o batistă. Luke a luat scaunul din spatele biroului șefului ei și l-a tras, astfel încât să stea aproape de ea.
   Elspeth și-a suflat nasul.
   - Era cât pe ce să nu fac operația, a continuat ea. Am fost distrusă.
   Luke a privit-o cu atenție, încercând să pară detașat și nepăsător.
   - Presupun că te-au silit, a zis el, făcând apoi o pauză.
   Femeia a făcut ochii mari.
   - KGB-ul, a continuat el, în timp ce ea îl privea fix. Ei ți-au ordonat să te măriți cu mine, ca să poți spiona programul spațial, și tot ei te-au pus să te sterilizezi, ca să nu faci copii și să-ți împarți devoțiunea în două direcții.
   A văzut cum ochii ei se umpleau de o durere adâncă și a înțeles că avea dreptate.
   - Să nu mă minți, a rostit el repede. Nu te-aș crede.
   - Bine, a consimțit ea.
   Așadar, recunoscuse. Luke s-a lăsat pe spătarul scaunului. S-a terminat totul. Se simțea istovit, fără aer și plin de lovituri, ca și cum tocmai ar fi căzut dintr-un copac.
   - M-am tot gândit și răzgândit, a adăugat Elspeth, iar lacrimile i se rostogoleau pe obraz în timp ce vorbea. Dimineața eram hotărâtă să o fac. Pe urmă, la prânz, te sunam și tu ziceai ceva despre o curte mare, unde să alerge copiii și atunci mă hotărâm să-i înfrunt. După aceea, noaptea, singură în pat, mă gândeam cât de mare nevoie aveau de informațiile pe care le puteam obține dacă eram soția ta și iar mă decideam să fac așa cum mi se cerea.
   - Nu le puteai face pe amândouă?
   Elspeth a clătinat din cap.
   - Abia dacă făceam față așa cum stăteau lucrurile, să te iubesc și să te spionez, în același timp. Dacă am fi avut și copii, n-aș fi fost în stare să o fac.
   - Ce te-a determinat să te hotărăști, până la urmă?
   Ea a suspinat și și-a șters lacrimile.
   - N-o să mă crezi. A fost Guatemala, a zis Elspeth, scoțând unul dintre acele chicote ciudate ale ei. Amărâții ăia de acolo nu voiau altceva decât școli pentru copiii lor și un sindicat care să le protejeze interesele și șansa de a-și câștiga existența. Dar asta ar fi însemnat un adaos de câțiva cenți la prețul bananelor și compania United Fruit nu voia asta, și atunci ce-a făcut SUA? Le-am răsturnat guvernul și am numit o marionetă fascistă. Am fost așa de furioasă... că nesătuii ăia de la Washington puteau să-și bată joc de o biată țară și să scape basma curată, să spună tot felul de minciuni și să facă presa să le relateze americanilor că a fost vorba de o revoltă anticomunistă locală. O să zici că e neobișnuit să te impresioneze un astfel de motiv, însă nu pot să-ți spun cât de furioasă am fost.
   - Suficient de furioasă ca să-i faci rău propriului corp.
   - Și să te trădez și să-mi distrug mariajul.
   Ea a ridicat capul și pe chip i-a apărut o expresie de mândrie.
   - Dar ce speranță ar mai avea omenirea dacă o națiune de țărani fără niciun sfanț nu poate să încerce să iasă din mizerie fără să fie strivită sub cizma Unchiului Sam? Singurul lucru pe care îl regret este că te-am lipsit de copii. Asta a fost rău. De restul sunt mândră.
   Luke a înclinat capul.
   - Cred că te înțeleg.
   - Asta e ceva, a zis ea, oftând. Ce ai de gând să faci? O să suni la FBI?
   - Ar trebui?
   - Dacă o vei face, o să ajung în scaunul electric, la fel ca soții Rosenberg, cei care au livrat URSS-ului datele secrete referitoare la bomba atomică.
   Luke a tresărit, ca și cum l-ar fi înjunghiat cineva.
   - Doamne!
   - Există o alternativă.
   - Care?
   - Lasă-mă să plec. O să iau primul avion care decolează de aici. O să zbor la Paris, Frankfurt, Madrid, oriunde în Europa. De acolo o să pot lua avionul spre Moscova.
   - Asta este ceea ce-ți dorești? Să-ți petreci restul zilelor acolo?
   - Da, a răspuns ea, cu un surâs ironic. Sunt colonel KGB, să știi. În SUA nu am fost niciodată colonel.
   - Trebuie să pleci imediat.
   - Bine.
   - O să te însoțesc până la poartă și trebuie să-mi dai legitimația, ca să nu te mai poți întoarce.
   - OK.
   Luke a privit-o intens, încercând să-și imprime fața ei în amintire.
   - Cred că trebuie să ne luăm adio.
   - Pot să mă duc până la toaletă mai întâi? a întrebat ea, apucându-și poșeta.
   - Sigur.

9:30 P.M.

   Principalul scop științific al satelitului este să măsoare radiațiile cosmice, un experiment gândit de dr. James Van Allen, de la Universitatea de Stat Iowa. Cel mai important instrument de la bord este un aparat Geiger.

   Elspeth a ieșit din biroul ei, a luat-o la stânga, a trecut de toaleta pentru femei și a intrat în biroul colonelului Hide.
   Era gol.
   A închis ușa în urmă și a rămas, proptită în ea, tremurând toată de ușurare. Biroul plutea parcă dinaintea ei, pentru că ochii îi erau înecați în lacrimi. Era atât de aproape de cel mai mare triumf din viața ei, dar tocmai pusese capăt căsătoriei cu cel mai bun bărbat pe care îl cunoscuse vreodată; și era hotărâtă să plece din țara unde se născuse, ca să-și petreacă restul vieții într-o țară pe care nu o văzuse niciodată.
   A închis ochii și s-a străduit să respire încet și profund: unu, expiră, doi, expiră, trei, expiră. După o clipă se simțea mai bine.
   A răsucit cheia în ușă. Pe urmă s-a dus la dulapul din spatele biroului lui Hide și a îngenuncheat în dreptul seifului. Mâinile îi tremurau. Cu un efort de voință, și le-a domolit. Nici ea nu știa cum, însă și-a amintit de lecțiile de latină de la școală și de zicala Festina lente - Grăbește-te încet.
   A repetat exact gesturile pe care le făcuse Hide când îl privise deschizând seiful. Mai întâi a rotit cadranul de patru ori în sens invers acelor de ceasornic, și s-a oprit la 10. Pe urmă l-a rotit de trei ori în direcție opusă și s-a oprit la 29. Apoi iar l-a rotit de două ori, în sens invers acelor de ceas, și s-a oprit la 14. A încercat să învârtă mânerul. Nu s-a clintit.
   A auzit pași afară și o voce de femeie. Zgomotele de pe coridor păreau nefiresc de puternice, ca sunetele dintr-un coșmar. Apoi pașii s-au îndepărtat și vocea s-a stins.
   Știa că primul număr era 10. L-a format din nou. Al doilea număr putea să fie 29 sau 28. De data asta a format 28, pe urmă din nou 14.
   Mânerul tot nu s-a clintit.
   Încercase două posibilități din opt. Degetele îi alunecau din cauza sudorii. Și le-a șters de poala rochiei. După aceea a încercat varianta 10, 29, 13, apoi 10, 28, 13.
   Încercase jumătate din variantele de pe listă.
   A auzit în depărtare sunetul unei sirene care dădea un semnal de alarmă - trei succesiuni de serii cu două sunete lungi și unul scurt. Asta însemna că întreg personalul trebuia să părăsească zona platformei de lansare. Mai era o oră până la începerea numărătorii inverse. S-a uitat fără să vrea spre ușă, apoi atenția i-a revenit la cadranul seifului.
   Varianta 10, 29, 12 nu a funcționat.
   Dar 10, 28, 12 s-a dovedit combinația corectă.
   Jubilând, a răsucit mânerul și a deschis ușa grea.
   Cele două conectoare erau tot acolo. Și-a îngăduit un surâs triumfător.
   Nu era timp să le demonteze ca să schițeze cablajul. Va trebui să le ducă pe plajă. Theo ori le va copia, ori va pune conectorul direct la transmițătorul lui.
   Și-a dat brusc seama de un posibil pericol. Putea, oare, să observe cineva lipsa conectoarelor duplicat în următoarea oră? Colonelul Hide plecase la buncăr și era puțin probabil să revină înainte de explozie. Trebuia să-și asume riscul.
   Iar s-au auzit pași în dreptul biroului. Iar de astă dată cineva a încercat ușa.
   Elspeth și-a oprit respirația.
   O voce de bărbat a strigat de afară:
   - Hei, Bill, ești înăuntru?
   Părea să fie vocea lui Harry Lane. Ce naiba voia?
   Clanța era hâțânată. Elspeth a rămas în continuare nemișcată și mută.
   - De obicei, Bill nu ține ușa încuiată, nu-i așa? a întrebat Harry.
   - Nu știu, a răspuns o altă voce. Cred că șeful securității are tot dreptul să-și încuie ușa dacă vrea.
   A auzit sunetul pașilor care se îndepărtau, pe urmă vocea văicărită a lui Harry:
   - Securitate pe dracu’, nu vrea să-i șutească nimeni Scotch-ul.
   Elspeth a înșfăcat conectoarele din seif și le-a îndesat în geantă. Apoi a închis seiful, a rotit cadranul și a închis și dulapul.
   S-a dus la ușa biroului, a răsucit cheia și a deschis-o.
   De partea cealaltă era Harry Lane.
   - A! a exclamat femeia, surprinsă.
   Harry s-a încruntat acuzator.
   - Ce făceai înăuntru?
   - A, nimic, a îngăimat stins Elspeth și a încercat să treacă pe lângă el.
   Bărbatul a prins-o zdravăn de braț.
   - Dacă n-a fost nimic, de ce ai încuiat ușa? a insistat el, strângându-i brațul să i-l rupă.
   Asta a înfuriat-o și n-a mai reacționat ca un om culpabil.
   - Dă-mi drumul la braț, brută fără creier, sau îți scot ochii cu unghiile.
   Luat prin surprindere, Harry i-a dat drumul brațului și a făcut un pas înapoi, dar a adăugat:
   - Tot aș vrea să aflu ce făceai înăuntru.
   Elspeth a avut o inspirație de moment.
   - Trebuia să-mi aranjez portjartierul și la toaletă doamnelor era ocupat, așa că am folosit biroul lui Bill în lipsa lui. Sunt convinsă că nu ar avea nimic împotrivă.
   - A, nu, cred că nu, a zis Harry, încurcat.
   Elspeth și-a îmblânzit tonul vocii.
   - Știu că trebuie să fim foarte vigilenți în problema securității, totuși nu e nevoie să-mi învinețești brațul.
   - Da, iartă-mă.
   Gâfâind, a trecut pe lângă el și a intrat înapoi în biroul ei.
   Luke stătea acolo unde îl lăsase, cu un aer posac.
   - Sunt gata, a zis ea.
   El s-a ridicat în picioare.
   - După ce pleci de aici, te duci direct la motel, a sfătuit-o el.
   Avea un ton aspru și pragmatic, dar se vedea pe chipul lui că încerca să-și reprime sentimente puternice.
   - Bine, a consimțit ea.
   - Mâine-dimineață te duci cu mașina la Miami și iei un avion care pleacă din SUA.
   - Da.
   Luke a înclinat mulțumit din cap. Au coborât împreună scările și au ieșit afară, în noaptea caldă. A însoțit-o până la mașină. Când ea a deschis portiera, i-a zis:
   - Acum, dă-mi legitimația.
   Elspeth și-a deschis poșeta și a fost cuprinsă de cea mai cruntă panică.
   Deasupra portfardului din mătase galbenă erau cele două conectoare, sclipitoare, chiar la vedere. Însă Luke nu le-a observat. Prea politicos ca să se zgâiască în poșeta unei doamne, întorsese privirea. Ea și-a scos legitimația de acces pentru Cape Canaveral și i-a dat-o, apoi a închis repede poșeta.
   Luke a băgat legitimația în buzunar și a spus:
   - Te însoțesc în jeep până la poartă.
   Și-a dat seama că venise momentul despărțirii. Incapabilă să rostească vreun cuvânt, s-a urcat în mașină și a trântit portiera.
   Abia stăpânindu-și lacrimile, a pornit mașina și a demarat. Luminile farurilor de la jeepul lui Luke se țineau în urma ei. A trecut pe lângă platforma de lansare și a văzut cum schela se deplasa cu viteza melcului pe șine, gata de decolare. Lăsase singură racheta imensă și albă, în bătaia reflectoarelor, și ea părea instabilă, ca și cum un simplu brânci dat de un trecător ar fi putut să o răstoarne. Și-a verificat ceasul. Era 10 fără 1 minut. Mai avea 46 de minute.
   A ieșit din bază fără să mai oprească. Vedea în oglinda retrovizoare cum farurile lui Luke deveneau tot mai mici și dispar, odată ce a luat o curbă.
   - Adio, iubire, a spus ea cu glas tare și a început să plângă nestăpânit.
   Lacrimile îi șiroiau pe obraji și pieptul îi tresălta de suspine neostoite.
   Luminile altor mașini treceau pe lângă ea și le vedea ca pe niște dâre împăienjenite de lumină. A fost cât pe ce să rateze drumul spre plajă. Când l-a văzut, a apăsat frâna la podea și a întors mașina, neținând cont de traficul de pe celălalt sens. Un taxi a frânat puternic și a ocolit-o, claxonând și făcând slalom printre celelalte mașini, gata-gata să-i șteargă spatele mașinii ei Bel Air. A intrat pe nisipul denivelat al potecii către plajă, a încetinit și a oprit, cu inima aproape să-i sară din piept. Fusese cât pe ce să distrugă totul.
   Și-a șters ochii cu mâneca și a condus mai departe spre plajă, de astă dată mai încet.

   După plecarea lui Elspeth, Luke a rămas în dreptul porții de ieșire, în jeep, așteptând sosirea lui Billie. Respira greu și era confuz, ca și cum tocmai se izbise cu toată puterea de un zid și ar fi fost întins pe jos, încercând să-și vină în simțiri.
   Elspeth recunoscuse totul. De 24 de ore încoace avea certitudinea că ea lucra pentru sovietici, dar cu toate astea a fost șocant să vadă că i se confirmau convingerile. Sigur că spioni existau, toată lumea știa asta, iar Ethel și Julius Rosenberg muriseră amândoi pe scaunul electric, condamnați pentru spionaj; însă faptul că citeai în ziar despre astfel de lucruri nu însemna nimic. El fusese însurat timp de 4 ani cu un spion. Aproape că nu putea să creadă.
   Billie a ajuns la 10 și 15 minute, cu un taxi. Luke a semnat pentru ea la poartă și apoi au urcat amândoi în jeep și s-au îndreptat spre buncăr.
   - Elspeth a plecat, a informat-o el.
   - Mi s-a părut că am văzut-o, i-a răspuns Billie. Nu are un Bel Air alb?
   - Da, ea era.
   - Taxiul în care mă aflam a fost gata-gata să se izbească de mașina ei. A oprit chiar în fața noastră. I-am văzut fața în lumina farurilor. Am ratat coliziunea la milimetru.
   Luke a ridicat din sprâncene.
   - De ce a oprit în fața voastră?
   - Cotea pe partea cealaltă a drumului.
   - Mie mi-a zis că se întoarce direct la Starlite.
   Billie a clătinat din cap.
   - Nu, se ducea spre plajă.
   - Spre plajă?
   - A luat-o pe una dintre potecile înguste care șerpuiesc printre dune.
   - La naiba! a bufnit Luke și a întors imediat jeepul.

   Elspeth a condus cu grijă de-a lungul plajei, cercetând grupurile de oameni care se adunaseră acolo cu prilejul lansării. Ori de câte ori vedea copii sau femei, își întorcea privirile în altă parte.
   Dar erau și multe grupuri numai de bărbați, împătimiți ai rachetelor, care stăteau în jurul mașinilor, doar în cămașă, cu binocluri și aparate de fotografiat, fumau țigări și beau cafea sau bere. Elspeth se uita insistent la mașinile lor, în căutarea unui model Mercury Monterey vechi de 4 ani.
   Anthony îi spusese că era verde, dar nu era destulă lumină ca să distingă culorile.
   A început căutarea de la capătul cel mai aglomerat al plajei, cel mai apropiat de bază, însă Anthony și Theo nu erau acolo și a înțeles că aleseseră un loc ceva mai izolat. Îngrozită că i-ar putea pierde, a continuat să avanseze încet spre sud.
   Într-un final, a zărit un bărbat înalt cu bretele de modă veche, sprijinit de o mașină de culoare deschisă, care se uita prin binoclu la luminile strălucitoare de la Cape Canaveral. A oprit mașina și a sărit jos.
   - Anthony! a strigat ea.
   Omul și-a coborât binoclul și atunci și-a dat seama că nu era el.
   - Mă iertați, a spus ea și a pornit mai departe.
   S-a uitat la ceas. Era ora 10:30. Aproape că nu mai avea vreme. Luase conectorii, totul era pregătit - nu mai trebuia decât să găsească doi bărbați pe plajă.
   Mașinile deveneau tot mai puține, până când au ajuns la câțiva zeci de metri distanță unele de altele. Elspeth a accelerat. S-a apropiat de o mașină care i s-a părut că semăna, dar părea să fie goală. A accelerat din nou... și atunci a auzit claxonul mașinii.
   A încetinit și s-a uitat înapoi. Din mașină coborâse un bărbat care îi făcea semne cu mâna. Era Anthony.
   - Slavă cerului! a exclamat ea.
   A băgat în marșarier, până în dreptul lui și a coborât din mașină.
   - Am duplicatele conectorilor, l-a anunțat ea.
   Theo a coborât din cealaltă mașină și a deschis portbagajul.
   - Dă-mi-le, a zis el. Repede, pentru numele lui Dumnezeu!

10:48 P.M.

   Numărătoarea inversă ajunge la zero. În buncăr, coordonatorul lansării zice: „Comandă aprindere!” Un membru al echipei trage de un inel metalic și apoi îl răsucește.
   Acesta este gestul care aprinde racheta.
   Se deschid supapele inițiale, care dau drumul la fluxul de combustibil. Se închide supapa pentru oxigenul lichid și haloul de fum alb care înconjoară racheta dispare.
   Coordonatorul lucrării spune: „Rezervorul de combustibil este presurizat”. În următoarele 11 secunde nu se mai întâmplă nimic.

   Jeepul străbătea plaja cu viteză maximă, evitând în slalom grupurile de familii.
   Luke cerceta mașinile, ignorând strigătele de protest ale celor împroșcați cu nisipul aruncat de cauciucurile vehiculului. Billie stătea în picioare, lângă el, ținându-se de marginea parbrizului.
   Luke i-a strigat, ca să acopere zgomotul vântului:
   - Vezi vreo mașină Bel Air?
   Billie a clătinat din cap.
   - N-ar trebui să fie greu de zărit!
   - Mda, a spus Luke. Și atunci, unde dracului sunt?

   Se deconectează și ultimul furtun care mai leagă racheta. O secundă după aceea se aprinde combustibilul de amorsare și motorul primei trepte a rachetei începe să duduie. La baza rachetei izbucnește o imensă flacără portocalie, iar forța de propulsie crește treptat.

   - Ce naiba, Theo, grăbește-te! îl îndemna Anthony.
   - Taci din gură, a intervenit Elspeth.
   Stăteau aplecați deasupra portbagajului deschis al mașinii Mercury și se uitau cum Theo umbla la radio transmițătorul lui. Lega firele de clemele unuia dintre conectorii pe care îi primise de la Elspeth.
   Se auzea un zgomot bubuit, ca un tunet în depărtare, și au ridicat cu toții privirile.

   Cu o încetineală dureroasă, Explorer 1 se ridică de pe platforma de lansare.
   În buncăr cineva strigă: „Du-te, scumpo!”

   Billie a văzut un model Bel Air albă parcat lângă un sedan de culoare mai închisă.
   - Acolo! a strigat ea.
   - Îi văd, a răspuns Luke.
   În spatele sedanului trei oameni stăteau în jurul portbagajului deschis.
   Billie i-a recunoscut pe Elspeth și Anthony. Celălalt bărbat era, probabil, Theo Packman. Dar nu în portbagaj se uitau. Cu fețele ridicate în sus, priveau pe deasupra dunelor de nisip, spre Cape Canaveral.
   Billie a descifrat imediat situația. Transmițătorul era în portbagaj. Erau pe cale să-l fixeze pe frecvența necesară ca să emită semnalul pentru detonare. Însă de ce se uitau în sus? Ea s-a întors spre Cape Canaveral. Nu era nimic de văzut, dar a auzit un vuiet grav, tunător, ca al unui furnal dintr-o topitorie.
   Racheta își lua zborul.
   - Nu mai avem timp! a răcnit Billie.
   - Ține-te bine!
   Billie s-a prins strâns cu mâinile de parbriz, în timp ce Luke întorcea jeepul într-o curbă largă.

   Racheta ia rapid viteză. La un moment dat se pare că plutește ezitant deasupra platformei de lansare. O clipă după aceea se ridică spre cer ca un glonț ieșit din pușcă, țâșnind pe cerul nopții călare pe o coamă de foc.

   Peste vuietul rachetei, Elspeth a auzit un alt sunet, zgomotul unui motor de mașină turat la maximum.
   După o clipă, lumina farurilor s-a revărsat asupra grupului adunat în jurul portbagajului mașinii Mercury. A ridicat privirea și a văzut un jeep care se îndrepta spre ei în viteză. Și-a dat seama că avea să-i izbească.
   - Grăbește-te! a răcnit ea.
   Theo a legat și ultimul cablu.
   Pe transmițătorul lui erau două butoane. În dreptul unuia scria „Armare”, în dreptul celuilalt, „Distrugere”.
   Jeepul ajunsese la ei.
   Theo a apăsat pe butonul „Armare”.

   Pe plajă, o mie de capete s-au lăsat pe spate, privind cum racheta se ridica, dreaptă și adevărată, în timp ce o mare de ovații se înălța odată cu ea.

   Luke o luase direct spre partea din spate a Mercury-ului.
   Jeepul încetinise când luase curba, dar încă avea vreo 30 de kilometri la oră. Billie a sărit jos pe pământ în fugă și apoi s-a prăbușit și s-a rostogolit.
   În ultima secundă, Elspeth s-a aruncat într-o parte din calea mașinii. Pe urmă s-a auzit zgomotul asurzitor al impactului și zornăitul de sticlă spartă.
   Partea din spate a Mercury-ului s-a boțit, mașina a sărit un metru în față și capacul portbagajului s-a închis cu un pocnet. Luke s-a gândit că ori Anthony, ori Theo fusese zdrobit între cele două mașini, însă nu putea să fie sigur. El însuși fusese proiectat cu violență în față. Partea de jos a volanului i-a prins pieptul și a simțit durerea ascuțită a coastelor frânte. Un moment mai târziu s-a izbit cu fruntea de partea de sus a volanului și sângele cald a început să-i curgă peste față.
   Luke s-a tras în sus și s-a uitat la Billie. Ea părea să se fi descurcat mai bine decât el. Stătea pe jos și își masa brațele, dar nu părea să sângereze.
   A privit în fața jeepului, la botul mașinii. Theo era întins la pământ, cu brațele desfăcute în părți, nemișcat. Anthony era în patru labe, părea zdruncinat, însă nu rănit. Elspeth scăpase neatinsă și se ridica de pe jos. S-a repezit la Mercury și a încercat să deschidă portbagajul.
   Luke a sărit din jeep și a alergat spre ea. În timp ce capacul portbagajului se ridica, a îmbrâncit-o la o parte și ea a căzut pe nisip.
   - Oprește-te! a strigat Anthony.
   Stătea deasupra lui Billie, cu un pistol lipit de ceafa ei.
   Luke a ridicat ochii. Coada de flăcări a rachetei o făcea să pară o strălucitoare stea căzătoare pe cerul nopții. Câtă vreme mai era vizibilă, racheta Explorer putea încă să fie distrusă. Prima treaptă va arde complet când va fi ajuns la o distanță de 96 de kilometri de sol. În acel punct racheta va deveni invizibilă - deoarece intensitatea mai mică a arderii treptei a doua nu va fi suficient de strălucitoare pentru a se vedea de pe Terra - iar acest fapt va fi semnul că sistemul de autodistrugere nu mai este activ. Prima treaptă, care conține detonatorul exploziv, se va desprinde și se va îndepărta, căzând până la urmă cu un pleoscăit în Oceanul Atlantic.
   După separare, nu va mai putea să avarieze satelitul.
   Separarea primei trepte va avea loc la 2 minute și 20 de secunde de la igniție. Luke a calculat că racheta fusese aprinsă cam de 2 minute. Mai rămâneau deci vreo 25 de secunde.
   Era timp suficient ca să apeși pe un buton.
   Elspeth s-a ridicat iar în picioare.
   Luke a privit spre Billie. Era căzută într-un genunchi, ca un sprinter la linia de start, încremenită în poziția aceea, și cu amortizorul lung al pistolului lui Anthony lipit de părul ei ondulat. Mâna lui Anthony era sigură, încremenită și ea ca o stâncă.
   Luke se întreba dacă era dispus să sacrifice viața lui Billie pentru viața rachetei.
   Răspunsul era „nu”.
   „Dar ce s-ar întâmpla, reflecta el, dacă ar face o mișcare? Oare Anthony ar împușca-o pe Billie? S-ar putea”.
   Elspeth s-a aplecat din nou deasupra portbagajului mașinii. Atunci a acționat Billie. Și-a smucit capul într-o parte și apoi s-a aruncat pe spate, lovindu-se de picioarele lui Anthony cu umerii.
   Luke s-a lansat asupra lui Elspeth și a împins-o de lângă mașină. S-a auzit bufnetul înfundat al pistolului cu amortizor și Anthony cu Billie s-au prăbușit unul peste altul.
   Luke se uita la ei îngrozit. Anthony trăsese, dar, oare, o rănise? Billie s-a rostogolit de lângă el, aparent neatinsă, și Luke a putut să respire din nou.
   Apoi Anthony a ridicat iar arma și a îndreptat-o spre Luke.
   A urmat o clipă lungă de ezitare. După aceea Anthony a început să tușească și sângele i-a țâșnit pe gură. Luke a înțeles că în cădere apăsase pe trăgaci și se împușcase singur. Ulterior, mâna moale lăsase să-i scape pistolul și el s-a prăbușit pe nisip, cu ochii ațintiți spre cer, fără să mai vadă însă ceva.
   Elspeth a sărit în picioare și, pentru a treia oară, s-a aplecat asupra transmițătorului.
   Luke s-a uitat în sus. Coada de foc se vedea din spațiu ca o caldă lucire.
   În timp ce o privea, s-a stins.
   Elspeth a apăsat pe buton și s-a uitat la rândul ei pe cer, dar a fost prea târziu. Prima treaptă arsese și se desprinsese de corpul rachetei. Fitilul probabil că explodase, dar nu mai exista combustibil care să ia foc și, oricum, satelitul nu mai era conectat de prima treaptă.
   Luke a oftat. Se terminase. Reușise să salveze racheta.
   Billie a pus mâna pe pieptul lui Anthony, apoi i-a controlat pulsul.
   - Nimic, a zis ea. A murit.
   În aceeași clipă, Billie și Luke și-au întors ochii spre Elspeth.
   - Ai mințit iar, a zis Luke.
   Elspeth se uita la el cu o sclipire de isterie în priviri.
   - Nu am greșit! a răcnit ea. Nu am greșit!
   În spatele ei, familiile de spectatori și turiști începeau să-și strângă calabalâcul. Nimeni nu fusese destul de aproape ca să observe lupta dintre ei - toți ochii au fost ațintiți spre cer.
   Elspeth i-a privit pe Luke și pe Billie ca și cum ar mai fi avut ceva de spus; însă după un moment de tăcere s-a întors cu spatele. A urcat în mașina ei, trântind portiera, și a pornit motorul.
   În loc să se îndrepte spre șosea, a luat-o în direcția oceanului. Luke și Billie au urmărit-o îngroziți cum intra drept în apă.
   Mașina s-a oprit, cu apa clipocind la praguri, și Elspeth a coborât. În luminile farurilor, Luke și Billie au văzut-o cum începea să înoate spre larg.
   Luke a dat să se ducă după ea, însă Billie l-a apucat de braț și l-a tras înapoi.
   - O să se sinucidă, a zis el îndurerat.
   - Acum nu mai poți să o ajungi din urmă, i-a spus Billie. O să mori și tu!
   Luke tot mai voia să încerce. Dar Elspeth trecuse deja dincolo de raza farurilor, înotând în forță, și el și-a dat seama că nu ar fi putut să o găsească în întuneric. Și-a lăsat bărbia în piept, învins.
   Billie l-a cuprins cu brațul. După o clipă, i-a răspuns și el cu o îmbrățișare.
   Deodată toată tensiunea ultimelor 3 zile a căzut asupra lui ca un copac retezat. S-a clătinat, gata să se prăbușească, iar Billie l-a susținut. S-a simțit mai bine după câtva timp. În picioare, pe plajă, și înlănțuiți în îmbrățișare, amândoi s-au uitat în sus.
   Cerul era plin de stele.

EPILOG

1969

   Aparatul Geiger de la bordul rachetei Explorer 1 a înregistrat radiații cosmice de o mie de ori mai mari decât se așteptase. Această informație le-a permis specialiștilor să cartografieze centurile de radiații de deasupra Pământului, care au devenit cunoscute drept centurile Van Allen, după numele omului de știință de la Universitatea de Stat Iowa, care proiectase procedeul de cercetare științifică.
   Experimentul cu micrometeoriți a stabilit că asupra Pământului cad anual aproximativ două mii de tone de praf cosmic.
   Forma planetei noastre s-a dovedit a fi cu aproximativ un procent mai plată decât se crezuse anterior.
   Pentru pionierii călătoriilor spațiale, cea mai importantă realizare dintre toate a reprezentat-o înregistrările de temperatură făcute de Explorer: ele au arătat că este posibilă controlarea optimă a căldurii din interiorul unei rachete, astfel încât o ființă omenească să poată supraviețui în spațiu.

   Luke a făcut parte din echipa NASA care a trimis pe Lună misiunea spațială Apollo 11.
   La momentul acela locuia la Houston, într-o veche și confortabilă casă mare, împreună cu Billie, care era șefa Departamentului de Psihologie Cognitivă de la Universitatea Baylor. Aveau trei copii: Catherine, Louis și Jane. (Larry, fiul vitreg al lui Luke, locuia și el tot acolo, dar în aceea lună iulie era în vizită la tatăl lui, Bern.)
   În seara zilei de 20 iulie s-a întâmplat ca Luke să fie liber și cu câteva minute înainte de ora 9, ora centrală, se uita la televizor împreună cu familia, așa cum făcea majoritatea oamenilor din toată lumea. Stătea pe canapeaua mare, alături de Billie, și o ținea în poală pe Jane, cea mai mică dintre copii. Ceilalți erau așezați pe covor, împreună cu câinele, un labrador cafeniu pe care îl chema Sidney.
   Când Neil Armstrong a pășit pe Lună, pe obrazul lui Luke s-a scurs o lacrimă.
   Billie i-a luat mâna și i-a strâns-o ușor.
   Catherine, care avea 9 ani și tenul lui Billie, l-a privit cu ochii ei căprui, foarte serioși. Apoi i-a șoptit lui Billie:
   - Mami, de ce plânge tati?
   - E o poveste foarte lungă, scumpo, i-a răspuns Billie. O să ți-o spun, într-o bună zi.

   Explorer 1 era programat să rămână în spațiu 2 sau 3 ani. De fapt, el a orbitat în jurul Pământului timp de 12 ani.
   În 31 martie 1970 a reintrat, în sfârșit, înapoi în atmosferă, deasupra Oceanului Pacific, în apropiere de Insula Paștelui și a ars la ora 5:47 A.M., după ce se rotise în jurul Pământului de 58 376 ori și parcursese un total de 2,67 de miliarde de kilometri.

SFÂRȘIT