Codul Zero, Ken Follett

 ............................................................

4-6

      - La naiba, Luke nu și-ar trăda țara!

   - Sunt oameni care o fac! Amintește-ți: când lucra cu Rezistența franceză era mână în mână cu comuniștii. Sigur, atunci erau de partea noastră, dar e clar că el a continuat și după război. Personal, cred că motivul pentru care nu s-a însurat cu tine a fost că ar fi intrat în conflict cu activitatea lui pentru sovietici.
   - S-a însurat cu Elspeth.
   - Da, însă nu au făcut copii.
   Billie s-a așezat pe treptele scării, descumpănită.
   - Ai vreun indiciu?
   - Am dovada... planurile top-secret pe care i le-a dat unui cunoscut ofițer KGB.
   În acel moment era total perplexă.
   - Nu înțeleg.
   - Billie, urma să-l ucidem.
   - Cine urma să-l ucidă?
   - Noi, CIA. Știi că armata e pe cale să lanseze primul nostru satelit. Dacă racheta asta eșuează, rușii vor domina spațiul cosmic în viitorul previzibil, așa cum britanicii au dominat America timp de 200 de ani. Trebuie să înțelegi că Luke reprezintă cea mai mare amenințare pentru puterea și prestigiul american, de la război încoace. Decizia de a-l elimina a fost luată la o oră după ce am aflat despre el.
   - De ce să nu-l judecați, pur și simplu, ca spion?
   - Și să lăsăm ca toată lumea să afle că securitatea noastră e atât de slabă, încât sovieticii ne știu de ani de zile secretele despre rachetă? Gândește-te ce ar însemna asta pentru influența americană... mai ales în toate acele țări subdezvoltate care cochetează cu Moscova. Opțiunea aceasta nici măcar nu a fost luată în discuție.
   - Și atunci, ce s-a întâmplat?
   - L-am convins să încerce asta. Am mers până la vârf. Nimeni nu știe ce fac, cu excepția directorului CIA și a președintelui. Și ar fi mers dacă Luke nu era un afurisit așa de descurcăreț. Aș fi putut să-l salvez și să țin secretă toată tărășenia. Numai să fi crezut că și-a pierdut memoria după o noapte de chef la greu și să fi dus o vreme viața de vagabond. Aș fi putut ține totul sub control. Nici chiar el nu ar fi știut ce secrete a divulgat.
   Billie a avut un moment de egoism.
   - Dar cariera mea n-ai ezitat să o distrugi.
   - Ca să salvez viața lui Luke? N-am crezut că ai vrea să ezit.
   - Nu mai fi așa de al dracului de blazat, asta a fost mereu defectul tău cel mai mare.
   - Oricum, Luke mi-a dat planul peste cap... cu ajutorul tău. Acum el e cu tine?
   - Nu, a răspuns ea, simțind cum i se zbârlește părul pe ceafă.
   - Trebuie să vorbesc cu el înainte de a-și face și mai mult rău. Unde e?
   - Nu știu, a mințit ea, din instinct.
   - Sper că nu mi-ai ascunde tocmai mie ceva, nu?
   - Bineînțeles că aș face-o. Doar mi-ai spus deja că organizația ta voia să-l ucidă pe Luke. Ar însemna să fiu toantă să-ți dezvălui unde e, chiar dacă aș ști. Dar nu știu.
   - Billie, ascultă-mă. Sunt singura speranță pe care o are. Dacă vrei să-i salvezi viața, spune-i să-mi dea un telefon.
   - O să mă gândesc la asta, a zis Billie, dar Anthony deja închisese.

8:30 P.M.

   Compartimentul pentru instrumente nu are uși sau trape de acces. Ca să lucreze la echipamentele din interior, inginerii de la Cape Canaveral trebuie să ridice tot învelișul. Este dificil, dar scutește considerabil din greutate, un factor critic în efortul desprinderii rachetei de forța gravitațională a Pământului.

   Cu o mână tremurândă, Luke a pus jos telefonul.
   - Pentru Dumnezeu, ce ți-a zis? l-a întrebat Bern. Arăți ca un spectru!
   - Anthony susține că aș fi un agent sovietic, i-a răspuns Luke.
   Bern și-a strâns parțial pleoapele.
   - Și...?
   - Când CIA m-a descoperit, aveau de gând să mă ucidă, dar Anthony i-a convins că ar fi la fel de eficient să-mi șteargă memoria.
   - O istorie vag plauzibilă, a rostit Bern, detașat.
   Luke era terminat.
   - Iisuse Hristoase, poate să fie adevărat?
   - Pe dracuʼ! Sigur că nu.
   - Nu ai de unde să știi.
   - Ba am.
   Lui Luke aproape că nu-i venea să spere.
   - De unde?
   - Deoarece am fost agent sovietic.
   Luke îl privi încremenit.
   - Ei și? Puteam să fim amândoi agenți, fără să știm unul de altul.
   Bern a clătinat din cap.
   - Tu mi-ai terminat cariera.
   - Cum?
   - Mai vrei niște cafea?
   - Mulțam, nu. Mă amețește.
   - Arăți ca dracuʼ. Când ai mâncat ultima oară?
   - Billie mi-a dat niște biscuiți. Lasă mâncarea, spune-mi ce știi.
   Bern s-a ridicat în picioare.
   - Îți fac totuși un sandviș, înainte să leșini.
   Luke și-a dat seama că îi era groaznic de foame.
   - Ar fi grozav.
   S-au dus amândoi în bucătărie. Bern a deschis frigiderul și a scos o pâine de secară, un pachet cu unt, niște carne din conservă și o ceapă. Lui Luke a început să-i lase gura apă.
   - Era în timpul războiului, a zis Bern, în timp ce ungea patru felii cu unt. Rezistența franceză era împărțită între gaulliști și comuniști și făceau manevre pentru a-și stabili poziția după război. Roosevelt și Churchill voiau să se asigure că forțele comuniste nu vor câștiga alegerile. Așa că gaulliștii primeau toate armele și muniția.
   - Și ce părere aveam despre asta?
   Bern a așezat pe pâine carnea de vită, muștar și rondele de ceapă.
   - Nu aveai convingeri solide în legătură cu politica franceză, voiai doar să-i batem pe naziști și să te întorci acasă. În schimb, eu aveam alte planuri. Voiam să echilibrez lucrurile.
   - Cum?
   - Le-am vândut comuniștilor pontul despre o parașutare de armament pe care o așteptam, astfel încât ei să ne ambuscheze și să ne fure echipamentele.
   Bern și-a scuturat capul, plin de remușcări.
   - Au dat chix în stil mare. Trebuiau să dea peste noi în drum spre bază, aparent din întâmplare, și să ceară să împărțim frățește. În loc de asta, ne-au atacat la punctul de aterizare, imediat ce materialele au ajuns la sol. Așa că tu ți-ai dat seama că fusesem trădați. Iar eu eram suspectul cel mai plauzibil.
   - Ce am făcut?
   - Mi-ai oferit un târg. Trebuia să încetez să mai lucrez pentru Moscova, chiar atunci, iar tu aveai să păstrezi secretul despre ce făcusem, pe vecie.
   - Și...?
   Bern a ridicat din umeri.
   - Amândoi ne-am ținut promisiunile. Însă nu cred că m-ai iertat vreodată. Oricum, prietenia dintre noi nu a mai fost niciodată la fel, după aceea.
   O pisică birmaneză cenușie, imensă, a apărut de nicăieri, mieunând, iar Bern i-a aruncat pe podea o feliuță de carne. Pisica a mâncat-o delicat și și-a lins lăbuțele.
   - Dacă aș fi fost comunist, a zis Luke, te-aș fi acoperit.
   - Absolut.
   Luke începea să creadă în propria lui nevinovăție.
   - Dar puteam să fi devenit comunist după război.
   - Nici vorbă. E ceva ce ți se întâmplă când ești tânăr, sau nu ți se întâmplă deloc.
   Era logic.
   - Totuși, puteam să fac spionaj pentru bani.
   - Nu ai nevoie de bani. Familia ta e bogată.
   Așa era. Elspeth îi spusese.
   - Deci Anthony se înșală.
   - Sau minte.
   Bern a tăiat sandvișurile și le-a pus pe două farfurii.
   - Suc?
   - Sigur.
   Bern a scos din frigider două sticle de Coca-Cola și le-a deschis. I-a întins lui Luke una dintre farfurii și o sticlă, le-a luat pe ale lui și a mers înainte, spre living.
   Luke se simțea ca un lup flămând. A terminat sandvișul din câteva îmbucături. Bern îl urmărea amuzat.
   - Poftim, ia-l și pe al meu.
   Luke a scuturat din cap.
   - Mulțumesc, nu.
   - Haide, ia-l. Oricum, trebuie să țin regim.
   Luke a luat sandvișul lui Bern și l-a devorat.
   - Dacă Anthony minte, a continuat Bern, care a fost adevăratul lui motiv ca să te facă să-ți pierzi memoria?
   Luke a înghițit.
   - Trebuie să aibă legătură cu plecarea mea bruscă de la Cape Canaveral, luni.
   Bern a dat din cap.
   - Altfel ar fi prea multe coincidențe.
   - Este posibil să fi aflat ceva de mare însemnătate, așa de important, încât am fost nevoit să dau fuga la Pentagon și să-i informez despre asta.
   Bern s-a încruntat.
   - De ce nu le-ai spus celor de la Cape Canaveral ce ai aflat?
   Luke s-a gândit la asta.
   - Probabil că nu aveam încredere în nimeni de acolo.
   - OK. Atunci, înainte de a te duce la Pentagon, Anthony te-a interceptat.
   - Corect. Și cred că am avut încredere în el și i-am dezvăluit ce descoperisem.
   - Și pe urmă?
   - A considerat că era așa de important, încât a decis să-mi șteargă memoria, ca să se asigure că secretul nu va fi dezvăluit vreodată.
   - Mă întreb ce dracului era.
   - Când o să aflu asta, o să înțeleg ce s-a întâmplat cu mine.
   - De unde vrei să începi?
   - Cred că primul pas e să mă duc la camera mea de la hotel și să mă uit prin lucrurile mele. Poate că o să găsesc un indiciu.
   - Dacă Anthony ți-a șters memoria, sigur ți-a scotocit și printre obiectele personale.
   - Probabil că a distrus orice indicii evidente, dar s-ar putea să mai fie și ceva ce el nu și-a dat seama că era relevant. Oricum, trebuie să verific.
   - Și pe urmă?
   - Singurul loc unde mai pot să caut e Cape Canaveral. O să mă întorc diseară acolo, cu avionul...
   S-a uitat la ceasul de la mână. Era trecut de ora 9.
   - Sau mâine-dimineață.
   - Rămâi aici la noapte, l-a sfătuit Bern.
   - De ce?
   - Nu știu. Nu-mi place ideea să-ți petreci noaptea singur. Du-te la Carlton, i-ați lucrurile și vino înapoi aici. Dimineață, te duc la aeroport.
   Luke a înclinat din cap.
  - Ai fost un prieten al naibii de bun pentru mine în treaba asta, a zis el stânjenit.
   Bern a ridicat din umeri.
   - Ne cunoaștem de o grămadă de vreme.
   Luke nu era mulțumit cu atât.
   - Dar tocmai mi-ai spus că, după incidentul din Franța, prietenia noastră nu a mai fost la fel.
   - E adevărat, a consimțit Bern, privindu-l cu candoare. Părerea ta era că, dacă un om te-a trădat o dată, te va trăda din nou.
   - Pot să cred asta, a rostit Luke, gânditor. Totuși, nu aveam dreptate, nu-i așa?
   - Da, a zis Bern, așa e.

9:30 P.M.

   Compartimentul în care sunt aparatele tinde să se supra-încălzească înainte de decolare. Soluția tehnică găsită pentru a rezolva această problemă este una tipică pentru modul mai puțin rafinat, dar eficient, în care s-a dezvoltat grabnicul proiect Explorer. Un container cu gheață carbonică este atașat electromagnetic în exteriorul rachetei. De câte ori compartimentul se încălzește, un termostat acționează un ventilator de răcire. Chiar înainte de decolare, magnetul se deconectează și mecanismul de răcire cade la sol.

   Cadillac-ul Eldorado galben al lui Anthony era parcat pe K Street, pe porțiunea dintre 15th Street și 16th Street. Stătea înghesuit în coada unui șir de taxiuri.
    Mașinile așteptau să fie chemate de portarul de la hotelul Carlton. Dinăuntrul vehiculului, Anthony vedea perfect curba aleii pentru mașini care ducea în fața hotelului și intrarea puternic luminată. Pete era în hotel, în camera pe care o rezervase, și aștepta să primească telefon de la unul din agenții care îl căutau pe Luke prin tot orașul.
   Anthony spera, pe de o parte, să nu sune niciunul dintre ei și, pe de altă parte, ca Luke să fi reușit, cumva, să scape. Atunci și el ar fi putut, în sfârșit, să nu ia cea mai dureroasă decizie din viața lui. Cealaltă jumătate din el încerca în disperare să afle unde era Luke și să termine cu el.
   Luke era un prieten vechi, un bărbat cumsecade, soț dedicat și un grozav om de știință. Dar, până la urmă, nu avea nicio importanță. În război cu toții uciseseră și oameni cumsecade, care, pur și simplu, se nimeriseră de partea greșită a baricadei. Luke era de partea greșită în Războiul Rece. Tocmai faptul că îl cunoștea îl făcea să-i fie așa de greu.
   Pete a ieșit în grabă din hotel. Anthony a lăsat geamul în jos.
   - A sunat Ackie, l-a înștiințat Pete. Luke e în apartamentul de pe Massachusetts Avenue, unde locuiește Bernard Rothsten.
   - În sfârșit, a exclamat Anthony.
   Amplasase agenți în fața clădirii unde locuia Bern și în dreptul casei lui Billie, anticipând că Luke ar putea să apeleze la vechii lui amici, pentru ajutor, și faptul că avusese dreptate îl umplea de satisfacție.
   - Când pleacă, a mai zis Pete, Ackie o să-l urmărească. E cu motocicleta.
   - Bine.
   - Crezi că o să vină aici?
   - S-ar putea. Îl aștept.
   În holul hotelului mai erau doi agenți, care îl vor avertiza pe Anthony dacă Luke ar apărea pe una dintre intrări.
   - Cealaltă variantă foarte posibilă este aeroportul.
   - Am trimis patru oameni acolo.
   - În regulă. Cred că avem sub supraveghere toate căile de ieșire.
   - Mă întorc lângă telefon, a spus Pete, dând afirmativ din cap.
   Anthony se gândea la scena care avea să urmeze. Luke o să fie confuz și nesigur pe el, circumspect, dar dornic să-l ia la întrebări pe Anthony. El o să încerce să-l ducă pe Luke undeva unde să fie singuri. Odată ce vor rămâne doar ei doi, nu o să-i ia lui Anthony mai mult de câteva secunde ca să scoată pistolul cu amortizor din buzunarul interior al paltonului.
   Luke o să facă o ultimă încercare de a scăpa cu viață. Nu-i stătea în fire să accepte înfrângerea. O să se arunce asupra lui Anthony sau o să sară pe geam, sau o să alerge spre ușă. Carroll o să-și păstreze sângele-rece, doar mai ucisese până atunci; o să rămână calm. Va ține pistolul fără să-i tremure mâna și o să apese pe trăgaci, țintind pieptul lui Luke; o să tragă mai multe focuri, sigur că-l va opri pe Luke. Și acesta o să cadă la pământ. Anthony se va apropia de el, îi va verifica pulsul și, dacă va fi nevoie, se va folosi și de coup de grâce. Și cel mai vechi prieten al lui va fi mort.
   Nu vor exista probleme. Anthony avea dovada clară a trădării: planurile pe care era scrisul lui Luke. Nu va putea dovedi că erau luate de la un agent sovietic, dar cuvântul lui era suficient pentru cei de la CIA.
   O să-i arunce cadavrul undeva. O să fie găsit, desigur, și va avea loc o anchetă. Mai devreme sau mai târziu, poliția o să descopere că CIA se interesase de victimă și va începe să pună întrebări; însă agenția avea experiență în a bloca anchetele. Poliției i se va declara că legătura dintre agenție și victimă era o chestiune de siguranță națională și deci foarte secretă, dar că nu avea nicio legătură cu crima.
   Oricine ar fi pus sub semnul îndoielii acest lucru - fie el polițist, ziarist, politician - va fi supus unei cercetări în privința loialității. Prietenii, vecinii și rudele vor fi interogați de agenții care se vor referi vag la presupuse afiliații comuniste. Investigațiile nu vor ajunge niciodată la nicio concluzie, însă, chiar și așa, tot va fi distrusă credibilitatea celui suspectat.
   „O agenție secretă poate să facă orice”, se gândea el cu o sumbră convingere de sine.
   Un taxi a oprit la intrarea hotelului și din el a coborât Luke. Purta un palton bleumarin și pălărie cenușie, pe care, probabil, le cumpărase sau furase la un moment dat, în cursul acelei zile. Pe partea cealaltă a străzii, Ackie Horwitz, aflat pe motocicletă, a oprit și el. Anthony a ieșit din mașină și s-a îndreptat spre intrarea în hotel.
   Luke părea tensionat, dar expresia de pe fața lui denota o hotărâre îndârjită. A plătit taxiul și s-a uitat fix la Anthony, fără să-l recunoască. I-a spus șoferului să păstreze restul și a intrat în hotel. Anthony l-a urmat.
   Aveau aceeași vârstă, 37 de ani. Se cunoscuseră la Harvard, când aveau doar 18, în urmă cu un secol, parcă.
   „Ca să ajungă la așa ceva, chibzui Anthony, cu amărăciune. Ca să ajungă la asta”.

   Luke știa că un bărbat pe motocicletă îl urmărise de când plecase de la apartamentul lui Bern. În acel moment era tensionat la maximum, cu simțurile toate în alertă.
   Holul hotelului Carlton semăna cu un salon imens, plin de reproduceri după piese de mobilier franțuzesc. În partea opusă intrării, recepția era așezată într-o nișă, ca să nu strice linia perfect dreptunghiulară a spațiului.
   La intrarea în bar, două femei în haine de blană discutau cu un grup de bărbați cu smoching. Valeți în livrele și personalul de la recepție, în fracuri negre, își vedeau de treburi cu tăcută eficiență. Era un mediu luxos, menit să calmeze nervii zdruncinați ai călătorilor. Asupra lui Luke nu avea niciun efect.
   După ce a scrutat holul, a identificat rapid doi bărbați care aveau aerul că erau agenți. Unul ședea pe o canapea elegantă și citea ziarul, celălalt fuma o țigară în picioare, lângă lift. Niciunul nu părea că ar fi de acolo. Erau îmbrăcați de muncă, în trenduri și costume tip business, iar cămășile și cravatele lor nu erau de seară. În mod sigur, cei doi nu erau gata să-și petreacă seara prin restaurante și baruri scumpe.
   S-a gândit să iasă imediat afară - dar ce-ar fi rezolvat cu asta? S-a apropiat de recepție, și-a spus numele și a cerut cheia de la camera lui. Când s-a întors, un bărbat i s-a adresat:
   - Salut, Luke!
   Era bărbatul care intrase în hotel în urma lui. Nu arăta ca un agent, însă Luke îi observase, în mare, aspectul: era înalt, cam tot atât cât Luke, și ar fi putut spune că părea distins, doar că era îmbrăcat neglijent. Paltonul scump, din stofă de păr de cămilă, era vechi și tocit, pantofii arătau ca și cum nu văzuseră niciodată crema de ghete și, în plus, bărbatul avea neapărat nevoie de o tunsoare. Totuși, tonul lui era autoritar.
   - Mi-e teamă că nu știu cine ești. Sunt amnezic.
   - Anthony Carroll. Mă bucur foarte mult că am reușit, în sfârșit, să dau de tine! a zis bărbatul, întinzând mâna să-l salute.
   Luke a devenit neliniștit. Tot nu știa dacă Anthony îi era prieten sau dușman.
   - Am o mulțime de întrebări pentru tine.
   - Sunt gata să-ți răspund.
   Luke a făcut o pauză și l-a privit fix, întrebându-se de unde să înceapă.
   Anthony nu părea să fie genul de om care să-și trădeze un vechi prieten. Expresia feței era inteligentă și deschisă, nu chipeșă, dar atrăgătoare. Până la urmă, Luke a întrebat:
   - Cum dracu’ ai putut să-mi faci așa ceva?
   - Nu am avut încotro - pentru binele tău. Încercam să-ți salvez viața.
   - Nu sunt spion.
   - Nu e chiar așa de simplu.
   Luke l-a studiat pe Anthony, încercând să ghicească la ce se gândea. Nu se putea hotărî dacă spunea adevărul. Anthony părea cinstit. Nu avea nicio urmă de viclenie în expresia feței. Chiar și așa, Luke era sigur că Anthony nu îi dezvăluia tot adevărul.
   - Nimeni nu crede ce le-ai spus, că lucrez pentru Moscova.
   - Cine e nimeni ăsta?
   - Nici Bern, nici Billie.
   - Ei nu cunosc toate aspectele.
   - Mă cunosc pe mine.
   - Și eu la fel.
   - Ce știi tu și ei nu?
   - O să-ți spun. Dar nu putem discuta aici. Ceea ce am să-ți zic este secret. Nu vrei să mergem la biroul meu? E la doar 5 minute de aici.
   Luke nu avea de gând să-l însoțească. Nu înainte de a i se răspunde satisfăcător la o grămadă de întrebări. Totuși, își dădea seama că holul hotelului nu era un loc propice pentru o conversație secretă.
   - Haide la mine în apartament!
   În felul acesta scăpa de ceilalți agenți, însă rămânea stăpân pe situație: de unul singur, Anthony nu ar fi fost în stare să-l doboare.
   Carroll a ezitat, apoi se pare că s-a decis și a acceptat:
   - Sigur.
   Au traversat holul și au urcat în lift. Luke a verificat numărul camerei de pe cheie: 530.
   - Etajul 5, i-a indicat el liftierului.
   Bărbatul a închis ușile ascensorului și a tras de manivelă.
   Cât timp au urcat, nu au rostit niciun cuvânt. Luke se uita la îmbrăcămintea lui Anthony: haina veche, costumul ponosit, cravată greu de definit. În mod surprinzător, Anthony reușea să poarte acea ținută dezordonată cu un fel de neglijentă nepăsare.
   Deodată, Luke a observat cum țesătura moale a paltonului era ușor umflată pe partea dreaptă. Anthony avea în buzunar ceva greu.
   A simțit fiori de frică. Făcuse o gravă greșeală. Nu se gândise că Anthony ar putea să aibă o armă.
   Încercând să-și păstreze inexpresivitatea feței, Luke era furios. Oare Anthony o să-l împuște chiar acolo, în hotel? Dacă aștepta până când vor ajunge în cameră, nu ar avea cine să-l vadă. Dar cum rămânea cu zgomotul? Pistolul s-ar putea să aibă amortizor.
   Când liftul s-a oprit la etajul 5, Anthony și-a descheiat haina.
   „Ca să poată trage rapid”, s-a gândit Luke.
   Au ieșit pe palierul etajului. Luke nu știa în ce parte să o ia, însă Anthony a făcut la dreapta, sigur pe el. Probabil că fusese deja în camera lui Luke.
   Claude Lucas asuda pe sub haina de ploaie. Avea sentimentul că toate acestea i se mai întâmplaseră și înainte, și nu doar o singură dată, dar cu mult timp în urmă. Își dorea să fi păstrat arma polițistului căruia îi rupsese un deget. Dar la ora 9 azi-dimineață, habar nu avusese în ce era implicat - credea doar că își pierduse, pur și simplu, memoria.
   A încercat să se calmeze. Erau în continuare unul la unul. Anthony avea pistolul, însă Luke îi ghicise intențiile. Erau aproape la egalitate.
   Mergând de-a lungul coridorului, cu inima bătându-i nebunește în piept, Luke căuta ceva cu care să-l pocnească pe Anthony, o glastră grea, o scrumieră din sticlă, un tablou cu o ramă solidă. Nu exista nimic. Trebuia să facă ceva înainte să intre în cameră.
   Oare nu putea să încerce să-l dezarmeze pe Anthony? Era posibil să reușească, însă era riscant. Pistolul ar fi putut să se descarce în timpul luptei și nu avea de unde să știe încotro s-ar fi îndreptat glonțul în acea clipă crucială.
   Au ajuns la ușă și Luke a scos cheia. O broboană de sudoare i s-a prelins pe față. Dacă intra, era un om mort.
   A descuiat ușa și a împins-o de perete.
   - Intră, a zis el, făcând un pas în lături, ca să-și lase musafirul să pătrundă în cameră.
   Anthony a ezitat, apoi a pășit pe lângă Luke și a trecut pragul.
   Luke l-a agățat pe Anthony de gleznă cu laba piciorului drept, și-a pus ambele mâini pe umerii lui și l-a îmbrâncit cu putere. Anthony a zburat la podea. S-a prăbușit peste o măsuță în stil Regency, dărâmând în cădere o glastră mare cu narcise. Disperat, s-a apucat de un lampadar din alamă cu abajur roz din mătase, dar și acesta a căzut odată cu el.
   Luke a trântit ușa în urmă și a luat-o la goană. S-a repezit pe coridor.
   Liftul nu mai era pe palier. A zbughit-o pe scările de serviciu și a coborât în goană. La etajul următor s-a ciocnit cu o cameristă care ducea o stivă de prosoape.
   - Mă scuzați! i-a strigat el, în timp ce femeia țipa și prosoapele zburau în toate părțile.
   Câteva clipe mai târziu ajungea la capătul scărilor. Era într-un coridor strâmt. Dintr-o latură, dincolo de un set scund de scări și o arcadă, se vedea holul hotelului.

   Anthony știa că era o greșeală să intre primul în cameră, dar Luke nu-i lăsase altă posibilitate. Din fericire, nu s-a lovit prea tare.
    După un moment de stupoare, s-a ridicat de jos. S-a întors, s-a dus la ușă și a deschis-o. Când s-a uitat afară, l-a văzut pe Luke grăbindu-se pe coridor. În timp ce îi luă urma, Luke a cotit și a dispărut, probabil pe scări.
   Anthony l-a urmat, alergând cât putea de tare, însă se temea că nu va reuși să-l prindă pe Luke, la fel de bine antrenat ca și el. Oare Curtis și Malone, care erau în hol, vor avea atâta minte cât să-l prindă pe Luke?
   Un etaj mai jos, Anthony a fost întârziat pentru un moment de o cameristă care stătea în genunchi, pe palier, și aduna niște prosoape împrăștiate pe jos. A înjurat și a încetinit, ca să o poată ocoli. Între timp, a auzit că se oprea liftul. I-a tresărit inima: poate că o să aibă noroc.
   Din lift au ieșit un bărbat și o femeie îmbrăcați elegant, vădit amețiți de cheful din restaurant. Anthony s-a năpustit pe lângă ei, zicând liftierului:
   - Parter, și dă-i bătaie.
   Bărbatul a închis ușile cu zgomot și a tras de manivelă. Anthony se uita neputincios la numerele descrescătoare ale etajelor, luminate rând pe rând, în succesiune lentă. Liftul a ajuns la parter. Ușa s-a deschis și el a ieșit.

   Luke a țâșnit în hol chiar pe lângă ușile liftului. Inima i-a stat în gât.
    Cei doi agenți pe care îi zărise mai devreme stăteau în dreptul intrării principale, blocându-i ieșirea. O clipă mai târziu, ușile liftului s-au deschis și din el a coborât Anthony.
   Într-o secundă trebuia să ia o decizie - să lupte sau să fugă.
   Nu voia să se bată cu trei bărbați. Aproape sigur l-ar fi dovedit. Cei de la securitatea hotelului li s-ar fi alăturat. Anthony putea să-și arate legitimația CIA și toată lumea l-ar fi ascultat. Luke ar fi ajuns în arestul poliției.
   S-a întors și a fugit din nou pe coridorul hotelului. În urmă auzea zgomotul pașilor apăsați ai lui Anthony, care o luase după el. Trebuia să mai existe o intrare prin spate - aprovizionarea nu putea fi făcută prin holul principal.
   A forțat trecerea dincolo de o draperie și s-a trezit într-o curticică decorată ca o cafenea mediteraneeană în aer liber. Câteva cupluri se legănau pe un mic ring de dans. Tăbărând printre mese, s-a îndreptat către o ușă. Un coridor îngust se întindea la stânga lui. A luat-o în fugă pe acolo. Și-a închipuit că se afla, probabil, aproape de partea din spate a hotelului, dar, din păcate, nu vedea nicio cale de ieșire.
   A ajuns într-un fel de depozit al bucătăriei, acolo unde erau finalizate preparatele gătite în altă parte. Vreo șase chelneri în uniformă încălzeau mâncarea în vase ultra folosite și așezau farfuriile pe tăvi. În mijlocul încăperii era o scară care cobora la un nivel inferior. Luke și-a forțat trecerea printre chelneri și a luat-o pe scări, ignorând vocea care striga după el:
   - Domnule, mă scuzați! Nu aveți voie să coborâți pe acolo!
   În urma lui a luat-o și Anthony și aceeași voce s-a auzit, indignată:
   - Ce-i aici, Union Station?
   La subsol era bucătăria principală, un purgatoriu asudat, unde zeci de bucătari găteau pentru sute de persoane. Flăcările aragazurilor ardeau de zor, aburii se vălătuceau, tigăile bolboroseau. Chelnerii țipau la bucătari și bucătarii țipau la ajutoarele lor. Erau cu toții prea ocupați ca să-i dea atenție lui Luke, care făcea slalom printre frigidere și aragazuri, printre stivele de farfurii și butoaiele cu legume.
   În spatele bucătăriei a găsit niște scări care urcau. A bănuit că duceau la intrarea pentru livrările de mărfuri. Dacă nu, va fi încolțit. A riscat totuși și a luat-o în sus. În capătul scărilor a țâșnit printr-o ușă dublă și a ieșit în aerul rece al nopții.
   Era într-o curte întunecoasă. O lampă chioară deasupra unei uși i-a arătat tomberoanele de gunoi și stive de lăzi din lemn care, probabil conținuseră fructe. Cincizeci de metri mai departe, la dreapta lui, era un gard înalt din fier, cu o poartă încuiată, și dincolo de ele, o stradă pe care simțul lui de orientare i-o indica drept 15th Street.
   A alergat până la poartă. A auzit în urma lui cum se deschidea ușa și a presupus că era Anthony care ieșea. Și erau singuri.
   A ajuns la poartă. Era încuiată și ferecată cu un lacăt mare din oțel. Dacă măcar un trecător ar trece pe acolo, lui Anthony i-ar fi teamă să tragă. Însă nu trecea nimeni.
   Cu inima gata să-i iasă din piept, Luke s-a cățărat pe gard. Când a ajuns în vârf, a auzit sunetul discret, înăbușit, detunătura unui pistol cu amortizor.
   Dar n-a simțit nimic. Era o țintă dificilă, în mișcare, la 50 de metri distanță și în întuneric, însă nu imposibil de nimerit. S-a avântat peste gard.
   Sunetul înfundat provocat de amortizorul pistolului s-a auzit din nou. S-a clătinat și a căzut la pământ. A mai perceput și o a treia împușcătură înăbușită. A sărit în picioare și a luat-o la goană, spre est. Nu au mai fost împușcături.
   Când a ajuns la colțul străzii, s-a uitat înapoi. Anthony nu se zărea nicăieri.
   Luke scăpase.

   Anthony a simțit că i se înmuiau picioarele. S-a sprijinit cu mâna de zidul rece, ca să-și revină.
   Fusese cel mai dificil lucru pe care îl făcuse vreodată. Când l-a ucis pe Albin Moulier a fost ușor. A țintit arma spre silueta lui Luke, care se cățăra pe gardul din sârmă, dar a fost aproape incapabil să apese pe trăgaci.
   Rezultatul a fost absolut dezastruos. Luke era încă în viață - și, după ce se trăsese asupra lui, asta îl făcuse mult mai vigilent și hotărât să afle adevărul.
   Ușa dinspre bucătărie s-a dat de perete și în prag au apărut Malone și Curtis. Anthony și-a strecurat discret pistolul înapoi în buzunarul interior al hainei. Apoi, gâfâind, a spus:
   - Dincolo de gard... după el!
   Știa că nu-l vor putea prinde pe Luke.
   Când cei doi au dispărut din raza lui vizuală, el a început să caute tuburile goale ale cartușelor.

10:30 P.M.

   Modelul de rachetă se bazează pe prototipul V-2 cu care a fost bombardată Londra în timpul războiului. Chiar și motorul arată la fel. Accelerometrele, releele și giroscoapele sunt toate luate după V-2. Pompa pentru combustibil folosește apă oxigenată trecută printr-un catalizator de cadmiu, ceea ce degajă o energie care acționează turbina - iar aceasta provine tot de la V-2.

   Harold Brodsky a pregătit un Martini sec foarte bun și preparatul din pește, ton, la cuptor al doamnei Riley era delicios, exact cum promisese. La desert, Harold a servit plăcintă cu cireșe și înghețată. Billie se simțea vinovată. Bărbatul făcea multe eforturi să-i intre în voie, dar mintea îi era numai la Luke și Anthony, la trecutul lor comun și la noile încurcături în care intraseră.
   În timp ce Harold făcea cafeaua, ea a telefonat acasă și a verificat dacă totul era în ordine cu Larry și Becky-Ma. Pe urmă Harold a propus să meargă în living și să se uite la televizor. A scos o sticlă de brandy franțuzesc, scump, și a turnat din belșug în două pahare foarte mari. Billie se întreba care era scopul lui – să-și adune curajul, sau să-i risipească reținerile? A tras pe nas vaporii de coniac, însă nu a băut niciun strop.
   Harold, la rândul lui, era gânditor. De obicei, știa să întrețină atmosfera, era vorbăreț, spiritual și isteț. Și, când erau împreună, Billie râdea mult, în general, dar în seara aceea și el era preocupat.
   Au văzut un episod din serialul Kraft Theatre, cu titlul Run, Joe, Run! Jan Sterling juca rolul unei chelnerițe încurcate cu un fost gangster, Alex Nichol. Billie nu reușea să fie atentă la pericolele imaginare de pe ecran.
   Mintea îi fugea la misterul faptelor lui Anthony împotriva lui Luke. Cât lucraseră pentru OSS încălcaseră tot felul de legi, iar Anthony încă lucra sub acoperire, însă, chiar și așa, Billie era șocată că el mersese atât de departe. Cu siguranță, în timp de pace funcționau altfel de legi, nu?
   Și ce motiv ar fi avut? Bern o sunase să-i povestească despre mărturisirea pe care i-o făcuse lui Luke și asta i-a confirmat ceea ce-i spusese instinctul ei, anume că Luke nu era spion. Dar Anthony credea, oare, astfel? Dacă nu, atunci care era adevăratul motiv pentru ceea ce făcuse?
   Harold a închis televizorul și și-a mai turnat un Martini.
   - M-am gândit la viitorul nostru, a zis el.
   Inima lui Billie s-a oprit o clipă. Avea de gând să o ceară de soție. Dacă ar fi făcut-o cu o zi în urmă, i-ar fi spus „da”. În acel moment însă, abia dacă mai putea să se gândească la asta.
   Harold a luat-o de mână.
   - Te iubesc! Ne înțelegem bine, ne interesează aceleași lucruri și amândoi avem câte un copil... dar nu de asta. Cred că aș vrea să mă însor cu tine și dacă ai fi o chelneriță care mestecă gumă și e o admiratoare a lui Elvis Presley.
   Billie a râs.
   - Te ador, pur și simplu, a continuat Harold, fără alt motiv în afară de faptul că ești tu. Știu că e pe bune, pentru că mi s-a mai întâmplat, o singură dată, cu Lesley. Am iubit-o din tot sufletul, până când soarta mi-a luat-o. Așa că nu am niciun fel de îndoieli. Te iubesc și vreau să fim pe veci împreună.
   A privit-o și apoi a întrebat-o:
   - Ce spui?
   Billie a oftat.
   - Țin mult la tine. Aș vrea să mă culc cu tine, cred că ar fi minunat.
   La auzul vorbelor ei, Harold a ridicat din sprâncene, însă nu a întrerupt-o.
   - Și nu pot să nu mă gândesc la faptul că totul ar fi cu mult mai ușor dacă aș avea pe cineva cu care să împărtășesc greutățile.
   - Asta e bine.
   - Până ieri, asta ar fi fost suficient. Aș fi spus: „Da, te iubesc, haide să ne căsătorim”. Adevărul e că astăzi am întâlnit pe cineva pe care l-am cunoscut în trecut și mi-a reamintit ce înseamnă să fii îndrăgostit la 21 de ani.
   L-a privit cu toată candoarea.
   - Harold, nu mă simt așa cu tine.
   Bărbatul nu-și pierduse complet nădejdea.
   - Cine se mai simte așa la vârsta noastră?
   - Poate că ai dreptate.
   Billie și-ar fi dorit să fie din nou nebunatică și pătimașă. Dar era o dorință ridicolă pentru o femeie divorțată și cu un copil de șapte ani. Ca să mai câștige un răgaz, și-a dus paharul la buze.
   S-a auzit soneria la ușă.
   Lui Billie i-a tresărit inima.
   - Cine dracului o fi? s-a întrebat Harold, furios. Sper că Sidney Bowman nu vrea să-i împrumut cricul tocmai la ora asta.
   S-a ridicat și s-a dus în hol. Billie știa cine era la ușă. Și-a pus jos paharul cu brandy, neatins, și s-a ridicat la rândul ei în picioare. A auzit vocea lui Luke.
   - Trebuie să vorbesc cu Billie.
   Femeia se întreba de ce se simțea atât de peste măsură de mulțumită.
   - Nu sunt sigur că vrea să fie deranjată tocmai acum, a răspuns Harold.
   - E important.
   - De unde știai că e aici?
   - Mama ei mi-a spus. Îmi pare rău, Harold, nu am timp să bat câmpii.
   Billie a auzit o bușitură, apoi un strigăt de protest din partea lui Harold și s-a gândit că Luke intrase cu forța în casă. S-a dus și ea la ușă și s-a uitat pe hol.
   - Luke, potolește-te, a intervenit ea. Suntem acasă la Harold.
   Luke avea haina ruptă, își pierduse pălăria și părea foarte tulburat.
   - Ce s-a mai întâmplat de data asta? l-a întrebat Billie.
   - Anthony a tras în mine.
   Billie era șocată.
   - Anthony? s-a mirat ea. Doamne, ce l-a apucat? A tras în tine?
   Harold era speriat.
   - Ce e chestia asta, cu împușcatul?
   Luke nu l-a luat în seamă.
   - E momentul să discut cu cineva oficial despre toate astea, i-a zis el lui Billie. Mă duc la Pentagon. Dar mi-e teamă că nu voi fi crezut. Vrei să vii și tu, să mă susții?
   - Sigur, a acceptat ea și și-a luat haina din cuierul de pe hol.
   - Billie! a exclamat Harold. Ce naiba... discutam ceva foarte important.
   - Chiar am nevoie de tine, a zis Luke.
   Billie ezita. Era foarte greu pentru Harold. Reieșea, evident, că plănuise momentul acesta de ceva vreme, însă viața lui Luke era în pericol.
   - Iartă-mă, i-a spus ea lui Harold. Trebuie să plec.
   Și-a ridicat fața, să primească un sărut, însă el s-a întors cu spatele.
   - Nu fi așa, a zis Billie. Ne vedem mâine.
   - Ieșiți afară din casa mea, amândoi, a șuierat Harold, furios.
   Billie a ieșit, cu Luke după ea, iar Harold a trântit ușa în urma lor.

11 P.M.

   Programul Jupiter costase 40 de milioane de dolari în 1956 și 140 de milioane în 1957. Pentru 1958, cifra estimată era de peste 300 de milioane.

   Anthony a găsit ceva papetărie cu antetul hotelului în sertarul biroului din camera închiriată de Pete. A scos un plic.
    A luat din buzunar 3 gloanțe deformate și trei tuburi, de la cele trei focuri trase asupra lui Luke. Le-a pus în plic și l-a sigilat, apoi și l-a îndesat în buzunar. O să scape de el cu prima ocazie.
   Se ocupa cu gestionarea rapidă și eficientă a pagubelor. Avea foarte puțin timp la dispoziție și trebuia să fie meticulos, să șteargă orice urmă a acelui incident. Activitatea îl ajuta să anihileze sentimentul de auto-dezgust care îi amăra gura.
   Adjunctul managerului care era de serviciu a intrat în cameră cu o mină furioasă. Era un bărbat mic de înălțime, îngrijit, cu chelie.
   - Domnule Suchard, luați loc, vă rog, l-a invitat Anthony, arătându-i bărbatului legitimația CIA.
   - CIA! a exclamat Suchard și indignarea a început să i se dezumfle.
   Anthony a scos o carte de vizită din portofel.
   - Pe cartea de vizită scrie Departamentul de Stat, dar mă puteți găsi la acest număr dacă aveți nevoie de mine.
   Suchard manevra cartea de vizită ca și cum ar fi fost o bombă gata să explodeze.
   - Cu ce vă pot ajuta, domnule Carroll?
   Avea un ușor accent, pe care Anthony l-a bănuit a fi elvețian.
   - Mai întâi, vreau să-mi cer scuze pentru oarecare zarvă pe care am produs-o mai devreme.
   Suchard a înclinat capul, înțepat. Nu avea de gând să spună că era în ordine.
   - Din fericire, puțini au fost clienții care au observat ceva. Numai personalul de la bucătărie și câțiva chelneri v-au văzut când îl fugăreați pe acel gentleman.
   - Mă bucur că nu am deranjat prea mult minunatul dumneavoastră hotel, chiar dacă a fost vorba despre o chestiune de siguranță națională.
   Managerul a ridicat din umeri, surprins.
   - Siguranță națională?
   - Sigur, nu vă pot oferi detalii...
   - Desigur.
   - Dar sper că pot să contez pe discreția dumneavoastră.
   Hotelierii profesioniști se mândresc întotdeauna cu discreția lor și Suchard a încuviințat viguros.
   - Într-adevăr, puteți să contați pe ea.
   - S-ar putea să nu fie necesar să raportați acest incident managerului dumneavoastră.
   - E posibil...
   Anthony a scos un sul de bancnote.
   - Departamentul de Stat dispune de un mic fond destinat compensațiilor în astfel de situații.
   A scos o bancnotă de 20 de dolari. Suchard a acceptat-o.
   - Iar dacă există membri de personal care par nemulțumiți, poate că...
   A numărat încet alte 4 bancnote de 20 și i le-a întins.
   Era o mită mare pentru un asistent de manager.
   - Vă mulțumesc, domnule, a zis Suchard. Sunt convins că vă vom putea satisface solicitarea.
   - Dacă veți fi chestionat de cineva, e mai indicat să spuneți că nu ați văzut nimic.
   - Desigur, a consimțit Suchard, ridicându-se în picioare. Dacă asta este tot...
   - Ținem legătura, a replicat Anthony și a înclinat disprețuitor din cap.
   Suchard a plecat.
   În cameră a intrat Pete.
   - Șeful securității pentru trupele armate de la Cape Canaveral este colonelul Bill Hide, a zis el. Stă la motelul Starlite.
   I-a înmânat lui Anthony o bucată de hârtie cu un număr de telefon, apoi a ieșit din nou.
   Anthony a format numărul și a obținut legătura în camera lui Hide.
   - Sunt Anthony Carroll, de la CIA, Departamentul Servicii Tehnice.
   Hide vorbea cu o încetineală nespecifică unui militar și părea să aibă câteva pahare la bord.
   - Păi, cu ce pot să vă ajut, domnule Carroll?
   - Vă sun în legătură cu doctorul Lucas.
   - A, da?
   Părea vag ostil și Anthony a decis să-l perie nițel.
   - Domnule colonel, dacă mi-ați putea acorda câteva minute la ora aceasta târzie, aș aprecia un sfat din partea dumneavoastră.
   Hide s-a înmuiat.
   - Sigur, vă stau la dispoziție.
   Așa mai mergea.
   - Cred că știți că doctorul Lucas s-a comportat ciudat în ultimul timp, ceea ce este îngrijorător în cazul unui cercetător cu acces la informații secrete.
   - Foarte adevărat.
   Anthony voia ca Hide să aibă senzația că deținea controlul.
   - Cum ați cataloga dumneavoastră starea lui mintală?
   - Ultima dată când l-am văzut părea normal, dar am vorbit cu el în urmă cu câteva ore și mi-a zis că și-a pierdut memoria.
   - Lucrurile sunt mult mai complicate. A furat o mașină, a spart o casă și a pătruns prin efracție, s-a bătut cu un polițist, chestii de felul ăsta.
   - Dumnezeule, atunci e mai rău decât credeam.
   „Hide s-a prins în plasă”, se gândea Anthony, ușurat. A plusat.
   - Noi credem că nu mai raționează, însă dumneavoastră îl cunoașteți mai bine decât noi. Despre ce credeți că e vorba?
   Anthony își ținea respirația, sperând să primească răspunsul potrivit.
   - Pe dracu’, bănuiesc că suferă o cădere nervoasă.
   Era exact ceea ce Anthony intenționase să-l facă pe Hide să creadă - dar în acel moment Hide avea impresia că ideea era a lui și a continuat tentativa de a-l convinge pe Anthony despre asta.
   - Domnule Carroll, uite ce e, armata nu ar angaja un nebun pentru un proiect top-secret. În condiții normale, Luke e la fel de întreg la minte ca mine și ca dumneata. E evident că l-a destabilizat ceva.
   - Se pare că trăiește cu ideea că există un fel de conspirație împotriva lui... dar spuneți că n-ar trebui să credem asta, nu?
   - Nici vorbă.
   - Așadar, ar trebui să nu dăm mare importanță chestiilor acestea. Adică n-ar trebui să alertăm Pentagonul.
   - Doamne, nu, a rostit Hide, îngrijorat. De fapt, ar fi mai bine să-i sun eu și să-i previn că este posibil ca Luke să-și fi pierdut mințile.
   - Cum credeți.
   A intrat Pete și Anthony a ridicat un deget, semn că voia ca el să aștepte.
   Și-a îndulcit vocea și a rostit în receptor:
   - Coincidența face că sunt un vechi prieten al doctorului și al doamnei Lucas. Voi încerca să-l conving pe Luke să caute ajutor psihiatric.
   - Pare o idee bună.
   - Bun, vă mulțumesc, domnule colonel. M-ați liniștit și vom acționa în direcțiile pe care le-ați sugerat.
   - Cu plăcere. Dacă vreți să mă mai întrebați ceva sau să discutați cu mine, sunați-mă oricând.
   - Cu siguranță, o voi face.
   Anthony a închis.
   - Ajutor psihiatric? a întrebat Pete.
   - E doar spre binele lui.
   Anthony a trecut în revistă situația. Nu exista nicio dovadă acolo, la hotel. Pentagonul era pus în gardă față de orice raport pe care Luke l-ar fi putut înainta. Nu mai rămânea decât spitalul lui Billie.
   S-a ridicat în picioare.
   - Revin într-o oră. Vreau să rămâi aici. Însă nu în hol. Ia-i pe Malone și Curtis și plătiți un chelner de la room-service ca să vă lase să intrați în apartamentul lui Luke. Am sentimentul că o să se întoarcă.
   - Și dacă o face?
   - Nu-l mai lăsați să vă scape iar... orice-ar fi.

MIEZUL NOPȚII

   Racheta Jupiter C folosește hydyne, un combustibil cu o putere energetică mare, cu 12 procente mai puternic decât substanța propulsoare cu alcool, întrebuințată pentru racheta Redstone standard. E o substanță toxică, extrem de corozivă, un amestec de UDMH - dimetilhydrazină asimetrică - și diethylentriamină (DETA).

   Billie a intrat cu mașina ei roșie Thunderbird în parcarea Spitalului de boli nervoase din Georgetown și a oprit motorul. Colonelul Lopez, de la Pentagon, a tras și el alături Fordul Ferlaine de culoare kaki.
   - Nu crede o vorbă din ce-i spun, a zis Luke, furios.
   - Nu e de mirare, a cugetat Billie. Asistent managerul de la Carlton afirmă că nu a fost nimeni fugărit prin bucătăriile hotelului și nu există niciun fel de tuburi de cartuș în zona rampei de aprovizionare.
   - Anthony a eliminat probele.
   - Eu știu asta, dar colonelul Lopez, nu.
   - Mulțumesc cerului că te am pe tine să mă susții.
   Au ieșit din mașină și au intrat în clădirea spitalului împreună cu colonelul, un hispanic răbdător cu o față inteligentă. Billie a salutat recepționista cu un gest din cap și i-a condus pe cei doi bărbați sus pe scări și de-a lungul culoarului care ducea la biroul de dosare.
   - O să vă arăt dosarul unui bărbat numit Joseph Bellow, care are trăsături fizice la fel cu ale lui Luke, a explicat Billie.
   Colonelul a încuviințat și femeia a continuat:
   - O să vedeți că a fost internat marți, i s-a administrat un tratament și a fost externat miercuri, la ora 4 a.m. Trebuie să înțelegeți că este cu totul neobișnuit ca un pacient cu schizofrenie să primească tratament înainte de a fi mai întâi ținut sub observație. Și nu cred că mai e nevoie să vă precizez că nu s-a mai pomenit ca un pacient să fie externat dintr-un spital de boli nervoase la ora 4 dimineața.
   - Înțeleg, a zis Lopez, evaziv.
   Billie a tras fișierul, a scos dosarul Bellow, l-a pus pe masă și l-a deschis.
   Era gol.
   - Doamne! a exclamat ea.
   Luke se uita neîncrezător la mapa din carton.
   - Am văzut eu însămi fișele, în urmă cu mai puțin de 6 ore!
   Lopez s-a ridicat îndreptat de spate, cu un aer agasat.
   - Păi, presupun că asta e tot.
   Luke avea groaznica senzație că trăia într-un univers ireal în care oricine putea să facă orice voia cu el, să-l împuște, să se joace cu mintea lui, fără să poată demonstra ce s-a petrecut.
   - Poate că sunt schizofrenic, a rostit Luke, sumbru.
   - Bun, dar eu nu sunt, a zis Billie. Și amândoi am văzut dosarul ăla.
   - Doar că nu mai e aici, a comentat Lopez.
   - Stați așa, a adăugat Billie. În registrul zilnic trebuie să figureze internarea lui. Se află la recepție.
   A închis dosarul și a trântit la loc sertarul fișierului.
   Au coborât în holul de la intrare.
   - Charlie, i s-a adresat ea recepționerului, dă-mi, te rog, să văd registrul.
   - Imediat, doamnă doctor Josephson.
   Tânărul de culoare din spatele tejghelei a căutat o vreme în jurul lui, apoi a zis:
   - Drace, unde naiba a dispărut?
   - Doamne Sfinte, a murmurat Luke.
   Recepționistul s-a înnegrit la față de rușine.
   - În urmă cu câteva ore era aici, știu sigur.
   Billie tuna și fulgera.
   - Spune-mi un lucru, Charlie. Doctorul Ross a fost aici în seara asta?
   - Da, doamnă doctor. A plecat înainte cu câteva minute.
   Billie a înclinat din cap.
   - Data viitoare când îl vezi, întreabă-l unde a dispărut registrul. El știe.
   - Chiar așa o să fac, a asigurat-o omul, iar Billie s-a îndepărtat de recepție.
   - Dați-mi voie să vă întreb ceva, domnule colonel, a zis Luke, furios. Înainte de a mă întâlni astă-seară, v-a vorbit altcineva despre mine?
   Lopez a ezitat, apoi a răspuns:
   - Da.
   - Cine?
   - Cred că aveți dreptul să știți, a răspuns colonelul, oarecum potrivnic. Am primit un telefon de la un anume colonel Hide, de la Cape Canaveral. El a menționat că CIA v-a supravegheat și au raportat că aveți un comportament irațional.
   - Iarăși Anthony, a bufnit Luke, clătinând furios din cap.
   - La dracu’, nu mai știu ce am putea face ca să vă convingem, s-a adresat Billie colonelului. Și nici nu pot să vă condamn că nu ne credeți, atâta vreme cât nu avem nicio dovadă.
   - N-am afirmat că nu vă cred, a venit replica lui Lopez.
   Luke era surprins și l-a privit pe colonel cu speranța renăscută.
   - Aș fi putut să cred, a continuat Lopez, că ți-ai imaginat că un tip de la CIA te-a fugărit prin hotelul Carlton și a tras asupra ta pe strada din spate. Aș fi acceptat poate chiar și că tu și doctorița Josephson ați conspirat ca să pretindeți că a existat un dosar și că a dispărut. Dar nu cred că băiatul ăsta, Charlie, e părtaș la conspirație. Trebuie să existe un registru zilnic și acesta a dispărut. Nu cred că voi l-ați luat - de ce s-o fi făcut? Cineva are ceva de ascuns.
   - Deci mă credeți? l-a întrebat Luke.
   - Ce să cred? Nu știi despre ce e vorba. Nici eu nu știu. Însă e al dracului de clar că se întâmplă ceva. Și cred că are legătură cu racheta pe care suntem gata să o lansăm.
   - Și ce-o să faceți?
   - O să ordon alertă maximă de securitate la Cape Canaveral. Am fost acolo și știu că sunt neglijenți. Mâine-dimineață nici nu vor ști ce i-a lovit.
   - Și cum rămâne cu Anthony?
   - Am un amic la CIA. O să-i relatez lui povestea voastră, o să-i spun că nu știu dacă e adevărată sau nu, dar că sunt îngrijorat.
   - Asta n-o să rezolve mare lucru! a protestat Luke. Trebuie să știm ce se petrece, de ce mi-au ras memoria!
   - Sunt de acord, a consimțit Lopez. Însă nu pot să fac mai mult. Restul depinde de tine.
   - Fir-ar! a exclamat Luke. Așadar, mă lupt singur.
   - Nu, l-a susținut Billie. Nu te lupți singur.

PARTEA A PATRA

1 A.M.

   Noul combustibil are la bază un gaz paralizant, foarte periculos. Combustibilul este livrat la Cape Canaveral cu un tir special, echipat cu nitrogen, pentru a-l neutraliza în cazul unor scăpări. O picătură căzută pe piele va fi absorbită instantaneu în sistemul sanguin și s-ar dovedi fatală. Tehnicienii obișnuiesc să spună: „Dacă simți miros de pește, ia-o la fugă cât poți de repede”.

   Billie conducea cu viteză, foarte stăpână pe felul în care manevra schimbătorul manual cu trei trepte al mașinii Thunderbird. Luke o privea admirativ.
    Au gonit pe străzile pustii din Georgetown, traversând cursul de apă spre centrul orașului Washington, și s-au îndreptat către hotelul Carlton.
   Luke se simțea plin de energie. Știa cine îi era dușmanul, avea alături o prietenă și înțelesese ce avea de făcut. Era perplex de ceea ce i se întâmplase, dar hotărât să dezlege misterul și nerăbdător să purceadă la asta.
   Billie a parcat dincolo de intrare, după colțul clădirii.
   - Intru eu prima, a zis ea. Dacă zăresc pe cineva suspect în hol, o să ies imediat. Dacă mă vezi că-mi scot haina, înseamnă că ai cale liberă.
   Lui Luke nu-i surâdea prea tare planul.
   - Și dacă Anthony e acolo?
   - Pe mine n-o să mă împuște.
   Billie a ieșit din mașină.
   Luke s-a gândit dacă să se certe cu ea și a decis să n-o facă. Probabil că Billie avea dreptate. Presupunea că Anthony îi scotocise amănunțit prin camera de hotel și distrusese orice a considerat că ar putea să constituie un indiciu al secretului pe care își dorea cu atâta ardoare să nu fie descoperit.
   Totuși, Anthony avea în același timp nevoie să păstreze o aparență de normalitate, să susțină minciuna că Luke își pierduse memoria după un exces de alcool. Așadar, Luke se aștepta să-și regăsească mare parte din lucrurile personale. Asta îl va ajuta să se reorienteze. Și s-ar putea să existe și un indiciu pe care Anthony să-l fi trecut cu vederea.
   S-au apropiat de hotel separat, Luke rămânând pe partea cealaltă a străzii. A privit-o pe Billie cum intra în clădire, admirându-i mersul elegant și felul în care îi flutura haina. Prin ușile din sticlă avea vedere și în interiorul hotelului, în hol. Un hamal s-a apropiat imediat de Billie, bănuitor să vadă o doamnă elegantă sosind singură, la o oră atât de târzie din noapte.
   Luke a văzut-o vorbind și a presupus ce spunea:
   - Sunt doamna Lucas, soțul meu sosește și el imediat.
   Apoi Billie și-a scos haina.
   Luke a trecut drumul și a intrat în hotel.
   - Iubito, a zis el, pentru urechile hamalului, vreau să dau un telefon înainte de a urca.
   La recepție exista un telefon cu circuit intern, dar Luke nu voia ca hamalul să audă ce avea el de vorbit. Lângă biroul de recepție era un hol mai mic, unde se afla o cabină telefonică pentru convorbiri locale cu plată și un scaun. Luke a intrat acolo. Billie l-a urmat și a închis ușa cabinei. Erau foarte aproape unul de celălalt. Luke a băgat o monedă în aparat și a format numărul hotelului. A ținut receptorul puțin depărtat, ca să poată auzi și Billie. Deși foarte tensionat, i se părea excitant faptul că era atât de aproape de ea.
   - Hotel Sheraton-Carlton, bună dimineața!
   Luke și-a dat seama că era chiar dimineață, joi dimineața. Erau 24 de ore de când nu mai dormise, însă nu-i era somn. Era prea încordat.
   - Camera 530, vă rog.
   Centralista a ezitat.
   - Domnule, este trecut de ora 1 noaptea... e ceva urgent?
   - Doctorul Lucas mi-a zis să sun, indiferent cât de târziu.
   - Foarte bine.
   A urmat o pauză, apoi s-a auzit cum suna. Luke conștientiza cât de aproape de el era trupul cald al lui Billie, în rochia din mătase purpurie. A fost nevoit să-și înfrângă imboldul de a o cuprinde pe după umerii mici, drepți, ca să o strângă la piept.
    După 4 apeluri era gata să creadă că nu era nimeni în cameră, dar chiar atunci cineva a ridicat receptorul. Așadar, Anthony sau unul dintre oamenii lui stătea și aștepta acolo. Asta era supărător; însă Luke se simțea mai bine, știind unde își desfășurase trupele inamicul lui.
   - Alo! s-a auzit o voce la capătul celălalt.
   Tonul era indecis, nu era Anthony, dar ar fi putut să fie Pete.
   Luke a folosit o voce de om amețit de băutură.
   - Ronnie, io sunt, Tim. Haide mă, că te ʼșteptăm toți!
   Bărbatul de la telefon a mârâit enervat.
   - Un bețiv, a bombănit acesta, ca și cum ar fi vorbit cu altcineva. Amice, ai greșit camera.
   - Aoleo, îmi cer scuze, sper că nu v-am trezit..., a zis Luke, apoi a închis.
   - Era cineva? a întrebat Billie.
   - Poate chiar mai mult decât o singură persoană.
   - Știu cum să-i scoatem de acolo, a zis femeia, zâmbind. Am făcut așa la Lisabona, în timpul războiului. Haide, vino!
   Au ieșit din cabina telefonică. Luke a băgat de seamă că Billie luase discret o cutie cu chibrituri de pe o scrumieră de lângă lift. Liftierul i-a dus la etajul 5.
   Au găsit camera 530 și au trecut în tăcere pe lângă ea. Billie a deschis o ușă fără niciun număr pe ea și au intrat într-o debara pentru lenjerie.
   - Perfect, a zis ea, în șoaptă. Există vreo alarmă de incendiu prin apropiere?
   Luke s-a uitat împrejur și a văzut o alarmă de genul acelora care se putea declanșa dacă spărgeai geamul cu un ciocănel agățat lângă ea.
   - Uite acolo, a zis el.
   - Bun.
   În debara, cearșafurile și păturile erau stivuite frumos pe rafturile din lemn închise cu draperii. Billie a desfăcut o pătură și a aruncat-o pe jos. A făcut la fel și cu alte câteva, până când a obținut o grămadă. Luke bănuia ce avea de gând să facă și presupunerile lui au fost confirmate când ea a luat o comandă de mic dejun de pe o clanță și a aprins-o cu un chibrit. Când aceasta a luat foc, a pus-o pe grămada de lenjerie.
   - De asta nu trebuie să fumezi în pat, a zis ea.
   În timp ce flăcările se întețeau, Billie a mai adăugat și alte așternuturi. Avea fața asudată de căldură și agitație și era mai atrăgătoare decât oricând.
   Curând focul a devenit o vâlvătaie. Fumul ieșea în valuri din debara și începuse să umple coridorul.
   - E momentul să sune alarma. Nu vrem să rănim pe nimeni.
   - Corect, a consimțit Luke și din nou i-a venit în minte fraza: „Nu sunt colaboraționiști”.
    Numai că în acel moment o înțelegea. În timpul Rezistenței, când arunca în aer fabrici și depozite, probabil că era în permanență îngrijorat ca nu cumva să fie răniți francezi nevinovați.
   A apucat ciocănelul atârnat de un lanț lângă alarma de incendiu. A spart sticla cu o lovitură ușoară și a apăsat butonul mare și roșu dinăuntru. O clipă după aceea, un sunet puternic a spart tăcerea coridorului.
   Luke și Billie s-au retras în capătul culoarului, depărtându-se de lift, până când abia dacă mai vedeau ușa apartamentului lui Luke prin fumul gros.
   Ușa cea mai aproape de ei s-a deschis și a apărut o femeie în cămașă de noapte. A văzut fumul, a țipat și a luat-o la fugă pe scări. Pe o altă ușă a ieșit un bărbat în cămașă, cu un creion în mână; era evident că lucrase până târziu; apoi a apărut și un cuplu de tineri înfășurați în cearșafuri, care tocmai fuseseră întrerupți când făceau dragoste; pe urmă, un bărbat cu ochii tulburi, îmbrăcat în pijamale roz, mototolite.
   S-a deschis încet și ușa camerei 530.
   Luke a zărit un bărbat înalt care ieșea pe coridor. Chinuindu-se să-l vadă prin fum, Luke a crezut că distingea pe obrazul acestuia o pată mare, de culoarea vinului, un semn din naștere. Era Pete. S-a dat înapoi, să nu fie recunoscut. Silueta a ezitat, dar ulterior a părut că se hotărăște și s-a alăturat celor care se grăbeau să coboare pe scări. Alți doi bărbați au ieșit și l-au urmat.
   - Drumul e liber, a zis Luke.
   Împreună cu Billie a intrat în apartament și el a închis ușa, să împiedice fumul să pătrundă înăuntru. Și-a scos haina.
   - Oh, Dumnezeule! a exclamat Billie. E aceeași cameră.

   Ea se uita împrejur, cu ochii cât cepele.
   - Nu pot să cred.
   Vorbea în șoaptă, Luke abia dacă reușea să o audă.
   - E chiar același apartament.
   Luke stătea nemișcat, cu ochii la ea. Pe Billie o încerca o emoție puternică.
   - Ce s-a întâmplat aici? a întrebat-o Luke, într-un final.
   Ea a clătinat din cap, surprinsă, plimbându-se prin încăpere.
   - Mi-e greu să cred că nu-ți mai amintești. În colțul de colo era un pian cu coadă. Închipuie-ți... un pian într-o cameră de hotel!
   A aruncat o privire în baie.
   - Și aici, un telefon. Nu mai văzusem niciodată un telefon în baie.
   Luke aștepta. Pe chipul lui Billie se citea tristețea și altceva în plus, pe care nu reușea să-l descifreze.
   - Aici ai locuit pe timpul războiului, a zis ea, în sfârșit, apoi a adăugat repede: Aici am făcut dragoste.
   Luke s-a uitat în dormitor.
   - Pe patul ăla, presupun.
   - Nu doar pe pat, a răspuns Billie, chicotind.
   Pe urmă a redevenit serioasă.
   - Cât de tineri eram, a zis ea.
   Ideea de a face dragoste cu femeia aceea fermecătoare era insuportabil de excitantă.
   - Fir-ar, mi-aș dori să-mi pot aminti, a spus Luke și vocea îi era plină de dorință.
   Spre surprinderea lui, Billie s-a îmbujorat.
   Luke s-a dus și a ridicat receptorul telefonului. A format numărul centralei. Voia să se asigure că focul nu se va extinde. După ce a așteptat îndelung, apelul i-a fost preluat.
   - Sunt domnul Davies, eu am dat alarma, a turuit Luke, repede. Focul e în debaraua de lenjerie de lângă camera 530.
   A închis fără să mai aștepte un răspuns.
   Billie se uita prin apartament, depășise momentul de emoție.
   - Hainele tale sunt aici, a zis ea.
   Luke a intrat în dormitor. Pe pat, pregătite ca și cum tocmai fuseseră aduse de la curățat, stăteau întinse un sacou de tweed, cenușiu-deschis, și o pereche de pantaloni de flanel, de culoarea cărbunelui. A presupus că le purtase în avion și le trimisese la călcat. Pe jos era o pereche de pantofi eleganți, maroniu-închis. În interiorul unuia dintre ei era o curea din piele de crocodil, rulată cu grijă.
   A deschis sertarul noptierei și a găsit acolo un portofel, un carnet de cecuri și un stilou. Și mai interesantă era o agendă subțire, care la sfârșit avea o listă cu numere de telefon. A răsfoit-o rapid și a găsit săptămâna în curs.

  Duminică, 26
   Sun-o pe Alice (1928)
   Luni, 27
   Cumpără costum de baie
   8:30 a.m. ședință Apex, Mtl Vanguard
   Marți, 28
   8 a.m. Mic dejun cu A.C., cafeneaua Hay Adams

   Billie stătea în picioare, lângă el, să vadă ce citea. Și-a pus mâna pe umărul lui. Era un gest simplu, dar atingerea ei i-a provocat un fior de plăcere.
   - Ai idee cine ar putea să fie Alice?
   - Sora ta mai mică.
   - Ce vârstă are?
   - E cu 7 ani mai tânără decât tine... asta înseamnă 30.
   - Deci e născută în 1928. Presupun că am vorbit de ziua ei. Aș putea să o sun acum și să o întreb dacă am spus ceva ieșit din comun.
   - Bună idee.
   Luke era mulțumit. Își reconstituia viața.
   - Probabil că am plecat în Florida fără costumul de baie.
   - Cui îi stă mintea la costum de baie în ianuarie?
   - Așa că mi-am notat să cumpăr luni unul. În dimineața aceea m-am dus la motelul Vanguard la ora 8 și jumătate.
   - Ce înseamnă ședință Apex?
   - Cred că e în legătură cu traiectoria curbă pe care o are racheta în zbor. Nu-mi amintesc să fi lucrat la ea, însă știu că trebuie făcute niște calcule importante și foarte complicate. Treapta a doua trebuie să se detașeze fix în punctul maxim al traiectoriei, pentru ca satelitul să poată fi pus pe o orbită permanentă.
   - Ai putea să afli cine a mai fost la ședință și să vorbești cu ei.
   - O s-o fac.
   - Pe urmă, marți, ai luat micul dejun împreună cu Anthony în cafeneaua hotelului Hay Adams.
   - După asta nu mai e nicio întâlnire trecută în agendă.
   A răsfoit-o până la ultimele pagini. Erau acolo numerele de telefon pentru Anthony, Billie și Bern, pentru mama și Alice și încă alte 20 sau 30 de numere care nu-i spuneau nimic.
   - E ceva care te surprinde? a întrebat-o pe Billie.
   Ea a clătinat din cap.
   Existau câteva indicii pe care merita să le cerceteze, însă nimic evident. Nici nu se așteptase la altceva, dar tot era dezamăgit. A băgat agenda în buzunar și a privit împrejur, prin încăpere. Pe un suport de bagaje stătea deschisă o geantă destul de uzată, din piele neagră. A scotocit prin ea, a găsit lenjerie și cămăși curate, un carnet de notițe plin pe jumătate cu calcule matematice și o carte de buzunar, Bătrânul și marea, de Hemingway, cu un colț îndoit la pagina 143.
   Billie s-a uitat în baie. Ustensile pentru bărbierit, geanta pentru cosmetice, periuța de dinți.
   Luke a deschis dulapurile și sertarele din dormitor, iar Billie a făcut la fel în living. Luke a găsit într-un dulap un palton negru din lână și o pălărie cu boruri tari, tot neagră, dar nimic altceva.
   - Nimic, a strigat el. Dar tu?
   - Mesajele telefonice sunt aici, pe birou. De la Bern, de la un colonel Hide și de la cineva pe nume Marigold.
   Luke își închipuia că Anthony citise mesajele, le-a considerat nesemnificative și totuși a decis că nu avea rost să dea naștere la suspiciuni, așadar le-a distrus.
   - Cine e Marigold, știi?
   Luke s-a gândit puțin. Mai auzise numele acesta, în timpul zilei. În acel moment și-a amintit.
   - E secretara mea din Huntsville, a răspuns el. Colonelul Hide zicea că ea mi-a făcut rezervarea la avion.
   - Mă întreb dacă ei i-ai spus care era scopul călătoriei fale.
   - Mă îndoiesc. N-am zis nimănui de la Cape Canaveral.
   - Ea nu e de la Cape Canaveral. Și s-ar putea să fi avut mai multă încredere în secretara ta decât în oricine altcineva.
   Luke a înclinat din cap.
   - Orice e posibil. O să verific. Până acum, este pista cea mai promițătoare.
   A scos agenda și s-a uitat din nou la numerele de telefon de la sfârșitul ei.
   - Bingo! a exclamat el. Marigold... acasă.
   S-a așezat la birou și a format numărul. Se întreba cât timp mai avea, înainte ca Pete și ceilalți agenți să se întoarcă.
   Parcă citindu-i gândurile, Billie a început să-i strângă lucrurile în geanta din piele neagră.
   La telefon i-a răspuns o femeie somnoroasă, cu un ușor accent de Alabama. După voce, Luke a bănuit că era o persoană de culoare.
   - Îmi cer scuze că sun la o oră așa de târzie. Tu ești, Marigold?
   - Doctore Lucas! Slavă Domnului că ați sunat! Ce faceți?
   - Bine, cred, mulțumesc.
   - Păi, ce Dumnezeu s-a întâmplat cu dumneavoastră? Nu știa nimeni unde erați... și acum aflu că v-ați pierdut memoria. E adevărat?
   - Da.
   - Vai de mine! Cum s-a întâmplat așa ceva?
   - Nu știu, dar sper să mă ajuți să-mi dau seama.
   - Dacă pot...
   - Aș vrea să aflu de ce am hotărât brusc să plec luni la Washington? Ți-am spus?
   - Nici vorbă, și eu am fost foarte curioasă.
   Era răspunsul la care se și aștepta, însă tot era dezamăgit.
   - Am pomenit ceva care să-ți fi dat vreo idee?
   - Nu.
   - Dar ce-am spus?
   - Că trebuie să mergeți la Washington, via Huntsville, și mi-ați cerut să fac rezervările pentru cursele de avion la MATS.
   Inițialele în cauză indicau agenția aeriană militară și Luke a bănuit că avea dreptul să se folosească de ea când făcea călătorii în scopuri militare.
   Dar era ceva ce nu înțelegea.
   - Am călătorit via Huntsville?
   Nimeni altcineva nu-i pomenise despre asta.
   - Ați precizat că voiați să vă opriți câteva ore aici.
   - Mă întreb de ce.
   - Pe urmă ați adăugat ceva destul de ciudat. Mi-ați cerut să nu dezvălui nimănui că veniți la Huntsville.
   - A! Deci era o vizită secretă?
   - Da. Și am păstrat secretul. M-au întrebat cei de la siguranța militară și de la FBI și nu am spus niciunora dintre ei, pentru că mi-ați cerut să n-o fac. Când au zis că ați dispărut, nu știam dacă făceam bine sau nu, dar m-am gândit că era mai bine să fac așa cum mi-ați solicitat. Am făcut bine?
   - La naiba, Marigold, nu știu. Totuși, îți apreciez loialitatea.
   Sunetul alarmei de incendiu se oprise. Luke și-a dat seama că nu mai avea timp.
   - Trebuie să închid acum. Mulțumesc pentru ajutor.
   - Păi, cum altfel. Doar să fiți cu băgare de seamă, mă auziți?
   Femeia a închis.
   - Ți-am strâns lucrurile, l-a înștiințat Billie.
   - Mulțumesc.
   Și-a luat din dulap paltonul negru și pălăria și le-a îmbrăcat.
   - Haide să plecăm de aici înainte să se întoarcă spionii ăia!

   S-au dus la un bistro non-stop din apropierea clădirii FBI, chiar lângă cartierul chinezesc, și au comandat niște cafea.
   - Mă întreb când decolează primul zbor spre Huntsville în dimineața asta, a zis Luke.
   - Ne trebuie Ghidul Oficial al Curselor Aeriene, a spus Billie.
   Luke s-a uitat în jur, prin bistro. A văzut doi polițiști care mâncau gogoși, patru studenți beți, care comandaseră hamburgeri, și două femei destul de sumar îmbrăcate, care ar fi putut să fie niște prostituate.
   - Nu prea cred să țină vreunul sub tejghea, a zis el.
   - Pun pariu că Bern are unul. Scriitorilor le plac lucruri de genul ăsta. Întotdeauna caută chestii prin el.
   - Probabil că doarme.
   - Atunci, o să-l trezesc, a spus Billie, ridicându-se. Ai o fisă?
   - Sigur.
   Luke mai avea încă buzunarul plin cu monedele pe care le furase cu o zi în urmă.
   Billie s-a dus la telefonul cu fise de lângă toalete. Luke își sorbea cafeaua și se uita după ea. În timp ce vorbea, își lăsa într-o parte capul și zâmbea, folosindu-se de drăgălășenii față de cineva pe care îl trezise din somn. Era fermecătoare, iar dorința pe care Luke o simțea era de-a dreptul dureroasă.
   Billie a revenit la masă.
   - Se va întâlni cu noi și o să aducă și ghidul.
   Luke s-a uitat la ceas. Era ora două dimineață.
   - Probabil că o să plec la aeroport direct de aici. Sper să existe un zbor cât mai devreme.
   - Ai un termen-limită? l-a întrebat Billie, încruntându-se.
   - S-ar putea să fie. Mă tot întreb: ce putea să mă determine să las totul baltă ca să dau fuga la Washington? Trebuie să aibă legătură cu racheta. Și despre ce altceva putea să fie vorba, dacă nu despre ceva care amenință lansarea?
   - Un sabotaj?
   - Da. Și dacă am dreptate, trebuie să o dovedesc înainte de ora 10 și jumătate, în seara asta.
   - Vrei să vin și eu cu tine la Huntsville?
   - Trebuie să ai grijă de Larry.
   - Pot să-l las cu Bern.
   - Nu cred că e nevoie, a zis Luke, clătinând din cap. Mulțumesc.
   - Mereu ai fost o fire afurisit de independentă.
   - Nu e vorba despre asta.
   Și-ar fi dorit ca ea să înțeleagă.
   - Mi-ar face mare plăcere să vii cu mine. Tocmai asta e problema... Îmi doresc mult prea mult.
   Billie a întins brațul peste masa cu blat de material plastic și l-a luat de mână.
   - E în ordine.
   - E încurcat, știi. Sunt însurat cu altcineva, dar nu știu ce sentimente am pentru ea. Cum e soția mea?
   Billie a scuturat din cap.
   - Nu pot să-ți vorbesc eu despre Elspeth. Trebuie să o redescoperi singur.
   - Presupun că așa e.
   Billie i-a dus mâna la buze și a sărutat-o ușor.
   Luke a înghițit un nod.
   - Întotdeauna te-am plăcut așa de mult sau e ceva nou?
   - Nu e nimic nou.
   - Mi se pare că ne înțelegem cu adevărat bine.
   - Nu, ne certăm ca dracii. Însă ne adorăm unul pe celălalt.
   - Ai spus că ne-am iubit, odinioară... în apartamentul acela de hotel.
   - Încetează.
   - A fost bine?
   Femeia l-a privit cu lacrimi în ochi.
   - Cel mai bine.
   - Atunci, cum se face că nu sunt însurat cu tine?
   Billie a început să plângă, cu hohote abia vizibile, care îi scuturau trupul micuț.
   - Fiindcă...
   S-a șters la ochi și a tras adânc aer în piept, apoi a început iar să plângă.
   Până la urmă, a izbucnit:
   - Te-ai supărat așa de tare pe mine, că n-ai mai vrut să-mi vorbești 5 ani.

1945

   Părinții lui Anthony aveau o herghelie în apropiere de Charlottesville, Virginia, la câteva ore distanță de Washington. Era o casă mare, albă, pe structură din lemn, cu două aripi lungi, prevăzute cu peste zece dormitoare.
   Mai erau grajduri și terenuri de tenis, un lac și un pârâu, padocuri și o zonă împădurită. Mama lui Anthony moștenise ferma de la tatăl ei, plus 5 milioane de dolari.
   Luke a sosit acolo în vinerea de după capitularea Japoniei. Doamna Carroll l-a întâmpinat în ușă. Era o femeie blondă și nervoasă, care arăta că fusese frumoasă odinioară. L-a condus într-un mic dormitor, impecabil de curat, cu pardoseala din lemn lustruit și un pat înalt, de modă veche.
   El s-a dezbrăcat de uniformă - avea grad de maior - și și-a pus un sacou sport, de cașmir, și pantaloni de flanel gri. În timp ce-și lega cravata, Anthony a băgat capul pe ușă.
   - Avem cocktailuri în salon, când ești gata.
   - Vin imediat. Care e camera lui Billie?
   Peste chipul lui Anthony a trecut umbra unei îngrijorări și s-a încruntat.
   - Fetele sunt în aripa cealaltă, să știi. În chestiuni de felul acesta, amiralul e de modă veche.
   Tatăl lui Anthony își petrecuse viața în armată.
   - Nicio problemă, a zis Luke, ridicând din umeri.
   Ultimii 3 ani și-i petrecuse umblând, noaptea, printr-o Europă sub ocupație: o să fie în stare să găsească dormitorul iubitei pe întuneric.
   Când a coborât, la ora 6, toți vechii lui prieteni îl așteptau. Pe lângă Anthony și Billie, mai erau acolo Elspeth, Bern și prietena acestuia, Peg.
   Cea mai mare parte a războiului Luke fusese împreună cu Bern și Anthony, iar toate permisiile și le petrecuse cu Billie, dar pe Elspeth sau pe Peg nu le mai văzuse din 1941.
   Amiralul i-a întins un Martini și Luke a luat o înghițitură. Sosise momentul să sărbătorească, mai mult ca oricând. Se discuta zgomotos și cu voioșie. Mama lui Anthony îi privea cu o expresie de vagă încântare, iar tatăl lui bea cocktailurile mai repede decât oricare altcineva.
   În timpul cinei Luke i-a studiat, comparându-i cu tinerii aceia frumoși, care fuseseră atât de îngrijorați cu 4 ani în urmă că ar putea să fie exmatriculați de la Harvard. Elspeth era foarte slabă după cei 3 ani de rații dure pe care îi trăise în Londra în timpul războiului: chiar și sânii ei superbi păreau mai mici. Peg, odinioară o fată demodată, cu suflet mare, era îmbrăcată elegant, dar fața, fardată cu grijă, avea o expresie de duritate și cinism. La cei 27 de ani ai lui, Bern arăta cu 10 ani mai în vârstă. Pentru el acesta fusese al doilea război. Fusese rănit de 3 ori și avea chipul supt al cuiva care a cunoscut prea multă suferință, a lui, dar și a celorlalți.
   Lui Anthony îi mersese cel mai bine. Avusese parte de ceva acțiune, însă în cea mai mare parte a războiului fusese la Washington. Siguranța lui, optimismul și umorul excentric supraviețuiseră neștirbite.
   Nici Billie nu părea foarte schimbată. În copilărie avusese parte de greutăți și lipsuri și poate că de aceea războiul nu lăsase semne asupra ei. Își petrecuse 2 ani la Lisabona, ca agent sub acoperire, și Luke știa - deși alții nu aveau cunoștință - că ucisese un om acolo, îi tăiase beregata ca o profesionistă, în curtea din spatele cafenelei unde victima era pe cale să vândă dușmanului secrete. Era și în acel moment un ghemuleț de strălucitoare energie, veselă, apoi, o clipă mai târziu, înfoiată de mândrie, iar Luke nu obosea niciodată să-i studieze felul în care își tot schimba expresia.
   Era un noroc deosebit că supraviețuiseră cu toții. Cele mai multe dintre grupurile de felul lor pierduseră cel puțin un prieten.
   - Ar trebui să toastăm pentru ceva, a propus Luke, ridicându-și paharul cu vin. Pentru toți cei care au supraviețuit... și pentru cei care nu au reușit.
   Au băut toți, pe urmă Bern a zis:
   - Am și eu un toast. Pentru acei bărbați care au rupt gâtul mașinii naziste de război... Armata Roșie.
   Au băut din nou, dar amiralul părea nemulțumit și a spus:
   - Cred că ajunge cu atâtea toasturi.
   Bern era încă un comunist convins, însă Luke era sigur că nu mai lucra pentru Moscova. Făcuseră o înțelegere și Luke credea că Bern își ținuse promisiunea. Totuși, relația lor nu mai revenise la acea căldură de odinioară. Să ai încredere în cineva era ca și cum ai ține apă în pumni - era așa de ușor să o verși și nu mai puteai să o recuperezi. Luke se întrista de fiecare dată când își amintea despre camaraderia pe care o împărtășiseră el și Bern, dar nu se simțea în stare să o recâștige.
   Cafeaua s-a servit tot în salon. Luke împărțea ceștile. Când i-a oferit lui Billie frișcă și zahăr, ea i-a spus în șoaptă:
   - Aripa de est, la etaj, ultima ușă pe stânga.
   - Frișcă vrei?
   Fata a ridicat din sprâncene.
   Luke a râs înfundat și a trecut mai departe.
   La ora 10 și jumătate, amiralul a insistat ca bărbații să treacă în sala de biliard. Pe o servantă erau trabucuri cubaneze și băuturi tari. Luke a refuzat să mai bea: era nerăbdător să se strecoare sub așternuturi, lângă trupul cald, dornic, al lui Billie și ultimul lucru de care avea nevoie atunci era să adoarmă repede.
   Amiralul și-a turnat un ditamai paharul cu whisky și l-a luat pe Luke în partea din spate a încăperii, ca să-i arate armele lui, așezate într-o vitrină încuiată, fixată în perete. În familia lui Luke nu existau vânători și pentru el armele aveau ca scop să omoare oameni, nu animale, așa că nu îi plăceau. Și, în plus, credea cu tărie că armele și alcoolul reprezentau o combinație proastă. S-a prefăcut totuși interesat, ca să fie politicos.
   - Luke, îți cunosc și îți respect familia, a spus amiralul, examinând o carabină Lee-Enfield. Tatăl tău este un bărbat deosebit.
   - Vă mulțumesc, a zis Luke.
   Suna ca un fel de discurs repetat în prealabil. În perioada războiului tatăl lui ajutase la funcționarea Biroului pentru Controlul Prețurilor, dar probabil că amiralul îl credea încă bancher.
   - Va trebui să te gândești la familia ta, băiete, atunci când îți vei alege nevasta, a continuat amiralul.
   - Da, domnule, așa voi face.
   Luke se întreba la ce se gândea omul acela.
   - Indiferent cine va deveni doamna Lucas, i se va asigura un loc pe treptele cele mai înalte ale societății americane. Trebuie să-ți alegi o fată care să poată face față acestui rang.
   Luke începea să înțeleagă unde bătea discuția. Enervat, a pus repede carabina la loc în stativ.
   - O să țin cont de asta, domnule amiral, l-a asigurat el și s-a întors să plece.
   Amiralul i-a pus o mână pe braț și l-a oprit.
   - Indiferent ce vei face, nu-ți bate joc de tine.
   Luke l-a privit țintă. Era hotărât să nu-l întrebe pe amiral la ce făcea aluzie. Avea impresia că știa răspunsul și era mai bine dacă rămânea nerostit.
   Dar amiralul era pornit.
   - Să nu rămâi proptit lângă jidăncuța aia... nu te merită.
   Luke a scrâșnit din dinți.
   - Dacă nu vă supărați, acesta este un subiect pe care aș prefera să-l discut cu tatăl meu.
   - Taică-tu nu știe despre ea, nu-i așa?
   Luke s-a înroșit. Amiralul lovise direct în țintă. Nici Luke, nici Billie nu făcuseră cunoștință cu părinții celuilalt.
   Nici nu prea avuseseră vreme. Dragostea dintre ei se petrecuse în scurte momente, în plin război. Însă nu acesta fusese singurul motiv. Adânc în sufletul lui, un omuleț mic și răutăcios îi șoptea că, din punctul de vedere al părinților lui, o tânără dintr-o familie de evrei săraci lipiți nu era tocmai soția ideală pentru el. Ea ar fi acceptat-o, era sigur... chiar ar fi ajuns să o îndrăgească, din toate acele motive pentru care o iubea și el. Dar la început s-ar fi putut să fie puțin dezamăgiți. În consecință, era nerăbdător să le-o prezinte părinților într-un context potrivit, cu un prilej relaxat, când ar fi avut răgazul să o cunoască.
   Faptul că era un sâmbure de adevăr în insinuările amiralului nu a făcut decât să-l înfurie și mai tare pe Luke. Cu o agresivitate abia ținută în frâu, acesta a spus:
   - Să mă iertați, dar vă previn că remarcile dumneavoastră sunt ofensatoare la adresa mea.
   Toți cei de față au amuțit, însă amenințarea abia mascată a lui Luke a trecut complet pe deasupra, fără să-l impresioneze pe amiral, care era destul de beat.
   - Fiule, înțeleg asta, însă sunt mai bătrân ca tine și știu despre ce vorbesc.
   - Mă iertați, cred că nu-i cunoașteți pe cei implicați.
   - Ei, dimpotrivă, este posibil să știu mai multe decât tine despre doamna în chestiune.
   Ceva din tonul amiralului suna ca o avertizare, dar Luke era prea furios ca să-și dea seama.
   - Știți pe dracu’, a zis el, cu o lipsă deliberată de politețe.
   Bern a încercat să intervină.
   - Hei, oameni buni, lăsați-o mai moale! Haideți să jucăm biliard.
   Numai că amiralul nu mai putea fi oprit. L-a luat pe Luke pe după umeri.
   - Uite ce e, fiule, sunt bărbat și eu, te înțeleg, a spus el, cu o insinuare de intimitate care lui Luke nu-i venea bine. Atâta vreme cât nu iei lucrurile prea în serios, nu e niciun rău să te tăvălești cu o târfuliță, cu toții am...
   Nu a mai apucat să termine fraza. Luke s-a întors spre el, i-a pus ambele mâini în piept și i-a dat un brânci. Amiralul s-a dat înapoi, clătinându-se, cu brațele fluturând în aer, iar paharul de whisky i-a zburat din mână. A încercat să-și păstreze echilibrul, dar nu a reușit și a căzut cu o bufnitură pe covor.
   - Hei, încetați, sau vă astup gura aia împuțită cu pumnul! a strigat Luke la el.
   Alb la față, Anthony l-a apucat strâns pe Luke de braț și a zis:
   - Luke, ce Dumnezeu te-a apucat?
   Bern s-a băgat între ei și amiralul căzut la podea.
   - Calmați-vă amândoi!
   - La naiba cu calmul! s-a răstit Luke. Ce fel de om e ăla care te invită la el acasă și pe urmă îți insultă iubita? Chiar că trebuie să-l învețe cineva pe prostul ăsta bătrân ce înseamnă bunele maniere!
   - E o târfă, a spus amiralul, așezat în fund. Pe toți dracii, știu cel mai bine, a continuat el, apoi vocea i s-a transformat într-un răcnet. Eu i-am plătit avortul!
   Luke a rămas tablou.
   - Avortul?
   - Da, fir-ar al dracului, a confirmat amiralul, muncindu-se să se ridice în picioare. Anthony a lăsat-o însărcinată și am dat 1000 de dolari ca să scape ea de bastard.
   Gura bărbatului s-a schimonosit într-un rânjet disprețuitor de triumf.
   - Ei, mai zi-mi și acum că nu știu ce vorbesc.
   - Mințiți.
   - Întreabă-l pe Anthony.
   Luke s-a uitat la prietenul lui.
   Anthony a scuturat din cap și a explicat:
   - Copilul nu era al meu. Așa i-am spus tatii, ca să-mi dea cei 1000 de dolari. Dar era copilul tău, Luke.
   Fața lui Luke a devenit roșie, până la rădăcina părului. Bătrânul amiral beat îl făcuse să pară caraghiosul caraghioșilor. El era cel care habar nu avea. Credea că o cunoștea pe Billie, însă ea îi ascunsese ceva atât de important. Concepuse un copil și iubita lui făcuse avort, știau asta cu toții în afară de el. Se simțea cum nu se poate mai umilit.
   A ieșit din sala de biliard, ca o furtună. A traversat holul și a intrat în salon dând ușa de perete. Mama lui Anthony era singură, probabil că fetele plecaseră la culcare. Văzându-i fața, doamna Carroll l-a întrebat:
   - Luke, dragule, ce s-a întâmplat?
   El nu i-a răspuns nimic și a ieșit, trântind ușa.
   A urcat în fugă scările și a luat-o spre aripa de est a clădirii. A găsit camera lui Billie și a intrat, fără să mai bată la ușă.
   Fata stătea întinsă pe pat și citea, goală, cu capul sprijinit în mână și părul cârlionțat revărsat în față, ca un val care se sparge de țărm. Vederea ei i-a tăiat răsuflarea, pentru o clipă. Lumina ce venea de la o veioză de pe noptieră îi picta pe trup o dungă aurie, de la umărul mic și rotund, de-a lungul coapsei și pe piciorul suplu, până la unghia dată cu ojă roșie.
   Oricum, frumusețea ei n-a făcut decât să-l înfurie și mai tare.
   Billie a ridicat privirea la el cu un zâmbet de fericire, apoi trăsăturile chipului i s-au întunecat, când a văzut expresia de pe fața lui Luke.
   - M-ai înșelat vreodată? i-a strigat el.
   - Nu, niciodată! a răspuns Billie, ridicându-se în picioare, speriată.
   - Ticălosul ăla de amiral susține că a plătit ca să faci un avort.
   Chipul fetei a devenit palid.
   - Oh, nu!
   - E adevărat? a țipat Luke. Răspunde!
   Billie a dat din cap și a început să plângă, îngropându-și fața în mâini.
   - Deci m-ai înșelat.
   - Iartă-mă, voiam un copil cu tine, îmi doream din toată inima, însă nu am avut cum să-ți vorbesc. Erai în Franța și habar nu aveam dacă ai să te mai întorci vreodată. Am fost nevoită să iau singură decizia, a zis ea, suspinând, pe urmă a ridicat vocea și a adăugat: A fost cea mai grea perioadă din viața mea!
   Luke era năucit.
   - Noi doi am conceput un copil, a zis el.
   Starea lui Billie s-a schimbat într-o secundă.
   - Să nu începi cu chestii siropoase, a rostit ea, batjocoritoare. Când mi-ai tras-o, n-ai fost tocmai sentimental, așa că nu e cazul să începi acum... oricum, e al dracului de târziu pentru asta.
   Vorbele ei l-au rănit.
   - Trebuia să-mi fi zis. Chiar dacă n-ai avut cum să dai de mine în momentul acela, trebuia să-mi spui cu prima ocazie, următoarea dată când am venit în permisie.
   - Da, știu, a replicat Billie, oftând. Dar Anthony a considerat că nu trebuia să divulg nimănui și nu e prea greu să convingi o fată să păstreze secretul despre ceva de felul ăsta. Nu era nevoie să afle cineva, niciodată, în afară de nenorocitul ăsta de amiral, Carroll.
   Pe Luke îl scotea din minți calmul cu care vorbea ea despre felul cum îl trădase, ca și cum singura ei greșeală era că a fost prinsă.
   - Nu pot să mă împac cu ideea asta, a conchis el.
   - Ce vrei să spui? l-a întrebat Billie, în șoaptă.
   - Cu faptul că m-ai înșelat... și în legătură cu un lucru atât de important... cum să mai am încredere în tine?
   Chipul lui Billie exprima suferința.
   - Vrei să-mi spui că s-a terminat cu noi?
   Luke nu a scos nicio vorbă.
   - Îmi dau seama de asta, a continuat ea. Te cunosc prea bine. Am dreptate, nu-i așa?
   - Da.
   Billie a început din nou să plângă.
   - Tâmpitule! a zis ea, printre lacrimi. Nu știi nimic, ascultă-mă! În ciuda anilor de război...
   - Războiul m-a învățat că nimic nu contează mai mult decât loialitatea.
   - Nu ai învățat nici acum că atunci când suntem presați de împrejurări, noi, oamenii, suntem dispuși să mințim.
   - Chiar și pe cei pe care îi iubim?
   - Îi mințim mai mult pe cei pe care îi iubim, pentru că ne pasă atât de mult de ei. De ce crezi că spunem întotdeauna adevărul în fața preotului și a psihiatrului, și a unor persoane total necunoscute pe care le întâlnim în tren? Fiindcă nu-i iubim, așa că nu ne pasă ce cred.
   Era enervant de plauzibil ce afirma Billie. Însă el disprețuia astfel de scuze facile.
   - Nu concep să-mi trăiesc așa viața.
   - Ferice de tine, a venit replica ei amară. Vii dintr-o familie fericită, nu ai cunoscut niciodată lipsurile, nu ai fost respins, ai tone de prieteni. Ai luptat din greu în război, totuși nu ai fost schilodit sau torturat și nu ai suficientă imaginație ca să fii laș. Nu ți s-a întâmplat niciodată nimic rău. Sigur, nu minți... din același motiv pentru care doamna Carroll nu fură conserve cu supă.
   Era formidabilă - se convinsese singură că el era cel care greșea! Era imposibil să discuți cu o femeie capabilă să se amăgească singură în așa hal.
   Dezgustat, Luke s-a întors către ușă, gata să plece.
   - Dacă asta este ceea ce crezi, probabil te bucuri că relația noastră s-a terminat.
   - Nu, nu mă bucur, a zis ea, cu lacrimile șiroindu-i pe obraz. Te iubesc, n-am iubit niciodată un alt bărbat. Îmi pare rău că te-am mințit, dar nu am de gând să-mi torn cenușă în cap pentru că am făcut un lucru rău, într-un moment de criză.
   Luke nu voia ca ea să-și toarne cenușă în cap. Nu voia nimic de la ea. Pur și simplu, voia să se ducă departe de ea și de prietenii ei, și de amiralul Carroll, și de casa aceea îngrozitoare.
   Undeva, în mintea lui, o voce firavă îi șoptea că renunța la cel mai prețios lucru pe care îl avusese vreodată și îl prevenea că discuția aceea îi va provoca regrete atât de amarnice, că o să-i pârjolească sufletul ani de zile de atunci încolo. Însă era mult prea furios, prea umilit și prea rănit de moarte ca să asculte acea voce.
   S-a apropiat de ușă.
   - Nu pleca, l-a implorat Billie.
   - Naiba să te ia! a replicat el și a ieșit.

2:30 A.M.

   Noul tip de combustibil și un rezervor mai mare au crescut puterea de propulsie a rachetei Jupiter la 37 648 de kilograme forță și a prelungit timpul de ardere de la 121 la 155 de secunde.

   - Anthony mi-a fost atunci un prieten adevărat, a zis Billie. Eram disperată. O mie de dolari! Nu aveam de unde să fac rost de atâția bani. El i-a obținut de la taică-său și a luat totul asupra lui. A fost un tip pe cinste. De aceea îmi e așa de greu să înțeleg ce face acum.
   - Nu-mi vine să cred că am renunțat la tine, a zis Luke. Chiar n-am înțeles prin ce trecuseși?
   - N-a fost doar vina ta, a explicat Billie, obosită. Pe atunci așa am crezut, dar acum înțeleg și partea mea de vină în toată nebunia aia.
   Avea aerul că reluarea întregii întâmplări o extenuase.
   O vreme au rămas în tăcere, amuțiți de regretele care îi încercau. Luke se întreba cât o să-i ia lui Bern să ajungă cu mașina de la Georgetown; apoi gândurile lui s-au întors la ceea ce îi povestise Billie.
   - Nu prea îmi place ce aflu despre mine, a adăugat Luke, după un timp. Chiar mi-am pierdut cei mai buni doi prieteni, pe tine și pe Bern, doar pentru că am fost implacabil și tare de cap?
   Billie a ezitat, apoi a izbucnit în râs.
   - Ca s-o spun fără menajamente, exact asta ai făcut.
   - Așa că te-ai măritat cu Bern.
   Ea a râs din nou.
   - Cât de egocentric poți să fii! a rostit ea pe un ton amical. Nu m-am măritat cu Bern pentru că m-ai părăsit. M-am măritat fiindcă este unul dintre cei mai onești oameni din lume. E inteligent, are suflet mare și e bun la pat. Mi-au trebuit ani de zile ca să te uit și când mi s-a întâmplat, m-am îndrăgostit de Bern.
   - Și noi doi am devenit iar prieteni?
   - Încetul cu încetul. Noi te-am iubit întotdeauna, cu toții, chiar dacă erai uneori un afurisit cu parul înfipt în fund. Când s-a născut Larry, ți-am scris și ai venit să mă vezi. Pe urmă, 1 an mai târziu, Anthony a organizat o mare petrecere când a împlinit treizeci de ani și ai apărut și tu. Reveniseși la Harvard, îți luai doctoratul și noi, ceilalți, eram în Washington... Elspeth și Peg lucrau pentru CIA, eu făceam cercetare la Universitatea George Washington, iar Bern scria scenarii pentru emisiuni radio... dar tu veneai de câteva ori pe an și atunci ne adunam toți.
   - Când m-am însurat cu Elspeth?
   - În 1954... anul în care am divorțat de Bern.
   - Știi de ce m-am însurat cu ea?
   Billie a ezitat. Luke își imagina că răspunsul ar fi trebuit să fie ușor. Ea ar fi trebuit să răspundă „Fiindcă o iubeai... bineînțeles!” Însă ea nu a zis așa.
   - Nu sunt persoana potrivită să-ți răspundă la întrebarea asta, a venit într-un final răspunsul ei.
   - O s-o întreb pe Elspeth.
   - Mi-aș dori să o faci.
   Luke s-a uitat la ea. Era ceva în acea ultimă remarcă. Încerca să-și dea seama cum să extragă înțelesul acela, când afară a oprit un Lincoln Continental alb. Bern a coborât în grabă din el și a intrat în restaurant.
   - Iartă-mă că te-am trezit din somn, a spus Luke.
   - Nu-ți face probleme, a zis Bern. Billie nu susține convingerea că atunci când un om doarme trebuie să-l lași în pace. Dacă ea e trează, toată lumea ar trebui să fie la fel. Ai fi știut asta dacă nu-ți pierdeai memoria. Poftim!
   A aruncat pe masă o cărțulie groasă. Pe copertă scria: Ghidul Oficial Al Curselor Aeriene - publicație lunară. Luke a luat-o.
   - Uită-te după Capital Airlines - au curse spre sud, l-a sfătuit Billie.
   Luke a găsit paginile respective.
   - E un avion care decolează la 6:55... mai sunt 4 ore până atunci.
   Apoi s-a uitat mai bine.
   - La naiba, face escale în toate orășelele din Dixie și ajunge la Huntsville la ora 2:23 după-amiază, ora locală.
   Bern și-a pus o pereche de ochelari și a citit peste umărul lui Luke.
   - Următoarea cursă nu decolează decât la ora 9, dar are escale puține și e un avion Viscount, așa că o să ajungi la Huntsville mai devreme, câteva minute înainte de prânz.
   - O să iau cursa care pleacă mai târziu, deși nu-mi place să pierd timpul prin Washington mai mult decât este nevoie, a precizat Luke.
   - Mai ai alte două probleme, a continuat Bern. Prima: cred că Anthony o să aibă oameni postați la aeroport.
   Luke s-a încruntat.
   - Poate că aș putea să plec de aici cu mașina și să iau avionul undeva pe traseu.
   S-a uitat la orarul curselor.
   - Prima escală a cursei care pleacă devreme e într-un oraș care se cheamă Newport News. Unde dracu’ e asta?
   - Lângă Norfolk în Virginia, a răspuns Billie.
   - Aterizează acolo la ora 8 fără două minute. Oare pot să ajung la timp?
   - Sunt 300 de kilometri, a spus Billie. Să zicem 4 ore. Poți să ajungi cu o oră înainte de cursă.
   - Chiar mai mult, dacă iei mașina mea, a adăugat Bern. Viteza maximă la care poate ajunge e de 180 de kilometri pe oră.
   - Îmi împrumuți mașina?
   Bern a zâmbit.
   - Ne-am salvat unul altuia viața. O mașină nu înseamnă nimic.
   Luke a încuviințat din cap.
   - Mulțumesc.
   - Mai ai însă o problemă, a zis Bern.
   - Care e aceea?
   - Am fost urmărit până aici.

3 P.M.

   Rezervoarele de combustibil conțin deflectoare care să împiedice agitarea lichidului. În lipsa acestora, mișcarea lichidului este atât de violentă, încât a provocat dezintegrarea unuia dintre modelele pentru testare, racheta Jupiter 1B, la numai 93 de secunde de zbor.

   Anthony stătea la volanul Cadillac-ului său galben, la o distanță de un cvartal de un local fast-food. Parcase în spatele unui camion, aproape lipit de el, așa că automobilul, ușor de remarcat, de altfel, era bine ascuns, însă el vedea perfect localul și porțiunea de trotuar luminată din fața lui. Părea să fie un loc unde își omorau vremea polițiștii: afară erau parcate două mașini de patrulă, pe lângă Thunderbird-ul roșu al lui Billie și Continentalul alb al lui Bern.
   Ackie Horwitz fusese postat în fața clădirii unde era apartamentul lui Bern, cu instrucțiuni clare să nu se miște de acolo decât dacă ar fi apărut Luke; dar când Bern a ieșit în miezul nopții, Ackie a avut inspirația de a încălca ordinele și l-a urmărit cu motocicleta. Imediat ce Rothsten a ajuns la fast-food, Ackie a sunat la Clădirea Q și l-a alertat pe Anthony.
   În acel moment Ackie ieșea din fast-food, îmbrăcat în costumul lui de motociclist, din piele, într-o mână cu o ceașcă de cafea și cu o acadea în cealaltă. S-a oprit lângă geamul portierei lui Anthony.
   - Lucas e înăuntru.
   - Știam eu, a zis Anthony cu dispreț.
   - Dar și-a schimbat hainele. Acum are o haină neagră și o pălărie la fel.
   - Cealaltă pălărie și-a pierdut-o la Carlton.
   - Rothsten e cu el, plus fata.
   - Cine mai e înăuntru?
   - Patru polițiști care spun bancuri porcoase, un insomniac care stă cu nasul în ediția de dimineață a ziarului Washington Post și bucătarul.
   Anthony a dat din cap. Nu-i putea face nimic lui Luke, cât timp erau de față și polițiștii.
   - Așteptăm aici până când o să iasă Luke și pe urmă îl urmărim amândoi. De data asta nu ne mai scapă.
   - ʼNțeles.
   Ackie s-a dus la motocicleta lui, parcată în spatele mașinii lui Anthony, și s-a urcat în șa, să-și bea cafeaua.
   Anthony se gândea cum să facă. O să-l prindă pe Luke pe o străduță liniștită, îl vor dovedi și îl vor duce în casa conspirativă pe care CIA o avea în cartierul chinezesc. Acolo Anthony o să scape de Ackie. Pe urmă îl va ucide pe Luke.
   Se simțea cât se poate de degajat și de hotărât. Mai devreme, la Carlton, avusese un moment de slăbiciune emoțională, dar după aceea se îmbărbătase și luase decizia de a nu se mai gândi la prietenie și trădare decât după ce toate acestea se vor fi încheiat. Știa că făcea ceea ce trebuia.
   O să se ocupe de regrete după ce își va fi făcut datoria.
   Ușa fast-food-ului s-a deschis.
   Mai întâi a ieșit Billie. În spatele ei lumina era strălucitoare, așa că Anthony nu a putut să-i vadă fața, însă i-a recunoscut silueta minionă și felul legănat în care pășea. Apoi a apărut un bărbat în haină neagră și pălărie de aceeași culoare - Luke. S-au îndreptat spre automobilul roșu, Thunderbird. Silueta în trend care încheia grupul s-a urcat într-un Lincoln Continental alb.
   Anthony a pornit motorul.
   Întâi a plecat T-bird-ul, urmat de mașina albă. Anthony a așteptat câteva secunde și pe urmă a intrat și el în trafic. Ackie s-a luat pe urmele lui cu motocicleta.
   Billie s-a îndreptat spre est, urmată de micul convoi. Anthony se păstra la ceva distanță, dar străzile erau pustii, așa că urmăriții observaseră, cu siguranță, că aveau coadă. Anthony simțea inevitabilul situației. Deci nu mai avea rost să se amăgească, sosise momentul încheierii socotelilor.
   Ajunseseră pe 14th Street și s-au oprit la semafor, iar Anthony, în spatele automobilului lui Bern. Când s-a făcut verde, mașina lui Billie a zvâcnit brusc înainte și Lincoln-ul a rămas pe loc.
   Cu o înjurătură, Anthony a rulat în marșarier câțiva metri, pe urmă a băgat în viteză și a călcat pe pedala de accelerație. Automobilul greu a țâșnit. A ocolit Lincoln-ul înțepenit și a luat-o în goană după ceilalți.
   Billie a condus în zigzag pe străzile din spatele Casei Albe, trecând pe roșu, sfidând semnele de circulație și intrând pe străzile cu sens unic.
   Anthony a făcut la fel, în încercarea disperată de a-i rămâne pe urme, dar automobilul lui cu greu putea să facă față manevrabilității T-bird-ului și Billie se îndepărta simțitor.
   Ackie l-a depășit pe Anthony și a reușit să se țină de urma lui Billie.
   Totuși, pe măsură ce distanța dintre ea și Anthony creștea, bărbatul și-a dat seama că planul ei era ca mai întâi să scape de Cadillac, pe tot felul de curbe și întoarceri, ca mai apoi să iasă pe autostradă și să se descotorosească și de motocicletă, care nu putea depăși viteza maximă a T-bird-ului, de 200 de kilometri pe oră.
   - La naiba! a exclamat omul.
   Atunci a intervenit norocul. Cu un scrâșnet, mașina lui Billie a luat o curbă strânsă și a intrat într-un torent de apă. Din cauza unei conducte sparte, apa se revărsa dintr-un canal pe marginea rigolei și șoseaua, cât era de lată, era inundată. Femeia a pierdut controlul mașinii. Spatele a descris un arc larg și automobilul s-a răsucit cu o sută optzeci de grade. Ackie a virat pe lângă ea, motocicleta i-a alunecat de sub el, a căzut și s-a rostogolit în apă, însă omul s-a ridicat imediat. Anthony a apăsat pedala frânei până la podea și a oprit brusc, în intersecție. Thunderbird-ul stătea de-a curmezișul străzii, cu portbagajul la numai câțiva centimetri de o mașină parcată.
   Anthony a tras în dreptul botului, ca să o blocheze. Billie nu mai putea să scape.
   Ackie ajunsese deja în dreptul portierei șoferului. Anthony a alergat pe partea cealaltă, la locul de lângă șofer.
   - Jos din mașină! a strigat el.
   A scos pistolul din buzunarul interior.
   Portiera s-a deschis și bărbatul în haină neagră și pălărie a coborât.
   Anthony a văzut imediat că nu era Luke, ci Bern.
   S-a întors și a privit înapoi, în direcția de unde veniseră. Nici urmă de Lincoln-ul alb.
   Furia îi creștea. Făcuseră schimb de haine și Luke scăpase cu mașina lui Bern.
   - Imbecilule! a răcnit el la Bern. Habar nu ai ce ai făcut!
   Îi venea să-l împuște pe loc.
   Bern era enervant de calm.
   - Păi, de ce nu-mi spui tu, Anthony? a replicat el. Ce-am făcut?
   Anthony i-a întors spatele și și-a îndesat pistolul înapoi în haină.
   - Stai puțin, a zis Bern. Trebuie să ne explici. Ce i-ai făcut lui Luke e împotriva legii.
   - Nu trebuie să-ți explic absolut nimic, a izbucnit Anthony.
   - Luke nu e spion.
   - De unde știi așa ceva?
   - Știu.
   - Nu te cred.
   Bern l-a privit mustrător.
   - Ba sunt sigur că mă crezi. Știi foarte bine că Luke nu e agent sovietic. Și atunci, de ce naiba pretinzi că ar fi?
   - Du-te dracului, a șuierat Anthony și s-a îndepărtat.

   Billie locuia în Arlington, o suburbie înverzită din Virginia, pe malul fluviului Potomac. Anthony a trecut cu mașina pe strada ei.
    Când a ajuns în dreptul casei sale, a văzut pe partea cealaltă a drumului un Chevrolet sedan închis la culoare, al celor de la CIA. A dat colțul și a parcat.
   Billie urma să ajungă acasă după câteva ore. Ea știa unde plecase Luke.
   Dar nu avea să-i spună lui Anthony. Își pierduse încrederea în el. Ea îi era credincioasă lui Luke - asta dacă Anthony nu reușea să o preseze dincolo de orice limită.
   Iată deci exact ce trebuia să facă.
   Oare el înnebunise? O voce a minții îl tot întreba dacă în final ceea ce câștiga merita tot efortul depus. Exista vreun fel de justificare pentru ceea ce avea de gând să facă? Și-a alungat îndoielile. Își alesese soarta cu mult timp în urmă și nu avea să se lase întors din drum, nici măcar de Luke.
   A deschis portbagajul mașinii și a scos din el o geantă de piele neagră de mărimea unei cărți și o lanternă mică. Apoi s-a întors la Chevrolet. A urcat pe locul din dreapta, lângă Pete, și a început să privească la geamurile întunecate ale căsuței lui Billie.
    „O să fie cel mai groaznic lucru pe care l-am făcut vreodată”, chibzuia el.
   - Ai încredere în mine? a întrebat Anthony, cu ochii la Peter.
   Fața desfigurată a acestuia s-a schimonosit într-un zâmbet stânjenit.
   - Ce întrebare mai e și asta? Da, sigur că am încredere.
   Cei mai mulți dintre agenții tineri îl venerau pe Anthony ca pe un erou, dar Pete mai avea un motiv ca să-i fie devotat. Anthony descoperise ceva despre el, care i-ar fi putut încheia cariera – faptul că fusese arestat odinioară deoarece solicitase serviciile unei prostituate –, însă păstrase secretul.
    Pentru a-i aduce aminte lui Pete despre asta, a continuat:
   - Dacă aș face un lucru despre care ai crede că e greșit, ai mai fi de partea mea?
   Pete a ezitat, iar când, în sfârșit, a vorbit, emoția îi gâtuia vocea.
   - Să-ți mărturisesc ceva.
   Ochii îi priveau țintă în față, prin parbriz, la strada luminată de lămpile de pe stâlpi.
   - Mi-ai fost ca un tată, asta e tot.
   - O să fac ceva care n-o să-ți placă. Am nevoie să fii convins că este ceea ce trebuie făcut.
   - OK... dă-i drumul.
   - O să mă duc în casă, a adăugat Anthony. Claxonează dacă sosește cineva.
   A pășit cu grijă pe aleea pentru mașini, a ocolit garajul și a mers la ușa din spate. A aprins lanterna să vadă prin geamul de la bucătărie. În întuneric a văzut masa și scaunele pe care le știa foarte bine.
   Trăise o viață întreagă în înșelăciune și trădare, dar atât de josnic - se gândi el, cuprins deodată de un val de indignare - nu fusese niciodată până în acel moment.
   Ușa bucătăriei avea o încuietoare simplă cu o cheie pe interior. Anthony ar fi putut s-o deschidă și cu un creion. Ținând lanterna cu mâna, a desfăcut fermoarul genții de piele și a scos din ea un instrument care semăna cu o sondă dentară. A băgat-o în broasca ușii și a împins afară cheia de pe cealaltă parte. Aceasta a căzut fără niciun zgomot pe covoraș. Anthony a răsucit sonda și a descuiat ușa.
   A pășit în tăcere în casa cufundată în întuneric. Știa cu ochii închiși pe unde să meargă. A verificat mai întâi livingul, apoi dormitorul lui Billie.
   Amândouă încăperile erau goale. Pe urmă a verificat dormitorul lui Becky-Ma. Femeia dormea adânc și aparatul pentru auz stătea pe noptieră. Ultima cameră în care a intrat era a lui Larry.
   A luminat cu lanterna fața copilului care dormea și a simțit cum îl cuprinde amețeala din pricina sentimentului de culpabilitate. S-a așezat pe marginea patului și a aprins lumina.
   - Ei, Larry, trezește-te. Haide!
   Băiatul a deschis ochii. După câteva clipe de confuzie, a zâmbit.
   - Unchiule Anthony! a exclamat copilul, zâmbind în continuare.
   - Trebuie să te îmbraci, i-a zis Anthony.
   - Cât e ceasul?
   - E devreme.
   - Și ce-o să facem?
   - Surpriză, a venit răspunsul lui Anthony.

4:30 A.M.

   Combustibilul pătrunde în camera de ardere a motorului rachetei cu o viteză de 30 de metri pe secundă. Arderea este inițiată din secunda în care fluidele se întâlnesc. Căldura degajată de flacără evaporă rapid lichidul. Presiunea crește până la câteva sute de kilograme pe centimetru pătrat, iar temperatura urcă până la 2 760° C.

   - Ești îndrăgostită de Luke, nu-i așa? a întrebat-o Bern pe Billie.
   Stăteau în mașina ei, în fața blocului unde locuia Rothsten. Ea nu voia să urce, era nerăbdătoare să ajungă acasă, la Larry și Becky-Ma.
   - Îndrăgostită? s-a arătat ea mirată, cu un aer confuz. Așa sunt?
   Nu era sigură cât ar fi trebuit să-i împărtășească fostului ei soț. Erau prieteni, dar nu foarte apropiați.
   - Nu-i nicio problemă, a zis Bern. Mi-am dat seama cu mult timp în urmă că Luke e cel cu care ar fi trebuit să te măriți. Nici nu cred că ai încetat vreodată să-l iubești. M-ai iubit și pe mine, însă altfel.
   Ce spunea era adevărat. Dragostea ei pentru Bern era un sentiment calm, blând. Cu el nu simțise niciodată uraganul de pasiune care o mistuia atunci când era împreună cu Luke. Iar când și-a pus întrebarea ce simțea pentru Harold - o ușoară afecțiune sau vâltoarea beției simțurilor - răspunsul a devenit deprimant de limpede.
    Gândul la Harold îi dădea o senzație plăcută, dar nu foarte intensă. Nu avea cine știe ce experiență cu bărbații - singurii cu care făcuse sex erau Luke și Bern totuși instinctul îi spunea că Harold nu i-ar oferi niciodată acea excitare intensă pe care o resimțea pe când era cu Luke.

.............................................................