Secretara, Rene Knight

 .................................................

3-4

             Când m-am dus să mă văd pentru prima oară cu Sandra Tisdale, nimeni n-ar fi ghicit că femeia aceea, în costum bleumarin și cu aer inteligent, care urca încrezătoare scările de la metrou, era pe cale să se întâlnească cu un avocat expert în drept penal și că, în curând, urma să fie numită „acuzata”.

   Nici mie nu-mi venea să cred. Domnișoara Tisdale se specializase în oameni ca mine: funcționari bănuiți că au comis o infracțiune.
   Faptul că în acele zile nu distingeam realitatea de ficțiune era îngreunat și de ideea că biroul avocatei mele arăta ca platou de filmare al unui drame: o terasă a unor case în stil georgian, perfect restaurate, completa cu desăvârșire senzația că am pătruns într-o lume a imaginației. Uneori mi se părea că mă dematerializez - ca și cum mă uitam la aceste evenimente care se întâmplau altcuiva, nicidecum mie.
   Sandra Tisdale era înaltă și purta o uniformă care semăna cu a mea, cu excepția faptului că avea un diamant imens pe inelar. Pe reverul sacoului, eu purtam broșa pe care mi-o dăruise Mina. Credeam c-o să-mi aducă noroc, dar mă-ntreb dacă nu cumva am fost blestemată în clipa în care am lăsat-o să mi-o prindă la piept.
   - Încântată de cunoștință, a spus Sandra Tisdale, întinzându-mi mâna.
   A zâmbit cald, dar scurt. Era o femeie ocupată. Era evident din strângerea ei de mână și din felul în care m-a măsurat din priviri, evaluând cu ce fel de material uman trebuia să lucreze.
   Am urmat-o la etaj, concentrându-mă asupra pulpelor ei masive și încercând să-mi dau seama ce culoare aveau ciorapii pe care-i purta - ca să uit unde mă aflu. Illusion sau Whisper? Cu siguranță ceva din spectrul culorii pielii. Ai mei erau Plage, mai degrabă arămii decât culoarea pielii.
   Mintea îmi zbura în toate direcțiile. Voiam să evadez din prezent, ca un copil care se ține într-o pădure după o dâră de firimituri, fără să se gândească la ce-l așteaptă.
   - Am ajuns.
   Ne aflam într-o încăpere îmbrăcată în lemn, în care puteau intra 20 de persoane. Ne-am așezat la capătul unei mese lungi și ovale, cu suprafața atât de lucioasă încât vedeam sclipirea broșei mele reflectându-se în ea.
   - Cafea?
   Pe bufet se aflau mai multe gustări și băuturi și am observat că termosul pentru cafea era făcut la compania la care lucrase tata. L-am ridicat.
   - Dă-mi voie, a spus Sandra, întinzându-se după el, dar eu nu i-am dat drumul.
   Probabil că a pus tremurul degetelor mele pe seama emoțiilor, dar el avea mai degrabă legătură cu nevoia mea subită de a-l avea alături pe tata.
   Mi-ar fi plăcut să mai putem purta o singură conversație. Termosul acela m-a făcut să simt, pentru un moment, că era cu mine și că, poate, mă iertase.
   Erau câteva carnețele și pixuri și m-am autoservit, scriind data într-un colț, apoi scoțând din geantă dosarul pe care-l inițiasem. În acel stadiu conținea doar hârtiile pe care le semnasem la secția de poliție și o copie a punerii sub acuzare. Eram de-abia la început - aveam suficient timp să-l umplem.
   - Așadar, descrie-mi slujba ta, Christine. Știu că am mai vorbit despre asta și la telefon, dar am nevoie să înțeleg cât mai limpede...
   - Păi, am grijă de Mina și mă asigur că toate obligațiile ce țin de secretariat sunt îndeplinite. Asta include și munca ei de la televiziune. Sunt asistenta ei personală numărul unu.
   - Numărul unu?
   - Da. Există și un număr doi, care e subalterna mea, dar totul trece prin mine. E mai ușor așa, mai direct.
   A zâmbit. Poate că mi-a remarcat mândria din glas; cu siguranță și-a notat ceva pe carnețel. Loială? Proastă? Naivă? Influențabilă? Oricare sau toate cele mai de sus erau la fel de adevărate.
   - Bine. Acum povestește-mi despre vizita ta la arhiva companiei Appleton’s. Ce era în cutiile pe care le-ai luat de acolo? Caiete cu stenograme, așa ai zis la telefon?
   - Da.
   - Ai putea spune că obiectele din cutii erau de natură personală?
   - Da.
   - Personale pentru tine?
   - Păi, da.
   - Nu pari foarte sigură. Ai verificat tot ce era în ele?
   - Erau niște caiete vechi de-ale mele și de-ale fiicei mele, Angelica.
   Într-una dintre ele erau desenele ei. Cele pe care le făcea la școală când era mică.
   Mi-am mințit propriul avocat, deși sunt sigură că n-ar fi surprinsă să audă una ca asta. Se aștepta la așa ceva. Cât timp mințeam bine și nu-i spuneam că mint, nu era nicio problemă. Înțelegeam. De când fusesem arestată, Mina mă sunase în fiecare zi, era foarte atentă cu mine. Avea precizia unui ceasornic, mă suna la ora șase în fiecare seară și povesteam, iar eu mi-o imaginam stând în birou cu un pahar de tărie în mână. Auzeam din când în când clinchetul gheții când își amesteca whisky-ul în pahar. Îi așteptam cu înfrigurare apelurile și-mi turnam și eu un pahar, ca și cum am fi băut ceva împreună, după o zi obositoare de lucru.
   - Am înțeles. Dar etichetele de pe cutii aveau numele Minei Appleton pe ele. E corect?
   - Da, dar am cam încurcat puțin lucrurile când ne-am mutat în alte birouri. Cea mai mare parte erau lucrurile mele.
   - Cea mai mare parte? Cum poți fi sigură că nu era nimic care să-i aparțină Minei Appleton dacă nu ai verificat?
   - Păi, nu pot fi absolut sigură.
   Și-a lăsat pixul jos.
   - Mi-e teamă că asta e o problemă, Christine. Trebuie să fii sigură. Orice semn de ezitare va fi folosit împotriva noastră de acuzare. Așadar...
   Și-a luat din nou pixul.
   - Nu ai verificat cutiile, dar ești sigură că acolo erau desenele fiicei tale, laolaltă cu vechile tale caiete de stenograme. Probabil datând de mulți ani, având în vedere timpul de când lucrai pentru doamna Appleton.
   Pixul s-a oprit brusc pe hârtie. De câte ori eram neclară, Sandra nu obosea să mă îndrepte.
   - Nu te-ai uitat prin conținutul cutiilor, pentru că nu era nevoie.
   A ridicat privirea și a zâmbit.
   - Așa este, am spus, zâmbind și eu.
   - Bravo. E important ca noi, tu, să rămânem la fapte. Fără speculații. Ceea ce nu poți afirma cu certitudine, mai bine nu afirmi deloc. Deci: de ce un foc?
   - Mă descotoroseam de lucrurile fostului meu soț. Chestii pe care el nu le mai voia. Mi s-a părut cel mai bun mod de a scăpa de ele. Era modul meu de a merge mai departe.
   Exersasem replica aceasta în fața oglinzii, după una dintre convorbirile cu Mina.
   - Da. Cred că a fost o perioadă dureroasă pentru tine. Divorțul. Nu e ușor niciodată. De ce atât de radical? De ce te-ai hotărât să distrugi totul? Și caietele tale cu stenograme, și lucrurile soțului tău?
   M-a așteptat să răspund, cu pixul pregătit.
   - O să te întrebe asta. Va trebui să ai un răspuns.
   - Obiectele de la birou au fost o completare. Îi aruncam lucrurile lui Mike, lucrurile de la muncă le-am adăugat după aceea.
   - Și a fost decizia ta să iei acasă cutiile de la serviciu? Era o întrebare, totuși suna ca o afirmație. Nu trebuia decât să dau din cap aprobator.
   Povestea căpăta formă cu minimum de efort din partea mea.
   - Cred că a fost o perioadă foarte grea pentru tine. Nu e de mirare că uneori ai mai făcut greșeli. Ai etichetat greșit cutiile. E ușor de înțeles că, poate, nu mai gândeai limpede, că ai fost tulburată de faptul că mariajul tău se termina.
   Mi-a zâmbit cu empatie. Mina sugerase să folosesc divorțul drept motiv pentru ineficiența mea atipică. Era un material util în confecționarea acestei povești. Totuși, nu-mi convenea că Sandra Tisdale sublinia atât de mult această perspectivă. Erai aiurită. Distrată. Ai făcut greșeli. Nu era adevărat - n-am permis vreodată nefericirii mele din plan personal să interfereze cu munca - dar am stat acolo și am dat tot timpul din cap.
   De-a lungul anilor mă obișnuisem să-mi mușc limba. Autocontrolul e un detaliu vital al muncii mele și aș sfătui pe oricine care se gândește să aleagă profesia mea să țină minte acest lucru. Sunt foarte multe ocazii care cer să-ți ții gura.
   - Mai avem puțin. Agenda. De ce ai șters însemnările din jurnalul Minei Appleton?
   - Făceam puțină curățenie. Era o perioadă în care presa se băga foarte mult în viața Minei și astfel, din când în când, îi răsfoiam agenda și ștergeam programările de care-mi era teamă că ar fi fost greșit interpretate de intruși.
   - Intruși? Vrei să spui jurnaliști?
   - Da, dar nu numai jurnaliști. Călătoriile pe care le-am șters erau de natură personală și m-am temut că unii oameni din interiorul companiei ar fi judecat-o pe Mina, dacă ar fi știut că pleacă de la serviciu pentru probleme personale, așa că am schimbat datele unei serii întregi de întâlniri.
   - Și ea a știut că ai făcut asta? Că ai șters însemnările?
   - Nu. Nu era cazul s-o deranjez cu așa ceva. Cum spuneam, făceam doar puțină curățenie.
   - Am priceput. Nu am înțeles exact, când am vorbit la telefon, ce fel de „problemă personală” avea doamna Appleton. Ai fost cam vagă.
   - Așa am fost? Scuze, nu voiam asta. Cred că-și vizita mama.
   - Crezi?
   - Da. Mama ei locuiește la Geneva.
   - Dar nu ești sigură că acolo se ducea?
   - Ba da, sunt sigură.
   - Nu pari foarte sigură.
   - Ba da, sunt. Așa scria în agendă. Zborurile doamnei Appleton erau rezervate de mâna mea dreaptă, Sarah. Ea a scris în agendă Geneva, dar eu am decis să schimb conținutul însemnărilor, ca să pară mai profesioniste, întâlniri, nu călătorii vagi la Geneva.
   - Înțeleg. O să repet, Christine: dacă nu ești sigura în privința vreunui detaliu, e mai bine să nu-l menționezi la tribunal. Juriul trebuie să fie convins de depoziția ta. Dacă ești vagă, poate părea că vrei să fii evazivă. Înțelegi, nu?
   - Da, înțeleg.
   Mi-am mutat privirea, fascinată preț de o clipă de geamurile ei care sclipeau de curățenie. Nicio clădire din centrul Londrei nu putea avea geamuri atât de strălucitoare, în afara cazului în care ar fi fost spălate de cel puțin două ori pe săptămână.
   - Christine?
   Am revenit la realitate.
   - Te-ntrebam dacă ai mai fost vreodată într-o sală de judecată.
   - Nu, n-am fost.
   - Bine. Întâi va fi Curtea Magistraților. Nu cred că aici vom susține vreo pledoarie.
   - Va fi „nevinovat”?
   - Cel mai probabil, dar nu vom susține pledoaria până când nu vedem toate dovezile pe care le au împotriva ta.
   S-a ridicat în picioare.
   - Ne întâlnim la tribunal cu 15 minute înaintea audierii. Mina Appleton și David Santini vor fi și ei acolo, veți compărea împreună în fața curții.
   Mă bucuram să aud asta. Gândul că vom sta alături, umăr la umăr. Ea a luat loc din nou.
   - Trebuie să înțelegi că apărarea ta e total separată de a lor. Voi trei aveți echipe diferite de avocați. Sunt aici să te reprezint pe tine, nu pe Mina Appleton.
   Am zâmbit; știam că nu e întregime adevărat. Mina îmi plătea apărarea.
   Douglas Rockwell o recomandase pe Sandra Tisdale. Aceasta a continuat:
   - Doamna Appleton este acuzată și de sperjur. Tu nu. Și e important, pentru dosarul tău, ca apărarea să fie independentă de a ei, deși, evident, apărarea ei e importantă pentru apărarea ta. E posibil ca, dacă ea va fi găsită vinovată de acuzația de influențare a cursului justiției, să fii și tu acuzată, la fel și domnul Santini. La acest cap de acuzare cădeți sau supraviețuiți împreună. Dar e important să înțelegi că eu te reprezint doar pe tine.
   Da, cădem sau supraviețuim împreună. Am priceput asta destul de bine.
   - Știu că sunteți apropiate - tu și doamna Appleton. Că ești loială. Și știu că ți-a fost o șefă bună, generoasă și săritoare. Dar e important să înțelegi că nu trebuie să se vadă că ar avea vreo influență asupra ta de-a lungul procesului. De-asta ai un consilier separat, pe mine, și de aceea vei avea propriul avocat pledant.
   I-am zâmbit ca s-o liniștesc. Ea mi-a strâns mâna și a tot trăncănit până când am ajuns la parter, povestindu-mi despre planurile ei de weekend.
   Mare lipsă de tact, serios. Eu nu aveam niciun plan și, colac peste pupăză, mai aveam 8 săptămâni de pierdut până când trebuia să compar în fața magistraților. La gândul ăsta mă mânca pielea și începusem să mă scarpin înainte să părăsesc clădirea, căci eczema pe care o căpătasem în copilărie își alesese să reapară în viața mea fix în acel moment.
   Am reușit să umplu acele 8 săptămâni. Grădina mea din fundătură nu arătase niciodată mai curată sau mai drăguță decât în acea perioadă. Micile petice de pământ dintre copaci explodau de câte flori plantasem.
   Din păcate, n-au supraviețuit. Când s-a terminat procesul, m-am dus acolo într-o noapte și le-am scos pe toate din rădăcini, azvârlindu-le în drum. Niciun vecin n-a încercat să mă oprească, nici măcar n-a ieșit vreunul să vadă dacă am pățit ceva. Mi-i imaginez pe toți trăgând cu ochiul prin perdele, privindu-mă cum mă târam în beznă. Poate că le era teamă să se apropie de mine și nu-i pot condamna. Nu eram eu însămi.
   Nu după mult timp, ajungeam la porțile reședinței The Laurels. Îmi amintesc că atunci mi s-a părut un loc întunecat și lugubru. Acum nu mi se mai pare așa. Acum e acasă.

28

   Tribunalul are un miros aparte, de tutun și alcool, care seamănă cu izul dintr-o cârciumă înainte de interzicerea fumatului. Totuși, cei puși sub acuzare nu beneficiază de vreo scutire. Nu e nicio dispensă specială care să ne lase să bem ceva sau să fumăm ca să alungăm stresul.
   Dar mirosul e acolo, venind dinspre trupurile care ocupă scaunele de plastic sau care sprijină pereții. Izvorât din ficați putreziți, ieșind prin toți porii, lipindu-se de degetele îngălbenite și de limbile păroase. Se combină cu aroma săpunului ieftin care se agață de hanorace și de pantaloni de trening. Trupuri fetide în haine curate. Mă simțeam și, fără îndoială, păream de pe altă planetă. Acordasem mult timp înfățișării mele, Mina mă consiliase.
   Fotografiile din perioada respectivă ne arată pe Sandra Tisdale și pe mine intrând împreună în tribunal și ar fi greu de ghicit care e avocata și care e acuzata, dacă n-ar exista o descriere a imaginii.
   - Nu va dura mult, a zis Sandra Tisdale și a mers mai departe, cu dosarele lipite de piept.
   Se purta de parcă eram la un cocktail, pălăvrăgind și zâmbind oficialilor, dar cred că își făcea pur și simplu treaba, ungea rotițele mecanismului. Mi-aduc aminte că m-am simțit de-a dreptul abandonată când am văzut-o plecând de lângă mine și ușurată când a intrat Dave. L-aș fi salutat cu mâna și i-aș fi făcut semn să vină lângă mine, dar am zărit-o pe soția sa, Sam, și mi-am dat seama că se țineau de mână. Așa că m-am prefăcut că nu-i văd.
   La scurt timp, Mina și Andy au venit și ei și au fost direcționați spre o încăpere privată, un privilegiu pentru care nu le purtam pică.
   Mina Appleton. Christine Butcher. David Santini. Eram capete de afiș, numele noastre au fost strigate primele. Dave și cu mine o încadram pe Mina, și toți trei eram în boxă, în spatele plexiglasului. Când mi-am rostit numele și adresa, aveam gura uscată și fiecare cuvânt îmi era însoțit de un pleoscăit - teama mea se auzea în urechile tuturor.
   Au fost citite acuzațiile, una singură pentru mine, secretara, și pentru Dave, șoferul. Două pentru șefa noastră. Când judecătorul a pronunțat condițiile pentru cauțiune, am rămas înmărmurită. Nu aveam voie să comunicăm între noi, direct sau indirect. Fusesem îndepărtată de Mina, de munca mea și am plecat de la tribunal simțindu-mă mai singură decât la sosire.
   O săptămână mai târziu, mi-a telefonat Stella Parker. Nutriționista, vindecătoarea și maseuza Minei, colacul ei de salvare în timpul primului proces. Acum trebuia să mă salveze și pe mine. Stella era modalitatea Minei de a mă ține aproape, iar animozitatea pe care am simțit-o când am întâlnit-o prima oară s-a topit. Stella a devenit intermediara noastră.
   Trecuse mult timp de când îmi scosesem hainele în fața cuiva și primele câteva întâlniri au fost chinuitoare. Dar nu mi-a luat mult până să apreciez atingerea mâinilor sale. Am ajuns să-i aștept cu nerăbdare vizitele, chiar să depind de ele. Mă-ntindeam pe masa capitonată pe care o aducea cu ea, închideam ochii și capitulam sub atingerea ei.
   Începea cu picioarele, apăsându-mi părțile cărnoase cu degetele sale mari, apoi urcând lent pe trup și zăbovind în locurile în care simțea că aveam nevoie de atenție suplimentară. Când ajungea la cap, degetele ei îmi mângâiau și-mi frământau scalpul până când păreau să-mi străpungă craniul. Îmi imaginam cum mâinile ei se odihneau pe creierul meu, alungând orice gând negativ. Mintea mi se golea, capitula, iar eu mă lăsam luată în stăpânire.
   Pe măsură ce se apropia data procesului, deveneam din ce în ce mai neliniștită și mi-era foarte greu să adorm.
   - Nu putem accepta așa ceva, Christine, a spus Stella cu vocea ei atât de blândă. Să văd ce pot face.
   Am zăcut acolo, cu ochii închiși, într-un fel de transă, primind tot ce avea să-mi ofere.
   - Diazepam pentru anxietate. Temazepam ca să te ajute să dormi, a zis ea la următoarea vizită, punându-mi niște sticluțe cu medicamente pe noptieră.
   Stella Parker este specializată în medicină convențională, mi-am amintit că scria pe site. Ceea ce era bine pentru Mina era, cu siguranță, bine și pentru mine.

29

   În seara dinaintea procesului am adormit pe la 10, mirosind încă a uleiurile cu care mă masase Stella Parker. Mă îngrijise ca pe un copil, alinându-mi agitația și zgâlțâind sticluțele cu pilule pe care le aveam aliniate lângă pat.
   - Ia una din astea dacă te trezești peste noapte și două din celelalte dimineața.
   Am văzut-o scriind ceva pe etichete.
   - Apropo, Mina te îmbrățișează. Să fii puternică, Christine, a spus ea, înainte să coboare scările și să iasă.
   Eram mișcată de grija ei.

   Când am intrat în Old Bailey în acea primă dimineață, teama la care mă așteptasem nu a apărut. Eram calmă, aproape enervant de calmă, când privesc înapoi. Drogată ca un animal înainte de tăiere. Mă alina și gândul că urma să mă întorc la un soi de rutină. Perversă poate, dar cum în ultimele câteva săptămâni trecusem printr-un adevărat purgatoriu, acum îmi găsisem un motiv de a coborî dimineața din pat.
   În câteva zile, le spuneam pe nume paznicilor, salutându-i ca pe cei de la Appleton’s. La început mi s-a părut ciudat, când mi-au cerut să-mi scot pardesiul și să-l așez pe o tavă, alături de geantă, ca și cum aș fi plecat în vacanță peste hotare, dar și cu asta m-am obișnuit. Ritualul procedural este o distragere bine-venită - veșmintele strămoșești, perucile, atât de stranii și de absurde chiar la început - totul părea perfect normal la finalul primei dimineți. Era o claritate plăcută și în privința ierarhiei. În sala de judecată, îmi cunoșteam locul și știam prea bine cine era autoritatea supremă.
   Ne aflam cu toții la dispoziția domnului judecător Beresford, care conducea procedurile cu autoritate, dar și cu calm. De-a lungul săptămânilor care au urmat, am prins drag de el. Un sâsâit vag îi dădea un aer vulnerabil și era întotdeauna politicos, uneori chiar comic, dar niciodată într-un mod nepotrivit.
   Eram un copil într-o piesă de teatru de la școală, așteptând să-mi rostesc replicile. Dar până atunci trebuia să-mi găsesc locul în fiecare zi și să nu mă mișc de-acolo. M-am așezat în dreapta Minei, Dave în stânga ei, oglindindu-i numeric pe membrii completului. Umăr la umăr, cu carafele de apă în fața noastră, cu gențile la picioare, Mina cu laptopul deschis, Dave mereu cu un pachet de Mentosan, eu cu un carnețel și un pix. Nu că aș fi notat ceva, spre deosebire de Mina, care bătea pe tastatură cu o frecvență de cel puțin 60 de cuvinte pe minut. Nota fiecare cuvințel în timp ce procurorul James Maitland își rostea argumentația împotriva ei.
   - Nu suntem aici pentru a judeca practicile profesionale ale doamnei Appleton, oricât de lipsite de scrupule ar fi acestea. Nu, ceea ce va demonstra acuzarea este faptul că Mina Appleton a mințit sub jurământ în fața unui tribunal. A dat în judecată Business Times, un ziar național respectat, din cauza unui articol despre care dumneaei a afirmat că e plin de minciuni. Vom arăta că, de fapt, articolul era adevărat și că doamna Appleton a comis sperjur în fața curții. A jurat cu mâna pe Biblie că va spune adevărul. În schimb a mințit, apoi a încercat să-și ascundă minciunile, recurgând la ajutorul celor mai de încredere angajați ai săi: secretara și șoferul.
   A făcut o pauză. S-a răsucit și s-a uitat la noi. Iar noi ne-am uitat la el, adevărate imagini ale nevinovăției.
   - Lanțul Appleton’s se laudă cu corectitudinea sa față de furnizori; o afacere corectă pentru toți, spune reclama sa. Nu e adevărat, a afirmat Business Times. Din clipa în care Mina Appleton a trecut la cârma firmei, aceasta a rupt contractele cu furnizorii tradiționali, a anulat comenzi fără preaviz și a dus până la colaps ferme întreținute de diverse familii de generații întregi. Iar când acele ferme se luptau s-o scoată la capăt, tot Mina Appleton le-a oferit ajutor, ca o mare salvatoare.
   James Maitland era de înălțime medie, cu ochi fără o culoare clară, care păreau să i se umfle în cap pe măsură ce se ambala.
   - Departe de a fi o salvare, Mina Appleton a profitat de acei fermieri. S-a oferit să le împrumute bani, dar numai dacă își puneau pământul gaj. Și când au ajuns să cedeze sub greutatea datoriei care li se impusese, ce a făcut dumneaei? A forțat cumpărarea pământurilor.
   Se plimba în sus și-n jos, iar roba i se prindea din când în când în turul pantalonilor.
   - A adunat pământ și l-a vândut mai departe. Și cui l-a vândut? Unor firme dubioase, despre care investigațiile neobosite ale ziarului Business Times au dovedit că erau companii-fantomă. Acele companii-fantomă au vândut din nou pământul. De data asta, contra unui profit substanțial. Profit pe care Mina Appleton l-a depus apoi în conturi din băncile elvețiene...
   A continuat la nesfârșit și mi-e teamă că juriul l-a găsit la fel de plicticos ca mine.
   - Doamnelor și domnilor jurați, sunt sigur că ați văzut-o cu toți pe Mina Appleton la televizor. Poate că i-ați și cumpărat cărțile de bucate? Credeți că o cunoașteți. Dar nu vă lăsați înșelați. Business Times a demascat-o pe Mina Appleton, prezentând-o drept lacomă și necinstită. O ipocrită. De asta i-a dat ea în judecată. Lacomă și necinstită. Aceasta e adevărata față a Minei Appleton.
   Mă-ntreb dacă jurații și-au frecat palmele la ideea unui proces cu celebrități, cu apetitul alimentat de perspectiva unor detalii suculente. Ca mine atunci când deslușeam enigma dintr-un roman cu crime, anticipând că sunt mai multe cadavre, nu unul singur. Astfel, puși în fața unor detalii ale unei infracțiuni funcționărești, nu e de mirare că juriul s-a plictisit de moarte în săptămânile care au urmat.
   De fapt, în acest proces era un cadavru, dar juriul nu l-a luat în seamă, ba chiar abia l-a observat, așa îngropat cum era sub un labirint birocratic, cu mare talent, de reprezentanții apărării.

30

   Clifford Fraser a fost primul fermier chemat ca martor al acuzării, un chip pe care l-am recunoscut.
   M-a impresionat așa cum nu m-a impresionat niciun alt martor. Felul în care-și ascundea mâinile în boxă, ca să nu-l vadă nimeni tremurând.
   Am aflat că familia Fraser era singurul furnizor al firmei Appleton care refuzase să ia bani cu împrumut de la Mina, chiar dacă astfel ferma lor nu a fost salvată. Pământul fusese acum transformat în teren pentru construirea unor locuințe.
   - Domnule Fraser, cât timp a asigurat familia dumneavoastră marfă pentru supermarketurile Appleton?
   - Douăzeci și cinci de ani.
   Mâinile și le putea ascunde, dar nu și tremurul din glas.
   - Aveam contracte în desfășurare cu Appleton’s. Semnate anual.
   - Și ce trebuia să livreze Fraser’s Farm lanțului de supermarketuri Appleton’s?
   - Fructe. Pere, mere și prune.
   Degetele Minei zburau pe tastatură și unghiile ei perfecte apăsau delicat pe litere, în timp ce-i nota mărturia.
   - Aș vrea să mă refer la documentul 12 din dosar. Vă rog să dați la pagina 10. Contractul e semnat, după cum puteți vedea, de Mina Appleton și de tatăl lui Clifford Fraser, John. E datat 23 noiembrie 2004, cu 1 an înainte de moartea Lordului Appleton. Exemplarul din mapa dumneavoastră este cel al domnului John Fraser. Exemplarul de contract deținut de firma Appleton s-a dispărut în mod misterios.
   - Domnule Maitland, a spus judecătorul Beresford. Aveți vreo întrebare?
   - Onorată Instanță, domnule Fraser, ce informații aveați despre înțelegerea dintre ferma dumneavoastră și Appleton’s?
   - Înainte de pensionare, Lordul Appleton a venit să ne viziteze la fermă și ne-a dat cuvântul său de onoare că Appleton’s va continua să ne folosească produsele. Ne-a spus că se pusese de acord cu fiica sa și că ea îi promisese acest lucru. Și asta s-a întâmplat pentru o vreme, contractele au continuat, dar nu pentru sumele convenite după retragerea Lordului Appleton.
   - Ne puteți explica exact ce vreți să spuneți cu asta, domnule Fraser? Cum anume s-au schimbat lucrurile când Mina Appleton a preluat afacerea de la tatăl său?
   - A început cu comenzi anulate în ultimul minut. Cereau o anumită cantitate de fructe și apoi, fără preaviz, o înjumătățeau. Iar noi rămâneam cu produse pe care nu le mai puteam vinde. Așa s-a întâmplat luni la rândul.
   - Și asta ce a însemnat pentru afacerea dumneavoastră?
   - Că operam în pierdere, așa că am început să acumulăm datorii.
   - Și firma Appleton’s era conștientă de acest lucru?
   - Da. S-au oferit să ne ajute, dar voiau pământul ca garanție și noi, în special tata, nu am vrut asta.
   - Ați refuzat oferta de împrumut din partea lor?
   - Da. A fost o decizie de familie. În schimb, am căzut de acord să luăm un împrumut de la bancă pentru ca ferma să funcționeze în continuare. Aveam contract cu Appleton’s, înțelegeți, și încă speram ca lucrurile să se îndrepte.
   - Și puteți explica, domnule Fraser, de ce exemplarul ultimului dumneavoastră contract cu Appleton’s nu a apărut ca probă în procesul anterior? Când doamna Appleton a dat în judecată un ziar pentru calomnie?
   - Nu l-am găsit decât după moartea tatei. Era în camera lui, încuiat într-un mic seif metalic. În camera lui era o adevărată harababură și nu ne lăsa pe niciunul să facem ordine. Credeam că se pierduse, dar apoi, după ce el a murit, i-am căutat prin lucruri și l-am găsit. Dar era deja prea târziu. Ea deja câștigase procesul împotriva ziarului.
   - Iar acel contract, semnat între Appleton’s și ferma dumneavoastră, din ce an data?
   - 2004.
   - Și Appleton s-a onorat acest contract cu dumneavoastră?
   - Nu. L-a anulat. După două luni de la semnare. Ea a trimis un fax într-o seară, târziu, anulând comanda din ziua următoare. Au spus că nu vor mai întrebuința produsele noastre. A fost trimis la ora 22. Soția mea era încă trează și a venit într-un suflet la etaj ca să mi-l arate. Nu ne-a venit să credem. Aveam un contract exclusiv cu Appleton’s. Nu mai aveam la ce uși să batem, așa că știam că acela avea să fie sfârșitul fermei noastre.
   - Spuneți că ea l-a trimis?
   - Mina Appleton.
   - Și ce s-a întâmplat cu fructele pe care trebuia să le livrați?
   - A trebuit să le aruncăm. Tone întregi. Ne-a sfâșiat inimile.
   - Câte tone?
   - Cincizeci. Suficient cât să umple rafturile fiecărui supermarket Appleton’s din țară.
   - În acea perioadă, în magazinele Appleton’s nu se găseau pere, mere sau prune?
   - Ah, ba da, o mulțime. Stabiliseră deja ca un alt producător să ne ia locul.
   - Și spuneți că v-a sfâșiat inimile. Pe a dumneavoastră și pe cea a tatălui dumneavoastră?
   - Da. Pe ale tuturor. A soției, a băieților mei. Era o afacere de familie. Am încercat să discut cu ea despre asta. M-am gândit că poate s-a strecurat o greșeală.
   - Ați încercat să discutați cu Appleton?
   - Da. Secretara ei a spus c-ar trebui să stabilesc o întâlnire pentru a vorbi cu ea.
   - Secretara ei?
   - Da.
   Mi-a aruncat o privire și am simțit cum, lângă mine, Mina se încorda. S-a oprit din tastat și degetele ei au zăbovit asupra laptopului.
   - Și ce s-a întâmplat, domnule Fraser?
   - Am stabilit o întâlnire, pentru că m-am gândit că, dacă stau de vorbă cu ea, față-n față, putem ajunge la o soluție, dar au anulat-o. Știu că au făcut-o pentru că am refuzat împrumutul din partea lor. Apoi tata a încercat s-o viziteze. S-a dus la Londra, într-o dimineață la prima oră, fără să ne spună. A luat cu el o cutie cu pere. Le culesese chiar în acea dimineață. Voia să-i arate calitatea produselor noastre. Era mândru de munca noastră. Credea că, dacă-l vede pe el, dacă vede perele, o să înțeleagă.
   - Și Mina Appleton a înțeles când l-a întâlnit pe tatăl dumneavoastră?
   - Nu l-a primit. El a stat și a așteptat-o ore întregi. Apoi i-au spus să plece. A lăsat fructele acolo și i-a scris un bilețel, dar nu am primit niciodată vreun răspuns de la ea. Când a ajuns acasă, ne-a spus unde fusese. Încă spera, chiar și atunci, că totul fusese o neînțelegere. Că ea va pune lucrurile în ordine. Și când ea nu a făcut-o, i-a rupt inima. Nu-l văzusem vreodată pe tata plângând, dar s-a așezat la bucătărie și a jelit când a aflat că se terminase. E greu să fii fermier. Mai trecuserăm prin momente dificile și înainte, dar nu-l mai văzusem pe tata plângând. Nu l-am văzut niciodată atât de înfrânt.
   Mi l-am imaginat pe tatăl lui Clifford Fraser stând la masa din bucătăria lor, extenuat, cu capul în mâini, cu lacrimile prelingându-i-se pe degete, și am încercat să-mi spun o poveste diferită. Una în care fusesem bună la suflet. Una în care mă oprisem să vorbesc cu domnul John Fraser când îl zărisem așteptând lângă clădire, în dimineața aceea, în ploaie. Una în care îl pofteam înăuntru și-l rugam să ia loc. Poate că i-aș fi adus ceva cald de băut. I-aș fi luat haina udă. I-aș fi luat cutia cu pere din mâini și le-aș fi admirat. I-aș fi promis că Mina le va vedea și va gusta din ele. Și poate aș fi făcut tot posibilul s-o conving să-și reconsidere decizia. I-aș fi chemat o mașină care să-l ducă acasă și m-aș fi asigurat că toate cheltuielile pe care le făcuse cu drumul i-ar fi fost decontate.
   Acum era prea târziu. Nu fusesem amabilă. Îl tratasem pe acel bătrân cu dispreț și desconsiderare.
   - Domnule Fraser, vă rugăm să ne spuneți ce s-a întâmplat când Appleton s-a anulat peste noapte contractul cu dumneavoastră.
   - A trebuit să vindem ferma. N-am avut de ales.
   - Atât de rapid?
   - Aveam datorii de când reduseseră comenzile și apoi, când au anulat tot contractul, n-am mai putut continua. A trebuit să vindem pământul ca să plătim ce datoram băncii.
   - Și cine a cumpărat pământul de la dumneavoastră, domnule Fraser?
   - O companie numită Lancing.
   - Lancing este o companie offshore. O companie-fantomă, a explicat procurorul către juriu. Cât timp a lucrat familia dumneavoastră la fermă, domnule Fraser?
   - Șaptezeci de ani.
   - Șaptezeci de ani. Domnule Fraser, de ce ați fost de acord să vorbiți cu un ziar doar sub protecția anonimatului?
   - Eram înspăimântat. Dacă alte supermarketuri aflau, am fi ajuns pe lista neagră. Nimeni n-ar mai fi dorit să ne cumpere fructele. Așa merge treaba. Am fi fost etichetați drept scandalagii. Dar, după cum știți, am pierdut oricum totul. După ce ea a câștigat procesul, ei bine, n-am mai avut nimic de pierdut.
   - Domnule Fraser, imediat după proces tatăl dumneavoastră a murit, nu-i așa?
   - Da.
   - Știu că e foarte dureros pentru dumneavoastră, domnule Fraser, dar ne puteți spune cum a murit?
   - S-a împușcat.
   Am început să tremur. Cred că și Mina a simțit acel frison, pentru că și-a scos șalul din geantă, l-a despăturit cu grijă, asigurându-se că materialul delicat nu i se agață de inele, și l-a trecut peste umeri. În schița desenată de caricaturistul tribunalului, arată ca o guvernantă din secolul al XIX-lea.
   Inexpresivă, în culori spălăcite, nemachiată, cu părul ei bogat strâns la spate, cu excepția unei singure șuvițe rebele.
   - S-a dus într-o dimineață în pădurea Swainston, înainte ca oricare dintre noi să se fi trezit. A luat una dintre armele pe care le aveam la fermă și s-a sinucis.
   Fierea mi s-a urcat în gură. Mi-am amintit cum am deschis scrisoarea de la John Fraser pentru Mina. Scrisă de mână, fusese greșit amestecată cu corespondența din partea fanilor. Eu le răspundeam întotdeauna fanilor ei.
   Scrisoarea aceea însă mi s-a părut un act de cerșetorie. Era în timpul procesului de calomnie și am luat o decizie executivă. Am rupt-o. Mina n-a văzut-o niciodată. Cred că fusese scrisă cu câteva zile înainte ca John Fraser să se sinucidă.
   - Tatei îi plăcea pădurea Swainston la nebunie. Când eram copil, mă ducea acolo mereu. Două femei care-și plimbau cățeii i-au descoperit trupul neînsuflețit.
   - Și când s-a întâmplat asta mai exact, domnule Fraser?
   - N-o să uit niciodată. Era a doua zi după ce Mina Appleton câștigase procesul împotriva ziarului.
   Am fost cu Mina în ziua respectivă. Am fost la Minerva și-mi amintesc că primise un telefon de la directorul ei de comunicare. Îngroapă povestea, Paul, spusese ea. Era îmbătată de victoria ei la tribunal. Cu toții eram. Moartea lui John Fraser nu ajunsese niciodată într-un ziar național.
   Departamentul ei de presă se ocupase de asta.
   - Mulțumesc, domnule Fraser. Nu mai am întrebări.
   M-am întrebat dacă Mina se gândise la sinuciderea lui John Fraser când stătuserăm împreună și băuserăm șampanie la acel prânz prin care și-a sărbătorit victoria. Aveam degetele înghețate și amorțite și mi-am încleștat mâinile în poală. Și apoi, pe sub masă, departe de privirile celorlalți, Mina mi-a cuprins palma cu mâna ei. Mi-aduc aminte cât de caldă era mâna ei și cum mi-a strâns degetele ca să nu mai tremur.

31

   Clifford Fraser se afla în boxa martorilor din nou, după prânz, interogat de data asta de Douglas Rockwell.
   De-abia l-am recunoscut pe avocatul pledant al Minei la tribunal - omul cu vorbă potolită care fusese mereu o prezență liniștitoare la ea în birou, cel care refuza întotdeauna un pahar cu alcool cu un zâmbet și scuturând din cap. Pentru mine doar apă, Christine.
   - Domnule Fraser, câți ani avea tatăl dumneavoastră când a murit?
   - Șaptezeci și cinci.
   - Șaptezeci și cinci. Nu contează câți ani au părinții, nu-i așa, și nici câți ani ai tu. E un lucru îngrozitor să-ți pierzi un părinte.
   Am ridicat privirea spre public, aproape așteptându-mă să-l văd pe tata uitându-se fix la mine. Știu ce anume i-aș fi citit în ochi. Să-ți fie rușine, Christine.
   - Iar pentru dumneavoastră, pentru că tatăl dumneavoastră și-a luat viața, trebuie să fi fost o durere greu de suportat.
   Clifford Fraser a dat din cap, acceptând gestul de compasiune.
   - Din câte ați relatat, se pare că dumnealui, domnul John Fraser, trăia într-o lume haotică, „o adevărată harababură”, așa v-ați exprimat. E adevărat?
   - Păi, nu sunt sigur...
   - Strângea diverse lucruri și refuza să vă lase pe dumneavoastră sau pe soția dumneavoastră să intrați în încăpere ca să-l ajutați. N-avea încredere în dumneavoastră?
   Nu i-a dat timp lui Clifford Fraser să răspundă.
   - O cameră plină cu hârtii și cutii. Felul haotic în care-și ducea existența îi reflecta, poate, starea mentală?
   - Nu. Nu era așa. Era bătrân, atâta tot.
   - John Fraser, tatăl dumneavoastră, era un om care a muncit pământul toată viața sa. Probabil că s-a lovit de multe schimbări în acest timp, noi metode de lucru, o nouă tehnologie. Era o lume nouă, nu-i așa? Cred că a fost foarte dificil pentru cineva din generația sa să accepte aceste lucruri. Tatăl dumneavoastră avea probleme în ultimii ani de viață, nu-i așa? Probleme mentale, anxietate. Lua antidepresive cu ceva timp înainte să-și curme viața.
   S-a uitat scurt pe notițe.
   - Totul a ieșit la suprafață în timpul anchetei, nu-i așa?
   - Tata era deprimat pentru că ne mințea. Ea ne mințea. Și după ce Lordul Appleton n-a mai fost acolo...
   - Domnule Fraser. Faxul despre care vorbeați. Cel pe care l-ați primit de la Appleton’s și despre care susțineți că a fost trimis de Mina Appleton și în care ea anula contractul cu dumneavoastră. Aveți o copie a acestuia?
   A zâmbit, ca și cum întrebarea sa era inofensivă, și am văzut cum Clifford Fraser se frământa derutat. Avea puțină mătreață pe umerii sacoului și aș fi vrut să mă duc repede la el, să-l scutur, să-i pieptăn părul, să-i îndrept cravata.
   - Nu.
   - Nu?
   Uimire prefăcută.
   - Cu toate astea, spuneți că era de la ea, de la Mina Appleton.
   - Da.
   - Ea l-a semnat, atunci.
   - Așa cred...
   - Așa credeți? Din fericire, avem noi o copie a acelui fax. Mă refer la calupul 26 din dosarul membrilor juriului.
   S-a auzit un foșnet de hârtii. Douglas Rockwell i-a oferit o copie lui Clifford Fraser.
   - Domnule Fraser, puteți citi semnătura din josul paginii?
   Răspunsul nu s-a auzit bine.
   - Domnule Fraser, vă rog să vorbiți mai tare, ca să vă audă instanța.
   - Dominic Taylor.
   - Dominic Taylor. Știți cine este Dominic Taylor, domnule Fraser?
   - Da...
   - Ca să înțeleagă și juriul: Dominic Taylor lucrează în Departamentul achiziții de la Appleton’s. Este improbabil, având în vedere că este doar un subaltern, ca Mina Appleton să fi văzut acel fax, deși dumneavoastră susțineți că era din partea ei.
   - Dacă ar fi venit din partea ei, ar fi trebuit să știe despre el. Nimeni nu făcea nimic fără ca ea să știe.
   Părțile din spate ale genunchilor mi-au transpirat în ciorapii de nailon.
   - Și acel contract, domnule Fraser, pe care l-ați adus ca probă.
   L-a ridicat.
   - Două bucăți jerpelite de hârtie A4, împăturite de atâtea ori încât de-abia se mai pot citi semnăturile. Acesta nu este un contract. Aceasta este o listă de dorințe, domnule Fraser. Fiul meu în vârstă de 8 ani putea s-o compună la computer. Semnătura doamnei Appleton e ușor de falsificat, trebuie doar să pui mâna pe un exemplar cu autograf al cărților sale de bucate. E și foarte convenabil, nu-i așa, că acest exemplar a apărut după moartea tatălui dumneavoastră, când nu mai putea confirma dacă este autentic sau nu. Avem un singur cuvânt pentru acest lucru, domnule Fraser.
   Glasul lui Douglas Rockwell avea o intonație neplăcută. Aroganța unui agresor de pe un teren de joacă.
   - Adevărul, domnule Fraser, e că nu există nicio dovadă că Mina Appleton a avut vreo legătură cu acel fax sau că a semnat vreodată vreun contract cu dumneavoastră. Nu există nicio copie, în afară de acest gunoi ilizibil pe care l-ați adus ca probă.
   - Ea știa, de bună seamă. A fost decizia ei. Dumneavoastră doar răstălmăciți...
   Mi-am vârât unghia în buricul degetului mare când am auzit cum Clifford Fraser nu-și găsea cuvintele. Nu-l puteam privi și am coborât ochii spre semiluna perfectă pe care tocmai mi-o săpasem în piele.
   - Domnule Fraser, nu ați cunoscut-o niciodată pe Mina Appleton exercitându-și capacitățile profesionale, nu-i așa? Singura ocazie când ați intrat în contact cu ea a fost la slujba de pomenire a tatălui ei, nu-i așa?
   El a dat din cap.
   - Vă rog să răspundeți la întrebare, domnule Fraser.
   Judecătorul Beresford a dat dovadă de o rară străfulgerare de nerăbdare.
   - Da. Lordul Appleton obișnuia să-și viziteze furnizorii. Ea nu s-a obosit niciodată.
   - Deci ați cunoscut-o la pomenirea tatălui ei. Deși nu fuseserăți invitat, nu-i așa? Tatăl dumneavoastră, John, se afla pe lista de invitați. Cu toate acestea, v-ați făcut apariția, neinvitat și beat, la pomenirea unui om pe care l-ați respectat, după cum ne-ați făcut să credem. De fapt, erați atât de beat, încât a trebuit să fiți scos sub escortă din clădire după ce ați devenit abuziv și violent. Nu e așa?
   - Nu.
   - N-a trebuit să fiți scos de-acolo sub escortă?
   - Eram supărat.
   - Erați supărat. Era slujba memorială a tatălui Minei Appleton și totuși dumneavoastră erați atât de supărat încât ați devenit agresiv și a trebuit să fiți imobilizat de domnul Andrew Webster, soțul doamnei Appleton. Există declarații din partea membrilor personalului muzeului prezenți la acea serată. Toți ar fi fost pregătiți să depună mărturie în fața instanței, dacă acuzarea le-ar fi cerut-o. Dar nu le-a cerut. Aș vrea să citesc un extras dintr-o astfel de declarație.
   S-a întors cu fața spre juriu.
   - Aceasta e din partea domnului Angus Cathcart, custodele Colecției Wallace, și cred că descrie foarte bine comportamentul domnului Fraser din seara respectivă... Soțul doamnei Appleton, Andy Webster, a fost nevoit protejeze soția când el [Clifford Fraser] a încercat s-o prindă și s-o împingă. Era foarte beat și l-am rugat să plece, dar a refuzat. Asistenta personală a doamnei Appleton a chemat un taxi și a trebuit s-o ajutăm să-l scoată din clădire.
   - Din fericire, ați ajuns acasă în siguranță în seara aceea, nu-i așa, domnule Fraser? Tocmai până în Kent, cu un taxi plătit de doamna Appleton. De fapt, ultimul lucru pe care doamna Appleton l-a făcut înainte de a pleca de la comemorarea tatălui său a fost să-și roage secretara să aibă grijă ca dumneavoastră să ajungeți întreg acasă. Nu-i așa, domnule Fraser? 
   Domnul Rockwell era atât de convingător încât, dacă n-aș fi fost la comemorare, aș fi crezut și eu imaginea pe care o descrisese.
   - Nu, nu a fost așa.
   - Poate că aveți memoria confuză. Ați băut ceva de dimineață, domnule Fraser?
   Cine știe dacă Clifford Fraser băuse sau nu ceva în dimineața aceea? La auzul acestei întrebări, s-a înroșit la față, iar juriul a luat acest fapt ca pe o posibilitate. Nu l-aș fi învinovățit dacă ar fi băut ceva. Eu luasem două pastile alături de sandvișul de la prânz ca să-mi alung senzația de anxietate și acestea făcuseră ca o ceață plăcută să-mi cuprindă mintea, astfel că tot ce vedeam și auzeam venea parcă spre mine dintr-un loc foarte îndepărtat.
   - De un lucru putem fi siguri, domnule Fraser, și anume că erați furios pe Mina Appleton. Simțeați că aveți ceva de reglat cu ea. V-ați ruinat afacerea și a trebuit să vindeți, deci căutați pe cineva pe care să aruncați vina. Când v-au abordat ziariștii, ați fost mai mult decât fericit să spuneți ceea ce doreau să audă. Nu-i așa, domnule Fraser?
   - Nu.
   - Mina Appleton n-a rupt contractul cu dumneavoastră, pentru că nu exista un astfel de contract.
   Văzusem în cutia pe care o luasem din arhivă niște hârtii care păreau a fi contracte. Totuși, Douglas Rockwell era un povestitor atât de convingător, încât mi-am permis să-l cred.
   - De când a preluat afacerea sa de familie, Mina Appleton a reușit să facă din Appleton’s unul dintre lanțurile de supermarketuri de top din țară, un lucru de care răposatul ei tată ar fi mândru. Este în întregime de înțeles, domnule Fraser, faptul că tatăl dumneavoastră, un om care a condus cu succes o fermă atâta amar de ani, era preocupat de afacerea familiei sale, dar cred că asta avea mai degrabă legătură cu felul în care dumneavoastră conduceați această afacere, și nu cu Mina Appleton. Nu mai am întrebări, Onorată Instanță.
   Degetele Minei pluteau pe tastatură, elegante ca ale unei pianiste. Nu știu de ce scria tot. Nu era nevoie. De-asta exista grefier. Cu toate astea, ea smulgea cuvintele ca o broască lacomă care prinde muște cu limba, le vâra în laptop și savura aroma distrugerii lui Clifford Fraser.

32

  Chiar și cea mai nevinovată acțiune poate părea ceva suspect pe filmările camerelor de supraveghere. Imagini dubioase alb-negru, cu contururi pixelate. Siluete care se furișează și pândesc, care par și mai vinovate, pentru că sunt observate în taină, momente încremenite pe ecran și revăzute la nesfârșit.
   Avocatul acuzării, domnul James Maitland, s-a asigurat că juriul nu ratează nimic.
   Audiul negru, mașina de serviciu a Minei Appleton, condusă de domnul Santini, se oprește într-o benzinărie. David Santini coboară din mașină și ia o pereche de mănuși de cauciuc din aparat. Apoi face plinul, cu spatele la cameră. Așază furtunul la loc în suport, își scoate mănușile, le aruncă la coșul de gunoi, apoi se întoarce în mașină.
   - Domnule Santini, vă vedem apoi parcând din nou mașina și traversând curtea ca să intrați în magazin. Camerele interioare vă arată cumpărând, cred, niște dulciuri. Apoi vă așezați la coadă și plătiți. Și iată-vă aici ieșind din magazin. Vă introduceți portofelul în buzunarul din spate, mergeți la pompă și luați a doua pereche de mănuși de unică folosință. Apoi reveniți la mașină, traversând din nou curtea. Totuși, nu intrați în mașină. Vă duceți în spatele acesteia și deschideți portbagajul. Iar aici vă vedem punându-vă cea de-a doua pereche de mănuși de cauciuc.
   Am urmărit și eu imaginile, văzând ce nu văzusem când stăteam, la acel moment, în mașină. În timp ce priveam dâra întunecată de pe filmare care eram eu, am încercat să-mi amintesc la ce anume mă gândeam și ce anume făceam atunci. Mi-am adus aminte că, în timp ce Dave plătea benzina, îi scriam Angelicăi, și m-am uitat la silueta mea de pe monitor, zărind cum mă foiam când m-am aplecat să găsesc termosul de cafea pe care-l pregătisem pentru drumul nostru la Fincham.
   - Avem filmările făcute de 3 camere și putem vedea cu limpezime de ce ați ales să parcați fix în acest loc, domnule Santini. La început era o enigmă, dar acum am înțeles. Ați mutat mașina ca să fie aproape de coșurile de gunoi. Trei la număr. Aici sunteți dumneavoastră, deschizând portbagajul mașinii doamnei Appleton. Ați purtat mănuși ca să vă protejați mâinile. Putem observa și că ați fost însoțit în această călătorie de doamna Butcher, asistenta personală a Minei Appleton. Iat-o pe dumneaei pe locul din stânga.
   Când mi se rostește numele, îmi simt palmele transpirând. Îmi împreunez mâinile în față. Îmi amintesc cât de tensionat părea Dave în acea seară.
   Crezusem că fusese vorba despre faptul că îi era greu să accepte în dar de la Mina mașina tatălui ei.
   Filmarea a continuat. Am văzut cum Dave ia o cutie din portbagaj și-i răstoarnă conținutul într-unul dintre coșurile de gunoi. De trei ori au rulat acele imagini, de trei ori au fost oprite pe ecran. Părea că fusese prins asupra faptului și am simțit o arsură bine cunoscută în interiorul cotului.
   - Ați spus deja instanței, domnule Santini, că șefa dumneavoastră, Mina Appleton, v-a rugat să faceți acest drum până la casa răposatului ei tată. Că v-a dat instrucțiuni să mergeți acolo. Dumneavoastră susțineți că doamna Butcher „s-a alăturat pur și simplu călătoriei”. Scopul drumului n-a fost acela de a verifica totuși casă, așa cum ați declarat, nu-i așa? Ci ca să vă descotorosiți de niște documente în locul doamnei Appleton. V-a rugat să aruncați hârtiile care ar fi incriminat-o dacă ar fi fost găsite. Deja știa că se va derula o investigație a poliției în privința afacerilor ei, după noile informații dezvăluite în urma primului proces.
   Ochii Minei s-au oprit fix asupra lui Dave. Eu nu puteam suporta să-l aud mințind, așa că mi-am ferit privirea.
   - Nu știu nimic despre niciun document. Cutia aceea era plină de gunoi din mașină. Știți dumneavoastră, ziare vechi, ambalaje de mâncare rămase sub scaune. Mereu am o cutie în portbagaj pentru gunoi, chestii pe care le arunc pentru ca mașina să fie mereu curată pentru doamna Appleton. Am aruncat conținutul de câte ori m-am oprit să alimentez.
   - Dacă vă așteptați să credem acest lucru, domnule Santini, atunci vă așteptați să credem și faptul că mașina doamnei Appleton era plină de gunoaie. Câtă mâncare consumă și câte ziare citește doamna Appleton în drumurile sale dacă a reușit să umple acea cutie! Dădea pe dinafară de hârtii.
   A oprit din nou pe acel cadru, apoi a dat zoom. Mi s-a părut extrem de clar că hârtiile erau format A4.
   - E dificil, vă garantez, să citim vreun detaliu de pe hârtii pe ecran, dar putem vedea că nu sunt ziare, nici ambalaje de hrană sau de dulciuri. Sunt niște documente care par oficiale.
   - Obiectez, Onorată Instanță. Calitatea filmării este prea slabă ca să ofere claritate. E imposibil să citești un singur cuvânt pe ecran. Domnul Maitland influențează juriul.
   - Aprobată.
   - Sigur, Onorată Instanță. Domnule Santini, nu văd ambalaje de mâncare și nici ziare în acea cutie.
   - Erau la fund, cum v-am spus. Era gunoaiele pe care le-am găsit sub scaune. Multe erau ale lui Christine, lăsa deseori în mașină lucruri care nu-i mai trebuiau. Așa că le aruncam eu în locul ei.
   Nici n-a tresărit rostind această minciună, iar eu m-am străduit să nu-mi arăt uimirea. Mi-am spus că n-a avut de ales. Eram împreună în beleaua asta. Urma să învingem sau să cădem împreună. Domnul Maitland a continuat cu vizionarea înregistrării, iar eu am așteptat să aud zgomotul portbagajului închizându-se, dar nu a fost așa. Nu până când Dave n-a mai scos și altceva de acolo. Imaginea a încremenit, a devenit din nou detaliată și de data asta nu mai era vreo îndoială asupra obiectului în cauză. Un laptop. Fără-ndoială, un laptop. Dave l-a aruncat și pe acesta în coșul de gunoi, mângâindu-l cu palmele înmănușate.
   - Depuneți mult efort acolo, domnule Santini. Ca să vă asigurați că ascundeți laptopul și „gunoiul”. Le îngropați cât mai adânc posibil, sub gunoiul din tomberon. Nu-i de mirare că v-ați pus mănuși pentru treaba asta. Trebuie să ascunzi laptopul în cazul în care apare cineva și-l vede și se hotărăște să-l ia de-acolo. Iar asta n-ar fi bine, nu-i așa, domnule Santini? Acel laptop îi aparținea doamnei Appleton, nu-i așa? V-a rugat să scăpați de el deoarece conținea informații care ar fi putut-o incrimina.
   Înlocuisem multe laptopuri de-ale Minei de-a lungul anilor și o crezusem întotdeauna când îmi spunea că le pierduse.
   - Laptopul, domnule Santini. Vă așteptați ca juriul să creadă că, în mod periodic, aruncați laptopuri din portbagajul mașinii doamnei Appleton?
   - Era laptopul meu.
   - Laptopul dumneavoastră? Pe bune, domnule Santini. Mașina pe care o conduceați era mașina de serviciu a doamnei Appleton, iar dumneavoastră, după cum ați recunoscut, îi urmați ordinele și vă duceați la casa răposatului ei tată. Erați în timpul serviciului. Vă dăduse instrucțiuni clare, și una dintre aceste instrucțiuni a fost să vă descotorosiți de acte și de laptopul ei, nu-i așa, domnule Santini?
   - Nu. Era laptopul meu.
   - V-a răsplătit, nu-i așa, pentru că v-ați descotorosit de actele acelea și de laptop? V-a dăruit o mașină foarte valoroasă care-i aparținuse tatălui ei. Un Jaguar. Negați și asta, domnule Santini?
   - Nu. Mi-a dăruit mașina. Este unul dintre motivele pentru care am mers acolo în acel weekend. S-o iau. Așa e Mina. E generoasă cu toți angajații ei.
   - Serios? Nu cu toți, aș spune. Cu siguranță e generoasă cu dumneavoastră și cu doamna Butcher. V-a dat mașina drept răsplată, nu-i așa? Ca să scăpați de acte și de laptopul ei. Vă reamintesc că sunteți sub jurământ și acuzat de influențarea cursului justiției.
   - Era laptopul meu. L-am aruncat pentru că nu voiam să-l găsească soția mea. M-a mai prins și înainte.
   A ridicat privirea spre public, acolo unde stătea soția lui.
   - Sam, soția mea, mi-a zis că, dacă mai găsește vreodată pornografie pe laptopul meu, mă părăsește. Și aveam filme porno pe el. Voiam să-l scot din casă, voiam să scap de el ca să nu-l găsească. Mi-am jurat că după asta mă opresc.
   Am simțit-o pe Mina cum se foia în scaun și am văzut-o cum și-a ridicat privirea spre soția lui Dave. Compasiunea ei mi s-a părut autentică și m-am întrebat dacă nu cumva Dave spunea adevărul. Că poate nu eram în povestea asta împreună, la urma urmelor. Că el era inocent și doar eu eram vinovată.
   Era pentru prima, dar nu pentru ultima oară când am simțit că alunecam printre crăpături și cădeam într-o lume unde nimic nu era cum crezusem eu că va fi. Și orbecăiam prin lumea asta, încercând să-mi găsesc un reper neclintit, dar de câte ori ajungeam la el, acesta se topea.

33

   La finalul zilei, când audierile se încheiau, ieșeam pe furiș și mergeam după colț ca să-mi schimb încălțările.
    Mă ghemuiam în pragul unei case și-mi scoteam pantofii cu toc, înlocuindu-i cu adidașii, neobservată de nimeni.
   Câteva secunde mai târziu, îi auzeam pe ziariști strigând, auzeam clicăitul camerelor și știam că ieșise Mina, acordând un minut presei - poza alături de soțul ei și de copii, apoi se suiau în mașinile lor și demarau.
   Se deplasau înspre și dinspre tribunal cu taxiuri, ca și cum ar fi fost o familie obișnuită. Mina se străduia să arate la fel de obișnuită - rochii simple cu gulere albe - un pont, îmi imaginez, de la stilista ei. Fusesem martoră în trecut la câteva „consultații” din acestea: Mina proba diverse ținute înainte de a se opri la „imaginea corectă”. Pentru Old Bailey, au ales stilul puritan. Nu toată lumea a înghițit totuși momeala. Am citit mai târziu, într-un tabloid, un comentariu care m-a făcut să zâmbesc: Mina Appleton, celebritate de primă mână, n-a avut mașină cu șofer care s-o aștepte la ieșirea de la tribunal, ci doar un taxi marca Ford. Hainele îi erau la fel de modeste, aproape ca de Quaker - dar să nu uităm că una dintre cele mai mari calități ale sale e atenția la detalii, grija pentru propria imagine.
   Căpătasem obiceiul de a merge pe jos în fiecare zi de la Old Bailey până la gara Euston ca să iau trenul spre casă. Mă ajuta să-mi limpezesc capul și să mai scap de gunoaiele pe care le auzeam rostite în instanță. Vedeam procesul împotriva Minei drept o conspirație pusă la cale de supermarketurile rivale ca să-i distrugă reputația. Era o replică pe care o auzisem de atâtea ori repetată de echipa de PR, încât ajunsesem să cred că era adevărată. Toate acele momente în care plutisem în fundal, făcându-mă invizibilă în timp ce turnam băuturi, serveam mâncare, sorbindu-le cuvintele ca un burete însetat.
   Stella mi-a păstrat un regim strict în timpul procesului. A încurajat unele feluri de mâncare, mi-a limitat alcoolul, mi-a interzis cu desăvârșire ziarele și știrile de la televizor și radio. Drame da, comedii - absolut, dar știri sau subiecte actuale? Verboten.
   - E nerecomandat până când nu se termină, Christine. Protejează-te. Mina așa face. I-ar plăcea la nebunie să știe că urmezi aceleași sfaturi.
   Am presupus că acel confort pe care-l obțineam din rutina de a mă afla în fiecare zi la tribunal era pervers și cred că aveam dreptate. Nevoia de ordine în viața mea devenise deja manie. Cred că ar putea fi numită compulsie obsesivă. Pe drum dinspre gară spre casă, la finalul unei zile petrecute în fața instanței, mă opream și-mi suflam nasul lângă un sicomor, la marginea parcului, la vreo 400 de metri distanță de stație.
    Îmi suflam nasul, apoi cercetam șervețelul, mânjit de dâra întunecată din cauza aerului londonez poluat. Apoi mergeam mai departe, ținând șervețelul în mână și aruncându-l în cel de-al treilea coș de gunoi pe lângă care treceam între sicomor și casa mea. Eram îngrozită că, dacă spărgeam rutina, avea să se întâmple ceva înspăimântător, de parcă n-aș fi fost deja captivă într-un coșmar.
   Când ajungeam acasă, îmi scoteam hainele cu care fusesem la tribunal, le agățam pentru ziua următoare, apoi îmi puneam halatul. Îmi făceam cina din lista de alimente prescrisă de Stella și mâncam în fața televizorului, schimbând canalele ca să evit știrile și actualitatea și privind ceva inofensiv și benign.
   Stella îmi era de mare ajutor și, pe măsură ce procesul înainta, vizitele ei au devenit din ce în ce mai frecvente. Îmi ridica rețetele, lăsându-mi pastilele lângă pat când pleca.
   - Somn ușor, îmi spunea.

   - Ca morții, i-am spus Sandrei Tisdale, când m-a întrebat cum am dormit, în dimineața în care trebuia să depun mărturie pentru prima oară.
   Ne-am întâlnit devreme pentru o întrevedere la cantina de la Old Bailey, un mic dejun format din pateuri și cafea.
   - Scuze că am întârziat, mi-a zis avocatul meu pledant, Henry Anderson, aranjându-și roba, când s-a așezat, și punându-și peruca pe masă.
   Eu mi-am făcut griji c-o să adune firimituri pe ea de la pateurile mele și am împins farfuria într-o parte.
   - Deci, Christine, ce mai faci? a spus el, studiindu-mă.
   - Bine, am spus și presupun că el m-a crezut.
   - Bravo! Acuzarea va încerca să inducă ideea că ai încercat s-o acoperi pe doamna Appleton luând cutiile din arhivă. Domnul Maitland va încerca să te hărțuiască, să te deruteze, așa că încearcă să-ți păstrezi calmul, dar e la fel de important să nu pari foarte distantă. Lasă-i pe membrii juriului să vadă cine ești: o femeie muncitoare și mamă. Cineva cu bune intenții, care n-ar încerca niciodată să încalce legea.
   M-a bătut ușor pe mână, apoi și-a luat peruca.
   - Ne vedem înăuntru.
   Uneori mă-ntreb ce anume ar fi crezut domnul Anderson despre mine dacă m-ar fi întâlnit după terminarea procesului. L-ar fi mustrat conștiința? Oare și-ar fi spus că ar fi trebuit să gestioneze diferit lucrurile, dacă mi-ar fi cunoscut starea de spirit? Sau poate că nu m-ar fi observat deloc. Eram indescifrabilă, impenetrabilă ca un zid, de parcă aș fi luat droguri. Sau poate chiar și-a dat seama de asta și i-a convenit de minune. Eram manipulată cum trebuie de cineva, asta era tot ce conta. Medicația îmi fusese reglată, așa că eram perfect capabilă să depun mărturie. Calmă, totuși prezentă și alertă.
   În timp ce mergeam spre sala de tribunal, Sandra Tisdale a continuat să pălăvrăgească așa cum făcea de obicei, despre vreme și vacanțe, dar eu mă concentram asupra zgomotului tocurilor ei pe podeaua de marmură. Clic-clac, clic-clac. Când am luat loc, Mina a șoptit: „Bună dimineața” și Dave și-a trecut mâna peste spatele meu, când a trecut pe lângă mine. Era un detaliu, dar pentru mine însemna enorm.
   Ne-am ridicat cu toții când a intrat judecătorul Beresford și eu stăteam ca la biserică, având brațele încleștate în față. Am ridicat privirea spre public și i-am văzut pe membrii familiei Minei care mi-au zâmbit încurajator, ca să nu mă simt singură. Lucrurile decurgeau așa cum dorisem. Mike și cu mine căzuserăm de acord că n-ar fi fost bine ca Angelica să fie acolo. El se oferise să vină, dar a înțeles repede când i-am spus că preferam să nu apară.
   De-abia când ne-am așezat din nou mi-am dat seama ce enormitate eram pe cale să comit. Trebuia să traversez sala de tribunal și să depun mărturie, rostind replicile pe care le repetasem atât de des. Mâinile îmi tremurau. Am început să transpir. Eram îngrozită. Poate că păream calmă, dar nu eram.
   Mina a distras atenția tuturor dărâmând teancul de hârtii din fața ei pe podea. Când m-am aplecat s-o ajut să le ridice, a profitat de ocazie să mă ia de mână. Câteva secunde de contact, asta a fost tot, dar m-a ajutat să pricep că, deși trebuia să străbat sala singură și să depun mărturie, ea avea să-mi fie alături, la modul spiritual.
   Era pentru prima oară când juriul mă privea cum trebuie. O femeie de 1,70 metri, nu foarte înaltă, dar uriașă în comparație cu șefa mea. Cu părul castaniu tuns la baza gâtului. Ten frumos, cu obrajii un pic prea roșii, din cauza unei rozacee care se agravase în ultimele câteva săptămâni, dar pe care o acoperisem sub machiaj cu succes. Cu ochi căprui. Cu sprâncene puternic conturate. Nu eram vreo frumusețe, dar îmi place să cred că întotdeauna îmi prezentam în public varianta cea mai bună. Purtam o bluză de un galben-pal, cu fustă și jachetă bleumarin. Nu aveam verighetă sau cercei, ci numai broșa pe care mi-o dăruise Mina, prinsă de rever.
   - Doamnă Butcher. Ați lucrat ca asistentă personală a Minei Appleton timp de 18 ani, nu-i așa?
   - Da, am început să lucrez la Appleton se în 1995. În aprilie se vor împlini 18 ani.
   - Doriți că ne descrieți îndatoririle dumneavoastră ca asistentă personală a doamnei Appleton?
   - S-au schimbat de-a lungul anilor. La început, mă ocupam de corespondența ei, dar acum, cu e-mailuri și așa mai departe, e mai puțin important...
   Era subiectul meu preferat. Vorbeam fluent și articulat și încrederea îmi creștea cu fiecare cuvânt pe care-l rosteam.
   - Din câte spuneți, îmi imaginez că, deși tehnologia a avansat și doamna Appleton se ocupă mai mult de propria corespondență prin intermediul e-mailurilor, tot aveți de-a face cu mare parte din comunicările care vin și ies din biroul dumneaei. E corect?
   - Da, și am acces la e-mailurile sale. Are foarte multe, vă dați seama. O ajut să țină pasul cu ele.
   - Și, probabil, slujba dumneavoastră presupune că vă ocupați și de alte aspecte ale vieții sale. Întâlniri personale, pe partea mai privată a lucrurilor. Este adevărat?
   - Da. Uneori întâlnirile sale personale se suprapun cu cele publice. O parte a slujbei mele înseamnă să mă asigur că are suficient timp să răspundă tuturor obligațiilor sale. Tot ce nu trebuie să facă de una singură preiau eu, ca s-o eliberez.
   - Deci, de exemplu, când copiii săi erau mai mici, interveneați în angajarea bonelor pentru ei? Genul acesta de lucruri?
   - Da, așa este.
   - Deci erați apropiată de copiii și de soțul dumneaei. S-ar putea spune că erați aproape un membru al familiei. Că aveau încredere în dumneavoastră ca într-un membru al familiei. Sunteți de acord?
   - Mă rog, nu știu dacă m-aș exprima astfel. Cu siguranță eu nu mă consider ca făcând parte din familie, deși țin foarte mult la copiii ei și cred că toți au încredere în mine.
   N-am rezistat și m-am uitat în public; Lottie și băieții mi-au făcut liniștitor din cap.
   - Încrederea este esențială într-o astfel de slujbă, nu-i așa, când lucrezi pentru o figură publică? Probabil că Mina Appleton are încredere în dumneavoastră mai mult decât are în directorii executivi seniori.
   - Ei bine, nu sunt sigură...
   Cunoaște-ți lungul nasului, Christine, cunoaște-ți lungul nasului.
   - Serios? Vă ocupați și de viața profesională, și de cea personală a doamnei Appleton. Dumneavoastră, mai mult ca oricine altcineva, cunoașteți îndeaproape detalii pe care alții nu le cunosc. E adevărat, nu-i așa?
   - Cred că da, într-un fel.
   - Mina Appleton depinde de dumneavoastră. Știe că sunteți loială și demnă de încredere. Chiar și acum, când vă aflați în boxa martorilor, depunând mărturie în fața instanței, dumneaei are încredere în dumneavoastră.
   A făcut o pauză.
   - Așadar, în opinia dumneavoastră, doamnă Butcher, Mina Appleton a fost, mă scuzați, este o șefă bună?
   - Da, absolut.
   - Corectă?
   - Da.
   - Și generoasă, se pare. Aveți un salariu de-a privit spre notițele sale, ridicând din sprânceană - 75.000 de lire pe an, nu-i așa?
   Această cifră, rostită cu glas tare, pare mare. Cu siguranță juriul a fost surprins. Însă este un salariu corect pentru o secretară cu experiență și multe atribuțiuni.
   - Da.
   - Foarte mulți bani pentru o poziție de secretară, corect? Peste medie, nu?
   - Sunt mai mult decât secretară. Am responsabilități mai importante și ore mai multe de muncă. În prezent unora le place să se autointituleze asistente, dar, ca să fiu sinceră, eu nu am nevoie de astfel de titluri. Mă mulțumesc cu „secretară”.
   El a zâmbit.
   - Într-adevăr. Și nu mă-ndoiesc deloc că meritați fiecare bănuț din salariul dumneavoastră de secretară, doamnă Butcher. Ați spune că doamna Appleton e o șefă rezonabilă?
   - Da, așa aș spune.
   - Nu are niciodată pretenții exagerate? Așteaptă un nivel absurd de implicare din partea dumneavoastră?
   - Cu siguranță, nu.
   - Aș vrea să atrag juriului atenția asupra documentului 15 din calupul 5, pagina 26.
   Îmi amintesc că m-am gândit cât era de caraghios acel cuvânt, calup. Ca și cum juriul trebuia să răsfoiască prin tona de hârtii cu o dificultate premeditată.
   - În fața ochilor aveți lista convorbirilor de pe mobilul doamnei Butcher. Veți observa că Mina Appleton i-a telefonat doamnei Butcher, secretara sa, în medie de 20 de ori pe zi în decurs de o lună. Unele apeluri erau la ore normale pentru un program de muncă, dar multe erau dimineața devreme sau seara, la o oră la care s-ar putea presupune, doamnă Butcher, că erați acasă. Apelurile subliniate sunt cele făcute de șefa dumneavoastră în weekenduri. Vreo 9 la număr. Par foarte multe. Asta numiți dumneavoastră „comportament rezonabil”, doamnă Butcher? Să fiți deranjată de șefa dumneavoastră de nouă ori într-un weekend?
   - E inevitabil. Mina nu are un program de la 9 la 17, ar fi imposibil. N-ar termina niciodată de ce are de făcut. Pentru că sunt asistenta sa, și programul meu este neregulat. Nu e ceva neobișnuit pentru cineva cu meseria mea. În timpul zilei e atât de aglomerat, încât serile sau weekendurile sunt singura noastră șansă de a recupera. Nu mă deranjează.
   - Nu vă deranjează. Ceea ce dumneavoastră considerați rezonabil, doamnă Butcher, este considerat de mulți alții nerezonabil. Și toate aceste apeluri erau atât de urgente pentru șefa dumneavoastră, doamna Appleton, încât nu puteau aștepta până a doua zi?
   - Cum spuneam, nu aveam întotdeauna timp să rezolvăm toate problemele în cursul zilei. Mina avea de multe ori ședințe sau nu era la birou.
   - Doamnă Butcher, vă spun doamnă pentru că aceasta e titulatura pe care v-ați ales-o, deși sunteți divorțată, cred, de domnul Butcher.
   - Da.
   - Dat fiind faptul că Mina Appleton v-a invadat viața privată, de acasă, nu e de mirare că mariajul dumneavoastră a avut de suferit. E un sacrificiu important, nu-i așa? Căsnicia pentru slujbă.
   - Obiectez, Onorată Instanță! Starea civilă a clientei mele nu are nicio relevanță în acest proces.
   - De acord. Domnule Maitland, nu e ceva ieșit din comun ca mariajele să eșueze din cauza presiunilor de la serviciu și sunt sigur că sunteți de acord cu mine. De fapt, în magistratură, din câte știu, se înregistrează una dintre cele mai înalte rate ale divorțului, nu-i așa, domnule Maitland?
   - S-ar putea să fie adevărat, domnule judecător.
   - Mai departe, domnule Maitland.
   - Sigur că da.
   În acea zi, am strălucit în interpretare, mi-am rostit minciunile cu ușurință, plusând, simțindu-mă mai degrabă mulțumită de mine însămi.
   Nu, nu m-a rugat nimeni să iau acele cutii din arhivă. Nici Mina Appleton, nici altcineva. A fost decizia mea, un lucru pe care voisem să-l fac de când ne-am mutat cu birourile, dar nu apucasem. Lucrurile din cutii îmi aparțineau. Fuseseră greșit etichetate. O greșeală prostească, în întregime a mea. Toate, parte a haosului general provocat de mutare.
   Domnul Maitland a sperat, probabil, că minciunile mele aveau să fie demascate când a interogat-o pe arhivară, Rachel Farrer, câteva zile mai târziu. Dar Douglas Rockwell a reușit s-o prezinte ca pe o persoană obositor de pedantă, iar membrii juriului s-au holbat la ea plictisiți cât a depus mărturie. Eu, dimpotrivă, am părut calmă și rațională și mi-am spus minciunile iute și hotărât, deși nu le-am considerat minciuni. M-am considerat a fi de partea binelui. În mintea mea, întregul caz era o vânătoare de vrăjitoare împotriva unei femei pentru care lucrasem mai mult timp decât fusesem măritată.
   - Focul e o metodă eficientă de a distruge probele, doamnă Butcher.
   - Obiectez!
   - Sunt de acord. Domnule Maitland, vă rog.
   - Bine, Onorată Instanță. Doamnă Butcher, vă rugăm să ne spuneți de ce ați ales să ardeți conținutul cutiilor pe care le-ați recuperat din arhiva firmei Appleton? E ciudat, de vreme ce ați considerat inițial că acele hârtii sunt destul de importante ca să fie arhivate, iar apoi le-ați dat foc.
   - Ca să fiu sinceră, majoritatea nu erau importante, în afara desenelor fiicei mele. Am dus totul la arhivă pentru că nu doream să-mi aglomerez noul birou. Etajul era proiectat în stil minimalist, știți dumneavoastră, cu toate rafturile și sertarele ascunse.
   - Un foc în inima nopții pare o metodă foarte meticuloasă de a scăpa de o povară, doamnă Butcher.
   - Ulterior m-am gândit să ard lucrurile de la birou. Inițial, intenția mea era doar de a scăpa de lucrurile pe care soțul meu le abandonase în garaj. Îmi spusese că nu le mai vrea, așa că le-am ars. Totul se afla într-un sac de gunoi în garaj și voiam să mă descotorosesc de toate, ca să fiu cinstită. Cred că a fost felul meu de merge mai departe după divorț.
   Vorbisem perfect.
   - După ce am început, m-am gândit că aș putea curăța și restul garajului, iar asta includea și cutiile de la serviciu.
   - Un foc. Noaptea târziu. Nu la miezul nopții. La 3 dimineața. O oră la care v-ați gândit că nu va observa nimeni. Poate părea că încercați să distrugeți niște probe, dacă pot spune așa, în secret. Când nu vă vedea nimeni.
   - Nicidecum. M-am gândit că va fi mai puțin sâcâitor pentru vecinii mei dacă fac focul noaptea. În plus, nu dormeam deloc bine. A fost o perioadă dificilă pentru mine.
   - Serios? Și totuși, dacă n-ar fi fost o vecină care să fie trează din cauza bebelușului, care să se uite la ora aceea pe geam și să se-ntrebe de ce Dumnezeu ați făcut un foc, n-ar fi știut nimeni, nu-i așa? Asta ați sperat, doamnă Butcher, corect? Că nimeni nu va afla că ați distrus acele documente. Voiați să păstrați secretul.
   - Nu, nu e așa. Cum spuneam, a fost o perioadă dificilă pentru mine și nu dormeam bine. Eram deseori trează la 3 dimineața.
   - În acea noapte ați distrus contracte, nu-i așa, doamnă Butcher? Contractele cu furnizorii despre care doamna Appleton susține că n-au existat niciodată.
   - Nu, nu le-am distrus.
   - Dar nu sunteți de acord că a fost un noroc pentru doamna Appleton că ați decis să luați acasă exact acele cutii? Cutii pe ale căror etichete era clar scris Mina Appleton Personal? Cutii ce conțineau documente care ar fi putut fi folosite ca probe împotriva doamnei Appleton în acest proces, dacă dumneavoastră nu le-ați fi distrus.
   - Obiectez, Onorată Instanță. Domnul Maitland susține că martora avea cunoștință de contractele din cutii, deși nu există probe că acestea ar fi fost acolo.
   - Aprob.
   - Doamnă Butcher, vă amintiți să-i fi spus vreodată nu șefei dumneavoastră?
   - Nu înțeleg ce vreți să spuneți.
   - E o întrebare directă. Vă amintiți ca, în 18 ani de când lucrați pentru ea, să-i fi spus vreodată nu Minei Appleton?
   - Aproape 18 ani. Nu-mi amintesc că doamna Appleton să-mi fi cerut ceva care să mi se fi părut nerezonabil, așa că nu, nu-mi amintesc.
   - În tot acest timp în care ați lucrat pentru Mina Appleton, nu ați refuzat niciodată ceva ce v-a rugat aceasta?
   - Din câte-mi amintesc, nu.
   - Deci, doamnă Butcher, ați putea fi descrisă drept soldățelul Minei Appleton. Cineva pregătit să facă tot ce-i cere aceasta.
   - Nu m-aș descrie astfel. Mina nu mi-a cerut niciodată să fac un lucru care mi se părea nepotrivit.
   - Doamnă Butcher, una dintre îndatoririle dumneavoastră este aceea de a o însoți pe doamna Appleton în delegații. Presupun că sunt multe. Aș vrea să ne amintim mai ales de una. Ați însoțit-o pe Mina Appleton într-o vizită la New York în 2003. Mai țineți minte?
   I-am aruncat o privire avocatului meu. Nu eram sigură unde vrea procurorul să ajungă. Avocatul a dat ușor din umeri; nu părea îngrijorat.
   - Da.
   - În acel moment, nu erați singura secretară care lucra pentru doamna Appleton. Mai erau două, nu-i așa? Le-ați numit numărul doi și numărul trei, secretare care vă erau subalterne. Dumneavoastră erați numărul unu. E corect?
   - Da.
   - Atunci, în acea delegație, cea care trebuia să călătorească la New York cu doamna Appleton era secretara numărul trei, Lucy Beacham. Biletul ei fusese rezervat și plătit.
   - Da, așa cred.
   - Poate că nu avea titulatura de asistentă personală sau executivă, dar cu siguranță nu era nouă în meserie. Era o secretară experimentată, nu-i așa? Aceasta ar fi fost prima ei delegație în străinătate alături de doamna Appleton. A fost o schimbare de ultimă oră, nu-i așa? Dumneavoastră ați însoțit-o pe doamna Appleton în acea călătorie, în locul domnișoarei Beacham, nu-i așa? De ce s-a întâmplat așa?
   - Cred că Mina era îngrijorată că Lucy nu avea să se descurce. De altfel, avea dreptate. Nu la mult timp după aceea am fost nevoiți s-o concediem...
   - Serios? Șefa dumneavoastră probabil credea că domnișoara Beacham se va descurca când i-a cumpărat biletul de zbor și i-a asigurat viza. Cu toate astea, cu două zile înainte, Mina Appleton s-a declarat nemulțumită. A spus că vrea ca dumneavoastră s-o însoțiți în locul lui Lucy. E adevărat?
   - Păi, da.
   - Cu un cost deloc neglijabil. Biletul clasă Business al domnișoarei Beacham a zburat la gunoi și un alt bilet, la clasa I, a fost achiziționat pentru dumneavoastră, deși presupun că pentru asta a plătit firma Appleton’s. Totuși, ați plătit un preț imens, nu-i așa, doamnă Butcher, pentru această călătorie? Ați fost de acord să mergeți, deși v-a costat enorm. Tatăl dumneavoastră era bolnav. De-asta, cred, a fost inițial rugată domnișoara Beacham să plece cu doamna Appleton. Înțeleg că tatăl dumneavoastră fusese dus la spital la începutul săptămânii respective. Se afla încă în spital când Mina Appleton v-a rugat s-o însoțiți la New York. Tatăl dumneavoastră era trecut de 80 de ani și suferea de pneumonie.
   - Da.
   - Erați apropiată de tatăl dumneavoastră, doamnă Butcher?
   N-am putut decât să dau scurt din cap.
   - Mama dumneavoastră a murit când erați mică și nu aveți frați. Nu mă îndoiesc că erați apropiată de tatăl dumneavoastră.
   Am lăsat privirea în jos.
   - Iertați-mă, doamnă Butcher, știu că e dificil pentru dumneavoastră. Vreți să ne oprim pentru un moment? Sunt sigur că instanța va înțelege.
   - Nu. Aș vrea să continuăm.
   - Mulțumesc, apreciez. Mina Appleton știa că tatăl dumneavoastră a fost dus de urgență la spital când v-a rugat s-o însoțiți?
   - Nu sunt sigură.
   - Chiar așa? Nu sunteți sigură? Ați lucrat împreună atâția ani și nu sunteți sigură dacă știa sau nu că tatăl dumneavoastră era grav bolnav?
   - A, ba da. Știa. Îmi luasem o zi liberă la începutul săptămânii, când tata fusese internat.
   - Am înțeles. Deci v-a dat o zi liberă ca să vă duceți la spital. De fapt, înțeleg că este singura zi liberă pe care v-ați luat-o de când lucrați pentru doamna Appleton. În afara concediului anual. Un adevărat record, doamnă Butcher.
   - Păi...
   - Deci, doamna Appleton știa că tatăl dumneavoastră era grav bolnav și totuși v-a cerut s-o însoțiți în delegație?
   - Mă rog, nu sunt sigură...
   - Da sau nu, vă rog, doamnă Butcher.
   A făcut un pas către mine.
   - Da, mi-a cerut.
   - Tatăl dumneavoastră a murit când erați plecată în acea călătorie, nu-i așa? E greu să ne imaginăm cum v-ați simțit pentru că nu ați fost acolo.
   - Obiectez, Onorată Instanță!
   - Domnule Maitland, vreau să aud o întrebare sau vă voi ruga să continuați.
   - Da, Onorată Instanță. Doamnă Butcher, considerați că rugămintea Minei Appleton de a o însoți în acea delegație a fost una rezonabilă?
   - Da.
   - Chiar dacă știa că bătrânul dumneavoastră tată era grav bolnav? Deși era foarte probabil ca el să moară cât timp erați plecată? Majoritatea oamenilor ar spune că solicitarea Minei Appleton nu e doar nerezonabilă, ci de-a dreptul crudă și manipulativă. Dar nu și dumneavoastră. Mina Appleton v-a pus să alegeți între tatăl dumneavoastră și ea, nu-i așa? Oricine se poate întreba, doamnă Butcher, dacă nu cumva numeroșii ani petrecuți în slujba Minei Appleton nu v-au făcut cumva imună la ce e corect, la ce e rezonabil. Ba chiar la ce este legal.
   Prostii, voiam să spun, dar cuvântul mi s-a uscat pe buze. Am ridicat privirea și am văzut-o pe Angelica în public. N-ar fi trebuit să fie aici. Căzuserăm de acord. M-am întrebat când se strecurase înăuntru. Cât de mult auzise? Se uita fix la mine.
   - Doamnă Butcher.
   M-am răsucit și m-am uitat la domnul Maitland.
   - Doriți o pauză, doamnă Butcher?
   Am clătinat din cap.
   - Ați spus instanței că pe întreaga perioadă cât ați lucrat pentru doamna Appleton, nu i-ați spus niciodată nu pentru că nu v-a cerut să faceți niciun lucru care să vă stânjenească sau pe care să-l considerați nerezonabil. Încă vă mențineți mărturia?
   - Da.
   - N-ați simțit niciun strop de disconfort, doamnă Butcher, când ați ales să vă lăsați tatăl muribund singur ca s-o însoțiți pe doamna Appleton la New York?
   Angelica era doar un copil. Își iubea bunicul. Auzea aceste lucruri pentru prima oară.
   - A fost o delegație scurtă. Eram sigură că tata va fi OK.
    - Cum puteați fi sigură de asta?
   - Am sperat...
   - Ați sperat. Tatăl dumneavoastră a murit, nu-i așa? În timp ce dumneavoastră erați plecată. Considerați în continuare că solicitarea șefei dumneavoastră a fost rezonabilă?
   - Da. Avea nevoie de mine. Programul ei era de așa natură că numai eu puteam să-l gestionez.
   Domnul Maitland părea uluit. Juriul, dezgustat. Știam că și Angelica va fi scârbită.
   - E o chestiune de raționament, nu-i așa? Depinde de lucrurile cu care sunteți obișnuită. Comportamentul rezonabil al unei persoane poate fi considerat crud și manipulativ de altă persoană. Cred că nu mai avem îndoieli în privința legăturilor puternice dintre dumneavoastră și Mina Appleton. Exercită o influență puternică asupra dumneavoastră. Ați face orice pentru ea, nu-i așa, doamnă Butcher? Nu-i de mirare că, atunci când v-a rugat să-i acoperiți minciunile, n-ați stat deloc pe gânduri.
   - Obiectez.
   - De acord.
   În fața mea era un pahar cu apă, dar nu îndrăzneam să beau din el.
   - Era treaba mea s-o însoțesc. Avea nevoie de mine. Lucy Beacham nu se descurca.
   Am ridicat privirea spre Angelica și am văzut-o cum clătina din cap.
   - Era treaba dumneavoastră? Nu credeți că sunt și lucruri dincolo de limita slujbei dumneavoastră, doamnă Butcher?
   Am lăsat ochii în jos și au început să-mi curgă lacrimile. Judecătorul a dat pauza de prânz cu 15 minute mai devreme, iar eu am reușit să merg înapoi la masă, dar acolo picioarele mi s-au înmuiat.
   Mina m-a prins. Mina și-a pus mâna în jurul meu și mi-am imaginat-o pe Angelica privind această scenă în timp ce o lăsam să mă ajute să ies din sala de judecată.
   A fost chemată infirmiera de la Old Bailey și am stat cu ea o vreme, apoi m-a trimis acasă. Când am ieșit din clădire, m-am uitat după Angelica, sperând că m-a așteptat. Voiam să-i dau niște explicații.
   Nu era acolo și, când am sunat-o, nu mi-a răspuns. În acea sală de judecată, m-a văzut așa cum eram de fapt.

34

   Acasă era ultimul loc unde-mi doream să fiu. Această fisură în programul meu însemna și mai multe ore pustii, care îmi atârnau în fața ochilor ca o bucată de piele lăsată.
    Mi-am agățat pardesiul în cuier, mi-am pus geanta sub masa din hol, m-am descălțat, mi-am pus papucii. Am pus ibricul la fiert după ce l-am umplut, m-am dus la ușa din spate, am descuiat-o și am deschis-o, apoi am ieșit spre pavajul murdar și plin de gropi și m-am uitat spre grădină. Plouase și suprafața inegală era plină de băltoace. Le-am ocolit cu pași tremurători, de babă. Mi-era teamă să nu cad. Tălpile papucilor erau alunecoase. Odinioară, Mike folosea furtunul pentru a curăța poteca în fiecare primăvară, ca să îndepărteze mizeria verde și alunecoasă ce se forma peste iarnă.
   În dimineața aceea lăsasem afară două castroane. Unul era gol și l-am ridicat, dar nu era nici urmă de pisicuța alb cu negru care apăruse cu câteva zile în urmă la ușa mea, mieunând din toate puterile ca s-o las înăuntru. Am luat castronul, l-am pus în chiuvetă, am făcut ceai, l-am dus sus, am făcut un duș, apoi mi-am îmbrăcat halatul și am coborât din nou, ca să pregătesc cina. Am turnat grăsimea congelată aflată într-o pungă galbenă într-un vas Tupperware în tigaie.
    M-am gândit la tata și la mesele pe care le-am luat împreună înainte să plec de-acasă, înainte să mă mărit. La felurile de mâncare pe care le pregăteam în weekenduri, apoi le congelam, ca să avem hrană și în timpul săptămânii, obicei pe care l-am luat cu mine și în căsnicie.
   Am aprins aragazul și am amestecat în terci cu o lingură de lemn. A fâsâit în metalul fierbinte. L-am lăsat la dezghețat și am umplut oala cu apă pentru spaghete, plimbându-mă între aragaz și chiuvetă de câteva ori. Nici măcar un radio nu cânta pe fundal. Am turnat apa fiartă din oală în tigaie, am pus capacul și am așteptat până când a fiert, gata pentru paste. Am apăsat spaghetele cu o lingură ca să le scufund și am îndepărtat capacul.
   Apoi am găsit banda adezivă ca să sigilez la loc pachetul de spaghete.
   Cât timp eram cu spatele, apa a dat în foc, și poșirca aia cleioasă a inundat aragazul și a stins flacăra. Mirosul gazului era puternic, dar nu am stins aragazul. M-am scăldat în acel iz, inhalând profund de câteva ori. În același timp ștergeam balta de apă cu prosoape de hârtie, smulgând mai multe bucăți și așezându-le jos, privind cum absorb apa și apropiindu-mă și mai mult de gura de gaz. Era puțin și fragil. Știam că nu mă va omorî. Doar mai târziu m-am gândit serios să-mi pun capăt vieții.
   Am mâncat în fața televizorului din tava aflată în poala mea, cu gândul la Angelica. Mi-am imaginat-o luând cina cu tatăl ei și cu mama ei vitregă, în noua lor casă. Vorbiserăm cu o zi înainte și-i spusesem că procesul mergea bine. Acum văzuse cu ochii ei. Am așteptat să mă sune în seara aceea. Am încercat s-o sun de câteva ori. Într-un final, i-am trimis un mesaj.
   Îmi pare foarte rău. Nu mi-a răspuns.
   Tata a murit când mă aflam la New York în delegație. Asta nu a fost o infracțiune. Dar a fost rușinos și, oricât de mult m-am străduit în seara aceea, nu am putut alunga gândurile în care îmi apărea tata. Chiar și documentarul pe care l-am urmărit la televiziune m-a torturat. M-am chinuit să aud comentariul peste muzică, un lucru de care tata se văita mereu, când locuiam împreună. Am dus tava la bucătărie și am aruncat cina nemâncată la coșul de gunoi.
   Nu voisem să plec la New York. În săptămâna aceea, când îl vizitasem pe tata la spital, știam cât era de bolnav. O pregătisem pe Lucy să-mi ia locul alături de Mina. Voiam să fiu cu tata la final. Era ultima mea șansă să vorbesc cu el despre mama. Să-i spun adevărul, iar el să mă asculte și, speram, să mă ierte. Mina știa acest lucru și, la urma urmelor, a fost decizia mea. Puteam spune nu. Poate că m-am temut că tata, chiar și pe patul de moarte, nu avea să rostească vorbele care-mi vor aduce liniștea.
   Îmi amintesc de trupul său, pielea ca de ceară, acei ochi lăptoși. Îmi amintesc cum am stat ținându-l de mână. A murit dimineața devreme, când eu dormeam în locul meu din avion, alături de Mina. Mike m-a dus direct la spital și a intrat cu mine în camera unde zăcea trupul tatei. Apoi a așteptat afară să mă ducă acasă. A fost bun cu mine. Și ar fi trebuit să-l ascult. N-ar fi trebuit să plec în acea delegație și să-l las pe tata să moară singur.
   Cred că acela e cel mai singuratic moment din lume. Să fii singur când mori. După moartea tatei, mi-am jurat că, dacă voi avea norocul să mă aflu în locul potrivit, la momentul potrivit, o să țin de mână pe oricine ar muri.
   Că voi fi cea care îi va alina pe muribunzi în ultimele lor clipe.

   Draga mea Christine,
   Nu voi uita niciodată forța și loialitatea pe care mi le-ai arătat în aceste momente dureroase. În tine, tatăl tău a avut o fiică de care poate fi mândru. Sunt sigură că nu a avut motive să se îndoiască de devotamentul pe care i l-ai arătat de-a lungul anilor.
   Nu te învinovăți că nu i-ai fost alături când a murit. Nu avea nevoie să te vadă, căci sunt convinsă că ai fost o prezență constantă în inima lui, după cum și el a fost în inima ta. Ai fost acolo cu spiritul, draga mea Christine. Alături de el la final.
   Cu toată dragostea mea, Mina xxxx

   Scrisoarea aceea mă consolase, așa că am scos-o în seara aceea și am recitit-o. Am încercat să mă autoconving că tata mi-ar fi respectat devotamentul față de slujbă, că înțelesese faptul că aveam îndatoriri. A supraviețuit războiului. Nu s-a pus niciodată mai presus de nimeni. Asta admiram cel mai mult la el, un lucru pe care încercam să-l imit. Totuși, ceea ce la el fusese un semn de noblețe la mine era un eșec. Eram o lașă.
   Soldățelul Minei Appleton.
   Nu-mi amintesc s-o fi auzit pe Stella, dar cred că intrase singură, pentru că, în momentul următor, era lângă mine. Mi-a luat scrisoarea, apoi a tras draperiile, a aprins lumânările și a stins luminile. M-am ridicat în picioare și am lăsat-o să-mi dea jos halatul, apoi m-am întins pe masă. A pus o pătură peste mine. Mâinile ei îmi mângâiau și-mi frământau pielea.
   - Vrea să știi cât de mândră a fost de tine astăzi, a șoptit ea. Crede că ai dat dovadă de o mare demnitate. Acuzarea nu și-a făcut niciun serviciu hărțuindu-te în felul acela.
   Când a isprăvit, m-a înfășurat din nou în halat, apoi m-a dus în pat.
   M-am trezit mai târziu din cauza motănelului care mieuna la ușa din spate. Am coborât și l-am lăsat să intre. M-a urmat la etaj și a adulmecat prin baie cât eu m-am așezat pe toaletă. Apoi a venit după mine în pat, ghemuindu-și trupul mic și cald în spațiul dintre picioarele mele îndoite.

35

   Mi-am îndepărtat un fir de păr de mâță de pe elasticul fustei. Eram hotărâtă să mă descurc mai bine în cea de-a doua mea zi.
   - Doamnă Butcher, spuneți că nu aveți obiceiul să pierdeți lucruri, dar șefa dumneavoastră da, nu-i așa? De câte ori și-a pierdut Mina Appleton telefonul sau laptopul în ultimii doi ani?
   - N-am idee.
   - Trebuie să știți, cu siguranță. Era datoria dumneavoastră să le înlocuiți, nu-i așa?
   - Da.
   - Deci de câte ori ați sunat la Departamentul IT ca să aranjați schimbarea telefoanelor mobile sau a laptopurilor doamnei Appleton? În ultimul an, să spunem?
   - De câteva ori, nu-mi amintesc precis.
   - De câteva ori. Am aici lista apelurilor dumneavoastră spre Departamentul IT ca să înlocuiți telefoanele mobile și laptopurile pe care doamna Appleton aparent le-a rătăcit. Mă refer la paginile 44 - 45 din calupul 8. Este valabil pentru o perioadă de 3 ani. O listă destul de lungă, nu-i așa? În primul an, 4 telefoane pierdute și înlocuite. Alături de, dacă vă uitați mai jos pe pagină, 5 laptopuri. Cinci. În anul următor, s-au evaporat 3 telefoane și 3 laptopuri. Iar în cel de-al treilea an, cel mai recent, același număr. Trei telefoane și trei laptopuri. Asta e ceva ce depășește neglijența. E-mailuri, apeluri ce puteau fi folosite ca probe în proces, toate pierdute. Cum explicați dispariția acestor dispozitive, doamnă Butcher?
   Am așteptat o clipă. Mă trezisem dis-de-dimineață ca să-mi exersez răspunsurile în fața oglinzii, încercând chiar și un zâmbet sec.
   - Ca să fiu sinceră, situația e de-a dreptul enervantă. Mina își pierde întotdeauna lucrurile. Iar eu trebuie să răscolesc peste tot în căutarea lor. Mina este împrăștiată.
   Voiam să par exasperată, dar afectuoasă.
   - N-am cum să mint. Mă scoate din minți. Și nu s-a întâmplat doar în ultimii 3 ani, domnule Maitland. Mina a avut mereu obiceiul de a pierde lucrurile. Îmi petrec o grămadă de timp recuperând sau înlocuind obiectele pe care ea le pierde sau le lasă aiurea. E celebră pentru asta în Departamentul IT. Odată și-a uitat laptopul în bucătăria de la Downing Street și a plecat cu cel al prim-ministrului. Luaseră cina împreună. A fost jenant. Se puteau întâmpla încurcături serioase. Din fericire, l-am văzut de cum s-a urcat în mașină. Mare noroc că eram acolo. Lucrasem până târziu și Dave mă ducea acasă. Mă rog, am reușit să rezolv situația înainte să se declanșeze o alertă majoră de securitate.
   - Ce poveste interesantă, doamnă Butcher. Ne spuneți că Mina Appleton a plecat cu laptopul personal al premierului? Și că dumneavoastră ați descurcat situația, evitând astfel o problemă importantă de securitate a țării?
   - Da. Sună ciudat când puneți problema așa. Dar e vorba de încredere, înțelegeți? Dacă ar fi fost altcineva în locul Minei, poate că lucrurile ar fi stat altcumva, dar Vera, secretara premierului, ne cunoaște bine și împreună am rezolvat situația fără ca prim-ministrul să afle vreodată. Ca să fiu sinceră, toată lumea care o cunoaște pe Mina știe că e cam amețită când vine vorba despre astfel de lucruri. Mereu își pierde cardurile de credit și cheile mașinii. Nu doar Departamentul IT mă cunoaște bine, ci și cei de la bancă și de la garaj. Mereu înlocuiesc câte ceva.
   Am auzit râsete și m-am întrebat preț de o clipă dacă nu cumva mersesem prea departe.
   - Incidentul. Cu laptopul. S-a întâmplat acum câțiva ani. Sper că e în regulă să vorbesc acum despre el.
   Mina a ridicat din umeri, dar mi-am dat seama că era amuzată, ba chiar încântată. Stella îmi spusese că unele ziare descriseseră momentul drept... un semn de afecțiune între cele două femei, o ridicare din umeri care-nseamnă: Acum e prea târziu. A fost un moment luminos, de ușurare, într-o dimineață plicticoasă. M-am simțit de parcă aș fi primit o recenzie pozitivă din partea unui critic de teatru.
   - Cred că probabil sunteți în siguranță dacă povestiți acum, doamnă Butcher, a spus judecătorul Beresford, zâmbindu-mi peste ochelari.
   În ziua aceea m-am descurcat bine. După aceea am fost invitată în cabinetului domnului Anderson pentru a lua ceaiul și, pentru prima oară, Sandra Tisdale și-a amintit cum îmi plăcea să-l beau. Cu lapte, fără zahăr.
   Încrederea lor în mine fusese refăcută. Poate că fusesem iertată puțin și de membrii juriului, pentru că-mi abandonasem tatăl bolnav. Le oferisem un strop din lumea dineurilor private de la reședința premierului, le arătasem partea umană a unei celebrități TV care conducea o afacere de mai multe milioane de lire sterline, dar care, la fel ca mulți dintre ei, avea obiceiul de a-și pierde cheile sau cardurile. Mărturia mea din acea zi relaxase puțin atmosfera.
   Pe drum către gara Euston am mers cu capul sus. Poate un pic prea încrezătoare. Nu se terminase încă și știam că ziua următoare avea să fie dificilă, dar mi-am rezervat acea seară ca să-mi repet declarațiile. Se pare că adevărul mă prindea pe picior greșit. Minciunile, pe acestea le gestionam cu o fluență desăvârșită.

36

   - Doamnă Butcher. Ați fost și sunteți păstrătoarea agendei Minei Appleton.
   - Da. Eu îi stabilesc toate întâlnirile. Numărul meu doi, Sarah, are acces la agenda ei, dar eu sunt cea care face toate schimbările. Totul trece prin mine. Sunt mereu pusă la curent.
   - Într-adevăr, sunteți mereu pusă la curent. Este de datoria dumneavoastră să știți tot timpul unde este Mina Appleton, nu-i așa?
   - Da.
   - Deci, dacă se află în afara biroului, dumneavoastră știți unde e și ce face, nu-i așa?
   - Da.
   - Aș vrea să supun atenției juriului copiile agendei care acoperă 3 ani: 2009, 2010 și 2011. În zilele care vă sunt prezentate, veți vedea subliniate însemnările care arată că Mina Appleton avea întâlniri în afara biroului, însemnările evidențiate sunt toate la începutul lunilor februarie, mai, august și noiembrie. De 4 ori pe an, pe o perioadă de 3 ani. Dumneavoastră ați făcut acele însemnări, doamnă Butcher?
   - Da.
   - Totuși, din câte înțeleg, nu dumneavoastră sunteți responsabilă de planificarea călătoriilor doamnei Appleton. Este de datoria numărului dumneavoastră doi, după cum îi spuneți, nu-i așa?
   - Da, Sarah are grijă de organizarea călătoriilor Minei, un lucru asupra căruia Mina și cu mine am căzut de acord, ca să mă mai eliberez. Este destul de obositor, știți...
   - Da, vă mulțumim, doamnă Butcher. Ne puteți spune unde era Mina Appleton în acele zile?
   - Păi, cu siguranță vă pot spune ce mi-a spus ea să spun. Își vizita mama. Sunt foarte apropiate. Dar n-am crezut-o. Vedeți dumneavoastră, Mina și mama ei nu sunt apropiate. Deloc. Adevărul este că mă-ndoiesc foarte mult că Mina se afla în acele zile la Geneva făcându-și datoria de fiică.
   - Și cu toate astea susțineți că dumneavoastră ați șters însemnările din agendă și ați introdus unele false?
   - Da. Dar șefa mea, Mina Appleton, m-a rugat s-o fac. Am ajutat-o. Cu bună credință. Am avut încredere în ea. N-am pus nimic la îndoială.
   Îmi place să cred că atunci a existat un moment în care m-am gândit să spun adevărul, dar nu a existat, deci nu l-am spus.
   - Ne puteți spune unde era Mina Appleton în acele zile, doamnă Butcher?
   - Își vizita mama. Mergea acolo cât putea de des. Sunt foarte apropiate.
   Christine a spus niște minciuni teribil de mari.
   - Își vizita mama? Sunteți sigură de asta?
   - Da.
   - Atunci de ce, doamnă Butcher, aceste vizite la mama sa au fost șterse din agendă și înlocuite cu alte însemnări? Însemnări care ascundeau faptul că Mina Appleton fusese la Geneva?
   - Aah, păi asta mă tem că a fost greșeala mea.
   - Greșeala dumneavoastră?
   - Da, am schimbat însemnările cu o dată ulterioară.
   - Ați modificat însemnările? Spuneți că ați falsificat agendele ca să ascundeți faptul că ea se afla la Geneva?
   - Nu, nu asta spun. Spun că eu am modificat însemnările, asta-i tot. Cum spuneam, își vizita mama. E ceea ce mie îmi place să numesc curățenie.
   - Curățenie? Adică ștergerea unor însemnări din agendă și înlocuirea lor cu unele false? Aș vrea să atrag atenția juriului asupra paginilor 33 - 38 din dosare. Copiile prezintă însemnările originale din agendă. Ni le puteți citi și nouă, doamnă Butcher?
   M-am uitat la foaia de hârtie, deși știam deja pe dinafară ce scria acolo.
   - Mina la Geneva. Mina la Geneva. Mina la Geneva...
   - Așa este. Mina la Geneva. Totuși, însemnările au fost șterse și altele, false, au fost puse în loc. Din nefericire pentru doamna Appleton, însemnările originale au fost găsite pe hard-drive-ul computerului dumneaei. A existat și o încercare de a le șterge din dosar, dar încercarea a eșuat, pentru că iată-le: Mina la Geneva. E cât se poate de clar. Mina Appleton v-a rugat să ștergeți însemnările originale, nu-i așa, și să le înlocuiți cu unele false, pentru a ascunde faptul că, la acele date, și-a vizitat banca de la Geneva. Corect, doamnă Butcher?
   - Nu, nu e adevărat. A fost decizia mea să scot acele însemnări. Mina n-a știut nimic despre asta.
   - Susțineți că Mina Appleton nu a știut că ați șters acele însemnări?
   - Da, exact asta susțin.
   S-a întors spre juriu și, deși nu-i zăream chipul, mi-am imaginat expresia lui neîncrezătoare.
   - Doamnă Butcher, v-ați făcut un obicei din a umbla în agenda șefei dumneavoastră pentru a o falsifica, fără ca aceasta să știe?
   - E curățenie, cum spuneam. E un lucru pe care-l fac din când în când dacă Mina e plecată din birou, cu probleme personale. Vedeți dumneavoastră, unii membri ai consiliului de administrație urăsc acest lucru, mai ales bărbații. Nu le place când ea nu e la serviciu o zi întreagă cu treburi care nu-i privesc pe ei. Uneori se plâng de asta, așa că e mai ușor dacă nu află.
   - Îmi pare rău, vreau să înțeleg mai bine. Îi falsificați agenda doamnei Appleton pentru ca membrii consiliului de administrație să nu afle unde e? Deci dacă dumneaei ar fi în Geneva, la bancă, de exemplu, ei nu ar ști acest lucru?
   - A fost la Geneva ca să-și viziteze mama, nu la bancă. Cum spuneam, mergea acolo cât de des putea. Sunt foarte apropiate.
   El a scuturat din cap. Nu credea nicio vorbuliță, cu toate astea am plusat:
   - Nu a fost pentru prima oară când i-am modificat însemnările din agendă, deși încerc să nu-mi fac un obicei din asta. Nu prea am motive. Mina e foarte muncitoare, mereu pune afacerile înaintea oricărui alt aspect. Totuși, din când în când, era plecată de la birou, cu probleme care nu aveau nimic de-a face cu Appleton’s. De pildă, a fost o vreme când făcea tratamente cosmetice, așa că și pe acelea le-am șters și le-am înlocuit cu niște ședințe la una dintre fundațiile ei caritabile. The Haven, cred.
   Această dezvăluire nu fusese una pe care s-o fi pus la punct cu Mina, dar a funcționat, bănuiesc. Le-a oferit membrilor juriului un strop de bârfă și le-a mers la inimă câtorva ziariști.
   - Vreau să vă amintesc, doamnă Butcher, că vă aflați sub jurământ. Repet: Mina Appleton v-a rugat să ștergeți acele călătorii la Geneva pentru că ar fi coincis cu datele vizitelor sale la banca elvețiană unde depunea profitul din vânzarea pământului. Nu e așa, doamnă Butcher?
   - Nu știu nimic despre vreo depunere bancară. Am schimbat agenda, iar Mina n-a știut nimic spre asta.
   - Cât de convenabil, doamnă Butcher, având în vedere motivul pentru care ne aflăm în fața instanței, că ați luat asupra dumneavoastră sarcina de a șterge cuvântul Geneva din agendă. Cât de util doamnei Appleton. Geneva este renumită pentru activitatea bancară secretă, un loc unde banii pot fi transferați în câteva conturi numerotate, un loc unde autoritățile nu au jurisdicție investigativă. Încă o dată, doamnă Butcher, se pare că nu i-ați putut spune nu șefei dumneavoastră când v-a rugat s-o acoperiți. Ea v-a spus să falsificați agenda, nu-i așa? Să ștergeți anumite însemnări și să scrieți unele false în loc. Voia s-o ajutați să mascheze acele vizite la băncile elvețiene.
   - Nu. Nu este adevărat.
   - Există un motiv bun pentru care doamna Appleton ar fi dorit ca dovada prezenței sale la Geneva să dispară, însemnările au fost șterse când au început investigațiile în privința companiilor-fantomă care achiziționaseră pământul de la Appleton’s.
   - Îmi pare rău, chiar nu știu nimic despre asta.
   - Vă cred, doamnă Butcher. Sunt convins că nu ați știut motivul din spatele rugăminții doamnei Appleton ca acele însemnări să fie șterse, dar ați făcut-o oricum, corect? Așa cum ați făcut întotdeauna tot ce v-a rugat, fără să puneți nimic la îndoială.
   - Când am făcut-o, nu aveam nici cea mai vagă idee că poliția o investiga pe Mina. Îmi dau seama că a fost o greșeală și că e posibil să fi complicat lucrurile. A fost o prostie, acum îmi dau seama.
   - Doamnă Butcher, adevărul e că sunteți aproape mioapă și vă preocupă în detaliu numai dorințele șefei dumneavoastră. Nu vă interesează contextul general. Sunteți o roată mică, dar importantă din angrenaj, vitală pentru doamna Appleton. Urmați ordinele și nu șovăiți niciodată în misiunea de a avea grijă de femeia care, la urma urmelor, are grijă de dumneavoastră. Este acuzată că a mințit, deși se afla sub jurământ, de sperjur, iar dumneavoastră sunteți acuzată că i-ați acoperit minciunile. De-asta sunteți aici, în boxa de la Old Bailey. Sunteți gata să faceți orice pentru Mina Appleton, nu-i așa? Deci dacă v-ar fi cerut să ștergeți însemnările din agendă și să distrugeți niște acte în locul ei, ați fi făcut-o fără ezitare. Câte mai sunteți gata să sacrificați pentru Mina Appleton, doamnă Butcher? Libertatea? Nu mai am întrebări, Onorată Instanță.

37

   Mina s-a îndreptat spre boxa martorilor cu aerul demn al unei regine tinere, gata să-și pună capul la dispoziția călăului. Toți ochii erau ațintiți asupra ei, în timp ce urca scările.
    Cu capul ridicat și cu gâtul palid și subțire înălțându-i-se din gulerul alb, de școlăriță, al rochiei. Nu mai era tânără, avea 56 de ani, dar nu avea riduri pe față și nici măcar un fir cărunt de păr.
   Membrii juriului o vedeau pentru prima oară de aproape, în carne și oase, și erau fascinați. Nemachiată, părea o versiune mai fragilă a persoanei pe care o zăriseră la TV. Pentru cineva care fusese obișnuit să apară în fața publicului, părea vizibil emoționată.
   - Vă place mult să citați din Thomas Paine, nu-i așa, doamnă Appleton?
   - De fapt, acela era tata, el era captivat de Paine.
   - Tatăl dumneavoastră, da. Un om onest. Un om integru, în care angajații, furnizorii și clienții aveau mare încredere. Avea opinii puternice despre industria în care lucra și nu-i era teamă să și le exprime. Ați spune că este adevărat?
   - Da, este.
   - Punea în aplicare tot ce vorbea. Nu era ipocrit. Și asta e adevărat, doamnă Appleton?
   - Absolut.
   - Obiceiul înrădăcinat de a nu crede că un lucru este greșit îi dă aparența superficială că ar fi corect... Thomas Paine. Tatăl dumneavoastră a folosit acest citat într-un articol pe care l-a scris pentru Farmers Weekly. Se referea, nu-i așa, la ceea ce considera practici ne loiale în cadrul lanțurilor mari de supermarketuri. I-a rugat pe legislatori să consolideze poziția furnizorilor, producători de fructe și fermieri. Voia ca acele contracte dintre furnizori și supermarketuri să conțină garanții, astfel încât comenzile să nu poată fi anulate în ultimul moment, pentru ca tone de produse de calitate excelentă să nu se ducă pe apa sâmbetei. Voia să spună că, doar pentru că practicile acestea juridice se derulau de ani întregi, asta nu însemna că erau corecte. E o interpretare fidelă, doamnă Appleton?
   - Da, este.
   - Imaginea firmei Appleton’s ca o afacere cu conștiință a fost construită pe reputația tatălui dumneavoastră. Dumneavoastră ați capitalizat acest lucru în campaniile publicitare: Appleton’s. Mâncare bună. La prețul corect. E treaba noastră să fim corecți. Imaginea potrivit căreia vă tratați furnizorii cu „corectitudine” este ceea ce face ca brandul dumneavoastră să iasă în evidență, nu-i așa? Astăzi, Appleton’s se află printre primele 3 supermarketuri din țară. Un lucru, aș bănui, care n-ar fi fost posibil în vremea tatălui dumneavoastră. Dar poate că nici nu a fost aceasta intenția lui, de a crește ca un adevărat monstru.
   A făcut o pauză.
   - Când un articol dintr-un ziar a explicat cum Appleton’s, sub conducerea dumneavoastră, nu mai semăna deloc cu imaginea pe care în mod cinic ați exploata-o, ați dat publicația în judecată și ați câștigat. De ce i-ați dat în judecată? Pentru că știați că, dacă s-ar fi aflat adevărul, propria dumneavoastră imagine ar fi fost distrusă. Iar adevărul, doamnă Appleton, e că sunteți o ipocrită. Lacomă și lipsită de cinste, așa cum v-a descris Business Times. Aceasta e adevărata Mina Appleton, nu-i așa?
   Ea a întredeschis buzele, dorind probabil să protesteze, apoi le-a închis la loc.
   - Appleton’s, cu dumneavoastră la conducere, chiar a anulat contractele cu furnizorii tradiționali, forțându-i astfel să dea faliment. Apoi ați pus mâna pe pământul acestora, achiziționându-l printr-o serie de companii-fantomă. Totul foarte departe de afacerea cu conștiință. Ați transformat Appleton se într-un monstru. Puteți explica, doamnă Appleton, de ce toate exemplarele contractelor semnate cu acei furnizori au dispărut din arhivele companiei?
   Mi-am imaginat că, în spatele aerului său calm, Mina fierbea. Totuși, când a vorbit, vocea îi era blândă și răbdătoare. De parcă ne-ar fi împărtășit rețeta delicioaselor sale negrese cu sfeclă.
   - După cum spuneați, tata era un om integru. Când își dădea cuiva cuvântul, se ținea de promisiune. La rândul său, avea încredere în cei cu care făcea afaceri.
   A șovăit puțin, apoi a oftat plină de regret.
   - În ciuda tuturor calităților lui, tata nu avea ochi sau răbdare pentru detalii, și mi-e teamă că au existat și oameni care au profitat de el în ultimii săi ani de viață.
   Era imaginea vie a fiicei îngrijorate.
   - Când am preluat afacerea, am fost șocată de cât de mult se înrăutățiseră lucrurile. Produsele ce proveneau de la câțiva furnizori preferați de-ai tatei nu erau de o calitate suficient de bună. O problemă care mi-a fost adusă la cunoștință de Departamentul meu de achiziții. Vedeți dumneavoastră, mă bazez pe sfaturile lor și am încredere că-și fac bine treaba. Încerc să nu intervin. De exemplu, cu produsele de la Fraser. Responsabilul cu achizițiile de fructe era furios. Mi-a spus că ferma Fraser devenise haotică și produsele de acolo inconsistente. Am luat de bună recomandarea acestuia. Am încredere în angajații mei și îi respect.
   - Nu ați răspuns la întrebare, doamnă Appleton. Existau niște contracte semnate cu acei furnizori, dar dumneavoastră le-ați anulat. Apoi v-ați asigurat că exemplarele de contract deținute de Appleton s-au dispărut. Ați scăpat de dovada existenței lor.
   - N-am semnat vreodată un contract cu John Fraser, nu exista niciun contract. Familia Fraser alimenta firma Appleton’s când tata era la conducere și, în numele bunei-credințe, am continuat să cumpărăm de la ei o perioadă. Cum spuneam, a fost sfatul responsabilului cu achizițiile să nu mai cumpărăm de la ei. Tot ce mi-am dorit vreodată era să fac ce e mai bine pentru companie, să-i păstrez imaginea integră de furnizor de hrană de calitate. Și să salvez afacerea de familie de la faliment.
   Îmi doream s-o cred, chiar dacă știam că eu arsesem acele contracte, chiar dacă încă simțeam flăcările mângâindu-mi obrajii. Aveam nevoie ca Mina să mă convingă că anii în care o servisem meritaseră efortul, că era o femeie demnă de loialitatea mea.
   Familia Minei stătea așezată la un loc, solidară, în public. În spatele lor am remarcat-o, în rândul din spate, pe Jenny Haddow, stând singură. Nu făcea parte dintre ei. Îmi pot închipui cum s-a simțit atunci, privind cum Mina și-a vârât ghearele în cadavrul Lordului Appleton cu un zâmbet plin de regret pe chip.
   - Dar celelalte „afaceri de familie”, doamnă Appleton? Cele care au fost forțate să vândă din cauza practicilor dumneavoastră neloiale? Puteți explica de ce și acestea - toate aveau înțelegeri exclusive cu Appleton’s, toate considerate suficient de bune de tatăl dumneavoastră - au dat faliment când dumneavoastră ați preluat conducerea companiei?
   Ea a clătinat din cap. De parcă totul era teribil de derutant pentru ea.
   - Nu pot explica, dar pot avea o opinie. Acei furnizori, ca Fraser’s, mergeau deja în pierdere. De-asta Departamentul meu de achiziții a decis să nu-i mai folosească. Afacerile lor aveau deja probleme.
   - Așa să fie? O pradă ușoară pentru cineva care știa asta și voia să pună mâna pe pământurile lor.
   - Nu sunt interesată să pun mâna pe pământul nimănui.
   - Serios? Totuși, ați sfârșit prin a le folosi pământul drept garanție pentru banii pe care i-ați împrumutat chiar lor. Bani despre care știați că ei nu vor fi capabili să-i înapoieze. Le-ați luat pământurile și le-ați vândut mai departe.
   - Appleton’s le-a împrumutat bani, nu eu. Și da, pământul acela a fost vândut, dar nu pentru profit.
   - Nu atunci. Asta s-a întâmplat mai târziu, nu-i așa, doamnă Appleton? Ați vândut pământul - fără să obțineți profit, după cum spuneți - către 6 cumpărători diferiți: Brownlow, Percival, Simpson, Lancing, Hogarth și McTally. Acestea sunt numele celor șase companii-fantomă pe care le-ați inventat. Acele companii au vândut apoi pământul mai departe pentru a obține profit. Profit pe care dumneavoastră l-ați păstrat.
   De n-ar fi rostit numele companiilor-fantomă! Măcar aș fi putut să mă agăț de buna mea credință încă puțin. Dar când le-am auzit înșirate laolaltă, acela a fost momentul în care am început să văd cum stăteau lucrurile.
   Vedeam adevărul.
   Brownlow, Percival, Simpson, Lancing, Hogarth și McTally - o familie de animale ale pădurii - nume culese din amintirea copilăriei Minei. Mi-am închipuit-o stând la biroul ei de la Minerva, cu un creion în mână, mâzgălind ceva pe o foaie de hârtie. Lângă numele familiei Fraser, am văzut schița unei căprioare: Lancing. Atunci mi-am amintit, era compania despre care Clifford Fraser spusese că-i achiziționase ferma. Îl auzise și Jenny Haddow, deși nu era capabilă să facă asemenea conexiuni, ca mine.
    Ar fi trebuit să mă ridic în picioare în acel moment și să spun adevărul. Dar am închis ochii și nu am zis nimic. Am preferat să nu știu, agățându-mă de rolul meu de servitoare credincioasă a Minei.
   Procurorul a arătat-o cu degetul pe Mina, făcând un pas spre ea, lucru lipsit de înțelepciune. Astfel a devenit un personaj negativ de pantomimă, iar ea, cu feminitatea ei debordantă, s-a transformat în prințesa fragilă.
    Mina și-a lăsat privirea în jos preț de o clipă, apoi a clipit din ochii ei albaștri, așteptându-l cu stoicism să termine.
   - Apoi, doamnă Appleton, ați depus acel profit în conturile băncii din Elveția. Bani pe care i-ați dus în servietă. Imposibil de depistat. Ați făcut acele călătorii la Geneva ca să depuneți bani gheață în conturi elvețiene numerotate, conturi aflate dincolo de jurisdicția autorităților. Acesta este adevărul, nu-i așa, doamnă Appleton?
   - Nu. Nu acesta e adevărul. Am călătorit la Geneva ca să-mi vizitez mama.
   Mina a spus niște minciuni atât de mari. Și le-a făcut să pară cele mai simple adevăruri.
   - Chiar așa? Atunci de ce ați încercat să acoperiți aceste vizite și să le faceți să pară ceva nevinovat? De ce v-ați rugat secretara să șteargă însemnările originale și să le înlocuiască cu unele false?
   - Secretara mea v-a spus adevărul. Nu știam nimic despre asta. Când am descoperit ce făcuse Christine, am rămas cel puțin surprinsă.
   - Când ați descoperit? Serios, doamnă Appleton. Ne jigniți inteligența când susțineți că nu știați că au fost șterse din agenda dumneavoastră. Că nu dumneavoastră ați ordonat secretarei să le șteargă.
   - Este adevărul.
   - Ascunderea acelor călătorii în Elveția a servit intereselor dumneavoastră, ca să acoperiți propriile urme, nu pe ale secretarei. Ați avut un motiv, doamnă Appleton. Secretara dumneavoastră nu a avut. În afara cazului că dumneavoastră i-ați spus să facă asta.
   Și-a dat o șuviță rebelă de păr după ureche, iar eu știam că se abținea din toate puterile să nu tragă de ea.
   - N-am avut niciun motiv să-mi „ascund urmele”, așa cum spuneți dumneavoastră. De ce să fac asta? Mama locuiește în Elveția de mulți ani și merg acolo cât pot de des ca s-o văd. Prima oară când am aflat că Christine mi-a modificat agenda a fost atunci când m-a chestionat poliția. Când am întrebat-o despre asta și ea mi-a povestit ce a făcut, am rămas, sincer, șocată. Desigur că a fost îngrozită când și-a dat seama că poliția crede că eu am făcut-o și și-a cerut un milion de scuze, dar n-a fost nimic suspect la toată povestea asta. A fost o prostie făcută de cineva care... cum să spun - ei bine, Christine nu era în apele ei la vremea respectivă.
   Nu asta era povestea asupra căreia căzuserăm de acord.
   Christine avea grijă de agendă. Nu era ceva neobișnuit să facă curat în ea, când i se părea că e cazul. Noi numim chestia asta curățenie. Nu era nevoie să se consulte cu mine. Am încredere în ea. Asta mă așteptam să spună. Am privit în cealaltă parte a sălii de judecată și am văzut-o pe Mina sigură de ea, în timp ce eu mă agățam de o plută spartă. Iar între noi se deschidea un întreg ocean cenușiu și mlăștinos.
   - O, haideți, doamnă Appleton. Secretara dumneavoastră pare o persoană care ar face orice pentru dumneavoastră. V-a pus înaintea familiei sale. Chiar și când tatăl ei zăcea în spital, grav bolnav, ea tot dumneavoastră vă era credincioasă. Doamna Butcher pare incapabilă de a lua vreo decizie fără să se consulte mai întâi cu dumneavoastră. Ideea că a umblat în agendă fără să știți pare de-a dreptul neplauzibilă.
   A făcut o pauză scurtă.
   - Văd însă care vă este problema. Dacă însemnările originale n-ar fi fost descoperite pe hard-drive-ul computerului dumneavoastră, n-ar fi aflat nimeni, nu-i așa? Dar acele însemnări au fost găsite. Aveați o problemă, dar una care părea ușor de rezolvat. Pur și simplu trebuia s-o rugați pe obedienta doamnă Butcher să mintă pentru dumneavoastră. De ce să nu aruncați vina asupra ei? Și apoi s-o puneți să mintă în fața curții? Mă-ndoiesc că ar fi fost nevoie să vă pierdeți prea mult timp ca s-o convingeți.
   Câtă dreptate avea! Am început să mă joc cu nasturele de la manșeta bluzei, l-am desfăcut, mi-am vârât degetele pe mânecă, până la cot, și m-am scărpinat, înfigându-mi unghiile în carne și bucurându-mă de senzația de durere.
    Mina a oftat, privindu-și mâinile.
   - E dificil să-ncerc să explic comportamentul lui Christine. E ciudat, chiar și pentru ea.
   A zâmbit cu afecțiune.
   - Christine e cunoscută la birou pentru excentricitatea sa. Așa că, atunci când mi-a mărturisit povestea cu agenda, recunosc, mi-am făcut griji despre cum va părea asta în fața poliției. Dar la fel de îngrijorată eram pentru Christine. Colegii îmi mai povestiseră și în trecut despre comportamentul ei imprevizibil, uneori despotic. Nu am vrut să cred așa ceva niciodată, dar de data asta era ceva diferit.
   Mă simțeam în pielea goală în sala de judecată. Cei din încăpere mi-au aruncat o privire amuzată. Mina le hrănise apetitul. Erau cu toții curioși în privința acestei creaturi ciudate: doamna Christine Butcher. Am încercat să mi-i imaginez pe colegii mei strecurându-se pe ușa biroului Minei când eu nu eram prin preajmă, șoptindu-i povești despre comportamentul meu imprevizibil. Pe Mina stând la birou, zâmbind cu înțelegere, vorbind ca un avocat loial. Nu mi-am putut imagina o astfel de scenă, pentru că știam că nu era adevărat. Juriul totuși a înghițit-o.
   - Christine și cu mine lucrăm împreună de mult timp, dar impresia pe care v-ați făcut-o despre relația noastră nu e una pe care s-o recunosc. Ați descris-o ca pe o femeie obedientă. Ei bine, vă pot spune că e o afirmație foarte departe de adevăr.
   A chicotit.
   - Cu toții devenim mai atenți când intră Christine în încăpere. La birou i se spune Gardianul.
   S-a întors spre membrii juriului, gratulându-i cu un zâmbet.
   - Adică, povestea asta cu secretarele numărul unu, numărul doi și numărul trei e o mare prostie. Am auzit-o pe Christine descriindu-se la telefon drept „Numărul Unu” - a rostit ultimele două cuvinte pe un ton pretențios - dar lucrurile nu stau de fapt așa. Nu cred într-o astfel de ierarhie și nici n-o încurajez, poate provoca discordie, dar țin foarte mult la Christine și am ales să-i trec cu vederea excentricitățile, inclusiv pe aceasta. Ca să fiu cinstită, e cea mai veche secretară a mea, deci da, în acest sens, e cea mai bătrână.
   Am observat un rânjet dezagreabil pe chipurile câtorva membri ai juriului. Chiar și lui Dave i s-a părut amuzantă această descriere a mea.
   - Problema cu agenda... Christine n-a spus decât jumătate de adevăr. Da, ea a șters acele însemnări, pentru că eram plecată cu treburi personale, dar nu pentru că alții s-ar fi supărat. Christine însăși se supăra. Etica ei profesională e rigidă și poate fi uneori neiertătoare când noi, restul, ne luăm zile libere din motive personale.
   Nu-mi amintesc dacă domnul Maitland a pus sau nu vreo întrebare în acel moment, pentru că nu auzeam decât glasul Minei sfredelindu-mi capul și nu-i vedeam decât ochii strălucitori și ghiduși, în timp ce oferea întregii săli de judecată un adevărat spectacol de divertisment.
   - O rugasem pe Sarah să-mi preia planurile de călătorie ca să poată rezerva biletele de avion către Geneva fără ca Christine să mai fie implicată. Nu se obosea să-și ascundă dezaprobarea față de mama mea și asta pentru că mama a ales să locuiască la Geneva, și nu alături de mine. Christine considera acest lucru o lipsă de loialitate. Adevărul este că mama mea și cu mine suntem foarte apropiate. S-a mutat în străinătate cu mulți ani în urmă, când tata a început să aibă o relație cu secretara lui.
   Am simțit cum mă ofilesc sub vorbele Minei, deși le rostise cu o ușurință vecină cu mila, de parcă ar fi vorbit despre mine cu drag.
   M-am uitat la ceas - unul digital, anacronic în acest loc vechi - un diavol care mă tortura, părând că a oprit timpul în acel moment, când Mina spunea acele povești despre secretara ei demnă de milă.
   - Cu toate acestea ați avut-o angajată timp de 18 ani. O femeie pe care ați descris-o drept necinstită și psihotică.
   - Nu, nu asta voiam să spun, a protestat ea, cu ochii măriți într-o expresie fals inocentă. La momentul incidentului cu agenda, Christine era nefericită. E o persoană foarte discretă, un lucru pe care l-am respectat întotdeauna.
   Și-a mușcat buza, apoi a continuat:
   - Dar e important ca instanța să cunoască starea ei de spirit din acea perioadă și de ce se comporta atât de haotic. Când am scos, în cele din urmă, adevărul de la ea, am înțeles. Fiica ei tocmai îi spusese că nu mai voia să stea cu ea și că se muta cu tatăl ei și cu noua iubită a acestuia. Nici nu-mi pot imagina cât de dureros a fost și cred că asta a dat-o pe Christine peste cap.
   Nu m-a privit deloc și mă simțeam ca și cum aș fi ieșit din încăpere și aș fi tras cu urechea de dincolo de ușă la o conversație pe care mi-aș fi dorit să n-o aud.
   - Christine se baza pe slujba ei și pe mine, cred, ca să-i umplem golul din viață. Căsnicia i se sfârșise, fiica ei plecase, astfel că munca era totul pentru ea. Dacă plecam de la birou, mai ales din motive personale, nu-i convenea. Cred că se simțea...
   S-a oprit și s-a uitat la membrii juriului, ca și cum ar fi așteptat ca aceștia să-i sugereze un cuvânt potrivit.
   - Nu chiar geloasă, dar cu siguranță nesigură. Cum spuneam, nu era ea însăși.
   Domnul Maitland nu-și putea ascunde nerăbdarea și am început să-l percep drept apărătorul meu. Îmi doream s-o încurce și s-o demaște.
   - Vă prezentați, doamnă Appleton, drept compasiunea personificată. Totuși, nu e adevărat, nu-i așa? De-asta ne aflăm aici, în fața curții: pentru că sunteți pregătită să mințiți, să faceți orice pentru a vă proteja imaginea falsă. Așa ascundeți cine sunteți cu adevărat, așa-i? O persoană lacomă, nesinceră. O ipocrită. Unde vă era compasiunea când tatăl lui Christine Butcher era pe moarte? Ne-am putea întreba dacă i-ați dat vreo zi liberă ca să se ducă la înmormântare.
   Mina s-a îndreptat de spate, privindu-l fix în ochi.
   - I-am spus lui Christine să-și ia liber cât are nevoie. Dacă aș fi știut cât de bolnav era tatăl ei, aș fi insistat să-și ia mai mult. I-am spus de multe ori lui Christine că familia trebuie să fie prioritatea ei.
   Am privit-o cu o durere confuză. Știa cât de bolnav era tata. De-asta o rugasem pe Lucy să plece în locul meu. Îmi amintesc scena din biroul ei, înainte de delegația aceea la New York. Ți-ai stabilit foarte limpede prioritățile, se răstise ea. Reproșul din glas când a zis: Fugi acasă la familia ta. În cele din urmă totuși fusese decizia mea. Fusesem o lașă pentru că nu protestasem.
   - Chiar așa?
   Domnul Maitland nu credea o vorbă.
   - Se pare însă că v-a ignorat sfatul. Nu pare deloc caracteristic doamnei Butcher pe care am văzut-o în fața instanței, femeia care nu v-a refuzat niciodată.
   Ea a dat din cap, de parcă ar fi fost de acord cu el.
   - M-am întrebat de ce a luat decizia de a veni cu mine în loc să rămână alături de tatăl ei și cred că a făcut-o pentru că era înspăimântată. Ar fi fost prea dureros.
   Am privit cum se uită spre juriu, apoi din nou la mine. Expresia ei părea una sincer îngrijorată. Acum îmi dau seama, de fapt, că-și selecta următoarea armă, o curăța, apoi mi-o vâra între coaste cu o precizie
înfiorătoare.
   - Mi-aș fi dorit să fi fost atentă la Christine mai devreme, poate aș fi reușit s-o ajut cumva. În spatele acestor aparențe absurde, e foarte fragilă. Mi-am dat seama de lucrul acesta odată când a vorbit despre moartea mamei ei. S-a întâmplat la scurt timp după moartea tatălui meu și a fost un moment rar de intimitate între noi. Mama lui Christine a murit într-un accident când ea era copil. Se simțea responsabilă. Nu-mi stă-n fire să intru în detalii, dar pot să spun că era un lucru care o bântuia. Așa că, da, poate am eșuat în îndatorirea de a avea grijă de ea, domnule Maitland, dar nu am insistat să mă însoțească în acea delegație la New York, dimpotrivă.
   Mi-am părăsit propriul trup, uitându-mă la mine de undeva de sus, și m-am întrebat cine era femeia aceea cu bluză de un galben-pal, cu mâinile încleștate în poală. Vedeam o linie cenușie acolo unde-i creștea părul și culoarea naturală i se ivea la suprafață. Multe lucruri pe care le auzisem la tribunal în ultimele câteva săptămâni mă luaseră prin surprindere, dar niciuna atât de mult ca portretul pe care mi-l zugrăvise Mina.
    Psihotică.  Disperată. Instabilă. Uneori sursă de amuzament. Atunci am înțeles ce nu pricepusem înainte: un aspect vital al apărării Minei Appleton se baza pe asasinarea personajului meu. Iar ea probabil deja știa acest lucru. Iar eu îi permisesem să mă folosească astfel. Fusesem o pradă ușoară în ghearele ei.
   - Îmi pot da seama, doamnă Appleton, cum o persoană atât de devotată, atât de loială, o femeie atât de „fragilă” vă poate fi de folos. Cineva care poate fi convins cu ușurință să facă orice îi cereți dumneavoastră. Să scape de materialele care v-ar putea incrimina, să șteargă însemnările din agenda dumneavoastră, apoi să mintă pentru dumneavoastră în fața tribunalului, sub jurământ.
   - Nu, nu, nu. Christine are voință proprie. Se crede indispensabilă și este devotată profesiei sale în întregime. Aici nu am nicio îndoială, domnule Maitland. Dar Christine n-ar minți niciodată pentru mine. Pentru nimeni altcineva, de fapt. Pur și simplu nu-i stă în fire. Și faptul că mi-a șters însemnările din agendă... Ei bine, ciudat, dar incorect? Nu. Nu era ea însăși, cum am spus. A fost o sincopă. O perioadă nefericită din viața ei. Cu toții avem momente din acestea, nu-i așa? Christine nu e o persoană incorectă sau mincinoasă. Oricât de aiurea ar părea acțiunile ei, știu că intențiile ei au fost inofensive. Este cinstită și bună la suflet. N-ar face nimănui vreun rău cu bună știință.
   - Descrieți o femeie mai degrabă disperată, doamnă Appleton. O persoană care ar face orice ca să vă fie pe plac.
   - Nu. Nu e cinstit față de Christine. E o femeie dedicată, muncitoare, care se mândrește mult cu meseria ei.
   - Dedicată și muncitoare? Sau imprevizibilă și paranoică? Mai exact care dintre ele, doamnă Appleton? Descrieți acțiunile doamnei Butcher ca pe o sincopă, una care s-a dovedit extrem de convenabilă pentru dumneavoastră. Dacă este atât de „imprevizibilă” precum spuneți, pare greu de crezut că ați fi continuat s-o păstrați ca angajată atât de mult timp.
   - Mi-aș încredința viața lui Christine. Viețile copiilor mei. Dar în acea perioadă era haotică. N-au fost doar încurcătura cu cutiile din arhivă sau agenda, au mai fost câteva greșeli în acea vreme și cealaltă secretară a mea, Sarah, a trebuit să repare foarte multe lucruri. Mi-e foarte dragă Christine. A făcut câteva greșeli, atâta tot. Cu toții facem greșeli.
   Da, cu toții facem greșeli, Mina.
   În fața tuturor celor prezenți arătam ca femeia pe care ea o descrisese. O creatură tristă și singură care se baza pe faptul că slujba ei îi umple existența pustie. Instabilă, ineficientă, necinstită. Ba chiar un pic sinistră, acționând de capul meu, pe la spatele ei, cu o senzație exagerată a propriului statut.
   Mă dedicam trup și suflet slujbei mele, dar tot nu era destul în ochii ei.
   Iar Mina cum părea? Femeia aceasta care susținea că ține la mine? O șefă generoasă, corectă, o femeie gata să-mi ierte erorile. O persoană care-mi rămăsese loială când alți șefi, mai puțin înțelegători, m-ar fi dat afară de mult timp.
   Cât s-au distrat jurnaliștii când au scris despre mine.
   Mai degrabă doamna Danvers decât domnișoara Moneypenny. O femeie izolată, de vârstă mijlocie, oarecum instabilă, care s-a agățat de șefa ei de parcă viața i-ar fi depins de asta...
   În timp ce familia Minei Appleton a fost la tribunal în fiecare zi, stând în primul rând din public și, în spatele acesteia, soția șoferului David Santini a ascultat mărturii uneori dureroase, n-am văzut decât un membru al familiei lui Christine Butcher: fiica ei a venit în instanță o singură dată. De-a lungul mărturiei Minei Appleton, asistenta ei a rămas impasibilă, cu excepția unui singur moment, când a zâmbit atunci când a fost descrisă drept Gardian.
   Nu pot învinovăți spectacolul oferit de Mina. A vorbit umilă și și-a păstrat glasul echilibrat pe toată durata întrebărilor. Neadevărurile care îi ieșeau de pe buze zburau cu ușurință, așa cum o fac minciunile într-o sală de judecată, ca niște spectre care plutesc deasupra ta, dar pe care nu poți pune mâna. Știi că sunt acolo, dar, dacă nu le vezi și nu le poți atinge, ele rămân intangibile, nu reale. Domnul Maitland știa că sunt acolo și a încercat din răsputeri să-i facă și pe alții să le vadă, dar e eșuat. N-a avut nicio șansă.
   Cu Mina despuiată de podoabele banilor și ale succesului, cu hainele ei simple, cu părul prins la spate, cu tenul nemachiat, juriului i-a venit foarte greu să creadă că era capabilă de înșelătoria de care o acuza Maitland. Cum ar fi putut femeia asta minionă, cu vorbă blândă, să ruineze viețile acelor bieți fermieri și ale familiilor lor? Era dincolo de imaginația lor să creadă că ea le furase pământul și le răpise profiturile sau că împinsese un bătrân la sinucidere. Domnul Maitland nu putea produce nicio probă indubitabilă, grație mie, secretarei, și lui Dave, șoferului ei.
   Când Mina s-a întors la locul ei, s-a întins și m-a strâns ușor de mână.
   Cred că a simțit cât de rece și de transpirată eram. Și când m-am întors și am privit-o în ochi, am văzut cât de negru îi era sufletul. În acel moment am știut că era vinovată de toate infracțiunile de care era acuzată. Și ce vedea Mina când mă privea pe mine?
    Nimic, presupun. Un vid. Niciun pericol.

38

   - Apărarea o cheamă la bară pe Lady Appleton.
   Înainte ca Mina să depună mărturie, mă temusem că mama ei nu va fi un martor destul de convingător și că-și va dezamăgi fiica. Acum speram s-o facă. Să se dovedească pe cât de rece o descrisese Mina. Speram să se afle adevărul. Speram ca mama Minei să iasă în față și să nege faptul că ea și fiica ei au fost vreodată apropiate. Speram ca alibiul Minei să fie dat în vileag drept minciună. Voiam să fie umilită și expusă, așa cum fusesem eu.
   Bătrâna care a străbătut sala de judecată nu semăna deloc cu femeia pretențioasă și egoistă pe care mi-o imaginasem. Nu se potrivea deloc cu imaginea pe care o purtasem după mine în toți acești ani. O mamă care, după spusele Minei, se pusese mereu pe primul loc.

................................................