Secretara, Rene Knight

 1-4
1

 

         Secretara este cea mai periculoasă persoană din încăpere.

   Nu m-am putut abține și am zâmbit când am citit prima oară această propoziție. Era într-unul din romanele acelea de modă veche, cu detectivi; o enigmă mică și drăgălașă de salon, cu paginile pline de cadavre. M-am cuibărit printre ele, sorbind detaliile finalurilor acestor cărți demente fără să simt nici cea mai mică stinghereală, știind că totul va fi bine, toate se vor lega așa cum trebuie și criminalul va fi adus în fața justiției. De trei ori bravo pentru detectivul isteț.
   Viața reală nu e deloc așa. Mereu sunt cazuri nefinalizate, amănunte dezordonate ici-colo, indiferent cât de mult am încerca să păstrăm lucrurile sub control. Iar justiția? Justiția e un lucru în care mi-am pierdut încrederea cu mult timp în urmă. Am citit An Unquiet Woman de nenumărate ori până acum – este una dintre puținele cărți pe care le-am adus cu mine la The Laurels și, în nopțile în care nu pot dormi, asta e cartea pe care o deschid și care mă ajută să ațipesc.
   Am zâmbit când mi-am imaginat șocul de pe chipurile doamnelor și domnilor dichisiți din salon când l-au auzit pe detectiv denunțându-l pe criminal. Secretara, a zis el, răsucindu-se și arătând spre fata bătrână și acră, cocoțată, fără-ndoială, pe cel mai incomod scaun din toată încăperea.
   Așa a stat, mută ca un șoricel, fix în mijlocul evenimentelor. Martor tăcut, a observat și a ascultat, așteptând momentul potrivit pentru a lovi. Unul câte unul, i-a eliminat pe cei care i-au stricat socotelile, s-au folosit de ea și - cea mai mare prostie din partea tuturor victimelor sale - au subestimat-o.
   Fusesem secretară aproape 20 de ani, așa că firește că m-am amuzat când am descoperit că personajul negativ din An Unquiet Woman era una ca mine. Mă identificam cu ea, i-am zărit figura sfidătoare când și-a privit acuzatorul și aproape am auzit, cum probabil a auzit și ea, sunetul dopului eliberat din carafa de cristal în timp ce era scoasă din încăpere și apoi pe superiorii ei toastând în cinstea dreptății în timp ce ușa se închidea în urma ei.
   Este un sunet care-mi e foarte cunoscut - zăngănitul cristalului gros - un pahar bine-venit de alcool la sfârșitul unei zile aglomerate de muncă.
   Christine, nu bei și tu cu mine? Iar eu beam întotdeauna - n-am spus niciodată nu.
   An Unquiet Woman a fost publicată cu jumătate de secol în urmă, dar a fi secretară atunci, se pare, nu era foarte diferit de ce este astăzi. Abilitatea de a deveni invizibilă. E uluitor câte conversații sunt purtate în fața noastră, ca și cum noi nu am exista. Martorul tăcut este un rol cu care sunt destul de obișnuită.
   Observam, ascultam - tăcută ca un șoricel, în mijlocul evenimentelor - loialitatea și discreția mea nu erau vreodată puse la îndoială. Cu toate astea, loialitatea și discreția sunt calități pentru care am plătit un preț imens. Am fost umilită în cel mai public fel cu putință.
   Nu-mi place să mă gândesc ce s-ar fi ales de mine dacă n-aș fi fost salvată de The Laurels. Aici am găsit adăpost. Nimeni nu m-a obligat să vin - a fost alegerea mea, deși circumstanțele nu au fost opera mea. Cu toate astea, nu știu dacă mă pot considera o victimă. Hai să spunem că-mi iau un mic răgaz ca să mă gândesc la următoarea etapă a vieții mele. La 43 de ani e prea devreme să te pensionezi.
   Am încercat să fiu aici, la The Laurels, o profesionistă desăvârșită și mi-am propus să-mi pun tot trecutul la punct. Am sosit cu câteva plase pline de articole decupate din ziare, care-mi acopereau podeaua de acasă. Le-am strâns pe toate și le-am adus cu mine, iar acum am despăturit fiecare bucată, le-am netezit și le-am așezat în ordine cronologică, gata să fie lipite într-un album. Are o copertă superbă, legată în piele - ca acelea pe care le poți folosi la albumele foto de nuntă. Cred că e un fel de terapie ocupațională - completez fiecare pagină dând timpul înapoi.
   Cine și-ar fi imaginat că își va vedea vreodată Christine Butcher numele în ziare? Sau că va exista cineva atât de interesat să mă fotografieze? Totuși, iată-mă. Sfertul meu de oră de faimă de anul trecut, 2012.
   Majoritatea oamenilor probabil au răsfoit printre frazele ce făceau referire la mine, până ce ochii li s-au oprit asupra acelor cuvinte pe care ei le considerau esența întregii povești. Apoi urmau să-mi uite numele. Sunt obișnuită, sunt acolo doar pentru că am făcut niște alegeri dubioase - alegeri pe care cred că le-ar fi făcut oricine în situația mea.

2

   Când am aflat că voi lucra în birourile lanțului de supermarketuri Appleton’s, nu pot pretinde că am fost bucuroasă.
   La urma urmelor, nu recunoști prea frecvent numele unui șef executiv și nici nu-i prea vezi fotografia în ziar, dar Mina Appleton, fiica Lordului Appleton, președintele companiei, era o prezență obișnuită la petrecerile celebrităților și răsfățata jurnalelor mondene. Avea și ea o rubrică, pe care o citisem cu plăcere.
   Oferea ponturi pentru cine de familie rapide și simple, stropite din belșug cu numele faimoșilor ei prieteni pe care-i distra la ea acasă.
   Nu că m-aș fi așteptat să am vreun contact cu Mina Appleton în persoană. Eram acolo pe un post temporar, parașutată s-o înlocuiesc pe o secretară aflată în vacanță. Era o chestiune de orgoliu - să mă asigur că secretarei absente nu-i duce nimeni lipsa, așa că am devenit indispensabilă.
   Nu au mai dorit să mă lase să plec, așa că n-a mai trecut mult timp până când m-a remarcat Mina.
   Îmi amintesc când mi s-a adresat pentru prima oară. Era ora prânzului și, ca de obicei, eram singură în birou, rămasă pe poziții în timp ce secretarele celelalte se duceau la masă. Mereu îmi aduceam un sendviș de acasă și-l mâncam la birou, ca să pot pleca la 5 fix. Fiica mea, Angelica, avea 4 ani și, pe vremea aceea, mă asiguram să ajung acasă pentru baie și ora de culcare.
   - Este la masă?
   Mina îl căuta pe directorul financiar - pe atunci, domnul Beresford. Ronald Beresford.
   - Da, am dat eu din cap, un pic fermecată, poate.
   Ea a intrat direct în biroul lui și a închis ușa, iar eu m-am ridicat și mi-am curățat firimiturile de pe fustă. Atunci am văzut-o mai bine, prin fereastra biroului domnului Beresford. Îi scotocea prin sertare - trăgea de toate hârtiuțele până când a găsit ceea ce căuta. Când a ieșit, eu stăteam jos, prefăcându-mă că sunt ocupată, și cred că a uitat că mă aflu acolo.
   Am auzit-o lângă fotocopiator, mormăind ceva în barbă, și, când am ridicat privirea, am remarcat cum apăsa frustrată pe butoane. Doar când am desfăcut un top de hârtie și am umplut tava, apoi am înlocuit cartușul și am readus mașinăria la viață, s-a întors și s-a uitat la mine.
   - Câte copii doriți? am întrebat.
   - Două, a zis ea, apoi m-a privit în timp ce am copiat și am capsat documentele.
   Instinctul mi-a spus însă că ar prefera să le ia într-un plic maroniu, așa că am găsit unul și am strecurat hârtiile înăuntru.
   - Nu te-am mai văzut pe aici, nu-i așa?
   - Sunt doar temporar angajată, am zis, deși eu nu mă vedeam așa.
   Eram cea mai serioasă și conștiincioasă secretară din întregul departament.
   - Vrei să vă înapoiez actele originale?
   M-a privit și a zâmbit și a fost cel mai frumos lucru din lume. Nu sunt mulți oameni care au darul ăsta, însă Mina îl avea din plin. Când te copleșea cu atenția ei, ceva se lumina în tine. În mod cert, te făcea să te simți, dacă nu special, ca și cum ai fi contat. În acel moment contam în ochii Minei.
   - Mina.
   Mi-a întins mâna.
   - Mina Appleton.
   - Christine Butcher, am spus.
   I-am simțit mâna mică într-a mea.
   - Mă bucur să te cunosc, Christine.
   A zâmbit din nou.
   - Nu-i nevoie să-i spui domnului Beresford că am fost aici.
   Mi-a ținut mâna o clipă în plus, apoi a plecat.
   După ce a dispărut, am dus documentele pe care le copiase la loc în birou, iar ochii zâmbitori ai domnului Beresford m-au privit din fotografie cât timp am făcut ordine și am acoperit urmele Minei. Nu va ști niciodată că ea a fost acolo, așa că i-am zâmbit și eu, așa cum stătea în poză, cu brațul peste umerii soției sale, timp în care cele două fiice ale lor se țineau de mână în fundal. Apoi i-am îndreptat scaunul și m-am întors la prânzul meu.
   Două săptămâni mai târziu am primit un telefon de la domnișoara Jenny Haddow, asistenta personală a tatălui Minei, Lordul Appleton.
   - Mina caută o secretară nouă și a venit vorba de tine, a zis ea.
   Și asta a fost. Probabil Mina pusese întrebări despre mine. Probabil că tot ce aflase era că sunt punctuală, eficientă și, poate, că sunt măritată și am un copil. Ar fi putut să aleagă orice secretară, dar ea pusese ochii pe mine.

3

   - Bine ai venit în căminul meu! Intră liberă și pe propria răspundere!
   Eram în Notting Hill Gate, nu în Transilvania, acasă la Mina Appleton, nu la Contele Dracula, dar, dacă aș fi știut ceea ce știu acum, nu aș mai fi trecut atât de nonșalantă pragul casei sale.
   Când am sunat la ea la ușă în acea după-amiază de sâmbătă, era o zi îngrozitor de rece - în mijlocul iernii - dar m-am simțit copleșită de căldură cât am așteptat în prag. Era entuziasmul unui viitor la care nu mă așteptasem. O senzație destul de diferită față de transpirațiile pe care le îndur acum - trupul meu plesnește de hormonii care mă fac să mă simt ca și cum aș fi otrăvită lent. Menopauză timpurie, mi s-a spus.
   Nu mai fusesem în Notting Hill și descoperirea unei astfel de grandori în inima Londrei a fost o revelație pentru mine. Casa Minei se afla într-un spațiu privilegiat, accesibil doar celor ce aveau cheie - adică proprietarilor și personalului - un ansamblu de 6 case, pictate în culori pastelate, care dădea spre un parc.
   Am rămas surprinsă când Mina mi-a deschis ușa - mă așteptam să existe cel puțin un portar.
   - Lasă-mă să te ajut.
   I-am întins haina și am privit-o cum se ridică pe vârful degetelor pentru a o agăța în cuier. Până atunci nu-mi dădusem seama cât era de scundă. La serviciu purta tocuri, dar aici, la ea acasă, stătea desculță. După ce am intrat, mi-am dat seama că această casă era mai mare decât îmi imaginasem și m-am oprit preț de o clipă ca să admir împrejurimile - am inspirat mirosurile nefamiliare și mi-am îndreptat privirea după un sunet ciudat de mașinărie de la etajul de sus.
   - E un lift, a explicat ea. Casa asta era pe vremuri hotel. Copiilor le-a plăcut, așa că am decis să-l păstrăm. Tocmai i-am trimis cu el la etaj. Mergem?
   N-am avut niciodată încredere în liftul acela. Era genul de ascensor pe care-l găsești în micile hoteluri franțuzești, cu alamă lustruită și covor roșu - ceva elegant, dar imprevizibil, din moment ce pretinde că duce cinci oameni, dar cu două persoane e deja aglomerat.
   - Mulțumesc că ai renunțat la ziua ta de sâmbătă, Christine. Știu cât de prețioase sunt weekendurile.
   Am urmat-o, trecând printr-o ușă deschisă, într-un salon - am zărit cu coada ochiului perne de catifea, canapele uriașe, un foc aprins în șemineu.
   Am coborât în bucătăria de la subsol - un loc pe care mai târziu l-a descris drept inima casei sale. Mă așteptam să fie sumbră, dar luminile pe care le pusese acolo o făceau de-a dreptul încântătoare. La fel de fermecător ca tot ce am văzut într-un teatru, de parcă soarele ar fi pătruns cumva prin cărămidă. Deasupra mesei era atârnată o sferă lăptoasă care m-a dus cu mintea la luna plină. Efectul era hipnotic. Bucătăria noastră de acasă avea o baghetă de neon. Nu mi-ar fi trecut prin cap s-o luminez cu nimic altceva.
   Părea foarte potrivit pentru Mina să mă intervieveze acasă la ea, și nu în cadrul oficial de la birou. E felul ei de a face afaceri - îndulcește lucrurile astfel încât tranzacțiile comerciale să pară plăcute și intime.
   - Te rog, Christine, ia loc.
   M-am așezat pe o băncuță, la masă, cu fața spre întreaga încăpere, și am privit-o cum scoate o tavă din cuptor, cu mâinile protejate cu o cârpă de in.
   O cascadă de biscuiți aurii au alunecat pe un platou. Dacă închid ochii, încă le simt mirosul. Nu durează mult să-mi amintesc cum m-am simțit atunci, când am ajuns acolo pentru prima oară. Încercarea Minei de a părea modestă, eforturile ei de a mă relaxa. A reușit să facă o tânără de 25 de ani - așa timidă și temătoare de faptul că o voi dezamăgi, cu CV-ul meu care-mi reflecta lipsa de experiență - să se simtă ca acasă.
   - Cu ce să te servesc, Christine? Ceai, cafea?
   Îmi plăcea cum îmi tot spunea pe nume. Te rog, Christine. Mulțumesc, Christine.
   - Cafea, vă rog.
   Prin fereastră vedeam o curte unde razele soarelui pătrundeau prin coroana unui copac atât de mare încât făcea umbră permanentă micului spațiu exterior. Era o magnolie care înflorise târziu. Florile ei miros a lămâie și, dacă pică vreuna, poți s-o așezi într-o farfurioară cu apă și aroma durează o săptămână, mult timp după ce petalele i se ofilesc.
   Mina mi s-a alăturat la masă și a trecut la afaceri, deși mă vrăjise să cred altceva.
   - Câți ani are fiica ta, Christine? Ai o fetiță, nu-i așa?
   - Da, Angelica. Are 4 ani.
   - Angelica. Ce nume frumos! Neobișnuit.
   Stăteam atât de aproape încât îi vedeam pistruii de pe nas și albastrul palid din ochi. Nu era machiată. Piele frumoasă, dinți albi, perfecți. Părul liber - bucle puternice, naturale care i se ondulau peste umeri. E recunoscută pentru părul ei și chiar și acum mă uimește cât de puțină atenție pare să acorde îngrijirii acestuia. Totul, de-a lungul anilor, pare să aibă nevoie de un strop de ajutor, dar nu și părul ei. Acesta rămâne senzațional.
   - Lapte? Zahăr?
   - Lapte, vă rog. Fără zahăr. Mulțumesc.
   A turnat cafeaua și mi-a adus o ceașcă.
   - Scuze, a spus, înăbușindu-și un căscat. Am ieșit de dimineață în Barnet, la un magazin. Încerc un decor nou - alte culori. Vreau să se simtă așa, a zis și și-a ridicat cana de cafea - ceramică din Cornwall, de culoare albastru cu crem.
   Am înțeles imediat ce căuta: o senzație de nostalgie confortabilă.
   - Vorbesc despre mine pentru că tatăl meu e mai puțin interesat de partea sentimentală a lucrurilor. El ar fi mulțumit ca lucrurile să rămână așa cum sunt, dar firma trebuie să se transforme dacă vrem să fidelizăm clienții.
   A împins platoul cu biscuiți spre mine.
   - Te rog, servește-te, Christine.
   A luat un biscuit și l-a ridicat, dar nu a mâncat nimic cât timp am stat acolo. Eu eram hămesită, pentru că plecasem în grabă, sărind peste micul dejun, așa că am luat și al doilea biscuit.
   - Să fiu cinstită, am fost cam dezamăgită, așa că va trebui să regândim designul. Trebuie să știi un lucru despre mine, Christine, și anume că, numai atunci când văd ceva pe care pot să pun mâna, îmi pot da seama dacă e în regulă sau nu. Și dacă nu e în regulă, îl voi schimba.
   Nu mi-a trecut prin cap că se referă și la oameni.
   - Nu contează de câte ori trebuie refăcut. Știu că asta scoate din minți pe toată lumea.
   A ridicat din umeri. Nu-i păsa și nici acum nu-i pasă dacă scoate din minți pe toată lumea. Era un lucru pe care odinioară îl admiram - capacitatea ei de a ignora, pur și simplu. Eu sunt o persoană care pune totul la suflet și care face eforturi supraomenești ca să nu-i supere pe ceilalți, dar întotdeauna extremele se atrag. În acest sens, eram perechea perfectă.
   - Tatăl meu consideră asta un defect. De ce nu se pot hotărî femeile mai repede?
   A izbucnit în râs, cu drag, așa cum râde o fiică de obiceiurile învechite ale bătrânului ei tată, iar eu îmi amintesc că, atunci, am presupus că ea și Lordul Appleton au o relație apropiată. Cu siguranță, cât am stat acolo, uitându-mă la ea - la ochii aceia limpezi - mi s-a părut că nu vrea decât binele afacerii.
  - Vreau să pun lucrurile la punct, asta-i tot. Spune-mi câte ceva despre tine, Christine. De cât timp lucrezi la Appleton?
   - De 6 luni.
   - Dumnezeule! Cred că ne cunoști bine. Și unde ai mai lucrat?
   I-am întins CV-ul și i-a aruncat o privire, dar nu mai mult de-atât. Poate că lipsa mea de experiență a atras-o. Puteam fi modelată astfel încât să-i satisfac nevoile. Pe atunci nu știam ce pofte înspăimântătoare are și nici cât de multe îmi va cere.
   - Soțul tău cu ce se ocupă? Scuze, nu te superi că te întreb, nu-i așa? Evident, nu e treaba mea.
   - Nu mă supăr.
   Și chiar nu mă supărasem.
   - Construiește bucătării personalizate. Piese de mobilier - mese, dulapuri...
   Chiar și atunci, m-am trezit spunându-i ce credeam eu că vrea să audă. Soțul meu, de fapt, monta bucătării luate de-a gata.
   - Atunci e un meșter priceput. Admir lucrul acesta. Cum îl cheamă? a-ntrebat jucându-se cu biscuitul pe care-l avea în mână.
   - Mike.
   - Mike, a repetat ea. Și părinții tăi? Mă interesează mai mult cine ești, Christine, nu ce ai făcut. Nu te superi, nu-i așa?
   - Deloc. Tata a lucrat într-o companie care producea carafe de termos - știți, pentru ceai, cafea. Carafe, nu sticle...
   A zâmbit la auzul acestei distincții, iar eu m-am simțit stânjenită că repetasem mantra tatei: Carafe, nu sticle, Christine. Carafe de termos potrivite pentru mediul profesional, nu pentru picnicuri.
   - Acum e pensionar.
   - Și mama ta?
   - A murit când aveam 8 ani.
   - Îmi pare rău. Ți-ai pierdut prea devreme mama.
   Am mai luat un biscuit. M-am maturizat repede după moartea mamei, învățând de la o vârstă fragedă să nu mă pun pe primul loc.
   - Frați sau surori?
   - Nu.
   - Ca mine, singură la părinți.
   Făcea mari eforturi să mă liniștească. Ca să pară că avem un soi de istorie comună.
   - Cred că asta are avantajele și dezavantajele sale.
   Am dat din cap, dar eu tânjisem după un frate sau o soră.
   - Copilul nu e o problemă, Angelica merge la o grădiniță...
   Mina a ridicat mâna.
   - Christine, îngrijirea copilului tău nu e treaba mea. N-aș îndrăzni să te întreb despre asta. Acum e rândul meu, a zis ea. Tata, după cum știi, e viu, bine-merci. La fel și mama.
   Am așteptat să spună mai multe, dar n-a făcut-o. Lady Appleton a rămas o enigmă pentru mine mulți ani, deși am încercat s-o descifrez, închipuindu-mi cum era. Din păcate, puterile imaginației mele sunt limitate.
   - Am trei copii. Gemenii Henry și Sam, și o fiică, Lottie. Soțul meu lucrează în City, dar...
   A făcut o pauză, mușcându-și buza. Ulterior am învățat că asta făcea când voia să destăinuie un secret.
   - Vreau să fiu sinceră cu tine, Christine, și o să-ți spun ceva confidențial. N-am spus asta nici copiilor deocamdată, dar ne vom despărți. Vom divorța. Sper că nu va fi cu scandal, că se va comporta cum trebuie, dar nu pot promite așa ceva. Soțul meu nu este cel mai cumințel dintre bărbați.
   Iată, cel dintâi secret dintre noi. Au fost atât de multe de-a lungul anilor.
   - Cred că e corect să-ți spun asta, pentru că, dacă ești interesată de slujba asta, ar trebui să știi că limita dintre viața mea privată și cea profesională e foarte fluidă. Mi te vei alătura într-un moment dificil al vieții mele personale și acesta este unul dintre motivele pentru care sper să accepți. Am nevoie de o asistentă. În afara slujbei de director executiv la Appleton’s, am multe alte angajamente și voi avea nevoie de sprijin ca să mă asigur că viețile copiilor vor fi tulburate cât mai puțin cu putință. Îl văd ca pe un rol holistic.
   - Mami?
   Fetița ei, Lottie, apăruse în prag. O ființă drăgălașă și timidă, care aștepta să fie invitată înăuntru.
   - Intră, iubito, a zis Mina, întinzându-i mâna, iar Lottie s-a instalat în brațele mamei sale.
   - Ea e Christine, draga mea. Sper s-o conving să lucreze cu mine.
   - Bună, a spus Lottie, fixându-mă cu privirea ca să-și dea seama dacă sunt prieten sau dușman.
   - Bună, Lottie, am răspuns, zâmbind.
   Prieten, am încercat să-i transmit.
   Mina a luat un măr din castron și a început să-l curețe cu un cuțit superb.
   Are atât de multe lucruri frumoase, dar acesta este unul dintre preferatele ei. Victorian, cu mâner de sidef, ascuțit ca naiba. Am văzut cum coaja curățată se ondula când se desprindea de măr și cum Lottie ronțăia feliile pe care i le întindea mama ei.
   - După cum poate știi, Christine, lucrez cu secretara tatei, Jenny Haddow, dar ea va ieși în curând la pensie și mi-e clar că nu se descurcă și cu volumul meu de muncă. De-abia face față cu treburile tatei, chiar dacă acestea s-au împuținat semnificativ. El începe să se retragă, încet-încet - se va pensiona peste câțiva ani. Până atunci va trebui să lucrezi pentru amândoi, dar după asta... ei bine, te voi avea doar pentru mine. Am nevoie lângă mine de cineva atunci când voi prelua compania. Cineva tânăr.
   S-a ridicat în picioare, săltând-o pe Lottie pe șold și ducându-se spre aragaz pentru a mai face cafea.
   - Știi multe lucruri despre Appleton’s?
   - Știu câte ceva.
   - Dă-mi voie să te pun la curent. Industria se transformă și noi trebuie să ținem pasul cu ea. Nu e vorba doar despre a vinde alimente, e vorba și despre politică. Hrană, dietă, sănătate. E un subiect important pentru mine. Appleton’s are reputația că-și tratează corect furnizorii și acesta e un detaliu pe marginea căruia vreau să construiesc mai multe lucruri. Asta ne face unici. În acest moment, nu valorificăm deloc acest aspect. Appleton’s e un supermarket cu conștiință - ne pasă de fermieri, ne pasă de pământ. Cred că putem dezvolta o afacere fără să compromitem această identitate. Hrana este inima felului în care vedem noi întreaga națiune. Ceea ce mâncăm noi și ceea ce le oferim altora.
   Ar fi trebuit să fiu bănuitoare, pentru că auzeam toate astea din gura unei femei care părea să nu mănânce deloc, dar eram fermecată și aceasta e o imagine care mi-a rămas în cap. Mina, cu copilul pe șold, stând lângă aragaz și rostindu-și discursul motivațional despre Appleton’s. Viața domestică poate fi un camuflaj senzațional.
   A lăsat-o pe Lottie jos și a revenit la masă, înclinându-se spre mine.
   - Christine, cred că noi două vom colabora foarte bine. Sper să te gândești la oferta mea.
   - Da, cu siguranță.
   - Și orice decizie vei lua, a fost o plăcere imensă să fac cunoștință cu tine așa cum trebuie. Uite, ia ăștia cu tine, s-ar putea să-i placă Angelicăi.
   Am privit cum pune biscuiții rămași într-un pachețel - hârtie maronie legată cu o bucată de rafie.
   - Mulțumesc, am spus.
   Pe drum spre casă, îmi amintesc, mă simțeam mai ușoară. Viitorul mi se deschidea în fața ochilor. Credeam că văd lucrurile cu mare limpezime.
   Peste câteva zile, când a primit o scrisoare cu oferta oficială, l-am privit pe Mike analizând cu mare atenție asigurarea privată de sănătate și cheltuielile de deplasare. Când a ajuns la salariu, și-a îngustat ochii, iar genele lui nisipii au început să tremure ca niște antene. Apoi s-a uitat la mine și a zâmbit. Nu era nimic de discutat. Mi-a înapoiat scrisoarea, iar eu am mai examinat-o o dată. Era din partea departamentului HR, dar Mina adăugase o notiță în josul paginii: Sper să spui da. Toate cele bune, M.
   Pentru mine, decizia avea prea puțin de-a face cu avantajele. Asta mă șochează acum - când Mike m-a cerut de soție, am stat să mă gândesc, dar când Mina mi-a făcut propunerea de a lucra cu ea, am acceptat imediat.

4

   - Ca asistentă personală, trebuie să înțelegi mecanismele șefului tău. Care-i sunt pasiunile? Care-i sunt preocupările? Se va aștepta să știi aceste lucruri fără să ți le spună. Se va aștepta să-i fii loială, dar cred că asta știi deja.
   O elevă educată și conștiincioasă, așa eram descrisă de profesori la școală și la fel am fost și sub îndrumarea lui Jenny Haddow. I-am acordat întreaga atenție, rezistând tentației de a-mi arunca privirea în jur, prin biroul care, după ce ea avea să iasă la pensie, urma să fie al meu. Asta avea să se întâmple mai devreme decât m-am așteptat. Mina era nerăbdătoare să pună lucrurile în mișcare și îmi închipui cum i-a spus lui Jenny cât de mult i-a apreciat loialitatea și eforturile profesionale și cum s-a asigurat că primește un pachet de pensionare frumușel.
   Jenny Haddow era de modă veche - nu avusese copii, nu fusese căsătorită și-și dedicase 30 de ani din viață postului de secretară a Lordului Appleton. E un record pe care nici măcar eu nu-l pot doborî.
   Luam împreună cafeaua, stând fiecare de câte o parte a biroului ei, ea încă la cârmă. Ușa era închisă și pe biroul dintre noi era o tavă cu cești și farfurioare de porțelan alb, asortate cu carafa cu lapte și cu zaharnița. Cleștii și lingurițele de argint aveau litera A gravată pe mânere. Știam deja că Mina preferă să bea cafeaua din cană și că de-abia aștepta să scape de simbolurile acestea rafinate.
   N-am cum să contest instructajul făcut de Jenny Haddow. Era amabilă și politicoasă, dar oarecum rece. E un lucru pe care l-am observat la asistentele personale ale oamenilor cu influență, și am cunoscut multe de-a lungul anilor. Există întotdeauna o rezervă. La adresa noastră, aș spune.
   Suntem destul de prietenoase, dar, recunosc, putem fi și distante. Suntem ca niște spioni - cu cât slujim mai mult timp, cu atât mai multe secrete aflăm și cu atât mai importantă este discreția.
   Îmi amintesc o discuție pe care am purtat-o mai demult cu asistenta personală a unui ministru. Acesta avea niște preferințe sexuale bizare, deși asistenta m-a asigurat că nu a participat niciodată direct - activitățile aveau loc în afara biroului. Cu toate acestea, i se părea o îndatorire de serviciu să facă pregătirile necesare și să curețe după el. Mi-a încredințat acest secret pentru că știa că poate avea încredere absolută în mine.
   - E un lucru care vine vrei-nu vrei, nu-i așa? a zis ea. O asistentă personală oferă loialitate necondiționată și cele care nu sunt în stare de asta dispar din peisaj. Dacă voi pleca vreodată și voi lucra pentru altcineva, îi voi lua secretele cu mine. Nu le voi destăinui noului meu angajator. Nu pot. Dacă fac asta, îmi pierd credibilitatea, pentru că punctul meu forte e să fiu un om în care poți avea încredere în toate privințele.
   N-am uitat asta niciodată.
   Jenny a amestecat în cafea, iar eu am observat cum mica broșa cu diamant de pe reverul sacoului se asorta cu părul ei argintiu.
   - Pot să-ți spun tot ce trebuie să știi despre ce-i place și ce nu-i place Lordului Appleton, dar cu Mina am mai puțină experiență. Acestea sunt niște lucruri pe care va trebui să le înveți singură. Totuși, îți pot da un sfat în această privință. Oricât de apropiată de ea te vei simți, oricât de multe lucruri îți va destăinui, trebuie să-ți amintești că nu ești prietena ei. Ar fi o prostie din partea ta să crezi altceva și e esențial să ții minte lucrul acesta, dacă vrei ca relația să fie una înfloritoare. Astfel îți vei putea păstra demnitatea. E un lucru foarte important. Dacă îți vei păstra demnitatea, te va respecta. Trebuie să te respecte, să existe respect reciproc. Dar tu nu ești prietena ei și nici ea prietena ta. Să nu uiți asta niciodată.
   Cred că a vorbit din inimă, dar când am aflat, mai târziu, de la Mina, adevărata natură a relației dintre Jenny și Lordul Appleton, nu i-am putut lua sfatul în serios. Acum îmi doresc s-o fi făcut. M-ar fi scutit de multă suferință. Cu toate astea, Mina și cu mine nu am fost vreodată prietene în sensul acceptat de majoritatea oamenilor. Apropiate, da, dar nu prietene.
   Relația noastră este de altă natură. Eu, una, cred că prietenia e supraestimată. Nu e un lucru pe care m-am putut baza în mod special și, cu o viață aglomerată ca a mea, n-am avut pur și simplu timpul necesar ca să investesc în ea.
   - Trebuie să te asiguri că viețile amândurora se desfășoară fără probleme, pentru ca amândoi să poată lucra la cel mai înalt nivel al competențelor lor. Lordul Appleton încă este președintele companiei, așa că el ar trebui să fie grija ta principală. Sper că pot avea încredere în tine și că vei avea grijă de el, Christine. Vei avea o fată drept ajutor. O angajată temporar deocamdată, dar una dintre prioritățile tale ar trebui să fie găsirea unei secretare permanente și de încredere care să te poată asista. Un fel de mâna ta dreaptă.
   I-am zâmbit și i-am mulțumit, dar eu și Mina discutaserăm deja despre toate aranjamentele, după ce urma să mă instalez la birou. Eu urma să lucrez pentru Mina, iar angajata temporar urma să aibă grijă de Lord Appleton.
   Mina a sugerat să-i organizăm lui Jenny o cină de retragere, dar aceasta nici nu a vrut să audă.
   - Aș prefera să ciocnim un pahar la birou, mulțumesc.
   Așa că asta am făcut. Un pahar rapid în ultima ei zi la serviciu. Lordul Appleton a încercat să țină un mic discurs, dar s-a emoționat și Mina a trebuit să-i ia locul. A spus și Jenny câteva cuvinte, dar foarte pe scurt, și a plecat imediat după aceea. Și apoi fiecare și-a văzut de treaba lui.
   A doua zi de dimineață am auzit niște șușoteli la toaletă care m-au făcut să mă-ntreb dacă nu cumva voiau toate să plece în altă parte, dar nu am aflat niciodată răspunsul.
   - Apropo, tata și Jenny aveau de câțiva ani o aventură. De-asta discursul lui a fost puțin aiurea. O să fie pierdut fără ea.
   Eram în noul meu birou, terminând o sticlă de șampanie după petrecerea lui Jenny.
   - Ah, Christine, nu fi atât de șocată. Mama știe de o mulțime de ani - și locuiește în străinătate, așa că nu e mare problemă. Știi, n-aș fi surprinsă dacă ar muta-o pe Jenny la Fincham Hall, acum, că nu mai sunt „colegi”. Ar putea fi un lucru bun, cred. Îmi fac griji că trăiește acolo, de unul singur. E o casă prea mare pentru el. Ai observat cât este de uituc?
   S-a aplecat spre mine.
   - Ei, haide, trebuie să fi observat, a insistat ea, turnându-mi ultimele picături de șampanie în pahar. A trebuit să-l acopăr la ultima ședință de consiliu. Sunt surprinsă că n-ai remarcat. Își petrece atât de mult timp plecat de la birou, cu vizite inutile la furnizori, că a uitat de terenul pe care l-am cumpărat în nord-vest, pentru un nou magazin.
   - Cred că e foarte supărător pentru tine, am zis, luând paharul.
   - Este. Mă bucur că înțelegi.
   A ciocnit cu mine.
   - Ne așteaptă o perioadă foarte aglomerată, Christine. Să ciocnim pentru viitor.

5

   Azi e o zi bună. Nu mi-e greață și bătăile inimii sunt regulate. Sunt calmă - stau și privesc grădinile. Soarele strălucește, dar eu mă bucur că mă aflu înăuntru și-i simt căldura prin fereastră. Mă bucur că poate ajunge la mine. Nu sunt deloc tentată să ies.
   Sunt momente în care mor de dor să mă-ntorc în lume. Nu sunt prizonieră la The Laurels, dar pot accepta gândul că nu sunt deocamdată pregătită să ies dincolo de zidurile acestei clădiri.
   Cobor privirea spre bucata de hârtie din mâna mea. Este prima fotografie cu mine care a apărut vreodată într-un ziar. La acel moment, încă nu era pomenit numele meu.
   Sub poză scrie: Mina Appleton și tatăl ei, Lordul John Appleton. Eu stau în fundal, o umbră granulată, de-abia vizibilă. Cu greu deslușesc un pahar cu șampanie în mâna mea. Ajustez marginile fotografiei, cu gesturi sigure.
   Da, este o zi bună. Întorc tăietura din ziar și o ung cu lipici, apoi o așez în mijlocul unei pagini din album și apăs. Daily Telegraph, marți, 3 martie 1998. Deja munceam de trei ani pentru Mina și mă credeam bine înșurubată pe scaunul meu, dar în fotografie par sfioasă. O ingenuă, mai degrabă marginalizată.
   Îmi amintesc că i-am arătat Angelicăi fotografia: Uite, e mami, am spus, iar ea a păstrat-o. Era una dintre pozele pe care le-a decupat și le-a lipit în propriul ei album. Mami la o petrecere, a scris ea cu carioca roz, deși e greu să-ți dai seama că sunt eu - chipul meu e mai degrabă o mâzgălitură. Mina și tatăl ei sunt braț la braț, ea îi zâmbește și, dacă nu ai ști adevărul, ai crede că încă îl respectă. Bietul om. Habar nu avea că în decurs de 1 an va fi înlăturat din companie.
   Era inevitabil. Mina avea o anumită viziune în privința firmei Appleton, iar tatăl ei îi stătea în cale. I-am simțit enervarea crescândă și l-am văzut pe el prin ochii ei. Era un obstacol. Se împotrivea ideilor de schimbare, iar eu eram uluită de energia pe care ea o irosea încercând să-i inoculeze părerile sale. Voia să facă din Appleton’s un lider de piață. E asta o crimă? Nu. Ceea ce nu am înțeles a fost însă prețul pe care a trebuit să-l plătim cu toții pentru ambiția ei.
   Îmi amintesc că a revenit la birou a doua zi după ce a vizitat furnizorii alături de tatăl ei - el insistase ca ea să-l însoțească, pentru prima oară - și am știut, după ritmul pașilor ei când a intrat la mine-n birou, că nu mersese deloc bine. În ciuda picioarelor ei mici, în ciuda covoarelor, i-am simțit furia când a venit valvârtej. Am lăsat-o un minut, apoi am bătut la ușă și am intrat în biroul ei. Își aruncase haina pe canapea și se plimba în sus și-n jos în fața ferestrei.
   - Să vă aduc ceva? am întrebat, știind c-o să vrea niște whisky.
   Era trecut de 6. Dacă ar fi fost mai devreme, i-aș fi adus cafea sau ceai. Cafea înainte de prânz, ceai după.
   - Ceva de băut, te rog, Christine, a spus ea.
   După ce am pus gheață în pahar și am turnat whisky-ul, s-a pornit:
   - Știi, unul dintre ei mi-a spus fetițo. Fetița e bucată ruptă din tine, bătrâne, i-a spus tatei. Cred că voia să fie un compliment. Iar eu a trebuit să stau acolo și să zâmbesc, ca și cum ar fi fost așa ceva. Toată ziua m-au plimbat pe câmpuri, ascultându-i cum mârâie, cum se scuză pentru vreme, explicând cât le e de greu pentru că e atât de imprevizibilă... bla bla bla.
   I-am întins paharul și a luat o înghițitură.
   - Mulțumesc. Și am fost nevoită să mă prefac înțelegătoare. Să scot anumite sunete ca să le arăt că pricep cât le e de greu. Apoi, pe drumul de întoarcere, a trebuit să-l ascult pe tata ținându-mi o prelegere despre responsabilitățile noastre, de negustori. Noi facem negoț, Mina, nu afaceri. Țara noastră depinde de fermierii ăștia. E datoria noastră, ca vânzători de mâncare, să-i susținem pe oamenii care lucrează pământul din greu. Dar eu sunt om de afaceri, Christine. Appleton’s este o afacere. Vreau să concurăm cu marile firme, nu să ne-ncurcăm de obstacolele etice.
   - Mai vreți un pahar? am întrebat. Dacă vă mai pot ajuta cu ceva... am zis, reumplându-i paharul.
   - Păi, dacă ai fi în stare să te asiguri că tata dă pe-aici cât mai puțin, ar fi minunat, dar presupun că lucrul acesta te depășește chiar și pe tine, Christine.
   Nuanța de sarcasm din vorbele ei nu m-a rănit - era obosită, fusese o zi grea și bănuiam că avea glicemia mică. I-am simțit cuvintele ca pe o provocare. Nu mă depășea deloc. Era pur și simplu vorba de a prelua din nou controlul asupra agendei Lordului Appleton.
   O angajasem pe secretara care trebuia să se ocupe de el și era atribuția mea să scap de ea.
   - Aș vrea să vă găsesc pe cineva permanent, Lord Appleton, i-am spus. Dar până atunci, dați-mi mie să am grijă de programul dumneavoastră.
   - Păi, dacă ești sigură că te poți ocupa și de Mina, și de mine, da, de ce nu? Știu că lui Jenny i se părea destul de complicat, dar are logică, Christine. Și poate că mă ajuți puțin să îmbunătățesc relația cu fiica mea. Înțeleg că Mina se grăbește să preia afacerea, dar nu cred că e deocamdată pregătită.
   - Desigur, i-am zis, iar el a avut încredere în mine.
   În curând a început să întârzie la ședințe. La început, doar 10 minute sau pe-acolo, dar a ratat două voturi cruciale ale consiliului de administrație, iar oamenii au început să observe. Firește, avea mereu câte o scuză. În agendă erau scrise greșit ora sau locul. Odată, a stat jumătate de oră de unul singur în sala de la etajul al patrulea, în timp ce directorii țineau ședința fără el, la etajul al cincilea. Era livid și a început să dea vina pe mine.
   Nimeni nu respectă un om care-și învinovățește angajații, iar eu am păstrat o răbdare stoică. E pierdut fără Jenny, am spus când unul dintre executivii lui m-a luat deoparte. Nu mai e el însuși de când s-a pensionat ea. Eram capabilă să demonstrez că erorile nu-mi aparțin, arătându-le zilele și orele corecte în agendă. Dovadă a nevinovăției mele, semn al declinului trist al Lordului A.
   De-a lungul anilor, am devenit expertă în măsluirea agendei.
   Mă apasă pe conștiință să știu că am fost un instrument capital în îndepărtarea Lordului Appleton. Poate că nu am avut drept de vot în consiliul de administrație, dar mi-am jucat rolul. Sfârșitul a venit când, în calitate de președinte al companiei Appleton’s, a fost invitat la știrile de la prânz ca să vorbească despre raportul anual. Sunt sigură că nu numai eu credeam c-ar fi trebuit să se ducă Mina în locul lui. Era mult mai telegenică decât tatăl ei.
   Cu o săptămână înainte apăruse pentru prima oară la Question Time - o invitație de ultimă oră. Cred că invitatul de bază renunțase. Mina a strălucit ca un giuvaier printre bărbații la costum și cu păr cărunt și, după părerea mea, publicul a aplaudat mai tare pentru ea - oamenii izbucneau în aplauze de câte ori vorbea. Nu se puteau sătura de ea.
   - Asigură-te că Lord A vede asta în timp util, Christine.
   Îl cunoșteam pe directorul financiar de pe vremea când eram angajată temporar, așa că am luat zâmbind dosarul.
   - Mi-ar fi plăcut să te fi putut păstra la noi în departament, a spus el. Nu știi ce comoară pierzi până când ea nu dispare. Spune-i Lordului A să mă cheme dacă are vreo întrebare, sunt pe aici toată dimineața.
   - Nu-ți face griji, Ron, mă voi asigura că se uită peste cifre.
   Am dus dosarul în biroul Lordului Appleton și i l-am lăsat să-l citească până când a fost dus la studio. Mina l-a ratat la mustață.
   - La naiba, voiam să-l prind, a zis ea, fluturând un alt dosar. A plecat cu cifrele greșite.
   Mi-a trântit dosarul pe birou.
   - Poți ajunge acolo, Christine? Spune-i că a fost o încurcătură și că de-abia am primit astea de la Ron. Cât poți de repede.
   Am făcut cum mi s-a spus, deși știam că, dacă domnul Beresford ar fi făcut o greșeală, ar fi reparat-o tot el imediat. Cu toate astea, nu am șovăit, am sărit într-un taxi care m-a dus la studioul de televiziune și am intrat la machiaj. Lordul Appleton stătea pe un scaun și purta o bavetă, exact ca un copilaș care trebuia hrănit.
   - Christine?
   - V-au dat cifrele greșite, Lord Appleton. Tocmai am primit astea de la Ron.
   I-am dat dosarul agitată, dar el și-a păstrat calmul.
   - Nu-ți face griji, draga mea. Va fi bine. Am făcut asta de nenumărate ori.
   Am dat să plec, dar el m-a oprit.
   - Ai văzut vreodată vreo emisiune de televiziune în direct, Christine?
   - Nu.
   - Atunci de ce nu rămâi să vezi și tu? Nu trebuie să te grăbești să te întorci, nu-i așa?
   Așa că am rămas acolo, în studio, martor al umilinței sale, în timp ce prezentatorul l-a încuiat cu cifrele din raport. Pur și simplu nu ieșeau la socoteală. S-a poticnit, încercând să se corecteze, dar n-a reușit decât să pară defensiv. L-am privit cum se panichează din ce în ce mai tare. La un moment dat, a privit în jur cu disperare, sperând probabil să-l salvez cumva.
   Nu m-am clintit, uluită de accidentul fatal la care eram martoră. Cu cât se zbătea mai mult, cu atât ridica glasul mai tare, ca și cum asta i-ar fi conferit un strop de autoritate. În schimb, asta doar întregea spectacolul.
   Am plecat de la studio înaintea lui și m-am urcat grăbită în mașina care mă aștepta. Când a ieșit din clădire, mi-am dat seama că era distrus. Știa că am văzut și am auzit totul, totuși nu a spus nimic când a ajuns la mașină. S-a răsucit și s-a uitat pe fereastră, cu mâinile tremurându-i în poală. Fusese o cascadorie crudă și urâtă și, deși nu o dirijasem, îmi jucasem rolul cu mare precizie.
   Mina a reparat răul făcut companiei când a apărut la știri, în seara aceea.
   Era un talent natural în fața camerei de luat vederi, iar contrastul dintre ea și tatăl ei era extraordinar. Era calmă, echilibrată, pe deplin stăpână asupra cifrelor. La finalul săptămânii, Lordul Appleton și-a anunțat retragerea și nimeni nu a încercat să-l convingă să rămână. Mare păcat că n-a plecat mai devreme, șușoteau colegii altă dată loiali.
   „O mică rotiță din mașinărie, dar vitală”, așa am fost descrisă odinioară și cred că e corect.
   Întotdeauna am avut grijă de detalii.

6

   Sunday Chronicle, 8 august 1999
   CE ȘTIU
   Mina Appleton, Președinte, Lanțul de supermarketuri Appleton’s Născută la Fincham Hall, în Cotswolds. A abandonat liceul la 16 ani și a urmat Școala Culinară DeBeauvoir din Lausanne, Elveția. Lanțul de supermarketuri Appleton’s a fost fondat de bunicul său, în 1925. Locuiește la Londra cu cei trei copii ai săi.
   Când ești cea mai fericită?
   Când sunt la mine în bucătărie. E inima casei mele.
   Care e cel neobrăzat lucru pe care l-ai făcut vreodată?
   Când aveam 8 ani, am pus vopsea în șamponul tatei, așa că, atunci când și-a luat locul în Camera Lorzilor, avea o nuanță albăstruie în păr.
   Pe cine admiri cel mai mult dintre persoanele care mai sunt în viață și de ce?
   Pe tata, pentru capacitatea lui de a ierta.
   Care e cea mai importantă lecție pe care ai învățat-o de la viață?
   Să am încredere în instinctele mele.
   
   Ce știu. O aiureală plină de neadevăruri. Mina nu-și admira tatăl și mă îndoiesc că acesta o iertase vreodată pentru că-l înlăturase de la conducerea companiei. Iar bucătăria Minei o fi fost „inima casei ei”, dar semăna mai degrabă cu o scenă - și mai târziu chiar asta a devenit. Și acolo era ea cea mai fericită? Poate - acolo unde era un public ca s-o urmărească. Mă-ntreb totuși dacă a fost vreodată fericită cu adevărat. Nimic nu e destul de bun pentru ea. E o femeie condamnată să trăiască într-o stare de ușoară nemulțumire. Oameni, locuri, obiecte - nimic din toate acestea nu reușește să se ridice la standardele ei înalte.
   Lipesc tăietura din ziar în album și lipiciul face bule sub cuvintele să am încredere în instinctele mele, așa că netezesc pagina cu palma. Instinctele Minei sunt unele de animal de pradă. Ca o vulpe, e gata să distrugă, chiar și când nu-i este foame. Chiar și când este sătulă după o masă cu trei feluri, ea devastează cotețul, așa, de dragul devastării. Nu merită nimic mai mult, își spune. Sunt găini. Proaste și slabe.
   Cu toate acestea eram mândră să-i fiu alături, încântată că făceam parte din noua gardă. Cu Mina la conducere, Appleton’s a căpătat o strălucire proaspătă, ca și cum ar fi fost trimisă la reabilitare și se întorsese cu o garderobă nouă care dezvăluia cât era de atractivă, sub fațada demodată.
   A adus o echipă nouă, înlăturându-i pe oamenii din vechea gardă cu o precizie nemiloasă. S-a întâmplat foarte iute. Directorul financiar Ronald Beresford, fostul meu șef, a fost primul debarcat. A fost ușor să fie învinuit pentru haosul privind cifrele și, când a încercat să se apere, foștii lui aliați l-au lăsat baltă. Nimeni nu era pregătit să-i facă față Minei.
   În ultima lui zi la serviciu, am coborât și l-am văzut prin geamul biroului, strângându-și lucrurile. Am privit cum își așeza într-o cutie de carton fotografiile înrămate cu familia sa, știind că agenții de securitate veneau să-l escorteze și să-l scoată din clădire. Nu e ceva neobișnuit în cazul angajaților concediați, al celor care au avut acces la materiale sensibile, să fie conduși ca niște infractori. A închis cutia, a ridicat privirea, m-a văzut și mi-a zâmbit. Nu-mi purta pică și, cred, a înțeles - ceea ce eu nu am făcut, la momentul respectiv - că și eu eram una dintre găini. Că era doar o chestiune de timp.
   Mina l-a înlocuit cu un copil-minune din industria aviatică, Rupert French. Aveam și un nou director de comunicare, Paul Richardson, un maestru, cu un departament nou-creat în spatele său. Un etaj întreg de oameni, care munceau temeinic la a promova și proteja imaginea companiei și a Minei. Ea știuse dintotdeauna că e cel mai important cum par lucrurile, nu cum sunt ele în realitate. Cu ajutorul vrăjitoriei lui Paul, Mina a devenit chipul companiei Appleton’s.
   Paul Richardson și cu mine ne-am înțeles bine din prima. Era unul dintre acei oameni care, indiferent cât ar fi fost de ocupați, aveau mereu timp să bage capul pe ușă ca să discute puțin. Odinioară m-a descris drept o enigmă și s-a autoconvins că fusesem educată la școli private.
   - Ei, haide, Chrissie, nu-mi spune că accentul tău nu e de la o școală pentru fete bogate. Recunoaște.
   - Nu fi prostuț, Paul, am protestat, amuzată.
   - Atunci ai făcut școala în Elveția, ca Mina?
   - Am făcut școala la colegiul de secretare și apoi am început direct să muncesc.
   Nu era primul care-mi remarcase accentul. Tatăl meu spusese odată: Cred că noua ta slujbă se lipește de tine, Christine. Fără îndoială, am înflorit sub influența Minei.
   Exact ca afacerea, m-am mlădiat și m-am stilat.

7

   Cu cât Mina ajunsese să depindă mai mult de mine, cu atât încrederea ei în mine a crescut.
   Din ce în ce mai des, a început să-mi încredințeze probleme personale, fără să se-ndoiască vreodată de discreția mea. Nu că ar fi trebuit s-o facă vreodată. Mi-a dat parolele conturilor sale bancare, îmi spuneam pe nume cu managerul ei de cont, îi ridicam rețetele medicale când avea nevoie de ele, adică nu foarte des, dar însemna că știu fiecare afecțiune de care suferă, fie ea și intimă. Am înflorit împreună, Mina și eu.
   Ea, fără-ndoială, o specie dominantă. Eu, ca o plantă din pădure, capabilă să crească în umbra ei. Mă pricepeam la acoperiri, s-ar putea spune.
   Munca mea nu mi s-a părut vreodată plictisitoare, deși știu prea bine că există oameni care văd slujba de secretară ca o trambulină pentru altceva.
   Nu și eu. Eram fericită s-o slujesc pe Mina și au existat multe ocazii când gesturile ei pure, de generozitate, m-au dezarmat. Mi-a dat un card de credit pe numele companiei, ca să nu rămân niciodată lefteră, având încredere că nu voi abuza de poziția mea. Strângeam toate chitanțele, dar nimeni nu le verifica vreodată. Cineva mai puțin onest decât mine ar fi spart mii de lire și nimeni nu și-ar fi dat seama. A insistat să angajez două fete în subordinea mea, ca să nu mă împotmolesc în chestii administrative. Sarah și Lucy - asistentele personale numărul 2, respectiv 3. Ba chiar ne-a lăsat să stăm în apartamentul ei din Hyde Park în timpul unei greve de 24 de ore a căilor ferate, căci știa cât ne va fi de greu să ajungem la serviciu de dimineață.
   - Nu te prosti, Christine. Nu trebuie să prinzi autobuzul din zori. Apartamentul e la câteva minute de mers pe jos de birou. Uite, ia cheile, pentru numele lui Dumnezeu.
   Mi le-a vârât cu forța în mână.
   - E loc destul și pentru Lucy și Sarah.
   Sperasem ca greva să-mi aducă bucuria unei zile la birou fără Lucy și Sarah.
   - Păcat că n-ai mers în seara asta la piesa de teatru a fetiței tale, Christine, a spus Lucy, în timp ce priveam de la fereastra apartamentului către bieții oameni de pe stradă, care se chinuiau să ajungă acasă înainte de începerea grevei.
   Am ignorat-o.
   - Sunt sigură că ne-am fi descurcat mâine la birou și fără tine.
   M-am desprins de priveliștea de dincolo de geam și m-am întors. Erau amândouă lățite pe canapeaua albă, amețite de la vinul spumant Appleton pe care ni-l lăsase Mina. Eram doar cu 1 an sau 2 mai mare decât ele, dar mă simțeam de parcă le-aș fi fost mamă.
   - Sigur nu vrei și tu, Christine? a întrebat Sarah, fluturând sticla.
   - Nu, mulțumesc.
   Eram epuizată. Își petrecuseră mare parte a serii încercând (și eșuând) să mă atragă în discuții indiscrete despre Mina. Am văzut cum Lucy se ridică împleticit de pe canapea, îndreptându-se spre vitrinele unde Mina ținea câteva piese stilate de porțelan și cristal. M-am întrebat dacă ar trebui s-o avertizez în privința valorii lor. Sau să-i explic că unele dintre acele obiecte sunt de neînlocuit. A întins mâna și a luat un tub subțire de cristal colorat. O vază în care poți pune o singură floare. Lucy era o fătucă neîndemânatică, iar eu mă așteptam să se poticnească și să-l scape din mâini. Mi-am imaginat cum se izbește de un raft, făcându-se bucăți pe podea. Expresia de pe chipul ei, când își va fi dat seama ce a făcut. Dacă spărgea ceva, ar fi trebuit să-i dau un avertisment oficial. Trei greșeli și zbori, asta era regula mea nescrisă cu fetele. Mi-am ținut respirația, dar ea a așezat obiectul nevătămat pe raft.
   - Eu mă duc la culcare, am zis. Mâine începem devreme. O să vă trezesc la 7. Noapte bună.
   Mina mă rugase să dorm în camera ei, iar fetele în cea pentru oaspeți.
   Am închis ușa și m-am sprijinit de ea, ușurată. Mă lăsaseră în pace. Am privit în jurul meu. Îmi amintesc și acum fiecare detaliu al camerei, formele și culorile etichetelor de pe tuburile și cutiile cu creme de pe măsuța de toaletă - cum erau toate aliniate în fața oglinzii. Mi-am pus un strop de cremă de mâini în palmă, l-am masat până a intrat în piele și am mirosit ceea ce pe etichetă era descris drept Tuscan Summer. Mi-am imaginat că așa trebuie să miroasă acolo, după ploaie. O idee de rozmarin.
   Am făcut un duș, spălându-mă, după cum insistase Mina, cu săpunurile și cremele luxoase din baia ei. Apoi m-am înfășurat într-un prosop curat și alb, mi-am ridicat hainele de pe podea, mi-am făcut lenjeria murdară ghemotoc și am vârât-o pe fundul genții. Mi-am agățat costumul pentru dimineață alături de hainele Minei în garderobă și mi-am trecut degetele peste pânzele delicate de acolo - mătase, cașmir, in irlandez.
    Una dintre hainele ei cele mai frumoase era o bluză de mătase de un roz-pal, pe care am scos-o de pe umeraș. Eu nu purtam niciodată roz și m-am întrebat cum mi s-ar potrivi culoarea aceea. Apoi m-am trezit strecurându-mi brațele în mânecile sale, deși nu puteam încheia toți acei năsturei aurii din față. Mina purta acea bluză pe sub un sacou gri deschis, cu un tiv alb în jurul reverelor și al buzunarelor. Armani, scria pe etichetă.
    Telefonul de lângă pat a sunat, iar eu am sărit cât colo, crezând că e Mina. Că poate, cumva, mă privește.
    - Alo?
   - De-abia a adormit.
   Era Mike, iar eu am închis ochii, închipuindu-mi-l rezemat de blatul de la bucătărie, cu farfuria de la cină pe care o lăsasem să se înmoaie în chiuvetă, așteptând să mă-ntorc. Mereu lăsam cina când trebuia să lucrez până mai târziu - mâncare gătită și semipreparată în weekenduri, pentru săptămâna care urma să înceapă.
   - Cred că a fost entuziasmată după piesa de teatru.
   - A plâns până a adormit. Te voia pe tine.
   - Am vorbit cu ea mai devreme - părea în regulă.
   - Știu. Am auzit-o cum îți cânta cântecul ei la telefon. Dar după ce ți-ai luat la revedere a început să plângă, Chris.
   - Dar părea fericită, ca și cum...
   - Nu voia să te supere. Nu e corect față de ea.
   - Îmi pare rău. Știi că aș fi fost acolo dacă aș fi putut.
   - Cu siguranță Mina s-ar fi descurcat o zi fără tine. A fost și greva feroviară. Putea să-ți dea o zi liberă.
   - Ei, uite că nu mi-a dat. Și vor mai fi piese de teatru. Promit că data viitoare voi fi acolo.
   - Scuze că insist. Doar că Angelica devine din ce în ce mai pricepută la a-și ascunde adevăratele sentimente. N-ar trebui să facă așa ceva la 8 ani, nu-i așa?
   - Cred că era epuizată. Nu poate fi doar din cauză că nu am fost eu acolo. Poate că se îmbolnăvește. Cred că a obosit din cauza emoțiilor.
   - N-am sunat ca să te fac să te simți aiurea.
   - Știu.
   Încă eram îmbrăcată cu bluza Minei, neînchisă la nasturi, și mi-am privit abdomenul, ridat și lăsat din cauza sarcinii. Am pus mâna pe el, de parcă o parte din Angelica era încă acolo, pe undeva. Aveam o mulțime de ocazii în anii care veneau, m-am gândit, să zâmbesc și să aplaud laolaltă cu ceilalți părinți.
   - Chris? Mai ești acolo?
   - Da. Ne vedem cu toții mâine-seară. O să ajung acasă la o oră normală. Te iubesc!
   - Și eu te iubesc, a spus el.
   După ce am pus bluza Minei în dulap, am îmbrăcat rochia ei de mireasă și am tras cu urechea, ca să mă asigur că fetele se culcaseră. Apoi am ieșit și mi-am turnat un pahar mare cu brandy. L-am dat de gât, am spălat paharul și l-am așezat deoparte. Fetele lăsaseră haos în salon, așa că le-am strâns farfuriile murdare, am aruncat sticla goală de șampanie, am șters măsuța de cafea și am aranjat pernele. Am îndreptat vaza la care se uitase Lucy, întorcând-o în poziția pe care mi-o aminteam. Am fost foarte atentă, totuși probabil că am prins cu mâneca rochiei de mireasă a Minei o mică pasăre de cristal. Am privit-o, neajutorată, cum s-a prăbușit pe podea.
   M-am uitat la ea, spartă în bucățele, și m-am simțit de parcă aș fi ucis o creatură însuflețită. Ciocul și coada îi căzuseră de tot. Era o pitulice. M-am aplecat și am strâns cioburile, sperând că Mike le va putea lipi la loc, dar când le-am ridicat în mână, am știut că va fi imposibil. Era prea delicată.
   Când m-am ridicat, am călcat într-un ciob. Micuț, dar suficient de ascuțit ca să-mi pătrundă în pielea aspră a călcâiului. Cu resturile în mână, am țopăit până-n dormitor, atentă să nu pătez cu sânge covoarele în nuanțe deschise.
   Am înfășurat pasărea spartă în lenjeria murdară pe care voiam s-o duc acasă, apoi m-am așezat pe pat ca să-mi scot ciobul. Cu cât scotoceam mai mult cu penseta Minei, cu atât părea să intre mai adânc, așa că am renunțat și am acoperit rana cu un plasture. M-a durut preț de câteva săptămâni - un spasm dureros, la fiecare pas. Probabil e încă acolo - îngropat sub piele - deși nu mai simt nimic de foarte multă vreme.

8

   În dimineața următoare m-am trezit la 6 și jumătate și am ieșit pe ușă înainte de 7. Le-am lăsat fetelor un bilețel, fără să le mai trezesc - Nicio grijă, nu vă grăbiți - și mă așteptam la o dimineață liniștită la serviciu.
    Era o zi minunată și-mi amintesc că simțeam o bucurie, care venea din faptul că-mi găsisem un scop clar în munca pe care o adoram. La lumina zilei am uitat convorbirea cu Mike din seara precedentă. Hyde Park era aproape pustiu când l-am străbătut, cu rochia pe care Mina mă rugase să i-o aduc, înfășurată în plastic, fluturând în urma mea ca un drapel cavaleresc.
   Mi-am continuat drumul pe cele mai râvnite străzi din Londra. Străzi mărginite de copaci, case cu uși negre și lucioase și cu garnituri de alamă.
   Unele sunt cămine particulare, altele firme - lumea domestică și cea a afacerilor făcându-și cuib una lângă cealaltă. E greu să le deosebești: firmele sunt deghizate în case normale, cu jardiniere drăguțe, iar singurul lucru care le dă de gol sunt plăcuțele discrete pe care au fost gravate numele companiilor. Urc scările de la Appleton’s, îi fac cu mâna paznicului și ușile se deschid în fața mea.
   - Ai venit devreme, Christine, chiar și pentru tine.
   - Da. Zi aglomerată.
   Pe atunci toate zilele mele erau aglomerate.
   Mai întâi l-am sunat pe șoferul Minei. Dave Santini îmi era cel mai de nădejde coleg - camaradul meu de arme. La fel ca mine, și el fusese selectat cu atenție, înlocuindu-l pe șoferul îmbrăcat în livrea care-l ducea de colo-colo pe Lordul Appleton. Într-o seară, Mina chemase taxiul de lux condus de Dave și, până la capătul drumului, hotărâse că el era șoferul de care avea nevoie. Nu știu ce anume a atras-o la el, dar îmi imaginez că era vorba despre loialitatea și discreția pe care le detectase și la mine. Cred că i-a luat mai mult să-l convingă pe Dave decât pe mine - câștiga o grămadă de bani cu taxiul și cunoștea toate drumurile - dar până la urmă a reușit. Câțiva ani mai târziu, am descoperit că Dave avusese niște datorii nu tocmai neglijabile și că, atunci când l-a angajat, Mina i le-a plătit pe toate.
   Tăieturile pe care le am cu Dave ocupă o singură pagină din albumul meu. La fel ca mine, e acolo, deși nu e. O siluetă discretă. Mai puțin de 1.000 de cuvinte, multe dintre ele imprecise. Un ziar prost informat a scris despre el că odinioară lucrase ca gardă de corp. Nu era adevărat, nu fusese niciodată gardă de corp, și nu-mi plăcea minciuna asta pentru că-l făcea să treacă drept un om agresiv. Iar eu știu că David Santini e sensibil și atent - un suflet bun care n-a făcut rău nimănui.
   Voiam să vorbesc cu el înainte să plec la The Laurels, dar mi-a răspuns fiul său și mi-a spus că tatăl său e la spital. Un atac de cord, a zis. Când am început să plâng, mi-a închis. Mi-ar fi plăcut să-l vizitez pe Dave, dar când am sunat din nou, mi s-a spus doar familia. Bietul Dave. La fel ca mine, n-a putut prevedea obligațiile care decurgeau din a fi slujitorul de încredere al Minei Appleton. El și cu mine am fost „acuzații” și toate privirile s-au ațintit asupra noastră când am luat loc în boxă. Chestia asta ne-a sfâșiat pe amândoi.
   Prăbușirea mea venise înainte de cea a lui Dave - nu cu mult timp după ce procesul s-a terminat. Îmi amintesc o dimineață în care mergeam spre stație ca să prind trenul spre birou. Un pas înaintea celuilalt, Christine, mi-am spus. Era pentru prima oară când ieșisem din casă în decurs de câteva săptămâni. Era ora de vârf și peronul aglomerat, dar navetiștii păreau să se despartă în două tabere când treceam eu. Când a sosit trenul, toate locurile erau ocupate, dar când am înaintat în vagon, un bărbat s-a ridicat și mi-a cedat locul său.
    Am încercat să-i mulțumesc, dar el s-a uitat în altă parte și am priceput de ce când mi-am zărit reflexia în geam. Inima mea părea că se luase la întrecere cu trenul și mi-am pus degetele mâinii drepte pe vene, ca să-mi iau pulsul. Am numărat peste 170 de bătăi pe minut.
   În metrou m-am simțit mai în siguranță. Nu mi-a cedat nimeni locul - pentru că nimeni nu m-a observat. Devenisem invizibilă - una dintre ei, o navetistă, care făcea drumul acesta de ani întregi. Cu toate astea, când am ajuns la Oxford Circus, am încremenit. Simțeam mulțimea agitându-se în jurul meu și mi-am amintit cum mă enervam când turiștii sau mamele cu copii îndrăzneau să se afle pe stradă la ora de vârf, încurcându-mă și ținându-mă în loc. Acum, eu eram cea care nu avea ce căuta printre cei ocupați, printre oamenii muncii.
   Puteam străbate drumul acesta legată la ochi și am pornit pe Margaret Street, apoi m-am îndreptat spre Cavendish Square. La John Lewis nu era încă deschis, dar angajații soseau, iar eu m-am oprit ca să-i văd intrând pe ușa lor separată, invidiind faptul că ei aparțineau unui loc. Am mers mai departe, traversând pe Wigmore Street, refăcându-mi vechiul drum. Și în timp ce mergeam am simțit căptușeala hainei fluturându-mi de-a lungul gambelor, acolo unde mi se agățase tocul în acea dimineață. Îmi amintesc zgomotul de material rupt.
    Am continuat pe Welbeck Street, trecând pe lângă curățătoria de unde ridicasem haine înfășurate în plastic de-a lungul anilor - niciodată ale mele, întotdeauna ale ei. M-am oprit să privesc în vitrina papetăriei, ca un copil salivând la dulciuri, și a trebuit să mă forțez să mă desprind de acolo, brusc speriată că voi întârzia. Eu nu întârziam niciodată. Așa că am luat-o la fugă și, când am ajuns la clădire, gâfâiam și mi-am dat seama că mirosul neplăcut de pe stradă venea de la mine. Un miros nasol de cățel.
   Hainele cu care mă îmbrăcasem în acea dimineață
zăcuseră umede pe podea preț de o săptămână. Nu puteam să las pe nimeni să mă vadă, așa că m-am retras sub o intrare și am urmărit de vizavi cum foștii mei colegi urcă treptele de marmură de la Appleton’s și cum ușile de sticlă se deschid în fața lor, așa cum odinioară se deschideau și în fața mea.
   Lui Dave i se frânsese inima. În cazul meu, mintea o luase razna. La el speranțele sunt mici să se refacă. Prognosticul meu e însă optimist. Fiecare zi pe care o petrec la The Laurels pare a fi un pas înainte spre recuperare.

9

   Intimitatea Minei a fost întotdeauna un lucru de care am avut mare grijă, dar când venea vorba de presă aveam deseori mâinile legate.
    După părerea mea, avea o atitudine mai degrabă relaxată privind ziariștii, trecând frecvent dincolo de ceea ce aș fi considerat eu rezonabil în a le întâmpina solicitările.
   Îmi amintesc, la început, că am însoțit-o la studiourile de televiziune, la Premiile Good Food (era unul dintre jurați); o mulțime de jurnaliști se adunaseră la intrare și Mina, observând o fotografă neexperimentată poticnindu-se cu camera, s-a oprit și a așteptat-o pe fată să se replieze. Apoi și-a făcut intrarea din nou, în timp ce eu așteptam de cine știe cât timp în foaier. Sunt prieteni, nu dușmani, Christine, a spus ea când m-a prins uitându-mă la ceas.
    Presa o adora pe Mina, așa că n-ar fi trebuit să fiu surprinsă când producătorii TV au început să adulmece. Deja avea un agent care se ocupa de aparițiile sale și, cu siguranța și naturalețea din fața camerelor, i s-a oferit, inevitabil, propria emisiune.
   La început, am fost suspicioasă. Mi-am făcut griji că intimitatea ei avea să fie și mai mult compromisă - și s-a dovedit că avusesem dreptate. Dacă n-ar fi devenit atât de faimoasă, nu s-ar fi făcut atâta scandal mai târziu.
   Dacă n-ar fi apărut pe ecran, poate, ziarele n-ar fi fost atât de interesate să sape în afacerile ei. Mie însă nu mi-a cerut nimeni părerea. Și când am văzut ușurința cu care Mina stăpânea și afacerile, și industria divertismentului, m-am lăsat și eu convinsă. Am văzut cum aceste două lumi se alimentează reciproc. Erau complementare; Mina știuse întotdeauna lucrul acesta. Introdusese și politicieni în acest amestec, organizând dineuri și petreceri unde se plimba printre oaspeții săi, le făcea cunoștință, îi trata pe toți drept prieteni, deși mă îndoiesc că vreunul dintre aceștia îi era prieten.
    Pentru ei, Mina era un portal spre un univers paralel - o ruptură în stratosferă - care permitea acestor lumi să se întrepătrundă și să se amestece sub oblăduirea ei.
   Mina al Home era titlul serialului ei de televiziune. Am fost acolo la înregistrarea episodului-pilot, așezată pe o cutie argintie a unei camere de filmat, înghesuită într-un colț al bucătăriei.
   - De ce nu vii și tu, în drum spre casă? Te poate aduce Dave. Să zicem pe la 6?
   Nici măcar nu și-a ridicat privirea de la birou, și mă-ntreb acum de ce oare mă voia acolo.
   - Da. Mulțumesc. Mi-ar plăcea.
   Presupun că aș fi putut spune Nu, mulțumesc. Nu era în drumul meu spre casă și deja ratasem de două ori ora de culcare a Angelicăi în săptămâna aceea. Ar fi fost bine pentru Mina dacă, de-a lungul anilor, ar fi învățat că nu din partea mea era cel puțin o posibilitate. Mi-e teamă că am răsfățat-o.
   Dacă aș fi impus de timpuriu niște limite, așa cum faci cu copiii, atunci, poate, lucrurile ar fi stat diferit. În schimb am dat deoparte gândul la familia mea și am dat fuga după terminarea programului.    L-am găsit pe Dave așteptându-mă în mașină. M-am așezat pe locul din față, am inspirat mirosul seducător al banchetelor de piele și am fentat aglomerația, luând-o pe străduțe ascunse.
   - Vrea să-i duci niște lucruri, dacă tot mergi, a spus Dave, întinzându-mi o listă de cumpărături.
   Atunci nu exista un supermarket Appleton între birou și casa Minei, așa că ne-am oprit la un magazin concurent. Aveam totul sub control, Dave și cu mine. El se așezase la coadă, iar eu mă plimbam de colo-colo cu un coș, de parcă aș fi fost ca toată lumea din jur, cumpărând pe ultima sută de metri mâncarea pentru cină în drum spre casă.
    Când am ieșit, Dave a deschis portbagajul și am mutat totul în câteva plase de la Appleton, din rezerva pe care o păstram acolo. Era una dintre regulile casei: nicio marcă rivală nu trebuia văzută intrând sau ieșind din căminului Minei. Pe atunci aceste mici minciuni deveniseră cea de-a doua mea natură.
   Aveam cheia mea de la casa din Notting Hill și, când am deschis ușa, am simțit căldura emanată de reflectoarele din subsol. După ce mi-am luat răgaz un moment să mă obișnuiesc cu noua atmosferă, m-am furișat la subsol cât am putut de subtil și am tras cu ochiul la alandala de echipament și oameni, cu Mina în mijloc.
   Îmi amintesc că purta o cămașă roșie pe care n-am recunoscut-o - ceva din debara, m-am gândit. Câțiva nasturi de sus erau deschiși, așa că, atunci când s-a aplecat să ruleze coca, îi puteai zări, pentru o clipă, decolteul. Nu prea mult. Publicul s-ar fi putut gândi că acei nasturi s-au deschis din întâmplare. Avea părul desprins, încălcând orice cod al igienei, dar mi-am dat seama ce fac ei acolo - era o formă de branding. Acele bucle dezlănțuite au devenit marca ei înregistrată. Din când în când își dădea la o parte o șuviță rebelă cu dosul mâinii și, când machieuza s-a apropiat să șteargă o dâră de făină de pe obrazul Minei, regizorul a oprit-o. Avea dreptate, dâra aceea adăuga autenticitate. Ia priviți-o, Mina la ea în bucătărie, pur și simplu fiind ea însăși.
   După vreo 20 de minute de stat acolo cu plasele cu cumpărături, cu mazărea înghețată scurgându-mi-se pe picior, mi-am croit drum printre reflectoare spre frigider, împiedicându-mă de cabluri și de oameni și reușind să ascund produsele fără să trădez vreo marcă inamică. Am rămas acolo încă vreo oră și ceva, stând în colțișorul meu, transpirând sub lumina reflectoarelor, poate un pic roșie la față. M-am bucurat să fac parte din toate astea, deși mă-ndoiesc că mi-a observat cineva prezența.

10

   Iată-mă-s. Christine Butcher, mâna dreaptă a Minei Appleton. Numele meu într-un ziar pentru prima oară.
    Mi-am așezat rigla pe pagina respectivă și am trecut un creion subțire în jurul articolului, apoi l-am decupat. Mina apare și ea acolo. Doar noi două într-o fotografie - eu stau chiar în spatele umărului ei drept. Va ocupa aproape două pagini din albumul meu - una pentru poză, cealaltă pentru cele 300 de cuvinte scrise despre mine.
   Articolul a apărut în revista The Lady, când emisiunea TV a Minei era în plină desfășurare. Era unul dintr-o serie de interviuri cu asistentele personale ale oamenilor influenți, sub titlul „Străjerii”. Încă mă înveselește când îl citesc. Momentul meu de faimă. Când revista m-a abordat, am vorbit cu Mina și ea m-a ajutat cu câteva fraze bine alese - niște lucruri despre care ea credea că mă vor pune în cea mai bună lumină.
   E misiunea mea să mă asigur că viața domnișoarei Appleton se desfășoară lin. E o graniță foarte fină între viața ei personală și cea profesională, înțelegeți, ceea ce înseamnă că nicio zi nu seamănă cu alta.
   Acum organizez agenda pentru o ședință cu consiliul de administrație de la Appleton, mâine îi iau hainele de la curățătorie și intervievez o nouă bonă pentru copiii ei. Consider că rolul meu este unul holistic. Așa descrisese Mina slujba mea, când mă intervievase prima oară.
   Parcă ești o nenorocită de slujnică, asta fusese părerea soțului meu.
   Mike credea că articolul nu mă avantaja. Probabil. Adevărul e că una dintre cele mai importante părți ale slujbei mele era să am grijă de viața personală a Minei. Era un puzzle complicat, iar eu eram singura care putea să așeze piesele în ordinea corectă. Sarah, mâna mea dreaptă, părea să fie în permanență în concediu de maternitate - atunci avea deja doi copii - iar Lucy, deși muncitoare, nu era prea isteață.
   - Cred că ți-e greu cu o astfel de slujbă solicitantă, nu-i așa? Ai o fiică, din câte știu, m-a întrebat tânăra elegantă de la The Lady, răsfoindu-și notițele. Cum îți echilibrezi viața personală cu munca, Christine?
   Nu-i treaba ta, cucoană.
   - Fără nicio dificultate, i-am răspuns cu un zâmbet tăios.
   Viața mea privată nu era subiect de discuție.
   Echilibrul dintre muncă și viața particulară este o expresie pe care n-am înțeles-o niciodată. În ceea ce mă privește, munca și viața personală nu sunt două lucruri separate care pot fi cântărite pe niște talere ale unei balanțe.
   Recunosc că era un număr de jonglerie, trebuia să țin toate mingile în aer și erau și ocazii în care eram o neîndemânatică. Dar sunt mândră de performanțele mele. În toți anii în care am slujit-o pe Mina, am lipsit doar o zi și jumătate; chiar și vacanțele de familie ni le luam în același timp cu ea.
   Nu era ușor pentru Angelica să aibă o mamă care lucra până la ore imprevizibile. Încercam din răsputeri să mă revanșez față de ea. Dacă Mike era plecat, ne ghemuiam amândouă pe canapea și se uitam la televizor.
   Când rula Mina al Home, îi plăceau poveștile din culise pe care i le spuneam. Cum a ars Mina prima tură de negrese cu sfeclă. Cum își pârlea părul cu torța de gătit când făcea creme brulee.
   În weekenduri, Angelica nu pleca de lângă mine. Își petrecea sâmbetele pe un scăunel, la blatul din bucătărie, privind cum fac de mâncare pentru săptămâna următoare. Duminicile totuși mi le dedicam ei. Atunci făceam deserturi împreună - biscuiți, torturi, chestii de genul acesta - și aroma lor care umplea toată casa era o consolare pentru amândouă, îmi imaginez.
   - Pentru cine sunt ăștia? m-a întrebat odată, privind suspicioasă niște biscuiți pe care îi înveleam în hârtie maronie.
   Am ridicat privirea și i-am remarcat consternarea.
   - Vino încoace, iubito, am zis, întinzându-i mâna și invitând-o la mine în brațe.
   Avea deja 9 ani, dar era la fel de atașată de mine ca atunci când avea 4. Am sărutat-o pe creștet.
   - Sunt un cadou pentru Lottie, fetița Minei. E departe, la internat. Știi ce e un internat, nu-i așa?
   A dat din cap.
   - Cred că le putem trimite câțiva biscuiți și băieților. Nu au norocul tău, să locuiască acasă, cu mama și cu tata. Biscuiții îi vor înveseli, nu crezi?
   Ea m-a aprobat din nou, iar eu i-am arătat cum să lege pachetele cu rafie, așa cum o văzusem pe Mina, cu câțiva ani în urmă.
   Cu viața ei din ce în ce mai aglomerată, era dificil pentru Mina să le acorde copiilor ei atenția de care aveau nevoie, așa că făceam și eu ce puteam ca s-o ajut. În timp ce am scris bilețele pe care urma să le atașez acelor daruri, Angelica și-a încolăcit brațele în jurul taliei mele, lipindu-și obrazul de pieptul meu. Mă-ntreb acum dacă nu cumva își făcea griji c-o să mă împart și eu, drept cadou pentru acei copii. Nu era mare bătaie de cap să pun deoparte câteva bunătăți făcute-n casă și apoi să le trimit cu poșta, alături de un bilețel. Deja puteam imita scrisul Minei la perfecție.

11

   Mi-a luat o vreme să mă obișnuiesc aici, dar acum mă simt ca acasă.
    The Laurels se află într-un loc ferit și-mi petrec cea mai mare parte a timpului privind de la fereastra camerei mele, cu o ceașcă de ceai în mână. Doar stau și privesc. Am întors scaunul cu fața spre afară, ca să am o priveliște panoramică.
   A fost dintotdeauna un vis de-al meu ca, într-o bună zi, să locuiesc pe coastă. Din când în când, noaptea, când închid ochii și vântul răscolește frunzele, seamănă la sunet cu marea. Uneori, mă pot autoconvinge că sunt acolo, deși copacii sunt atât de aproape încât, atunci când vântul e puternic, crengile bat în fereastră de parcă ar fi cineva care ar vrea să intre. Și atunci revin la realitate.
   Azi o durere de cap îmi zvâcnește în frunte, așa că mă-ntorc în pat și-mi trag păturile peste mine. Închid ochii și ascult frunzele de afară, în speranța că își vor exercita magia. Că foșnetul lor îmi va alina zgomotele din cap. Încerc să-mi imaginez că plutesc, că acele crengi mă poartă de la una la alta, păstrându-mă sus, nelăsându-mă să cad. Sunt ușoară ca un fulg, sus în aer și, după o vreme, îmi pot deschide din nou ochii. Sub mine e trecutul și, de-aici de sus, mi se pare mai puțin dureros de privit.
   Am fost acuzată că-mi sacrific familia pe altarul Minei Appleton și, ani la rând, am negat.

   - Te rog, Chris. Spune-i că nu te poți duce.
   Era duminică după-amiază. Decembrie, afară întuneric. Mike stătea lângă mine în timp ce-mi făceam bagajele pentru o delegație la New York.
   Avionul pleca la 8, în seara aceea.
   - Ai spus că de data asta pleacă altcineva. De ce s-a schimbat planul? Și de ce în ultimul moment?
   Nu erau niște întrebări absurde - niște întrebări care mi-au fost puse și câțiva ani mai târziu, la mult timp după evenimentul care m-a luat prin surprindere. Erau formulate diferit, dar erau aceleași întrebări.
   De obicei, eu eram cea care o însoțea pe Mina în delegațiile din străinătate. Călătoream la clasa lux, stăteam în cele mai bune hoteluri și nu neg că mă încântau aceste avantaje. În timp ce-mi împătuream hainele și le așezam în bagaje, Mike m-a prins de mâini cu blândețe și m-a întors cu fața spre el.
   - Te rog, iubire, a zis el.
   Nu era furios, ci doar confuz.
   - Sun-o acum și spune-i că nu poți să pleci. Înfrunt-o.
   - Nu e vorba că trebuie s-o înfrunt, Mike.
   Dar era.
   - Lucy n-a putut merge, așa stă treaba. Iar Sarah e tot în concediu. Și, oricum, sunt doar 4 zile.
   Vorbeam cu deplină nonșalanță, iar glasul meu nu trăda niciun strop din neliniștea pe care o simțeam.
   - Mă-ntorc până la sfârșitul săptămânii.
   El mi-a eliberat mâinile, iar eu m-am întors cu spatele, dar îi simțeam privirea ațintită spre mine în timp ce-mi închideam bagajul. I-am simțit ochii asupra mea și când am deschis sertarul de lângă pat, de unde mi-am luat pașaportul.
   - Nu știu ce să-ți mai spun, Christine. Sigur știi că familia ar trebui să fie pe primul plan?
   Părea atât de pierdut și totuși eu am fost aceea, nu el, care a regretat decizia de a merge în acea delegație.
   - Mike. Sunt doar 4 zile.
   Adevărul era că Lucy ar fi putut pleca fără nicio problemă. Ar fi fost prima dată când ar fi însoțit-o pe Mina și-mi petrecusem timpul pregătind-o, asigurându-mă că-și înțelege responsabilitățile. Era entuziasmată. Îmi era recunoscătoare că propusesem să meargă ea în locul meu. Înainte de a pleca acasă, vineri, m-am dus să-i urez Minei succes în delegație și să văd dacă e mulțumită cu organizarea. Însă de când am intrat la ea în birou, mi-am dat seama că nu era mulțumită deloc.
   A stat în permanență cu spatele la mine, refuzând parcă să-mi observe prezența. În timp ce i-am recapitulat programul, care, să recunoaștem, era complex - o serie de întâlniri, prânzuri și cine aglomerate - a început să bată darabana pe pervaz.
   - Îmi pare rău că nu pot merge cu tine, dar sunt convinsă că Lucy se va descurca, i-am spus, nu pentru prima oară.
   - Ți-ai anunțat limpede prioritățile, Christine, și n-o să mă prefac că nu sunt dezamăgită. Speram, având în vedere cât de stresantă va fi această călătorie pentru mine, că te vei răzgândi. Oricum, așa cum ai zis și tu, Lucy o va scoate cumva la capăt.
   S-a uitat la ceas.
   - Doamne, ce târziu s-a făcut! Sunt surprinsă că încă ești aici. N-ar trebui să fugi acasă, la familia ta?
   M-a durut reproșul din vocea ei.
   M-am întors la mine în birou, cu intenția de a-mi pune haina și de a pleca acasă, dar m-am trezit așezându-mă la loc pe scaun. N-o dezamăgisem până acum pe Mina - nu-i oferisem vreodată vreun motiv să-și strige dezamăgirea față de mine. Îmi place să cred că am șovăit, dar nu sunt convinsă că a fost așa, atunci când am ridicat telefonul și am sunat la compania aeriană, rezervând un loc în avion. L-am mințit pe Mike pentru că nu voiam să vadă cât de lipsită de coloană vertebrală eram. Nu o puteam refuza pe Mina.
   Când m-a văzut duminică seara așteptând la aeroport, nu am citit în ochii ei chiar admirație, ci un fel de respect pe care nu-l zărisem acolo niciodată.
   - Te-ai răzgândit. Excelent. Îți apreciez profesionalismul, Christine. E minunat să am parte de capul tău limpede alături de mine în această călătorie.
   Capul meu limpede. Un lucru pe care Mina îl considera o calitate, iar soțul meu un defect.
   Când am dat să ies pe ușă, probabil lui Mike i s-a părut că nu-mi pasă.
   Dar îmi păsa. Jur că-mi păsa.
   - Încă te mai poți răzgândi, să știi, a zis el, în timp ce taxiul aștepta afară.
   Este unul dintre cele mai mari regrete de-ale mele, că nu l-am ascultat, că nu m-am răzgândit.
   Am dormit prost în acea călătorie și-mi amintesc că, în ultima seară petrecută la New York, mă uitam pe fereastra camerei de hotel, cu draperiile strânse în spatele meu și cu fruntea lipită de geam. Clădirile erau pline de lumini colorate și festive. Am admirat acel oraș care îmbrăca haine noi și pline de curaj.
   Era 2003, trecuseră doar 2 ani de la atacul care-i dezvăluise vulnerabilitatea, și totuși, din perspectiva mea, era greu de văzut că acesta avusese vreodată loc. Chiar și la 4 dimineața o puzderie de mașini mișunau pe străzi, iar stopurile lor roșii se încolăceau între ele. Le-am privit, prizonieră în spatele vitrajului dublu. Ferestrele erau sigilate ca să-i împiedice pe oameni să se arunce în gol, deasupra Park Avenue. Un lucru pe care nu l-aș fi luat în considerare, la vremea aceea.
   M-am întors în pat și am închis ochii - nu ca să dorm, ci ca să trec în revistă itinerarul zilei următoare. Făceam asta uneori, când simțeam nevoia să mă relaxez. Un exercițiu de a-mi pune gândurile în ordine.
   Îmi puteam imagina cu limpezime programul Minei de a doua zi, orele și numele tuturor persoanelor cu care urma să se întâlnească - editorii interesați să cumpere drepturile de publicare ale ediției americane a cărții ei de rețete. Și numele secretarelor acestora, adresele și numerele de telefon - liniile directe și extensiile din centrală. Telefonul mobil al șoferului care ne va conduce dintr-un loc în altul. Memoria mea perfectă nu m-a părăsit niciodată. Memoria mea fotografică încă face parte din aptitudinile mele.
   Numere, nume, mi le aduc aminte cu o ușurință surprinzătoare.
   Itinerarul era compact și știam că-mi voi petrece mare parte din zi la telefon - să anunț dacă ne aflam în întârziere, să mut întâlnirile și să folosesc înțelept timpii morți pe care mi-i puteam imagina. Asta o făcea pe Mina să creadă că are tot timpul din lume, căci trebuia să alunece dintr-o întâlnire în alta fără niciun semn de stres.
   A doua zi a nins și mi-am făcut griji că zborul de întoarcere va fi amânat, că voi lipsi de acasă mai mult de 4 zile, așa cum promisesem. Nu m-am putut relaxa până când n-am decolat și apoi am simțit-o pe Mina foindu-se pe fotoliul de lângă mine, cu masca de noapte deja pusă pe ochi. În câteva minute a adormit.
    Eu am încercat să mă uit la un film, sperând că mă va ajuta să adorm și eu, dar nu s-a întâmplat așa. Nu mă puteam concentra, așa că am privit imaginea avionului de pe ecranul din fața mea, care trasa ruta aeronavei, centimetru cu centimetru, peste Oceanul Atlantic, până acasă.

   Presupun c-ar fi trebuit să mă aștept la asta.
    Era primăvara anul următor, când Mike mi-a spus că pleacă. Spălam vasele după cină. Mi-a spus că se vedea cu altcineva, că se îndrăgostise, că nu voia să mă mintă. Adevărul. Și eu l-am simțit în apa rece care mi se scurgea pe mănușile de cauciuc.
   - Te rog, Christine. la loc. Măcar uită-te la mine.
   Nu voiam să mă uit la el.
   - Nici măcar o dată nu m-ai întrebat unde sunt, de ce sunt atât de mult plecat seara. Cu cine umblu. Ești atât de prinsă de slujba ta, încât mă-ntreb dacă măcar ai remarcat.
   - Sigur că am remarcat. Sunt obosită, atâta tot. Când ajung acasă, sunt foarte obosită.
   - Merită efortul? Slujba asta a ta? Avem o casă mai mare, Angelica merge la o școală particulară, dar eu nu vreau nimic din toate astea, și sunt convins că nici Angie. Ar prefera să te aibă pe tine. Nu ești niciodată aici și, atunci când ești, nu ești prezentă. Casa noastră este locul de unde vii și pleci, în drumul tău spre muncă.
   Mi-am ferit privirea și-mi amintesc cât de surprinsă am fost când am simțit că mă îmbrățișează. M-a strâns la piept preț de un moment, apoi s-a dus la etaj, și-a făcut un bagaj și a plecat. Ora 10 p.m., duminică, 18 aprilie 2004. Sfârșitul căsniciei mele.

   Durerea de cap mă slăbește și deschid ochii.
    Îmi dau seama, după felul în care cad umbrele în camera mea, că e după-amiază târziu, probabil în jur de ora 4. Am renunțat să mai port ceas când am venit aici, o revoltă fragilă, poate, dar de care mă bucur pe deplin. Am acoperit cu bandă adezivă chiar și ceasul de pe laptop. Nu e ca și cum aș vrea să opresc timpul, dar refuz să mai fiu sclava sa. Mă mulțumesc să-l las să treacă pe cât de iute sau de lent își alege s-o facă.

12

   Când privesc înapoi, încă mă surprinde să-mi dau seama cum unele momente pline de inocență pot căpăta aspectul celor mai diabolice intenții, odată cu trecerea timpului. O minte cinică poate deforma lucrurile și le poate transforma în ceva care trebuie explicat, justificat și apărat.
   Îmi amintesc de weekendul cu mutarea biroului ca de unul plăcut, nu ca de un lucru asupra căruia trebuie să te apleci și să-l diseci.
   - Va fi distractiv, i-am zis Angelicăi în trenul ce ne ducea la Londra.
   O rugasem să ne ajute în acea duminică.
   - O să vezi și tu unde lucrez, nu-i așa, iubito? Vine și Dave să ne ajute și-l aduce și pe fiul lui. Poți câștiga niște bani de buzunar. O să comandăm pizza la prânz și o să mâncăm în sala de ședințe.
   Ea a ridicat din umeri și s-a întors cu spatele la mine. Avea 12 ani, iar eu speram să fie la fel de bucuroasă ca mine să vadă noile birouri pe care Mina le înființase la mansardă. Dar nu era deloc așa. Adolescența o lovise devreme pe Angelica și, odată cu ea, o indiferență față de mine care s-a înăsprit cu trecerea anilor.
   Pe vremea Lordului Appleton, mansarda era îmbrăcată în lemn închis la culoare și decorată cu tablouri greoaie în ulei, reprezentând scene rurale.
   Dar Mina le smulsese de pe pereți, cu zelul caracteristic unei puteri străine invadatoare. Era ca și cum draperiile unei case vechi și prăfuite fuseseră date la o parte, iar ferestrele și ușile fuseseră larg deschise, în sfârșit, ca să intre aerul curat. Părea promisiunea unei noi ere a transparenței.
   Am lăsat-o pe Angelica să despacheteze și să aranjeze pantofii pe care Mina îi păstra la birou - ca să se poată schimba pentru întâlniri de ultimă clipă - iar eu am mers în biroul alăturat, să-mi aranjez lucrurile. M-am așezat la birou și am privit spațiul curat și luminos, simțind un fior de plăcere. O cameră doar a mea. Locul acela era un sanctuar pentru mine. Mă bucuram mai mult de despachetatul și instalatul obiectelor în noul meu birou decât atunci când ne mutaserăm în noua noastră casă.
   - Unde vrei să pun asta, Christine?
   Fiul lui Dave era în prag, cu o cutie în brațe. Am zâmbit și m-am apropiat. Am îndepărtat banda adezivă, înăuntru erau hârtii și dosare pe care Mina mă rugase să le scot dintr-un sertar al biroului său. Relicve, așa le-a spus ea, de pe vremea tatei.
   - Sunt pentru arhivă, Freddie. Lasă-le aici deocamdată.
   Îmi amintesc cutia, înghesuită într-un colț al biroului meu, și o aud ticăind ca o bombă cu ceas. La momentul respectiv, nici măcar nu m-am gândit la asta.
   - De ce nu te duci să-l ajuți pe tatăl tău cu pizza?
   M-am dus s-o chem pe Angelica și am găsit-o încălțată cu o pereche de pantofi a Minei, stând cu tălpile pe birou. S-a învârtit în scaun și m-a privit.
   În mână avea un pix pe care-l ținea ca pe un trabuc, ducându-l la buze și inspirându-i fumul imaginar.
   - Poți să-mi aduci prânzul, Christine? Adu-mi-l la birou. Și grăbește-te. Mor de foame, a spus ea.
   Am râs, dar nu mi s-a părut amuzant.
   - Cine te crezi? Mina? Ea nu fumează. Haide. A venit pizza.
   Și-a scos pantofii cu un gest smucit, apoi și-a strâns picioarele sub ea, pe scaun, răsucindu-și o șuviță de păr în jurul degetului. Nu era o interpretare prea rea.
   - De ce nu ești la nunta ei? a zis ea.
   Nu-mi dădusem seama că știa că Mina se mărita în acea zi.
   - Lucrez. Asta e muncă, în caz că n-ai remarcat. Acum, hai să mâncăm!
   Am continuat să surâd în timp ce am cules pantofii Minei de pe jos ca să-i pun în dulap.
   - Ai făcut o treabă grozavă, Angie, am zis, trecându-mi privirea peste rafturi și sperând să-i distrag atenția.
   - Ți-ai cumpărat o rochie nouă, nu-i așa?
   M-am ghemuit pentru a așeza pantofii la loc, cu spatele la ea.
   - Și o pălărie. O să le duci înapoi?
   - De ce mi-ai scotocit în dulap?
   - Am văzut plasele - țoalele noi n-au mai ajuns la tine-n dulap, deci presupun c-o să le duci înapoi.
   M-am ridicat în picioare și am dat din umeri, neștiind ce să spun. Eram stingherită, iar ea și-a dat seama.
   - Îmi pare rău, mamă.
   S-a ridicat de pe scaun, a venit la mine și m-a îmbrățișat.
   - Făceam doar mișto de tine.
   Mi-aș fi dorit să-mi pot ascunde mai bine suferința. Avea doar 12 ani și nu voiam să-i fie milă de mine. Totuși, la vârsta ei fragedă, mirosise bine părțile tulburi ale relației mele cu Mina.
   - E-n regulă, iubito. Prefer să fiu aici cu tine decât la nuntă.
  Însă Angelica avea dreptate: îmi cumpărasem o rochie nouă pentru nuntă. Îmi trebuie ceva special. Mă duc la nunta Minei Appleton, îi spusesem vânzătoarei, care s-a dovedit a fi un fan de-al ei. Îmi place la nebunie Mina at Home, a zis ea. E mult mai mișto decât Gordon Ramsay. Și tu lucrezi în televiziune? Nu chiar, am răspuns, dar Mina și cu mine lucrăm împreună de ani întregi. În mod firesc, a dorit să afle totul despre Andy Webster, logodnicul Minei. Un actor. Era unul dintre protagoniștii unei telenovele - o celebritate la momentul respectiv. Înseamnă că-i cunoști bine dacă te-au invitat la nuntă. Am ridicat din umeri și am surâs. Acum mă cutremur când îmi aduc aminte.
   Uneori m-am întrebat de ce s-a decis Mina să se mărite cu Andy Webster. Era o glumă de bărbat, nepotrivit pentru ea. Mereu mi s-a părut un pic nebun. După două luni de la începutul relației, Mina a venit la mine-n cabinet, a închis ușa și s-a cocoțat pe un colț al biroului. S-a tot jucat cu agrafele de pe biroul meu ordonat, trecându-le dintr-o mână în alta, apoi unindu-le într-un lanț. Murea de nerăbdare să vorbească.
   - Cum a fost aseară?
   Rezervasem pentru ea și Andy o masă la Le Caprice.
   - N-am mai ajuns la restaurant. Adică am ajuns, dar Andy a văzut fotografii de afară, așa că m-a luat de mână și m-a dus de-acolo. Am mers cu mașina până pe coastă, în Essex - acolo a crescut el. Am mâncat fish and chips și am băut o sticlă de vin pe plajă.
   A zâmbit.
   - Ce schimbare. V-ați distrat?
   - Da, ne-am distrat.
   Și-a legănat picioarele ca o școlăriță, îndreptând o agrafă și folosind-o ca să-și curețe unghiile.
   - Problema e că e bun. Amabil. Foarte, foarte dulce. Dar nu știu dacă vreau să mă mărit cu el.
   - Te-a cerut de soție?
   Eram surprinsă.
   - Da. Tu ce părere ai despre el, Christine?
   La acea vreme, nu prea îl cunoșteam pe Andy Webster, dar ea îmi studia chipul ca și cum acolo era un răspuns.
   - Nu-ți place de el, îmi dau seama...
   - De-abia l-am întâlnit, Mina, am zis zâmbind. Ești îndrăgostită de el?
   - Nu știu, asta-i faza.
   Era de-a dreptul derutată.
   - Eram prea tânără când m-am căsătorit prima oară. Atunci credeam că sunt îndrăgostită.
   A ridicat din umeri ca și cum încă era nesigură.
   - Pari fericită cu Andy.
   - Da, dar... a spus, lăsând privirea în pământ. Am făcut sex aseară. Pentru prima oară. Ca să fiu cinstită, n-a fost senzațional...
   Și-a mușcat falca pe dinăuntru.
   - N-a fost oribil, ci... știi tu, dezamăgitor.
   Am dat din cap. Știam.
   - Nu vreau să fac vreo greșeală. Și ideea de a trece printr-un alt divorț...
   A început să se tragă de păr.
   - Spune-mi ce să fac, Christine.
   - Păi... am spus, cântărind situația. Ai spus că e blând, bun și dulce. Deci poate ăsta e răspunsul pe care-l cauți.
   Totuși, în cele din urmă, cred că trăsătura de celebritate de tabloid a făcut-o să se hotărască. Andy era un diamant neșlefuit care-i scotea în evidență cea mai rafinată imagine - educația elvețiană, iar tatăl membru al Camerei Lorzilor. În orice caz, trebuie să-l fi considerat un avantaj. Îi era util, ca să spunem așa, și nimic mai mult.
   Mi-l amintesc strecurându-se la mine-n birou, nu cu mult înaintea nunții, și trântindu-se pe canapea. Venise s-o scoată pe Mina la cină, dar ea întârzia la o ședință.
   - Vrei să-ți aduc un ceai, Andy?
   - Mai degrabă un gin tonic, Chrissie.
   - Scuze. Nu am. Ce zici de un whisky? E o sticlă în biroul Minei. Vrei s-o aduc?
   - Nu suport chestia aia. Nu-ți bate capul. Sunt convins că se-ntoarce repede.
   S-a făcut comod, s-a descălțat, și-a pus picioarele pe birou și a citit ziarul.
   - Apropo, mi-a plăcut la nebunie casa din Primrose Hill.
   Mina îmi dăduse sarcina de a le găsi o casă nouă.
   - Cred că și Minei i-a plăcut, nu-i așa? Ți-a spus ceva despre asta?
   Răspunsul era pozitiv, dar ea refuzase casa din Primrose Hill chiar înainte de a o vedea.
   - Nu, n-a spus nimic. Nu sunt sigură că avea o grădină suficient de mare, nu-i așa? am zis, văzându-mi mai departe de e-mailuri. Ea vrea ceva spațiu în aer liber, nu-i așa?
   De parcă el n-ar fi știut. Pământ. Ea voia pământ. Mult pământ. O fermă la țară la 40 de minute de Londra.
   - Grădina era de dimensiuni acceptabile. Cred că acea casă e tocmai potrivită pentru mine și Mina.
   Am făcut greșeala de a-mi ridica privirea de la ecranul meu și de a-i întâlni privirea. Se uita la mine ca un cățel.
   - Vrei să vorbești tu cu ea? Să-ncerci s-o convingi?
   - O să fac tot ce pot, Andy.
   Nu trebuia să știe că deja căutarea de încheiase. Găsisem casa perfectă - una dintre cele 6 pe care le-am căutat pentru Mina. La 35 de minute distanță de Londra, cu domeniu imens, cu iaz de pescuit și câmp pentru cai.
   Minei îi plăcea la nebunie, dar m-a pus să jur că păstrez secretul. Andy nu trebuia să afle că achiziția se realizase deja.
   Desigur, când a aflat, a acceptat ideea, așa cum a ajuns să accepte tot ce-i cerea Mina, de-a lungul anilor. Și, ca să-i recunoaștem meritele, pentru o persoană cu calități actoricești atât de slabe, a reușit să-și joace convingător rolul de soț devotat. A sprijinit-o zilnic pe Mina la tribunal, stând în galeria publicului, alături de cei trei copii ai ei. Imaginea unei familii devotate. Nu, nu-l pot critica pentru că și-a jucat rolul cu prea multă convingere.

13

   Numele lui Jenny Haddow mi-a apărut pe ecranul telefonului.
   Era 2005, șase ani după retragerea Lordului Appleton, și fosta lui secretară încă mă suna de câte ori el avea nelămuriri legate de afacere.
   Încearcă să discute cu Mina, așa începea Jenny mereu aceste conversații.
   Ultima avusese loc cu numai două zile în urmă. Lordul Appleton e foarte supărat - încă-i spunea Lord Appleton, deși locuiau împreună la Fincham Hall. Un cuvânt bun din partea ta, Christine, ar putea-o împinge pe Mina în direcția potrivită. Tot ce-i cere e să viziteze Ferma Brocklehurst. Să vadă cu ochii ei ce se petrece acolo. Știm că a adus un nou director de achiziții, dar poate că nu e pe deplin conștientă cum operează acesta. Vine de la una dintre marile rețele, nu-i așa? Lucrurile se fac altcumva acolo. Poate dacă-i strecori tu ceva în agendă...
   I-am spus c-o să văd ce pot face - deși nu aveam nicio intenție să-i strecor ceva în agendă. Văzusem Ferma Brocklehurst pe o listă, marcată drept un furnizor problematic, și mă ducea capul să nu pun la îndoială etica noului director de achiziții.
   - Christine Butcher, m-am răstit în acea dimineață, când i-am răspuns la telefon.
   - Christine, Jenny sunt.
   Știu, m-am gândit, dându-mi ochii peste cap.
   - Ce s-a întâmplat, Jenny?
   - Am încercat să dau de Mina pe mobil, dar nu răspunde.
   Am oftat.
   - John a avut o cădere.
   Era pentru prima oară când o auzeam folosind numele de botez al Lordului Appleton.
   - A fost transportat la St. Thomas azi de dimineață. M-am gândit c-ar trebui să afle...
   Glasul i s-a frânt.
   - Îmi pare foarte rău, Jenny.
   Chiar îmi părea.
   - Am încercat s-o sun pe Mina și de pe mobilul lui John, în speranța că așa va răspunde, dar...
   - Călătorește, Jenny. Îmi închipui că nu are semnal.
   Mințeam deseori pentru Mina, dar eram capabilă să găsesc mereu un filon de adevăr în ceea ce spuneam. Mina călătorea, într-adevăr, dar doar cu mașina de la noua sa locuință la birou - un drum de 35 de minute.
   - Medicii se tem că nu-și va mai reveni, Christine.
   - Dau eu de ea, nu-ți face griji, Jenny.
   Poate că am spus iar că-mi pare rău; ca să fiu cinstită, nu-mi mai amintesc. M-am uitat la ceas. Mina urma să ajungă la birou dintr-un moment în altul, așa că am decis să aștept și să discut cu ea, în loc să-i dau vestea cea proastă la telefon.
   Când Jenny sunase, puneam la punct ultimele detalii ale unei prezentări cu care Mina se ducea la Number Ten, în seara respectivă. Se împrietenise cu prim-ministrul, iar ea și Andy fuseseră invitați la ziua de naștere a fiicei acestuia. Harriet urma să plece la universitate, iar Mina nu știa ce să-i cumpere, așa că eu i-am dat ideea unei cărți de bucate. Rețetele Minei, scrise de mână - de mâna mea - cu povestioare amuzante. Ieșise ceva senzațional. Mina va fi încântată.
   Scumpei mele Harriet, am scris pe coperta interioară și am semnat în numele Minei. Suflam peste cerneală când am văzut-o pe Mina trecând pe lângă mine. I-am lăsat un minut de răgaz, apoi am intrat cu cafeaua.
   - Mina, am zis, luându-mi inima în dinți pentru a-i da vestea cea rea. A sunat Jenny.
   - Da. Mă gândeam eu c-o să sune.
   Atunci am priceput că ea știa deja. Probabil că văzuse mesajele de la Jenny și hotărâse să nu răspundă.
   - Îmi pare atât de rău, Mina. O să-ți eliberez programul.
   Am presupus că va dori să se ducă direct la spital.
   - Și o să sun la cabinetul premierului, să anunț că nu vei putea diseară...
   - Ba nu vei face un asemenea lucru.
   E foarte irascibilă când e supărată.
   - Fă-mi legătura cu Paul. De fapt, poți vorbi tu cu el în locul meu. Avertizează-l în privința tatei și pune-l să scrie un comunicat de presă, în caz că moare astăzi.
   S-a uitat la ceas.
   - O să trec scurt pe la spital. Roagă-l pe Dave să pregătească mașina. Cadoul e gata?
   - Da. Vrei să-l vezi?
   - Trebuie? Lasă-l la mine pe birou după ce-l împachetezi.
   Lordul Appleton a murit la scurt timp după vizita Minei. A fost aproape, dar nu chiar alături de el la final. Se afla în mașină, pe drumul de întoarcere spre birou, când au sunat-o cei de la spital, după care mi-a telefonat imediat.
   - Am nevoie de o declarație pregătită - va fi și presa în seara asta, la prim-ministru. Câteva cuvinte înduioșătoare. Vorbește tu cu Paul, bine?
   - Da. Mina, îmi pare atât de rău.
   Dar ea nu avea nevoie de compasiunea mea. Nu atunci. Înțelegeam cum se simte - îmi pierdusem și eu tatăl, nu de multă vreme - și m-am trezit scriind câteva „cuvinte înduioșătoare” pentru ea - lucrurile pe care le-aș fi spus dacă ar fi trebuit să țin un discurs la moartea tatei. Le-am citit, apoi le-am modificat puțin. Când Paul a trecut pe la mine mai târziu, i le-am arătat.
   - Mi-a dictat asta din mașină, am zis, arătându-i pagina pe care o scrisesem.
   Am văzut cum ridică dintr-o sprânceană, apoi a dat din cap și mi-a întins hârtia înapoi.
   - Foarte bine. Atunci nu mai e nevoie de asta, a zis, mototolindu-și notițele și aruncându-le la coșul de gunoi.
   Moartea Lordului Appleton a fost prima știre din jurnalul orei 7 din seara respectivă, exact când Mina ajungea pe Downing Street, alături de soțul ei. Părea micuță în haina ei neagră și aproape derutată de mulțimea de camere și jurnaliști care o așteptau. Ca și cum n-ar fi știut că vor fi acolo.
   Dacă privești acea filmare, așa cum am privit-o eu de multe ori online, poți vedea cât de bine pusă la punct e întreaga scenă. Interpretarea sa este un exemplu magistral de reținere și demnitate.
    Pășește spre ușa reședinței de la Numărul Zece. Soțul ei o susține de cotul stâng, iar cadoul pe care l-am pregătit eu este sub brațul ei drept. Apoi se întoarce, în ultimul moment, și coboară o treaptă, lăsându-l în urmă pe Andy, în afara ochilor camerelor de luat vederi. Face o pauză, ca și cum nu ar vrea să spună nimic - deși am auzit-o exersând discursul la ea în birou, timp în care cuvintele mele ieșeau din gura ei și ajungeau din nou la mine, prin pereți - și apoi lasă privirea în jos, ca și cum ar vrea să-și adune puterile, înainte de a vorbi în fața camerei.
   - Am avut norocul de a fi alături de tatăl meu când a murit. L-am ținut de mână și ne-am luat adio.
   Face o pauză.
   - A fost un om senzațional, un tată minunat și un bunic iubitor. Îmi va lipsi foarte mult.
   O pauză de o clipă, apoi se răsucește și intră, urmată de zgomotele scoase de aparatele de fotografiat.
   Am studiat acel spectacol, căutând indiciile minciunii, și e foarte greu să le depistezi de prima oară. Dar acum le-am găsit. Data viitoare voi ști după ce anume să mă uit.

14

   În acea seară, în tren, am simțit zvâcnetul obișnuit în tâmplă pe măsură ce mă apropiam de casă - o tensiune crescândă care știam că se va transforma într-o durere de cap în toată regula atunci când voi intra pe ușă.
   Muzica Angelicăi se auzea din dormitor și am strigat-o, dar ea nu m-a auzit. Sau cel puțin nu mi-a răspuns.
   În chiuveta de la bucătărie erau farfuriile murdare de la cina pe care o gătisem. Întârziasem și n-o puteam condamna că mâncase fără mine. M-am spălat și am deschis frigiderul, dar nu mi-era foame, așa că am pus ibricul pe foc ca să-mi fac un ceai și am urcat la etaj.
   - Bună, Angie, puișor! Cum ți-a mers azi?
   Ea stătea pe podea și-și picta unghiile de la picioare. N-a ridicat privirea.
   Am zăbovit în prag - muzica îmi sfredelea creierul și mirosul acru al ojei îmi tulbura nările. Apoi mi-am făcut curaj și am intrat, sărutând-o pe creștet.
   - Bună, iubito, am repetat, ridicând glasul ca să acopăr muzica.
   Ea a tresărit, răsturnând sticluța cu ojă.
   - Scuze, nu voiam să te sperii. De ce nu pui ceva pe jos? Ca să protejezi covorul.
   Am ridicat sticluța de ojă.
   - Vrei să-ți aduc ceva? O ceașcă de ceai?
   Ea a scuturat din cap. Avea nevoie de ceva, asta era clar, dar eu nu-i puteam oferi acest lucru. Nu era vina ei. Era în întregime vina mea.
   - Cum ți-a fost ziua? am întrebat-o din nou.
   - Plicticoasă.
   M-am apropiat de fiica mea în vârstă de 14 ani de parcă ar fi fost un animal sălbatic - atentă să n-o ațâț, dar, în același timp, dorindu-mi s-o mângâi. În mare parte era încă un copil, dar știam că ghearele și colții ei puteau fi mortale.
   - Sunt convinsă că n-a fost atât de rău, am zis.
   Ei i-a sărit imediat muștarul. Eram inutilă. Ar fi trebuit s-o cuprind cu brațul, să mă așez și să-i ascult muzica; în schimb, m-am retras spre ușă.
   Acasă mă simțeam lipsită de orice fel de abilitate. Nu aveam ghiduri pe care să le urmez, nu aveam un contract de angajare la care să mă raportez. Am fost întotdeauna mai bună ca secretară decât ca mamă.
   - O să fac o baie și o să mă culc devreme, am zis. Ne vedem mâine-dimineață?
   - Noapte bună, mamă!
   - Nu sta până târziu, am spus. Mâine ai școală.
   Era miezul nopții când a oprit muzica, iar eu am adormit, dar m-am trezit pe la două. I-am auzit vocea prin perete. Vorbea la mobil. Mă bătuse la cap să-i iau telefon de când descoperise că fiica Minei, Lottie, avea și ea unul.
   Cele două fete petrecuseră o zi la birou, cu câteva săptămâni înainte - ideea Minei. Așa se face în State. Ziua în care îți aduci fiica la serviciu. Deși m-am temut de ea, ziua a trecut fără incidente, iar Mina părea să creadă că fusese un succes. Pe drumul spre casă, în tren, îmi amintesc că Angelica nu vorbise decât despre telefonul lui Lottie.
    E mai mare decât tine, îi spusesem. Ea are telefon de la 12 ani, a parat Angelica și, într-un final, am cedat.
   Am coborât din pat și am bătut la ușa dormitorului ei, apoi am intrat.
   - Angie, puiule, e ora două dimineața. Am făcut un pact. Telefoanele se închid la 11.
   - Poți să aștepți puțin? a zis ea persoanei cu care stătea de vorbă, apoi s-a răsucit spre mine. Doar un minut, mi-a spus, apoi s-a întors la convorbirea ei. În orice caz...
   - Nu, acum, am zis fermă pe poziții.
   - Ah, du-te dracului, a mormăit ea, dar nu destul de încet ca să mă pot preface că n-am auzit-o.
   - Nu vorbi cu mine așa.
   Am încercat să eman autoritatea pe care o aveam la birou, tonul dur pe care-l foloseam când aveam de-a face cu Sarah sau Lucy.
   - M-ai auzit, Angelica? Acum, închide telefonul!
   Cu fiica mea, nu avea niciun efect. A început să se hlizească, apoi a ridicat cuvertura, vârându-se cu telefonul sub ea.
   - Scuze... i-a șoptit prietenei.
   Am tras cuvertura la o parte și i-am smuls telefonul. Cu degete tremurătoare, l-am închis.
   - Ce mama dracului? Nu poți face asta! a țipat ea, încercând să mi-l ia.
   - Tocmai am făcut-o.
   - Dă-mi-l înapoi! Nu poți să-mi spui ce să fac.
   - Sunt mama ta. E slujba mea să-ți spun ce să faci.
   - Slujba ta? Să fii mama mea? Nu mă face să râd! Ți-am văzut eu slujba. Ești demnă de milă. Te agiți pe-acolo toată ziua și faci ce ți se spune. Ziua în care-ți aduci fiica la serviciu? Preferam să n-o faci, a fost penibil.
   Am privit-o, cu mâinile tremurând, apoi m-am întors și am ieșit.
   - Vaco! am auzit-o spunând cu glasul îngroșat de lacrimi când am închis ușa.
   După asta, căminul și munca au devenit două continente care se îndepărtau inexorabil unul de celălalt. Pentru o vreme, am reușit să țin câte un picior pe fiecare dintre ele, dar, în cele din urmă, am sărit de pe unul pe altul. N-a fost o alegere conștientă, dar mi-am lăsat casa să se îndepărteze și nu mi-am dat seama de asta până când n-a dispărut de tot.

15

   În apropiere de Minerva, drumul e mărginit de garduri vii înalte, în spatele cărora se află niște case solide. Șoproane modificate. Piscine pe locul livezilor de odinioară. Cai pe câmpurile unde altă dată pășteau vacile.
   Minerva iese în evidență, cu zidurile ei înalte, de cărămidă roșie și cu porțile de fier forjat - cu literele M și A încolăcite în centru. Minerva e casa pe care am găsit-o eu, dar Mina i-a ales numele. Am căutat și am găsit că Minerva era o zeiță romană, una greu de identificat. A înțelepciunii? A comerțului? A artelor în general? Ba chiar a războiului. Alegeți ce doriți.
   Era locul din care Mina a ales să lucreze în săptămânile de după moartea tatălui său. Eu preferam biroul de acolo. Îi apreciam atmosfera intimă. La Minerva, Mina și cu mine împărțeam cabinetul ei - ea stătea la birou, iar eu la o măsuță pliantă acoperită cu fetru, așezată lângă fereastră. Dacă trebuia să lucrez până mai târziu, dormeam în camera roz - un mic dormitor, vizavi de al Minei. Aveam aici o periuță de dinți și o pijama, pe care Margaret, menajera, o spăla și mi-o punea la loc sub pernă, pregătită pentru data următoare - camera lui Christine, așa îi spunea.
   Noi, personalul - menajera, secretara, grădinarii, șoferul - eram familia care umplea acea casă enormă. Copiii - cu toții adolescenți deja - erau tot la internat și rareori veneau acasă în weekenduri. Andy stătea de luni până vineri în apartamentul din Hyde Park, jucându-și rolul de soț al Minei doar în weekenduri, escortând-o dacă ieșeau sau făcând pe gazda când primeau oaspeți la Minerva. Pentru lumea de afară, păreau în continuare un cuplu fericit în căsnicie.
   Dave mă lua de acasă dimineața, și-mi amintesc impulsul de satisfacție pe care-l simțeam când mașina parca lângă casa mea. Ca un copil care-și retrăiește vacanțele de vară, îmi aduc aminte că soarele părea să strălucească tot timpul. Dacă închid ochii, încă simt mirosul brăduțului agățat de oglinda retrovizoare, amestecându-se cu apa de colonie a lui Dave și cu izul scaunelor de piele. Vedeam cum casa mea dispare în urmă și mă așezam confortabil, în timp ce mâinile agile ale lui Dave mă purtau prin trafic. Mușchii de pe antebrațe i se încordau, iar lumina îi sublinia firele de păr de pe pielea bronzată. Era un fel seducător de a-mi începe ziua.
   Majoritatea oamenilor vorbesc cu drag despre sentimentul acela de vineri după-amiază. La mine venea duminica, pentru că de-abia așteptam săptămâna care urma. Slavă Cerului că e duminică, așa gândeam. Deseori eram singură în weekenduri - Angelica alegea să-și petreacă din ce în ce mai mult timp cu tatăl ei și noua lui iubită, Ursula.
   Am deschis ușa Minei cu cheia mea, am bătut la ușa cabinetului, apoi am intrat. Ea se afla deja la birou.
   - Am început lista de oaspeți pentru pomenirea tatei. Mă gândeam să închiriez Wallace Collection. Tata a fost client acolo și e foarte aproape de serviciu. Poți să-i suni tu? Vorbește cu custodele fotografiilor. Cathcart cred că-l cheamă. A fost bun prieten cu tata.
   - Sigur. Ai băut cafeaua?
   - Nu, am rugat-o pe Margaret să te aștepte.
   A zâmbit.
   - Vrei să continui tu cu lista invitaților, ca să mă ocup eu de telefoane?
   A luat unul dintre cele 3 mobile de pe birou. În dimineața aceea a vorbit non-stop la telefon. Apel după apel, a discutat cu directorul de achiziții, cu directorul de comunicare și cu directorul financiar - Stephen, Paul și Rupert.
   - Noii furnizori sunt stabiliți, nu-i așa? Deci ajunge un fax. Către Frasers și către ceilalți din listă...
   Auzeam, dar nu prea ascultam ce spune.
   - Rupert? Poți să-mi trimiți cifrele cu valoarea pământului? Sună-mă când le ai.
   Mi-am propus să-l caut pe directorul de finanțe, dacă nu suna înapoi într-o oră.
   Eram capabilă să măsor temperatura emoțională a Minei după ritmul glasului ei. În dimineața aceea, am observat un soi de foame în acesta. O dorință pentru ceva ce-și dorea cu ardoare și nu avea încă. Cât de mulțumită de sine eram - gâdilată de onoarea de a o ajuta să planifice memorialul Lordului Appleton.
    Era genul de lucru pe care membrii unei familii îl făceau împreună, dar Mina nu avea frați sau surori, iar mama ei era absentă, așa că, într-un fel, eu îi eram un fel de rudă. Lady Appleton venise de acasă, din Geneva, la înmormântare, dar refuza să se întoarcă la memorial, iar eu eram dezamăgită, doar pentru că aș fi avut ocazia să o întâlnesc, în cele din urmă.
   Margaret a sosit cu cafeaua.
   - O să luați astăzi prânzul amândouă aici? a întrebat.
   - Cred că da. Pentru mine sandvișuri pe verandă, dar nu știu dacă Mina mi se va alătura. Te anunț mai târziu. Fă, te rog, și pentru Dave.
   Lucram bine împreună, Margaret și eu, amândouă atente la ierarhie. Nu cred că mi-a purtat vreodată pică pentru că a trebuit să mă servească.

   La un moment dat nu mai știam cu cine vorbea Mina, deși am detectat o nerăbdare crescândă.
   - Așa, și? Fă ceva în privința asta.
   I-am întins cafeaua și am observat că scria ceva pe un carnețel - o listă de nume și, lângă fiecare dintre ele, un desen. La început, nu mi-am dat seama ce erau - scris aiurea, am crezut - dar apoi mi-am dat seama că erau niște animăluțe. Ea s-a răsucit, a văzut că mă uitam și a rupt pagina din caiet. M-am gândit că s-a simțit stânjenită de acele desene stângace. I-a sunat celălalt telefon și m-am întins după el. Însă a ajuns la el înaintea mea.
   Telefoanele mobile sunt blestemul asistentelor personale moderne. Cum putem ști totul, dacă nu putem răspunde la telefoanele personale ale angajatorului nostru?
   - Alex. Ești sigur? E prea frumos ca să fie adevărat. Da, îmi place foarte mult cum sună. Hai să ne auzim mai târziu.
   Mai târziu am aflat că Alex Monroe era specialist în legi fiscale.
   - Rupert nu te-a sunat încă, am zis când și-a încheiat convorbirea.
   - Pardon?
   - Cu cifrele pe care i le-ai cerut. Vrei să-l sun să ți le trimită?
   Speram că acele cifre o să-mi ofere informații prețioase despre afacerile din dimineața aceea.
   - Nu, mulțumesc, Christine. Pot să văd lista invitaților?
   A întins mâna și s-a uitat pe listă.
   - Bravo. Acum, trebuie să ies. Un fotograf de la Mail e aici - scriu un articol despre grădini. Vrei să vii cu mine?
   - E aici și un tânăr de la asociația caritabilă Haven, i-am reamintit, urmând-o cu tava în mână. Departamentul de PR s-a gândit că e un detaliu benefic pentru articol.
   - Corect.
   - Iar Margaret se-ntreba ce dorești de mâncare la prânz.
   - Un sandviș la mine-n cameră, Margaret, i-a zis ea în timp ce am intrat în bucătărie.
   Când am ajuns la ușa din spate, s-a răsucit către mine.
   - Uite, Christine. Ar trebui să ți se potrivească. E mult noroi afară.
   Mi-a întins o pereche de cizme, așezându-se ca să le încalțe pe ale sale.
   Eram uneori surprinsă de aceste gesturi de bunătate. Cizmele erau nou-nouțe. Genul acela pe care le porți la țară. N-a spus că erau un cadou și nici că le cumpărase pentru mine, dar eram sigură că așa făcuse. Așa că, mai târziu, când ne-am întors, mi-am scris inițialele în interiorul lor. Nu suportam ideea că altcineva și-ar putea vârî picioarele în ele.
   Grădinile fuseseră modificate de când vizitasem prima oară casa. Pe-atunci erau năpădite de tufe încâlcite de trandafiri și muri, aveau un teren jalnic de tenis și o piscină goală. Acum totul era în ordine. Peluzele erau înconjurate de piramide de tisă, iar în centrul lor era un iaz, cu statuia Minervei ridicându-se din străfundurile acestuia. Era un obiect pe care Mina îl adusese dintr-o călătorie în Italia, și nu pot spune că mă încânta. Mi se părea că seamănă cu o lucrare pe care o puteai cumpăra de la un magazin de decorațiuni. Dar Minei îi plăcea și asta conta.
   De-a lungul anilor, am văzut grădinile Minervei extinzându-se, pe măsură ce Mina a cumpărat și mai mult pământ din proprietățile adiacente.
   Doi dintre cei trei vecini au fost de acord să-i vândă parcele din grădinile lor, astfel încât Mina ajunsese să controleze tot peisajul din interiorul casei și să-și asigure intimitatea. Unul singur a refuzat - o casă care dădea spre colțul de nord-est al terenului. Proprietarii nu prea stăteau pe-acolo, pentru că locuiau în străinătate în cea mai mare parte a anului. Chiar și așa, Mina a plantat 100 de mesteceni argintii ca să ascundă casa respectivă de privirile sale. Iarna, când copacii erau desfrunziți, părea că acea casă se apropie, ca într-un joc misterios și sinistru.
    Îmi amintesc că, odată, m-am uitat pe fereastra din camera roz și i-am observat geamurile negre printre crengile scheletice. Dacă o puteam vedea, atunci și ea mă putea vedea. Și-mi amintesc că m-am gândit că niște plante perene - poate niște chiparoși - ar fi fost o cale mai eficientă de a-i ține la distanță pe vecini.
   L-am găsit pe fotograf în patru labe, luând câteva cadre din grădina de zarzavaturi.
   - ’Neața! a strigat Mina. Ești mulțumit cu pozele pe care le faci?
   Am rămas în urmă, urmărindu-l cum se ridică și o salută. Și-a aranjat pantalonii, dezarmat, fără îndoială, de amabilitatea ei. A sugerat o poză alături cu băiatul de la asociația caritabilă, iar ea a trăncănit cu puștiul de parcă ar fi fost prieteni vechi, în ciuda faptului că fusesem nevoită să-i reamintesc numele cu câteva clipe mai devreme.
   Mai târziu, cât timp Mina se odihnea la etaj, Dave și cu mine ne-am mâncat prânzul într-o tăcere reconfortantă pe verandă. Căldura care intra prin acoperișul de sticlă îl făcea întotdeauna să ațipească, iar eu am stat și l-am vegheat o vreme. Apoi i-am dus farfuriile murdare lui Margaret. Eram amândoi la fel de naivi, eu, secretara, el, șoferul, vrăjiți de peisajul din jur ca păunii care se plimbau pe peluzele nesfârșite. Acum însă acei păuni au dispărut. Mina a renunțat la ei pentru că nu putea suporta niște creaturi atât de neliniștite mișunând în acest loc.
   - Nu vrei să-i duc eu asta sus? i-am zis lui Margaret în timp ce termina de pregătit mâncarea Minei.
   - Dacă nu te superi. Așa, mă pot gândi la cină. Încearcă s-o convingi să mănânce și un pic din prăjitură, da? După părerea mea, e prea slabă.

 ..............................................