Codul Zero, Ken Follett

 .............................................

5-6

      - Luke e însurat, a zis ea. Cu o femeie foarte frumoasă.

   Ea a rămas o clipă pe gânduri, apoi a adăugat:
   - Elspeth e sexi?
   Bern s-a încruntat.
   - Greu de spus. S-ar putea să fie, alături de bărbatul potrivit. Mi s-a părut rece, însă ea n-a avut niciodată ochi decât pentru Luke.
   - Nu că ar avea vreo importanță. Luke e genul de bărbat credincios. Ar rămâne cu ea și dacă ar fi un aisberg, doar din sentimentul datoriei.
   Apoi Billie s-a oprit.
   - E ceva ce trebuie să-ți spun.
   - Ascult.
   - Mulțumesc. Fiindcă n-ai zis „Ți-am spus eu”. Apreciez sincer faptul că te-ai abținut.
   Bern a izbucnit în râs.
   - Te gândești la marea noastră ceartă.
   Billie a dat din cap.
   - Ai zis că munca mea va fi folosită ca să li se spele oamenilor creierii. S-a adeverit ce ai prezis.
   - Nu contează. Tot m-am înșelat. Munca ta trebuia să fie făcută. Avem nevoie să înțelegem creierul omenesc. Omul poate să folosească știința ca să facă rău, dar, nu putem ține pe loc progresul ei. Totuși, ia spune, ai vreo teorie în legătură cu ce are Anthony de gând?
   - Nu mi-a venit în minte nimic mai bun decât asta: cred că Luke a descoperit un spion la Cape Canaveral și a venit în Washington să raporteze despre asta la Pentagon. Însă spionul este, de fapt, un agent dublu, care lucrează pentru noi, așa că Anthony e disperat să-l protejeze.
   Bern a clătinat din cap.
   - Nu se susține. Anthony ar fi putut să rezolve lucrurile spunându-i, pur și simplu, lui Luke despre acțiunile agentului dublu.
   - Probabil că ai dreptate. În plus, Anthony chiar a tras asupra lui Luke în urmă cu câteva ore. Știu că treburile astea de spionaj tind să li se urce bărbaților la cap, însă nu-mi vine să cred că CIA ar omorî un cetățean american ca să protejeze un agent dublu.
   - Sigur că n-ar face-o, a replicat Bern. Dar nici nu ar fi necesar să o facă. Anthony ar fi putut să aibă încredere în Luke, pur și simplu.
   - Ai o teorie mai bună?
   - Nu.
   Billie a ridicat din umeri.
   - Oricum, nu cred că mai are vreo importanță. Anthony și-a înșelat prietenii și i-a trădat... cui îi pasă din ce motive? Indiferent care a fost rațiunea ciudată care l-a îndemnat la asta, e pierdut pentru noi. Și ne-a fost un bun prieten.
   - Viața e nasoală, a spus Bern, apoi a sărutat-o pe obraz și a coborât din mașină. Dacă mâine ai vreun semn de la Luke, sună-mă.
   - Bine.
   Bern a intrat în clădire și Billie a pornit motorul mașinii.
   A traversat Memorial Bridge, a luat-o pe lângă Cimitirul Național și printre străduțele de suburbie, până acasă. A pătruns cu spatele pe aleea pentru mașini, un obicei pe care îl căpătase fiindcă era întotdeauna în grabă când pleca. A intrat în casă, și-a agățat haina pe cuierul din hol și s-a dus direct la etaj, descheindu-și în timpul ăsta rochia ca să și-o tragă peste cap.
   A aruncat-o pe un scaun, s-a descălțat și s-a dus să vadă ce face Larry.
   Când a văzut patul gol, a scos un țipăt.
   L-a căutat în baie, apoi la Becky-Ma în cameră.
   - Larry! a răcnit ea, cât au ținut-o puterile.
   A coborât în fugă scările și l-a căutat în fiecare cameră. Așa cum era, fără rochie, a ieșit din casă și s-a uitat în garaj și în curte. Pe urmă a intrat iar, a trecut prin fiecare cameră, din nou, a deschis dulapurile și debaralele, s-a uitat sub paturi și în orice spațiu destul de mare ca să încapă în el un copil de 7 ani.
   Băiatul dispăruse.
   Becky-Ma a ieșit din camera ei și pe chipul plin de riduri al bătrânei se citea spaima.
   - Ce se petrece? a întrebat ea, tremurând.
   - Unde e Larry? a strigat Billie la ea.
   - În patul lui, așa credeam, a răspuns bătrâna, apoi a scos un geamăt de durere, când a înțeles ce se întâmplase.
   O clipă Billie a rămas nemișcată, respirând greu, încercând să-și domolească frica. Apoi s-a dus în camera lui Larry și s-a uitat cu atenție împrejur.
   Odaia era în ordine, fără urmele vreunei lupte. A controlat dulapul și i-a văzut pijamaua albastră cu ursuleți, pe care o purtase cu o seară în urmă, împăturită cu grijă și pusă pe un raft. Hainele pe care i le pregătise de școală dispăruseră. Indiferent ce se întâmplase, copilul s-a îmbrăcat înainte de a pleca. Se părea că a însoțit pe cineva în care avea încredere.
   Anthony.
   La început s-a simțit ușurată. Anthony nu i-ar fi făcut niciun rău lui Larry. Pe urmă s-a gândit mai bine. „Oare?” Și despre Luke ar fi spus că Anthony nu i-ar face niciodată vreun rău și totuși a tras în el. Nu mai avea de unde să știe ce va face Anthony. În cel mai fericit caz, Larry era, probabil, speriat că fusese trezit în toiul nopții, pus să se îmbrace și să plece de acasă fără să o fi văzut pe mama lui.
   Trebuia să-l aducă înapoi cât mai grabnic.
   A coborât repede să-l sune pe Anthony. Telefonul a început să țârâie înainte de a ajunge la el. A ridicat receptorul cu o smucitură.
   - Alo?
   - Sunt Anthony.
   - Cum ai putut să faci asta? a strigat Billie. Cum ai putut să fii așa de nemilos?
   - Trebuie să aflu unde este Luke, a răspuns el, rece. Este cum nu-ți imaginezi de important.
   - A plecat...
   S-a oprit brusc. Dacă îi dădea informația, lui Billie nu i-ar mai fi rămas nicio pârghie.
   - Unde a plecat?
   Billie a tras aer în piept și a întrebat:
   - Unde e Larry?
   - E cu mine. Nu-ți face griji, e bine.
   - Cum să nu-mi fac griji, nenorocit de om ce ești!
   - Spune-mi doar ce vreau să aflu și totul o să fie în ordine.
   Ar fi vrut să-l creadă, să-i dezvăluie ce știa și să aibă încredere că o să-l aducă pe Larry acasă, însă a rezistat cu fermitate tentației.
   - Ascultă-mă, când o să-mi văd fiul, o să-ți zic unde e Luke.
   - Nu ai încredere în mine?
   - Glumești, nu?
   Anthony a oftat.
   - De acord. Ne vedem la Jefferson Memorial.
   Billie a simțit un val de triumf.
   - Când?
   - La ora 7.
   Ea și-a verificat ceasul. Era trecut de ora 6.
   - O să fiu acolo.
   - Billie...
   - Ce-i?
   - Să vii singură.
   - Mda, a răspuns ea și a închis.
   Becky-Ma stătea lângă ea, cu un aer fragil și îmbătrânit.
   - Ce e? a întrebat ea. Ce s-a întâmplat?
   Billie a încercat să lase impresia că era calmă.
   - Larry e cu Anthony. Probabil că a venit și l-a luat când dormeai tu. Mă duc după el. Nu mai avem de ce să ne facem griji.
   A urcat la etaj și a azvârlit niște haine pe ea. Pe urmă a luat scaunul de la măsuța de toaletă și l-a pus în dreptul șifonierului. S-a urcat pe el și a luat o valiză mică de deasupra. A pus-o pe pat și a deschis-o.
   A desfăcut pânza și a despăturit un Colt .45 automatic.
   În timpul războiului, cu toții fuseseră dotați cu pistoale Colt. Ea îl păstrase ca amintire pe al ei, dar, din instinct, îl curăța și îl ungea cu regularitate. Considera că, după ce ai fost împușcat o dată, nu te mai simțeai în largul tău decât dacă aveai undeva o armă.
   A apăsat butonul de siguranță de pe partea stângă a patului armei, chiar în spatele trăgaciului, și a scos încărcătorul, ascuns în pat. În valiză era și o cutie cu gloanțe. A introdus 7 în încărcător, împingându-le unul câte unul, pe urmă a băgat la loc încărcătorul, până când a auzit declicul. A armat pistolul, ca să bage un glonț pe țeavă.
   S-a întors și a văzut-o pe Becky-Ma în prag, cu ochii pe pistol. A privit-o pe mama ei în tăcere, preț de o clipă. Apoi a ieșit grăbită din casă și a urcat în mașină.

6:30 A.M.

   Prima treaptă conține aproximativ 25 000 de kilograme de combustibil. Acestea vor fi consumate în 2 minute și 35 de secunde.

   Era o bucurie să conduci automobilul Lincoln Continental al lui Bern.
Era o mașină de viteză, suplă, care rula lejer cu 160 pe oră, zburând pe șoselele pustii ale statului Virginia. Când a ieșit din Washington, Luke s-a simțit ca și cum lăsa în urmă un coșmar și călătoria lui matinală îi dădea sentimentul exaltant că evadase.
   Era încă întuneric atunci când a ajuns la Newport News și a tras mașina în parcarea de lângă clădirea aeroportului. Nu era nicio lumină, în afară de singurul bec al unei cabine telefonice de lângă intrare. Era o noapte senină, cu un cer plin de stele. Avioanele garate păreau niște cai dormind.
   Luke era treaz de mai bine de 24 de ore și se simțea epuizat de oboseală, dar mintea îi mergea cu repeziciune. Era îndrăgostit de Billie. Aflat la peste trei sute de kilometri distanță de ea, putea să-și recunoască sieși. Dar ce însemna asta? Oare o iubise întotdeauna? Sau era doar o înflăcărare de o zi, o reiterare a pasiunii care se declanșase atât de repede în trecut, în 1941? Și cu Elspeth cum rămânea? De ce se însurase cu ea? O întrebase pe Billie despre asta, însă ea refuzase să-i răspundă.
   „O s-o întreb pe Elspeth”, reflectă el.
   S-a uitat la ceas. Mai avea puțin peste o oră până să decoleze. Era timp suficient. A coborât din mașină și s-a dus la cabina telefonică.
   Elspeth a răspuns imediat, ca și cum ar fi fost trează. Telefonistul hotelului a prevenit-o că tariful convorbirii va fi adăugat la nota de plată.
   - Sigur, sigur, fă-mi legătura, a zis ea.
   Brusc, Luke s-a simțit stânjenit.
   - Ăăă, bună dimineața, Elspeth.
   - Mă bucur foarte mult că ai sunat! Eram foarte, foarte îngrijorată... ce se întâmplă?
   - Nu știu de unde să încep.
   - Ești bine?
   - Da, acum sunt în ordine. Pe scurt, Anthony mi-a provocat pierderea memoriei. Mi-a administrat o combinație de șocuri electrice și
   -edicamente.
   - Iisuse! De ce să fi făcut așa ceva?
   - Susține că sunt spion sovietic.
   - E o prostie!
   - Așa i-a zis lui Billie.
   - Deci cu Billie ai fost?
   Luke a sesizat nota de ostilitate din vocea lui Elspeth.
   - M-a ajutat, s-a apărat Luke.
   Și-a amintit că o rugase pe Elspeth să vină la Washington, ca să-l ajute, dar ea îl refuzase.
   Soția lui a schimbat subiectul.
   - De unde mă suni?
   Luke a ezitat să-i răspundă. Inamicii lui ar fi putut foarte bine să înregistreze convorbirile telefonice ale lui Elspeth.
   - Nu prea vreau să spun, poate că ne ascultă cineva.
   - Bine, înțeleg. Ce ai de gând să faci în continuare?
   - Trebuie să aflu ce anume voia Anthony să uit.
   - Și cum o să procedezi?
   - Prefer să nu-ți spun la telefon.
   - Păi, îmi pare rău că tocmai mie nu poți să-mi zici nimic.
   Vocea ei trăda exasperarea.
   - De fapt, te-am sunat să te întreb câteva lucruri.
   - Bun, dă-i drumul.
   - De ce nu putem să avem copii?
   - Nu știu. Anul trecut ai fost la un specialist în fertilitate, însă nu a descoperit nimic în neregulă. În urmă cu câteva săptămâni, am consultat o doctoriță din Atlanta. Mi-a făcut câteva analize. Acum așteptăm rezultatele.
   - Vrei să-mi povestești, te rog, cum am ajuns să ne căsătorim?
   - Te-am sedus.
   - Cum?
   - Am pretins că aveam săpun în ochi, ca să te fac să mă săruți. E cel mai vechi truc și sunt stânjenită când mă gândesc că ai căzut în plasă.
   Luke nu-și dădea seama dacă ea era amuzată sau cinică, sau poate amândouă.
   - Povestește-mi cum s-a întâmplat, cum te-am cerut în căsătorie?
   - Nu ne mai văzuserăm de câțiva ani, a început ea povestea, când ne-am întâlnit din nou, în 1954, la Washington. Eu lucram încă la CIA. Tu erai la Laboratorul de Igniție din Pasadena, dar ai venit cu avionul la căsătoria lui Peg. La micul dejun am stat unul lângă altul.
   Elspeth a făcut o pauză, rememorându-și clipele respective, și Luke a așteptat răbdător. Când ea a reluat firul istorisirii, vocea îi era mai blândă.
   - Am discutat mult... de parcă nici nu trecuseră 13 ani și eram încă niște copii de școală, cu toată viața înaintea noastră. Eu a trebuit să plec mai devreme... eram dirijoarea Orchestrei de Tineret de pe 16th Street și aveam repetiție. Ai venit și tu cu mine...

1954

   Copiii din orchestră erau cu toții săraci și cei mai mulți dintre ei erau negri. Repetiția avea loc într-o biserică din mahalaua sărăcăcioasă.
   Instrumentele erau primite de pomană, împrumutate sau cumpărate de prin centrele de amanet. Ei repetau uvertura unei opere de Mozart, Nunta lui Figaro. În ciuda tuturor așteptărilor, copiii cântau foarte bine.
   Motivul acestei performanțe era Elspeth. O profesoară riguroasă, care prindea fiecare notă falsă și eroare ritmică, dar își corecta elevii cu infinită răbdare. O siluetă zveltă în rochie galbenă, ea dirija orchestra cu foarte multă vervă, părul roșcat îi flutura, mâinile lungi și elegante scotea muzica din copii cu gesturi pline de pasiune.
   Repetiția a durat două ore și Luke a asistat la ea fără să clipească, fermecat. Își dădea seama că toți băieții erau îndrăgostiți de Elspeth și toate fetele voiau să fie ca ea.
   - Copiii ăștia sunt la fel de talentați la muzică pe cât e orice copil bogat care are un pian Steinway în salon, a comentat fata mai târziu, când erau în mașină. Numai că intru în tot felul de belele.
   - De ce spui asta?
   - Mi se reproșează că iubesc negroteii, a explicat Elspeth. Și cariera mea la CIA s-a cam terminat din cauza asta.
   - Nu înțeleg.
   - Oricine îi tratează pe negri ca pe niște ființe omenești este suspectat de comunism. Așa că n-o să ajung niciodată mai mult decât secretară. Nu că ar fi cine știe ce pierdere. Femeile, oricum, nu ajung niciodată mai mult decât un ofițer de caz.
   L-a luat pe Luke la ea acasă, un apartament mic și aerisit, cu doar câteva piese de mobilier modern, cubist. Luke a pregătit două Martini și Elspeth s-a apucat să prepare spaghete în chicinetă. Luke i-a povestit despre slujba lui.
   - Mă bucur foarte mult pentru tine, a zis ea încântată, întotdeauna ți-ai dorit să explorezi spațiul cosmic. Vorbeai despre asta și la Harvard, când eram iubiți.
   Luke a surâs.
   - Și pe vremea aceea lumea credea că era doar un vis prostesc al scriitorilor de science-fiction.
   - Cred că nici acum nu putem să fim siguri că o să se întâmple.
   - Ba cred că putem, a rostit el, serios. Toate problemele mari au fost deja rezolvate de cercetătorii germani, în timpul războiului. Nemții au construit rachete care erau lansate din Olanda și cădeau asupra Londrei.
    - Eram acolo, îmi amintesc despre asta... le botezasem bombe șuierătoare, a precizat ea, apoi s-a scuturat ca de un gând rău. Una era gata să mă ucidă. Mergeam spre birou, chiar în timpul unui raid aerian, pentru că trebuia să instruiesc un agent care urma să fie parașutat în Belgia peste doar câteva ore. Am auzit cum cădea o bombă în spatele meu. Făcea un zgomot groaznic, un fel de scrâșnet, pe urmă s-a auzit zgomotul de sticlă spartă și de ziduri prăbușite, și un fel de suflu plin de praf și de bucățele de piatră. Știam că, dacă m-aș fi întors să mă uit, aveam să mă panichez și să mă arunc la pământ, ghemuită ca o minge, cu ochii închiși. Așa că am privit drept înainte și am continuat să merg.
   Pe Luke îl impresiona imaginea tinerei Elspeth mergând pe străzile întunecate, în timp ce bombele cădeau în jurul ei, și se simțea recunoscător că fata supraviețuise.
   - Curajoasă femeie! a murmurat el.
   Fata a ridicat din umeri.
   - Nu mă simțeam curajoasă, doar speriată.
   - La ce te gândeai?
   - Nu-ți dai seama?
   Luke și-a reamintit că, de câte ori Elspeth avea timp de pierdut, ea se gândea la matematică.
   - Numere prime? s-a hazardat el.
   - Numerele Fibonacci, a explicat ea, râzând.
   Luke a dat din cap. Matematicianul Fibonacci își închipuise o pereche de iepuri care făceau câte doi pui în fiecare lună, pui care se reproduceau cu aceeași rată la distanță de o lună după naștere și s-a întrebat câte perechi de iepuri vor exista după un an. Răspunsul era 144, dar numărul perechilor de iepuri din fiecare lună reprezenta cea mai faimoasă serie de numere din matematică: 1, 1, 2, 3, 5, 8, 13, 21, 34, 55, 89, 144... Puteai să-ți dai seama care era următorul număr adunându-le pe ultimele două.
   - Până am ajuns la birou, calculasem al patruzecilea număr Fibonacci.
   - Îți amintești care e?
   - Bineînțeles: 102 334 105. Deci rachetele noastre au la bază bombele șuierătoare?
   - Mai degrabă pe racheta lor V2, ca să fim mai corecți.
   Luke nu ar fi trebuit să vorbească despre munca lui, dar discuta cu Elspeth și, oricum, probabil că ea avea un nivel de autorizare mai mare decât al lui.
   - Construim o rachetă care să poată decola din Arizona și să explodeze în Moscova. Și, dacă putem să facem asta, putem să zburăm și pe Lună.
   - Așadar, e același lucru, doar că la scară mai mare?
   Elspeth manifesta pentru știința rachetelor un interes mai mare decât oricare altă fată pe care o cunoscuse vreodată.
   - Da. Avem nevoie de motoare mai mari, de un combustibil mai eficace, sisteme de ghidare mai bune, chestii dintr-astea. Niciuna dintre probleme nu e de nerezolvat. Plus că, în prezent, cercetătorii aceia nemți lucrează pentru noi.
   - Mi se pare că am auzit despre asta, a zis ea și apoi a schimbat subiectul. Și viața ta, în general? Ai vreo iubită?
   - Acum, nu.
   De la despărțirea de Billie, în urmă cu 9 ani, se întâlnise cu câteva fete și cu unele chiar se culcase, dar adevărul - pe care nu voia să i-l mărturisească lui Elspeth - era că niciuna dintre ele nu însemnase prea mult pentru el.
   Existase cineva pe care ar fi putut să o iubească, o fată înaltă, cu ochi căprui și părul rebel. Avea acel soi de energie, acel joie de vivre care îi plăcuse la Billie. O cunoscuse la Harvard în perioada în care își dădea doctoratul. Într-o seară, târziu, în timp ce se plimbau împreună prin campus, ea l-a luat de mână și i-a spus: „Sunt măritată”. Pe urmă l-a sărutat și a plecat. Acela fusese singurul moment în care a crezut că se îndrăgostise.
   - Dar tu? a întrebat-o, la rândul lui, pe Elspeth. Peg s-a măritat, Billie e deja în divorț... trebuie să le ajungi din urmă.
   - A, știi și tu cum este cu noi, cele care lucrăm pentru guvern.
   Era o frază clișeu. În Washington erau atât de multe tinere femei care lucrau pentru guvern, încât depășeau numărul bărbaților de 5 ori. În consecință, se crease în legătură cu ele un stereotip, că ar fi fost frustrate din punct de vedere sexual și disperate să-și găsească un iubit. Luke nu credea că Elspeth era astfel, dar, dacă ar fi vrut să evite răspunsul la întrebarea lui, avea tot dreptul.
   Elspeth i-a zis să se uite la aragaz, cât avea ea să-și aranjeze puțin ținuta.
   Era o cratiță mare cu spaghete și una mai mică în care clocotea sosul de roșii. Luke și-a scos sacoul și cravata și a amestecat în sos cu o lingură din lemn. Paharul cu Martini îl bine dispusese, mâncarea mirosea bine și era împreună cu o femeie pe care o plăcea cu adevărat. Se simțea fericit.
   A auzit-o pe Elspeth strigându-l, cu o voce neobișnuit de vlăguită.
   - Luke... poți să vii puțin?
   A intrat în baie după ea. Rochia lui Elspeth atârna pe ușă și ea rămăsese doar în sutienul fără bretele, de culoarea piersicii, și într-o jupă asortată, în ciorapi și pantofi.
   - Mi-a intrat săpun în ochi, fir-ar să fie! Vrei să încerci să-l scoți?
   Luke a umplut chiuveta cu apă rece.
   - Apleacă-te deasupra chiuvetei, cu fața cât mai aproape de apă, a zis el, susținând-o cu mâna stângă lipită între omoplați.
   Pielea deschisă de pe spatele fetei era catifelată și caldă la atingere. Luke a luat apă în căușul palmei drepte și a ridicat-o spre fața lui Elspeth.
   - E mai bine, a spus ea.
   I-a clătit ochiul de mai multe ori, până când ea a zis că nu o mai ustură.
   Apoi a ridicat-o de la chiuvetă și i-a șters fața, tamponându-i-o cu un prosop curat.
   - Ochiul îți este ușor injectat, însă cred că n-o să ai probleme, a liniștit-o Luke.
   - Cred că arăt ca dracu’.
   - Ba nu.
   S-a uitat mai bine la ea. Ochiul era roșu și părul de pe partea lui se udase, dar, chiar și așa, arăta la fel de uluitor de frumoasă ca în ziua în care o văzuse pentru prima dată, în urmă cu mai bine de 10 ani.
   - Ești cu adevărat frumoasă!
   Elspeth ținea încă bărbia ușor săltată, deși Luke terminase să o șteargă.
   Buzele i s-au deschis într-un surâs. Să o sărute a fost cel mai ușor lucru din lume. Și ea i-a răspuns la sărut, la început ezitant, pe urmă și-a încolăcit brațele în jurul gâtului lui, l-a tras spre ea și l-a sărutat apăsat.
   Sutienul fetei îi presa pieptul. Ar fi trebuit să fie sexi, dar sârma acestuia era atât de dură, că îl zgâria pe Luke prin pânza subțire a cămășii. După o clipă el a făcut un pas înapoi, simțindu-se stânjenit.
   - Ce-i? a întrebat ea.
   Luke a atins ușor sutienul și a zis, zâmbind ușor:
   - Mă rănește.
   - Săracul de tine! a spus ea, prefăcându-se că îi e milă.
   A dus o mână la spate și și-a desfăcut sutienul cu o mișcare rapidă.
   Acesta a căzut pe jos.
   Îi atinsese sânii de câteva ori, în urmă cu mulți ani, însă nu-i văzuse niciodată. Erau albi și rotunzi și sfârcurile palide erau ridicate, din pricina excitației. Și-a încolăcit iar brațele în jurul gâtului lui și și-a lipit trupul de el. Avea sânii moi și catifelați.
   - Uite, a zis ea, așa trebuie să se simtă.
   După un timp Luke a ridicat-o în brațe, a intrat în dormitor și a pus-o pe pat. Ea și-a aruncat pantofii din picioare. El i-a atins marginea jupei și a zis:
   - Îmi dai voie?
   Fata a chicotit.
   - Vai, Luke, ești așa de politicos!
   El a râs. Era cumva caraghios, dar nu știa să fie altfel. Elspeth și-a săltat șoldurile și el i-a scos jupa. Chilotul roz se asorta cu restul lenjeriei.
   - Nu mai întreba, a zis ea. Scoate-i, pur și simplu.
   Când au făcut dragoste, a fost lent și intens. Ea i-a tot tras capul spre ea, sărutându-l, în timp ce el se mișca înăuntrul ei.
   - Îmi doresc de atât timp asta, i-a șoptit ea la ureche.
   Pe urmă a țipat de plăcere, de mai multe ori și a rămas întinsă pe spate, epuizată.
   Curând după aceea Elspeth a adormit adânc, însă Luke a rămas treaz, gândindu-se la viața lui.
   Întotdeauna își dorise o familie. Pentru el, fericirea însemna o casă mare, zgomotoasă, plină de copii, de prieteni și animale de companie. Și uite că ajunsese la 33 de ani, era tot neînsurat și anii parcă treceau tot mai repede. După război, cariera devenise prioritatea lui, își zicea sieși. Se întorsese la facultate, să recupereze anii pierduți. Dar nu acesta era adevăratul motiv pentru care rămăsese burlac. Adevărul era că numai două femei îi ajunseseră vreodată în suflet: Billie și Elspeth. Billie îl mințise,  însă Elspeth era acolo, lângă el. I-a privit trupul voluptuos, în strălucirea stinsă a felinarelor de afară, din piața Dupont Circle.
    Oare ce putea să fie mai bine decât să-și petreacă fiecare noapte așa, alături de o fată inteligentă, curajoasă ca un leu, care se purta minunat cu copiii și, peste toate astea, era uluitor de frumoasă?
   Când s-a făcut ziuă, el s-a trezit și a făcut cafeaua și a dus-o în dormitor pe o tavă. Pe Elspeth a găsit-o în pat, stând în șezut și arătând încântător de somnoroasă. I-a zâmbit veselă.
   - Trebuie să te întreb ceva, a zis el.
   S-a așezat pe marginea patului și i-a luat mâna.
   - Vrei să te căsătorești cu mine?
   Zâmbetul fetei a dispărut, Elspeth părând tulburată de întrebarea lui.
   - Doamne! a exclamat ea. Pot să mă gândesc?

7 A.M.

   Gazele de evacuare trec prin ajutajul reactiv al rachetei precum o ceașcă de cafea fierbinte turnată pe gâtul unui om de zăpadă.

   Anthony a condus mașina spre Jefferson Memorial cu Larry așezat pe bancheta din față, între el și Pete. Era încă întuneric și zona era pustie. A întors mașina și a parcat, așa încât farurile să lumineze orice alt autovehicul care s-ar fi apropiat.
   Memorialul era un cerc dublu de coloane pe care se odihnea cupola acoperișului. Era așezat pe o platformă înaltă, la care se ajungea prin partea din spate.
   - Statuia are 6 metri înălțime și cântărește 4 tone și jumătate, i-a explicat el lui Larry. E făcută din bronz.
   - Unde e?
   - N-o vezi de aici, dar e în mijlocul stâlpilor acelora.
   - Trebuia să venim pe lumină, s-a plâns Larry.
   Anthony îl mai luase și altă dată pe Larry la plimbare. Fuseseră la Casa Albă, la grădina zoologică și la Muzeul Smithsonian. Mâncau hotdogi la prânz și înghețată după-amiaza și Anthony îi cumpăra lui Larry o jucărie, înainte de a-l duce înapoi acasă. Întotdeauna se distrau bine. Anthony își iubea finul. Însă în acea zi, Larry își dădea seama că nu era totul în ordine.
   Era prea devreme și voia să fie cu mama lui, și simțea, probabil, tensiunea care plutea în aer.
   Anthony a deschis portiera.
   - Larry, rămâi puțin aici, cât vorbesc cu Pete.
   Cei doi bărbați au coborât din mașină. În aerul rece se vedea cum le ieșeau aburii respirației.
   - O să aștept aici, i-a spus el lui Pete. Tu iei puștiul și îl duci să vadă monumentul. Să rămâi în partea asta, ca ea să-l zărească atunci când o să vină.
   - Bine, a rostit Pete, pe un ton rece și tăios.
   - Nu pot să sufăr chestia asta, a ținut să precizeze Anthony.
   De fapt, trecuse de faza la care să-i mai pese. Larry era nefericit și Billie era înnebunită de teamă, dar o să le treacă amândurora, iar el nu avea de gând să lase sentimentele să-i stea în cale.
   - N-o să le facem nimic, nici puștiului, nici maică-sii, a zis el, încercând să-l liniștească pe Pete. Dar ea o să ne spună unde s-a dus Luke.
   - Și pe urmă ducem copilul înapoi.
   - Nu.
   - Nu?
   Expresia de pe fața lui Pete a rămas ascunsă în întuneric, însă vocea i-a trădat consternarea.
   - De ce nu?
   - Fiindcă mai târziu este posibil să mai avem nevoie și de alte informații de la ea.
   „Pete este neliniștit, dar o să accepte, cel puțin deocamdată”, se gândea Anthony.
    A deschis portiera mașinii.
   - Vino, Larry, i-a zis el băiatului. Unchiul Pete o să-ți arate statuia.
   Larry a coborât și, cu o politețe precaută, a spus:
   - După ce o văd, cred că aș vrea să merg acasă.
   Lui Anthony i se ridică un nod în gât. Curajul de care dădea dovadă Larry aproape că îl copleșise. După o clipă, i-a răspuns pe un ton calm:
   - O să vedem ce spune mami. Acum du-te!
   Copilul l-a luat de mână pe Pete și au înconjurat monumentul, spre treptele din spate. Un minut după aceea au apărut în fața coloanelor, luminați de farurile mașinii.
   Anthony și-a verificat ceasul. Peste 16 ore racheta urma să fie lansată și, într-un fel sau altul, totul se va fi terminat. Șaisprezece ore însemna timp berechet ca Luke să cauzeze pierderi însemnate.
   Billie ar fi trebuit să ajungă până în acel moment. Îl încercă un sentiment amar de îndoială. Oare avea convingerea că ea va veni? Era prea speriată și panicată ca să apeleze la poliție sau să pună la cale vreo șmecherie oarecare, de asta era sigur.
   Avea dreptate. Câteva clipe mai târziu, o altă mașină se apropie.
   Anthony nu-i distingea culoarea, dar era un Ford Thunderbird. S-a oprit la 20 de metri de mașina lui Anthony și o siluetă mică, subțire, a coborât grăbită, lăsând motorul pornit.
   - Bună, Billie, a salutat-o Anthony.
   Femeia și-a mutat privirile de la el către monument și i-a văzut pe Pete și Larry pe platforma înaltă, privind spre cercul de coloane. A încremenit pe loc, fără să-și poată dezlipi ochii de la ei.
   Anthony s-a apropiat de ea.
   - Să nu încerci cumva ceva dramatic... să nu-l superi pe Larry.
   - Nenorocitule, să nu-mi vorbești despre supărarea lui Larry!
   Avea vocea gâtuită din cauza tensiunii. Era gata să izbucnească în lacrimi.
   - Am fost obligat să fac asta.
   - Nimeni nu e obligat să facă așa ceva.
   Ostilitatea femeii nu era deloc surprinzătoare, însă, chiar și așa, disprețul pe care i-l simțea l-a rănit.
   - Știi citatul acela din Thomas Jefferson, care e scris în interiorul monumentului cu litere de jumătate de metru? Scrie așa: „Am jurat în fața lui Dumnezeu să nu tolerez în veci nicio formă de tiranie asupra minții omului”. De aceea fac toate astea.
   - Nu-mi pasă care-ți sunt motivele. Ai uitat toate idealurile pe care le nutreai odată. Nimic bun nu poate să iasă dintr-o astfel de trădare.
   Era o pierdere de timp să încerce să-i argumenteze.
   - Unde e Luke? i-a tăiat-o el, scurt.
   S-a lăsat o lungă tăcere. În sfârșit, Billie i-a răspuns:
   - Luke a luat avionul spre Huntsville.
   Anthony a oftat din rărunchi, mulțumit. Obținuse ceea ce-i trebuia.
   Dar răspunsul ei era o surpriză.
   - De ce Huntsville?
   - Întrucât acolo face armata proiectarea rachetelor.
   - Asta știu. Totuși de ce să se ducă tocmai azi acolo? Evenimentul cel mare e în Florida.
   - Nu știu de ce.
   Anthony încerca să-i citească expresia de pe chip, însă era prea întuneric.
   - Am convingerea că îmi ascunzi ceva.
   - Nu-mi pasă ce crezi tu. Îmi iau copilul și am plecat.
   - Nu, n-o să-l iei, a replicat Anthony. Mai rămâne cu noi o vreme.
   - De ce? a țipat Billie pe un ton plin de suferință. Doar ți-am spus unde a plecat Luke!
   - S-ar putea să mai fie nevoie să ne ajuți și altfel.
   - Nu e cinstit!
   - Lasă, o să supraviețuiești, a zis el și i-a întors spatele.
   Asta a fost greșeala lui.

   Billie aproape că se așteptase la asta.
   Când Anthony a făcut primii pași către mașină, ea s-a aruncat asupra lui.
   Cu umărul drept l-a izbit în șale. Femeia nu cântărea mai mult de 55 de kilograme, iar el avea, probabil, cu vreo 20 de kilograme mai mult, dar Billie a avut de partea ei elementul-surpriză și furia. Anthony s-a împiedicat și a căzut în față, pe mâini și genunchi. A gemut, de durere și surpriză.
   Billie a scos Coltul din buzunarul hainei.
   În timp ce Anthony încerca să se ridice de jos, l-a atacat din nou, de astă dată din lateral. Bărbatul s-a prăbușit iar, rostogolindu-se. Când a ajuns cu fața în sus, Billie s-a lăsat pe un genunchi lângă capul lui și i-a vârât cu sila în gură țeava pistolului. A simțit cum se sparge un dinte din dantura lui Carroll.
   Bărbatul a încremenit.
   Billie a eliberat intenționat siguranța pistolului și l-a pus în poziția de tragere. S-a uitat și a citit spaima în ochii lui. Nu se așteptase la un pistol.
   Pe bărbie i s-a prelins un strop de sânge.
   Femeia a ridicat privirea. Larry și un alt bărbat se uitau la monument, fără să aibă habar ce se întâmpla jos. Și-a întors din nou atenția către Anthony.
   - O să-ți scot pistolul din gură, a zis ea, gâfâind. Dacă faci o mișcare, te împușc. Dacă vrei să mai trăiești, trebuie să strigi la colegul tău și să-i spui exact ce-ți spun eu.
   A tras țeava pistolului afară din gura lui Anthony și i-a îndreptat-o spre ochiul stâng.
   - Acum, a zis ea. Strigă-l!
   Anthony avu un moment de ezitare.
   Billie i-a atins pleoapa cu țeava armei.
   - Pete! a strigat el.
   Maxell a întors capul, surprins. A urmat o pauză.
   - Unde ești? a întrebat Pete, derutat, pentru că Billie și Anthony erau în afara razelor farurilor.
   - Spune-i să rămână pe loc.
   Anthony a tăcut mâlc. Billie i-a apăsat pistolul pe ochi și atunci el a strigat din nou:
   - Rămâi pe loc!
   Pete și-a dus mâna la frunte, încercând să străpungă întunericul, căutând locul de unde venea vocea.
   - Ce se întâmplă? a strigat el. Nu te văd.
   - Larry, eu sunt, mami, a strigat și Billie, apăsând și mai tare cu țeava în ochiul celui prăbușit pe spate. Unchiul Anthony o să-i spună omului de lângă tine să-ți dea drumul.
   - Bine, bine! a răcnit acesta și ea a mai slăbit presiunea. Dă drumul copilului!
   - Ești sigur? a întrebat Pete.
   - Fă cum îți spun, pentru Dumnezeu... are pistolul îndreptat spre mine.
   - Bine!
   Pete i-a eliberat brațul lui Larry.
   Copilul s-a repezit spre partea din spate a monumentului și a reapărut după câteva clipe, cât i-a trebuit ca să coboare treptele. A luat-o la fugă spre Billie.
   - Nu așa! a zis ea, luptându-se să-și păstreze calmul în glas. Urcă în mașină, repede!
   Larry a fugit la Thunderbird și a sărit înăuntru, trântind portiera.
   Cu o mișcare fulgerătoare, Billie l-a lovit pe Anthony cu pistolul peste față, de ambele părți, cu toată puterea. Bărbatul a țipat de durere, dar înainte să se miște, ea i-a băgat din nou pistolul în gură. Gemând, el a rămas împietrit.
   - Să-ți amintești de asta, a zis ea, dacă o să mai fii vreodată tentat să răpești un copil.
   Billie s-a ridicat și i-a scos pistolul din gură.
   - Stai liniștit, i-a ordonat ea.
   Cu pistolul încă ațintit spre Anthony, s-a îndreptat cu spatele spre mașina ei. A ridicat ochii spre monument. Pete nu se clintise de acolo.
   S-a urcat în mașină.
   - Ai un pistol? a întrebat-o Larry.
   Billie și-a îndesat Coltul în haină.
   - Ești bine? l-a întrebat ea.
   Băiatul a început să plângă.
   Ea a băgat schimbătorul în viteza întâi și a apăsat pe accelerație.

 8 A.M.

   Rachetele mai mici, care acționează treptele a doua, a treia și ultima, folosesc drept oxidant un combustibil solid denumit T17-E2, un polisulfid cu perclorat de amoniu. Fiecare rachetă generează o forță de propulsie în spațiu de aproximativ 725 kilograme forță.

   Bern a turnat niște lapte cald peste fulgii de porumb ai lui Larry, în timp ce Billie bătea un ou pentru friganele.
    Îi dăduseră copilului lor ceva bun de mâncare, să-l aline, dar mama lui simțea că și cei mari aveau nevoie de alinare. Larry mânca pofticios și în același timp asculta la radio.
   - O să-l omor pe ticălosul ăla de Anthony, bombănea Bern, vorbind în șoaptă, să nu-l audă Larry. Pe crucea mea, am să-l omor.
   Furia lui Billie dispăruse după ce îl pocnise pe Anthony cu pistolul peste față. Însă acasă era îngrijorată și speriată - în parte pentru Larry, care trăsese o spaimă grozavă, și în parte pentru Luke.
   - Îmi e teamă că Anthony s-ar putea să încerce să-l omoare pe Luke, a zis ea.
   Bern a pus o bucățică de unt în tigaia încinsă, apoi a înmuiat o felie de pâine albă în oul bătut pe care îl pregătise Billie.
   - Nu-i chiar așa de ușor să-l ucizi pe Luke.
   - Dar crede că a scăpat... nu știe că i-am spus lui Anthony unde este.
   Cât timp Bern a prăjit pâinea dată prin ou, Billie a pășit în sus și-n jos prin bucătărie, mușcându-și buzele.
   - Probabil că Anthony e deja pe drum spre Huntsville. Luke călătorește cu un avion destul de lent. Anthony ar putea să ia o cursă MATS și să ajungă acolo înaintea lui. Trebuie să găsesc un mijloc de a-l preveni pe Luke.
   - Să lași un mesaj la aeroport?
   - Nu e suficient de sigur. Cred că va trebui să mă duc eu însămi până acolo. Este un avion Viscount care pleacă la ora 9, nu-i așa? Unde e ghidul curselor de avion?
   - Chiar pe masă.
   Billie l-a ridicat. Zborul 271 decola din Washington exact la ora nouă.
   Spre deosebire de zborul lui Luke, acesta nu avea decât două escale și ateriza la Huntsville cu patru minute înainte de ora douăsprezece. Cursa în care era Luke sosea abia la 2:23. Ar fi putut să-l aștepte la aeroport.
   - Am ceva șanse, a zis ea.
   - Atunci, ar trebui să o faci.
   Billie a ezitat, privindu-l pe Larry, sfâșiată de imboldurile contradictorii.
   Bern îi citi gândurile.
   - N-o să i se întâmple nimic.
   - Știu, însă nu vreau să-l părăsesc, mai ales azi.
   - O să am eu grijă de Larry.
   - Vrei să nu-l lași să se ducă la școală?
   - Da, cred că e o idee bună, cel puțin pentru azi.
   - Mi-am terminat fulgii de porumb, a intervenit băiatul.
   - Înseamnă că ești gata să mănânci niște frigănele, a spus Bern, punându-i o felie pe o farfurie. Vrei și niște sirop de arțar pe ea?
   - Îhî.
   - Ce înseamnă îhî?
   - Da, te rog.
   Bern i-a turnat niște sirop dintr-o sticlă.
   Așezată față în față cu fiul ei, Billie l-a anunțat:
   - Azi nu te duci la școală!
   - Dar pierd ora de înot! a protestat puștiul.
   - Poate că te duce tati la înot.
   - Nu sunt bolnav!
   - Știu, dragule, însă ai avut o dimineață destul de obositoare și trebuie să te odihnești.
   Protestele lui Larry au mai liniștit-o pe Billie. Copilul părea să-și revină rapid. Totuși, nu s-ar fi simțit în largul ei să-l știe la școală, înainte ca toată tărășenia asta să se încheie.
   Dar putea să-l lase cu tatăl lui. Bern era un agent cu experiență și știa cum să-și protejeze copilul. Billie a luat decizia. Se va duce la Huntsville.
   - Distrează-te azi cu tati și poate că o să te duci mâine la școală, bine?
   - Bine.
   - Mami trebuie să plece acum.
   Nu voia să facă o scenă dramatică atunci când își lua la revedere, pentru că asta nu ar fi făcut decât să-l sperie pe copil.
   - Ne vedem mai târziu, a mai spus ea, degajat.
   Când să iasă, l-a auzit pe Bern zicând:
   - Fac pariu că nu mai poți să mănânci încă o friganea.
   - Ba pot! a răspuns Larry.
   Billie a închis ușa.

PARTEA A CINCEA

10:45 A.M.

   Racheta va decola pe verticală, apoi se va apleca, intrând pe o traiectorie înclinată cu patruzeci de grade față de linia orizontului. În timpul zborului prin propulsie, prima treaptă este orientată cu ajutorul aripilor aerodinamice de ghidaj și al deflectoarelor mobile din carbon ale jetului de emisie al motorului.

   Luke a adormit imediat ce și-a fixat centura de siguranță și nici nu a știut când a decolat de pe aeroportul din Newport News.
    A dormit buștean tot timpul cât avionul s-a aflat în aer, dar s-a trezit la fiecare aterizare zdruncinată pe încă o pistă, pe intermitentul lui traseu către vest, peste Virginia și Carolina de Nord. De fiecare dată când deschidea ochii, îl cuprindea anxietatea și își controla ceasul ca să vadă câte ore și minute mai rămăseseră până la lansare. Cât timp mica aeronavă rula pe pistă, Luke se fâțâia pe locul lui. Puțină lume debarca, una sau două persoane se îmbarcau și avionul decola din nou. Era ca o călătorie cu autobuzul.
   Avionul a fost realimentat la Winston-Salem și pasagerii au coborât pentru câteva minute. De la terminal, Luke a telefonat la Redstone Arsenal și a cerut-o la telefon pe secretara lui, Marigold Clark.
   - Doctore Lucas! Sunteți bine?
   - Da, sunt, dar nu am decât vreo două minute la dispoziție. Lansarea a rămas pentru astă-seară?
   - Da, la 10 și 30 de minute.
   - Sunt în drum spre Huntsville... avionul o să aterizeze la ora 2 și 23. Încerc să-mi dau seama de ce am venit luni.
   - Tot nu v-ați recuperat memoria?
   - Nu. Deci nu ai habar de ce am făcut drumul până acolo?
   - Așa cum v-am explicat, nu mi-ați spus.
   - Și ce-am făcut?
   - Păi, să vedem. V-am așteptat la aeroport cu o mașină a armatei și v-am adus aici, la bază. Ați intrat în Laboratorul de Calcul și pe urmă ați condus singur până în extremitatea de sud.
   - Ce se află acolo, în capătul sudic?
   - Platformele de testare statică. Am presupus că v-ați dus în Clădirea de Teste... uneori lucrați acolo... însă nu sunt sigură, pentru că n-am mers cu dumneavoastră.
   - Și pe urmă?
   - Mi-ați cerut să vă duc cu mașina acasă.
   Luke a surprins o notă de afectare în vocea ei.
   - Am așteptat în mașină și ați intrat pentru doar câteva minute. Apoi v-am dus la aeroport.
   - Asta e tot?
   - Tot ce știu.
   Luke a scos un geamăt de frustrare. Fusese sigur că Marigold avea să-i ofere câteva indicii.
   Disperat, s-a lansat pe o altă direcție cu întrebările.
   - Cum arătam?
   - În ordine, dar mintea vă era în altă parte. Erați preocupat, acesta e cuvântul potrivit. Mi-am imaginat că vă îngrijora ceva. Așa se întâmplă mereu cu voi, oamenii de știință. Pe mine nu mă deranjează.
   - Purtam hainele mele obișnuite?
   - Unul dintre sacourile alea drăguțe, de tweed.
   - Aveam ceva în mână?
   - Doar servieta obișnuită. A, și un dosar.
   Pentru o clipă Luke nu a mai putut să respire.
   - Un dosar? a repetat el, cu glasul gâtuit.
   O stewardesă l-a întrerupt, zicându-i:
   - Doctore Lucas, vă rog, trebuie să vă îmbarcați.
   Luke a acoperit receptorul cu mâna și a spus:
   - Doar o clipă.
   Apoi i s-a adresat lui Marigold:
   - Era ceva special la dosarul acela?
   - Un dosar obișnuit, de armată, din carton subțire și cafeniu, destul de mare ca să intre în el documente și scrisori oficiale.
   - Ai idee ce era în el?
   - Doar hârtii, după cum arăta.
   Luke încerca să respire normal.
   - Câte foi de hârtie? Una, 10, 100? a întrebat el, străduindu-se să respire normal.
   - Vreo 15-20, presupun.
   - Ți s-a întâmplat să zărești ce fel de documente erau?
   - Nu, domnule, nu le-ați scos din dosar.
   - Și mai aveam încă dosarul când m-ai dus la aeroport?
   La celălalt capăt s-a lăsat tăcerea.
   Stewardesa revenise.
   - Doctore Lucas, dacă nu vă îmbarcați, o să plecăm fără dumneavoastră.
   - Vin, vin, a zis Luke și apoi a început să repete întrebarea pusă lui Marigold. Mai aveam dosarul...
   - Am auzit, l-a întrerupt secretara. Încerc să-mi amintesc.
   - Nu te grăbi, a spus Luke, mușcându-și buza.
   - Nu pot spune dacă îl aveați acasă.
   - Dar la aeroport?
   - Știți ce, nu cred că îl aveați atunci. Vă și văd cum vă îndepărtați de mine, spre terminal, și vă văd, cu geanta într-o mână, iar în cealaltă... nimic.
   - Ești sigură?
   - Da, acum sunt. Probabil că dosarul l-ați lăsat undeva aici, ori la baza militară, ori acasă.
   Luke procesa informațiile în minte cu repeziciune. Era sigur că dosarul acela era exact motivul călătoriei lui la Huntsville. În el se afla secretul pe care îl descoperise, cel pe care Anthony își dorea cu atâta disperare ca el să-l uite. Poate că era o copie după original și el o pusese bine undeva, la păstrare. De aceea îi ceruse lui Marigold să nu spună nimănui despre sosirea lui. Poate să fi părut o precauție excesivă, însă nu încăpea îndoială că el adoptase astfel de obiceiuri în vremea războiului.
   Dacă ar reuși să găsească dosarul, ar descoperi și secretul.
   Stewardesa renunțase la el și o vedea cum alerga pe asfaltul pistei.
   Motoarele avionului erau deja pornite.
   - Cred că dosarul acela ar putea să fie foarte important, i-a zis el lui Marigold. N-ai putea să te uiți primprejur, să vezi dacă nu e pe acolo?
   - Doamne, doctore Lucas, aici e o bază militară! Doar știți că trebuie să fie vreun milion de dosare dintr-astea, cafenii, pe aici, nu? De unde să știu eu care e ăla pe care îl aveați dumneavoastră în mână?
   - Doar uită-te și vezi dacă nu e vreunul pus undeva unde n-ar trebui să fie. Imediat ce aterizez la Huntsville o să merg acasă, să caut și acolo. Pe urmă, dacă nu-l găsesc, o să vin la bază.
   Luke a închis și a luat-o la fugă spre avion.

11 A.M.

   Planul de zbor este programat dinainte. În timpul zborului, semnalele transmise telemetric computerului activează sistemul de ghidaj, pentru a menține traiectoria.

   Cursa MATS spre Huntsville era plină de generali.
    Redstone Arsenal făcea mai mult decât să proiecteze rachete spațiale. Era sediul Comandamentului Militar Artilerie-Rachete. Ținând evidența unor astfel de lucruri, Anthony știa că în baza militară era realizat și testat tot felul de armament - de la racheta Redeye, de mărimea unei bâte de baseball, destinată trupelor terestre împotriva avioanelor inamice, și până la uriașa rachetă sol-sol, poreclită Cinstitul John. Fără îndoială, în bază erau o grămadă de ștabi cu epoleți.
   Anthony purta ochelari de soare, care îi ascundeau ochii învinețiți de Billie. Buza nu-i mai sângera, iar dintele spart nu se vedea decât atunci când vorbea. În ciuda rănilor, se simțea plin de energie: era la un pas de a-l prinde pe Luke.
   Oare trebuia să profite de prima ocazie ca să-l ucidă? Era cel mai simplu și, de aceea, tentant. Însă îl îngrijora faptul că nu știa exact ce avea Luke de gând. Trebuia să ia o decizie. Totuși, când s-a urcat în avion era nedormit de 48 de ore, așa că a ațipit. A visat că era din nou în vârstă de douăzeci și unu de ani, copacii înalți din campusul de la Harvard aveau frunze tinere și dinaintea lui, ca un drum larg, se așternea o viață plină de mărețe posibilități. Pe urmă s-a trezit cu Pete care îl zgâlțâia, în timp ce un caporal deschidea ușa avionului, iar el a tras în piept briza caldă a Alabamei.
   Huntsville avea un aeroport civil, dar nu acolo aterizaseră. Cursele MATS aveau desemnată o pistă specială din cadrul bazei militare Redstone Arsenal. Clădirea terminalului era o baracă mică de lemn, iar turnul de control, o schelă metalică de macara, cu o singură incintă în vârf, de unde se dirija traficul aerian.
   Anthony a scuturat din cap, ca să-și limpezească mintea și a traversat gazonul pârjolit. Avea în mână o geantă mică în care erau pistolul, un pașaport fals și cinci mii de dolari în numerar, trusa de urgență fără de care nu se urca niciodată într-un avion.
   Adrenalina îl însuflețea. În următoarele câteva ore avea să ucidă un om, pentru prima dată de la război încoace. Stomacul i se strângea când se gândea la asta. Unde s-o facă? O variantă era să-l aștepte pe Luke la aeroportul Huntsville, să-l urmărească atunci când o să plece și să-l împuște undeva, pe șosea. Însă asta comporta un risc foarte mare. Luke nu avea să fie o țintă prea ușoară. Putea încă să-i scape dacă Anthony nu era extrem de atent.
   Poate că ar fi fost mai bine să afle unde intenționa Luke să meargă, să ajungă acolo înaintea lui și să-l surprindă într-o ambuscadă.
   - Merg să pun niște întrebări la bază, i-a spus el lui Pete. Tu du-te la aeroport și stai de pază. Dacă sosește Luke sau se întâmplă orice altceva, încearcă să dai de mine aici.
   La marginea pistei aștepta un tânăr în uniformă de locotenent, care ținea o pancartă pe care scria „Domnul Carroll, Departamentul de Stat”. Anthony i-a strâns mâna.
   - Domnule, vă transmit salutări din partea colonelului Hickam, a rostit locotenentul, pe un ton oficial. Așa cum a solicitat Departamentul de Stat, v-am asigurat o mașină.
   A făcut semn cu mâna spre un Ford kaki.
   - E perfect, a zis Anthony.
   Telefonase la baza militară înainte de a se îmbarca în avion, susținând cu obrăznicie că era pe teren din ordinul șefului CIA, Allan Dulles, și a solicitat cooperarea armatei într-o misiune vitală ale cărei detalii erau strict secrete. Avusese afect, locotenentul părea dornic să-i facă pe plac.
   - Colonelul Hickam ar fi bucuros dacă ați trece pe la sediu, când o să vi se pară nimerit.
   Locotenentul i-a oferit lui Anthony o hartă și acesta și-a dat seama că baza militară era uriașă. Se întindea pe câțiva kilometri spre sud, până la râul Tennessee.
   - Clădirea de comandă este marcată pe hartă, a continuat militarul. Și avem un mesaj, în care sunteți rugat să-l sunați pe domnul Carl Hobart, la Washington.
   - Mulțumesc, domnule locotenent. Unde este biroul doctorului Claude Lucas?
   - E Laboratorul de Calcul, a explicat locotenentul, apoi a scos un pix și a făcut un semn pe hartă. Dar săptămâna aceasta toată lumea de acolo e la Cape Canaveral.
   - Doctorul Lucas are o secretară?
   - Da... doamna Marigold Clark.
   Ea era cea care s-ar putea să știe pe unde umbla Luke.
   - Bun, domnule locotenent. Ți-l prezint pe colegul meu, Pete Maxell. Trebuie să ajungă la aeroportul civil, să aștepte sosirea unei curse.
   - Sunt bucuros să-l conduc chiar eu până acolo, domnule.
   - Mulțumesc. Dacă va trebui să ia legătura cu mine aici, la bază, care este cea mai bună modalitate?
   Locotenentul s-a uitat la Pete.
   - Domnule, puteți să lăsați un mesaj la biroul colonelului Hickam, iar eu o să încerc să i-l transmit domnului Carroll.
   - E bine și așa, a rostit Anthony, hotărât. Să-i dăm drumul.
   S-a suit în Ford, a verificat harta și a pornit. Baza militară era una tipică. Drumuri drepte tăiau zona împădurită și accidentată, întreruptă de dreptunghiuri perfecte de pajiște, cu iarba periuță, ca o tunsoare de recrut.
   Construcțiile erau toate clădiri cu acoperișurile plate, din cărămidă roșie.
   Baza era bine marcată cu indicatoare și lui Anthony nu i-a fost greu să găsească Laboratorul de Calcul, o construcție în formă de T, cu două niveluri. Se întreba de ce aveau nevoie de atât spațiu pentru niște calcule, dar apoi și-a dat seama că, probabil, acolo era un computer foarte puternic.
   A parcat în fața laboratorului și a stat câteva minute să se gândească.
   Întrebarea pe care trebuia să o pună era una simplă: unde anume plănuia Luke să meargă în Huntsville? Probabil că Marigold știa, însă l-ar fi protejat pe Luke și ar fi fost reticentă în fața unui străin, mai ales a unuia cu amândoi ochii învinețiți. Totuși, fusese lăsată la bază, în timp ce mai toți cu care lucra plecaseră la Cape Canaveral pentru marele eveniment, așa că, probabil, îi era urât și se plictisea.
   Anthony a intrat în clădire. Într-o zonă de spațiu deschis se aflau 3 birouri mici, fiecare cu câte o mașină de scris. Două dintre ele erau neocupate. La al treilea stătea o femeie de culoare de vreo 50 de ani, care purta ochelari cu ramele decorate cu strasuri și o rochie de bumbac imprimată cu margarete.
   - Bună ziua, a spus el.
   Femeia a ridicat privirile. Anthony și-a scos ochelarii de soare. Surprinsă, a căscat ochii la vederea felului în care arăta el.
   - Bună! Cu ce pot să vă fiu de folos?
   Cu o sinceritate simulată, Anthony a răspuns:
   - Doamnă, caut și eu o nevastă care să nu mă bumbăcească.
   Marigold a izbucnit în râs.
   Anthony și-a tras un scaun și s-a așezat pe laterala biroului.
   - Vin de la biroul colonelului Hickam. O caut pe Marigold Clark. Unde o găsesc?
   - Eu sunt.
   - A, nu. Donʼșoara Clark pe care o caut e o femeie în toată firea. Dumneavoastră nu sunteți decât o copilă.
   - Ei, gata cu glumele, a zis ea, dar i-a zâmbit cu gura până la urechi.
   - Doctorul Lucas e pe drum încoace... presupun că știți asta.
   - M-a sunat azi-dimineață.
   - Când este așteptat să sosească?
   - Avionul lui aterizează la ora 2:23.
   Informația era utilă.
   - Deci pe la 3 o să fie aici.
   - Nu e musai.
   - Aha. Și de ce nu?
   Femeia i-a spus exact ce voia să știe.
   - Doctorul Lucas a zis că mai întâi trece pe acasă și pe urmă vine încoace.
   Era perfect. Lui Anthony aproape că nu-i venea să creadă ce noroc avea.
   Luke se ducea de la aeroport direct acasă. Anthony putea să se ducă să-l aștepte acolo și pe urmă să-l împuște de îndată ce pășea în casă. Nu vor fi martori. Dacă folosea amortizorul, nimeni nu va auzi nici măcar împușcătura. O să lase cadavrul acolo unde se va prăbuși și va pleca nestingherit. Cum Elspeth era în Florida, cadavrul s-ar putea să nu fie descoperit câteva zile.
   - Mulțumesc, i-a spus el lui Marigold și s-a ridicat în picioare. A fost o plăcere să vă cunosc.
   A ieșit din clădire înainte ca ea să apuce să-l întrebe cum îl cheamă. A revenit la mașină și s-a îndreptat spre clădirea centrului de comandă, un monolit cu trei niveluri și aspectul unei închisori. A găsit biroul lui Hickam.
   Colonelul nu era acolo, însă sergentul l-a condus într-o cameră goală, unde era un telefon.
   A sunat la Clădirea Q, dar nu a vorbit cu șeful lui, Carl Hobart. În schimb, a cerut legătura la șeful acestuia, George Cooperman.
   - George, ce e?
   - Ai împușcat pe cineva noaptea trecută? l-a întrebat Cooperman și vocea lui tabagică suna și mai gravă decât de obicei.
   Făcând un efort, Anthony a intrat în pielea aventurierului, personaj care îi plăcea așa de mult lui Cooperman.
   - Mă rog, cine ți-a zis?
   - Un colonel de la Pentagon l-a sunat pe Tom Ealy, la biroul șefului mare, și Ealy i-a spus lui Carl Hobart, care a avut un orgasm.
   - Nu există nicio dovadă. Am strâns toate cartușele goale.
   - Afurisitul ăla de colonel a găsit o gaură de nouă milimetri în afurisitul de perete și și-a dat seama ce a provocat-o. Ai rănit pe cineva?
   - Din păcate, nu.
   - Acum ești în Huntsville, nu?
   - Mda.
   - Trebuie să te întorci imediat aici.
   - Atunci, bine că n-am luat legătura cu tine.
   - Anthony, ascultă-mă. Întotdeauna o las mai moale cu tine, cât pot de mult, pentru că obții rezultate. Însă de data asta nu mai pot să te acopăr. De aici încolo ești pe cont propriu, amice.
   - Așa îmi și place.
   - Noroc!
   Anthony a închis și a rămas cu ochii ațintiți pe telefon. Nu prea mai avea mult timp. Rolul ăsta de Billy the Kid începea să nu mai țină. Nu mai putea continua să nu respecte ordinele. Trebuia să încheie rapid chestiunea asta.
   A căutat-o pe Elspeth la Cape Canaveral.
   - Ai vorbit cu Luke? a întrebat-o el.
   - Mi-a telefonat la 6 și jumătate azi-dimineață, a răspuns ea și vocea îi era cam nesigură.
   - De unde?
   - Nu a vrut să-mi spună unde este, unde se duce sau ce are de gând să facă, deoarece se temea să nu-i fie ascultat telefonul. Dar mi-a spus că tu ești răspunzător pentru amnezia lui.
   - E în drum spre Huntsville. Eu acum sunt la Redstone Arsenal. Mă duc la voi acasă să-l aștept acolo. Pot să intru în casă?
   Elspeth i-a răspuns cu o altă întrebare.
   - Tot mai încerci să-l protejezi?
   - Sigur că da.
   - Nu va păți nimic?
   - Nu pot decât să fac tot posibilul.
   A urmat o pauză și pe urmă ea a zis:
   - E o cheie sub ghiveciul cu bougainvillea, în curtea din spate.
   - Mulțumesc.
   - Ai grijă de Luke, da?
   - Ți-am zis că o să fac tot ce pot!
   - Nu te răsti la mine, a rostit Elspeth, pe un ton mai apropiat de firea ei.
   - O să am grijă de el, a asigurat-o el și a închis.
   S-a ridicat să plece, dar a sunat telefonul.
   Se întreba dacă ar trebui să răspundă. „Ar putea să fie Hobart. Însă șeful Serviciilor Specializate nu știe că sunt în biroul colonelului Hickam. Numai Pete știe asta”, a reflectat Anthony.
   A ridicat telefonul.
   Era Pete.
   - Doctorița Josephson e aici! l-a înștiințat el.
   - La naiba!
   Anthony fusese sigur că Billie ieșise din peisaj.
   - Tocmai a coborât din avion?
   - Da, probabil că a luat o cursă mai rapidă decât cea în care e Lucas. Acum stă în clădirea terminalului, ca și cum ar aștepta.
   - Pe el îl așteaptă, a zis Anthony, hotărât. S-o ia dracuʼ. A venit să-l prevină că suntem aici. Trebuie s-o iei de acolo.
   - Cum?
    Nu mă interesează... scapă de ea, cum o fi!

MIEZUL ZILEI

   Orbita satelitului Explorer se va afla la 34 de grade de ecuator. În raport cu suprafața terestră, el se va îndrepta către sud-est, deasupra Oceanului Atlantic, în direcția vârfului sudic al Africii, apoi spre nord-est, peste Oceanul Indian și Indonezia, spre Pacific.

   Aeroportul Huntsville era mic, dar foarte aglomerat. Clădirea unicului terminal avea un ghișeu pentru închirieri auto al companiei Hertz, câteva distribuitoare automate și un șir de cabine telefonice.
    Imediat ce a ajuns, Billie a verificat când sosea cursa lui Luke și a aflat că avea cel puțin o oră întârziere și că deci va ateriza la ora 3:15. Trebuia să aștepte trei ore.
   Și-a luat o ciocolată și o băutură Dr Pepper de la automatul de dulciuri. Și-a pus jos geanta metalică în care avea Coltul și a rămas sprijinită de un zid, gânditoare. Cum să procedeze? Imediat ce o să-l vadă pe Luke o să-l avertizeze că Anthony era acolo. Luke o să fie prevenit și va putea să ia măsuri - dar nu și să se ascundă. Trebuia să afle ce făcuse în Huntsville luni și pentru asta o să fie nevoit să se deplaseze de colo-colo. Trebuia să riște.
   Nu putea să facă și ea ceva ca să-l protejeze?
   În timp ce Billie își storcea mintea, s-a apropiat de ea o fată în uniforma Liniilor Aeriene Capital.
   - Sunteți doctorița Josephson?
   - Da.
   - Am un mesaj pentru dumneavoastră, transmis telefonic, a zis stewardesa și i-a întins un plic.
   Billie s-a încruntat. Cine știa că era acolo?
   - Mulțumesc, a zis ea, în șoaptă, rupând plicul ca să-l deschidă.
   - Cu plăcere. Vă rog să ne spuneți dacă putem să vă mai fim de folos în vreun fel.
   Billie a ridicat privirea și i-a zâmbit. Uitase cât de politicoși erau oamenii din sud.
   - Așa o să fac. Mulțumesc.
   „Rog sunați-l pe doctorul Lucas în Huntsville JE 6-4231”.
   Era contrariată. Oare Luke ajunsese deja? Și de unde știa el că ea o să fie acolo?
   Nu exista decât un singur fel de a afla. A aruncat sticla de suc într-un coș și a căutat o cabină telefonică.
   La numărul format i s-a răspuns imediat și o voce masculină a spus:
   - Laboratorul de testare componente.
   Se părea că Lucas era deja la Redstone Arsenal. Cum reușise, oare?
   - Cu doctorul Claude Lucas, vă rog.
   - O clipă.
   După o scurtă pauză, vocea a revenit:
   - Doctorul Lucas a ieșit un moment. Cine îl caută, vă rog?
   - Doctorița Bilhah Josephson, am primit un mesaj să-l sun la acest număr.
   Vocea bărbatului s-a schimbat imediat.
   - A, doamna doctor Josephson, mă bucur că v-am găsit! Doctorul Lucas voia neapărat să ia legătura cu dumneavoastră.
   - Ce face acolo? Credeam că e încă în avion.
   - Securitatea militară l-a preluat din avion la Norfolk, Virginia, și l-a urcat într-o cursă specială. A ajuns de mai bine de o oră.
   Billie era ușurată că Luke se afla în siguranță, însă în același timp era surprinsă.
   - Ce face acolo?
   - Cred că știți.
   - Bine, cred că da. Cum merge?
   - Bine... dar nu pot să vă dau detalii, mai ales prin telefon. Puteți să ajungeți până la noi?
   - Unde sunteți?
   - Laboratorul e cam la o oră în afara orașului, pe șoseaua către Chattanooga. Aș putea să trimit un șofer de la noi să vă ia, însă cred că e mai repede dacă luați un taxi sau închiriați o mașină.
   Billie a scos un carnet din geantă și a zis:
   - Spuneți-mi cum ajung.
   Apoi, amintindu-și de manierele ei sudiste, a adăugat:
   - Vă rog, dacă nu vă deranjează.

1 P.M.

   Motorul primei trepte trebuie oprit brusc și detașat imediat, altfel scăderea treptată a forței poate provoca agățarea primei trepte de treapta a doua și nealinierea acesteia. De îndată ce presiunea combustibilului scade, valvele se închid la 5 secunde prin detonarea unor bolțuri explozive cu arc. Arcurile cresc viteza treptei a doua cu 0,79 metri pe secundă, garantând faptul că ea se va separa în condiții de siguranță.

   Anthony știa drumul până acasă la Luke. Petrecuse un weekend acolo, cu câțiva ani în urmă, la scurtă vreme după ce Luke și Elspeth s-au mutat în Pasadena.
    A ajuns acolo în 15 minute. Era pe Echols Hill, o stradă cu case vechi, mari, la câteva minute de centrul orașului. A parcat după colț, așa încât Luke să nu aibă posibilitatea de a fi prevenit despre un vizitator.
   A mers pe jos până la casă. Trebuia să se simtă destul de încrezător.
   Toate cărțile erau în mâna lui: surpriza, timpul și o armă. În schimb, avea o spaimă cu grețuri. Se întâmplase deja de două ori să fie convins că îl avea pe Luke în plasă și totuși acesta îi scăpase.
   Tot nu știa de ce alesese Luke să ia avionul spre Huntsville în loc de Cape Canaveral. Decizia asta inexplicabilă sugera că exista ceva despre care Anthony nu avea cunoștință, o surpriză neplăcută, care s-ar putea întoarce împotriva lui în orice clipă.

   Casa era albă, în stilul colonial specific graniței dintre secole și avea o verandă cu stâlpi. Era prea mare pentru un cercetător din armată, dar Luke nu susținuse niciodată că ar trăi din ceea ce câștigă de la armată.
    Anthony a deschis o portiță dintr-un zid scund și a intrat în curtea din spate. N-ar fi fost greu să pătrundă acolo prin efracție, însă nu era nevoie. S-a dus la intrarea din spate. Lângă ușa de la bucătărie se afla un ghiveci de teracotă, unde era o bougainvillea revărsată peste marginile lui, iar sub ghiveci era o cheie mare din fier.
   A descuiat și a intrat.
   Deși exteriorul era demodat într-un fel, dar plăcut, interiorul era după ultima modă. Elspeth avea în bucătărie tot felul de gadgeturi. Casa era prevăzută cu un hol mare, decorat în culori vibrante, pastel, un living cu consolă TV și pick-up, și cu o sufragerie cu scaune moderne, cu picioarele depărtate, și servante. Anthony prefera mobila tradițională, însă trebuia să recunoască faptul că designul din casa lui Luke era elegant.
   În timp ce stătea în living, cu ochii țintă la canapeaua arcuită, tapițată cu vinilin roz, i-a revenit în minte amintirea sfârșitului de săptămână pe care îl petrecuse acolo. Într-o oră își dăduse seama că nu mergea bine căsătoria lor.
   Elspeth flirtase toată seara, ceea ce la ea era un semn de tensiune, iar Luke adoptase un ton silit de veselă ospitalitate, cu totul nefiresc.
   Dăduseră o petrecere cu cocktailuri în sâmbăta aceea și invitaseră o mulțime de tineri din Redstone Arsenal. Camera aceea fusese plină de cercetători prost îmbrăcați, care discutau despre rachete, de tineri ofițeri care vorbeau despre șansele de promovare și de femei drăguțe care bârfeau despre intrigile vieții dintr-o bază militară. Gramofonul fusese ticsit cu discuri cu muzică jazz, dar în seara aceea muzica suna a jelanie, și nu a veselie. Luke și Elspeth se îmbătaseră - un lucru rar pentru amândoi - iar Elspeth devenise și mai frivolă, în timp ce Luke era din ce în ce mai tăcut.
   Lui Anthony i se păruse dureros să-i vadă nefericiți pe acești doi oameni, pe care îi plăcea și îi admira și întreg weekendul îl deprimase.
   Apoi lunga dramă a vieților lor întrețesute ajunsese la o inevitabilă încheiere.
   Anthony s-a decis să cerceteze casa. Nu știa ce anume căuta. Dar poate că o să dea peste ceva care să-i ofere un indiciu despre motivul venirii lui Luke acolo și care să-l atenționeze despre un eventual pericol. Și-a pus o pereche de mănuși din cauciuc, pe care le-a găsit în bucătărie. Până la urmă o să se desfășoare o investigație criminologică și nu voia să lase amprente.
   A început din birou, o încăpere mică, înțesată cu rafturi pline cu cărți științifice. S-a așezat la biroul lui Luke, orientat cu fața spre curtea din spate, și a deschis sertarele.
   Au urmat două ore în care a cercetat casa de sus și până jos. Nu a găsit nimic.
   A scotocit fiecare buzunar al fiecărui costum din dulapul bine garnisit al lui Luke. A deschis fiecare carte din birou, ca să verifice hârtiile ascunse între paginile lor. A ridicat capacul tuturor recipientelor din plastic din frigiderul imens, cu două uși. S-a dus în garaj și a căutat în frumosul Chrysler 3000C - cel mai rapid sedan din lume, după părerea ziarelor de la farurile aerodinamice și până la aripioarele ca de rachetă.
   Pe parcurs a aflat câteva secrete intime. Elspeth își vopsea părul, folosea somnifere prescrise de un medic și suferea de constipație. Luke utiliza un șampon împotriva mătreței și era abonat la revista Playboy.
   Pe masa din hol era o grămadă de corespondență, probabil pusă acolo de fata în casă. Anthony a răsfoit scrisorile, însă nu era nimic interesant: un pliant de la supermarket, revista Newsweek, o vedere din Hawaii, de la Ron și Monica, plicuri cu porțiuni din celofan pentru adresă, ceea ce arăta că erau scrisori oficiale.
   Căutarea nu avusese niciun rezultat. Tot nu știa ce atu ar fi putut să aibă Luke în mânecă.
   S-a dus în living. A ales o poziție din care să poată privi printre șipcile jaluzelelor la peluza din fața casei, dar și prin ușa deschisă, spre holul de la intrare. S-a așezat pe canapeaua de vinilin roz.
   Și-a scos arma, a verificat dacă era complet încărcată și i-a fixat amortizorul.
   A încercat să se calmeze singur, imaginându-și dinainte scena. O să-l vadă pe Luke sosind de la aeroport, probabil cu un taxi. O să-l privească pășind pe peluza din față, scoțându-și cheia și deschizând ușa din față a casei sale. Luke va intra în hol, va închide ușa și apoi se va îndrepta spre bucătărie. Când o să treacă prin living o să se uite prin ușa deschisă și o să-l vadă pe Anthony așezat pe canapea. O să se oprească, o să ridice din sprâncene, surprins, și o să deschidă gura să spună ceva. În mintea lui o să fie ceva de genul „Anthony? Ce dracu’...?” Dar nu va rosti nicio vorbă.
   Privirea o să-i cadă pe pistolul ținut perfect orizontal în poala lui Anthony și o să priceapă care îi era soarta, cu o fracțiune de secundă înainte de a-i fi pecetluită.
   Pe urmă Anthony o să-l împuște mortal.

3 P.M.

   Un sistem de duze de aer comprimat, montate în coada compartimentului cu echipamente, va controla înclinarea vârfului, atunci când racheta se va afla în spațiu.

   Billie se rătăcise.
   De jumătate de oră știa asta. Plecase de la aeroport într-un Ford închiriat, cu câteva minute înainte de ora unu, trecuse prin centrul orașului Huntsville, pe urmă a intrat pe autostrada 59 spre Chattanooga. Se întrebase de ce ar fi fost laboratorul de testare a componentelor la o oră distanță de bază și și-a închipuit că motivele țineau de securitate: poate că exista pericolul ca respectivele componente să explodeze în timpul testării. Dar nu s-a gândit prea mult la acest lucru.
   Indicațiile pe care le primise erau să intre pe un drum național, la exact 50 de kilometri de Huntsville. Își potrivise kilometrajul la zero pe Main Street, dar când cifrele au ajuns la 50, nu era în dreptul niciunei intersecții. Cu un ușor sentiment de neliniște, a continuat să meargă mai departe câțiva kilometri și a făcut pe primul drum la dreapta.
   Indicațiile, care păruseră foarte exacte atunci când le-a notat, nu prea corespundeau cu drumurile pe care ajunsese și devenea tot mai neliniștită, însă a continuat să conducă, încercând să găsească explicația cea mai plauzibilă. Evident, s-a gândit ea, bărbatul cu care vorbise nu a fost de încredere, așa cum păruse la telefon. Și-ar fi dorit să fi vorbit direct cu Luke în persoană.
   Peisajul devenea tot mai sălbatic, fermele, dărăpănate, drumurile, pline de hârtoape și gardurile, rupte. Contrastul între ceea ce se așteptase să vadă și ceea ce vedea în jur s-a tot accentuat, până când Billie a ridicat mâinile în aer, disperată, și și-a recunoscut sieși că nu mai știa unde era. Era furioasă pe sine și pe prostul care îi dăduse indicațiile.
   A întors mașina și a încercat să găsească drumul înapoi. Începuse să se întrebe dacă nu cumva se învârtea într-un cerc larg. Și-a poziționat mașina lângă un câmp unde un negru în salopetă de blugi și pălărie din paie întorcea pământul tare cu un plug manual. A oprit motorul și i s-a adresat.
   - Caut laboratorul de testare a componentelor de la Redstone Arsenal, a zis ea.
   Omul părea surprins.
   - Baza militară? Păi, e tocmai înapoi, la Huntsville, dincolo de oraș, în sens opus.
   - Dar au niște dependințe și pe aici.
   - Nu, din câte am văzut eu.
   Nu avea rost. Va trebui să sune la laborator și să ceară din nou să fie îndrumată.
   - Pot să folosesc telefonul dumneavoastră?
   - Da’ n-am telefon.
   Tocmai era să-l întrebe unde se afla cel mai apropiat telefon public, când a văzut teama din ochii lui. Și-a dat seama că îl punea într-o situație care îl neliniștea: era singur pe un câmp, împreună cu o femeie albă care bătea câmpii. I-a mulțumit rapid și a pornit mai departe.
   După câțiva kilometri, a ajuns la un magazin de furaje prăpădit, care avea un telefon afară. A tras lângă el. Mai avea cu ea mesajul de la Luke și numărul de telefon. A băgat o monedă în aparat și a format numărul.
   I s-a răspuns imediat. Era o voce de bărbat tânăr.
   - Alo?
   - Pot să vorbesc cu doctor Claude Lucas?
   - Ai greșit numărul, scumpo.
   „Oare nu reușesc să fac nimic ca lumea?”, a chibzuit ea disperată.
   - Nu e Huntsville JE 6-4231?
   A urmat o pauză.
   - Mda. Așa scrie pe cadran.
   Billie a verificat încă o dată numărul din mesaj. Nu greșise.
   - Încercam să sun la laboratorul de testare a componentelor.
   - Păi, ați sunat la un telefon public de pe aeroportul Huntsville.
   - Un telefon public?
   - Da, doamnă.
   Billie a început să-și dea seama că fusese trasă pe sfoară.
   Vocea de la celălalt capăt al firului a continuat.
   - Tocmai mă pregăteam s-o sun pe mama să vină să mă ia și când am ridicat receptorul v-am auzit cerând să vorbiți cu un tip Claude.
   - La naiba! a izbucnit Billie.
   A trântit telefonul, furioasă pe sine pentru credulitatea ei. Și-a dat seama că Luke nu fusese preluat din avionul de linie și dus la Huntsville cu o cursă militară și nu se afla la laboratorul de testare componente, indiferent unde o fi fost ăla. Întreaga poveste fusese o minciună destinată să o scoată pe ea din peisaj - și reușise. S-a uitat la ceas. Probabil că Luke aterizase deja.
   Anthony l-a așteptat... și ea ar fi putut la fel de bine să fi rămas în Washington, la cât de utilă îi fusese.
   Cu disperarea în suflet, se întreba dacă Luke mai era încă în viață.
   Dacă așa era, poate că ar mai putea încă să-l avertizeze. Era prea târziu ca să mai lase un mesaj la aeroport, totuși trebuia să existe cineva căruia să-i poată telefona. Și-a stors creierii. Și-a adus aminte că Luke avea o secretară la baza militară; un nume de floare... Marigold.
   A sunat la Redstone Arsenal și a cerut-o la telefon pe secretara doctorului Lucas. La capătul firului a auzit vocea unei femei cu un accent de Alabama.
   - Laboratorul de Calcul, cu ce vă pot ajuta?
   - Vorbesc cu Marigold?
   - Da.
   - Aici doctorița Josephson. Sunt o prietenă a doctorului Lucas.
   - Da.
   Marigold părea suspicioasă.
   Billie voia ca femeia să aibă încredere în ea.
   - Cred că am mai vorbit o dată. Numele meu e Billie.
   - A, da, îmi amintesc. Ce mai faceți?
   - Sunt îngrijorată. Trebuie să-i transmit urgent un mesaj lui Luke. E cumva acolo?
   - Nu, doamnă. S-a dus acasă la el.
   - Ce face acolo?
   - Caută un dosar.
   - Un dosar?
   Billie și-a dat imediat seama ce însemna asta.
   - Un dosar pe care l-a lăsat aici luni, poate?
   - Nu știu nimic despre asta, a răspuns Marigold.
   Sigur că da, Luke îi spusese lui Marigold să păstreze secretă vizita lui de luni. Dar în acel moment nimic din toate acestea nu mai avea importanță.
   - Dacă îl vezi pe Luke sau dacă te sună, poți, te rog, să-i transmiți un mesaj din partea mea?
   - Desigur.
   - Spune-i că Anthony e aici.
   - Asta e tot?
   - O să înțeleagă. Marigold... Nu-mi vine să-ți spun asta, de teamă să nu crezi că sunt nebună, dar cred că trebuie totuși să o fac. Luke este în pericol.
   - Din cauza acestui Anthony?
   - Da. Mă crezi?
   - S-au întâmplat chestii și mai stranii de atât. Are legătură cu faptul că și-a pierdut memoria?
   - Da. Dacă poți să-i transmiți mesajul, asta poate să-i salveze viața.
   Vorbesc serios.
   - O să fac tot posibilul, doamnă doctor.
   - Mulțumesc, a zis Billie și a închis.
   Mai era, oare, cineva cu care ar fi putut să discute? S-a gândit la Elspeth.
   A sunat centralista și a cerut legătura cu Cape Canaveral.

3:45 P.M.

   După ce eliberează în spațiu treapta întâi, golită de combustibil, racheta intră pe o traiectorie în vid, iar sistemele de control pentru navigația spațială o poziționează astfel încât să se afle perfect la orizontală față de suprafața terestră.

   La Cape Canaveral toată lumea era furioasă. Cei de la Pentagon ordonaseră o alertă de securitate. În acea dimineață, când sosise la bază, dornic să se apuce de lucru și să facă ultimele verificări pentru crucialul eveniment al lansării rachetei, personalul fusese pus să aștepte la coada formată la poartă. Unii stătuseră și câte 3 ore în soarele Floridei.
   Rezervoarele mașinilor se goliseră, radiatoarele fierbeau, aerul condiționat nu mai funcționa și motoarele se calaseră, apoi nu au mai vrut să pornească.
   Fiecare mașină fusese cercetată - s-au ridicat capotele, gențile de golf au fost scoase afară din portbagaje, cauciucurile de rezervă, extrase din locașul lor. Nervii au izbucnit când toate gențile au fost deschise, fiecare recipient cu mâncare a fost despachetat și poșeta fiecărei femei răsturnată pe o masă pliantă, pentru ca poliția militară a colonelului Hide să scotocească printre rujuri, scrisori de dragoste, tampoane și pansamente gastrice.
   Dar asta nu fusese tot. Când oamenii au ajuns în laboratoarele și birourile lor, cât și în atelierele de inginerie, au fost din nou întrerupți de echipele de bărbați care le-au răscolit sertarele și dulapurile cu dosare, s-au uitat prin oscilatoarele și cutiile de vid și le-au luat mostrele de testare de pe mașinile unelte cu care lucrau.
    „Încercăm să lansăm o afurisită de rachetă”, au explicat ei iar și iar, însă cei de la securitate doar scrâșneau din dinți și mergeau mai departe.
    În ciuda întreruperilor, lansarea a rămas în continuare programată pentru 10:30 p.m.
   Elspeth era bucuroasă de dezordinea creată. Însemna că nimeni nu avea să observe că era prea distrasă ca să-și poată face treaba. Greșea programul și distribuia cu întârziere actualizările, iar Willy Fredrickson era și el prea distras ca să o certe. Elspeth nu știa unde era Luke și nu mai era prea convinsă că putea să aibă încredere în Anthony.
   Când a sunat telefonul de pe biroul ei, cu puțin înainte de ora 4, inima i s-a oprit în loc.
   A smuls receptorul din furcă.
   - Alo?
   - Sunt Billie.
   - Billie?
   Elspeth era cu adevărat surprinsă.
   - Unde ești?
   - Sunt în Huntsville, încerc să iau legătura cu Luke.
   - Ce caută acolo?
   - Un dosar pe care l-a lăsat aici luni.
   Lui Elspeth i-a căzut falca.
   - Luni a fost la Huntsville? N-am știut.
   - Nimeni n-a știut în afară de Marigold. Elspeth, înțelegi ce se petrece?
   - Credeam că da, a răspuns aceasta și s-a pornit să râdă în hohote... Dar acum nu mai știu nimic.
   - Cred că viața lui Luke e în pericol.
   - Ce te face să afirmi asta?
   - Anthony a tras asupra lui seara trecută, la Washington.
   Elspeth a înghețat.
   - Oh, Dumnezeule!
   - E prea complicat ca să-ți explic. Dacă te sună Luke, spune-i că Anthony e în Huntsville, da?
   Elspeth încerca să-și revină din șoc.
   - Ăăă... sigur, bineînțeles că da.
   - S-ar putea ca asta să-i salveze viața.
   - Înțeleg... Billie... încă un lucru.
   - Da.
   - Să ai grijă de Luke, da?
   S-a lăsat tăcerea.
   - Ce vrei să spui? a întrebat Billie. Vorbești de parcă ar urma să mori.
   Elspeth nu a răspuns. După un moment a întrerupt legătura. În gât i-a urcat un suspin. S-a luptat din răsputeri să se stăpânească. „Lacrimile nu ajută la nimic”, și-a spus ea, dură. S-a liniștit singură. Pe urmă a format numărul de telefon de acasă, în Huntsville.

4 P.M.

   Explorer va traversa pe orbita ei eliptică o distanță de 2 900 de kilometri în spațiu și apoi va reveni până la numai 300 de kilometri depărtare de suprafața terestră. Viteza de deplasare pe orbită a satelitului este de 29 000 de kilometri pe oră.

   Anthony a auzit o mașină. S-a uitat pe fereastra din față a casei lui Luke și a văzut un taxi de Huntsville care a oprit la trotuar. A ridicat siguranța pistolului pe care îl ținea în mână. Gura i-a devenit uscată.
   Telefonul a început să sune.
   Era așezat pe una dintre cele două măsuțe triunghiulare aflate la capetele canapelei curbate. Anthony a fixat aparatul cu privirea îngrozită. A sunat încă o dată. Nehotărât, stătea ca paralizat. A privit din nou pe fereastră și l-a văzut pe Luke coborând din mașină. Apelul putea să fie unul lipsit de importanță, să nu fie nimic, cineva care greșise numărul. Dar ar putea să fie vorba și despre o informație vitală.
   Groaza urca înăuntrul lui. Nu putea să răspundă la telefon și să tragă în cineva în același timp. Telefonul a sunat a treia oară. Panicat, s-a repezit la receptor.
   - Da.
   - Sunt Elspeth.
   - Ce e? Ce e?
   - Caută un dosar pe care l-a ascuns luni, în Huntsville, a zis ea șoptit, cu o voce încordată.
   Într-o străfulgerare, Anthony a înțeles totul. Luke nu făcuse una, ci două copii după planurile pe care le descoperise duminică. Un set de copii îl adusese cu el la Washington, cu intenția de a-l înmâna la Pentagon, dar Anthony îl interceptase și copiile acelea erau la el. Din păcate, nu și-a imaginat că s-ar putea să mai fie și un al doilea set ascuns undeva, ca măsură de precauție. Uitase că Luke era veteran al luptei în Rezistența franceză, vigilent până la paranoia când era vorba de siguranță.
   - Cine mai știe despre asta?
   - Marigold, secretara lui. Și Billie Josephson... ea mi-a spus. S-ar putea să mai fie și alții.
   Luke tocmai plătea șoferului de taxi. Anthony nu mai avea timp.
   - Trebuie să pun mâna pe dosarul ăla, i-a zis el lui Elspeth.
   - Așa m-am gândit și eu.
   - Aici nu este... am scotocit prin toată casa, de sus și până jos.
   - Atunci, probabil că e la subsol.
   - Trebuie să mă țin după el câtă vreme îl caută.
   Luke se apropia de ușa din față.
   - Nu mai am timp, a zis Anthony și a trântit telefonul.
  Îl auzea pe Luke descuind yala cu cheia, așa că a traversat în fugă holul și a intrat în bucătărie. A ieșit pe ușa din spate și a închis-o fără zgomot.
   Cheia era încă în broască, pe dinafară. A răsucit-o încet, ea a căzut, iar el s-a aplecat și a strecurat-o sub ghiveciul de flori.
   S-a lăsat pe vine și s-a târât de-a lungul verandei, fără să se depărteze de casă sau să se ridice deasupra nivelului ferestrei. În aceeași poziție a dat colțul și a ajuns în partea din față a casei. De acolo și până la stradă era complet descoperit. Era obligat să riște.
   Cel mai potrivit i s-a părut să-și încerce norocul cât timp Luke își punea jos bagajul și își atârna haina în cuier. În acel moment era mai puțin probabil să privească pe geam.
   Scrâșnind din dinți, a pășit cu repeziciune spre poartă. Rezista tentației de a se uita înapoi, așteptându-se în fiecare secundă să-l audă pe Luke strigând: „Hei! Oprește! Oprește-te sau trag!”
   Nu s-a întâmplat nimic.
   A ajuns în stradă și a mers mai departe.

4:30 P.M.

   Satelitul are doi mici transmițători radio alimentați de baterii cu mercur nu mai mari decât niște baterii de lanternă. Fiecare transmițător are patru canale simultane de telemetrie.

   Deasupra consolei pentru TV din living, lângă un lampadar din bambus, o ramă de tablou asortată, tot din bambus, încadra o fotografie color.
   Înfățișa o roșcată izbitor de frumoasă, cu o rochie de mireasă din mătase ivoar. Lângă ea, în frac cenușiu și vestă galbenă, stătea Luke.
   S-a uitat la Elspeth din fotografie. Arăta ca un star de cinema. Era înaltă și elegantă, cu o siluetă voluptuoasă. „Norocos bărbat am fost dacă m-am însurat cu ea”, s-a gândit Luke.
   Casa nu i-a plăcut prea mult. Când a văzut prima dată exteriorul și glicina care urca pe stâlpii verandei umbroase, a simțit o bucurie în inimă.
   Dar interiorul era tot numai colțuri și muchii, și suprafețe lucioase, și culori tari. Totul era prea ordonat. A știut deodată că i-ar fi plăcut să trăiască într-o casă în care cărțile se revarsă de pe rafturi și câinele doarme fix de-a latul holului, unde pianul are urme circulare de cafea și o tricicletă răsturnată blochează aleea de acces în garaj și trebuie să fie mutată ca să poți băga mașina.
   În casa aceea nu trăia niciun copil. Nu existau nici animale de companie. Nimic nu era niciodată deranjat. Casa semăna cu o reclamă dintr-o revistă pentru femei sau cu un decor de pe platoul de filmare al unui serial TV de comedie. Îl făcea să simtă că oamenii care apăreau în camerele acelea erau actori.
   A început să caute. Un dosar cafeniu, în culoarea specifică armatei, ar trebui să fie ușor de găsit - dacă nu cumva scosese documentele și aruncase dosarul. S-a așezat la masa din birou - biroul lui - și a început să caute prin sertare. Nu a găsit nimic important.
   A urcat la etaj.
   A rămas câteva secunde să se uite la patul mare, dublu, cu cuvertura lui galben cu albastru. Era greu de crezut că împărțea în fiecare noapte patul acela cu ființa răpitoare din fotografia de nuntă.
   A deschis dulapul și, cu un șoc de plăcere, a văzut stativul plin de costume bleumarin și gri și de sacouri sport, din tweed, cămășile cu dungi subțiri sau în carouri, puloverele stivuite și pantofii lustruiți așezați pe suportul lor. Purta costumul acela furat de peste 24 de ore și era tentat să-și rezerve 5 minute ca să facă un duș și să se schimbe cu un rând de haine ale lui. Dar a rezistat. Nu era timp de pierdut.
   A scotocit cu atenție în toată casa. Peste tot unde se uita mai afla câte ceva despre el și soția lui. Le plăceau Glen Miller și Frank Sinatra, citeau Hemingway și Scott Fitzgerald, beau scotch marca Dewar și mâncau fulgi de cereale integrale și se spălau pe dinți cu pastă Colgate. Cotrobăind prin dulapul lui Elspeth, a descoperit că soția lui cheltuia mult pe lenjerie scumpă. El, în schimb, avea o pasiune pentru înghețată, deoarece în congelator era din belșug, iar talia lui Elspeth era atât de mică, încât nu putea să mănânce prea mult, indiferent ce.
   Până la urmă, a renunțat.
   Într-un sertar de bucătărie a găsit cheile autovehiculului Chrysler din garaj. O să se urce în el și o să meargă la bază, să caute și acolo.
   Înainte de a pleca a luat corespondența din hol și a frunzărit prin plicuri.
   Toate păreau cât se poate de oficiale, facturi și altele asemenea. Disperat să găsească un indiciu, a rupt plicurile și s-a uitat la fiecare scrisoare. Una dintre ele era de la o doctoriță din Atlanta, începea astfel:

   Stimată doamnă Lucas,
   În urma controlului dvs. periodic, rezultatele analizelor de sânge s-au întors de la laborator și totul este normal.
   Totuși...

   Luke s-a oprit din citit. Ceva îi spunea că nu avea obiceiul să citească scrisorile altora. Pe de altă parte, era vorba despre soția lui și cuvântul „totuși” părea amenințător. Poate că era vorba despre o problemă medicală și în acest caz ar trebui să afle imediat.
   A continuat să citească paragraful următor.

   Totuși, sunteți sub greutatea normală, suferiți de insomnie și ultima dată când v-am văzut aveați semne evidente că plânseserăți, deși ați precizat că nu era nimic în neregulă.
   Acestea sunt simptome ale depresiei.

   Luke s-a încruntat. Era îngrijorător ce afla. De ce era deprimată? Ce fel de soț era el?

   Depresia poate fi cauzată de modificări în echilibrul chimic al organismului, de probleme mintale nerezolvate, cum ar fi dificultățile de ordin marital sau de o traumă din copilărie, de exemplu moartea prematură a unuia dintre părinți. Tratamentul poate să includă administrarea de antidepresive și/sau terapie psihiatrică.

   Devenea din ce în ce mai rău. Oare Elspeth era bolnavă mintal?

   În cazul dumneavoastră, nu am nicio îndoială că starea respectivă are legătură cu tubectomia pe care ați suferit-o în 1954.

   Ce era o tubectomie? Luke s-a dus la el în birou, a aprins lampa de pe masă, a luat Enciclopedia Medicală a Familiei și a căutat termenul. Ce a găsit l-a lăsat cu gura căscată. Era cea mai obișnuită metodă contraceptivă pentru femeile care nu voiau să aibă copii.
   S-a lăsat greu pe un scaun și a pus enciclopedia pe birou. A citit detaliile procedurii și și-a dat seama că la asta se referau femeile când vorbeau despre legarea trompelor.
   Și-a reamintit conversația cu Elspeth din dimineața aceea. El o întrebase de ce nu puteau să aibă copii. Ea îi răspunsese: „Nu știm. Anul trecut ai fost la un specialist în fertilitate, însă nu a descoperit nimic în neregulă. În urmă cu câteva săptămâni, am consultat o doctoriță din Atlanta. Mi-a făcut câteva analize. Acum așteptăm rezultatele”.
   Totul fusese o minciună. Știa foarte bine de ce nu puteau să aibă copii - ea fusese sterilizată.
   Într-adevăr, ea a fost la un medic din Atlanta, dar nu pentru teste de fertilitate... pur și simplu, făcuse un control de rutină.
   Luke avea inima sfâșiată. Dezamăgirea era imensă. De ce îl mințise Elspeth? A citit următorul paragraf.

   Procedura aceasta poate provoca o depresie, indiferent de vârstă, dar în cazul dvs., dat fiind că v-ați supus intervenției la 6 săptămâni înainte de nuntă...

   Luke a rămas mut de uimire. Ceva era în neregulă în toată povestea.
   Elspeth îl mințise cu puțin înainte de căsătoria lor. Cum reușise? Nu-și aducea aminte, evident. Dar putea să ghicească.
   Probabil că ea i-o fi spus că avea de făcut o operație minoră. Poate chiar a pomenit ceva vag, de genul „o chestiune feminină”.
   A terminat de citit paragraful.

   Procedura aceasta poate provoca o depresie, indiferent de vârstă, dar în cazul dvs., dat fiind că v-ați supus intervenției la 6 săptămâni înainte de nuntă, depresia a fost aproape inevitabilă și ar fi trebuit să vă întoarceți la medic pentru consultații regulate.

   Furia lui Luke s-a mai potolit când și-a dat seama cât suferise Elspeth. A recitit câteva rânduri: „Totuși, sunteți sub greutatea normală, suferiți de insomnie și ultima dată când v-am văzut aveați semne evidente că plânseserăți, deși ați precizat că nu era nimic în neregulă”. Trecuse de una singură printr-un adevărat iad.
   Chiar dacă îi era milă de ea, rămânea totuși faptul că mariajul lor fusese o minciună. Se gândea la casa pe care tocmai o cercetase și a înțeles că nu se simțea foarte acasă în ea. Se simțea confortabil acolo, în micul lui birou, și când a deschis dulapul, parcă a început să recunoască locurile, însă restul casei îi oferea imaginea unei vieți de om însurat care îi era străină. Nu-i păsa de echipamentele de bucătărie și de mobila elegantă și modernă. Ar fi preferat covoarele vechi și piesele moștenire de familie. Cel mai mult își dorea copii - iar copiii erau exact ceea ce ea îi refuzase în mod deliberat. Și îl mințea de aproape patru ani în legătură cu acest lucru.
   Șocul îl paralizase. S-a așezat la birou, privind pe geam, în timp ce seara cobora peste arborii de hicori din curtea din spate. Cum de și-a lăsat viața să o ia pe o cale așa de greșită? S-a gândit la cele ce aflase despre sine în ultimele treizeci și șase de ore, de la Elspeth, Billie, Anthony și Bern.
   Oare rătăcise calea încet, pas cu pas, ca un copil care hoinărește tot mai departe de casă? Sau a existat un punct de cotitură, un moment în care a luat o decizie greșită și nu a ales direcția bună când s-a aflat la răscruce? Era, oare, un bărbat slab, care eșuase în nefericire din pricina lipsei unui scop în viață?
   Sau avea un defect capital de caracter?
   „Probabil că nu mă pricep deloc să judec oamenii”, a chibzuit Luke.
   Rămăsese apropiat lui Anthony, însă acesta a încercat să-l ucidă. Apoi rupsese relațiile cu Bern, care îi fusese un prieten adevărat. Se certase cu Billie și se însurase cu Elspeth, totuși Billie lăsase totul baltă ca să-l ajute, iar Elspeth îl înșelase.
   Un fluture de noapte uriaș s-a izbit de geamul închis și zgomotul l-a scos din meditație. Și-a privit ceasul și a văzut, surprins, că era trecut de ora 7.
   Dacă spera să-și descopere misterul vieții pe care o ducea, trebuia să înceapă cu dosarul de negăsit. Nu era acolo, așa că nu putea să fie decât la Redstone Arsenal. O să stingă luminile în casă, o să iasă și o s-o încuie, apoi se va duce să scoată mașina neagră din garaj și va pleca spre baza militară.
    Timpul îl presa. Lansarea rachetei era programată pentru ora 10:30. Nu avea decât 3 ore la dispoziție ca să afle dacă exista sau nu o conspirație pentru a o sabota. Cu toate acestea, a rămas așezat la biroul lui, privind fix prin fereastră la grădina întunecată, fără să vadă ceva.

7:30 P.M.

   Unul dintre transmițătorii radio este foarte puternic, dar are o viață scurtă -– în două săptămâni va deveni inactiv. Semnalul mai slab de la cel de-al doilea transmițător va dura două luni.

   Când Billie a ajuns cu mașina acolo, casa lui Luke nu era luminată. Ce însemna asta, oare?
   Erau trei posibilități. Unu: casa era goală. Doi: Anthony stătea pe întuneric, așteptând să-l împuște pe Luke. Trei: Luke zăcea într-o baltă de sânge, mort. Incertitudinea o făcea să-și piardă mințile de teamă.
   Dăduse greș în stil mare, poate chiar cu consecințe ce ar implica moartea cuiva. Cu câteva ore în urmă era într-o poziție perfectă ca să-l poată preveni pe Luke și să-l salveze - apoi se lăsase dusă de nas de un amărât de agent fără experiență. I-a luat ore ca să ajungă înapoi la Huntsville și să găsească unde era casa lui Luke. Habar nu avea dacă vreunul dintre mesajele ei de avertizare ajunseseră până la el. Era furioasă pe ea pentru că fusese așa de incompetentă și îngrozită că Luke s-ar fi putut să fi murit din cauza eșecului ei.
   A mai cotit o dată și a oprit. A inspirat profund și s-a silit să raționeze logic. Trebuia să afle cine era în casă. S-a gândit să se furișeze, în speranța că-l va surprinde. Dar ar fi fost prea periculos. Să iei prin surprindere un bărbat cu pistolul în mână nu e niciodată o idee bună. Ar fi putut să se ducă direct la ușa din față și să sune. Oare Anthony ar fi fost în stare să o împuște cu sânge rece, doar pentru că se afla acolo? Posibil. Însă ea nu trebuia să-și riște viața, nepăsătoare, pentru că avea un copil care nu se putea lipsi de ea.
   Pe locul din dreapta ei se afla geanta diplomat. A deschis-o și a scos pistolul Colt. Îi displăcea senzația greoaie pe care oțelul negru i-o lăsa în palmă. Bărbații cu care lucrase în timpul războiului se bucurau să umble cu armele. Unui bărbat îi făcea o plăcere senzuală să strângă în pumn patul unui pistol, să rotească butoiașul unui revolver sau să-și așeze în scobitura umărului patul unei puști. Ea nu avea nicio astfel de plăcere. Pentru ea, armele reprezentau ceva crud și brutal, erau făcute să zdrobească oasele și carnea unor ființe vii, cu inima bătându-le în piept. O făceau să se înfioare de groază.
   Cu pistolul în poală, a întors mașina și a revenit în dreptul casei lui Luke.
   A pus frână cu un scrâșnet chiar în fața reședinței, a deschis portiera, a luat pistolul și a coborât. Înainte ca oricine ar fi fost înăuntru să aibă timp să reacționeze, a sărit peste zidul scund și a traversat peluza în fugă, spre laterala casei.
   Billie nu a auzit niciun sunet din interior.
   A ocolit casa spre curtea din spate, s-a lăsat pe vine în dreptul ușii și s-a uitat înăuntru pe un geam. Lumina difuză a unei lămpi stradale care se afla la ceva distanță i-a permis să vadă că fereastra era una cu sistem batant simplu și un singur zăvor. Camera părea goală. A întors arma și a izbit geamul cu patul, așteptându-se în tot acest timp să audă focul de armă care i-ar fi pus capăt vieții. Nu s-a întâmplat nimic. A băgat mâna prin ochiul de geam spart, a tras zăvorul și a deschis fereastra. A escaladat-o, a pătruns înăuntru, cu arma în mâna dreaptă, și s-a lipit de perete. Putea să distingă vag forma unor mobile, o masă și niște rafturi cu cărți. Se afla într-un mic birou. Instinctul îi spunea că era singură. Dar era îngrozită că, în întuneric, ar putea să se împiedice de trupul lui Luke.
   Înaintând încet, a traversat încăperea și s-a îndreptat spre ușă. Ochii i se obișnuiseră cu întunericul și în față a văzut holul gol. A pășit în el, precaută, cu arma pregătită. Se deplasa prin casa afundată în întuneric, îngrozită la fiecare pas că s-ar putea să-l vadă pe Luke întins pe podea. Toate camerele erau pustii.
   După ce a căutat peste tot s-a oprit în dormitorul cel mai mare, cu ochii la patul dublu unde Luke dormise cu Elspeth, întrebându-se ce să facă mai departe. Avea ochii în lacrimi, recunoscătoare că Luke nu era întins mort acolo. Dar unde era, oare? își schimbase, poate, planurile și a decis să nu mai vină acasă? Sau trupul lui fusese deja făcut să dispară? Oare Anthony nu reușise să-l ucidă? Ajunseseră avertizările ei până la el?
   O persoană care ar fi putut să aibă niște răspunsuri era Marigold.
   Billie a revenit în biroul lui Luke și a aprins lumina. Pe birou era o enciclopedie medicală, deschisă la pagina despre sterilizarea femeilor. Ea s-a încruntat, nedumerită, dar apoi a dat la o parte întrebările legate de asta. A sunat la Informații și a cerut numărul de telefon al lui Marigold Clark. După un moment, vocea de la capătul liniei i-a dat un număr din Huntsville. I-a răspuns un bărbat.
   - E plecată la repetițiile orchestrei, i-a spus omul, despre care Billie a presupus că era soțul lui Marigold. Doamna Lucas e în Florida, așa că Marigold dirijează corul până când se va întoarce.
   Billie și-a amintit că Elspeth fusese dirijoarea Societății Corale Radcliffe și apoi dirijase o orchestră de copii de culoare în Washington. Se pare că făcea ceva de genul acesta și în Huntsville, iar Marigold era adjuncta ei.
   - Trebuie neapărat să discut cu Marigold, a zis Billie. Credeți că aș putea să întrerup repetiția câteva minute?
   - Cred că da. Sunt la Calvary Gospel Church, pe Mill Street.
   - Vă sunt recunoscătoare. Mulțumesc foarte mult.
   Billie s-a dus la mașina ei. A găsit Mill Street pe harta Hertz pe care o avea și s-a dus acolo. Biserica era o construcție frumoasă din cărămidă, ridicată într-un cartier sărac. A auzit corul de cum a deschis portiera.
   Când a intrat în biserică, muzica a învăluit-o ca un val marin. Cântăreții erau la capătul opus al incintei. Corul număra vreo 30 de bărbați și femei, dar cântau de parcă ar fi fost o sută. Versurile melodiei pe care o interpretau sunau așa: „Cu toții ne vom bucura acolo, sus - oh, da! Slavă, slavă, Aleluia!” Coriștii se legănau și băteau din palme în timp ce cântau. Un pianist interpreta într-o manieră de tavernă un acompaniament ritmic și o femeie cu spatele la Billie îi dirija cu vigoare.
   Stranele erau șiruri ordonate de scaune rabatabile, din lemn. S-a așezat undeva în spate, conștientă că era singura persoană cu pielea albă din locul acela. În ciuda încordării, muzica i-a atins coardele inimii. Era născută în Texas și pentru ea armoniile acelea pline de fior reprezentau însuși sufletul Sudului.
   Era nerăbdătoare să o întrebe pe Marigold, însă era sigură că va primi răspunsuri mai bune dacă arăta respect și aștepta sfârșitul cântecului.
   Coriștii au încheiat cu un acord înalt și imediat dirijoarea s-a întors spre ea.
   - Mă întrebam ce s-a întâmplat de vi s-a pierdut concentrarea, a zis ea spre cor. Luăm o pauză scurtă.
   Billie s-a apropiat de ea, pe culoarul dintre strane.
   - Îmi cer scuze de întrerupere. Sunteți Marigold Clark?
   - Da, a răspuns secretara, prudentă, dar nu vă cunosc.
   Era o femeie de aproximativ 50 de ani, cu ochelari fistichii.
   - Am vorbit mai devreme la telefon. Sunt Billie Josephson.
   - A, bună ziua, doamnă doctor Josephson.
   Au făcut câțiva pași mai departe de ceilalți.
   - Aveți vreo veste de la Luke? a întrebat Billie.
   - De azi-dimineață, nu. Îl așteptam să apară la bază, în această după-amiază, însă nu a venit. Credeți că a pățit ceva?
   - Nu știu. M-am dus la el acasă și acolo nu era nimeni. Mi-e teamă că a fost ucis.
   Marigold a clătinat din cap, surprinsă.
   - Lucrez de 20 de ani pentru armată, dar n-am mai auzit așa ceva.
   - Dacă mai e în viață, se află într-un mare pericol, a adăugat Billie, privind-o drept în ochi pe Marigold. Mă credeți?
   Femeia a ezitat un moment destul de lung.
   - Da, doamnă, vă cred, a răspuns ea într-un târziu.
   - Atunci, trebuie să mă ajutați, i-a spus Billie.

9:30 P.M.

   Semnalul radio de la transmițătorul mai puternic poate fi preluat de radioamatorii din toată lumea. Semnalul mai slab de la celălalt emițător radio nu poate fi detectat decât de stațiile special echipate pentru asta.

   Anthony era la Redstone Arsenal, în Fordul lui de armată, zgâindu-se în întuneric, privind neliniștit spre ușa Laboratorului de Calcul. Era în parcarea din fața clădirii centrale, situată la vreo câțiva metri mai departe.
   Luke încerca să dibuie dosarul. Anthony știa că n-o să-l găsească în laborator, tot așa cum știa că Luke nu l-ar fi găsit nici acasă - fiindcă el îl căutase deja în ambele locuri. Dar Anthony nu mai era în stare să anticipeze mișcările lui Luke. Nu putea decât să aștepte până când Luke va decide care va fi următorul lui pas, apoi va încerca să-l urmărească.
   Totuși, timpul lucra în favoarea lui. Fiecare minut care trecea făcea ca Luke să fie tot mai puțin periculos. Racheta va fi lansată peste o oră. Mai putea Luke să strice ceva în acest răgaz? Anthony nu știa decât că în ultimele două zile vechiul lui prieten îi dovedise iar și iar că nu trebuia subestimat.
   În timp ce se gândea ia toate acestea, ușa laboratorului s-a deschis, revărsând în noapte o lumină galbenă, și a apărut o siluetă care s-a apropiat de Chrysler-ul parcat la bordură. Așa cum Anthony se aștepta, Luke nu avea nimic în mână. S-a urcat și a pornit motorul.
   Inima lui Anthony a început să bată mai tare. A pornit și el, a aprins farurile și l-a urmat.
   Șoseaua se îndrepta către sud, în linie perfect dreaptă. După un kilometru, Luke a încetinit în fața unei clădiri lungi, cu un singur nivel, și a intrat în parcarea acesteia. Anthony a trecut mai departe, dispărând în noapte. La vreo 400 de metri mai departe, unde Luke nu ar fi putut să-l vadă, a întors mașina. Când a ajuns iar în dreptul clădirii, mașina lui Luke era tot acolo, dar el dispăruse.
   Anthony a intrat în parcare și a oprit motorul.

   Luke fusese sigur că va găsi dosarul în Laboratorul de Calcul. De aceea petrecuse atât de mult timp acolo. Se uitase în fiecare dosar din biroul lui, apoi din biroul central, acolo unde lucrau secretarele. Și nu a găsit nimic.
   Dar mai exista o posibilitate. Marigold îi spusese că luni se dusese și în Clădirea de Teste. Trebuie să fi avut un motiv pentru asta. Oricum, aceasta era ultima lui speranță. Dacă dosarul nu era nici acolo, nu știa unde să-l mai caute. Și intra în criză de timp. În câteva minute, racheta ori va fi lansată, ori va fi sabotată.
   În Clădirea de Teste era o atmosferă cu totul diferită față de cea de la Laboratorul de Calcule. Prin comparație, incinta laboratorului era impecabil de curată, așa cum cerea protocolul în cazul computerelor puternice care calculau forța de deplasare, viteza și traiectoriile. În schimb, Clădirea de Teste era neîngrijită, mirosea a ulei și a cauciuc.
   S-a grăbit să traverseze un coridor. Pereții erau vopsiți în verde-închis până la nivelul umerilor și verde-deschis deasupra. Mai toate ușile erau prevăzute cu plăcuțe cu nume care aveau „Dr” înscris înainte, așa că a presupus că erau birourile unor oameni de știință, dar, spre frustrarea lui, pe niciuna nu scria „Dr. Claude Lucas”. Cel mai probabil nu avea două birouri și foarte posibil nici măcar o masă de lucru.
   La capătul coridorului a intrat într-o sală mare cu vreo 6 mese din oțel. În capătul opus intrării era o ușă deschisă care dădea într-un laborator cu mese din plăci de granit așezate peste cutiile de metal cu sertare și, mai departe, o ușă dublă care părea să se deschidă spre o platformă de încărcare din exterior.
   De-a lungul peretelui din stânga se afla un șir de dulapuri înguste.
   Fiecare cu o plăcuță pe care era un nume. Unul dintre ele era al lui. Poate că într-unul dintre acestea ascunsese dosarul.
   A scos inelul cu chei și a găsit una care părea potrivită. Luke a deschis ușa. Înăuntru a găsit o cască de protecție așezată pe un raft din partea superioară. Sub ea, agățată de un cârlig, era o salopetă albastră. Pe podeaua dulapului era o pereche de cizme negre, din cauciuc, aparent pe măsura lui.
   Acolo, în spatele cizmelor, era un dosar cafeniu, culoarea armatei. Asta era, probabil, ceea ce căuta.
   În dosar erau câteva documente. Când le-a scos, și-a dat seama imediat că erau schițele unor părți din rachetă.
   Cu inima bubuindu-i în piept, Luke s-a dus repede la una dintre mesele metalice și a întins hârtiile sub o lampă. După câteva clipe în care le-a studiat rapid, a fost convins, fără urmă de îndoială, că desenele reprezentau mecanismul de autodistrugere al rachetei Jupiter C.
   Era îngrozit.
   Fiecare rachetă era prevăzută cu un astfel de mecanism de autodistrugere, astfel încât, dacă s-ar fi întâmplat să devieze de la cursul programat și ar fi amenințat viețile unor oameni, să poată fi aruncată în aer.
   În corpul principal al rachetei Jupiter se afla un fitil întins de-a lungul acestuia. La capătul superior al fitilului era atașată o capsă de detonare din care ieșeau două fire. Dacă între ele se crea un arc electric - Luke vedea asta din desene - capsa aprindea fitilul care, la rândul lui, distrugea rezervorul, împrăștiind combustibilul aprins și distrugând racheta.
   Explozia era declanșată printr-un semnal radio codificat. Schițele arătau doi conectori identici, unul pentru sursa de emisie a undelor radio aflată la sol și celălalt pentru receptorul din satelit. Unul transforma semnalul radio într-un cod complicat; celălalt, în schimb, primea semnalul și, în cazul în care codul era corect, iniția arcul electric între cele două fire ale capsei. O schiță separată, nu o copie tipărită, ci un desen făcut în grabă, de mână, arăta exact felul în care erau executate legăturile în cadrul conectorilor, așa încât oricine avea diagrama respectivă putea duplica semnalul.
   Luke și-a dat seama că era o treabă genială. Sabotorii nici nu aveau nevoie de explozive sau de dispozitive de declanșare întârziată - se puteau folosi de ceea ce exista deja în corpul rachetei. De asemenea, accesul la rachetă nu era necesar. Odată ce știau codul, nici măcar nu trebuiau să intre în Cape Canaveral. Semnalul radio putea fi lansat de la un emițător situat la kilometri depărtare.
  Ultimul document era o fotocopie a unui plic adresat lui Theo Packman, la motelul Vanguard. Oare Luke împiedicase expedierea originalului? Nu putea să fie sigur. Procedura standard de contraspionaj era să nu deranjezi rețeaua de spionaj și să o utilizezi pentru dezinformarea inamicului. Dar dacă Luke le confiscase originalele, expeditorul a trimis un alt set de copii.
   Oricum ar fi fost, Theo Packman era undeva pe plaja Cocoa, cu un emițător radio, gata să arunce în aer racheta la câteva secunde după ce aceasta ar fi decolat.
   Însă Luke putea să împiedice acest lucru. S-a uitat la ceasul electric de pe perete. Era 10 și 15 minute. Avea timp să sune la Cape Canaveral și să amâne lansarea. A apucat receptorul telefonului de pe masă.
   - Pune-l jos, Luke, s-a auzit o voce.
   Luke s-a întors încet, cu telefonul în mână. Anthony stătea în prag, cu paltonul lui din păr de cămilă, cu ochii învinețiți și buza umflată, îndreptând spre Luke un pistol cu amortizor.
   Încet, fără tragere de inimă, Luke a pus receptorul în furcă.
   - Tu erai în mașina din spatele meu, a zis el.
   - M-am gândit că o să fii prea grăbit ca să mai verifici.

.............................................