Secretara, Rene Knight

 .............................................

2-4

 

           Mi-am scos încălțările la baza scărilor, cu călcâiele înroșite pentru că mă strânseseră cizmele. Erau cu o jumătate de număr mai mici. I-am bătut la ușă.

   - Da.
   Mina e deseori irascibilă când se trezește din somn. S-a relaxat însă când m-a văzut și am așteptat să se ridice în capul oaselor, rezemată de perne, apoi și-a așezat tava în poală.
   - Vrei să iei loc puțin, Christine?
   Mă bucuram întotdeauna să-i țin companie.
   - Nu-mi amintesc să mă fi simțit vreodată mai obosită, a zis ea.
   - Cred că e mai greu să suporți moartea unui părinte când nu ai frați sau surori care să-ți fie alături, am îndrăznit să spun.
   - Da, aici ai dreptate.
   Și-a luat sandvișul, apoi l-a lăsat la loc pe farfurie. Eram tentată să mă duc la ea și s-o hrănesc cu forța. Haide, doar o îmbucătură. Am văzut-o cum își împunge prăjitura cu furculița. Margaret îi adusese și o pară, și am recunoscut cuțitul simandicos pe care-l văzusem în casa Minei din Notting Hill. Mi-am amintit cum a curățat mărul fără întrerupere. Învățasem și eu să fac la fel.
   - Îmi pare rău că mama ta n-a mai putut rămâne după înmormântare, Mina. Presupun că ți-ar fi plăcut s-o ai lângă tine acum.
   - Doamne, nu, a zis ea. Nu suntem apropiate. Mama e o femeie distantă. N-a fost niciodată alături de mine când am avut nevoie de ea, nici măcar în copilărie.
   A dat tava la o parte și m-a privit.
   - Și mama ta, Christine. A avut cancer, nu-i așa? Asta a răpit-o de lângă tine.
   A vorbit ca și cum am fi fost amândouă orfane. De parcă și mama ei ar fi murit.
   Mâinile au început să-mi transpire - anxietatea pe care am simțit-o de fiecare dată când m-am gândit la mama și care mă face să mă cufund în fotoliu. Îmi imaginez că e încă acolo - rușinea mea absorbită de tapițeria roșie de pe fotoliul Minei.
   - Nu.
   Simțeam că nu eram în stare să spun mai multe și poate că tocmai asta i-a stârnit curiozitatea. S-a ridicat de pe pat și s-a așezat lângă mine, cocoțându-se pe scaunul măsuței de toaletă și întorcându-și privirea spre mine. Mi s-a părut greu s-o privesc în ochi și mi-am lăsat ochii în jos, închipuindu-mi cât de mult mi-ar fi plăcut să mă cufund în covorul gros și să dispar.
   - Un accident?
   Moartea mamei mele era un lucru despre care nu vorbeam niciodată.
   - Da, a fost un accident.
   - Vai, Christine!
   Am auzit foșnetul șervețelelor scoase din cutie, apoi am simțit cum mi le îndeasă în mână.
   - Nu te grăbi, mi-a zis. S-ar putea să-ți prindă bine să vorbești despre asta.
   M-am gândit: Poate că da. Deci, m-am transportat înapoi în timp, la frunzele de pe pavaj. Toamnă. Ora 5 și jumătate, într-o după-amiază de miercuri.
   - Mama mă lua mai târziu miercurea, pentru că aveam muzică. Cântam la pian.
   Promite, spunea profesoara mea. Mama avea ambiții pentru mine, dar m-am oprit din cântat când a murit. Mai târziu, mi-am transferat talentul de pianistă asupra clapelor mașinii de scris.
   - Cum era ea, Christine?
   Am încercat să-mi închipui fața mamei, dar mi-o ștersesem din memorie cu mult timp în urmă. Mă abținusem mereu să mă uit la fotografiile sale, probabil pentru că aveam senzația că nu merit. Că n-ar fi trebuit să am dreptul de a-mi stoca imaginea ei în minte.
   - Mi-e greu să-mi amintesc, a trecut foarte mult timp de-atunci.
   - Câți ani aveai? Mai spune-mi o dată.
   - Opt.
   - Aah, da. Prea mică să-ți pierzi mama.
   Era exact ce spusese când mă dusesem la interviu. Fix aceleași cuvinte.
   - Ce trist că nu-ți mai amintești chipul ei. Așadar. Erați pe drumul dinspre școală spre casă... a subliniat ea cu blândețe, îmboldindu-mă.
   - Da. Era o plimbare scurtă. Cincisprezece minute, cu o singură intersecție aglomerată de traversat. Nu aveam voie să traversez de una singură. De aceea mama mă lua întotdeauna de la școală. Când am ajuns în mijlocul trecerii de pietoni, un camion a apărut din senin. A lovit-o.
   Mina mi-a întins încă un șervețel.
   Îmi amintesc vuietul camionului și cum am văzut-o pe mama dispărând sub el. În ochii mei de copil a fost ca și cum mama ar fi fost mâncată de vie.
   O amintire a chipului mamei mi-a venit în minte atunci - ca și cum ar fi fost acolo, în dormitor, ascultându-mă cum spun povestea morții ei. Și apoi mi-am dat seama că era propria mea reflexie privindu-mă în oglinda măsuței de toaletă, din spatele Minei. Semeni foarte bine cu mama ta, Christine, spuneau oamenii. Când m-am uitat la imaginea aceea, ea s-a schimbat în chipul meu pe când aveam opt ani - cu o mică dâră de muci curgându-mi din nas. Mi i-am șters cu un șervețel. Părea că Mina trezise toate fantomele trecutului meu.
   - Nu înțeleg, Christine. Mama ta a fost lovită și tu nu? Te-a împins din calea camionului?
   - Nu mai țin minte.
   - Poate că te-ar ajuta, Christine, dacă ai încerca să-ți amintești.
   Am închis ochii și am auzit ceasul de lângă pat ticăind, secundă cu secundă.
   - Eram deja pe trotuar, pe cealaltă parte a străzii, când a fost lovită.
   - Deci ai fugit de ea? Ai trecut strada de una singură?
   Voiam ca Mina să mă consoleze - să-și așeze, liniștitor, o mână pe umărul meu - dar ea întorcea povestea pe toate părțile, încercând să-i dea de capăt.
   - Și mama ta a venit după tine?
   M-a așteptat să umplu tăcerea. Iar eu m-am conformat.
   - Da.
   - Ce oribil! Trebuie să fie îngrozitor să porți povara asta de atâta timp. Îmi dau seama că te-a marcat.
   S-a încruntat și a înclinat capul, încercând să-mi ofere compasiune.
   - Dar nu erai decât un copil, Christine. N-ar trebui să te învinovățești.
   S-a răsucit apoi cu fața la oglindă.
   - Doamne, arăt groaznic, a zis.
   - Îmi pare rău că m-am supărat, Mina. Nu vorbesc niciodată despre asta.
   - Serios?
   Și-a umflat fața și și-a fardat obrajii.
   - Nici tatăl tău?
   - Nu prea, nu.
   - Ce trist. Cred că te-ar fi ajutat să auzi că n-a fost vina ta sau măcar că el nu te-a învinovățit pentru moartea ei. Presupun că asta te împovărează atât de mult. Ți-ar plăcea să știi că ai primit iertarea tatălui tău.
   Mi-a zâmbit în oglindă cu tristețe.
   - Nu fi atât de îngrijorată, Christine. Eu nu-mi schimb părerea despre tine. Erai un copil. Și e secretul nostru. Sunt impresionată că ai avut încredere în mine ca să mi-l destăinui. Acum. Vrei să iei tava cu tine jos când pleci?

16

   Am sperat că memorialul Lordului Appleton va contribui la repararea reputației acestuia - oamenii să și-l amintească pentru ce fusese odinioară, nu pentru ce devenise.
    Poate că încercam să-mi domolesc vinovăția în privința felului în care el se retrăsese din afacere. În seara aceea, am simțit o greutate pe suflet în timp ce mă îndreptam spre Wallace Collection, care a fost atenuată de o mică faptă bună pe care am făcut-o pe drum. N-a fost mare lucru. O mănușă scăpată pe jos, iar eu i-am căutat și i-am găsit proprietarul. Totuși, recunoștința pe care am primit-o din partea acelui străin - un zâmbet cald, o mulțumire - m-a copleșit ca un val de automulțumire și, când am ajuns la destinație, mă simțeam deja mai bine.
   Voiam ca fața Lordului Appleton să fie primul lucru pe care invitații îl vor vedea când ajung la memorial, așa că aranjasem niște proiecții, cu poze de-ale sale de când era în floarea vârstei, care se derulau pe zidul din spate.
   Când a intrat Mina, am urmărit-o cu nerăbdare - nu mă așteptam, probabil, la lacrimi, ci la un strop de tandrețe. Nu am văzut decât sfidare.
   În timp ce camera se umplea, am luat un pahar de vin roșu, am urcat la primul etaj și am privit în jos. Îmi admiram strădaniile - cvartetul de coarde care interpreta Mozart, aranjamentele florale glorioase, antreurile stilate servite pe tăvi de argint. Mă simțeam mai în largul meu acolo sus, în afara mulțimii, și mă-ntrebam dacă Jenny Haddow se simțea la fel - stânjenită în mijlocul invitaților. O zărisem mai devreme, elegantă în hainele ei de mătase verde, stând de una singură și privind dintr-o parte. Nu suntem nici cal, nici măgar, noi, asistentele personale. Nici membri ai familiei, nici prieteni.
   Am căutat-o pe Mina din priviri prin mulțime și am descoperit-o chiar sub mine, discutând cu președintele unui supermarket concurent, unul dintre giganții pe care ar fi preferat să nu-i invite, dar a fost convinsă că trebuia s-o facă.
    Îl disprețuia pe individul respectiv și-mi dădeam seama că o plictisea de moarte, dar nimeni nu ar fi ghicit asta vreodată. Semnele erau acolo, dacă știai să le citești. De-abia aștepta să scape de el. Am privit-o cum își îngustează ochii, ca o pisică zâmbitoare, apoi îi atinge mâneca - un gest scurt al mâinii - și apoi cum dispare, fluidă ca o dansatoare, croindu-și drum prin mulțime până când a ajuns în brațele soției premierului. S-au sărutat și, îmi imaginez, soția premierului și-a cerut scuze pentru absența soțului ei. Mina și-a ascuns în mod admirabil dezamăgirea. Nu trebuie să-i faci să se simtă vinovați pe cei mai puternici ca tine, înțelegea asta.
   Resentimentele lor se adună și apoi au tendința să se întoarcă împotriva ta.
   Sau, și mai rău, să te țină la distanță.
   Pe măsură ce se apropia momentul discursurilor, am văzut cum Mina ieșea în față. Când a deschis gura pentru a vorbi, la fel am făcut și eu - buzele mele le imitau pe ale sale. Știam discursul acela pe dinafară și, deși nu fiecare vorbă îmi aparținea, inserasem acolo câteva fraze îndrăgite de tatăl ei - cele pe care ea le ura în timpul vieții lui, dar pe care, acum, că el murise, le rostea cu grație.
   - Tata s-a mândrit cu faptul că a lucrat în ceea ce el numea comerț. Pentru el, comerțul era comerț, nu afacere, și îi sunt atât de recunoscătoare pentru că m-a învățat să apreciez diferența. A crezut cu putere în ideile filosofului revoluționar Thomas Paine. Tata vorbea despre armonia universală dintre fermierul care-și vinde grânele și negustorul care i le cumpără. Era un comerciant cu conștiință, care credea că profitul nu trebuie să apară în dauna celorlalți. Este un crez pe care mi l-a insuflat la o vârstă fragedă, un lucru care a rămas etosul principal al companiei Appleton’s de azi.
   După aceea am coborât în holul principal, dorind s-o prind pe Jenny Haddow înainte să plece. Am găsit-o luându-și la revedere de la un bărbat pe care nu l-am recunoscut, dar am rămas deoparte până când acesta a plecat.
   - Jenny, salutare!
   - Christine.
   Părea încântată să mă vadă.
   - Voiam să-ți mulțumesc că m-ai ajutat cu lista de invitați.
   O parcursesem alături de Jenny, care-mi dăduse câteva idei.
   - Ah, e plăcerea mea. Nu m-a deranjat.
   Am întrebat-o cu cine vorbea mai devreme.
   - Clifford Fraser? Tatăl lui, John, era unul dintre numele pe care ți le sugerasem, însă din păcate nu s-a simțit suficient de bine ca să vină. Clifford a preluat afacerea acum. Familia Fraser a fost ani întregi furnizor pentru Appleton’s.
   - A, da, cunosc acest nume...
   - Dar nu știi cum arată. Asta mă întristează, Christine.
   M-am crispat.
   - Iartă-mă, sunt nostalgică. Discursul Minei a fost emoționant, dar mă-ntreb dacă nu cumva armonia despre care vorbea - dintre Appleton’s și furnizorii săi - e de domeniul trecutului.
   Mi-a luat mâinile în ale sale și am simțit tremurul specific vârstei ei.
   - În orice caz, trebuie să plec, dar îți mulțumesc că ai organizat un astfel de eveniment minunat pentru Lordul Appleton. Ar fi fost încântat. Ai făcut o treabă superbună.
   - Vrei să-ți chem o mașină, Jenny? Te întorci la Fincham Hall?
   M-a privit surprinsă.
   - O, nu. Mă-ntorc la mine acasă. O să iau un taxi de pe stradă. Mulțumesc încă o dată. Și noapte bună, Christine!
   M-a pupat scurt pe obraz, apoi a plecat.
   Ce s-a întâmplat în continuare e un lucru cunoscut, deși nu este adevărul meu.
    Am văzut-o pe Mina cu Clifford Fraser, bărbatul cu care vorbise Jenny. De unde stăteam eu, păreau prinși într-o conversație însuflețită. L-am privit și era acolo un detaliu care-mi amintea de tatăl lui. Era, desigur, mult mai tânăr, dar mi-am dat seama de efortul dureros pe care-l făcuse când se îmbrăcase pentru această ocazie. Sacou, nu costum; pantalonii aveau o nuanță mai închisă de albastru. M-am uitat mai atent și m-am întrebat dacă nu cumva, ca și în cazul tatei, acesta fusese odinioară un costum, dar sacoul, purtat mai des, era mai jerpelit din cauza asta. Nodul cravatei sale era prea mic, iar părul, deși pieptănat, părea lipit de cap. Tata nu avea prea mult păr, așa că gelul în cantități exagerate n-a fost niciodată o problemă pentru el.
   Cineva s-a lovit probabil de Clifford Fraser, pentru că acesta s-a clătinat înainte, vărsându-și băutura. N-a fost vina lui și nu cred că a stropit-o pe Mina, dar cred că a speriat-o, pentru că a scos un țipăt. Clifford Fraser părea îngrozit și a încercat să-și ceară scuze, dar Mina l-a prins pe Andy de braț și s-a agățat de el ca și cum se afla la ananghie.
    Soțul ei a scos-o de acolo și, când au trecut pe lângă mine, ea mi-a șoptit la ureche:
   - Scoate-l pe ăsta de-aici!
   Expresia de pe chipul ei era a unei femei care descoperise ceva dubios chiar sub nasul ei.
   - Domnule Fraser, am zis, luându-l de braț. Dați-mi voie să vă ajut să vă găsiți haina.
   Privirea lui a urmărit-o pe Mina.
   - Voiam doar să discut cu ea. Tata și Lordul Appleton erau prieteni vechi.
   - Da, sunt sigură, am replicat.
   Am văzut-o pe Mina vorbind cu Angus Cathcart, custodele fotografiilor, după care acesta a șoptit ceva unuia dintre oamenii de la firma de securitate.
   Nu voiam ca atmosfera să se strice din cauza unui scandal inutil, așa că l-am scos de-acolo pe Clifford Fraser. Când aproape că am ajuns la scări, el s-a răsucit cu fața spre încăpere.
   - Tatăl tău a fost un om bun. Ar fi trebuit să ne dea ascultare! a strigat el și câteva capete s-au întors, dar Mina părea că dispăruse.
   Tipul de la securitate s-a apropiat, înșfăcându-l violent pe domnul Fraser de braț.
   - Nu e nevoie să procedăm așa, i-am zis eu. Domnul tocmai pleca. Nu-i așa, domnule Fraser? Haideți acum să vă găsim haina.
   Voiam să protejez aura demnă a acestei serate și, din fericire, Fraser m-a lăsat să-l conduc în hol. Tremura, era nesigur pe picioare, dar nimic mai mult. L-am prins la garderobă când a încercat să se smulgă din nou și să se întoarcă în salon.
   - Domnule Fraser, vă rog, am spus cu glas ferm.
   S-a oprit de-ndată și s-a răsucit spre mine. Atunci am văzut că avea lacrimi în ochi.
   - Vreau doar o întâlnire cu ea, atâta tot.
   - A fost o seară grea, domnule Fraser. Dați-mi voie să găsesc o mașină care să vă ducă acasă.
   I-am luat haina de la garderobă și l-am condus afară, sperând că aerul serii îl va liniști. Câțiva fotografi pândeau la colț, așa că l-am condus pe Clifford Fraser în direcția opusă și am așteptat împreună venirea taxiului.
   - Fraser’s e unul dintre cei mai vechi furnizori ai firmei Appleton’s, nu-i așa?
   A părut încântat că lucrul acesta era recunoscut.
   - Eu sunt Christine Butcher, asistenta personală a Minei Appleton, am spus, întinzându-i mâna.
   Mi-a strâns-o și ochii i s-au luminat. Nu avea nici cea mai vagă idee cine eram. Ce influență aș fi putut avea.
   - O să văd ce pot face pentru a aranja o întâlnire, domnule Fraser.
   - Mulțumesc, domnișoară Butcher. Aș aprecia foarte mult.
   S-a agățat de mâna mea ca de un colac de salvare, iar eu am simțit aceeași senzație plăcută de mai devreme, când îi înapoiasem acea mănușă necunoscutului.
   - Ținem legătura, am zis și l-am ajutat să urce în taxi, apoi i-am făcut cu mâna.
   A doua zi de dimineață am strecurat o întâlnire în agendă, peste două săptămâni.

17

   - Ce mama dracului e asta? Ah, pentru numele lui Dumnezeu! Nu sta acolo așa, Christine.
   Nu se-ntâmpla foarte des ca Mina să înjure. Considera asta un semn de slăbiciune, o pierdere a controlului. A început să tasteze furioasă pe telefon.
   - Asta, aici. El.
   Eu stăteam pe canapea și tocmai trecuserăm în revistă agenda zilnică - un moment de care de obicei mă bucuram. M-am ridicat și m-am dus lângă ea. Am văzut că, în timp ce eu răsfoiam programul din ziua respectivă, ea trecuse înainte, la săptămâna următoare. Am simțit că leșin când am văzut Clifford Fraser, ora 11.
   S-a răsucit și mi-a aruncat o privire care mi-a confirmat că era ceva mai mult decât o ieșire nervoasă.
   - Nu vreau ca omul ăla să se apropie de clădire. La ce mama naibii te-ai gândit?
   - Îmi pare foarte rău, Mina, dacă aș fi știut...
   - Dacă ai fi știut? Pentru numele lui Dumnezeu. Rezolvă problema și gata. Și închide ușa după tine.
   Am ieșit din birou, mulțumită că era prea devreme și fetele nu erau acolo ca să asiste la scenă. M-am așezat la birou, cu mâinile tremurând, și a trebuit să aștept să mă calmez înainte de a lua telefonul.
   - Bună dimineața, pot vorbi cu domnul Fraser, vă rog? Sun de la biroul Minei Appleton.
   - Da, eu sunt.
   Nu era el. Vocea părea a unei persoane mai în vârstă.
   - Aș dori să discut cu Clifford Fraser.
   - Sunt John, tatăl lui. Pot să vă ajut?
   - Nu. Trebuie să vorbesc cu fiul dumneavoastră. E acolo cumva?
   - Ești Jenny?
   În glasul său s-a simțit imediat o urmă de căldură.
   - Nu. Domnișoara Haddow s-a pensionat acum câțiva ani. Eu sunt asistenta doamnei Appleton.
   Din partea cealaltă, am simțit confuzie, apoi o voce de femeie a preluat convorbirea.
   - Alo? Sunt Sallv Fraser, soția lui Clifford.
   - Sun de la cabinetul Minei Appleton. Mi-e teamă că a avut loc o încurcătură. Va trebui să anulăm întâlnirea cu soțul dumneavoastră.
   - Dar e de-abia săptămâna viitoare.
   - Știu asta.
   - Era totul aranjat.
   - Doamna Appleton nu se mai poate vedea cu dumnealui.
   - Nu puteți face asta.
   - Vă asigur că pot.
   - A vorbit personal cu asistenta ei.
   Am auzit un foșnet de hârtii.
   - Christine Butcher, da, e aici scris.
   - A avut loc o încurcătură. Deci nu mai e posibil.
   - Poate veni în altă zi.
   - Anulăm, nu amânăm.
   Am închis telefonul și am șters numele Clifford Fraser din agendă. Când am ridicat privirea, Lucy tocmai venea.
   - ’Neața, a zis ea, cu rânjetul ei obișnuit, vârându-și capul pe ușă. Totul e în regulă?
   A aruncat o privire spre cabinetul Minei, iar eu m-am ridicat de la birou și am văzut că jaluzelele erau trase.
   - Absolut. E într-o videoconferință. Poți să-mi aduci o cafea, Lucy? N-am stat un minut în dimineața asta.
   - Sigur, a spus ea și a dispărut.
   M-am întors în birou, am închis ușa și, cu un gest jalnic de solidaritate, am tras și eu jaluzelele. Când Lucy mi-a adus cafeaua, am văzut-o pe Mina trecând pe lângă ușa deschisă. Era îmbrăcată cu pardesiul, dar eu știam că nu era nicio întâlnire în afara biroului în dimineața aceea. Eu scrisesem agenda pentru ziua respectivă. Prânzul la birou, apoi, la o oră trei, o întâlnire cu reprezentanții companiei de producție TV.
   - Unde se duce? a întrebat Lucy.
   Habar n-aveam.
   - O ședință anunțată-n ultima clipă. Nu știu la ce oră se întoarce.
   M-am tot așteptat ca Mina să mă sune, dar n-a sunat, iar pe măsură ce treceau orele simțeam o greață crescândă. Chiar m-am întrebat dacă nu cumva mă îmbolnăvesc. Pe la 6:30 Angelica mi-a trimis un mesaj, întrebându-mă când ajung acasă. Nu-i stătea deloc în fire și m-am bucurat la gândul că vrea să fiu alături de ea.
    Plec de-aici în curând, i-am scris. Totul e OK?
   Îți spun mai târziu, a răspuns ea.
   Ne vedem pe la 8 jumate.
   Dacă aș fi plecat atunci, aș fi ajuns acasă mai devreme.
   M-am îmbrăcat cu pardesiul și am intrat în biroul Minei. Întotdeauna mă asiguram să-l las așa cum i-ar fi plăcut ei să-l găsească la întoarcere. Era un balamuc total, o dovadă a crizei de nervi de dimineață. Cerneala se scursese pe lemnul deschis la culoare al biroului ei și am remarcat că rosese capătul unui pix. Pe podea erau bucățele de plastic, acolo unde ea rosese pixul și apoi scuipase pe jos. Pe covor era plin de foi de hârtie mototolite - le aruncase la coșul de gunoi și câteva căzuseră pe lângă acesta. M-am lăsat în genunchi, strângând fiecare așchie de plastic, culegând cocoloașele de hârtie, despăturindu-le și citindu-le pe fiecare în parte, în caz că era ceva important.
   - Tot aici ești.
   M-am întrebat de cât timp era acolo, privindu-mă cum stăteam chircită și mă târam pe podeaua din cabinetul ei. De suficient timp, judecând după faptul că-și scosese haina și și-o înfășurase pe braț.
   - Făceam curat înainte să plec.
   Nu mi-a răspuns, ci a rămas în prag privindu-mă până când m-am ridicat și m-am îndepărtat de biroul ei.
   - Ia loc, te rog.
   A făcut un semn din cap spre canapea, închizând ușa și ducându-se spre fereastră, cu spatele la mine. Era atât de subțire încât îi vedeam omoplații mișcându-se pe sub pulover, ca două aripi strânse.
   - Voiam să discut cu tine mâine-dimineață, dar, dacă tot ești aici, mai bine o fac acum. Presupun că nu te grăbești să pleci.
   Încă aveam pardesiul pe mine și am șovăit, gândindu-mă că Angelica mă aștepta acasă.
   - Dacă trebuie să pleci, spune și gata.
   - Nu, e-n regulă.
   Am încercat să par relaxată, dar, fără îndoială, am dat greș. S-a răsucit, agățându-și haina pe canapeaua de lângă mine. Apoi s-a dus la birou și s-a așezat.
   - E vorba despre azi-dimineață. Treaba cu individul ăla, Fraser...
   Vorbea mai degrabă cu computerul decât cu mine, trimițând câteva e-mailuri.
   - M-a scos din minți...
   S-a delogat, apoi s-a uitat la mine. Am dat să spun ceva, dar ea a ridicat mâna, oprindu-mă.
   - ... mai mult decât atât, de fapt. M-a sâcâit toată după-amiaza.
   Am văzut, pe sub birou, cum își scoate pantofii și-și vâră picioarele sub ea - o manevră pe care doar o femeie micuță ca Mina sau poate un copil ar putea s-o facă atât de elegant pe un scaun rotitor de birou.
   - Cum spuneam, m-a sâcâit toată ziua - o distragere neplăcută - și nu-mi place deloc această intruziune. Asta e problema, cred. Sunt lucruri mai importante la care ar trebui să mă gândesc.
   Lucruri mai importante decât tine, mi-a spus o voce batjocoritoare din mintea mea.
   Telefonul mi-a sunat în buzunar.
   - Trebuie să răspunzi?
   - Nu.
   L-am închis fără să mă uit măcar dacă era Angelica.
   - Unde rămăsesem? Da. O distragere neplăcută. M-a făcut să mă întreb ce fel de persoană mi-aș dori să lucreze cu mine. Iar răspunsul? Cineva în care să am încredere că mă poate sprijini. Nu cineva care e autosuficient și indiferent.
   Părea atât de relaxată, ghemuită pe scaun ca o pisică.
   - Nu-mi place autosuficiența, Christine. Mă face să-ți pun la îndoială loialitatea.
   Atârna acolo, între noi, această chestiune legată de loialitate.
   - Când cineva ți-e alături de multă vreme, ai ajuns să ai încredere în ea, mai ales că face parte din echipa ta de atâția ani, ea devine parte din familie. Și, fiind parte din familie, înghiți lucruri pe care n-ar trebui. Treci cu vederea greșeli sau te prefaci că nu vezi unele lucruri, pentru că ai ajuns s-o cunoști bine pe persoana respectivă și presupui că are doar intenții bune...
   Vorbea lent, măsurându-și fiecare cuvânt. Și fiecare vorbă pe care o rostea sugea aerul din mine. Toată cariera mi-a trecut prin fața ochilor.
   Totuși, nu mă puteam gândi la niciun lucru făcut de mine pe care Mina ar fi trebuit să-l treacă cu vederea. Activitatea mea era ireproșabilă. În afara zilei de azi. Întâlnirea din agendă cu un om pe care ea nu-l plăcea. Mi-am încleștat mâinile în poală ca să nu-mi mai tremure.
   - Cred că problemele încep când persoana respectivă devine prea apropiată, consideră că totul i se cuvine - mici libertăți care, la prima vedere, nu par a fi importante. Doar când le examinezi mai îndeaproape ele devin imposibil de trecut cu vederea.
   E un obicei de-al meu să mă rup de realitate când mă aflu la ananghie.
   Am zărit oamenii de serviciu intrând în biroul de la intrare, o echipă formată din soț și soție, unul golind coșurile de gunoi și celălalt aspirând.
   Mi-am dat seama că Mina se oprise din vorbit și m-am întors spre ea. Am văzut că mă privea, cu degetele galopându-i în sus și-n jos pe birou. A inspirat profund sau poate a oftat - și acum mi-e greu să mă gândesc la seara aceea.
   - Vezi tu, nu e vorba doar despre incidentul de azi, cu agenda.
   A luat un pix și a început să mâzgălească pe un carnețel.
   - E un lucru care s-a întâmplat acum câțiva ani. M-a sâcâit la momentul respectiv, dar m-am decis să nu spun nimic. Voiam să-ți mai acord o șansă. Acum îmi fac griji că am avut prea multă încredere în tine. Poate nu-ți mai amintești, Christine, dar, te asigur, mie mi-a rămas în cap. O îndoială deranjantă undeva, în mintea mea, care acum a ieșit din nou la suprafață.
   Mi-am ținut respirația.
   - Te-am lăsat pe tine, pe Sarah și pe Lucy să rămâneți în apartamentul meu de lângă Hyde Park. Cred că era o grevă feroviară, un motiv pentru care nu puteai ajunge acasă. Așa că v-am oferit ospitalitatea.
   M-a privit cu capul înclinat într-o parte.
   - Tu mai ții mine, Christine?
   - Cred că da.
   Gata, ieșea la suprafață. Singura mea greșeală. Trebuise să scotocească mult după ea ca s-o găsească.
   - Crezi că da.
   Și-a lăsat pixul jos și s-a uitat la mine.
   - Te-am lăsat la cârmă. Am avut încredere în tine. Ce dezamăgire, să-mi dau seama că am avut încredere în cine nu trebuia!
   Am simțit cum mă înfierbânt pe dinăuntru și, fără-ndoială, m-am înroșit la față. Pielea mă trăda, așa cum o făcea din copilărie.
   - Una dintre voi mi-a umblat printre haine, bănuiesc că a probat chiar câteva dintre ele. Parfumul meu era folosit. Poate că astea ți se par niște meschinării, dar nu e deloc plăcut să știi că și-a băgat cineva nasul în lucrurile tale personale.
   Mă invitase să mă simt ca acasă. Mi Casa Su Casa, cred că asta e fraza pe care o folosise. M-am înfiorat de rușine.
   - A mai dispărut și un ornament. O pasăre de cristal. Era valoroasă și, mai important, era una dintre preferatele mele. Poate că s-a spart. Poate că ați băut prea multă șampanie din aceea de care v-am lăsat. Ori poate v-a căzut cu tronc și ați luat-o acasă. Ezit să acuz pe cineva de furt. Orice s-o fi întâmplat, ideea e că ați mușamalizat-o. Și asta e necinstit. Nu ești de acord?
   Am dat din cap, incapabilă să vorbesc, îngrețoșată de ideea că, în toți acești ani, Mina păstrase această unică intruziune pentru a o folosi împotriva mea. Dacă m-ar fi chestionat la momentul respectiv, aș fi mărturisit. Acum îmi transformase prostia într-un băț cu care mă pocnea peste picioare.
   - Nu voi tolera minciuna, Christine. Te-am lăsat șefă. Am presupus c-o să-ți asumi responsabilitatea pentru Sarah și Lucy. Iar problema cu Fraser ăla, ei bine, m-a făcut să-ți pun din nou loialitatea la îndoială. Faza e că mi-am pierdut încrederea în tine.
   S-a ridicat și s-a dus la ușă, deschizându-mi-o ca să plec. Eu nu mă puteam mișca.
  - Mai vorbim mâine-dimineață. Aș vrea să te duci acasă și să te gândești la tot ce-am spus.
   M-a fixat cu ochii ei albaștri, iar eu m-am forțat să mă ridic în picioare, îndreptându-mă spre ea.
   - Trebuie să știu că pot conta pe tine în momentele importante. Că ești o persoană pregătită să facă un efort în plus. Mă întristează gândul că s-ar putea să nu fii acea persoană.
   - Îmi pare rău, Mina, a fost tot ce-am reușit să bâigui.
   - Da, și mie îmi pare rău, Christine. Ar fi mare păcat să te pierd.
   Am auzit ușa închizându-se în urma mea și, când mă duceam spre lift, mi-am imaginat noua versiune a mea, așa cum o descrisese ea. Prea apropiată, autosuficientă, neloială, dubioasă, necinstită. M-am năpustit într-o toaletă și am vomitat.
   Ca de obicei, când am ajuns acasă, totul era în beznă, dar, pentru prima dată, m-am bucurat că Angelica nu venise la parter să mă întâmpine. Aveam timp să-mi revin. Nu mai era nevoie s-o necăjesc cu iminenta mea concediere. Am încercat să găsesc și o parte bună: puteam să-mi petrec mai mult timp cu ea. Am aprins luminile, mi-am scos pardesiul, apoi mi-am verificat chipul în oglindă, exersând un zâmbet larg.
   - Sunt acasă, am strigat eu.
   Am urcat scările și am bătut la ușa dormitorului ei. Am văzut lumina ieșind pe sub ușă. Am surâs. Camera era ordonată și am presupus că a făcut ce-o rugam să facă de luni întregi. Mi-a luat o clipă să-mi dau seama că nu era acolo, iar camera era atât de curată pentru că lucrurile ei lipseau.
   Atunci mi-am adus aminte că telefonul meu era în continuare închis și, când l-am deschis, am găsit 6 apeluri ratate de la Angelica. Nu-mi lăsase niciun mesaj. Am sunat-o de îndată, dar nu mi-a răspuns. Doar când am coborât din nou la parter am găsit un bilețel de la ea în hol. Probabil călcasem pe el când am intrat.
    M-am mutat la tata.
   M-am așezat pe trepte și am plâns. Poate că, dacă veneam acasă când promisesem, aș fi putut-o convinge să rămână. În schimb, o dezamăgisem din nou. Și știam, în adâncul inimii mele, că-i va fi mai bine cu Mike și Ursula. Merita mai mult decât căminul pe care i-l ofeream eu.
   Am stat trează toată noaptea - tăcerea din casă se strângea în jurul meu ca o menghină. M-am uitat la hainele pe care le alesesem pentru a doua zi de dimineață, agățate de ușa șifonierului. Un costum. Urma să fiu concediată rapid, știam asta. Minei nu-i plăceau oamenii care rămâneau aiurea pe acolo. Nu era nevoie să-mi dea preaviz. Cuvintele ei îmi răsunau în cap: Ar fi mare păcat să te pierd, ar fi mare păcat să te pierd - la nesfârșit. Spusese ar fi, nu va fi. Ar fi mare păcat să te pierd.
    Un licăr de speranță. Poate o a doua șansă.

   A doua zi de dimineață eram pregătită să-i fac față când a intrat în birou.
   - Acum îmi dau seama, Mina, că ar fi trebuit să-ți mărturisesc despre Lucy. O acopăr de ceva timp - îi corectez scăpările pe care am ales, cum spui tu, să le trec cu vederea. E neglijentă, așa a fost mereu. Nu am cum să spun chestia asta cu mănuși. Urăsc să fac asta, loialitatea e un lucru pe care îl iau la fel de în serios ca tine, dar îmi dau seama că loialitatea mea față de Lucy a fost prost direcționată. Nu face față slujbei sale. Mai mult încurcă. Întâlnirea cu Fraser confirmă acest lucru, și trebuie să-mi cer scuze că nu i-am corectat greșeala înainte s-o observi tu.
   Mina s-a lăsat pe spate în scaunul ei și a încercat să-și ascundă uimirea.
   Nu credea că am atât curaj.
   - Am vorbit deja cu HR-ul și am aranjat un pachet de concediere. Au fost de acord că niște salarii compensatorii sunt soluția cea mai bună. O să primească bani buni, dar n-o să ne acuze că am dat-o afară pe nedrept.
   - Înțeleg. Și ești pregătită să te ocupi de povestea asta, Christine?
   - Absolut. O s-o scot la prânz, ca să fac procesul mai lin.
   A zâmbit, dând din cap. Era impresionată.
   - Numai dacă ești sigură. Nu mi-ar plăcea să faci un lucru cu care nu ești împăcată.
   - Absolut, am repetat, zâmbindu-i la rândul meu.
   Lucy stătea la biroul ei, neavând habar că, atunci când am invitat-o la prânz în acea zi, nu se va mai întoarce.
   - Poți să-ți iei și pardesiul, Lucy. Fac eu cinste, dar cred că ar fi mai bine să-ți iei și geanta.
   Lui Sarah îi povestisem tot, așa că ea luase prânzul mai devreme. Odată cu plecarea lui Lucy, urma să primească o mărire de salariu.
   Am rezervat o masă într-un restaurant drăguț, însoțind concedierea lui Lucy cu o sticlă scumpă de vin. Ea a băut cea mai mare parte.
   - Lucy, nu trebuie s-o iei personal. Doar că Mina și-a pierdut încrederea în tine. Știi cum e ea. Poate fi foarte exigentă. În ceea ce mă privește, a fost o plăcere să lucrez cu tine.
   Până la desert, vărsase câteva lacrimi, iar eu am strâns-o afectuos de mână.
   - Nu ești concediată, Lucy. Doar că e momentul să treci mai departe. Sunt sigură că ești de acord că vei primi o compensare generoasă. Și o să mă asigur că Mina o să-ți scrie niște referințe senzaționale. Acum, bea tot din pahar. Să ciocnim pentru viitorul tău. Știu că va fi unul strălucit.

18

   - Ce cred? Cred că e una dintre rețelele mari care dau naștere unor răhăței nemulțumiți.
   Ora 5 după-amiază, într-o zi de luni. Stăteam la ușa biroului Minei, ținând în echilibru niște pahare, o găletușă cu gheață și o sticlă de whisky și întrebându-mă cum voi reuși să deschid ușa. Dragul de Paul Richardson, directorul de comunicare al Minei, mi-a venit în ajutor. A ridicat privirea, m-a văzut cum mă chinui și a sărit în picioare, deschizând ușa și dându-l la o parte pe un subaltern de-al lui din calea mea - un tinerel de la un tabloid pe care-l ademenise să lucreze pentru el.
   Erau cu toții aici de ore întregi și făcuseră mizerie cu mâncarea și băutura aduse de mine. M-am mișcat printre ei cât mai încet cu putință, strângând aproape invizibilă farfuriile și ceștile murdare. Atmosfera era tensionată, un lucru pe care-l observasem în ultimele săptămâni, răstimp în care fuseseră mai multe ședințe decât de obicei cu echipa de elită a Minei - liniștea birourilor noastre de la etaj asaltată de o energie tăioasă și frenetică.
   Cu siguranță, nivelul de stres era ridicat în acea perioadă, dar nu pot spune că era ceva neplăcut. Îmi plăcea acest simț al urgenței și cred că a trezit în mine instinctul de a strânge rândurile și de a o proteja pe Mina.
   - Hai să ne calmăm, a zis Paul în timp ce eu turnam băuturile și le puneam paharele în mâinile întinse, iar conversația continua ca și cum eu n-aș fi fost acolo. Am mai văzut asta și în industria aeronautică, și în telecomunicații. Șmecherii își arată mușchii când văd că un rival are succes la ceea ce ei au dat greș. E potirul sfânt, Mina. Un profit sănătos și multă bunăvoință din partea publicului. Și-o doresc. Nu o au. Appleton’s o are. Appleton’s te are pe tine. Deci mi-e teamă că acest conflict va deveni foarte personal.
   - Și, oricum, cine e Ed Brooks ăsta? Și de când a început Business Times să facă materiale de investigație? a întrebat Mina.
   I-am oferit paharul cu whisky și am observat câteva pete de sânge pe degetul ei mare, acolo de unde își rodea unghia - un semn că era foarte stresată. Articolul din ziar era pe biroul ei. Mina Appleton, acuzată de rele tratamente și ipocrizie, acesta era titlul.
   - E nou.
   Replica a venit din partea tinerelului de la PR.
   - Încearcă să-și facă un nume. Oricum, cine citește Business Times? Așa cum spuneam, după părerea mea e un răhățel nemulțumit care s-a plâns unui scriitoraș ambițios.
   Îi miroseam fumul țigărilor în costumul ieftin. Paul și-a ridicat mâna, cerându-le tuturor să-și păstreze calmul.
   - Înțeleg că te deranjează, Mina. Ai avut și continui să ai - să nu uităm portretul din ziarul de duminica trecută - o relație bună cu presa. O să treacă, sunt sigur.
   Nu eram atât de sigură. Cu două săptămâni înainte, Margaret dăduse nas în nas cu niște jurnaliști care scotoceau prin tomberoanele de la Minerva.
   - Dumnezeu știe cum au intrat.
   Mina păruse de-a dreptul uluită când îmi povestise faza.
   - Cred că am fost cam naivă.
   Nu naivă; delăsătoare.
   - Zici tu, Paul, dar cum ești sigur că trece?
   - Ai încredere în mine, a spus el.
   - Sunt de acord cu Paul.
   Rupert French, directorul financiar - un bărbat a cărui greutate creștea și scădea ca un yo-yo. Fără îndoială că înfulecase o grămadă din biscuiții și sandvișurile pe care le adusesem.
   - Nu e o coincidență faptul că aceste povești au început să apară după ce am raportat cifrele anuale.
   Era clar că se împăuna cu perioada aceea.
   - Afacerea a crescut și continuă să crească și, cu tot respectul pentru răposatul tău tată, Appleton n-a fost niciodată considerat o amenințare. Acum este.
   - Nu-i subestimați pe jurnaliști. Mai ales pe cei ambițioși.
   Tinerelul s-a întins după sticla cu whisky.
   - O să văd ce pot afla despre Ed Brooks. Știți că au găsit o modalitate de a pătrunde în telefoanele oamenilor?
   Mi-am propus să-mi amintesc să comand mai multă mâncare.
   - Acum, hai să nu ne isterizăm.
   Douglas Rockwell era un avocat, prieten de-al Minei, pe care el îl rugase să participe la discuție. În acea perioadă era foarte prezent - la dineuri, vizite la Minerva, întâlniri la micul dejun.
   - Înregistrarea telefoanelor este ilegală.
   Și-a turnat niște apă.
   - E aproape ora 6. Hai să vedem dacă e ceva la știri.
   A luat telecomanda și a pornit televizorul. M-am uitat și eu, din biroul meu. Povestea era cel de-al treilea titlu din jurnalul de știri:
   Presiune crescândă pe umerii Minei Appleton. Femeia de afaceri a anului neagă acuzațiile de practici neloiale.
   - Câțiva furnizori vă acuză de metode dezonorante de lucru, doamnă Appleton. Că nu faceți ceea ce spuneți.
   Mina părea speriată când cineva i-a împins microfonul sub nas.
   Reporterul o luase la întrebări în timp ce ea se îndrepta spre clădire. Un singur articol negativ într-un ziar și toți începuseră să adulmece mirosul sângelui. Mi s-a părut că Mina a gestionat situația cu demnitate, dând ușurel microfonul la o parte.
   - Tot ce pot declara e că nu există nicio urmă de adevăr în aceste acuzații făcute într-un ziar, de la o sursă nenumită și nedovedită. Pentru moment, nu mai am nimic de declarat.
   Mina a zâmbit politicos și aparent senină, dar eu i-am citit durerea din ochi și am simțit un val de tandrețe. Am închis televizorul și am văzut cum au ieșit toți, unul câte unul, din biroul ei, până când a rămas doar Douglas Rockwell. Mi-am vârât capul pe ușă. Mina era în culmea unei crize de nervi.
   - O să-i dau în judecată. N-au nicio dovadă. O sursă anonimă care alimentează un jurnalist fără experiență.
   Și-a dat o șuviță de păr după ureche.
   - Ai grijă, Mina. În fața tribunalului te vei afla sub jurământ, a avertizat-o el.
   Ea a ridicat privirea și m-a văzut în prag.
   - O să-ți comand ceva ușor pentru cină, bine?
   - Ah, pentru numele lui Dumnezeu! Du-te acasă, Christine. Și închide ușa după tine.
   Mă enerva faptul că nu puteam face mai multe. Voiam să ajut cum puteam, și totuși se părea că nu aveam cum să ofer mai mult decât niște băuturi și niște gustări. Dar vremea mea urma să vină în curând.

   În seara aceea, în metrou, m-am așezat lângă un tip mai în vârstă, îmbrăcat elegant pentru o ieșire în oraș.
    Sacoul îi era plin de insigne și șnururi - RAF, am văzut pe epoleți. Am simțit mirosul săpunului cu care se spălase: Imperial Leather. Când a coborât, ne-am zâmbit unul altuia și apoi am observat, prea târziu, că una dintre insigne îi căzuse pe scaun. Am coborât la prima stație și m-am grăbit să ajung la biroul de obiecte pierdute de pe Baker Street, dar era închis. În dimineața următoare, am mers acolo foarte devreme, așteptând să se deschidă.
    Mă cunoșteau bine. ’Neața, doamna Butcher, ce ne-ați adus de data asta? Plecam mai devreme, ca să-mi permit să fac o faptă bună pe drum înspre și dinspre muncă.
    Starea de bine pe care mi-o oferea acest lucru devenise o adicție. De fapt, aș spune mai degrabă că eram dependentă de zâmbetele și mulțumirile pe care le primeam de la necunoscuți.

19

   A durat ceva timp până când m-am aventurat în grădina de la The Laurels.
    Îmi amintesc că prima oară a trebuit să mă forțez să pun un pas în fața altuia, dar am ajuns o adevărată temerară. M-am obișnuit cu împrejurimile și acum plimbarea dinaintea micului dejun face parte din programul meu zilnic. Nu merg departe, doar o scurtă plimbare ca să-mi dezmorțesc picioarele, fără să depășesc vreodată limitele stabilite de gard.
   De-abia aștept să fac aceste plimbări. Mă ajută să-mi limpezesc mintea și să mă simt mai puțin desprinsă de realitate. Așa îmi amintesc că e o lume întreagă dincolo de garduri. Mi-am recăpătat încrederea în mine; de fapt, aș îndrăzni să spun că mi-am recăpătat încrederea mai mult decât credeam că sunt în stare. Și simt cum îmi revin și încep să nu mai fiu epava șovăitoare care eram când am ajuns aici.
   Aceasta e cea de-a doua mea plimbare pe ziua de azi. O plimbare înaintea prânzului. Nu bate deloc vântul și nicio frunză nu se clintește. Mă opresc preț de o clipă, închid ochii și ascult. Aud foșnetul aripilor unui porumbel care zboară pe deasupra mea și se așază apoi într-un copac.
   Uguiește ușor instalându-se mai bine acolo. Înveți să apreciezi lucruri mici.
   Deschid ochii și privesc cerul. Văd norii care se adună. Bănuiesc că se va stârni o furtună. Privesc gardul și întind mâna pentru a-l atinge. Pari de lemn, cu sârmă între ei. Nu cere mult efort să muți unul dintre pari înainte și înapoi. Nu e atât de solid la bază. Sârma e prea fragilă, așa că-mi pun piciorul pe legătura cea mai joasă și calc în noroi.
   Aerul se răcește, apoi cad câțiva stropi de ploaie. E momentul să mă întorc înăuntru. Mă voi bucura de picăturile de ploaie pe pervaz în timp ce-mi voi lua foarfecele și lipiciul și voi lucra la caietul meu cu tăieturi din ziare. Iată-l. Articolul scris de domnul Ed Brooks care a detonat totul.

   Business Times, 24 martie 2009
   Ed Brooks, reporter, șeful Departamentului de Investigații
   MINA APPLETON, ACUZATĂ DE RELE TRATAMENTE ȘI IPOCRIZIE

   Lanțul de supermarketuri Appleton’s, o afacere care a devenit sinonimă cu comerțul cinstit și cu bunele practici într-o industrie deseori arătată cu degetul pentru înlăturarea fermierilor, este acuzat de subterfugii, rele tratamente și lipsă de onestitate față de un furnizor tradițional.
   Potrivit surselor ziarului nostru, câteva ferme au fost obligate să-și vândă terenurile sub prețul pieței din cauza practicilor neloiale ale companiei Appleton’s. Din cauza fricii de represalii, este un lucru neobișnuit ca fermierii să-și exprime revolta față de supermarketuri.
   Acuzația de ipocrizie este îndreptată chiar împotriva Minei Appleton, pe care sursa o descrie drept „un manager nemilos și lacom”.
   Lordul John Appleton, care a murit acum patru ani, a fost un avocat îndrăzneț al bunelor practici în comerț, o verticalitate pe care fiica sa a exploatat-o în procesul de a-și reforma compania...

   Îl decupez și-l lipesc pe foaie, vizavi de tăieturile mele. Mici guri de aer proaspăt.

   AMABILITATEA STRĂINILOR
   Mulțumesc bunei doamne care a înapoiat epoleții RAF ai tatălui meu. Are 83 de ani și faptul că i-a primit înapoi înseamnă foarte mult pentru el.
   Fiica lui, Barbara, Tring, Hertfordshire

   Prima mea apariție la rubrica „Amabilitatea străinilor” din ziarul gratuit pe care-l luam din tren pe drum spre serviciu. Mi-am căutat numele în fiecare dimineață, dar am primit doar două mulțumiri, în ciuda numărului mare de fapte bune pe care le-am făcut de-a lungul anilor. Totuși, acestea încă mă emoționează, chiar și acum, când le lipesc pe foaie.

   AMABILITATEA STRĂINILOR
   Aș vrea să-i mulțumesc bunei doamne care m-a oprit pe Oxford Street și mi-a dat plasturi pentru călcâiele care mă dureau din cauza faptului că purtam pantofi noi la muncă.
   Sandra din Bucks

   Îmi amintesc că am observat rănile sângerânde ale Sandrei din Bucks pentru că urca treptele în fața mea, ieșind din pasaj. Am pierdut-o în mulțimea de la suprafață și a trebuit s-o urmăresc.
   - Ar putea fi de ajutor, i-am spus, întinzându-i doi plasturi.
   Aveam mereu câțiva în geantă, pentru o astfel de situație. Gâfâiam ca un cățel, iar ea s-a speriat. Apoi însă, când a văzut ce-i ofeream, mi-a zâmbit.
   Când m-am îndepărtat, i-am simțit căldura surâsului în spate. Recunosc, am făcut-o pentru senzația aceea. Eram dependentă de binele pe care-l puteam face din mers.
   Răsfoiesc aceste două pagini din jurnalul meu cu amintiri - Business Times și „Amabilitatea Străinilor” - eu și ea. Acum îmi dau seama că dependența mea era subconștientul meu în acțiune. Actele mele de amabilitate erau o încercare de a face loc binelui în viața mea. La momentul acela nu știam, dar lăcomia și decepția se insinuaseră deja în birourile noastre vesele și luminoase. Am fost proastă că nu am remarcat acest lucru, totuși ar fi trebuit să observ - convorbirile telefonice, frânturile de conversație - și apoi am citit despre el în articolul domnului Ed Brooks, dar n-am crezut niciun cuvințel. Acel material m-a făcut să-mi doresc și mai mult s-o apăr pe Mina. Mă vedeam drept protectoarea ei. Eu fusesem cea care luase măsuri când jurnaliștii aceia răscoliseră prin tomberoanele de la Minerva. Lasă-i în seama mea, îi spusesem lui Margaret.
    Am pus camere pe zidurile exterioare și am instalat un sistem de alarmă. Am angajat doi paznici care să patruleze pe moșie de la apus până la răsărit. Era păcat ca această casă adorabilă să se transforme într-o închisoare pentru Mina.

20

   Un bătrân stă în ploaie, lângă clădirea de birouri Appleton’s. E prea devreme pentru a fi primit înăuntru. Ușile sunt închise pentru intruși.
    Pentru mine însă ele se deschid - tipul de la pază îmi zâmbește - iar eu trec pe lângă bătrânel fără să-l bag în seamă. De-abia când intru și mă răsucesc, scuturându-mi umbrela, îl observ. Sunt curioasă, poate, dar nimic mai mult. Încearcă să se adăpostească sub nișa clădirii, neputând să-și folosească umbrela, pentru că în ambele mâini ține o cutie. Asta încearcă el să protejeze – nu pe sine. E murat de la atâta apă. Probabil îi e și frig. E o zi urâtă și, din câte îmi amintesc acum, văd că mâinile îi sunt roșii. Nu poartă mănuși. Pare obișnuit să înfrunte stihiile. Și-a petrecut toată existența muncind în natură. Mă forțez să-mi retrăiesc lipsa de amabilitate în culori vii, amintindu-mi fiecare clipă.
   Când merg la recepție, mai târziu în acea dimineață, observ că a reușit să intre și că s-a așezat într-unul dintre fotolii, ținând cutia în poală. Văd că în cutie sunt niște fructe - fiecare bucată învelită într-un șervețel bleumarin.
   La televizor se derulează cea mai recentă reclamă a companiei. Pășuni scăldate în lumina aurie a soarelui, livezi pline de fructe, mâini tăbăcite care culeg recolta încă udă de rouă și apoi aceleași pere și mere așezate în rafturile supermarketului. O fantezie care-ți lasă gura apă și glasul Minei care se aude peste imagini.
    Hrană excelentă la un preț corect pentru dumneavoastră - clienții și furnizorii noștri. La Appleton’s e treaba noastră să fim corecți cu toată lumea.
    Glasul ei pare blând, liniștitor. Oricine i-ar da crezare.
   Mă întorc în biroul meu și, când cobor din nou, e deja ora prânzului. Mi-e foame și ies la soare ca să-mi iau un sandviș. Când revin, recepționera mă cheamă la ea.
   - Nu vrea să plece, Christine.
   Mă răsucesc și-l văd pe bătrânel tot acolo, pierdut în gânduri.
   - Vrea să vadă pe cineva de la achiziții, dar nu are programată nicio întâlnire și nu pot să conving pe nimeni să coboare, îmi spune ea.
   - Mă ocup eu, zic și mă apropii zâmbind. Mi-e teamă că nu vă poate ajuta nimeni astăzi.
   Ridică privirea spre mine și simt mirosul ploii în hainele sale.
   - Le-am cules dis-de-dimineață, spune el. Mai dulci decât oriunde în altă parte.
   Despăturește un fruct - este o pară, arămie și lucioasă.
   - Sunt convinsă. Totuși, nu aveți nicio întâlnire programată, nu-i așa? Și, după cum spuneam, nu e nimeni liber să vă primească.
   - Speram ca domnișoara Appleton să le încerce. Dacă ar gusta dintr-o pară, și-ar da seama.
   - Îmi pare rău, dar nu e aici. De ce nu mi le lăsați mie?
   Trebuie să scap de el înainte să se-ntoarcă Mina. Vine la birou pe la 4. La 4 și jumătate e o conferință de presă.
   - Nu mă deranjează să aștept.
   Nu vrea să-și predea comoara.
   - Nu se mai întoarce azi, mint eu și, zâmbind în continuare, întind mâinile.
   El cedează și-mi încredințează fructele. Zâmbesc mai departe în timp ce el se ridică din scaun.
   - Mi-ar plăcea să-i las un bilețel, îmi spune, așa că-i aduc un pix și o hârtie, iar el scrie ceva.
   Nu aflu niciodată ce anume. Omul pleacă, după 6 ore de așteptare.

   Dau cutia recepționerei și o privesc cum desface 3 pere, adăugându-le merelor desăvârșit de roșii și portocalelor perfect rotunde care se află deja în castronul cu fructe. Fără banane.
    Duc restul fructelor la bucătărie și lipesc un mesaj pe cutie. Serviți-vă, vă rog. Câțiva le mănâncă, dar sunt niște oameni pretențioși și resping tot ce consideră produs inferior - pere cu mici pete maronii. Mănânc una laolaltă cu sandvișul. E delicioasă. E, într-adevăr, mai dulce decât oriunde în altă parte. Bilețelul bătrânului s-a pierdut undeva pe drum - era o femeie ocupată, care trebuia să se gândească la lucruri mai importante. Era doar o zi obișnuită la serviciu.
   Când Mina a sosit pentru a se adresa jurnaliștilor, pe scările clădirii Appleton’s, uitasem complet de omul cu pere.
   - Mulțumesc că ați venit. N-o să vă țin prea mult. Sunt aici ca să vă spun că, în această dimineață, mi-am rugat avocatul să dea în judecată Business Times pentru calomnie, în urma afirmațiilor false și răutăcioase împotriva mea și a companiei Appleton’s. Mi-e teamă că nu pot spune mai multe în acest moment, în afara faptului că neg orice acuzații rău-intenționate, și am încredere că adevărul se va afla la tribunal. Vă mulțumesc pentru timpul dumneavoastră.

21

   Dosarul a ajuns în fața curții abia peste o lună și, de-atunci, n-am prea mai văzut-o pe Mina, dar vorbeam, în cele mai multe zile.
    Am urmărit procesul din ziare și am văzut la știri cum a apărut în fața judecătorului, fără să spună nimic, dar părând calmă și demnă. Într-o seară, pe când eram pe punctul de a pleca acasă, m-a sunat.
   - Christine. Bine că te-am prins. Am rezervat o masă la The Ivy, iar Andy e plecat. Aș vrea să-mi schimb hainele de tribunal. Ce crezi, poți să-mi aduci și mie câteva? Ia un taxi. Ne vedem acolo.
   Mina detesta să mănânce de una singură. Am luat un costum dintre hainele pe care le ținea la birou și am ajuns la restaurant înaintea ei. Un chelner m-a condus la masă.
   - Pot să vă aduc ceva de băut?
   - Apă, te rog. Minerală. Mulțumesc.
   Câteva capete s-au întors când a venit Mina, peste puțin timp. A luat hainele și s-a năpustit la toaletă, să se schimbe.
   - Aia era Mina Appleton?
   Mi-am ridicat privirea din meniu. O clientă a restaurantului stătea lângă mine, cu o mutră impacientată.
   - Da, am zis eu, fără să-mi dau seama, iar ea a pornit în urmărirea Minei.
   - Așa e mai bine, a spus Mina când a revenit, așezându-se și comandând un whisky cu gheață.
   Femeia de mai devreme, care tocmai îi ceruse Minei un autograf, se întorsese la masa ei, arătând trofeul prietenilor.
   - N-am liniște nicăieri, a șoptit Mina, cu spatele la admiratori. Deci, cum merg treburile, Christine?
   I-am povestit ce se întâmplase în ziua respectivă, dându-i un dosar pe care directorul financiar mă rugase să i-l înmânez. În timp ce-l răsfoia, am deschis meniul, decisă să-mi iau o supă, apoi niște prăjitură cu pește.
   - Excelent, a zis Mina, iar eu am închis meniul și am luat dosarul înapoi. Ah, uite că a ajuns.
   S-a ridicat, zâmbind și fluturând din mână. Am zărit o femeie mai tânără, atrăgătoare și subțirică, apropiindu-se de masa noastră.
   - Stella, mă bucur să te văd, a zis Mina, sărutând-o pe ambii obraji. Ea e Christine, asistenta mea. Christine, Stella Parker.
   M-am ridicat și i-am strâns mâna.
   - Mă bucur de cunoștință, Christine, a zis Stella.
   M-am îndepărtat puțin de scaun.
   - Stella mi-a salvat viața. Cred că tu ești motivul pentru care mi-am păstrat sănătatea mintală, să știi, a spus Mina și mi-a tras scaunul pentru ca Stella să ia loc. Mulțumesc că mi-ai adus chestiile astea, Christine. Vrei să mă ajuți?
   Mi-a întins hainele cu care fusese îmbrăcată la tribunal ca să le iau de-acolo.
   - Îmi pare bine să te cunosc, Stella, am zis, reușind să zâmbesc. O seară bună să aveți, am adăugat.
   Pe măsură ce mă îndepărtam, glasul Minei mă urmărea.
   - Urăsc să mănânc singură, Stella. Ce mă bucur că ai putut veni. Ce vrei să bem? Vin alb sau roșu?
   Cât timp am așteptat să mi se aducă pardesiul, am privit înapoi și le-am văzut, cu capetele apropiate, ca niște prietene vechi.
   Totuși, nu erau prietene vechi. N-o auzisem nici măcar o dată pe Mina pomenind despre Stella Parker, așa că am căutat-o pe Google când am ajuns acasă. Nutriționistă și vindecătoare, scria pe site-ul ei. Specializată în medicină convențională, Stella și-a dezvoltat propriile terapii unice...
   Mărturiile clienților susțineau că e făcătoare de minuni - un adevărat guru - mâinile ei fac miracole. Părea a fi un soi de vrăjitoare și, în seara aceea, când mi-am pus în farfurie niște pâine prăjită cu fasole, eram plină de ranchiună.
   Am intrat în contul personal al Minei. Am zărit plățile către Stella Parker și am anulat-o pe următoarea. Eram destul de sigură să doamna Parker va fi prea jenată să-i spună asta Minei și că mă va suna pe mine ca s-o ajut. Ceea ce a și făcut, iar eu mi-am cerut 1.000 de scuze - eroare bancară și așa mai departe. Văd eu cum o repar, Stella, nu-ți face griji.
    N-am apreciat decât târziu faptul că Stella merita fiecare bănuț pe care i-l plătea Mina.

   Pe 14 iulie 2009, Mina a primit despăgubiri în valoare de 100.000 de lire sterline.
    În motivarea sa, judecătorul a criticat publicația Business Times pentru că a refuzat să retragă articolul când a avut ocazia și pentru că a obligat astfel cazul să apară în fața curții. A descris-o pe Mina drept un cetățean bun și decent, victimă a unei prese agresive și diabolice.
   - Pare să fi fost luată la țintă pentru niciun alt motiv decât că este o femeie de afaceri de succes. Asta a fost ceva mai mult decât o vânătoare de vrăjitoare.
   Mina nu l-a atacat pe jurnalistul Ed Brooks și nici ziarul la care acesta lucra. În schimb s-a oprit pe scările înaltei Curți, alături de soțul ei mut, care o sprijinea mereu, și a mulțumit juriului și judecătorului pentru decizia corectă și rațională.
   - În ciuda ultimelor câteva săptămâni, care au fost neplăcute atât pentru mine, cât și pentru familia mea și pentru cei care lucrează la Appleton’s, cred încă în libertatea presei. Dar mă bucur că adevărul a învins. Voi dona banii cu care am fost despăgubită societății caritabile Haven. Vă mulțumesc!
   Mina m-a rugat să organizez o masă de prânz unde să le poată mulțumi tuturor celor care-o sprijiniseră de-a lungul procesului. Oricine care s-ar fi uitat pe ferestrele vilei Minerva în acea zi, când soarele își trimitea razele asupra oaspeților, s-ar fi gândit că suntem o adunătură tare ciudată. Stella Parker era acolo, așezată lângă avocatul Minei, Douglas Rockwell. Și stilistul care o ajutase să-și aleagă ținutele pentru tribunal pălăvrăgea cu Rupert French, directorul financiar. Cred că-i puteți spune o mulțime democratică. Chiar și Sarah fusese invitată, deși mi-era greu să găsesc o zi în care toată lumea să fie liberă și, din nefericire, n-a putut fi prezentă.
   A fost o reuniune foarte reușită și, când m-am ridicat de la masă pentru a organiza mașinile care să-i ducă pe oameni acasă, Mina a lovit cuțitul de paharul său.
   - Christine, ia loc, te rog!
   M-am așezat, stânjenită când toată lumea s-a întors ca să se uite la mine.
   - Și nu în ultimul rând, vreau să-i mulțumesc lui Christine pentru că a organizat pentru noi acest prânz festiv și, mai important, vreau să-ți mulțumesc, Christine, pentru loialitatea și sprijinul tău necondiționat pe care mi le-ai arătat pe parcursul procesului și în afara acestuia. Chiar nu știu ce m-aș face fără tine.
   A ridicat paharul, iar ochii ei zâmbitori i-au întâlnit pe ai mei.
   - Pentru Christine! a spus ea.
   Nu mai beau șampanie. Simplu ei miros îmi întoarce stomacul pe dos.

22

   La o săptămână după prânzul festiv, Mina și familia ei au zburat în Caraibe, unde închiriaseră casa unui prieten bogat.
    Când au plecat, erau câțiva jurnaliști la aeroport, iar fotografiile care au apărut în ziare prezintă o familie strâns legată, zâmbind la cameră, umăr lângă umăr. Totuși, Mina dusese muncă serioasă de convingere cu copiii săi ca să-i ia în acea vacanță.
   Atunci erau deja oameni în toată firea, dar depindeau foarte mult de banii mamei lor - un detaliu care le-a fost reamintit când au început să-și caute scuze pentru a nu face călătoria. Ca întotdeauna, când erau obligați, copiii Minei își jucau bine rolul în public de dragul ei.
   Mina a insistat să-mi iau și eu concediu, dar, pentru că așa se întâmplă, m-am trezit cu un virus nasol până duminică seară și mi-am petrecut mare parte a săptămânii în pat. Vineri m-am forțat să mă ridic în picioare și să mă îmbrac și astfel m-am simțit mai bine. Apoi, pe măsură ce treceau orele, m-am simțit suficient de bine să iau trenul până la Londra și să mă duc la birou. Sarah fusese la serviciu toată săptămâna și vorbiserăm de câteva ori, totuși voiam să fiu liniștită și să văd cu ochii mei că totul era pregătit pentru întoarcerea Minei.
   Când am intrat în birou, pe la 4, Sarah plecase deja. La urma urmelor, era vineri. Nu-mi părea deloc rău că aveam tot acel loc la dispoziție. Mi-am verificat mesajele - nimic important - și am intrat în cabinetul Minei. M-am instalat la biroul ei, o bună poziție pentru a cerceta încăperea din priviri și a mă asigura că totul era la locul lui. Era mereu foarte pretențioasă. Cărțile și revistele, pe măsuța de cafea, așezate într-un teanc ordonat, pernele aliniate pe canapea, jaluzele de la ferestre, trase până la jumătate.
   Am rămas surprinsă când Dave a intrat, peste scurt timp. A durat o secundă până când m-a observat și a tresărit, speriat de moarte.
   - Credeam că ești în vacanță.
   - Aș vreau eu, am zis. Am făcut o viroză și a trebuit să-mi anulez excursia la Viena.
   Acele bilete la Viena nu existau, nu existaseră niciodată, dar Viena părea genul de loc pe care Dave s-ar fi așteptat să-l vizitez. Operă, un strop de cultură. Ne-am uitat unul la celălalt – eu la birou, el stând în picioare neclintit în mijlocul încăperii.
   - Nici eu nu mă așteptam să te găsesc aici, am zis.
   - Mina m-a rugat să fac câteva drumuri cât timp e plecată.
   Cu toate astea, nu s-a mișcat din loc.
    Lucram cu Dave de mult timp și-mi dădeam seama că ascunde ceva. Parcă încerca să-și ia inima-n dinți și să se clintească și, când a făcut-o, a venit la biroul Minei, a deschis un sertar și a scos de-acolo o legătură de chei. Am recunoscut brelocul de piele al vechiului Jaguar al Lordului Appleton agățat printre acestea. Nu mi-a oferit nicio explicație, așa că am păstrat tăcerea - un truc pe care-l învățasem de la Mina. Dacă lași în urma ta o tăcere suficient de îndelungată, oamenii se simt obligați s-o umple.
   - Vrea să mă duc la Fincham, să verific casa. Mai bine plec. Traficul de vineri seara și așa mai departe.
   Fincham era vechea casă a Lordului Appleton din Cotswolds - casa în care crescuse Mina. M-am uitat la ceas.
   - Păi, nu cred că te poți lua acum la trântă cu traficul, așa că mai bine îți fac un ceai înainte să pleci. Pun ibricul la fiert. De ce nu te duci să te faci comod la mine-n birou?
   Puteam fi foarte convingătoare când îmi propuneam și știam că era ceva ce-l sâcâia pe Dave. La niște ceai cu biscuiți am reușit să-i smulg taina.
   - Mina vrea să iau eu mașina Lordului Appleton. Jaguarul. Am admirat-o întotdeauna, dar... nu știu...
   Părea reticent, dar, după felul în care se juca cu acel breloc de piele se vedea cât își dorea acea mașină.
   - Știi cât e de generoasă. Accept-o cu recunoștință, Dave. Dacă te face să te simți mai bine, o să vin la Fincham cu tine.
   Nu fusesem niciodată în căminul copilăriei Minei și tânjeam să-l văd, înainte de a fi vândut. În plus, gândul de a mă întoarce la mine acasă era absolut sinistru. O excursie spontană la Cotswolds era mai mult decât ispititoare.
   - Nu, Christine. Nu ți-aș putea cere asta. E lung drumul.
   - Exact. N-o să te las să adormi la volan. Vin cu tine și-ți țin de urât. În plus, dacă sunt eu acolo, poți lua Jaguarul, iar eu pot conduce Audiul în locul tău. Cum ți se pare?
   - Mă rog, nu-s foarte sigur.
   - Pe bune, Dave, m-aș bucura. Am nevoie de un strop de aer curat după ce am zăcut în pat toată săptămâna.
   Acestea fiind zise, am făcut un termos de cafea pentru drum înainte să apuce să se răzgândească.
   Când am plecat era ora 6 și traficul era greoi, dar, cu experiența lui, Dave a luat-o pe străduțe ferite și am ajuns la timp pe M4. Niciunul dintre noi n-a vorbit prea mult, dar radioul era pornit și am ascultat, așa cum făcuserăm de multe ori, emisiunea de vineri seară.
    Cine ne-ar fi privit dintr-o mașină alăturată ne-ar fi putut lua drept un cuplu care se întorcea să-și petreacă weekendul acasă.
   Acum înțeleg de ce acea călătorie a trezit suspiciuni. Noi amândoi, șoferul și secretara, mergând două ore cu mașina ca să viziteze moșia de la țară care a aparținut răposatului tată al șefei noastre. Amândoi eram nesăbuiți. Nu bănuiam cât de criticată va fi excursia noastră, cât de mult se vor interesa străinii de ea, întrebările care urmau să ne fie adresate, așa că am ieșit din Londra fără niciun indiciu că suntem supravegheați.
   Ne-am oprit la o benzinărie înainte de a intra pe autostradă. Am rămas în mașină în vreme ce Dave a făcut plinul. Mai târziu, alții au insistat asupra detaliilor, dar eu îmi amintesc cu greu acea oprire - doar frânturi din ea.
   Zgomotul combustibilului care gâlgâia din pompă. Mâinile lui cu mănuși de silicon - le purta mereu când alimenta. Sacoul lui întins pe bancheta din spate. L-am zărit prin fereastra benzinăriei, cumpărând una-alta, dar eram preocupată să-i scriu Angelicăi și să citesc răspunsurile ei - amândouă eram foarte vorbărețe, așa cum nu eram niciodată când ne aflam față în față. Apoi am turnat cafea - una pentru mine, una pentru Dave și le-am lăsat în suportul de la mijloc - așa că nu am acordat mare atenție lucrurilor pe care le punea la cale.
    Jaguarul, îmi dau seama acum, venea cu niște obligații. Era o recompensă, nicidecum un cadou.
   Când s-a întors în mașină, i-am mirosit răsuflarea mentolată. Și-a întins brațul peste spătarul scaunului meu și s-a răsucit, întorcând mașina, expert, cu o singură mână.
   Pe măsură ce ne apropiam de partea rurală, aerul din mașină s-a schimbat, aducând cu el izul pământului jilav și plin de mușchi. Am simțit un fior de nerăbdare - ne îndreptam spre un teritoriu necunoscut.
   - Mă-ntreb cum e casa, am zis.
   - Mare. Sinistră. Acum e prea întuneric, dar când vii aici ziua cu mașina o poți vedea în vârful dealului.
   - Ai mai fost aici?
   Am încercat să nu par ofticată. Îi organizam săptămânal agenda lui Dave, dar nu programasem vreodată vreun drum la Fincham.
   - Da, de vreo 2-3 ori. Am adus-o pe Mina aici după moartea tatălui ei și am ajutat-o să ia câteva lucruri.
   M-am întrebat dacă lucrurile lui Jenny Haddow fuseseră scoase de-aici.
   Ar fi trebuit să mă deranjeze mai mult. Ar fi trebuit să mă facă să mă-ntreb ce altceva nu știam.
   Am oprit în fața unor porți de fier, încuiate cu un lacăt. În lumina farurilor l-am văzut pe Dave scoțând rândul de chei din buzunar și ținându-le în palmă, căutând-o cu ajutorul degetelor pe cea potrivită. A deschis porțile, una câte una, apoi am intrat. Am aruncat doar o privire scurtă casei, pentru că Dave a parcat în partea laterală.
   - Aici își ținea mașina, a spus Dave.
   Un grajd transformat în garaj.
   L-am urmat când a deschis ușile și a aprins luminile. Mașina Lordului Appleton era un vechi XJ6. Am văzut cum Dave îi mângâie caroseria, atingând-o ca și cum se aștepta s-o ia înspăimântată la goană. Orice ezitări pe care le-a avut când a venit vorba de acceptarea cadoului din partea Minei dispăruseră pe drum. S-a așezat la volan și am observat cum și-a ținut răsuflarea înainte de a răsuci cheia în contact. Cât de mult și-ar fi dorit ca motorul să se trezească la viață ca să poată conduce mașina aceea, acolo și atunci. Dar era mort. Nu prea scotea niciun sunet.
   - Ce păcat! am zis. Se pare că trebuie să rămânem aici. Poți vorbi să te tracteze cineva mâine-dimineață.
   Eram decisă să nu irosesc această excursie - îmi doream cu ardoare să văd moșia Fincham la lumina zilei.
   Sunt uimită acum de cât eram de dezinhibați în timp ce cutreieram casa aceea veche și maiestuoasă. Mina mă făcuse mereu să mă simt la Minerva ca acasă și nu vedeam niciun motiv pentru care ar fi avut alte sentimente când venea vorba de casa ei părintească. Am ajuns pe un culoar lung, iar Dave mă târa după el ca pe un copil îngrozit de întuneric.
   - Acum îmi dau seama de ce nu voiai să vii singur aici, am zis.
   Mobilierul din hol era acoperit cu cearșafuri albe. Tablourile fuseseră date jos de pe pereți, lăsând în loc urme fantomatice. Erau atât de multe uși, atât de multe încăperi, toate întunecate și înfricoșătoare, și am încercat, dar mi s-a părut foarte dificil, să mi-o închipui pe copila Mina alergând pe-aici.
   L-am urmat pe Dave de-a lungul culoarului. Zgomotul pașilor noștri răsuna pe gresie, apoi am ajuns, în tăcere, pe un coridor cu o mochetă uzată și pătată după ce, zeci de ani, personalul se plimbase la nesfârșit între bucătărie și casa mare, servind mâncare și băutură. Acum ne văd pe noi, pe Dave și pe mine, călcându-le pe urme.
   Era o casă foarte diferită de Minerva. Bucătăria era una utilitară - linoleum tocit pe jos, tuburi de neon pe tavan, ce tot bâzâiau și pâlpâiau - un loc pentru personal inferior. Dacă lucrai la Fincham, trebuia să-ți cunoști lungul nasului. M-am așezat la masa de pin, mai degrabă chirurgicală decât gospodărească sub luminile tăioase din tavan, și m-am uitat cum Dave a deschis frigiderul. Desigur, era gol.
   - Ce-ai cumpărat de la magazin? am întrebat, sperând că s-a gândit la câte ceva pentru micul dejun.
   Am regretat că nu m-am gândit eu însămi la asta.
   - Ciocolată, a zis el. Și Mentosan.
   Dave era dependent de Mentosan - le sugea fără încetare când era stresat. Când s-a așezat în boxa acuzaților, am observat că toată podeaua era plină de hârtiuțe argintii.
   Cât timp a verificat dacă fereastra era închisă bine, eu am scotocit prin dulapuri și în fundul unuia dintre acestea am găsit o sticlă de brandy.
    - Un pahar de noapte bună? am zis, găsind două pahare și ștergându-le cu mâneca pardesiului.
   Era clar că Dave n-avea să mai conducă în seara aceea, așa că am turnat două pahare generoase.
   - Noroc, am spus, apoi licoarea mi-a ars beregata. Cred că asta a fost toată mâncarea gătită, am glumit, strâmbându-mă. Două cocktailuri tembele la Fincham!
   Mă simțeam ca un personaj din cărțile de aventuri ale lui Enid Blyton.
   El părea uimit. Presupun că Dave n-a citit multe cărți în copilărie.
   - Mă duc să verific dacă totul e în regulă prin casă, a zis el, iar eu l-am urmat de-a lungul culoarului, stingând luminile, în timp ce întunericul se întindea în spatele nostru.
   - E greu de crezut că ăsta a fost căminul unei familii, nu-i așa? am spus, ridicând privirea la scara principală.
   El a ridicat din umeri.
   - Pentru tine și pentru mine, poate, dar ei nu sunt ca noi, nu-i așa?
   M-a surprins să-l aud făcând diferența clară între „noi” și „ei” - mi se părea atât de demodat. Dar acum îmi dau seama că avea dreptate. Limitele se dizolvaseră. L-am urmat, ștergând cu degetele praful de pe balustradă.
   - Aici e dormitorul principal, a zis el, deschizând o ușă.
   Locul unde, cel mai probabil, fusese concepută Mina. Voiam să-l văd cum arată, sub acoperăminte, așa că am dat pledul la o parte. Un pat cu baldachin, o masă de toaletă, garderobă, o comodă, toate din lemn masiv de stejar. Draperii grele de brocart prinse la ferestre. O încăpere rece. Mi i-am imaginat pe Lord și pe Lady Appleton dormind în baldachin - și pe micuța Mina în camera ei de la capătul îndepărtat al culoarului. M-am răsucit și am pornit în căutare.
   Dormitorul Minei era chiar în capăt, cât mai departe cu putință de camera părinților săi, și m-am gândit cât de singură trebuie să se fi simțit, acolo, noaptea. Dacă ar fi plâns, nici n-ar fi auzit-o.
   Știam cum e să stai așa, întinsă în pat, sperând că va veni cineva să te consoleze. După o vreme, înveți să te autoconsolezi, apoi nu mai plângi deloc.
   Am stat la fereastră și am privit afară, dar întunericul mă împiedica să văd ceva. Cât de diferită era această priveliște de cea de care avusesem parte de la geamul dormitorului copilăriei mele. Felinarele stradale de afară însemnau că nu era niciodată beznă deplină, așa că de la fereastra mea vedeam în casele de vizavi - familiile luând masa împreună, cum se uită la televizor și, chiar când trăgeau draperiile, le zăream umbrele mișcându-se în spatele pânzei subțiri.
   Îl auzeam pe Dave afară, pe culoar, deschizând și închizând uși, verificând fiecare cameră. Când a ajuns la camera Minei, s-a oprit. Eu scosesem deja cuvertura de pe patul imens, gata făcut. L-am auzit apăsând clanța și intrând - l-am simțit stând acolo și uitându-se la mine. Am închis ochii, așteptând să-nchidă ușa și să vină spre mine.
   - Aș vrea să plecăm mâine cât se poate de devreme, a spus. Trebuie să-i duc pe băieți la fotbal în jurul prânzului. Rămâi aici sus? Eu o să dorm la parter.
   - E perfect. Noapte bună, Dave! am zis, cu spatele la el.
   După ce a plecat, m-am uitat prin cameră. Nu prea era niciun semn că aici fusese dormitorul unui copil, pentru că jucăriile fuseseră strânse, desigur, cu mult în timp în urmă. Nu rămăseseră decât niște animale de porțelan în miniatură, aliniate pe suprafața de sticlă a măsuței de toaletă.
   Menajerie de sticlă, cred că așa li se spune. Oamenii le colecționează acum, deși nu pot pricepe de ce. Mi se par ieftine și urâte.
   Am luat peria din trusa de frumusețe - o copie în miniatură a celei pe care o zărisem pe masa de toaletă a doamnei Appleton - și mi-am trecut-o prin păr, ascultând zgomotele casei. Apa care curgea prin țevi când Dave s-a dus la toaletă, scârțâitul podelelor, zăngănitul ușor al ferestrelor. Sub geamul mesei de toaletă era o fotografie. Era prima poză în care o vedeam pe Lady Appleton și imaginea aceea mi-a rămas în minte multă vreme.
   Semăna cu descrierea pe care i-o făcuse Mina: mama mea e o femeie distantă.
   În acea fotografie, părea mai degrabă o femeie la modă decât o figură maternă, stând pe un scaun de grădină, cu părul strâns în vârful capului, cu ochelari de soare, ruj, cu o țigară într-o mână și cu un cocktail în cealaltă.
   Mina are vreo 4 ani și stă pe un covor la picioarele ei. Are exact aceeași poză, ținând o ceșcuță de ceai cu degetul mic în afară și un creion în mâna cealaltă, ca și cum ar fuma dintr-o țigară.
   Am vârât fotografia înapoi și am luat un bibelou - o veveriță - răsucindu-l în palmă. Avea o etichetă pe fund, Brownlow, scrisă de mâna unui copil. Ce drăguț, m-am gândit. Mina le botezase, lipind pe fiecare o etichetă. Veverița, un iepure, un bursuc, o căprioară, un arici și o nevăstuică.
   Brownlow, Percival, Simpson, Lancing, Hogarth și McTally. Când m-am culcat în noaptea aceea, le-am simțit ochii de mărgele urmărindu-mă în întuneric.
   Acum, de câte ori nu pot dormi, în loc să număr oi, recit în gând numele acelor bibelouri și-mi imaginez cum veverița, iepurele, bursucul, căprioara, ariciul și nevăstuica mărșăluiesc pe un drum de țară, înfulecându-l, ronțăind gazonul cu dinții lor mici și ascuțiți.

23

   De-abia așteptam să se întoarcă Mina și să revin la programul meu obișnuit.
    Dar mi-am dat seama, când am intrat în birou luni de dimineață, că era ceva în neregulă. Înainte de orice, ea era deja acolo, iar eu îmi propusesem să ajung mai devreme ca de obicei. Jaluzelele de la biroul ei erau trase și, în timp ce-mi scoteam pardesiul, am auzit-o vorbind la telefon, în franceză. Vorbea fluent, datorită educației sale elvețiene. Pe de altă parte, franceza mea are limitele sale, așa că nu am înțeles despre ce anume era vorba. Am presupus că discuta cu mama ei, franceza fiind limba lor preferată când comunicau. Nu suna bine de pe buzele Minei, era mai degrabă germanică decât galică. O reflexie, mi s-a părut, a relației tăioase dintre ele.
   M-am dus să pregătesc cafeaua și un platou cu fructe - o doză de vitamine ca să diminuez efectele diferenței de fus orar de care suferea, pentru că se-ntorsese în noaptea precedentă - apoi am bătut la ușă și am intrat în biroul ei.
   - Bună dimineața, am zis, așezând tava jos și ducându-mă să ridic jaluzelele. Cum a fost în vacanță?
   Mă așteptam să se întoarcă odihnită - procesul rămăsese în urmă, petrecuse o săptămână senzațională în Caraibe - dar ea era un pachet de nervi. Se simțea în aer. Când m-a privit, mi s-a strâns inima de milă. Am văzut un copil abătut, cu ochii căscați de frică. Și-a plimbat privirea între mine și ecranul computerului, apoi m-a fixat din nou. Mi-am amintit de incidentul cu Clifford Fraser și agenda, dar știam că ceea ce o supăra acum nu avea nimic de-a face cu mine. Nu era vreun strop de furie sau iritare acolo, doar pură neputință.
   - Cred că nu pot să... a spus și s-a uitat din nou la computer.
   Cu cât se panica ea mai mult, cu atât mă simțeam eu mai calmă. I-am turnat cafeaua și i-am așezat-o lângă platoul cu fructe. Apoi m-am dus în spatele ei ca să văd care era problema.
   - Asta e, a zis ea, arătând o însemnare din agendă, de luna trecută. O călătorie la Geneva.
   Fusese ideea Minei, cu ceva timp în urmă, ca Sarah să se ocupe de toate aranjamentele ei de călătorie - n-ar trebui să te încurci cu hoteluri și bilete de avion, Christine. Ai lucruri mai importante de făcut - iar eu scăpasem de această îndatorire. O întrebasem pe Sarah despre călătoriile lunare ale Minei la Geneva când acestea începuseră să apară în agendă, iar ea ridicase din umeri și-mi spusese că Mina își vizita mama. Eram sceptică, având în vedere că știam mai multe despre relația lor, dar, dacă asta îi spusese Mina lui Sarah, cine eram eu s-o contrazic?
   - Vreau să le scot pe toate, dar nu cred că pot... nu știu cum se face...
   Mina era întotdeauna nepricepută în privința tehnologiei.
   - Stai să mă uit, am zis, și ea s-a ridicat, cedându-mi scaunul.
   M-am apropiat și m-am pus pe treabă. Îi simțeam răsuflarea pe gât în timp ce degetele îmi zburau pe tastatură. Mi-a luat doar 5 minute să șterg toate acele călătorii la Geneva.
   - Gata, am zis când am terminat, întorcându-mă cu fața la ea.
   M-a privit cu recunoștință și a părut să se relaxeze. Apoi și-a luat cafeaua și fructele și s-a dus să se așeze pe canapea. Am rămas pe scaunul ei de birou și, preț de o clipă, rolurile noastre au părut inversate.
   - Mulțumesc, Christine. Poți tu să introduci alte programări? Ca să nu pară că lipsește ceva. Tu știi mai bine decât oricine care îmi e programul.
   - Desigur.
   Parcă eram din nou la școală, scriind un eseu creativ sub supravegherea profesorului, contra-cronometru. Mi-a luat vreun sfert de oră ca să inventez niște programări noi și plauzibile.
   - Iată, am spus, savurându-i zâmbetul recunoscător.
   A fost o prostie din partea mea. Poți șterge chestii de pe o pagină, dar nu și de pe un hard-drive. Mina nu s-a gândit la asta, iar eu nu mi-am dat seama că trebuie s-o fac. Ce bine ar fi fost dacă ar fi fost mai sinceră cu mine. La acel moment, m-am lăsat purtată de propria vanitate - credeam că eram singura care o putea ajuta. Mă chemase în ajutor și păruse un lucru neînsemnat. Atâta lucru puteam să fac și eu.
   - Te deranjează dacă te-ntreb de ce? Nu pricep de ce trebuie să ascunzi faptul că-ți vizitezi mama.
   Am așteptat-o să-mi destăinuie secretul. Mi-am imaginat că poate era vorba de un amant sau de vreun soi de clinică de înfrumusețare. Își aranjase deja fața pe ici, pe colo, dar de asta se ocupau mereu cele două fete pe care le angajasem s-o viziteze la Minerva. Observasem că, atunci când se întorcea de la Geneva, avea o strălucire aparte. M-a privit preț de o clipă și a ridicat din umeri.
   - Ai dreptate, n-ar fi trebuit, dar mama m-a sunat de dimineață. Se teme că vizitele mele ar putea fi...
   Am privit-o cum se chinuia să găsească vorbele potrivite.
    - Greșit interpretate, a rostit ea.
   - E complicat.
   Era tot ce credea că aveam nevoie să aud. Nici măcar mai târziu, după multe luni, când a descoperit că acele modificări din agendă nu se evaporaseră în neant și că trebuia să inventeze un motiv pentru care fuseseră făcute acele schimbări, nu mi-a oferit mai multe explicații, deși tot pe mine m-a chemat s-o ajut încă o dată. Și nici atunci n-am găsit puterea de a o refuza.
   S-a întâmplat ca Sarah să anunțe în acea dimineață că era bolnavă pentru tot restul săptămânii. Uneori mă-ntreb dacă lucrurile ar fi stat altcumva dacă ea ar fi zbârnâit pe la birou.
   În acea săptămână, Mina a stat foarte mult plecată pe la diverse ședințe, ceea ce nu era un lucru neobișnuit. Așa făcea ea afaceri, luând masa cu politicieni și oameni din sfera presei, în timp ce echipa ei se îngrijea de treburile zilnice de la Appleton’s. Se pricepea de minune să delege.
    Totuși, chiar și în absența ei, am sesizat că avea ceva pe suflet, că ajutorul meu în privința agendei nu-i vindecase problemele. Am găsit bucăți de șervețele pătate de sânge în coșul ei de gunoi și am știut că-și mușcă pielea din jurul unghiilor. Pe mocheta din jurul scaunului ei am găsit câteva șuvițe de păr. E norocoasă că are ditamai coama; îmi imaginez că sub buclele ei abundente are mici pete de chelie, acolo de unde-și smulge părul, stresată. Le-am găsit cu ușurință. Păr negru pe mocheta deschisă la culoare. Evident, dacă știi unde să cauți. Abia la sfârșitul zilei de joi și-a deschis, în cele din urmă, sufletul în fața mea.
   - Christine, poți să vii puțin la mine?
   A zâmbit, dar nu m-a păcălit. Eram șocată de cât de fragilă părea.
   - Vrei să iei loc?
   Mi-a făcut semn să mă așez lângă ea, pe canapea. Am remarcat că stătea pe palme și mi-am dat seama că încerca să le ascundă de mine. Să-și ascundă carnea smulsă din jurul degetelor mari. Și-a privit genunchii și am avut, încă o dată, senzația fugitivă că rolurile noastre se inversaseră și că eu eram cea puternică.
   - Ar putea să sune ciudat, a zis ea, dar ești printre puținii oameni în care simt că pot avea încredere.
   Mie nu mi s-a părut nimic ciudat.
   - Tocmai m-am întors de la biroul lui Douglas.
   Asta era o noutate pentru mine. Probabil își aranjase o întâlnire cu avocatul între alte două întâlniri din acea după-amiază. Stăteam atât de aproape încât, atunci când s-a întors cu fața la mine, i-am simțit mirosul respirației - teama din el - tăios și acid, ridicându-i-se din stomac.
   - Douglas m-a sunat când eram plecată. Cineva i-a spus că poliția urmărește niște informații pe care le-a primit în legătură cu procesul de calomnie.
   Și-a scos o mână de sub ea și a început să-și roadă degetul mare. Voiam să mă-ntind și să-i spun să înceteze, așa cum îi spuneam odinioară Angelicăi, când își rodea unghiile.
   - Mi-a spus că poliția are obligația să le verifice, dar nu e obligatoriu să ducă la ceva anume. Sincer, e absurd. M-am certat cumplit cu el. Douglas m-a sfătuit de la bun început să nu dau Business Times în judecată, știi? Credea că povestea se va stinge oricum în timp, dar e reputația mea în joc, Christine. Nu a lui. Numele Appleton este baza pe care se sprijină afacerea noastră. N-am putut sta deoparte, lăsându-i pe jurnaliști să-l târască prin noroi. Înțelegi, nu? N-am avut de ales, a trebuit să-i dau în judecată.
   - Da, sigur.
   - Și am câștigat. Judecătorul a spus că a fost o vânătoare de vrăjitoare. Am fost răzbunată. Acum mă vânează din nou.
   Și-a trecut din nou dosul palmelor pe la ochi. Un strop minuscul de sânge i-a mânjit pometele.
   - Nu mă simt în siguranță, a zis. Mă simt urmărită și cred că telefoanele îmi sunt ascultate. Ar face orice să mă prindă.
   - Cine anume? am întrebat.
   A ridicat din umeri.
   - Poliția, câteva ziare. Și rivalii noștri, bănuiesc. Cine știe? Mafia. E o vânătoare de vrăjitoare. Douglas m-a sfătuit să mă duc la poliție. E încrezător că putem obține un fel de înțelegere, dar de ce aș vrea să fac una ca asta? E absurd. Dacă poliția urmează pista asta, va fi o irosire totală a banilor publici. Ar trebui să prindă infractori adevărați, nu oameni ca mine.
   - Cu siguranță nu se va ajunge aici.
   - Sper că nu. În orice caz, nu mă voi duce la poliție, dar mă simt obligată să iau niște măsuri pentru a mă proteja.
   A pus o mână pe mine și s-a ridicat în picioare.
   - Mi-ar prinde bine să beau ceva. Bei și tu cu mine?
   Am dat din cap și voiam să mă ofer să prepar băuturile, dar ea era deja acolo, punând gheața în pahare și turnând whisky-ul. Apoi s-a așezat la loc întinzându-mi băutura și răsucindu-și trupul spre mine. M-a privit din nou, studiindu-mi chipul, măsurându-mă și mi-am dat seama că încerca să decidă cât de mult putea să se încreadă în mine.
   - Cum te pot ajuta? am întrebat-o.
   - Ce drăguță ești, a zis, atingându-mi mâna. Ar fi un singur lucru. Erau câteva hârtii de pe vremea tatei pe care le țineam în birou. Dacă ajung în mâinile cui nu trebuie, mă tem că ar putea părea ceea ce nu sunt. Sunt private, înțelegi? Nu trebuie să ajungă sub ochii străinilor. Cred că erau acolo și câteva caiete vechi de-ale mele. Le-ai pus tu în cutii când ne-am mutat în birourile noi.
   - Da, sunt în arhivă.
   - Da? Le poți scoate de-acolo? De preferat, din clădire. Le-aș lua acasă cu mine, dar nu m-aș simți în siguranță dacă ar fi acolo - știi că Margaret i-a prins pe jurnaliștii ăia căutând prin gunoi.
   - Le pot lua eu.
   - Serios?
   - Da.
   - Acasă la tine?
   - Da. Mă duc la arhivă mâine la prima oră.
   - Poți să spui că în cutii sunt lucruri care-ți aparțin, Christine. Îmi imaginez că e un soi de jurnal pe care trebuie să-l completezi?
   Am simțit cum vechea Mina reapărea. Cu sânge rece, încrezătoare, curajoasă.
   - Știi că nu te-aș ruga să faci una ca asta dacă ar fi ceva ilegal în cutiile alea. Mai vrei de băut?
   Mi-a luat paharul și l-a umplut la loc.
   - Apropo, voiam să-ți mai spun ceva. Casa din Italia va fi goală cea mai mare parte din luna august. Mă-ntrebam dacă vrei să te duci acolo vreo săptămână. Ia-o și pe Angelica. I-ar plăcea la nebunie.
   Văzusem pozele casei din Italia și știam cât de mult însemna asta pentru Mina. Casa însemna doar prietenii apropiați și membrii familiei. Un gest frumos, dar am ezitat, pentru că mă-ndoiam că Angelica avea să dorească să-și petreacă timpul cu mine.
   - Pari îngrijorată, Christine. Înțeleg. Adolescenții pot fi dificili. Poate că Angelicăi i-ar plăcea să meargă acolo cu niște prieteni?
   Și-a pus mâna pe brațul meu.
   - Spune-i că ți-am oferit ție vacanța asta, dar tu nu poți merge - și sugerează-i tu să se ducă mai bine cu niște prieteni? Fac pariu c-o să accepte. Asigură-te să-i spui că a fost ideea ta.
   Și-a ciocnit paharul de al meu și a luat o gură de whisky; am auzit cum crănțăne o bucată de gheață.
   - Mulțumesc, Mina. Dacă ești sigură...
   - Absolut. Ești ca un membru al familiei pentru mine. Știi asta, Christine.
   S-a ridicat și s-a întins să-și ia haina. Eu mi-am terminat băutura și am dat să plec.
   - Știi, Christine, dacă mă gândesc mai bine, poate-ar fi mai bine să scapi de toate materialele de-acolo.
   A spus-o ca și cum s-ar fi răzgândit, cu un glas atât de drăgălaș încât parcă-mi vorbea tot despre invitația în Italia.
   - Nu mai trebuie să păstrez nimic și astfel nu-mi voi mai face griji în privința asta. Poate le poți arunca în drumul tău spre casă? Sau cum consideri că e mai bine. Las la latitudinea ta. Consideră că faci un pic de curățenie.
   Un pic de curățenie, asta e tot ce mi-a cerut Mina Appleton să fac.
   Crima mea era să fac lucrurile să dispară.

24

   Christine a spus niște minciuni atât de mari.
   Că ochii oamenilor s-au holbat prin ochelari;
   Tatăl ei care, din copilărie.
   Ținea ca lucrurile adevărate să fie
   A încercat s-o creadă pe Christine;
   Era să-l coste viața acest chin.
   Cautionary Tales for Children.
    O carte din biblioteca mea de copil. Îmi amintesc că, după înmormântarea mamei, tata a luat-o, a răsfoit-o și a găsit această strofă. A citit-o cu glas tare - înlocuind numele Matilda cu numele meu și mătușă cu tată. N-am scos nicio vorbă, nu l-am putut privi, cu ochii ațintiți pe crustele din scobitura cotului, scărpinându-mi eczema. Așa că a citit-o încă o dată și încă o dată. Christine a spus niște minciuni atât de mari... La spital, după ce murise mama, îi jurasem că nu fugisem în mijlocul drumului, că o ținusem pe mama de mână. Știa că mint. Sunt sigură de asta, dar nu mi-am schimbat povestea. Adevărul era insuportabil.
   În general, n-aș vandaliza nicio carte, dar pe asta aș strica-o bucuroasă.
   Tai Matilda și scriu Mina. Am scris de mână frumos și arată bine pe pagină.
   Mina a spus niște minciuni atât de mari... Se potrivește destul de bine. Rup pagina, apoi îi decupez marginile și o lipesc tăieturi în jurnalul meu.
   Secretara ei care, din copilărie, / Ținea ca lucrurile adevărate să fie / A încercat s-o creadă pe Mina / Era s-o coste viața acest chin.
    Secretara, în loc de mătușa, e un pic exagerat, dar, dacă repeți ceva de suficient de multe ori, poate deveni realitate. Când am descoperit cât de mult mă mințise Mina, asta aproape că m-a ucis.
   Am mințit și eu, dar niciodată pe ea. Cu toții am mințit. Și Dave. Era molipsitor. Locurile de muncă sunt pline de înșelătorii, nu-i așa? Și de oameni care acoperă diverse greșeli, pe ale lor și pe ale șefilor lor. În această privință, nici biroul nostru nu era cu nimic diferit.
   Poate că Rachel Farrer este o excepție. Nu-mi pot imagina un neadevăr care să-i zboare de pe buze. Am mințit-o, cu toate acestea, fără pic de remușcare.
   Domeniul lui Rachel Farrer era șirul de încăperi ordonate și eficient conduse din subsolul clădirii Appleton’s. Așa cum eu mă pricepeam de minune să gestionez timpul, așa se pricepea Rachel Farrer să gestioneze spațiul. Când ți se părea că nu mai e niciun loc, ea reușea mereu să organizeze totul astfel încât să mai încapă niște cutii și dosare aduse în arhiva ei.
   - O să-ți mai eliberez niște spațiu, Rachel, am zis.
   Stătea lângă mine în timp ce umpleam cutia.
   - Numai până când mi le înapoiezi, Christine.
   - Nu e nevoie. Sunt numai vechituri. Caiete cu stenografii, genul ăsta de lucruri. N-am avut ocazia să le triez de când ne-am mutat birourile. Mă-ndoiesc că e ceva care merită păstrat.
   - N-ar trebui să hotărăsc eu asta? Pot fi chestii legate de trecutul companiei. Dacă nu le returnezi, aș vrea să le răsfoiesc conținutul și măcar să fac copii oricărui material care ar putea prezenta interes.
   Și-a scos ochelarii, studiindu-mă. Îi purta pe un lanț de aur la gât și am observat câteva firimituri prinse în lentile, de la sandvișul pe care-l mâncase la prânz.
   - Sigur, ai dreptate, am spus. Nu-ți face griji, le aduc înapoi când termin cu ele.
   - O clipă, a spus ea. Cutiile astea au fost greșit etichetate.
   Și-a pus la loc ochelarii și și-a trecut un deget peste înregistrarea pe care o făcusem în caietul ei, apoi a comparat-o cu etichetele de pe cutii.
   - Ori asta, ori ai luat materialele greșite.
   Ar fi trebuit să știu că nu pot trece de Rachel.
   - Nu, ai dreptate. E greșeala mea în întregime - au fost greșit etichetate în vechiul birou, iar vechile mele caiete cu stenograme și hârtiile mele personale au nimerit în două cutii de-ale Minei. Au fost etichetate ca fiind ale Minei, dar de fapt nu erau ale ei. Îmi pare atât de rău, e o învălmășeală.
   - Nu-ți stă în fire, Christine. Să nu observi la momentul potrivit.
   - Ah, am observat, dar pe atunci o aveam pe Lucy Beacham și n-am avut timp să-i îndrept toate greșelile, încă mai găsesc câte una.
   - O, Doamne!
   Rachel Farrer nu era mulțumită, dar mi-a acceptat explicația și a scris o notă care să îndrepte greșeala.
   - Uite, Christine, mai bine iei unul dintre cărucioarele mele.
   - Super. Mulțam.
   În seara aceea am rugat un șofer să mă conducă acasă. Dacă Dave ar fi fost disponibil, poate că aș fi aruncat cutiile pe drum, așa cum sugerase Mina. În schimb, le-am luat acasă cu mine, depozitându-le în garaj, lângă un sac cu lucruri pe care Mike le abandonase. Plecase de 5 ani și acum eram divorțați, dar tot nu mă îndurasem să scap de chestiile alea nedorite.
   Aruncă-le pe toate, Chrissie, spusese. Totuși, nu puteam. Așa că i-am spus că le voi duce la târgul de vechituri, dar nici asta n-am putut s-o fac. În seara aceea, când i-am văzut sacul cu lucruri vechi, m-am necăjit și am rămas trează, gândindu-mă la el, la Ursula și la Angelica, cum se drăgăleau la un loc în casa lor confortabilă. Poate că a fost o dorință de răzbunare când m-am hotărât să le pun pe foc. Doi iepuri dintr-o lovitură, așa am gândit.
   M-am dat jos din pat și m-am dus în garaj. Am luat cutiile Minei și sacul de gunoi al lui Mike și le-am pus pe peluză. Am scos incineratorul vârât într-o parte a magaziei - cel pe care Mike îl folosea în nopțile cu artificii, el, Angelica și cu mine stăteam în jurul lui, agitând artificii. Am început cu cutiile Minei - voiam să stârnesc focul înainte de arunca în el lucrurile lui Mike. Când am scos prima tură de hârtii, am văzut că erau niște contracte.
   Pe unele dintre ele era semnătura Lordului Appleton, pe altele cea a Minei, cu toate astea nu am șovăit. Am aprins chibritul și le-am aprins. Când focul s-a însuflețit, am aruncat și lucrurile lui Mike; îmi amintesc cum îmi lăcrimau ochii din cauza fumului toxic care ieșea din fibrele naturale ale hainelor sale. Era gata să calc în picioare cutiile goale de la arhivă și să le ard și pe acelea, când am observat o bucățică de hârtie prinsă pe fundul uneia dintre ele.
   Am scos-o și am recunoscut scrisul de mână al Minei. Erau niște mâzgăleli și mi-am dat seama că erau la fel cu schițele pe care le făcuse la Minerva, imediat după moartea tatălui ei. Am luminat hârtia cu telefonul și am văzut ceva ce-mi scăpase înainte. O veveriță, un bursuc, un iepure, o căprioară, un arici și o nevăstuică. Nu foarte priceput desenate, dar suficient de bune pentru a mă face să recunosc bibelourile pe care le văzusem pe masa ei de toaletă de la Fincham. Am zâmbit când mi-am adus aminte de biroul ei și de acele creaturi cu ochi sticloși care o distrăgeau în timp ce lucra.
    Lângă fiecare animal era numele unui fost furnizor de-al firmei Appleton’s - ferma lui Clifford Fraser era printre acestea - dar desenele sunt cele care m-au atras, ca și cum copilul din Mina ar fi găsit calea spre acea foaie de hârtie. Am păstrat-o din motive sentimentale. Și eu sunt un fel de veveriță și am păstrat câteva suvenire din trecut.

25

   Era ora 8 dimineața, într-o zi de miercuri, când au sosit. Încă aveam pardesiul pe mine.
    Paznicul m-a sunat și a încercat să mă avertizeze, dar când am pus jos telefonul, poliția ajunsese deja la etajul de sus. Eram scandalizată, nu înspăimântată. Ce tupeu! Am numărat cinci polițiști care au trecut prin biroul meu, oprindu-se într-al Minei.
   - Și tu ești...? a spus unul dintre ei, sprijinindu-se de ușa mea.
   - Christine Butcher. Asistenta personală a Minei Appleton.
   - Ăsta e biroul tău?
   - Da.
   - O să am nevoie de asta.
  A întins mâna spre telefonul meu, iar eu i l-am dat și l-am privit cum caută prin lista mea de apeluri.
   - De cât timp lucrezi pentru Mina Appleton?
   - De aproape 15 ani.
   - E foarte solicitantă, a spus, ridicând din sprânceană în timp ce se uita în listă.
   Mi-am scos pardesiul, mi-am scos eșarfa de la gât și, cu cealaltă mână, am deschis sertarul biroului, scoțând stick-ul de memorie pe care făcusem back-up pentru laptopurile Minei. Era prea ocupat să-și vâre nasul în telefonul meu ca să observe că strecor stick-ul în elasticul colanților. Nu am considerat că am făcut un gest ilegal, ci unul mai degrabă preventiv, și m-am bucurat de acea senzație, că mă-mpotrivesc unui lucru, simțind stick-ul de memorie înfigându-mi-se în piele când m-am așezat pe scaun.
   - Te sună de multe ori. Mai ai și alt telefon mobil?
   - Nu.
   - Va trebui să-l luăm. Și computerele.
   - De ce?
   Nu a răspuns.
   - Cum o să pot lucra? Totul e pe computerele astea.
   Mi-a ignorat întrebarea și s-a îndepărtat. L-am urmat în biroul Minei, privind cum niște oameni cu mănuși de cauciuc umblau prin sertare, răsfoiau hârtii și carnete, după care le dădeau drumul în pungi de polietilenă. Au luat pernele de pe canapea, le-au desfăcut fermoarele și le-au scuturat. Era absurd. Unul a cotrobăit prin dulapul unde Mina își ținea pantofii, cu un rânjet urât pe față când le-a aruncat peste umăr – 10 perechi, același model, dar de culori diferite. Mă bucuram că Mina nu era acolo să vadă toate astea. Altul a lovit cu piciorul coșul de hârtii, supărat probabil pentru că era gol. Oamenii de la curățenie trecuseră pe acolo, dar Sarah mi-a spus mai târziu că-i văzuse pe polițiști răscolind toți sacii de gunoi din spatele clădirii.
   - Unde e laptopul ei? a-ntrebat unul dintre ei.
   - Îl are la ea, am zis. Dacă-mi spuneți ce anume căutați, s-ar putea să vă ajut.
   Au continuat să mă ignore și au refuzat ceaiul și cafeaua făcute de Sarah la rugămintea mea. Am stat amândouă, uitându-ne neajutorate cum cărucioarele pe care le împrumutaseră de la arhivă erau încărcate cu computere și dosare – s-au tot plimbat de sus în jos până când au golit tot.
   Între timp am răspuns la telefoanele angajaților, străduindu-mă să-i liniștesc. Nu aveam nicio veste de la Mina, în ciuda faptului că încercasem s-o sun de mai multe ori pe mobil de pe linia mea fixă. În cele din urmă m-a sunat Dave.
   - Vin să te iau. Ajung la tine în 40 de minute. Vrea să vii la Minerva.
   - Polițiștii au fost aici.
   - Da. Au fost și la Minerva.
   A închis înainte să apuc să-i pun mai multe întrebări. Am coborât și am așteptat în stradă, ușurată că am ieșit din clădire. Oamenii treceau în grabă pe lângă mine, iar zgomotul și mirosul traficului m-au asigurat că viața din afară continua ca de obicei. Mă așteptam ca Dave să vină înarmat cu informații, dar a tăcut mâlc tot drumul, spunând doar că poliția ajunsese acolo la 5 dimineața și că era încă acolo.
   - Ce vor? l-am întrebat.
   - Nu-ți face griji. Nu vor găsi nimic. Noi ne facem doar meseria, Christine.
   Adevărat. Ne făceam doar meseria.
   - Ce face Mina? l-am întrebat.
   A ridicat din umeri.
   - Andy a apărut când plecam eu. E cu ea acum. Și mai e și avocatul ăla.
   S-a întins și a deschis radioul ca să auzim știrile. Era primul titlu: Poliția a efectuat razii acasă și la biroul Minei Appleton.

   Margaret mă aștepta în hol, cu ochii roșii de plâns.
   - Am auzit că s-ar putea duce la pușcărie.
   - Cine a zis așa ceva, Margaret?
   - Domnul Rockwell.
   - Unde e Mina?
   - În birou cu el.
   - Bine. Atunci, hai să mergem amândouă în atelier, am spus și am pornit pe coridor, sesizând o schimbare în toată casa, ca și cum aceasta se cutremura din cauza atacului la care fusese supusă.
   Mi-am agățat pardesiul pe brațul unui fotoliu și m-am așezat.
   - Am crezut c-a fost omorâtă. Când am intrat azi de dimineață și am văzut poliția.
   - Cred că a fost îngrozitor, Margaret. De ce nu iei loc o clipă? am spus, iar ea și-a tras un scaun mai aproape de mine. N-a murit nimeni și sunt sigură că toate se vor lămuri, dar noi, două, trebuie să ne vedem mai departe de slujbele noastre. O să depășim momentul ăsta, nu-ți face griji.
   Ea mă asculta doar pe jumătate.
   - Acum sunt afară, în nenorocita aia de grădină. Calcă totul în picioare. Casa e un haos. Am reușit să fac un strop de curățenie la parter, dar la etaj nici nu m-am apucat deocamdată. Porci împuțiți. L-am văzut pe unul dintre ei vârându-și mâna în closet.
   - O să te ajut eu mai târziu. O facem împreună. Între timp, mi-ar plăcea o cafea și un sandviș. Te superi? Și poți s-o anunți pe Mina că sunt aici?
   - Da, Christine.
   A ridicat capul, alertată. Am auzit glasul lui Douglas Rockwell pe coridor.
   - Pentru numele lui Dumnezeu, încearcă să vorbești cu ea, Andy. Cred că putem evita procesul dacă ajunge la o înțelegere cu ei.
   - O să-ncerc, dar știi cum e ea.
   Bietul Andy, n-o putea convinge pe Mina să facă nimic din ce nu voia.
   - Da, știi cum sunt, Douglas.
   Mina îi prinsese vorbind despre ea și mi-am imaginat că arătau ca niște școlari obraznici.
   - Măcar gândește-te la asta, Mina. Poți scuti multe belele pe viitor.
   Douglas avea dreptate. Ne-ar fi scutit de multe belele în viitor.
   - M-am gândit și am luat o decizie. Pa, Dougie! Ai grijă cum conduci.
   Îmi amintesc că am zâmbit - cu mâinile împreunate, aplaudând în tăcere.
   La momentul respectiv, am admirat-o că l-a înfruntat, că și-a menținut opinia. Acum știu că, din partea ei, era doar mândrie excesivă. Nu era niciun fel de curaj. Imaginea Minei Appleton fusese întotdeauna cea mai de preț posesiune a sa. Un lucru sacru pe care îl va proteja cu orice preț. Am auzit ușa de la intrare închizându-se în urma lui Douglas Rockwell, apoi am luat loc și am așteptat.
   - Christine, a spus ea, deschizând ușa.
   Am ridicat privirea și l-am văzut pe Andy stând în spatele ei, în prag.
   Privirile noastre s-au întâlnit preț de o clipă. Nu sunt sigură ce am citit în ochii lui. Un strigăt de ajutor? Un avertisment? Ai grijă, Christine? Părea că vrea să spună ceva, dar ce anume nu am idee. Apoi ea a închis ușa în urma sa.
   Era încă în halat și desculță. Părul îi era încâlcit, o înfățișare sălbatică în frumusețea ei de obicei îmblânzită; niște cearcăne subtile și albăstrui sub ochi. Părea fragilă, iar instinctul meu de a-i sări în ajutor s-a ridicat la suprafață. Amândouă suntem născute în zodia Balanței, Mina și cu mine, și ne văd ca pe un set de talere. Balanța a înclinat întotdeauna în favoarea ei, desigur, dar când era slăbită, talerele se schimbau, iar eu deveneam mai puternică. Mă-ndoiesc că remarca ajustările minore pe care le făceam ca ea să se simtă confortabil, dar orice secretară bună înțelege cât de important e să păstrezi echilibrul într-o relație. Suntem dependente una de cealaltă - secretară și șefă - pentru că fiecare dintre noi îi îndeplinește nevoile celeilalte. Secretarele își doresc ca șefii să aibă nevoie de ele.
   Margaret a intrat cu tava cu cafea și sandvișuri și a început să-și facă de lucru cu farfuriile și șervețelele. Știam exact ce punea la cale - făcusem același lucru la birou, sperând să nu observe nimeni că mă aflam încă în încăpere.
   - Asta-i tot. Mulțumim, Margaret! am spus. De ce nu te duci la etaj, să te apuci de curățenie? Sunt sigură că-n urma ta va arăta totul ca și cum nemernicii ăia nici n-ar fi trecut pe-aici.
   - Așa fac, a zis ea.
   Mina stătea împietrită, ca și cum n-ar fi auzit schimbul de replici. Am așteptat până când Margaret a închis ușa în urma ei și am spus:
   - Îmi pare foarte rău, Mina. E groaznic să-ți invadeze astfel casa.
   - Sunt încă aici, să știi. În grădină. Nu știu ce-și imaginează că vor găsi. Au căutat și prin îngrășământ. Douglas spune că e complet deplasat. Ai crede că sunt în căutare de droguri sau ceva de genul ăsta.
   S-a ridicat în picioare și s-a îndreptat spre geam, cu spatele la mine și, din nou, am simțit o nevoie copleșitoare de a o proteja.
   - Am auzit că au scotocit și pe la birou. Au luat ceva?
   Vocea îi suna slab, în schimb glasul meu, când am răspuns, era puternic.
   - Computerele, telefoanele. Au dat totul peste cap, dar am făcut noi curat. M-am gândit că ai nevoie de ăsta. Am reușit să-l scot de-acolo.
   S-a răsucit și s-a uitat uimită la stick-ul de memorie pe care-l țineam în palmă, ca și cum ar fi văzut o insectă ciudată.
   - Ce e ăsta?
   - Un stick de memorie.
   Nu mi-am putut stăpâni un zâmbet.
   - Da. Dar ce anume e pe el?
   - Întotdeauna fac back-up laptopurilor și telefoanelor tale. În caz că le pierzi. Știi doar cât de distrată ești.
   Mi l-a luat din mână, s-a uitat din nou la el, apoi l-a vârât în buzunarul halatului.
   - Habar nu aveam că faci așa ceva. Mai există dintr-astea?
   - Nu. Doar pentru calculatorul tău de la birou, iar poliția l-a luat pe acela, dar acolo nu e nimic în afară de ce se află pe hard-drive.
   Mi-a zâmbit și a părut să-și revină, iar eu am simțit cum solzii își fac din nou apariția.
   - Ești o adevărată comoară, Christine.
   - Ce anume caută?
   S-a întors din nou spre fereastră.
   - Cred că e doar un soi de scotocire în speranța găsirii unor informații.
   Și-a ridicat umerii, apoi a oftat adânc.
   - Cred c-ar fi bine să mă-mbrac. Vino cu mine, a zis ea, apoi s-a răsucit și a mers spre ușă.
   Ușile încăperilor de la etaj erau deschise, iar ea și-a mutat privirea, în timp ce eu m-am uitat în fiecare cameră, iar revolta mea de mai devreme s-a transformat în furie. Tablourile erau înșirate pe podea. Prosoape, bețigașe de urechi, cutii cu șervețele, toate împrăștiate. Toate acele detalii care-i făceau pe oaspeți să se simtă ca acasă - săpunuri artizanale, creme, săruri de baie, uleiuri - vărsate și răsturnate pe covoare. Cărțile fuseseră scoase de pe rafturi și aruncate pe jos.
   Când am ajuns în dormitorul Minei, furia mea se transformase într-o senzație acută de nedreptate. Am găsit-o pe Margaret în patru labe, culegând acele de păr.
   - Termin eu aici, Margaret, am zis și am închis ușa în urma ei.
   Cât timp Mina a făcut un duș, m-am târât pe podea, adunând restul agrafelor și așezându-le în farfuria de argint de pe masa de toaletă, apoi m-am răsucit și am studiat încăperea. Pentru un ochi neantrenat, părea că totul era pus la loc, dar eu am observat detalii pe care Margaret le ratase. Am luat cămașa de noapte a Minei și am împachetat-o, așezând-o sub pernă. Am îndreptat o pernă pe scaunul de lângă fereastră astfel încât modelul floral să fie în sus și am îndreptat un tablou. Doar când m-a mulțumit ordinea pe care am restabilit-o, m-am așezat.
   Un nor de abur a acoperit oglinda mesei de toaletă, încețoșând reflexia din baie. M-am răsucit și am privit crengile magnoliei care creștea la fereastra dormitorului Minei. Era aceeași specie de copac pe care o văzusem în micuța curte interioară a vechii sale case din Notting Hill, când fusesem la interviul pentru slujbă, în 1995. Cu mult timp în urmă, mi-am spus, în timp ce stropii de ploaie loveau în fereastră și copacul se zgribulea în bătaia vântului.
   Dușul s-a oprit și am auzit cum Mina se spăla pe dinți. M-am răsucit când a ieșit din baie. Era înfășurată într-un prosop, roșie la față, iar eu m-am bucurat să văd că-și mai revenise. S-a îndreptat spre garderobă, s-a îmbrăcat și a început să-mi vorbească pe un ton liniștitor.
   - Polițiștii fac niște săpături arheologice. Sunt disperați să dezgroape ceva care să mă-nfunde.
   Am privit frunzele magnoliei și felul în care ploaia se scurgea pe frunzele sale lucioase și cărnoase.
   - Îi convine de minune omului simplu. O măsură de represiune împotriva bogaților privilegiați. Suntem cu toții băgați în aceeași oală. Afaceri. Nu contează dacă ești bancher sau patron de magazin. Dacă ai succes și ești bogat, atunci te transformi în dușman.
   A ieșit și s-a așezat la masa de toaletă, deschizând un borcan de cremă și vârându-și degetele în el.
   - Mi-e teamă că va urma un drum cu obstacole, Christine, dar îl vom străbate împreună.
   S-a răsucit cu scaunul, punându-și piciorul pe genunchi și încălțându-se cu șosetele.
   - Pari obosită, Christine. Vrei să-ți fac o programare la Stella? Stella Parker. Nu sunt sigură dacă ai cunoscut-o. Cu mine a făcut minuni în timpul procesului. M-ar ajuta să știu că mâna mea dreaptă e în formă maximă.
   Mi-a zâmbit.
   - Mă simt bine, Mina, serios.
   Nu voiam să am nimic de-a face cu magia neagră a Stellei Parker.
   - Ah, haide, Christine. Lasă-mă să am și eu o dată grijă de tine.
   A venit lângă mine și s-a așezat pe brațul fotoliului meu.
   - M-aș simți bine dacă aș ști că are cineva grijă de tine. Ah, plouă, a zis, ca și cum ăsta era cel mai rău lucru care se întâmplase în acea zi.
   Vântul se întețise și crengile magnoliei biciuiau în sus și-n jos ca brațele unui bețiv dansând la o nuntă.
   - Polițiștii au plecat, a spus ea, iar eu m-am întors și l-am văzut pe ultimul dintre ei ieșind. Cutiile acelea, Christine. De la arhivă...
   - Le-am dus acasă. Le-am ars...
   A ridicat mâna.
   - Nu vreau să știu detaliile.
   Mi-a zâmbit, s-a ridicat în picioare și s-a întors la masa de toaletă, deschizând un sertar și scoțând o cutie cu bijuterii. A scotocit prin obiectele din ea și m-am gândit că-și căuta ceva pentru ea. Culegea pe rând cercei, brățări, poate căuta un mărunțiș care s-o bine dispună. Dar ea s-a răsucit și a-ntins mâna spre mine.
   - Aș vrea să-ți fac un cadou. Am primit-o când am împlinit 21 de ani. Am prețuit-o întotdeauna.
   A venit spre mine și mi-a prins de bluză o broșă. Aur cu o piatră de un roșu-aprins, înconjurată de periuțe.
   - Știu că nu te dai în vânt după bijuteriile ostentative, dar sper să-ți placă. Vreau să ai ceva personal de la mine.
   - E minunat. De-a dreptul minunat. Mulțumesc!
   Mai târziu am descoperit că era un rubin încrustat în aur roz și, deși n-am mai purtat broșa de multă vreme, încă o mai am în cutiuța mea cu amintiri.
   - Eu îți mulțumesc, Christine! Nu știu ce m-aș face fără tine. Chiar nu știu. Coborâm?
   M-a așteptat să mă ridic, apoi m-a luat de braț și am mers împreună pe hol, coborând apoi la parter. Ne-am instalat în cabinet - ea la birou, eu pe scaunul meu obișnuit de lângă fereastră. Sunetul ploii ce cădea în burlanul de-afară și vântul din cauza căruia scârțâiau geamurile făceau ca încăperea să pară atât de plăcută. I-am recitat din memorie toate întâlnirile pe care le avea în restul săptămânii.
   - Joi la 10 dimineața, întâlnire cu ministrul Agriculturii, te duci acolo. Apoi prânzul cu Sam de la compania de producție. Am făcut rezervare la The Ivy. Seara, cocktailuri cu editorul de la News of the World, apoi dineu neoficial la reședința premierului. Cred că și noua gazdă a emisiunii de talente va fi acolo. Vineri e lansarea de presă a grilei de primăvară a BBC. Trebuie să fii acolo pe la 11. Biroul de presă spune că Mina at Home e piesa de rezistență, dar ar trebui să scapi pe la unu, și apoi e ședința de consiliu cu...
   Am ridicat privirea și am văzut-o zâmbind.
   - Parcă ai intrat într-o transă, Christine. Ca și cum comunici cu lumea cealaltă. Chiar ai o memorie fenomenală.
   Cred că a râs și, poate, am râs și eu cu ea.
   Îmi amintesc că ziua aceea a fost una fericită. Noi două în atmosfera liniștită a cabinetului, lucrând cot la cot - ea sunându-i pe membrii consiliului director, liniștindu-i, din nou stăpână pe sine, în timp ce eu aveam sarcina practică de a-i înlocui laptopurile și telefoanele. Eram sincronizate. Un ritm natural între noi.
   Când Andy și-a vârât capul pe ușă pe la șase, după ce dispăruse cât de mult putuse, m-am cutremurat când am auzit cum îi vorbea Mina, ținându-mi ochii ațintiți asupra caietului meu și prefăcându-mă că nu auzeam nimic.
   - Așteaptă pe hol, da? O să vin într-un minut. Christine și cu mine tocmai terminam.
   A venit și s-a așezat lângă mine la fereastră.
   - Îmi place locul ăsta la nebunie, a zis ea.
   Cerul era senin, răsăriseră stelele și luminile din grădină licăreau printre tufe.
   - Andy și cu mine o să luăm cina la restaurant. Va fi plin de ziariști, dar va trebui să dau piept cu ei la un moment dat. Margaret îți poate aduce mâncare înainte să pleci, apoi Dave te va duce acasă.
   M-a luat de mână.
   - Îți mulțumesc încă o dată, Christine.
   Ziarele din weekend și jurnalele de știri de la TV au fost pline de imagini cu Mina și Andy plimbându-se de mână sub cerul senin al asfințitului. Un tabloid vorbea despre lună plină și lupi, dar în mare știrile erau pozitive.
   Păreau relaxați, intrând în hanul alb și acoperit cu paie, rupt dintr-un basm, unde au fost întâmpinați de patron.
   Sunt acolo, amândoi zâmbind sprijiniți de bar, privindu-mă din pagina jurnalului cu amintiri. Par atât de mulțumiți de ei înșiși - habar nu aveam ce lipisem pe verso.

   East Harning Gazette, 23 iulie 2009
   Două femei care-și plimbau câinii în pădurea Swainston au descoperit, joi dimineață, cadavrul unui bărbat în vârstă de 75 de ani. O armă a fost găsită lângă rămășițele sale lumești. Poliția crede că bărbatul s-a sinucis.

   Era o poveste pe care, la momentul respectiv, Departamentul de presă al Minei a reușit s-o țină departe de ziarele naționale. Totuși, am sperat că undeva, cineva, va considera moartea acelui bătrân demnă de a apărea în presă. Mi-a luat ceva vreme până s-o găsesc online, dar am dat de ea până la urmă - câteva rânduri într-un ziar local. Nicio referire la Mina, n-ar fi îndrăznit. Era chiar după victoria ei în procesul de calomnie și jurnaliștii erau precauți.
   A existat o anchetă, apoi s-a dat verdictul de sinucidere. Bătrânul a fost îngropat și jelit de familia sa. Au urmat evenimente de o importanță capitală care au trecut neobservate de cei responsabili, și mă includ și pe mine printre aceștia. La nivel de știri locale, nu naționale. Totuși, acum e aici, la locul său însemnat din albumul meu cu tăieturi - umplutura din sandvișul format de victoria la tribunal a Minei și plimbarea ei cu soțul la han. Face parte din plăcerea mea să pun în ordine desfășurarea poveștii. Să umplu spații goale.
   Și asta-mi aduce aminte de ceva.
   Am primit un mesaj de la domnul Ed Brooks, șeful Departamentului investigații de la Business Times. Citisem că lucrează la o carte, așa că i-am trimis din nou un mesaj. Baftă multă, i-am scris. Iar el mi-a răspuns imediat: Mi-ar plăcea foarte mult să vorbesc cu tine. Neoficial. Mă bucur să aflu că n-am fost uitată. Acum are numărul meu de telefon. Avea deja adresa mea de acasă și sunt convinsă că știe deja că nu sunt acolo. Poate crede că mă ascund la vreo adresă secretă. Deocamdată nu mă simt în siguranță, îi scriu, alimentând această idee. Apoi închid telefonul. Dacă ar ști că mă aflu la The Laurels, s-ar putea să capete prejudecăți la adresa mea. Nu-l pot lăsa să creadă că nu sunt sănătoasă la cap.

26

   Era ora 5 dimineața, într-o zi de duminică. M-am trezit auzind bătăi la ușa din față.
   Îmi amintesc senzația pe care am avut-o: de parcă niște degete ascuțite și osoase îmi râcâiau pielea și o jupuiau. O simplă mișcare rapidă care m-a lăsat expusă și neprotejată. Ca un iepure atârnat în prăvălia unui măcelar. Jupoaie iepurele, așa spunea mama când mă dezbrăca pentru baie în copilărie, iar eu ridicam brațele ca să-mi poată scoate maioul.
   Până când am reușit să mă dau jos din pat, ei deja intraseră în casă.
   Cadrul ușii de la intrare s-a rupt când au dat buzna înăuntru. Așa mi-am petrecut acea duminică după-amiază - sunând peste tot în căutarea unui reparator. Vorbeau foarte tare, cu glasurile lor masculine și bubuitoare, însă printre ele am detectat și o voce feminină. Păreau să fie mulți, dar era greu de ghicit numărul lor exact. Patru? Cinci? Poate șase. Hai să spunem șase. Șase ofițeri de poliție.
   - Christine Butcher?
   Am dat din cap.
   - Mai e cineva în casă cu tine?
   - Nu, am reușit să bâigui.
   - Vino la parter, a repetat ofițerul.
   Eram depășită numeric - singură, din fericire Angelica nu era acolo.
   - Aveți mandat? am întrebat.
   Mi l-au fluturat în față și m-au trimis în salon. Habar nu aveam dacă era autentic sau nu. De unde să știu eu cum arată un mandat? Stăteam pe canapeaua din salonul meu și totuși nu mai era casa mea, ci a lor.
   - Pot să vă fac un ceai, o cafea? l-am întrebat pe ofițerul de lângă mine.
   Acesta era în patru labe, târându-se prin fața mea și trecându-și degetele pe sub marginea covorului. S-a întors și a zâmbind, aproape cerându-și scuze.
   - Ah! Ar fi foarte drăguț. Mulțumesc.
   Le-am luat comanda: cafele - patru cu frișcă, una fără, toate cu zahăr - și două ceaiuri, unul îndulcit, unul nu. Atunci șapte. Acum îmi amintesc. Erau șase bărbați și o femeie. Mi-am croit drum printre gunoaie, găsindu-mi un papuc la marginea scărilor și pe celălalt mai departe, pe hol, unde fusese aruncat. M-am încălțat, strângând și descleștând degetele din jurul dublurii inegale a papucilor.
   Am umplut cafetiera și, în reflexia ferestrei de la bucătărie, l-am zărit pe polițistul din spatele meu scotocind în sertarul de lângă frigider, răscolind chitanțe vechi, facturi, manuale de instrucțiuni. Lucruri pe care nu dorisem să le arunc, în caz că într-o zi cineva ar fi cerut să le vadă. Era un sistem haotic pe care nu l-aș fi tolerat vreodată la birou. M-am întors cu tava plină cu băuturi calde.
   - N-ar trebui să mai dureze mult, a spus femeia-ofițer, luând o ceșcuță.
   Ceai cu două cuburi de zahăr. Mai erau polițiști și în grădină, cercetând cu lanternele pământul din jurul incineratorului, pe care nu mă obosisem să-l ascund. După atâtea luni, nu mai rămăsese nimic, în afara cenușii îmbibate cu apă. Totuși, au răscolit prin aceasta, ridicând bucățele și vârând în pungi ce se mai putea. Au luat calculatorul din camera de oaspeți, deși știam că nu vor găsi nimic interesant pentru ei - în casa mea nu era nimic care să-i ajute în investigația lor.
   Au plecat pe la 8, cerându-și scuze pentru dezordine și pentru ușa spartă. Nu s-au oferit să mă ajute să fac curat. Totuși, asta mi-a dat de lucru ca să-mi umplu timpul înainte de a o suna pe Mina. Era duminică dimineața. N-o puteam trezi înainte de nouă și jumătate. Când a răspuns, mi-a fost teamă c-o să izbucnesc în lacrimi, că empatia ei mă va copleși, dar ea avea o răceală profesională.
   - Înțeleg. Ai spus ceva?
   - Nu. Eu...
   - Bravo. Nu-ți face griji. O să-ți găsesc un avocat.
   - Un avocat?
   A oftat de nerăbdare.
   - Da. Probabil te vor chema la interogatoriu. O să vorbesc cu Douglas.
   O lacrimă mi s-a prelins pe obraz.
   - Christine, mai ești acolo?
   - Da, tot aici sunt.
   - Păstrează-ți calmul. Nu spune nimănui nimic.
   - Nu, nu spun.

   Mina a fost arestată prima. Mi-a spus că era pregătită pentru asta.
   - Mă rog, poate că pregătită e un cuvânt greșit. Mai degrabă mă așteptam, a zis ea. Da, mă așteptam. Nu știam exact când se va întâmpla.
   Mă tot trezeam noaptea, crezând că-i aud la parter. L-am pus pe Andy să stea treaz ca să coboare și să verifice. Nu voiam să apară prin ziare o fotografie oribilă de-a mea - dată jos cu forța din pat, părând vinovată.
   Când poliția a venit după ea, nu era nici miezul nopții, nici zorii zilei.
   Era 5 după-amiaza, într-o vineri, iar ea nu era deloc pregătită. Dacă ar fi fost, sunt convinsă că nu ar fi ales să poarte acel taior de culoarea muștarului care-i făcea fața atât e pământie. Albastrul ar fi fost mai bun. Da, sunt sigură că ceva bleu i-ar fi pus în evidență culoarea ochilor.
   A ieșit din lift drept în brațele a doi ofițeri de poliție. Presa aștepta: arestarea ei se desfășura exact fix ca să prindă știrile de la 6. Nu era nimeni acolo care s-o protejeze și mai târziu am auzit că Douglas Rockwell era distrus și a luat ca pe un afront personal faptul că nu a fost anunțat în prealabil. Chiar și membrii echipei ei de PR erau în beznă, pentru că prietenii Minei de pe la tabloide nu i-au anunțat. Îmi imaginez că simțea cum puterea i se scurgea printre degete, atunci când i-au citit drepturile.
   Dave aștepta în mașină s-o ducă acasă și, când a văzut că iese din clădire încadrată de polițiști, s-a ținut în spatele mașinii poliției și a stat în afara secției ore întregi, în caz că apărea.
   A fost chestionată, apoi eliberată pe cauțiune, sâmbătă dimineață. Erau și mai multe poze în ziare, dar de data asta se pregătise pentru ele. Părea obosită, dar cineva îi adusese haine de schimb: o rochie bleumarin cu guler și mânecuțe albe. Când am văzut fotografia din ziar, am rămas șocată de cât de copilăroasă părea, cu părul prins la spate, de mână cu soțul ei. Am căutat un semn din partea ei, ceva care să-mi spună cum se simțea, dar nu era nimic. Au mai trecut 24 de ore până când, în sfârșit, m-a sunat.
   - Deci, mă așteptam, dar nu eram foarte pregătită. N-o să stau prea mult la palavre, Christine. Voiam doar să-ți dau un semn de viață. O să fiu acasă săptămâna asta, așa că eliberează-mi agenda și ia-ți și tu liber. Sarah o să se descurce cu telefoanele.
   - Vrei să vin la Minerva?
   - Nu-i o idee bună. Păstrăm legătura.

   Nu puteam sta acasă, așa că a doua zi de dimineață am plecat, ca de obicei, la serviciu.
   Era prima oară când nu o ascultam pe Mina. Pe când urcam spre stația Euston, pe drum spre metrou, am auzit țăcănitul unui baston mult în fața mea. Mi-a activat cel de-al șaselea simț, pe care-l dezvoltasem pentru cei ce aveau nevoie de ajutor. Am grăbit pasul și, în timp ce-mi croiam drum prin mulțimea de navetiști, am găsit sursa zgomotului. Un orb, prins în mijlocul mulțimii. Înainta, dar era în pericol de a fi călcat în picioare, așa că am dat oamenii la o parte și l-am prins de braț.
   - Haide. Mergem împreună, am zis.
   El și-a înclinat capul. Am simțit cum se încorda.
   - Nu mă grăbesc, am spus. Nu vă faceți griji.
   Mi-am dat seama că era foarte orgolios - nu voia să-mi accepte ajutorul.
   - Mă descurc de-aici, a spus el când am ajuns pe peron, dar eu mă îndoiam că se va descurca.
   Așa că am întins mâna și i-am luat bastonul alb.
   - Nu vrem să se împiedice careva de ăsta, nu-i așa? am spus și l-am strâns ușor de braț, mergând spre metrou. Acum încotro? am întrebat.
   - Fac drumul ăsta în fiecare zi, a spus el.
   - Care drum, mai exact?
   Bastonul lui era în mâna mea stângă și m-am întrebat dacă nu cumva oamenii credeau că eu eram cea oarbă și el cel care mă călăuzea. Am reformulat întrebarea, ridicând vocea ca să acopăr anunțurile de la megafon.
   - Unde trebuie să ajungeți?
   - Pe Goodge Street, a spus el, în cele din urmă.
   Era un încăpățânat.
   - Perfect. Într-acolo merg și eu.
   Nu era deloc adevărat, dar nu voiam să-i rănesc orgoliul. Mi-am păstrat brațul încolăcit de al lui. Cred că arătam ca o creatură cu două capete când am urcat pe scara rulantă.
   Am reușit să-l urc în trenul său, de parcă duceam un cal îndărătnic. Nici măcar nu mi-a mulțumit, dar deja eram obișnuită cu asta. Descopeream din ce în ce mai des că nu toată lumea apreciază amabilitatea străinilor.
   Când am ajuns la muncă, Sarah se învârtea pe-acolo, frângându-și mâinile, așa că am trimis-o jos, la Departamentul de presă. Acolo telefoanele sunau non-stop, ale noastre nu sunau deloc și, în toată acea săptămână, am simțit cum tăcerea a pus stăpânire pe mine și s-a instalat în jurul biroului meu. Câțiva jurnaliști au sunat pe linia directă a Minei, asaltându-mă cu o serie de întrebări. Totuși, am aflat mai multe de la ei decât ei de la mine. Mi s-a spus că șefa mea urma să fie probabil acuzată de sperjur și de influențarea cursului justiției. Presupuneau că Mina mințise în timpul procesului de calomnie împotriva ziarului Business Times, că tot ceea ce fusese scris în paginile publicației era probabil adevărat.
   Prostii, m-am gândit. Citisem diverse aluzii și în alte ziare, dar nu pot pretinde că nu m-a deranjat să aud astfel de lucruri, la telefon, pe când eram singură în birou, în acea săptămână am fost pentru prima oară contactată de domnul Ed Brooks. Spre deosebire de alții, nu mi-a oferit bani; nu voia decât să discutăm. Neoficial.
   - Nu am nimic de declarat, i-am spus și, la momentul acela, nici nu am dat vreo declarație.
   Am așteptat ca Mina să sune, stând lipită de telefon ca o adolescentă îndrăgostită și cu volumul mobilului la maximum.
   În cele din urmă, Dave mi-a adus un bilet de la ea. Cred că tocmai îl ratasem - recepționera a zis că a lăsat biletul, apoi a plecat. Când l-am sunat, era deja pe drum înapoi spre Minerva. Eram invidioasă; mi-aș fi dorit că mă aflu alături de el în mașină, în drum spre Minerva - să mă simt necesară și ocupată.
   Am sprijinit plicul de biroul meu ordonat, amânând momentul deschiderii acestuia și imaginându-mi că era o invitație de a merge acolo în weekend sau poate că erau câteva cuvinte de consolare din partea Minei, ca să-mi spună să nu-mi fac griji, că totul era o greșeală absurdă și că va fi în regulă. M-am holbat la numele de pe plic, scris de Mina cu pix verde.
   Cum să descriu acel scris? Mic. Ordonat. Caligrafic. Rezultat al educației sale elvețiene, fără-ndoială, pentru că acolo cred că se încuraja stilul franțuzesc de a adăuga literelor bucle și codițe. De a face cuvintele să pară mai importante decât erau în realitate.
   Am desprins clapa, înăuntru era o hârtiuță pătrată, cu o margine înflorată. Am recunoscut-o ca fiind din caietul de pe biroul ei de-acasă. Nu era un mesaj propriu-zis, ci doar un nume și un număr de telefon, cu cuvântul avocat subliniat. Nesemnat, nici măcar cu inițialele. Am luat telefonul.
   - Pot vorbi, vă rog, cu Sandra Tisdale? Sunt Christine Butcher.
   Peste câteva zile am fost arestată.

27

   O femeie din Hertfordshire a fost arestată în propria locuință, sub suspiciunea de influențare a justiției...
   Era în toate ziarele, deși am citit pentru prima oară știrea în jurnalul local. Știam că va mai dura doar câteva ore până când numele meu va fi dezvăluit și am sunat-o imediat pe Angelica.
   - Te rog să-ncerci să nu-ți faci griji, iubita mea. Îmi pare atât de rău că ți se întâmplă așa ceva. E vorba de mama ta. Dar știi cum se spune: ce nu te ucide te face mai puternic.
   Pentru o clipă, n-a spus nimic. Când a vorbit însă, a fost foarte directă.
   - Ai făcut-o?
   - Ce să fac, iubire?
   - Doamne, mamă! Te-ai descotorosit de probe? Ai influențat cursul justiției?
   - Sigur că nu. E o neînțelegere, asta-i tot.
   I-am repetat Angelicăi ce-mi repetam mie însemi. Și, la momentul acela, încă o credeam. Mi se părea din ce în ce mai greu să separ realitatea de ficțiune.

 .............................................