Misterul femeii în roșu, Patricia Rosemoor

 1-3
I

      Pete colorate dansau prin întuneric, luminoase dar nedefinite, ca niște rachete care străpungeau întunericul lansate de o mână îndemânatică.

   „Strălucește, strălucește, micuță stea” gândi Shelby Corbin în timp ce frântura unui cântec de Crăciun încerca să-și facă lor în mintea ei încețoșată. Se căzni să vadă mai clar și să-și pună ordine în idei.

   Nu, nu erau stele. Doar o ghirlandă electrică care se reflecta în lemnăria lăcuită a ușii deschise. Roșu, verde, albastru.

   Shelby închise ochii din nou lăsându-se furată de acea dulce toropeală care-i moleșea simțurile. Ceva o trezise, smulgând-o din starea de bine în care se cufundase, dar era incapabilă să spună ce și nici nu avea chef să se gândească. Prea obositor.

   Dintr-odată un alt zgomot ajunse la urechile ei și Shelby își deschise din nou ochii. Niște pași se îndepărtau grăbiți, o ușă se închidea... Nu era normal. Sau atunci... nu era la ea acasă.

   Se ridică cu greu, ca să se agațe imediat de primul lucru care-i căzu sub mână, pradă unei dureri violente. Capul părea să-i facă explozie. Dar mâinile ei atinseră în trecere o suprafață netedă, rece, care nu semăna deloc cu plapuma ei matlasată.

   Nu era lungită în atul ei ci pe o canapea de piele. Problema era să afle unde.

   Schelby așteptă câteva clipe, timp în care vacarmul din capul ei se mai potoli puțin; după care se mișcă cu infinite precauții pentru a nu mai stârni demonii care nu cereau decât să-și reia sarabanda nebună prin mintea ei încețoșată. Dar și foșnetul rochiei ei de tafta făcea asupra ei efectul unei detunături.

   Tafta... O rochie de tafta roșie... Petrecerea de Crăciun dată de firmă....

   Acum își aducea aminte.

   Se găsea încă la sediul firmei Westbrook`s și mai precis într-unul din birourile directorilor marelui magazin, unde se refugiase ca să se lungească puțin, fiincă se simțise obosită.

   Punându-și jos picioarele încălțate în escarpeni, înțelese că era victima unei mahmureli de zile mari. Capul i se învârtea și mai simțea încă în gură gustul scârbos al punciului care o dăduse gata.

   În mod obișnuit, Shelby se ferea de băuturile tari, un pahar de vin îi era de ajuns ca s-o binedispună. Dar dorise să facă la fel ca toată lumea și această băutură nici nu i se păruse periculoasă. Și de altfel, își aminti ea în mod vag, chiar Moș Crăciun în persoană îi oferise acel pahar.

   Și poți să refuzi un pahar de la Moș Crăciun?

   Ar fi trebuit, își spunea ea acum, apăsându-și degetele pe tâmplele dureroase. Și n-o să poată lucra nimic a doua zi dacă nu va lua imediat o aspirină. Zach, asistentul ei, păstra întotdeauna un flacon în biroul lor comun de la etajul de dedesubt.

   Shelby se hotărî să ia o tabletă înainte să plece acasă.

   Totuși, în starea în care era, să coboare la etajul 8 pe întuneric risca să fie o treabă destul de delicată. Și judecând după liniștea diprejur, toată lumea plecase, uitând să stingă și bradul. Persoana pe care o auzise adineaori fusese probabil și ultima iar supraveghetorul de noapte întrerupsese curentul electric.

   Odată ajunsă în biroul ei, se va descurca fără îndoială. Dar până acolo era greu; ascensoarele eau blocate iar culoarele cufundate în întuneric.

   Tânăra se ridică plină de grijă. Totul va merge bine dacă nu va face mișcări prea bruște.
   Era totuși ciudată că nimeni nu-și dăduse seama că ea se mai găsea încă acolo, ciudat că bradul rămăsese aprins în mijlocul holului imens care deservea întregul etaj. Dar n-avea de ce se plânge de asta: lumina lui o va ghida puțin.

   Părăsi biroul pe pipăite. Ajungă pe hol, se gândi că bătălia era pe jumătate câștigaă. Mai râmânea scara.

   Atunci îi veni o idee. Edgar! Da, nu avea decât să-l sune pe Edgar Siefert! De obicei el asigura paza magazinului, de la sfârșitul după-amiezii până seara, dar în acest moment îl înlocuia e supraveghetorul de noapte care era în concediu. O să râdă de pățania ei, totuși, preferă să-l audă tachinând-o decât să riște o căzătură pe scara întunecoasă.

   Telefonul... unde era?

   Grație beculețelor din brad care clipeu vesel, Shelby zări în penumbră biroul impozant de la informații. Ușurată, se îndrepta direct spre el, dar brusc, tocmai când trecea pe lângă pomul de Crăciun, piciorul ei drept se împiedică în ceva. Încercă să se redreseze, întinzând piciorul stâng care se poticni și el și simți că se prăvălește, aterizând cu violență în mâini și pe genunchi.

   Totul începu să se învârtească în jurul ei. Scutură cu putere din cap încercând să-și revină puțin, apoi strânse din pleoape când o săgeată ascuțită îi străbătu tâmplele.

   Îi scăpă un geamăt, lucrurile mergeau din ce în ce mai prost.

   Câteva secunde mai târziu, îngenuncheată pe dalele de marmură, făcu un efort să-și găsească echilibrul, întrebându-se de ce anume se împiedicase.
   Dintr-odată ochii ei căprui se holbară îngroziți și încremeni, cu răsuflarea tăiată:

   - Oh, Doamne!

   Luminile multicolore îi dezvăluiau cu intermitență un tablou stupefiant, o scenă de necrezut: un Moș Crăciun stătea culcat pe spate la doi pași de ea, cu ochii larg deschiși fixați spre tavan și cu gura căscată între barbă și mustață, ambele false.

   Întâi, Shelby își spuse că tânărul angajat să joace acest rol băuse și el prea mult punci și își pierduse cunoștința, ca și ea de altfel.

   - Hai, Moș Crăciun! îi strigă ea. Scoală-te, e timpul să pleci la Polul Nord!

   Îl scutură întâi încetișor, apoi, fiindcă nu reacționa în niciun fel, își puse amândouă mâinile pe pieptul lui ca să reușească să-l aducă în simțiri. O crenguță de vâsc agățată la butonieră se desprinse. Brusc, Shelby își dădu seama că vesta lui roșie era udă, îmbibată chiar de un lichid lipicios.

   Când degetele ei tremurătoare întâlniră o gaură în țesătură, o gaură care părea să fie mai profundă decât țesătura, fu cuprinsă de amețeală și de un acces violent de greață pe care încercă să și-l reprime. Ridicându-și mâinile năclăite, le privi neîncrezătoare: sânge... Era sânge!

   - Doar nu ești mort, nu e posibil! exclamă ea cu voce sugrumată.

   Pe pipăite, Shelby căută artera de la gât pentru a se asigura că mai pulsează încă.

   În tăcere, îndepărtă barba falsă pentru a vedea fața lui Moș Crăciun și făcu o a doua descoperire, mai teribilă și mai de necrezut ca prima: bărbatul nu era un actoraș de mâna a doua angajat pentru petrecere, ci Dutch Vanleer, unul din cei doi principali acționari ai magazinului, președintele Firmei Westbrook `s în persoană.

   - Dutch! îl strigă ea îngrozită.

   Îi prinse mâna, căutându-i pulsul, dar mâna era deja rece iar pulsul de negăsit.

   Simțind un gust oribil în gură, Shelby își frecă mâinile năclăite. Plină de repulsie, și le frecă de rochie ca să facă să dispară orice urmă de sânge.

   Dutch avusese probabil un accident, gândi ea năucită. Dar ce fel de accident i-ar fi putut perfora pieptul în așa ahal? Privi în jurul ei, căutând un obiect ascuțit peste care ar fi putut să cadă. Nimic. Nici cuțit, nici pumnal, nici....

   Un cuțit? Un pumnal? repetă ea străbătură de fiori. Sigur, era vorba de o crimă. Dutch fusese asasinat!

   Dar cine o făcuse?

   Întâi să se ducă la toaletă ca să termine cu greața asta care n-o slăbea deloc.

   Clătinându-se pe picioare, simțind că totul se învârte în jurul ei, Shelby ajunse de bine de rău la chiuveta cea mai apropiată și petrecu câteva minute de adevîratî agonie. Când se simți puțin mai bine, își ridică puțin capul și zări o lumină cenușie care se filtra prin fereastră. Se face ziuă, constată ea abătută. Își pierduse cunoștința timp de câteva ore deci.

   Își șterse mâinile vrând să-și jupoaie pielea, ca și cum ar fi vrut să șteargă nu numai orice urmă de sânge ci chiar crima însăși. Totuși era adevărat și Shelby trebuia să facă față într-un fel sau altul.

   Să chem poliția, își spuse ea. Da, trebuia să cheme poliția.

   Cu genunchii tremurând, se întoarse în hol, încercând să nu privească în direcția corpului. Dar când să atingă telefonul, își întrerupse gestul, paralizată de un gând nou: rămăsese singură cea mai mare parte a nopții cu directorul ei mort, un director care o urmărea cu avansurile lui libidonoase chiar de când se angajase acum 6 săptămâni, pe postul de decorator șef al mareului magazin; un bărbat cu care avusese deja mai multe altercații în public pe această temă și pe care chiar îl amenințase săptămâna trecută, în fața asistenților ei Zach și Dona, cu un proces de hărțuire sexuală și abuz de funcție.

   Un frison dezagreabil o trecu din cap până-n picioare și, distrusă, lăsă să-i cadă mâna.

   Nu nuami că rămăsese singură cu Dutch, dar rochia ei era pătată de sângele lui. Și dacă poliția ar descoperi că mai fusese amestecată într-o afacere de acest gen acum 2 ani, în condiții similare, pentru că doborâse lovindu-l cu o sticlă de bere în cap pe un bărbat care o hărțuia fără încetare, va deveni pe loc suspectul numărul 1.

   Shelby își apăsă mâna tremurătoare pe stomac, care o durea de parcă ar fi primit un pumn în el. Cineva se mai găsea încă aici când se trezise, acum un sfert de oră. Această persoană era probabil ucigașul care-și îndeplinise planul, în timpul când ea încerca să se smulgă din somn. Dacă el se mai găsea pe acolo, ea era în pericol. Într-un mare pericol.

   Mergând de-a-ndărătelea spre ușă, aruncă în jurul ei priviri înspăimântate, așteptându-se în orice moment să vadă pe cineva apărând din umbră și aruncându-se asupra ei.

   Rand McNabb pătrunse la parterul magazinului prin intrarea din spate.

   După noaptea albă pe care o petrecuse, îi tuna și-i fulgera. Abia avusese timp să treacă pe acasă să-și lase bagajul, să-și schimbe cămașa și să se radă la repezeală. Avea un consiliu de administrație la prima oră și, în dubla lui calitate de acționar și director general, trebuia să facă față în mod corespunzător.

   Când trecu prin fața biroului rezervat serviciului de pază, văzu că era gol și se încruntă.

   - Edgar? strigă el, gândindu-se că supraveghetorul de noapte nu putea fi departe.

   Niciun răspuns.

   Enervat, Rand traversă parterul și aruncă o privire spre intrarea principală. Nimeni.

   Probabil că-și face rondul, gândi el. Dar la acea oră, cu câteva minute înainte de sosirea salariaților era de-a dreptul surprinzător.

   Două clipe mai târziu, îl văzu pe Edgar Siefert ieșind din spatele scărilor rulante și zâmbindu-i cu gura până la urechi:

   - V-ați întors, patroane? îl întrebă paznicul voinic pe un ton jovial. Ați pierdut o petrecere pe cinste, aseară!

   - N-am putut face altfel, răspunse Rand pe un ton iritat. Spune-mi, Edgar, am fost surprins că nu te-am găsit la post când am sosit, e vreo problemă?

   - Problemă? Din câte știu nu, patroane. Dar băieții de la întreținere sunt puțin în întârziere în dimineața asta. Ce să-i faci, după seara de ieri! Atunci m-am gândit să pun eu câteva lucruri la punct în locul lor, asta-i tot! Și am crezut că aud și un zgomot în direcția scării de serviciu. M-am dus să văd și nimic. Fără îndoială un șoarece, ca de obicei.

   - Nu s-a rezolvat încă asta? întrebă Rand, furios să vadă că asociatul lui nu era capabil să se ocupe nici măcar de un flecușteț.

   Edgar scutură din cap și-și ridică puțin pantalonii.

   - Știți, patroane, când ți-ai petrecut atâția ani într-un mare magazin, așa ca mine, te resemnezi să vezi că unele lucruri nu se rezolvă niciodată. Ce vreți? Într-un oraș ca Chicago, cu metroul pe dedesubt și cu fluviul la doi pași, șoarecii fac parte din realitatea cotidiană.

   De câtva timp, realitățile cotidiene de la Westbrook `s începeau să atârne serios pe umerii lui Rand. Dacă ar fi ghicit că va fi atât de greu, ar mai fi rămas câtva timp ca profesionist în echipa lui de fotbal american. Bineînțeles, lucrurile ar fi stat altfel dacă asociatul lui ar fi preluat jumătate din sarcini.

   Dutch, mândru de titlu de președinte, lăsa treaba pe umerii altora, ca și la fotbal unde erau coechipieri. Și dacă n-ar fi fost decât asta...

   Dar această comedie se terminase acum, o dată pentru totdeauna. De acum înainte, Dutch nu-l va mai juca pe degete.

   - Bine, reluă Edgar. Vă las, patroane. Trebuie să-mi termin raportul.

   - Fă-l, răspunse Rand îndreptându-se spre ascensor. Și eu mai am ceva de lucru înaintea ședinței Consiliului de administrație.

   În timp ce urca la etajul nouă, nu se putea împiedica să nu se gândească la greșeala pe care o comisese, doi ani mai înainte, lăsându-se convins de Dutch să ia împreună majoritatea acțiunilor acestei societăți, a cărei proprietăreasă, Althea Westbrook, nu mai reușea să facă față în mod satisfăcător. În acel moment, sora lui, Pippa, încerca încă să-și salveze căsătoria furtunoasă cu Dutch și se gândise că această asociere le va consolida viitorul.

   Ceea ce nu știa atunci era că redresarea marelui magazin îi va cădea în întregime în spinare. Cumnatul lui era poate dotat pentru relațiile cu publicul, dar în rest era partizanul minimului efort - mai ales că munca lui Rand îi asigura în fiecare lună bilanțuri mai mult decât convenabile.

   Această stare de lucruri nu putea să mai dureze, era evident.

   Ușile ascensorului se deschiseră. În clipa când Rand o luă pe culoarul care ducea spre holul central, auzi o ușă scârțâind în spatele lui.

   Se întoarse la timp pentru a zări ca într-o străfulgerare, o tânără brunetă, îmbrăcată într-o rochie roșie, care dispărea grăbită pe scări.

   Rand strânse din maxilare. Dutch nu fusese niciodată prea discret, iar misterioasa necunoscută era probabil ultima lui amantă.

   Rand auzise că ea lucrează la Westbrook `s. În mod evident venea dispre birourile directorilor, gândi el dezgustat. Și probabil că fugise așa ca să nu fie surprinsă.

   Împinse ușa dublă a vestibului, care era întredeschisă. În fața lui se ridica semeț bradul de Crăciun, încă aprins. Privirea lui căzu atunci pe corpul întins pe jos.

   Cu un pas liniștit, Rand se îndreptă spre el, se așeză pe vine și îi luă pulsul lui Dutch Vanleer, constatând că era mort de-a-binelea.

   Shelby ajunse pe scară simțindu-se nespus de ușurată.

   Nimeni nu o văzuse, era sigură de asta. Dar cunoscuse momente de groază auzind că urcă liftul și că se oprește chiar la etajul nouă, exact când părăsea culoarul. Nu se zice că ucigașul revine întotdeauna la locul crimei?

   Apăsându-și mâna pe piept, își recăpătă răsuflarea și continuă să coboare în grabă. Ajunsă la palierul de la opt, deschise puțin ușa ca să se asigure că nu se găsește nimeni pe etaj.

   Calea era liberă. Tânăra avansă prudentă în vârful picioarelor până la biroul pe care-l împărțea cu asistentul ei. Când puse mâna pe clanță, crezu că aude un zgomot ușor care-i tăie respirația, s-ar fi zis că cineva își târșa picioarele pe dalele de marmură.

   Se uită împrejurul ei dar nu văzu pe nimeni. Imaginația ei îi jucase o festă.

   Asigurată, Shelby respiră adânc și intră în domeniul ei. O privire aruncată pendulei îi indică ora 8 și un sfert. În 10 sau 15 minute, primii funcționari își vor face apariția.

   Se îndreptă spre oficiul ei particular unde își lăsase lucrurile în ajun, când se schimbase pentru petrecere. Dar când vru să-și scoată rochia, fermoarul se blocă pe la jumătate.

   - Of! făcu ea la capătul nervilor.

   Lacrimi de ciudă îi umplură ochii. Trebuia neapărat să se schimbe înainte ca cineva s-o surprindă în această ținută, altfel risca să fie acuzată de o crimă pe care nu o comisese!

   Fermoarul era blocat zdravăn și refuza să se miște în sus sau în jos.

   Shelby hotărî să folosească metoda radicală și rupse taftaua, oricum nu va mai îmbrăca niciodată această rochie. Mângâierea aerului răcoros pe pielea ei goală o făcu să tremure, își aruncă rochia pe planșeta de desen, apoi reflectă la cel mai bun mijloc de a scăpa de ea.

   Privirea îi căzu atunci pe mapa pe care o lua cu ea atunci când voia să lucreze acasă... nu conținea decât un bloc. O să înghesuie rochia la fund. Dar când vru s-o facă, țesătura agățată într-un colț al mesei rezistă; enervată, trase din toate puterile.

   După ce rochia dispăru, Shelby căută un loc unde să ascundă escarpenii asortați. Mapa era plată și dacă i-ar fi pus acolo s-ar fi format o umflătură demarcatoare. Se hotărî atunci să-i bage în fundul genții cu care venea la serviciu, pe care o va închide mai târziu în dulapul din birou.

   Când își luă în cele din urmă de pe portmantou îmbrăcămintea cu care venise în ajun, era înghețată tun. Dar n-ar fi știut să spună dacă era din cauza frigului sau a spaimei pe care o trăsese descoperind că Dutch era mort. Își simțea nervi la pământ, dacă va reuși să treacă ziua fără să se trădeze, va fi o adevărată minune.

   Își puse în grabă pantalonii de catifea și puloverul pe gât, în speranța că nimeni nu se va mira văzând-o că poartă aceeași îmbrăcăminte două zile la rând.

   Pentru a crea o diversiune, luă șalul colorat pe care îl purta pe sub palton și și-l aruncă pe umeri; apoi își vârî picioarele în mocasini și mai consultă încă o dată pendula: 8 și 21 de minute.

   Cu un gest iute, Shelby își luă paltonul, geanta, mapa și se duse la toaleta rezervată femeilor; va ieși de acolo câteva clipe mai târziu ca și cum atunci ajunsese la magazin. Din fericire membrii direcției nu trebuiau să ponteze; nimeni deci nu va putea dovedi că petrecuse o noapte în imobil. Dar se simțea atât de singură, atât de izolată în drama ei!

   Imposibil să povestească cuiva ce i se întâmplase. Ideea de a fi acuzată de crimă o îmbolnăvea. Teama îi întețise durerea de cap, care făcea să-i pocnească tâmplele.

   Pentru o clipă, Shelby avu chef să părăsească în fugă locul și să se piardă în mulțimea care se înghesuia pe Stare Street, pe partea intrării principale. Dar niște voci de femei răsunară pe culoar, apropiindu-se de toaletă. Shelby își consultă ceasuk: ora 8 și 34 de minute. Prea târziu. Marele magazin se trezise la viață.

   Vrând să evite o întâlnire inoportună, se închise într-o cabină. Cele două femei intrară.

   - Ce-o fi cu toate mașinile astea de poliție din fața clădirii? întrebă una, a cărei voce Shelby n-o recunoscu imediat.

   - Nu știu mai multe decât tine, Loretta, răspunse vocea senzuală a lui Iris Sahl, vânzătoare la raionul de cosmetice. Să fi fost vreo spargere?

   Inima lui Shelby se strânse. Descoperiseră corpul.

   - O spargere la ora asta? Hai, Iris! Hoții nu sunt tâmpiți, știi bine că toate încasările se varsă seară în bancă.

   - Atunci, poate cineva a fost luat ostatec, cine știe? sugeră Iris pe un ton teatral. Ce suspans în perspectivă! Îți dai seama?

   - Eu cred mai degrabă că e o glumă proastă, cineva a chemat polițiștii ca să se distreze, replică Loretta.

   Ea nu era angajata firmei, dar Shelby o cunoștea bine: era colaboratoarea lui Andre Kuriokin, un stilist la modă care lucra în exclusivitate pentru Westbrook `s.

   - Bine, reluă ea, trebuie să plec. Am întâlnire cu Dutch.

   Shelby își ținu respirația, în timp ce Iris marca o pauză puțin ciudată.

   - Trebuie să-l vezi pe Dutch? Acum? insistă ea cu o voce un pic încordată.

   - Trebuie să vorbim despre ultima comandă. Nu sunt destule costume de baie, după părerea mea. Imediat ce femeile din Chicago vor vedea noile noastre modele, se vor arunca literalmente asupra rafturilor.

   - Da, presupun... O să-mi păstrezi și mie din fiecare model ca de obicei, nu? Trebuie să cobor acum să deschid raionul.

   Ce curios că e atât de grăbită ea care întârzie mereu, unele dintre colegele ei chiar se și plânseseră de asta, mirându-se de regimul preferințial de care blonda platinată părea să beneficieze. Dar nu era momentul să se gândească la o problemă atât de măruntă.

   Imediat ce ușa se închise în urma lor, Shelby ieși din ascunzătoarea ei și se îndreptă spre birou, cu inima cât un purice.
   Imediat ce apăru, Zach Newburg îi spuse vesel:

   - Ei, șefa, ce-ți mai face capul în această dimineață?

   Surprinsă atât de manierele familiare cât și de semnul întrebării, Shelby îi aruncă o privire intrigată și bănuitoare.

   - Hmm... bine, de ce?

   - Ai plecat devreme aseară. Credeam că ai fost mahmură, ca cea mai mare parte dintre noi.

   - Puțin.

   Tânăra își continuă drumul spre spațiul protejat de paravane care îi era rezervat. Zach o urmă și își sprijini trupul înalt și subțire de un perete despărțitor.

   - Cineva a dat de naiba, oricum... Ai văzut polițiștii jos?

   - Da. Ascultă, Zach, ai pregătit lista cu materialele despre care am vorbit ieri?

   Tânărul se dădu înapoi, ridicând mâinile în semn de apărare.

   - Am înțeles, șefa. Te las să-ți revii.

   Din nefericire, alții îl înlocuiră și începutul dimineții se dovedi foarte obositor. În același timp, zvonurile circulau și în curând cineva șopti că un polițist de la brigada de criminalistică își făcuse apariția. Cine murise?

   De vreo zece ori, Shelby trebui să-și muște buzele până la sânge ca să nu strige răspunsul. Apoi, la ora 10 și 36 de minute, telefonul ei sună. Va deveni expertă în cronometări, gândi ea crispată.

   Dar nu era decât Kristen, secretara lui Rand McNabb, care o informa că ședința de lucru prevăzută se anulase, dar că toți șefii erau convocați la ora 11 în sala de conferințe. Deci trebuia să-și anuleze toate întâlnirile de azi.

   Când Shelby intră în ascensor la ora 10 și 55 de minute, toată lumea aflase deja cine fusese omorât și emoția era generală.

   Când ușa se deschise la etajul nouă, surâsul înghețat pe care se căznise să-l abordeze îi dispăru imediat: niște infirmieri erau pe cale să introducă o brancardă în liftul alăturat și vederea sacului voluminos care acoperea cadavrul lui Dutch o făcu să tremure din cap până în picioare.

   Rămase pironită locului câteva secunde, obsedată de imaginea de groază pe care o descoperise acum câteva ore și doar zgomotul unor voci din apropiere o smulse din toropeală.

   - La naiba, Jackson! N-o amesteca și pe Pippa în povestea asta.

   Shelby se întoarse și-l descoperi pe Rand McNabb în ușa sălii de ședințe.

   În mod vizibil încordat, domina cu statura lui înaltă un bărbat mai scund decât el, dar la fel de impozant prin rigiditatea și demnitatea care se degajau din întreaga lui ființă. Sigur era vorba de inspectorul însărcinat cu ancheta.

   - Regret, dar ceea ce-mi cereți este imposibil, spuse el cu o voce liniștită, îndesându-și în buzunar un carnețel.

   Shelby privi în jurul ei. În locul unde fusese descoperit cadavrul, un polițist înarmat cu un sac de plastic examina cu atenție o porțiune interzisă trecerii; o femeie aranja niște aparate de fotografiat.

   Cu un fior, Shelby se întrebă dacă găsiseră probe și ce fel de fotografii făcuseră. Își reveni și-și continuă drumul spre sală.

   - Toată lumea știe că sora dumneavoastră dorea din tot sufletul divorțul, declară Jackson când trecea pe lângă ei. S-au împroșcat cu noroi în mod public. E poate singurul mijloc pe care l-a găsit.

   - Și femeia în roșu? i-o tăie McNabb pe un ton mușcător.

   Această întrebare, pe cât de brutală pe atât de neașteptată, era s-o facă să se împiedice pe Shelby. Cu ochii fixați drept în fața ei, își continuă drumul ca și cum n-ar fi auzit nimic.

   - Mi-am notat că ați zărit o misterioasă creatură brună îmbrăcată în roșu, răspunse cu răceală detectivul. Îndrăznesc să sper că nu e vorba doar de o invenție destinată să vă protejeze sora...

   Ideea că fusese gata să fie surprinsă de directorul general în persoană o afectă atât de mult pe tânăra femeie, încât simți că amețește și nici nu auzi răspunul lui McNabb. Trebui să se sprijine o clipă de tocul ușii.

   - Gândesc ca un polițist, spunea inspectorul. E meseria mea.

   Shelby se forță atunci să intre în sală; ca și ea, toți cei de acolo auziseră această altercație jenantă, cu excepția lui Althea Westbrook, vechea proprietară a magazinului, așezată lângă șeful serviciului juridic, Tucker Powers, toți erau directori sau șefi de servicii.

   Shelby alese un loc la capătul mesei, cât mai departe posibil de fotoliul lui Rand McNabb și încercă să nu intre în panică. Nu fusese niciodată prezentată oficial directorului general, și cum el lipsise o bună parte din timpul de când fusese angajată la firmă, existau destule șanse ca nici măcar să nu știe cine este ea.

   Se trezi așezată lângă Frank Hetcher, directorul economic, un bărbat slăbuț cu un început serios de chelie. Foarte nervos, acesta nu înceta să-și consulte ceasul și să plesnească enervat din limbă.

   - E deja ora 11 și 5 minute, bombăni el. Și ce idee să ne blocheze întreaga după amiază! Plec în concediu la sfârșitul săptămânii și n-o să am timp să termin tot ce mai e de făcut.

   Shelby îl privi fix, șocată de atitudinea lui în asemenea împrejurări. Nici ea nu-l aprecia pe Dutch Vanleer, dar nici chiar așa...

   În această clipă, Rand McNabb pătrunse în sală.

   Figura lui nu trăda nimic din ceea ce se petrecuse, arborase o expresie gravă și atât. Purta cu eleganță un costum foarte bine croit, care nu reușea să-i ascundă în totalitate superba musculatură de fost fotbalist profesionist. Shleby îl văzuse jucând; îl admira mult, pe teren ca și în viață, și așteptase cu mare nerăbdare să-l cunoască mai bine. Dar bineînțeles, nu într-un asemenea context.

   - Presupun că știți cu toții de ce v-am chemat, declară el, plasându-se în capul mesei.

   Rămase în picioare și se uită la fiecare. Shelby ar fi vrut s-o înghită pământul când o privi drept în ochi, dar se feri să-i atragă atenția întorcându-i privirea.

   - Am trista datorie să vă anunț că Berram Dutch Vanleer e mort... asasinat.

   Din fericire, pronunțând ultimele cuvinte, își mutase privirea asupra vecinului ei.

   - Reputația firmei e pătată pentru totdeauna... spuse Althea Westbrook cu o voce tremurătoare, ochii ei albaștri erau încețoșați de lacrimi.

   Își ținea cu mândrie capul de un blond argintat, dar nasul încrețit și cura crispată denotau o durere evidentă, strânge în mâinile fine o batistă de dantelă.

   - Magazinul nu se va mai redresa niciodată după un asemenea scandal, reluă ea imediat.

   - Vrei un pahar cu apă, draga mea? îi propuse imediat Tucker Powers care o urmărea cu o privire plină de afecțiune.

   Juristul era un domn distins, cu tâmplele argintii, care avea în jur de 55 de ani. Puțin mai tânăr ca Althea, era fără îndoială un vechi prieten, gândi Shelby, și părea s-o protejeze în permanență. În timpul petrecerii din ajun nu se despărțiseră deloc.

   - Nu te ridica, Tucker, spuse Althea punând o mână delicată pe brațul lui. Te neliniștești întotdeauna prea mult din cauza mea. Îți mulțumesc totuși, prietene.

   Această femeie, în aparență atât de fragilă, avea în ea ceva patetic, dar părea să ascundă o mare forță interioară, își spuse Shelby. În fond ea fusese aceea care condusese mai mulți ani magazinul, fondat de tatăl ei în 1909. Și chiar dacă era o acționară de bază, nimic n-o obliga să participe la ședința din această dimineață.

   Rand McNabb se întoarse spre ea.

   - Sper că temerile tale nu sunt întemeiate, Althea, declară el cu blândețe. Trebuie să treacă ceva timp ca să putem aprecia consecințele acestei drame, dar te asigur că voi face tot ce pot ca să le diminuez. În primul rând trebuie descoperit ucigașul.

   Și pentru a doua oară trecu în revistă cu încetinitorul, toate fețele întoarse spre el.

   - În această după-amiază, inspectorul Jackson și câțiva dintre oamenii lui vor începe să interogheze persoane care au fost prezente la petrecerea de ieri. Cum invitații erau în jur de două sute, gândește că asta va lua câteva zile.

   Privirea ochilor de culoare chihlimbarului se opriră din nou asupra lui Shelby, scrutători, insistenți.

   - Sper că atât dumneavoastră cât și subalternii, vă veți arăta cooperanți.

   Trecu la Frank Hatcher, apoi brusc sprâncenele i se încruntară și reveni la ea. Shelby simți că i se usucă gura. Cu pleoapele încrețite, Rand McNabb o fixa, cu o expresie de nepătruns.
   Înghiți cu greutate când, dintr-odată, crezu că descifrează în ochii lui de felină o luminiță, ca și cum o recunoscuse.

II

   Rand McNabb nu-i spusese niciun cuvânt nici atunci, nici la sfârșitul ședinței. Oricare ar fi fost deducțiile lui, se decisese probabil să le păstreze pentru el.
   Cu puțin noroc, gândi Shelby a doua zi de dimineață, când schița în creion un proiect de vitrine pentru sărbătoarea Sfântului Valentin, nu văzuse în ea decât o tânără femeie brună care asistase la petrecere - deci, o posibilă suspectă. Și nimic în plus.

   Iar interogatoriul... mai era până la el. Dar nu avea niciun motiv să se simtă vulnerabilă, cea mai bună apărare pentru ea era de a rămâne cu fermitate pe poziții fără a-și trăda temerile și slăbiciunile.

   Iată că începea să-și elaboreze și stragerii de fotbalist! își zise ea surâzând ușor.

   În ciuda îndemânării cu care își reașiza schițele, rămânea distrată, obsedată de fotbalul american, de un jucător în special. Shelby era în permanență urmărită de o pereche de ochi chihlimbarii fixați asupra ei, gata s-o ia în focul întrebărilor și s-o concedieze la prima ocazie. Astfel că fu surprinsă de o oarecare nervozitate când descoperi deodată că obiectul gândurilor ei, în carne și oase, se aplecase peste umărul ei privind ce desenează.

   - Cu asta vor semăna vitrinele noastre de Sfântul Valentin? întrebă Rand McNabb, ridicând o sprânceană în semn de mirare.

   Shelby privi mâzgăliturile de pe blocul de desen și descoperi abia atunci că creionase cu gândul aiurea: una din inimi era constituită din două mingi ovale întrepătrunse.

   - Decoratorii sunt cunoscuți pentru imaginația lor vagabondă și cele mai bune idei ies aiurea din te miri ce, răspunse ea mecanic.

   Și se întoarse spre patronul ei, dar, neîndrăznind să-i înfruntea privirea, îi fixă mica cicatrice care îi brăzda obrazul stâng.

   Eu surâse amuzat, dezvăluind o dantură de o albeață sclipitoare, cu un canin puțin spart.

   Cel puțin are și ceva omenesc în el, gândi tânăra. Ar fi prea perfect fără asta.

   - Numeroasele mele deplasări m-au împiedicat să mă ocup personal, îi declară cu vocea lui gravă, dar de acum înainte voi fi obligat să urmăresc mai îndeaproape desfășurarea zilnică a lucrului.

   La aceste cuvinte, îi întinse o mână pe care Shelby fu obligată s-o strângă. Era caldă și fermă, dar nu părea amicală.

   - Rand McNabb, preciză el în mod intutil.

   - Shelby Corbin, răspunse ea retrăgându-și degetele cu un gest grăbit.

   - Rand.

   Shelby n-avea niciun chef să-i pronunțe prenumele, așa să ce mulțumi să-i adreseze un surâs crispat.

   Ar fi preferat s-o întrebe cu ce se ocupă și să-i spună de ce o privește cu atâta insistență. Văzându-i expresia, ai fi putut jura că nu-și dorește decât s-o scuture zdravăn ca să-i stoarcă toate secretele.

   - Apropo de muncă, reluă el, mă duc în seara asta la o gală de caritate la care trebuie să participe Dutch. Vrei să mă însoțești?

   Stătea atât de aproape de ea încât o strivea cu prezența lui.

   De ce n-o lăsa odată în pace? gândi Shelby iritată - întrebare pe care puține femei din Chicago și-ar fi pus-o în locul ei, date fiind farmecul și celebritatea lui, și pe care nici ea nu și-ar fi pus-o dacă n-ar fi existat acel îngrozitor cadavru.

   - Regret, dar mi-e imposibil, răspunse ea pe un ton sec.

   - Imposibil?

   - Eu urmez un curs de gimnastică aerobică imediat după terminarea programului. Și oricum n-am nimic potrivit de îmbrăcat, improviză Shelby fără să se gândească, tulburată de privirea insistentă cu care Rand McNabb o fixa în continuare.

   El făcu o pauză, apoi privind-o scrutător, îi sugeră cu un ton suav:

   - Ceea ce purtai ieri la petrecere nu e convenabil?

   Speră să mă vadă într-o rochie de tafta roșie? se întrebă Shelby în defensivă. Nu era atât de proastă ca să se lase păcălită de aerul lui candid și ocheadele fermecătoare pe care i le arunca, de arcă ar fi vrut să flirteze cu ea.

   Și oricum era prea târziu: aseară arsese cu grjă rochia în șemineul salonului ei și dăduse apoi cu aspiratorul pentru a șterge cu desăvârșire orice urmă compromițătoare.

   - Ei? insistă el cu o voce languroasă. Îmi acorzi astă seară șansa de a te cunoaște mai bine?

   Shelby se gândi la iuțeală. Dacă ar ține-o una și bună cu refuzul, n-ar face decât să întărească bănuielile lui Rand Mcnabb, bănuieli de care nu se îndoise o clipă că le-ar avea.

   Căzuse în cursă și detesta asta, ca și faptul de a fi obligată să iasă cu un bărbat contrar voinței ei... dar știa să fie și o actriță excelentă atunci când trebuia.

   - Ei bine.. ne-am înțeles, Rand, te voi însoți, promise ea plină de grație.

   Dând din cap vizibil satisfăcut, îi spuse că va trece s-o ia pe la ora 6 și-și notă adresa ei.

   Shelby observă că-și recăpătase foarte repede manierele de patron și de om de afaceri după ce obținuse ce dorea. Dar în fond, nu era vorba decât de o simplă corvoadă profesională.

   Își petrecu restul zilei încercând să se convingă că Rand McNabb nu putea să stabilească o legătură între ea și moartea lui Dutch Vanleer și trebuia să spere că inspectorul Jackson, când o va interoga, nu va reuși nici el.

   - Shelby Corbin, decorator șef.

   Ofițerul de poliție bifă un nume de pe listă și-și notă ceva pe un carnețel.

   - Pentru că faceți parte din conducere, domnișoară Corbind, presupun că-l întâlneați frecvent pe domnul Vanleer?

   - Nu prea, răspunse Shelby, sperând din toată inima că nici vocea nici atitudinea ei nu-i trădau nervozitatea. Superiorul meu direct este Ben Levin, directorul sectorului de decorări și comunicații.

   - Deci n-o cunoșteați prea bine pe victimă?

   - Practic nu.

   Se căzni să-și păstreze o figură impasibilă, fără să trădeze dezgustul pe care i-l inspira fostul președinte al Societății Westbrook`s.

   - Cunoașteți persoane care nu-l iubeau sau nu-l apreciau?

   - Nimeni nu e iubit sau apreciat de toată lumea, inspectore, replică Shelby care refuza să se lase impresionată de privirea necruțătoare ațintită asupra ei. Și dumneavoastră, fără îndoială, aveți câțiva dușmani.

   - „Dușmani...” Formularea e interesantă, domnișoară Crobin. Deci, după dumneavoastră, Dutch Vanleer avea dușmani?

   - Vă repet că nu-l cunoșteam îndeajuns pentru a ști asta.

   Tonul lui Shelby fusese mai ridicat decât ar fi dorit-o. În mod evident, inspectorul Jackson căuta s-o scoată din sărite și reușea încetul cu încetul, trebuia deci să rămână vigilentă.

   Părăsi biroul unde stătea așezat, înconjură scaunul tinerei și reveni pentru a se posta în fața ei.

   - Și acea faimoasă petrecere... Ați fost la ea?

   - Bineînțeles, la fel ca și ceilalți două sute de colaboratori.

   Palmele i se umeziră, dar se abținea să și le șteargă. În mod sigur ar fi un punct în defavoarea ei.

   - La ce oră ați plecat?

   - N-am idee.

   - Nu vă preocupă niciodată ora?

   - Nu, când mă distrez.

   Nu mai stau așa lucrurile, gândi Shelby cu amărăciune.

   - Ați vorbit cu victima în timpul petrecerii? continuă inspectorul fără să-i lase timp să-și tragă sufletul.

   - L-am salutat la sosire. Cred că i-am strâns chiar mâna. Asta a fost tot.

   - L-ați văzut în vreo anume companie?

   - N-am dat atenție, n-aveam niciun motiv s-o fac.

   Figura polițistului se descreți ușor, dar lovitura ce urmă fu și mai dură.

   - Erau invitate îmbrăcate în roșu?

   Shelby se căzni să zâmbească.

   - Bineînțeles. Este o culoare destul de obișnuită pentru o seară de Crăciun, nu-i așa?

   - Bine, făcu Jackson. Nu ne-ați fost de prea mare ajutor, dar oricum vă mulțumesc, domnișoară Corbin.

   Când părăsi biroul, Shelby nu se simțea cu inima prea ușoară, întrebându-se dacă inspectorul n-o bănuia că ascunsese unele lucruri.

   Sfârșitul după-amiezii i se părea foarte lung. Abia aștepta să plece din magazin ca să scape de imaginile morbide legate de el.

   Când putu în fine să plece, se grăbi spre casă. Făcu repede un dus, își spălă și-și aranjă părul tuns destul de scurt, apoi îmbrăcă un compleu format dintr-o rochie neagră mulată pe corp și un bolero verde asortat cu ochii ei.

   În ciuda obrajilor ei cu gropițe copilărești și a nasului cârn, Shelby constată cu satisfacție că era deosebit de seducătoare.

   Totuși, ideea de a-l da gata pe Rand McNabb prezenta și o latură periculoasă pe care n-o ignora deloc: tipul îi plăcea în mod deosebit și trebuia să fie foarte atentă ca să nu se lase prinsă în cursă. Nicio clipă nu trebuia să dea uitării scopul pe care îl urmărea: să-i spulbere bănuielile și să încerce să afle ce știe exact despre asasinat.

   Repetându-și încă o dată cu fermitate această înțeleaptă hotărâre, Shelby își luă în mână haina din imitație de blană pregătită la îndemână pe un scaun și intră în sufragerie, ale cărei ferestre dădeau spre Cleveland Avenue.

   O clipă mai târziu se auzi soneria. Apartamentul ei era situat la parter și poarta blocului se vedea foarte bine. Neavând deloc intenția să-l bage în casă pe Rand, ea ieși pe palier, îi făcu semn cu mâna și încuie ușa cu grijă.

   El era îmbrăcat cu un superb smoking negru și o cămașă cu plastron scrobit care îi veneau de minune. 

   Va fi precis cel mai frumos bărbat dintre toți invitații, gândi Shelby cu puțin regret. Ce păcat că această ieșire în doi nu avea nimic personal în ea.

   - Ai venti repede, remarcă Rand când ajunse lângă el.

   - Nu pot să sufăr să mă las așteptată.

   O privi din cap până în picioare, neascunzându-și deloc admirația.

   - Nu ți-aș fi purtat pică, așteptarea ar fi meritat oricum...

   Shelby încercă să nu se lase impresionată de compliment, dar abia rezistă vrajei acestor ochi cu sclipiri de aur care o țineau în puterea lor și a căror expresie atât de deosebită o umplea de emoții nedefinite. Se temea de el, îi era necaz pe el, dar era atât de atrăgător!

   Imediat, se rechemă singură la ordine. Când găsești un cadavru și riști să fii acuzat de crimă, romantisumul nu-și găsește loc! Această poveste îi va strica sărbătorile, era sigură de asta!

   În timp ce Rand o ajuta să-și îmbrace blana, îi dădu prima lovitură.

   - Dacă erai atât de fermecătoare și atunci, regret de două ori că am lipsit de la petrecerea de la magazin.

   Era o nouă cursă? Shelby decise să nu ia în seamă întrebarea implicită pe care o conținea această remarcă; doar nu era să-i spună în ce toaletă era îmbrăcată în acea seară.

   - Cu atât mai rău pentru tine! i-o întoarse ea vioaie, luând-o înaintea lui pentru a coborî cele șapte trepte care duceau în stradă.

   Trotuarul era uscat. Opt zile înainte de Crăciun și nu căzuse niciun fulg de zăpadă. În mod categoric, în acest an, nimic nu părea să-i aducă vreo bucurie.

   - Ai reușit să parchezi în apropiere? îl întrebă ea, știi cât de dificil era acest lucru în preajma parcului Lincoln.

   - Am venit pe jos.

   - Și vrei să continuăm așa? Ai fi putut să mă previi, mi-aș fi pus încălțămintea de sport.

   Purta niște tocuri înalte de aproape 10 centimentri, nu prea potrivite pentru mers îndelungat.

   - Nu-ți fie frică, îi răspunse Rand pe un ton calm, o să luăm un taxi din Clark Street.

   Și o luă pe Shelby de braț.

   Tulburată de contactul degetelor lui, tânăra merse în tăcere. Trebuia să facă de două ori mai mulți pași decât el, și în ciuda tocurilor care o înălțau până la vreun metru 80, el o mai depășea cu peste 10 centimetri.

   Când Rand opri o mașină, ea se așeză la capătul bachetei, lipindu-se de portieră. Dar când Rand se așeză la rândul lui, se simți dintr-odată foarte înghesuită.

   - State Avenue, comandă el șoferului.

   - Ah, ce cartier șic, făcu Shelby cu acreală.

   - E vorba de o gală de caritate. Trebuie că cauți bani acolo unde se găsesc, nu-i așa? N-ai nimic împotriva averii, sper.

   - Nu, chiar dacă a mea e inexistentă. Dar liniștește-te, nu mă plâng de salarii.

   - Cu atât mai bine, spuse el, întinzându-și brațul prin spatele ei, dar lăsându-l sprijinit de spătar. Când ies cu o femeie frumoasă, nu suport conversațiile despre bani și afaceri. Sunt niște subiecte pe care le găsesc lugubre.

   Această remarcă o surprinse pe Shelby, chiar dacă știa că afacerile nu erau prima lui vocație.

   - Nu-ți place ce faci? îl întrebă ea politicoasă.

   - Să zicem că aș aprecia un serviciu mai puțin greu, îi răspunse el pe un ton evaziv.

   - În acest caz, de ce ai abandonat fotbalul? Și cum se face că un sportiv acceptă să se arunce de azi pe mâine într-un sector de activitate în care nu are pic de experiență?

   - Am abandonat fotbalul înante să mă abandoneze pe mine genunchii, replică el puțin tăios. Și să nu-ți faci o părere greșită despre fotbaliști: ei joacă și cu capul, nu numai cu picioarele. De altfel, nu sunt un caz clasic. Așa că nu-mi subestima capacitățile, Shelby.

   Era departe de a-l subestima sau de a-l lua drept o persoană oarecare, dar nu-i făcea plăcere să i se spună asta. Amintindu-și de planul ei, hotărî să înceapă atacul, ca să-i poată testa reacțiile: se sprijini ușor de el, mângâindu-i obrazul cu părul. Îl simți că se crispează, dar nu se mișcă.

   Cu capul întors spre fereastră, Shelby surâse: poate totuși îi va plăcea această seară.

   După câteva minute de tăcere, taxiul îi lăsă în fața uneia din acele frumoase vile din cartierul rezidențial.

   Shelby se îndepărtă de Rand cu puțin nostalgie pe care reuși repede să și-o domine. Nu se afla aici ca să viseze. Dar când se îndreptară spre grilajul care proteja imobill din cărămidă roșie, luă cu un gest familiar brațul însoțitorului ei.

   - Cine primește? îl întrebă.

   - Ona Quan.

   - Consiliera municipală care luptă împotriva delicvenței?! exclamă Shelby. Îi admir mult activitatea. Este o prietenă de-a ta?

   - O simplă cunoștință.

   Dar când gazda avansă spre ei, fermecătoare cu părul ei negru și ochii magdalați, Shelby se îndoi de această afirmație.

   Ona, o adevărată frumusețe orientală, se ridică pe vârful picioarelor și-l sărută pe Rand cu cea mai mare naturalețe.

   - Sunt fericită să te revăd, Rand. De mult timp....

   - Sunt foarte ocupat, Ona, știi asta.

   - Da, văd... remarcă ea aruncând o privire malițioasă spre Shelby.

   - Ți-o prezint pe Shebly Corbin, decoratorul șef al magazinului nostru, declară Rand fără a ridica mănușa. Shelby, ți-o prezint pe consiliera Ona Quan.

   Cele două femei își strânseră mâna.

   - Să vă cunosc e o mare onoare pentru mine, declară Shelby. Duceți o luptă deosebit de utilă.

   - Mulțumesc. Fac tot ce pot să limitez numărul crimelor, violurilor și al altor grave infracțiuni care afectează orașul Chicago. Dar intrați și distrați-vă. Șampania curge deja în valuri.

   Shelby aruncă o privire furișă tovarășului ei pentru a-l vedea cum reacționează la cuvântul „crimă”, dar expresia lui nu se schimbase.

   Puțin mai târziu, în timp ce pătrundeau într-o sală cu un decor strălucitor, plină de oameni pe cât de eleganți pe atât de distinși, nu se putu împiedica să nu murmure cu un ton ironic:

   - Deci, Ona Quan nu e pentru tine decât o simplă cunoștință.

   - Astăzi, da. Sunt flatat de interesul pe care-l manifești față de persoana mea.

   - Te înșeli, nu e vorba de un interes personal, minți cu nerușinare Shelby. Dar, ca regulă generală, îmi place să știu cum stau.

   - Și mie, Shelby. Și mie.

   Această frază scurtă, pronunțată pe un ton neutru, părea o amenințare.

   Shelby se abținu să răspundă și hotărî să-și dubleze prudența. Degeaba se știa inocentă, asta nu ajungea ca să se simtă complet liniștită. Dacă Rand McNabb o credea vinovată, își dădea seama că nu se va da înapoi de la nimic ca să-și scoată sora cu mâinile curate din această afacere.

   Îl urmări pe sub lustrele de cristal, întorcându-și privirile de la bradul luminat care-i aducea prea multe amintiri neplăcute.

   - Șampanie? propuse Rand când se aflară în apropierea bufetului plin cu de toate.

   - Mulțumesc. Îmi ajunge un Perrier.

   El o privi uimit.

   - Nu bei alcool?

   - Cât mai rar posibil.

   - Puțin pateu, măcar?

   - Niciodată carne roșie, răspunse Shelby scuturând din cap.

   Omise să precizeze că această hotărâre o luase doar cu două zile în urmă, spre ora 8 dimineața.

   Rand McNabb o fixă cu multă seriozitate.

   - Nu fumezi, nu bei, nu mănânci carne. Ești o musafiră ciudată, Shelby Corbin. Pot să știu ce-ți place atunci?

   Tânăra se repezi asupra ocaziei ce i se oferise pentru a-l intriga și mai mult.

   - Fii liniștit, am și eu momentele mele de nebunie, îi șopti ea plecându-și ochii.

   Rand care tocmai se servise cu un sendviș, fu gata să se înece cu o înghițitură.

   - Hmm! Ei bine, să-mi dai și mie de știre când va sosi unul din acele momente, de acord? Sunt curios să văd asta.

   - O să-ți dai singur seama, afirmă Shelby pe același ton puțin răgușit. Cuvintele nu vor fi necesare.

   În mod vizibil șocat dar și interesat totodată, Rand îi luă din mână paharul gol și-l puse pe masă.

   - Dacă am dansa?

   Nici nu putea fi vorba să se lase strânsă în brațe pe acordurile acestei muzici languroase! decise Shelby.

   Dar dacă asta ar ajuta-o să-și ducă planul la bun sfârșit, nu se putea da înapoi.

   - Cu multă plăcere, răspunse ea.

   Se lăsă cuprinsă cu o plăcere de nedescris și se strecurară amândoi pe ringul de dans supraaglomerat.

   Simțindu-se dintr-o dată ca o tigroaică care-și urmărește prada, Shelby îi atinse ușor ceafa cu vârful degetelor și apoi își strecură mâna în părul bogat. Reacția lui Rand fu imediată. Atinse cu buzele una din buclele rebele și o strânse mai tare la piept.

   Amețită de această victorie care îi măgulea vanitatea feminină, Shelby nu mai putea de bucurie. Nu avea decât o problemă: să-și amintească faptul că aceste manevre erau doar strategice și să-și înfrâneze tulburarea care-i slăbea încet dar sigur vigilența.

   Creierul ei refuza să funcționeze. Degeaba își spărgea capul, nu găsea niciun mijloc de a îndrepta conversația spre Dutch. Singurul bărbat care o interesa în prezent era Rand McNabb. El declanșa în ea niște descărcări de adrenașină care nu avea nimic de-a face cu frica, de mult timp nu se mai simțise atât de tine.

   Fizicul nu este esențial la un bărbat, își tot repeta ea, dar când un asemenea fizic merge mână în mână cu atâtea calități, e dificil să reziști unui atac combinat. Dacă el va reuși vreodată să dea uitării femeia în roșu și va ceda farmecului ei, Shelby se întreba până unde îi va duce această aventură.

   - Pot să-ți fac o propunere? o întrebă el deodată, aducând-o brutal cu picioarele pe pământ.

   Ea se îndepărtă puțin pentru a-l putea privi în ochi.

   - Care?

   - Mi-ar place să te țin în brațe toată noaptea, dar dacă nu mănânc foarte repede ceva consistent, risc să te las să cazi pe parchet. Ce-ai zice să te așezi la una din mese, în timp ce eu umplu două farfurii? Fără carne roșie pentru tine, promit.

   - Ne-am înțeles! aprobă Shelby râzând.

   Nu era deloc nemulțumită de răgazul oferit, care îi va permite să-și recâștige puțin controlul asupra simțurilor trădătoare. Totuși, faptul că Rand, cavalerul ei în această seară, o trata ca și cum i-ar fi făcut cu adevărat curte, o încânta și nu avea deloc chef să se mai gândească la adevăratele mobiluri.

   Se duse să se așeze, cu spatele la pomul de Crăciun, și se gândi doar la Rand McNabb, al cărui fan era pe vreme când jucaa în echipa Chicago Bears. Era superb în acțiune pe teren, nespus de rapid în ciuda taliei lui.

   Totuși, chiar dacă era unul din cei mai jucători ai echipei, nu căuta o glorie persoanlă, ceea ce nu era cazul lui Dutch Vanleer care nu pierdea nicio ocazie să se laude cu titlul lui de căpitan.

   Deodată, similitudinea rolurirlor lor în echipă și la firma Westbrook`s o frapă. Dutch era „fațada” marelui magazin, cel care-și dădea ifose în fața clienților și furnizorilor, distribuia strângeri de mână și surâsuri strălucitoare, primind onorurile, în timp ce Rand, în umbră, își spărgea capul cu toate problemele.

   Apoi, o altă descoperire o făcu aproape să tresară: acum gând se gândea la patronul ei, îl numea „Rand” și nu „McNabb” cum o făcuse până acum.

   Necăjită, Shelby se foi în scaun. Se părea că începe să aibă o adevărată slăbiciune pentru el și era deci timpul să-și revină și să aibă în minte doar obiectivele pe care și le propusese.

   Deodată, o voce răsună la urechea ei.

   - Crăciun fericit, frumoasa mea doamnă!

   Întorcându-se iute, Shelby se trezi nas în nas cu... un Moș Crăciun în costum.

   Sub puterea șocului, inima i se opri: timp de o clipă vederea i se tulbură și avu în fața ochilor figura înghețată a lui Dutch, ochii lui ficși, gura căscată. El... îi întindea chiar și o crenguță de vâsc, aceeași care-i căzuse de la butoniera vestei când se împiedicase de el.

   Strigătul de groază i se opri în gât și Shelby scutură din cap pentru a îndepărta acest coșmar și a reveni la realitate. Băbatul care o privea cu o expresie stupefiată n-avea nimic dintr-un cadavru, și nu părea deloc se înțeleagă de ce crenguța lui de vâsc făcuse un asemenea efect asupra ei.

   - Nu... refuză ea cu o mână tremurătoare, în timp ce o durere de cap atroce îi strânse fruntea ca într-o menghină. Nu, mulțumesc... eu sunt alergică la vâsc, bâlbâi ea lividă.

   - Ah, bine.. Ei bine, Crăciun fericit totuți! îi mai spuse Moș Crăciun înainte de a se îndepărta.

   Zguduită de întâmplare, Shelby ar fi dorit s-o ia la goană. Dar făcu un efort să se stăpânească. Doar n-o să se poarte prostește de fiecare dată când va întâlni un om îmbrăcat în roșu, lucru care i se întâmpla fără încetare în această perioadă a anului. Trebuia să se arate rezonabilă.

   Totuși, când privi în jurul ei și nu-l mai zări nicăieri pe Moș Crăciun, o bănuială îi încolți în minte: nu cumva îl angajase Rand special ca s-o prindă? Dacă așa fusese cazul, reușise cu brio.

   - Iată pentru tine un meniu vegetarian sută la sută, compus după indicațiile mele speciale.

   Rand îi puse farfuria în față; fascinată, Shelby se uită fix la un fel de ghiveci înecat în sos de roșii. Înghițindu-și cu greutate saliva, își ridică ochii spre cavalerul ei, întrebându-se dacă putea fi machiavelic chiar în acest grad.

   El arbora o expresie bizară, la fel de bizară ca și impresia pe care i-o făcuse ei compoziția din farfurie.

   - E ceva care nu-ți convine? întrebă el grăbit. Pot să-ți aduc altceva, dacă...

   - Nu, nu prea mi-e foame. Și ca să-ți spun drept, am o migrenă îngrozitoare. Cred că ar trebui să plec acasă imediat, te rog nu te supăra.

   Shelby se ridicase de la masă, exact în momentul când el se așeza; Rand o privi încruntat.

   - Poate fi din cauza foamei. Ar trebui să încerci să mănânci ceva.

   - Nu fi ridicolă! exclamă Rand ridicându-se la rândul lui, cu un aer aproape furios. Eu te-am adus aici, eu te duc acasă. Ești sigură că totul e în regulă?

   Ce mai vrea să insinueze? Că avea conștiința încărcată, că era sfârșiată de remușcări?

   Fără a răspunde, Shelby se întoarse, îndreptându-se spre vestibul să-și ia haina. Câteva minute mai târziu se aflau într-un taxi care-i ducea spre casa ei.

   De această dată se simți ușurată că el nu încerca să angajeze o conversație sau să facă vreun gest. Dar tot timpul drumului o privi cu un aer gânditor. Când se simți puțin mai liniștită, cu toată migrena care mai persista încă, Shelby începu să-și reconsidere atitudinea, găsind-o de-a dreptul ridicolă.
   Devenise prea impresionabilă în ultimele două zile.

   Urmărită de ideea că Rand ardea de dorința de a se descotorosi de ea după acest incident, se miră când îl văzu că plătește șoferului și coboară odată cu ea.

   - Trebuie să păstrezi taxiul, îi spuse ea. Sunt în stare să mă descurc și singură.

   - Nu mă îndoiesc, dar prefer să te însoțesc până la ușa ta.

   Când ajunseră pe palier, în ciuda manevrelor de care îl bănuia, Shelby se simți dintr-odată stânjenită că l-a lipsit pe Rand de cina pe care contase.

   - Ascultă... dacă ți-e foame, am niște friptură rece de pui în frigider, îi propuse ea deschizând ușa.

   El ridică a mirare o sprânceană, dar binevoi să surâdă.

   - Mi se pare foarte apetisant.

   O luă înaintea lui pe culoarul de-a lungul căruia erau așezate toate încăperile apartamentului ei: dormitorul, salonul, bucătăria și baia.

   - Lasă-mă numai să mă dezbrac și să iau o aspirină. Instalează-te în salon... dacă nu cumva preferi să-ți cauți ceva de băut în bucătărie. A două sau trei sticle de vin pe cale să se acopere de praf în frigider.

   - Du-te și nu-ți mai face griji pentru mine, răspunse Rand împingând-o ușurel spre camera ei.

   El rămase în pragul salonului admirând gustul și talentul de decoratoare al tinerei femei: totul era sobru, luminos, elegant și deconectant totodată; canapeaua și fotoliile în pluș gri erau puse în evidență de mocheta mov, un șemineu de marmură irizată era încadrat de rafturi dintr-un lemn de culoare deschisă; alte elemente decorative de un gri cu străluciri mătăsoase și noște măsuțe joase completau în mod agreabil ansamblul.

   Tot privind această încăpere liniștită dar și intimă, se gândea la planul care îl adusese aici.

   De când o zărise pe Shelby Corbin, avusese impresia că recunoaște în ea misterioasa femeie în roșu. Cum nu era însă absolut sigur, nu comunicase asta imediat poliției. Așa că decisese să facă o anchetă pe cont propriu.

   Invitând-o pe Shelby la serată, se gândise nu numai s-o cunoască mai bine și să-i smulgă eventual niște mărturisiri, ci mai ales, în limita posibilităților, să încerce să găsească faimoasa rochie.

   Trase cu urechea: era în camera ei, probabil schimbându-se într-o ținută mai lejeră. Apoi o ușă se deschise și se închise la loc, probabil că acum era la baie. Venise momentul să acționeze.

   Rand ieși în vârful picioarelor pe culoar și se opri în pragul dormitorului... era gol. Ezită încă un moment.

   Ceea ce îl reținea era simplu: nu prevăzuse că va fi atât de atras de această femeie. Fără cel mai mic efort, îi revedea în gând ochii de culoarea castanei coapte, stropiți cu nuanțe de verde și aur, gura plină și senzuală, gropițele care îi apăreau în obraji când surâdea. Shelby Corbin era adorabilă și el nu știa dacă mai avea chef să-și continue ancheta, sau să dea totul uitării ca s-o strângă pur și simplu în brațe.

   Dar datoria pe care o avea să-și protejeze sora îi reveni brusc în minte și, cu mii de precauții, se îndrept direct spre dulapul întredeschis.

   Făcând asta trecu pe lângă patul care părea o spumă datorită muselinei albe dantelate, ce îi dădea o notă teribil de romantică; nu-i scăpă nici cămașa de noapte din mătase brodată. Nu-i venea greu deloc să și-o închipuie în acest veșmânt vaporos.

   Auzind cum curgea apa în baie, Rand reveni la realitate.

   Dintr-un salt ajunse al dulap. Primul lucru pe care îl zări fu o pereche de escarpeni roșii aruncați neglijent pe jos; probabil că avusese și o rochie asortată.. Trecu repede în revistă umerațele dar nimic nu-i sări în ochi în mod deosebit. Poate o ascunsese în altă parte, își zise el.

   În clipa când se întorcea, ușa sălii de baie se deschise și Shelby apăru în pragul ei, îmbrăcată în niște blugi și un tricou de un verde strălucitor.
   Îl privi cu o expresie ciudată.

   - Ce cauți în camera mea? îl întrebă cu un ton tăios.

   Creierul lui Rand intră în alertă.

   - Venisem să mă asigur că n-ai nevoie de nimis.

   - Chiar așa? răspunse Shelby cu un aer sceptic. Din întâmplare, nu e cu totul altceva în capul tău?

   Rand prinse din zbor ideea pe care i-o sugerase fără să-și dea seama, ridică din umeri și privi patul un un aer pe jumătate rușinat, pe jumătate viclean.

   - Ei bine... Mi s-a părut că ne înțelegem destul de bine, adineaori pe ringul de dans. Și atunci...

   - Sperai că asta va continua aici? N-ai vrea să nu grăbim lucrurile?

   Rand nu se putu împiedica să găsească această reacție ciudat de detașată. Nu era nici furioasă, nici șocată, părea din contră că-și disimulează gândurile în spatele frunții netede și a trăsăturilor impasibile.

   - Te-am invitat să guști din friptura mea de pui, Rand McNabb, reluă ea cu un ton neutru. Nu din persoana mea.

   Era nespus de atrăgătoare, cu acea buclă brună care-i căzuse pe frunte și pe care ardea de dorința de a o aranja la locul ei.

   - Am înțeles. Iartă-mă pentru această confuzie. Acum... mergem în bucătărie?

   - Îmi pare rău că nu-mi pot ține promisiunea, dar migrena mea e atât de puternică încât mă îndoiesc că doar o aspirină îi va veni de hac imediat. Numai ideea de a vedea mâncare îmi face rău.

   Fu gata să protesteze, dar Shelby părea într-adevăr că nu se simte bine. De data asta trebuia să se declare bătut pe ambele planuri: al rochiei roșii și al vanității masculine. Dar nu mă las, își zise el.

   - Am înțeles. Pe altă dată, atunci.

   - Mulțumesc.

   De fapt, Shelby închise cu regret ușa în urma lui. I-ar fi plăcut atât de mult să-l considere o relație normală, un bărbat de care ar fi fost posibil să se lege pe plan afectiv.

   Neputând să reziste, se duse în salon ca să-l mai privească o dată. Dacă Dutch Vanleer ar fi fost în locul lui, n-ar fi lăsat-o înainte să obțină ce vrea, era sigură de asta. Ticălosul ăla nu-i dăduse să înțeleagă că postul ei ar putea fi desființat dacă nu se arăta „drăguță” cu el?

   Acum când știa adevărul despre el, se întreba dacă nu un asemenea comportament provocase demisia bruscă a lui Mag Harding, tânăra pe care Shelby o înlocuise în plin sezond de pregătire a sărbătorilor. Auzise niște bârfe... că o urmărise necontenit cu avansurile lui. Dacă Meg nu era genul de femeie care se eschivează, nu era și cazul ei. Ea nu va fugi, va rămâne pe loc și se va bate până la capăt, își promise ea privindu-și patronul care dispărea la colțul străzii fără a arunca înapoi măcar o singură privire.

   În momentul când voia să se îndepărteze de geam, Shelby zări o siluetă neagră case se ascundea în umbra clădirii din față. Nu i-ar fi atras atenția dacă individul n-ar fi privit direct spre apartamentul ei, având o pălărie cu boruri largi care-i ascundea fața. Deși nu putea s-o vadă, fiindcă încăperea era în întuneric, se trase repede înapoi.

   Cu inima bătând, îl văzu că mai studiază un moment fațada, apoi, ridicându-și gulerul impermeabilului, dispăru pe strada învecinată.

   Era spionată și asta avea în mod sigur legătură cu moartea lui Dutch Vanleer.

III

   După o noapte întreagă de somn, Shelby se simți mult mai bine din toate punctele de vedere.

   Se cufundă în muncă și reuși aproape să-l uite pe Rand McNabb și Dutch Vanleer o bună parte a dimineții. Dar ședința cu angajații raionului de lenjerie în vederea serbării Sfântului Valentin o aruncă într-un adevărat cuib de viespi: numai zvonuri și bârfe despre crimă.

   Joy Upton, șefa raionului, ardea de nerăbdare la ideea că la sfârșitul zilei vor sta de veghe la căpătâiul lui Dutch, în speranța de a mai afla câte ceva. O făcu pe Shelby să-i promită că va merge cu ea. Tânăra, care s-ar fi lipsit de această plăcere, acceptă fără nicio tragere de inimă: dacă n-ar merge, ar risca ca absența ei să fie remarcată.

   Când ajunse la biroul ei, dornică de puțină liniște, îi găsi pe cei doi asistenți ai ei și pe tânăra desenatoare pe care de a dezbate cu pasiune același subiect. Prinși în discuția aprinsă, nici n-o auziră intrând.

   - Ce curios că Dutch s-a deghizat în Moș Crăciun, spunea Zach. Avea el ceva în cap. Se pare că poliția a găsit lângă cadavru un săculeț de lastic conținând urmele unui praf alb.

   - Se pare că nici măcar arma crimei nu s-a putut determina, adăugă Harriett. După cum se zice, a lăsat o gaură pătrată...

   - O sculă oarecare, sugeră Dana. Și dacă vreți părereea mea, a fost omorât ori de nevastă-sa, ori de cumnatul lui.

   - V-a cerut cumva cineva să vă ocupați de anchetă? le-o tăie Shelby.

   Surprinși, cei trei vorbăreți tresăriră și se puseră în grabă pe lucru.

   Două minute mai târziu, ușa se deschise din nou și apăru Rand. Pe Shelby o trecu un fior la gândul că el ar putea să fie criminalul; poate că o urmra fiincă o văzuse împiedicându-se de cadavru și voia să-i vină acum de hac. Ipoteza era plauzibilă dar nu-i venea să creadă.

   - Ce pot să fac pentru dumneavoastră?

   Avea un aer lugubru în această dimineață iar privirea lui părea inchizitorială.

   - Aș vrea să văd proiectele vitrinei.

   - Acelea pentru Sfântul Valentin? Dar...

   - Nu. Cele pentru Crăciun.

   - Ele au fost deja aprobate de Ben... și Dutch, răspunse Shelby.

   - Poate, dar în prezent eu sunt șeful. Trebuie să fiu foarte bine informat, insistă el pe un ton iritat.

   Shelby îi aruncă o privire intrigată. Căuta să se răzbune pe ea de felul cum îi dăduse papucii aseară? Dacă ar hotărî că planurile nu îi plăceau, va trebui să ia totul de la capăt.

   Cu inima strânsă, scoase planșele și le etală pe masa de desen. Rand le studie mult timp, în toate amănuntele.

   - E bine, aprobă el în cele din urmă, permițându-i lui Shelby să-și tragă liniștită sufletul. Este exact ce voiam. Să știi că de acum înainte vei avea mai mult de-a face cu mine, domnișoară Corbin.

   În clipa aceea, Shelby n-ar fi putut spune că această perspectivă o umplea de bucurie. Din contră, această informație avea aerul unui avertisment despre care nu știa ce să creadă.

   Se mai gândea încă, cu privirea pierdută în gol, când sună telefonul.

   - Shelby? Aici Kristen. Voiam să-ți spun că inspectorul Jackson dorește să-i audieze pe membrii serviciului tău în această după-amiază.

   - Vor fi la dispoziția lui, îi răspunse Shelby.

   Un frison de neliniște o străbătu din creștet până în tălpi. Ce se va întâmpla dacă Zach și Diana vor menționa cearta ei cu Dutch? Polițistul n-are înțelege de ce i-a ascuns acest fapt...

   Shelby se decise să se încreadă în steaua ei cea bună, dar asta nu-i venea prea ușor. Ultima oară când fusese implicată într-o afacere de genul ăsta, își trimisese agresorul la spital cu o rană urâtă la cap. Colegii lui Peter Walenski îi luaseră lui partea, declarând că tânăra femeie l-a agresat în mod deliberat într-o crisă de isterie.

   Fusese acuzată de violență și tulburarea ordinii publice, și asta când superiorul ei ierarhic vrusese pur și simplu s-o violeze. Din fericire, procesul ei se terminase cu un simplu avertisment din partea judecătorului, care se arătase înțelegător și admisese, mai mult sau mai puțin, versiunea ei.

   Dar incidentul figura acum în cazierul ei judiciar, chiar dacă după această amară experiență preferase să se autoexileze într-un amărât de orășel de provincie, unde crezuse că o să moară de plictiseală.

   Totuși, în acest moment, ar fi dat totul ca să se afle încă în Milwaukee.

   Dacă va fi implicată de data asta, gândi ea cu groază, nu se va mai alege cu un simplu avertisment.

   Când intră, câteva ore mai târziu, în salonul mortuar în compania lui Joy și Frank Hatcher, Shelby observă imediat silueta atletică a lui Rand McNabb.

   Așezat în apropierea intrării pentru a-i primi pe vizitatori, ținea de talie o femeie tânără și gingașă, a cărei paloare și părul de un roșu aprins contrastau în mod dramatic cu rochia neagră, de o croială foarte simplă.

   - Iat-o deci pe îndurerata văduvă! șopti Joy, care venise parcă să asiste la un spectacol de revistă.

   - Puțină ținută, te rog! protestă Frank Hatcher.

   Shelby o privi cu atenție pe micuța surioară pe care Rand părea s-o îndrăgească atât. În mod vizibil era foarte tulburată. Privirea ei avea o expresie îndurerată și lacrimile îi șiroiau pe obrajii rotunzi și copilărești.

   Judecând după numărul de capete roșcate prezente în asistență, familia venise s-o susțină cu toate forțele. Iar în ceea ce-l privea pe Rand McNabb, acesta nici măcar nu încerca să pară îndurerat.
   Când făcu prezentările o fixă pe Shelby cu o privire indescifrabilă; cei trei prezentară condoleanțele lor văduvei care le mulțumi, plină de emoție.

   - Vă sunt recunoscătoare că ați venit atât de mulți, șopti ea cu greu. Este... foarte important pentru mine.

   Și o altă lacrimă îi alunecă pe obraz; Rand îi cuprinse umerii pentru a o încuraja.

   - Vă bucurați de toată simpatia noastră, adăugă Shelby cu o voce schimbată.

   Apoi se grăbi s-o împingă pe Joy într-un colț mai îndepărtat, înainte ca aceasta să facă vrei gafă.

   - Crezi că a folosit săpun? șopti Joy.

   - Cum?

   - Da, săpun! Ca să-i vină să plângă!

   Shelby îi aruncă o privire enervată.

   - Iartă-mă, dar lacrimile ei mi s-au părut sincere!

   - Ce tot vorbești! Toată lumea știe că voia să divorțeze! Nu aveau cu adevărat o familie.

   - Asta nu înseamnă că nu ținea la soțul ei, ripostă Shelby acră.

   - Mă întreb de ce ar fi ținut la el, interveni Frank Hatcher care le urmase. Dutch n-a iubit-o niciodată pe Peppa. Se servea de ea, atât. O considera pur și simplu ca pe unul din bunurile lui.

   Shelby ar fi vrut să știe de unde culesese aceste informații dar preferă să tacă, sperând că vor abandona acest subiect.

   Se apropiară de coșciug.

   Parfumul violent al jerbelor de flori și vederea coroanelor o indispuseră imediat pe Shelby; simțindu-și gura uscată și picioarele moi, nu se putu hotărî să-l privească pe defunct și preferă să studieze panglicile cu inscripții: „Fiul nostru iubit”, „În amintirea timpurilor bune”, „Pentru olandez”, poreclă care făcea aluzie la originile familiei Vanleer.

   Strânse din pleoape, încercând să gonească imaginile oribile care o asaltau fără voia ei. Va reuși ea vreodată să dea uitării acest coșmar?

   Deodată, Joy o ciupi de braț.

   - Vino să-ți fac cunoștință cu Loretta Greenfield, colaboratoarea lui Andre Kuriokin, șopti ea. E superbă, nu? Dar mă întrebă ce-o fi căutând aici...

   Shelby descoperi o femeie înaltă și frumoasă, brună, cu o figură mândră și trăsături dure. Nu-i cunoștea decât vocea, fiindcă o auzise vorbind cu Iris, în acea teribilă dimineață.

   - Sunt surprinsă să te văd aici, Loretta, îi lansă Joy, cu lipsa ei obișnuită de jenă. Nu știam că ești o prietenă apropiată a lui Dutch...

   - Nu eram prieteni, scumpo. Relațiile noastre erau pur profesionale. Și dacă mă aflu aici e numai pentru a-i cunoaște fără întârziere succesorul.

   - Și vrei să-i vorbești despre afaceri într-un asemenea moment? nu se putu împiedica s-o întrebe Shelby stupefiată.

   Frumoasa Loretta ridică dintr-o sprânceană.

   - Se pare că nu-l prea cunoșteai pe Dutch Vanleer, micuța mea. Era atât de imprevizibil, încât ar fi primul care să se amuze văzându-mă că semnez un contract peste coșciugul lui.

   Shelby personal nu aprecia deloc acest gen de umor. Indignată, avea impresia că în toată mulțimea doar Pippa și familia ei îl regretau sincer pe defunct. Dealtfel, gândi ea rușinată, nu venise și ea mai mult din calcul decât din milă?

   Grăbită să scape din această ambianță nesănătoasă, se pregătea să iasă când un spectacol ciudat îi atrase atenția: Iris Dahl tocmai intra, cu o mască tragică întipărită pe figura ei de păpușă fardată, și cu o coafură impozantă din bucle blonde.

   Se îndreptă încet spre coșciug, cu o privire stranie și fixă. Ajunsă în apropierea corpului, păru deodată că se frânge și se aruncă peste corpul mortului, plângând cu sughițuri.
   O tăcere mormântală se așternuse în sală.

   - Dutch, Dutch al meu... gemea ea pe un ton dramatic. De ce m-ai lăsat? Nu poți să fii mort! Nu poți să mă păresești așa!

   Shelby încremenise, cu picioarele parcă înșurubate de parchet din cauza unui spectacol pe cât de deplasat pe atât de neobișnuit.

   Iar Rand, rămas în picioare lângă intrare, privea scena cu stupoare: deci amanta lui Dutch nu fusese Shelby Corbin.

   Când își reveni din șoc și se pregătea să se îndrepte spre coșciug ca să pună capăt acestul scandal, Edgar Siefert i-o luă înainte. Strâns într-un costum bleumarin, o luase pe Iris de talie și o trăgea spre ieșire.

   - Nu! răcni ea. Nu! Nu vreau să-l părăsesc!

   - Hai, draga mea, fii înțelegătoare, șopti Edgar continuând s-o îndepărteze de coșciug. Hai, vino acum, micuța mea.

   - Nu vreau să rămân singură! Nu vreau!

   - N-o să fii singură. O să-ți țin eu companie. Vino cu mine în sala alăturată să bem o cafea.

   Rimelul lui Iris i se întinsese pe obrajii fardați din plin.

   - Nu vreau cafea. Pe Dutch îl veau. Dutch al meu! Era al meu!

   - Doamne... bombăni paznicul în timp ce trecea pe lângă Rand susținând-o pe tânăra femeie. Săraca de ea! Și când mă gândesc că Dutch rădea tot ce-i cădea în mână... Calmează-te, Iris! Ești o fată prea șic pentru acest... acest...

   Nu-și termină fraza, dar Rand știa prea bine ce-ar fi vrut să spună.

   Deci infidelitățile lui Dutch erau arhicunoscute de toți, gândi el cu ciudă. Ce noroc că mama lor o dusese pe Pippa în salonul învecinat pentru a o obliga să mănânce ceva și să se odihnească puțin! Durerea ei îl depășea: de două zile nu înceta să-și plângă soțul.

   În același timp, furios, își spunea că această scenă nu era deloc în avantajul Pippei. Spectrul crimei pasionale plutea acum mai mult ca oricând deasupra capului ei. Și acum, cei care n-o cunoșteau prea bine, puteau să gândească ce-i mai rău despre ea.

   Cu privirea fixă, cu maxilarele crispate fu cât pe aci să nu observe plcarea lui Shelby Corbin din încăpere.

   - Pleci deja? îi lansă el, cu o undă de sarcasm involuntar.

   Cateogoric, această femeie îl făcea să reacționeze într-un mod ciudat. Nu știa niciodată prea bine ce va face în prezența ei.

   - Am venit să-mi prezint codoleanțele și am făcut-o, răspunse ea înroșindu-se ușor.

   - Pentru că îl respectai pe Dutch? o persiflă în continuare Rand.

   Ea îi aruncă o privire pătrunzătoare.

   - Era patronul meu, domnule McNabb.

   - Ăsta nu-i un răspuns.

   Dar înțelese că nu-i va răspunde nimic pe tema asta - cel puțin astă-seară și schimbă tactica. Shleby n-o fi fost ea amanta lui Vanleer, dar era femeia în roșu, știa asta cu certitudine. De ce refuza să recunoască?

   - Te mai supără migrena pe care ți-am provocat-o aseară?

   - N-am susținut niciodată că tu ai fost cauza ei.

   Rand o simți cripată la maximum, gata să-i scape din mâini prin orice mijloace. Și știa prea bine că îl minte.

   - În acest caz, insistă el pe un ton suav, poate mai facem o încercare? Dacă am cina împreună mâine seară?

   O sclipire de oboseală trecu prin ochii cu nuanțe aurii ai tinerei, care reflectau nuanțele pantalonilor și bluzei de mătase.

   - Nu știu.

   - Îți promit..

   Se întrerupse. Althea Westbrook tocmai își făcea apariția în salon cu multă demnitate.

   Se mulțumi să arunce cadavrului o privire impasibilă, apoi se îndreptă spre fidelul ei tovarăș Tucker Powers, rămas în pragul ușii. El nu intrase.

   „Curaj”, gândi Rand, înainte de a-și îndrepta din nou atenția spre Shelby, care părea că nu mai are răbdare.

   - Îți promit că toate felurile de mâncare vor fi pe placul tău. Pe cuvânt! adăugă el ridicând mâna stângă.

   Cu cât o simțea mai reticentă, cu atât dorea mai mult s-o convingă. Și nu numai din cauza Pippei, trebui să recunoască în sinea lui.

   - Jurământul tău n-are nicio valoare: n-ai ridicat mâna care trebuie! îi replică Shelby cu un surâs care-i făcu gura roșie și mai ispititoare.

   Cum putuse Dutch să n-o bage în seamnă? se întrebă Rand, perplex. În orice caz era bucuros că s-a întâmplat așa. Să și-o imagineze în brațele defunctului său cumnat nu i-ar fi plăcut din cale afară.

   - Deci? reluă el nerăbdător.

   Dialogul lor începuse să fie remarcat și curiozitatea aia întruchipată numită Joy Upton îi supraveghea, fără a avea însă aerul.

   - Credeam că înmormântarea va avea loc mâine?

   - Mâine dimineață. Dar am o întâlnire importantă de afaceri la birou spre sfârșitul după-amiezii și sunt sigur că la acea oră îmi va fi o foame de lup.

   O prinse de cot și o trase spre culoar pentru a scăpa de privirile curioșilor care îi înconjurau.

   - Fă-mi te rog plăcerea asta, îi șopti el încă o dată.

   Iritarea lui Shelby era evidentă. Caterogic, înțelese Rand, invitația lui nu o tenta deloc. Totuși, îl surprinse o dată în plus, acceptând.

   - De acord. Dar dacă te gândești că fac parte din genul care cedează de la a doua întâlnire, vei fi dezamăgit.

   Ce joc făcea ea? Se arăta rând pe rând fermecătoare, glacială, distantă, tulburată.

   - Sunt un vechi fotbalist, Shelby. Știu să mă adaptez împrejurărilor. Dacă ai trece să mă iei din birou pe la ora 6?

   - Voi fi acolo, îi răspunse ea întorcându-i spatele și plecând în grabă.

   Rand o urmă. Și el simțea nevoia să respire puțin aer curat, după atmosfera apăsătoare din salonul mortuar.

   - Vrei să-ți chem un taxi? îi propuse el.

   - Nu, mulțumesc. Prefer să fac drumul pe jos. Am nevoie de exercițiu. Am lipsit de la ședința de gimnastică din seara asta. Puțin mers pe jos o va compensa.

   - Dar e deja noapte.

   - E lună plină, replică Shelby malițioasă. Și înainte să mă pui în gardă împotriva vârcolacilor, să știi că întotdeauna mi-am dorit să întâlnesc unul. Pe mâine!

   O privi îndepărtându-se, neliniștit fără voia lui. Apoi cu o notă de ironie la adresa lui, se gândi că acest individ protector era chiar deplasat, având în vedere surpriza pe care i-o rezerva pentru mâine.

   Shelby plecă spre casă cu un pas vioi, hotărâtă să facă din acest drum pe jos un exercițiu fizic. Dealtfel mersul îi permitea să se gândească în voie la relațiile ei cu Rand McNabb, la mobilurile respective; în mod aparent, amândoi erau la fel de tulburați de ceea ce li se întâmplă.

   Fiecare urmărea, fără să recunoască, câte un scop care îi situa pe poziții opuse, dar încercau în același timp o atracție reciprocă care încurca totul și făcea situația mai complicată decât era în realitate. Dacă măcar el i-ar fi putut fi complet indiferent, ce ușor ar fi fost totul! gândi Shelby. Dar nu era cazul, trebuia să fie sinceră cu ea însăși.

   Se hotărî să de gândească la altceva și privi în trecere vitrinele luminate. Și când te gândești că ea nu-și pregătise încă podoabele pentru sărbători, ea care trecea în familia Corbin drept o „fanatică” a Crăciunului și tradițiilor legate de el!

   Când Shelby se apropie de casă, îl văzu dintr-odată apărând în fața ei; da, acest bărbat părea să fie chiar acela pe care îl zărise în ajun pândind din umbră.

   Era îmbrăcat în același impermeabil, cu aceeași pălărie cu boruri largi trasă pe ochi.

   Inima începu să-i bată cu putere, încetini pasul și ezită. Ce să facă? Greu să-i întoarcă spatele acum, numai la câțiva metri. Și dintr-odată, propria ei nehotărâre o exasperă; se săturase de această teamă nelămurită, de aceste amenințări neîncetate. O să dea piept cu el, indiferent de consecințe, cel puțin va ști pe ce picior joacă.

   Continuă  deci să avanseze, cu pas hotărât, strângând pe umărul drept bareta poșetei de care era gata să se folosească dacă trebuia, ca de o armă. Când necunoscutul ajunse lângă ea, îl privi în ochi cu intensitate. Dar el trecu de ea, fără să pară că a observat-o...

   Și Shelby fu gata să se așeze pe trotuar din cauza emoției, cuprinsă de un râs aproape isteric: bărbatul cu impermeabil nu era decât un vecin, pe care îl văzuse de mai multe ori prin cartier.

.......................................