Codul Zero, Ken Follett

 1-6
PARTEA ÎNTÂI

      5 A.M.
   Racheta Jupiter C se află pe rampa de lansare din Complexul 26, Cape Canaveral. Din motive de securitate, este acoperită cu fâșii imense de prelată, mai puțin coada, care este aceea a unei rachete obișnuite Redstone, din arsenalul armatei.

   Dar celelalte componente, ascunse sub pelerina misterioasă, sunt unice...

   S-a trezit înspăimântat.
   Mai rău chiar, era îngrozit. Inima îi bătea cu putere, respira sacadat și trupul îi era încordat. Semăna cu un coșmar, doar că, treaz în acel moment, nu simțea niciun fel de ușurare. Avea senzația că se întâmplase ceva îngrozitor, dar nu știa ce anume.
   A deschis ochii. O geană palidă care venea din camera alăturată lumina lucrurile dimprejurul lui și așa a reușit să distingă niște forme vagi, familiare, dar sinistre. Undeva în apropiere se auzea cum curgea apa într-o cisternă.
   A încercat să se liniștească. A înghițit în sec, a respirat de câteva ori profund și regulat și s-a străduit să gândească rațional. Era întins pe o podea tare. Îi era frig, îl durea peste tot și avea un soi de mahmureală, cu durere de cap, gura uscată și o senzație de greață.
   S-a ridicat în șezut, tremurând de spaimă. Se simțea un miros de podele umede, spălate cu un dezinfectant puternic. A recunoscut contururile unui șir de chiuvete.
   Se afla într-o toaletă publică.
   Era dezgustat. Dormise pe pardoseala unei toalete pentru bărbați. Ce mama dracului se întâmplase cu el? A încercat să se concentreze. Era complet îmbrăcat, purta un fel de manta și ghete grele, deși avea senzația că nu erau hainele lui. Panica începea să dispară, însă îi luă locul o spaimă adâncă, mai puțin isterizantă, dar mai rațională. Cu el se petrecuse ceva foarte rău.
   Avea nevoie de lumină.
   S-a ridicat în picioare. A privit împrejur, zgâindu-se în beznă, ca să ghicească unde ar putea să fie ușa. Cu brațele întinse în față, în caz că dădea peste ceva obstacole invizibile, și-a făcut drum până la un perete. Apoi a luat-o precum crabul, într-o parte, în timp ce mâinile pipăiau locul. A dat peste o suprafață sticloasă și rece, despre care a presupus că era o oglindă, deși, de fapt, era un suport-rolă pentru prosoape, pe urmă peste o cutie metalică, probabil un aparat de joc de noroc. În sfârșit, cu vârful degetelor a atins un întrerupător și l-a acționat.
   O lumină strălucitoare a inundat pereții îmbrăcați în faianță albă, podeaua din beton și un șir de toalete cu ușile deschise. Într-un colț era ceva ce arăta ca un morman de haine vechi. Se întreba cum ajunsese el acolo. S-a concentrat mai mult. Ce se petrecuse noaptea trecută? Nu-și putea aduce aminte.
   Teama aceea isterizantă începea să-i revină, pe măsură ce înțelegea că nu-și putea aduce aminte nimic.
   Și-a încleștat dinții, ca să nu strige în gura mare.
   Ieri... alaltăieri... nimic. Cum îl chema? Nu știa.
   S-a întors către șirul de chiuvete. Deasupra acestora era o oglindă lungă.
   Când s-a privit, a văzut un vagabond jegos, îmbrăcat în zdrențe, cu părul încâlcit, fața murdară și ochi bulbucați, holbați ca la nebuni. A privit o secundă la vagabondul acela și apoi l-a izbit o revelație îngrozitoare. Șocat, a sărit înapoi, cu un țipăt și omul din oglindă a făcut la fel. Vagabondul era chiar el.
   Nu și-a mai putut ține în frâu valul de panică. A deschis gura și, cu vocea tremurându-i de groază, a strigat:
   - Cine sunt eu?

   Mormanul de haine vechi s-a mișcat. S-a rostogolit pe o parte, a apărut un chip și o voce a bâiguit:
   - Ești un golan, Luke, las-o mai moale.
   Îl chema Luke.
   Era dramatic de recunoscător pentru această informație. Un nume nu era mare lucru, totuși îi oferea un punct de plecare. S-a uitat la însoțitorul lui.
   Bărbatul purta o haină de tweed, zdrențăroasă și legată în talie cu o bucată de sfoară, pe post de centură. Chipul tânăr și soios avea o privire vicleană.
   Bărbatul s-a frecat la ochi și a bombănit:
   - Mă doare capul.
   - Tu cine ești? a întrebat Luke.
   - Sunt Pete, retardatule, nu mă ții minte?
   - Nu..., a zis Luke, înghițind cu greu, parcă să-și domolească panica. Mi-am pierdut memoria!
   - Da’ nici nu mă miră. Ieri ai băut aproape o sticlă întreagă de tărie. E un miracol că nu ți-ai pierdut mințile cu totul, a spus Pete, lingându-se pe buze. Io aproape că nici n-am pus botul pe afurisitul ăla de burbon.
   „Burbonul ar putea explica mahmureala”, s-a gândit Luke.
   - Dar de ce aș fi băut o sticlă întreagă?
   - Asta e cea mai tâmpită întrebare pe care am auzit-o io vreodată, a râs zeflemitor Pete. Ca să te îmbeți, vezi bine!
   Luke era îngrozit. Era un vagabond bețiv, care dormea prin toaletele publice.
   Îi era o sete cumplită. S-a aplecat deasupra unei chiuvete, a dat drumul la apă rece și a băut direct de la robinet. Asta l-a făcut să se simtă mai bine. S-a șters la gură și pe urmă s-a silit să se privească din nou în oglindă.
   Trăsăturile feței îi erau mai calme. Privirea de nebun dispăruse și îi luase locul o expresie de uluială și de consternare. Oglinda îi arăta un bărbat de aproape patruzeci de ani, cu părul negru și ochi albaștri. Nu avea nici barbă, nici mustață, însă obrazul îi era acoperit cu tuleie negre și destul de crescute, semn că nu se bărbierise de mult.
   S-a întors iar către însoțitorul lui.
   - Luke și mai cum? a întrebat el. Care mi-e numele de familie?
   - Luke... numai-știu-cum, de unde dracu’ să știu?
   - Cum am ajuns în halul ăsta? De când sunt așa? Ce s-a întâmplat?
   Pete s-a ridicat în picioare.
   - Am nevoie de un mic dejun, a zis el.
   Luke și-a dat seama că îi era foame. Se întreba dacă avea vreun sfanț. S-a căutat prin buzunarele hainelor, în trenci, în haină și în pantaloni. Toate erau goale. Nu avea bani, nici portofel, nici măcar o batistă. Niciun fel de bunuri, niciun indiciu.
   - Cred că sunt lefter, a conchis el.
   - Pe bune! a replicat Pete, sarcastic. Haide, vino! a continuat acesta, împleticindu-se pe ușă.
   Luke l-a urmat.
   Când a ieșit la lumină a suferit încă un șoc. Se afla într-un templu uriaș, gol și straniu de tăcut. Bănci de mahon, așezate în șiruri pe pardoseala de marmură aidoma stranelor dintr-o biserică, așteptau parcă o congregație fantomatică. În jurul vastei incinte, pe o consolă înaltă din piatră susținută de un șir de coloane, războinici din piatră, cu coifuri și scuturi, stăteau de pază deasupra locașului sfânt. Departe, deasupra capetelor lor, se înălța un acoperiș boltit, bogat ornamentat cu forme octogonale aurite.
    Lui Luke i-a trecut prin minte gândul smintit că a fost victima sacrificată într-un ritual straniu, care l-a lăsat fără memorie.
   - Ce loc e ăsta? a întrebat Luke, plin de uimire.
   - Union Station, Washington, DC, a răspuns Pete.
   În mintea lui Luke s-a produs un clic și totul a căpătat sens. Ușurat, a văzut jegul de pe pereți, guma de mestecat pe care atâția pași o lipiseră de pardoseala din marmură și ambalajele de la bomboane și de la pachetele de țigări, aruncate prin colțuri. S-a simțit caraghios. Era într-o gară grandioasă, dimineața devreme, înainte ca ea să se umple de călători. Se speriase singur, ca un copil care vede tot soiul de monștri în dormitorul lui întunecat.
   Pete se îndreptă către o arcadă triumfală pe care scria „Ieșire” și Luke se grăbi să-l prindă din urmă.
   O voce agresivă a strigat:
   - Hei! Hei, voi de colo!
   - Vai, vai! a exclamat Pete și a grăbit pasul.
   Un bărbat zdravăn, cu o uniformă strâmtă de lucrător feroviar, s-a repezit la ei, plin de o îndreptățită indignare.
   - De unde ați răsărit, haimanalelor?
   - Gata, plecăm, plecăm, a scâncit Pete.
   Luke se simțea umilit să fie alungat afară dintr-o gară de către un funcționar obez.
   Bărbatul nu se mulțumea să scape, pur și simplu, de ei.
   - Ați dormit aici, nu-i așa? a protestat el, ținându-se scai de ei. Știți că nu e voie.
   Pe Luke îl înfuria că era dojenit ca un școlar, chiar dacă bănuia că o merita. Dormise, într-adevăr, în afurisita aia de toaletă. S-a abținut să răspundă și a grăbit pasul.
   - Aici nu-i azil de noapte, a continuat omul. Ai dracu’ derbedei, haideți, ștergeți-o repede! a mai zis durduliul, îmbrâncindu-l pe Luke.
   Acesta s-a întors deodată și l-a repezit pe bărbat.
   - Să nu mă atingi!
   A rămas surprins de tonul calm amenințător al propriei voci.
   Funcționarul s-a oprit imediat.
   - Plecăm, așa că nu e nevoie să mai spui sau să mai faci nimic, e clar?
   Speriat, bărbatul a făcut un pas mare îndărăt.
   - Haide să plecăm, a zis Pete și l-a apucat pe Luke de braț.
   Luke se simțea rușinat. Tipul era un cretin zelos, dar Luke și Pete erau niște vagabonzi și un angajat al căilor ferate avea dreptul să-i alunge. Luke n-ar fi trebuit să-l intimideze.
   Au trecut pe sub arcada maiestuoasă. În jurul sensului giratoriu din fața gării erau parcate câteva mașini, însă străzile erau pustii. Aerul era foarte rece și Luke și-a strâns mai bine pe lângă el hainele rufoase. Era o dimineață geroasă de iarnă în Washington, poate în ianuarie sau februarie.
   Se întreba în ce an or fi.
   Pete a luat-o la stânga, aparent sigur încotro trebuia să meargă. Luke l-a urmat.
   - Unde mergem? l-a întrebat el.
   - Știu o biserică pe H Street, unde poți să primești un mic dejun gratis, dacă nu te deranjează să cânți un imn religios sau două.
   - Sunt lihnit de foame. O să cânt un oratoriu întreg.
   Cu pași siguri, Pete a urmat un traseu întortocheat prin cartierul cu case ieftine de închiriat. Orașul încă nu se trezise. Casele erau cufundate în întuneric, magazinele aveau încă obloanele trase, iar chioșcurile de ziare și bufetele cu meniuri accesibile nu deschiseseră încă.
    Luke a privit la fereastra unui dormitor drapată cu perdele ieftine și și-a imaginat înăuntru un bărbat care dormea profund, sub un maldăr de pături, alături de nevasta care îi ținea de cald; a simțit cum îl împungea un ghimpe de invidie. I se părea că și el aparținea acelei comunități matinale de bărbați și femei care se aventurau afară, pe străzile înghețate, în timp ce lumea obișnuită mai dormea încă: bărbatul în haine de lucru care se îndrepta târșit către slujba lui ce începea devreme, în zori; tânărul biciclist, înfofolit cu fular și mănuși; femeia care fuma singuratică în autobuzul puternic luminat.
   Mintea îi mustea de întrebări neliniștitoare. Oare de cât timp era un bețiv? Încercase vreodată să se lase de băutură? Avea o familie care l-ar fi putut ajuta? Unde îl cunoscuse pe Pete? De unde făceau rost de băutură? Unde mergeau să o bea?
    Pete era însă un taciturn și Luke și-a înfrânat nerăbdarea, cu speranța că însoțitorul lui o să fie mai vorbăreț după ce o să mănânce ceva.
   Au ajuns la o bisericuță care se înălța sfidătoare între un cinematograf și o tutungerie. Au intrat pe o ușă laterală și au coborât niște scări, până la subsol. Luke s-a trezit într-o sală lungă cu tavanul jos – cripta, s-a gândit el.
   La un capăt a văzut o pianină și un mic amvon; la celălalt, o plită de gătit.
   Între cele două capete, erau trei rânduri de mese cu bănci. La ele stăteau așezați trei vagabonzi, câte unul la fiecare masă, și priveau răbdători în gol.
   La plita de gătit, o femeie bondoacă amesteca într-o oală mare. Lângă ea, un bărbat cu barba colilie, care purta un guler preoțesc, se uita pe deasupra unei cafetiere înalte și zâmbea.
   - Intrați! Intrați! a zis el, vesel. Veniți la căldură!
   Luke l-a privit precaut, întrebându-se dacă era aievea.
   Era cu adevărat cald, înăbușitor chiar, după aerul rece de afară. Luke și-a descheiat trenciul șleampăt.
   - ’Neața, pastore Lonegan, l-a salutat Pete.
   - Ai mai fost pe aici? l-a întrebat pastorul. Am uitat cum te numești.
   - Eu sunt Pete, el e Luke.
   - Doi discipoli! a zis pastorul, cu o bonomie ce părea sinceră. Ați ajuns puțin cam devreme pentru micul dejun, dar avem cafea proaspătă.
   Luke se întreba cum reușea Lonegan să-și păstreze buna dispoziție când trebuia să se trezească atât de devreme ca să servească micul dejun pentru o adunătură de trântori catatonici.
   Pastorul a turnat cafea în două căni mari.
   - Lapte și zahăr?
   Luke nu știa dacă îi plăcea cafeaua cu zahăr și lapte.
   - Da, mulțumesc, a răspuns el, pe ghicite.
   A luat cana și a sorbit din cafea. Avea un gust grețos de dulce și cremos.
   A bănuit că în mod normal o bea fără nimic. Dar îi mai potolea foamea, așa că a băut-o repede pe toată.
   - În câteva clipe vom spune și o rugăciune, a adăugat pastorul. Până terminăm noi, faimosul terci de ovăz al doamnei Lonegan va fi gata.
   Luke s-a decis că suspiciunile lui fuseseră nedemne. Pastorul Lonegan era exact așa cum părea, un tip vesel căruia îi plăcea să ajute oamenii.
   Luke și Pete s-au așezat la masa din scândură negeluită și Luke și-a studiat însoțitorul. Până atunci, nu-i văzuse decât fața murdară și hainele zdrențăroase. Dar în acel moment, stând alături de el, vedea că Pete nu prezenta niciunul dintre semnele unui bețivan învederat: nu avea vinișoare sparte, nici pielea uscată cu scuame care să i se desprindă de pe față, nu observă tăieturi și nici vânătăi. Poate că era prea tânăr - avea doar vreo 25 de ani, a presupus Luke. Totuși, Pete era ușor desfigurat.
   Un semn din naștere, roșu-închis, i se întindea de la urechea dreaptă și până la marginea maxilarului. Dinții îi erau strâmbi și decolorați. Mustața neagră și-o lăsase, probabil, pe vremea când îi mai păsa încă de felul în care arăta, ca să distragă atenția de la dantura urâtă. Luke simțea la Pete o furie reprimată și și-a imaginat că însoțitorul lui ura lumea, poate pentru că îl urâțise, poate din alte motive. Probabil că avea și o teorie, cum țara era distrusă de vreo categorie socială pe care o ura: imigranții chinezi sau negroteii cu coada pe sus, ori clubul misterios compus din vreo zece oameni foarte bogați care controlează pe ascuns bursa de valori.
   - La ce te zgâiești? l-a iscodit Pete.
   Luke a ridicat din umeri și nu i-a răspuns. Pe masă era un ziar, deschis la un careu de cuvinte încrucișate, și un ciot de creion. Luke a privit leneș careul, a luat creionul și s-a apucat să completeze rebusul.
   Au început să vină și alți vagabonzi. Doamna Lonegan a scos o stivă de castroane grele și un maldăr de linguri. Luke a găsit toate definițiile, cu excepția uneia: „Mică localitate în Danemarca!”, din șase litere. Pastorul Lonegan s-a uitat peste umăr la careul completat, a ridicat surprins din sprâncene și i-a șoptit nevestei:
   - Aici se spulberă un cuget nobil!
   Luke a găsit imediat și ultima dezlegare - Hamlet - și a scris-o. Apoi s-a întrebat în sinea lui: „De unde am știut asta?”
   A despăturit ziarul și s-a uitat pe prima pagină, să vadă data. Era datat miercuri, 29 ianuarie 1958. Privirea i-a fost atrasă de titlul articolului central: LUNA SUA RĂMÂNE LEGATĂ DE PĂMÂNT. A citit mai departe:

   Cape Canaveral, miercuri: Marina militară a SUA a renunțat astăzi la a doua tentativă de lansare a rachetei spațiale Vanguard, în urma multiplelor probleme tehnice.
   Decizia survine la două luni după ce prima lansare Vanguard s-a încheiat cu un umilitor dezastru, când racheta a explodat la două secunde după inițierea lansării.
   Speranțele americanilor de a lansa un satelit spațial care să rivalizeze cu satelitul sovietic Sputnik se îndreaptă acum spre rivala lui Vanguard, racheta balistică Jupiter, a armatei.

   Pianina a scos un acord strident și Luke a ridicat ochii. Doamna Lonegan și soțul său începuseră să cânte primele acorduri introductive ale unui imn binecunoscut, Oh, ce prieten avem în Iisus, iar Luke li s-a alăturat, mulțumit că putea să și-l amintească.
   Burbonul avea un efect ciudat, s-a gândit el. Era în stare să dezlege cuvinte încrucișate și să cânte un imn din memorie, dar nu știa cum o chema pe maică-sa. Poate că era alcoolic de ani întregi și asta îi atacase creierul. Se întreba cum de-a putut să îngăduie că așa ceva să se întâmple.
   După imn, pastorul Lonegan a mai citit câteva versete din Biblie și pe urmă le-a spus tuturor că mântuirea lor era posibilă. Luke se gândea că grupul din bisericuță chiar avea nevoie să fie mântuit. Chiar și așa, nu intenționa să-și pună nădejdea în Iisus. Mai întâi trebuia să afle cine era, de fapt.
   Pastorul a mai improvizat o rugăciune, apoi au cântat binecuvântarea și oamenii s-au așezat la coadă, în timp ce doamna Lonegan le servea terci de ovăz cu sirop. Luke a mâncat trei castroane. După aceea s-a simțit mult mai bine. Mahmureala dispărea repejor.
   Nerăbdător să reia întrebările, s-a apropiat de pastor.
   - Domnule, m-ați mai văzut vreodată până acum? Mi-am pierdut memoria.
   Lonegan s-a uitat atent la el.
   - Știi ce, nu prea cred. Însă cunosc sute de oameni, în fiecare săptămână, și s-ar putea să mă înșel. Câți ani ai?
   - Nu știu, a zis Luke, cu un sentiment ciudat.
   - Aproape 40, aș presupune eu. Nu e mult de când o duci greu. Asta lasă urme asupra omului. Oricum, ai mersul destul de sprințar, pe sub mizeria de deasupra, pielea ți-e nepătată și ești încă destul de ager ca să rezolvi cuvinte încrucișate. Dacă te lași de băutură, ai putea să duci din nou o viață normală.
   Luke se întreba de câte ori mai rostise pastorul vorbele acelea.
   - O să încerc, a promis el.
   - Dacă ai nevoie de ajutor, nu trebuie decât să spui.
   Un tânăr care părea să aibă un handicap mintal bătea insistent, dar ușor, brațul pastorului Lonegan și acesta s-a întors spre el zâmbindu-i răbdător.
   Luke a revenit la masă, dornic să-i vorbească lui Pete.
   - De când mă cunoști?
   - Nu știu, de ceva vreme.
   - Unde am dormit noi ieri-noapte?
   - Calmează-te, da? Mai devreme sau mai târziu, o să-ți revină memoria.
   - Trebuie să aflu de unde vin.
   Pete a ezitat.
   - Ce ne trebuie nouă e o bere, a sugerat acesta. O să ne ajute să gândim ca lumea.
   S-a întors către ușă.
   Luke l-a apucat de braț și a zis, pe un ton fără echivoc:
   - Nu-mi trebuie nicio bere.
   I se părea că Pete nu voia să-și scormonească trecutul. Poate că se temea să nu-și piardă însoțitorul. Ei, cu atât mai rău pentru el. Luke avea lucruri mai importante de făcut decât să-i țină companie lui Pete.
   - De fapt, a adăugat Luke, cred că aș vrea să fiu singur o vreme.
   - Daʼ cine te crezi, Greta Garbo?
   - Vorbesc serios.
   - Ai nevoie de mine ca să te protejez. Nu te descurci de unul singur. Ce dracu’, nu-ți amintești nici măcar câți ani ai.
   Pete avea o căutătură disperată în ochi, dar Luke nu s-a lăsat impresionat.
   - Îți apreciez grija, însă nu mă ajuți să aflu cine sunt.
   Pete a făcut o pauză și apoi a ridicat din umeri.
   - E dreptul tău. Ne mai vedem, poate, a zis el și s-a întors din nou către ușă.
   - Poate.
   Pete a ieșit și Luke s-a dus să dea mâna cu pastorul Lonegan.
   - Mulțumesc pentru tot.
   - Sper să găsești ceea ce cauți, i-a spus pastorul.
   Luke a urcat scările și a ieșit în stradă. Pete se afla pe o stradă mai încolo, de vorbă cu un tip îmbrăcat cu un trenci verde, din gabardină, și o pălărie asortată – cerșind bani de o bere, a chibzuit Luke. A luat-o în direcția opusă și la primul colț a cotit la dreapta.
   Încă nu se făcuse lumină. Își simțea picioarele reci și și-a dat seama că era încălțat doar cu ghete, fără șosete. A grăbit pasul, fiindcă se pornise un nou val de ninsoare. După câteva minute, a încetinit. Nu avea niciun motiv să se grăbească. Nu conta dacă mergea repede sau încet. S-a oprit să se adăpostească în intrândul unei case.
   Nu avea unde să se ducă.

   6 A.M.
   Racheta este înconjurată pe trei laturi de un turn de lansare, sau de transport, care o ține strâns în îmbrățișarea de oțel.
   Turnul, de fapt o schelă de sondă petrolieră modificată, este montat pe două rânduri de roți care se deplasează pe niște șine cu ecartamentul foarte mare. Înainte de lansare, întreaga structură, mai mare decât un conac, va fi îndepărtată până la 100 de metri distanță.

   Elspeth s-a trezit cu gândul la Luke, îngrijorată pentru el.
    A rămas în pat câteva clipe, cu inima grea de grijă pentru bărbatul pe care îl iubea. Apoi a aprins veioza și a stat în șezut.
   Decorațiile din camera de motel în care se afla aveau ca subiect programul spațial. Lampadarul fusese realizat sub forma unei rachete, iar tablourile de pe pereți înfățișau planete, fazele Lunii și orbite pe fundalul unui cer noaptea, total nerealist. Starlite era unul dintre multele moteluri noi care răsăriseră printre dunele de nisip din zona Cocoa Beach, Florida, la treisprezece kilometri de Cape Canaveral, destinate să ofere cazare fluxului de vizitatori. Era clar că decoratorului i se păruse potrivită o temă spațială, dar lui Elspeth îi dădea senzația că ocupase camera unui băiat de 10 ani.
    A ridicat receptorul telefonului de pe noptieră și a format numărul biroului lui Anthony Carroll, din Washington, DC. La celălalt capăt se auzea cum suna, dar nu a răspuns nimeni. A încercat numărul de acasă, cu același rezultat. Se întâmplase ceva rău? Nu se simțea prea bine, din cauza fricii. Și-a spus că Anthony era, probabil, în drum spre birou.
    „O să-l sun din nou peste o jumătate de oră. Nu poate să-i ia mai mult de 30 de minute ca să ajungă la birou, cu mașina”.
   În timp ce a făcut un duș s-a gândit la Luke și Anthony, când i-a întâlnit prima dată. Ei erau studenți la Harvard, iar ea la Radcliffe, înainte de cel de-al Doilea Război Mondial. Băieții erau membri în corul Harvard Glee Club.
   Luke avea o voce frumoasă, baritonală, în schimb, Anthony era un tenor minunat. Elspeth era dirijoarea corului Radcliffe Choral Society și organizase un concert la care participau ambele grupuri.
   Luke și Anthony erau prieteni la cataramă și formau o pereche ciudată.
   Amândoi erau înalți și atletici, dar nu exista nicio altă asemănare între ei.
   Fetele de la Radcliffe îi porecliseră Frumoasa și Bestia. Luke era Frumoasa, cu părul negru și ondulat și hainele lui elegante. Anthony nu era chipeș, avea nasul mare și bărbia alungită și întotdeauna arăta ca și cum ar fi purtat un costum de împrumut; cu toate astea, fetele se simțeau atrase de energia și entuziasmul lui.
   Elspeth a ieșit repede de la duș. Cu halatul de baie pe ea, s-a așezat la măsuța de toaletă, să se machieze. Și-a pus ceasul de mână lângă creionul de ochi, ca să vadă când vor trece cele treizeci de minute planificate pentru un nou apel.
   Prima dată când a vorbit cu Luke era tot în halat de baie și așezată tot la o măsuță de toaletă. Era în timpul unui raid al desuurilor. Într-o seară, târziu, câțiva băieți de la Harvard, unii dintre ei beți, urcaseră în căminul fetelor, pătrunzând printr-o fereastră de la parter. După aproape 20 de ani, i se părea incredibil că ea și celelalte fete nu se temuseră de nimic altceva mai mult decât că li se va fura lenjeria. Oare lumea era mai inocentă pe atunci?
   Din întâmplare, Luke a nimerit în camera ei. Studia matematica, la fel ca ea. Deși era mascat, Elspeth l-a recunoscut după haine, un sacou de tweed, gri pal, cu o batistă din bumbac, roșie cu picățele, pusă la buzunarul de la piept.
    Odată rămas singur cu ea, Luke a părut stânjenit, ca și cum ar fi înțeles tocmai atunci că era o prostie ceea ce făcea. Elspeth i-a zâmbit, a arătat spre dulap și a zis: „Sertarul de sus”. El a luat o pereche de chiloți albi, frumoși, cu o bordură de dantelă, și Elspeth a simțit o împunsătură de regret - costaseră mult. Dar a doua zi el i-a cerut o întâlnire.
   Femeia încerca să se concentreze la machiaj. În dimineața aceea, era mai dificil decât de obicei, pentru că dormise prost. Fondul de ten i-a netezit obrajii, iar rujul de culoare roz-somon i-a dat strălucire buzelor. Avea o diplomă în matematică, de la Radcliffe, însă la muncă lumea tot se aștepta să arate ca un manechin.
   Și-a periat părul. Era castaniu-roșcat și tuns la modă, lung până la urechi și întors la spate. S-a îmbrăcat în grabă cu o rochie stil cămașă fără mâneci, din bumbac în dungi, verzi cu maroniu, și o centură maroniu-închis, lată, care imita pielea.
   Trecuseră 29 de minute de când încercase să-l sune pe Anthony.
   Ca să treacă mai repede și ultimul minut, s-a gândit la numărul 29. Era un număr prim – nu putea fi împărțit fără rest decât la el însuși și la 1 - dar în afară de asta nu avea nimic interesant. Singurul lucru neobișnuit era că 29 plus 2x
   2 era un număr prim pentru orice valoare a lui x până la 28. A calculat seria în minte: 29, 31, 37, 47, 61, 79, 101, 127...
   A ridicat receptorul și a format din nou numărul de la birou al lui Anthony.
   Tot fără răspuns.

   1941

   Elspeth Twomey s-a îndrăgostit de Luke de prima dată când a sărutat-o.
   Cei mai mulți dintre băieții de la Harvard habar nu aveau să sărute. Ori îți zdrobeau buzele cu un țoncăit zgomotos și brutal, ori căscau gura așa de tare, încât te credeai dentistă. Când a sărutat-o, cu 5 minute înainte de miezul nopții, în curtea interioară a Căminului Radcliffe, Luke a fost pasional, dar și tandru. Buzele i se mișcau încontinuu, nu doar peste buzele ei, ci peste obraji, pe pleoape și pe gât. Cu vârful limbii i-a încercat delicat buzele întredeschise, cerând politicos permisiunea să intre, iar ea nici măcar nu s-a prefăcut că șovăie. După aceea, când stătea în camera ei, s-a uitat în oglindă și a șoptit către imaginea sa reflectată acolo: „Cred că îl iubesc”.
   Asta se întâmpla cu 6 luni în urmă și de atunci sentimentul devenise din ce în ce mai puternic. De atunci, se vedea cu Luke aproape zilnic.
   Amândoi erau în ultimul an. În fiecare zi se întâlneau fie ca să ia prânzul, fie ca să învețe împreună pentru câteva ore. În weekenduri își petreceau aproape tot timpul împreună.
   Nu era un lucru neobișnuit ca fetele de la Radcliffe să se logodească în ultimul an cu un băiat de la Harvard sau cu un tânăr profesor. Se căsătoreau apoi în vara următoare, plecau într-o lungă lună de miere și, când reveneau, se mutau într-un apartament. Începeau să muncească și după aproximativ 1 an se năștea primul copil.
   Dar Luke nu vorbea niciodată despre căsătorie.
   Ea îl privea, așezat într-un separeu din partea din spate a barului Flanagan, discutând în contradictoriu cu Bern Rothsten, un fost student, înalt, cu o mustață neagră și stufoasă și priviri dure. Lui Luke îi tot venea peste ochi părul negru și și-l împingea înapoi cu stânga, într-un gest familiar.
    „Când va mai îmbătrâni și va ocupa o funcție de răspundere, o să înceapă să-și dea cu unsoare prin păr, ca să-l facă să stea cum trebuie, însă atunci n-o să mai fie la fel de sexi”, îi trecu prin minte lui Elspeth.
   Bern era comunist, la fel ca mulți studenți și profesori de la Harvard.
   - Taică-tău e bancher, îi zicea el lui Luke, cu dispreț. Desigur, crezi despre capitalism că e grozav.
   Elspeth a observat cum lui Luke îi urca o pată roșie pe gât. Tatăl lui fusese prezentat de curând într-un articol din revista Time drept unul dintre cei zece oameni care deveniseră milionari de la Marea criză economică din 1929-1933. Chiar și așa, Elspeth era de părere că Luke roșise nu pentru că era un băiat de bani gata, ci pentru că ținea mult la familia lui și îl deranja critica la adresa tatălui său. Fata se simțea furioasă în locul lui și a zis indignată:
   - Bern, nu judecăm oamenii după părinții lor!
   - Oricum, a răspuns și Luke, să fii bancher e o slujbă onorabilă. Bancherii îi ajută pe oameni să înceapă o afacere și să asigure locuri de muncă.
   - Așa cum au făcut în 1929.
   - Mai fac și ei greșeli. Uneori ajută pe cine nu trebuie. Și soldații greșesc, împușcă pe cine nu trebuie, dar nu te acuz că ești un criminal.
   Era rândul lui Bern să se simtă rănit. Luptase în Războiul Civil din Spania - era mai bătrân cu 3 sau 4 ani decât ceilalți - și Elspeth se gândea că în acele momente își reamintea de vreo tragică eroare.
   - Cert e, a adăugat Luke, că nu aspir să devin bancher.
   Peg, iubita lui Bern mereu prost îmbrăcată, s-a aplecat înainte, interesată. La fel ca Bern, și ea avea convingeri puternice, însă nu și felul sarcastic al acestuia.
   - Atunci, ce?
   - Om de știință.
   - Ce fel de om de știință?
   Luke a arătat în sus și a răspuns:
   - Vreau să explorez spațiul de dincolo de planeta noastră.
   Bern a râs cu dispreț.
   - Rachete spațiale! Fantezii de școlar.
   Elspeth a sărit din nou în apărarea lui Luke.
   - Încetează, Bern, habar nu ai despre ce vorbești.
   Bern studia literatura.
   Pe Luke nu părea însă să-l fi atins răutatea amicului său. Poate că era obișnuit să se râdă de visurile lui.
   - Cred că o să se întâmple, a zis el. Și să vă mai spun ceva. Am convingerea că în vremurile noastre știința va face mai mult pentru oamenii simpli decât comunismul.
   Elspeth s-a strâmbat. Îl iubea pe Luke, dar îl considera naiv când venea vorba de politică.
   - E prea simplu, i-a replicat fata. Beneficiile științei sunt limitate la elita privilegiată.
   - De fapt, nu e chiar așa, a explicat Luke. Vapoarele fac viața mai bună pentru marinari, dar și pentru pasagerii transatlantici.
   - Ai fost vreodată în sala motoarelor de pe un vas de linie transoceanic?
   - Da, și nimeni nu a murit de scorbut.
   Deasupra mesei s-a întins umbra unei siluete înalte.
   - Copii, sunteți suficient de mari ca să puteți consuma alcool în locuri publice?
   Era Anthony Carroll, purtând un costum albastru de serj și arătând de parcă dormise îmbrăcat. Cu el mai era o persoană, atât de ciudată, că Elspeth a scos un murmur involuntar, de surpriză. Era o fată mignonă, cu silueta subțire, îmbrăcată la modă, cu o jachetă scurtă, roșie și o cămașă largă și neagră, iar buclele brunete îi ieșeau de sub o pălărie mică, roșie, cu calota întoarsă.
   - V-o prezint pe Billie Josephson, a zis Anthony.
   - Ești evreică? a întrebat-o Bern Rothsten.
   Fata a tresărit la o întrebare atât de directă.
   - Da.
   - Atunci, poți să te măriți cu Anthony, însă nu poți să te înscrii în clubul lui.
   - Nu fac parte din niciun club, a protestat Anthony.
   - O să faci, Anthony, o să faci.
   Luke s-a ridicat să dea mâna, a clintit o idee masa cu șoldurile lui și a răsturnat un pahar. Stângăcia asta era ceva neobișnuit pentru el și Elspeth și-a dat seama, cu o urmă de enervare, că Luke fusese instantaneu vrăjit de domnișoara Josephson.
   - Sunt surprins, a zis el, oferindu-i cel mai fermecător zâmbet. Când Anthony ne-a spus că pe prietena lui o cheamă Billie, mi-am imaginat pe cineva de 1,80 m, cu constituția unui luptător de wrestling.
   Billie a râs veselă și s-a strecurat în separeu, lângă Luke.
   - Numele meu este Bilha. E un nume biblic, Bilha a fost roaba Rahilei și mama lui Dan. Însă am crescut în Dallas, unde îmi spuneau Billie-Jo.
   Anthony s-a așezat lângă Elspeth și i-a șoptit:
   - Nu-i așa că e drăguță?
   „Billie nu este tocmai drăguță, se gândi Elspeth. Are fața îngustă, un nas ascuțit și ochii mari, căprui și pătrunzători. Tot ansamblul este uluitor: rujul roșu, pălăria înclinată, accentul texan și mai ales mobilitatea expresiei”.
    În timp ce vorbea cu Luke - îi povestea nu știu ce despre Texas - Billie zâmbea, se încrunta și mima tot soiul de emoții.
   - E drăgălașă, i-a spus Elspeth lui Anthony. Nu știu de ce n-am remarcat-o până acum.
   - Muncește tot timpul, nu prea merge pe la petreceri.
   - Și unde ai cunoscut-o?
   - Am văzut-o la Muzeul Fogg. Purta o haină verde cu nasturi de alamă și o beretă. M-am gândit că semăna cu un soldat de jucărie proaspăt scos din cutie.
   „Billie nu este nici pe departe o jucărie, a chibzuit Elspeth. E mult mai periculoasă”.
    Billie a râs de ceva ce spusese Luke și i-a tras una peste braț, admonestându-l în glumă.
    „Flirtează cu el”, a reflectat Elspeth.
    Iritată, i-a întrerupt și i s-a adresat lui Billie:
   - Ai de gând să încalci ora de culcare, astă-seară?
   Fetele de la Radcliffe trebuiau să fie în cămin înainte de ora 10. Puteau obține permisiunea să stea mai târziu de atât, dar erau nevoite să-și treacă numele într-un registru, cu detalii despre unde aveau de gând să meargă și la ce oră plănuiau să se întoarcă; iar ora respectivă era apoi verificată.
   Totuși, fetele erau istețe și regulile acestea complicate nu făceau decât să le inspire ca să găsească mijloace ingenioase de înșelăciune.
   - Se presupune că îmi petrec noaptea cu o mătușă venită să mă viziteze, care a închiriat un apartament la Ritz. Care-i povestea ta?
   - Nicio poveste, doar o fereastră la parter care o să rămână deschisă toată noaptea.
   Billie a coborât glasul.
   - De fapt, stau cu niște prieteni de-ai lui Anthony, în Fenway.
   Anthony le-a privit viclean.
   - Niște cunoștințe de-ale mamei, care au un apartament foarte mare, i-a explicat el lui Elspeth. Nu-mi arunca privirile astea de modă veche, sunt niște oameni foarte respectabili.
   - Sper din suflet că așa e, a rostit Elspeth, cu afectare, și a avut satisfacția de a o vedea pe Billie roșind.
    Apoi s-a întors către Luke și a spus:
   - Iubitule, la ce oră începe filmul?
   Băiatul și-a privit ceasul.
   - Trebuie să o întindem, a spus el.
   Luke împrumutase pentru weekend o mașină. Era un Ford model A din 1929, cu două locuri și vechi de vreo zece ani. Forma țeapănă, dreaptă, îi dădea un aer de mașină de colecție pe lângă autovehiculele cu formă aerodinamică de pe la începutul anilor ’40.
   Luke conducea cu îndemânare și, evident, se simțea bine la volan. Au călătorit până la Boston. Elspeth se întreba dacă s-a purtat urât față de Billie. Poate, puțin, a decis ea, dar nu avea de gând să verse vreo lacrimă pentru asta.
   S-au dus să vadă cel mai recent film al lui Alfred Hitchcock, Suspiciune, la Lowe’s State Theatre. Pe întuneric, Luke și-a pus brațul în jurul lui Elspeth și ea și-a lăsat capul pe umărul lui. Era foarte dezamăgită că aleseseră un film despre un mariaj dezastruos.
   Pe la miezul nopții s-au întors la Cambridge și au oprit mașina pe Memorial Drive, cu fața spre râul Charles, chiar lângă hangarul pentru bărci. Mașina nu avea încălzire și Elspeth și-a ridicat gulerul de blană al paltonului și s-a lipit de Luke, ca să se încălzească.
   Au discutat despre film. Elspeth credea că într-o viață reală personajul lui Joan Fontaine, o fată refulată, crescută de niște părinți închistați, nu s-ar simți niciodată atrasă de genul de bărbat bun de nimic, întruchipat de Cary Grant.
   - Dar tocmai de aceea s-a îndrăgostit de el, a zis Luke, pentru că era periculos.
   - Oamenii periculoși sunt atrăgători?
   - Absolut.
   Elspeth s-a întors cu spatele la el și a privit cum Luna se reflecta pe suprafața vălurită a apei. Billie Josephson era periculoasă, chibzuia ea.
   Luke i-a simțit enervarea și a schimbat subiectul.
   - Azi după-amiază, profesorul Davies mi-a zis că aș putea să urmez masteratul chiar aici, la Harvard, dacă vreau.
   - Ce l-a făcut să-ți spună asta?
   - Am pomenit că sper să mă duc la Columbia. „Dar, de ce? a întrebat el. Rămâi aici!” I-am explicat că familia mea e în New York și el a opinat sec: „Familia. Hmm!” Exact așa. Ca și cum n-aș putea să fiu un matematician adevărat dacă îmi pasă și vreau să-mi văd sora mai mică.
   Luke era cel mai mare dintre cei patru copii. Mama lui era franțuzoaică. Tatăl lui o cunoscuse la Paris, la sfârșitul Primului Război Mondial. Elspeth știa că Luke ținea foarte mult la cei doi frați ai lui, aflați la vârsta adolescenței, și o iubea la nebunie pe sora lui, care avea unsprezece ani.
   - Profesorul Davies e burlac, adăugă Elspeth. Nu trăiește decât pentru munca lui.
   - Te-ai gândit să te înscrii la masterat?
   Lui Elspeth i-a tresăltat inima.
   - Crezi că ar trebui?
   Oare îi cerea să vină cu el la Columbia?
   - Ești o matematiciană mai bună decât cei mai mulți dintre bărbații de la Harvard.
   - Întotdeauna mi-am dorit să lucrez la Departamentul de Stat.
   - Asta ar însemna să locuiești la Washington.
   Elspeth era sigură că Luke nu plănuise să aibă acel dialog. Pur și simplu, gândea cu glas tare. Era ceva tipic pentru un bărbat, să nu gândească nici măcar o clipă înainte de a vorbi despre lucruri care le afectau întreaga viață.
   Luke părea însă surprins de ideea că ei doi s-ar putea muta în orașe diferite.
   „Soluția la această dilemă ar trebui să fie la fel de evidentă pentru el pe cât este și pentru mine”, se gândea Elspeth, veselă.
   - Ai fost vreodată îndrăgostită? a iscodit-o el, deodată, dar pe urmă, dându-și seama că fusese cam brusc, a continuat: E o chestiune foarte personală, nu am niciun drept să te întreb.
   - Nu-i nimic, a spus ea.
   Oricând voia el să vorbească despre dragoste, ea nu avea nimic împotrivă.
   - De fapt, da, am fost îndrăgostită.
   Ea i-a privit fața în lumina Lunii și a văzut cum aceasta era traversată de umbra unei nemulțumiri.
   - Când aveam 17 ani, la Chicago, a avut loc un conflict la oțelărie. Pe vremea aceea eram foarte activă politic. M-am dus să-i susțin, ca voluntar. Transmiteam mesajele și făceam cafea. Am lucrat pentru un tânăr organizator pe nume Jack Largo și m-am îndrăgostit de el.
   - Și el de tine?
   - Doamne, nu. Avea 25 de ani, mă considera un copil. Se purta drăguț cu mine, era fermecător, însă așa se purta cu toată lumea.
   A ezitat puțin, apoi a adăugat:
   - M-a sărutat totuși, o dată.
   Se întreba dacă ar trebui să-i spună toate acestea lui Luke, însă simțea nevoia să se descarce.
   - Eram singuri, într-o cameră din spate, împachetam manifeste în cutii și la un moment dat am spus ceva care l-a făcut să râdă, nici măcar nu-mi mai amintesc ce anume. „Ellie, ești o bijuterie de fată”, a zis el. Era genul care prescurta numele oricui, ție ți-ar fi spus sigur Lou. Pe urmă m-a sărutat, drept pe gură. Aproape că am leșinat de bucurie. Dar el a continuat să împacheteze manifestele, ca și cum nu se întâmplase nimic.
   - Cred că tipul chiar se îndrăgostise de tine.
   - Poate că da.
   - Ai mai păstrat legătura cu el?
   Elspeth a scuturat din cap.
   - A murit.
   - Așa de tânăr!
   - A fost omorât.
   Fata se chinuia să-și rețină lacrimile care o năpădiseră deodată. Ultimul lucru pe care și-l dorea era ca Luke să creadă că mai era încă îndrăgostită de amintirea lui Jack.
   - Doi polițiști care nu erau în timpul serviciului, angajați de oțelărie, l-au prins pe o stradă lăturalnică și l-au bătut cu două drugi de fier până l-au omorât.
   - Iisuse!
   Luke s-a uitat fix la ea.
   - Toată lumea din oraș știa cine erau vinovații, însă nu au arestat pe nimeni.
   El a luat-o de mână.
   - Am citit prin ziare despre astfel de chestii, dar niciodată nu păreau reale.
   - E real. Laminoarele trebuie să funcționeze încontinuu. Indiferent cine se pune de-a curmezișul, trebuie dat la o parte.
   - Vorbești de parcă industria nu e cu nimic mai bună decât crima organizată.
   - Nu mi se pare că e prea mare diferența. Dar acum nu mă mai implic. Mi-a ajuns.
   Luke începuse să vorbească despre iubire, însă ea schimbase prostește conversația spre politică. A revenit la subiectul inițial al discuției.
   - Dar tu? Ai fost îndrăgostit vreodată?
   - Nu sunt sigur, a ezitat el. Nu cred că știu ce înseamnă iubirea.
   Era un răspuns tipic masculin. Apoi a sărutat-o și Elspeth s-a destins.
   Îi plăcea să-l atingă cu vârful degetelor în timp ce se sărutau, îl mângâia pe urechi și pe linia maxilarului, pe păr și pe ceafă. Din când în când se oprea și o privea, studiind-o cu un început de zâmbet, făcând-o să se gândească la replica Ofeliei din Hamlet: „Cu-atâta luare-aminte s-a uitat/ La chipu-mi, parcă îmi făcea portretul”. Pe urmă o săruta din nou. Ce o făcea să se simtă atât de bine era gândul că o plăcea atât de mult.
   După o vreme el s-a depărtat de ea și a oftat din greu.
   - Mă întreb cum de se plictisesc oamenii căsătoriți, a zis el. Nu trebuie să se oprească niciodată.
   Ei îi plăcea discuția asta despre căsătorie.
   - Copiii lor îi opresc, presupun, a râs ea.
   - Vrei să ai copii, într-o bună zi?
   Elspeth simțea cum respirația i se accelera. Ce o întreba, de fapt?
   - Sigur că vreau.
   - Aș vrea patru.
   La fel ca părinții lui.
   - Fete sau băieți?
   - O combinație.
   A urmat o pauză. Lui Elspeth îi era teamă să spună ceva. Tăcerea se prelungea. Într-un final, Luke s-a întors către ea și a privit-o cu o expresie serioasă.
   - Ce părere ai despre asta? Să ai patru copii?
   Era exact replica pe care ea o așteptase. A zâmbit, fericită.
   - Dacă sunt cu tine, aș fi încântată.
   El a sărutat-o din nou.
   Curând a devenit prea frig ca să mai rămână, așa că au plecat de acolo și Luke a condus înapoi spre căminele Radcliffe.
   Când treceau prin Harvard Square, de pe marginea drumului le-a făcut cu mâna o siluetă.
   - Ăla nu e Anthony? a întrebat Luke, fără să-i vină să creadă.
   El era, a văzut Elspeth. Și Billie era cu el.
   Luke a tras pe dreapta și Anthony s-a apropiat de portiera de pe partea șoferului.
   - Îmi pare bine că v-am întâlnit, a spus el. Am nevoie de un serviciu.
   Billie stătea în spatele lui Anthony, tremurând toată în aerul rece al nopții, cu o mină furioasă.
   - Ce faceți aici? l-a întrebat Elspeth pe Anthony.
   - S-a ivit o problemă. Prietenii mei din Fenway au plecat din oraș în weekend - probabil că au încurcat datele. Billie nu are unde să se ducă.
   „Billie a mințit în legătură cu locul în care avea să-și petreacă noaptea, își aminti Elspeth. Așadar, nu se poate întoarce la cămin fără să dea în vileag minciuna”.
   - Am dus-o la Casă.
   Se referea la Casa Cambridge, unde locuiau el și cu Luke. Căminele băieților de la Harvard erau numite „case”.
   - Mă gândeam că o să poată dormi la noi în cameră, iar eu și Luke să ne petrecem noaptea la bibliotecă.
   - Ești nebun, a replicat Elspeth.
   - Am mai făcut-o și altă dată, a intervenit Luke.
   - Și ce n-a mers?
   - Am fost văzuți.
   - Oh, nu! a exclamat Elspeth.
   Era un delict serios ca o fată să fie văzută în camera unui bărbat, mai ales noaptea. Atât ea, cât și bărbatul puteau fi exmatriculați din universitate.
   - Cine v-a văzut? a întrebat Luke.
   - Geoff Pidgeon și o grămadă de tipi.
   - Păi, Geoff e OK, dar cine mai era cu el?
   - Nu sunt sigur. Era destul de întuneric și erau toți beți. O să vorbesc cu ei, dimineață.
   Luke a dat din cap.
   - Și acum ce aveți de gând să faceți?
   - Billie are un văr care stă în Newport, Rhode Island, a răspuns Anthony. Vrei să o duci tu acolo?
   - Poftim? a sărit Elspeth. Sunt 80 de kilometri până acolo!
   - Și o să dureze o oră sau două, a spus Anthony, ca și cum nu era mare lucru. Ce zici, Luke?
   - Bineînțeles, a răspuns acesta.
   Elspeth știa că el nu putea refuza. Pentru el era o chestiune de onoare să-și ajute un prieten, indiferent de inconveniențe. Dar tot era furioasă.
   - Hei, mulțam, a rostit Anthony în grabă.
   - Nicio problemă, a răspuns Luke. Adică e o problemă. Mașina nu are decât două locuri.
   Elspeth a deschis portiera și a coborât.
   - Poftim, a zis ea, bosumflată.
   Îi era rușine de ea însăși pentru că era așa de iritată. Era normal ca Luke să vrea să-și salveze un prieten aflat la necaz. Însă ura gândul că el o să-și petreacă două ore în mașinuța aia înghesuită cu Billie Josephson cea sexi.
   Luke i-a simțit nemulțumirea și a zis:
   - Elspeth, urcă-te înapoi. O să te duc mai întâi pe tine acasă.
   Fata a încercat să fie amabilă.
   - Nu e nevoie. Anthony poate să mă conducă pe jos până la cămin. Iar Billie pare că o să se congeleze de tot.
   - OK, dacă ești convinsă, a spus Luke.
   Elspeth și-ar fi dorit să nu fi fost de acord așa de repede.
   Billie a sărutat-o pe obraz.
   - Nu știu cum să-ți mulțumesc, a spus mignona.
   S-a urcat în mașină și a închis portiera fără să-și ia la revedere de la Anthony.
   Luke le-a făcut cu mâna și a demarat.
   Anthony și Elspeth au rămas să se uite cum mașina dispărea în întuneric.
   - La dracu’, a rostit furioasă Elspeth.

6:30 A.M.

   Pe o parte a rachetei albe erau imprimate cu caractere uriașe, negre, literele „UE”.
    E vorba despre un cod foarte simplu:
   Așadar, UE este racheta cu numărul 29. Scopul codului este să evite furnizarea de informații despre numărul de rachete produse.

   Lumina zilei se strecura pe nesimțite deasupra orașului înghețat.
    Bărbați și femei ieșeau din case, își strângeau pleoapele și își țuguiau buzele, din pricina vântului mușcător. Își grăbeau pașii pe străzile cenușii, îndreptându-se către căldura și luminile strălucitoare din birourile și magazinele, din hotelurile și restaurantele unde lucrau.
   Luke nu avea nicio destinație anume: o stradă era la fel de bună ca oricare alta, atunci când niciuna nu-i spunea nimic. Poate, se gândea el, va da colțul la următoarea intersecție și, într-o străfulgerare de cuget, își va da seama că era într-un loc familiar – strada unde a crescut sau vreo clădire unde a lucrat. Dar fiecare colț de stradă îl dezamăgea la fel.
   Pe măsură ce sporea lumina zilei, a început să studieze lumea pe lângă care trecea. Unul dintre aceștia putea să fie tatăl, sora sau chiar fiul lui.
   Continua să spere că vreunul dintre ei îi va prinde privirea și se va opri, îl va îmbrățișa și va spune: „Luke, ce-ai pățit? Haide cu mine acasă, lasă-mă să te ajut!”, dar poate că o rudă o să-i întoarcă spatele când îl vede și va trece mai departe. E posibil să fi făcut ceva care i-a supărat familia. Sau poate că locuiesc în alt oraș.
   Începea să creadă că nu va avea noroc. Niciun trecător nu-l va lua în brațe cu strigăte de bucurie și nu avea să recunoască deodată strada pe care locuia. Nu era niciun fel de strategie să meargă de colo-colo, fantazând despre norocul unei descoperiri. Avea nevoie de un plan. Trebuie să existe un mijloc de a-și descoperi identitatea.
   Luke se întreba dacă nu era posibil să fie una dintre persoanele date dispărute. Exista o listă cu astfel de persoane, era sigur de asta, cu descrierea fiecăreia. Cine avea lista? Trebuia să fie vorba de poliție.
   Parcă își amintea să fi trecut pe lângă o secție cu câteva minute mai înainte. S-a întors brusc și a pornit înapoi. A dat nas în nas cu un tânăr îmbrăcat cu o haină de ploaie din gabardină de culoarea măslinei și șapcă asortată. Avea senzația că-l mai văzuse pe acel bărbat și înainte. Privirile li s-au întâlnit și, pentru o clipă plină de speranță, Luke s-a gândit că poate va fi recunoscut; însă bărbatul și-a întors privirea, stânjenit, și a trecut mai departe.
   Luke și-a înghițit dezamăgirea și a încercat să refacă drumul îndărăt. Era dificil, pentru că dăduse multe colțuri de stradă și traversase străzile mai mult sau mai puțin la nimereală. Cu toate acestea, mai devreme sau mai târziu, tot avea să dea peste o secție de poliție.
   În timp ce mergea, încerca să deducă informații despre sine. A privit cum un bărbat înalt, cu o pălărie cu boruri mari, își aprindea o țigară și trăgea un fum lung, cu voluptate, dar el nu simțea nicio nevoie de tutun. Și-a imaginat că nu era fumător. S-a uitat la mașini și a știut că modelele alungite, ca de bolizi de curse, pe care le găsea atractive erau modele noi și a fost convins că știa să șofeze. Mai știa și producătorul și numele modelelor celor mai multe dintre mașinile pe care le vedea. Acestea erau genul de informații care îi rămăseseră, împreună cu însușirea de a vorbi engleza.
   Când și-a zărit chipul reflectat într-o vitrină, a văzut un vagabond cu o vârstă imprecisă. Însă când se uita la trecători, putea să spună dacă aveau 20, 30 sau 40 de ani sau dacă erau mai bătrâni de atât. A descoperit și că eticheta automat oamenii drept mai bătrâni sau mai tineri în comparație cu el. Când s-a gândit la asta și-a dat seama de un lucru: aceia care aveau vreo 20 de ani păreau mai tineri decât el, iar cei de 40, mai în vârstă; așa că el era, probabil, undeva pe la mijloc.
   Aceste victorii neînsemnate asupra amneziei lui îi dădeau un sentiment neobișnuit de triumf.
   Numai că se rătăcise complet. Era pe o stradă sordidă cu magazine ieftine, la care se uita cu dezgust: magazine de haine cu vitrinele pline de chilipiruri, altele cu mobilă la mâna a doua, case de amanet și băcănii unde primeau cupoane pentru alimente. S-a oprit deodată și a privit înapoi, întrebându-se ce să facă. La vreo 30 de metri în urma lui, l-a văzut pe bărbatul cu haină de gabardină verde și șapcă, privind la un televizor dintr-o vitrină.
   Luke s-a încruntat și și-a zis în gând: „Oare e umbra mea?”
   O umbră e întotdeauna singură, arareori duce vreo servietă sau o pungă de cumpărături și inevitabil pare că o lălâie pe drum, în loc să meargă cu un scop precis. Bărbatul cu șapcă oliv se potrivea acestei descrieri.
   Nu era prea greu să verifice.
   Luke a mers până la capătul străzii, a traversat și a luat-o înapoi, pe partea cealaltă. Când a ajuns iar în capătul celălalt, s-a oprit pe trotuar și a privit în ambele direcții. Haina oliv era la 30 de metri în spatele lui.
   Luke a traversat din nou. Ca să elimine orice suspiciuni, s-a uitat pe la uși, ca și cum căuta un număr de casă. S-a dus înapoi, acolo de unde pornise.
   Haina de ploaie l-a urmat.
   Luke era contrariat, totuși inima îi tresălta, plină de speranță. Un bărbat care îl urmărea trebuia să știe ceva despre el – poate chiar să-i cunoască identitatea.
   Ca să fie sigur că era urmărit, avea nevoie să se urce într-un vehicul, astfel încât să-și silească umbra să procedeze la fel.
   În ciuda entuziasmului, o voce interioară, un observator detașat, i-a pus întrebarea: „Cum se face că știi exact cum să verifici dacă ești urmărit?”
   Metoda îi venise în minte imediat. Oare participase la unele activități clandestine înainte de a deveni un vagabond?
   O să se gândească la asta mai târziu. În acel moment avea nevoie de bani pentru un bilet de autobuz. În buzunarele hainelor lui zdrențăroase nu era nimic; probabil, își cheltuise și ultimul bănuț pe băutură. Dar asta nu era o problemă. Exista mărunțiș peste tot: în buzunarele oamenilor, în magazine, în taxiuri și în case.
   A început să se uite împrejurul lui cu alți ochi. A văzut chioșcuri de ziare care se puteau jefui, poșete care puteau fi smulse din mână, buzunare gata să fie cotrobăite. S-a uitat prin geamul unei cafenele, unde un bărbat stătea la tejghea și o chelneriță servea la mese. Locul era la fel de bun ca oricare altul. A pășit înăuntru.
   A scrutat mesele, căutând vreun rest lăsat ca bacșiș, dar nu avea să fie chiar așa de simplu. S-a apropiat de tejghea. La radio se difuzau știrile.
   „Experții în rachete susțin că America mai are o ultimă șansă de a-i ajunge din urmă pe ruși în cursa pentru controlul spațiului cosmic”.
    Bărbatul de la tejghea pregătea o cafea espresso și din aparatul strălucitor aburul ieșea învălătucindu-se. Aroma delicioasă i-a făcut lui Luke să-i freamăte nările.
   Ce ar spune un vagabond?
   - Ai niște gogoși nevândute? a întrebat el.
   - Ieși afară, i-a zis dur bărbatul. Și să nu te mai prind pe aici.
   Luke s-a gândit să sară peste tejghea și să deschidă casa de marcat, însă i se părea un gest exagerat, când tot ce voia era prețul unui bilet de autobuz.
   Apoi a văzut exact ce-i trebuia. Lângă sertarul cu bani, la îndemână, era o cutie din metal cu o fantă deasupra. Avea și o etichetă cu imaginea unui copil, sub care era scris: „Nu-i uitați pe cei care nu văd”. Luke s-a dat într-o parte, astfel ca trupul lui să ascundă cutia de ochii chelneriței și clienților.
   Nu mai trebuia decât să-i distragă atenția barmanului.
   - Dăʼ și mie un bănuț! s-a milogit Luke.
   - N-am, i-a răspuns bărbatul. În schimb, o să primești un șut undeva.
   A pus jos carafa cu zgomot și și-a șters mâinile de șorț. Trebuia să se aplece pe sub tejghea ca să iasă și preț de o secundă nu l-a putut vedea pe Luke. În clipa aceea, Luke a luat cutia de colectă și a strecurat-o în haină.
   Era dezamăgitor de ușoară, dar a zornăit, deci nu era goală.
   Barmanul l-a apucat pe Luke de guler și l-a împins brutal afară din cafenea. Luke nu a opus rezistență decât la ușă, unde bărbatul i-a tras un șut dureros în fund. Uitând de rolul pe care îl juca, Luke s-a întors la el, gata de luptă. Bărbatul s-a speriat deodată și a bătut în retragere, înapoi în cafenea.
   Luke s-a întrebat de ce era așa de furios. Intrase în local ca să cerșească și nu plecase când i s-a cerut. OK, șutul nu era necesar, însă îl meritase – a furat banii copiilor nevăzători!
   Chiar și așa, a fost nevoit să facă un efort ca să-și înghită orgoliul, să facă stânga împrejur și să o șteargă de acolo, ca un câine cu coada între picioare.
   S-a aciuat pe o străduță lăturalnică, a găsit o piatră ascuțită și și-a revărsat furia pe cutia din tablă, ca să se elibereze. A reușit să o deschidă.
   Banii din ea, majoritatea penny, făceau 2 sau 3 dolari, a estimat el. I-a pus în buzunar și s-a întors pe stradă. A mulțumit cerului pentru milostenie și a făcut în gând promisiunea să dea trei dolari pentru nevăzători dacă va ajunge vreodată să-și recapete identitatea, deci și viața.
   „Bine, s-a gândit el, doar 3 dolari”.
   Bărbatul cu haină oliv stătea în dreptul unui chioșc și citea un ziar.
   La câțiva metri mai încolo a oprit un autobuz. Luke habar nu avea unde mergea, dar asta nu conta. S-a urcat în autovehicul. Șoferul s-a uitat urât la el, însă nu l-a dat jos.
   - Vreau să merg 3 stații, l-a anunțat Luke.
   - Nu contează unde vrei să mergi, biletul e 17 cenți, dacă nu ai reducere.
   Luke a plătit cu o parte din mărunțișul pe care îl furase.
   Poate că nu avea o umbră după el. În timp ce se îndrepta spre spatele autobuzului, a privit nerăbdător pe geam. Bărbatul în trend se îndepărta, cu ziarul îndesat sub braț. Luke s-a încruntat. Bărbatul ar fi trebuit să încerce să prindă un taxi. Poate că nu era o umbră, până la urmă. Luke era dezamăgit.
   Autobuzul a demarat și Luke a luat loc.
   S-a întrebat din nou cum se face că știa chestiile astea. Probabil că fusese antrenat pentru activitatea în clandestinitate. Dar în ce scop? Fusese polițist? Poate că avea de-a face cu războiul. America luptase împotriva Germaniei în Europa și împotriva Japoniei în Pacific. Problema era că nu-și putea aminti dacă participase la război.
   La a treia oprire, a coborât din autobuz împreună cu un grup de călători.
   S-a uitat în susul și-n josul străzii. Nu se vedea niciun taxi și nu era niciun semn că bărbatul în trend oliv ar fi fost prin preajmă. Ezitant, a băgat de seamă că unul dintre călătorii care coborâseră din autobuz odată cu el s-a oprit în pragul unui magazin și se scotocea prin buzunare. În timp ce Luke îl privea, bărbatul și-a aprins o țigară și a tras mulțumit un fum.
   Era un bărbat înalt, cu o pălărie cu boruri mari.
   Luke și-a dat seama că îl mai văzuse.

7 A.M.

   Platforma de lansare este o simplă masă din oțel cu patru picioare și o gaură în mijloc, prin care trece jetul rachetei. Un deflector în formă conică, aflat dedesubt, împrăștie jetul în plan orizontal.

   Anthony Carroll a condus de-a lungul Constitution Avenue mașina Cadillac Eldorado, veche de 5 ani, care era a mamei sale. O împrumutase cu un an în urmă, ca să facă drumul de la casa părinților lui din Virginia la Washington, și nu mai reușise să i-o înapoieze. Maică-sa probabil că își cumpărase deja o altă mașină.
   A intrat în parcarea Clădirii Q de pe Alphabet Row, o porțiune cu locuințe tip baracă, ridicate în grabă pe timpul războiului, pe spațiul de parcare de lângă Lincoln Memorial. Era, fără îndoială, ceva care zgâria privirea, dar lui îi plăcea locul acela, pentru că își petrecuse acolo cea mai mare parte a războiului, lucrând pentru Oficiul Serviciilor Strategice (Office of Strategic Services – OSS), precursor al CIA. Au fost vremuri bune acelea, când o agenție clandestină putea să facă orice, mai mult sau mai puțin, și nu trebuia să raporteze nimănui, în afară de președinte.
   CIA era structura birocratică din Washington cu cea mai rapidă dezvoltare și pe malul celălalt al fluviului Potomac, în Langley, Virginia, se construia un sediu vast, de mai multe milioane de dolari. Când acesta avea să fie terminat, Alphabet Row va fi demolat.
   Anthony luptase din greu împotriva proiectului Langley și nu doar din pricina Clădirii Q, de care îl legau amintiri foarte dragi. În momentul acela, CIA avea birouri în treizeci și unu de edificii aflate în zona centrală dominată de imobile guvernamentale, cunoscute sub numele Foggy Bottom.
   Așa se și cuvenea să fie, susținuse Anthony vehement. Era foarte dificil pentru agenții străini să evalueze dimensiunea și forța agenției când sediile ei erau răspândite și amestecate cu alte structuri guvernamentale. Dar atunci când se va inaugura sediul din Langley, oricine va putea să estimeze de ce resurse dispunea, de câți angajați, ba chiar și ce buget avea, doar trecând pe lângă el, în mașină.
   Pierduse lupta aceea. Factorii decizionali erau hotărâți să țină CIA mai strâns în mână. În opinia lui Anthony, serviciul de intelligence era pentru cei neînfricați și aventurieri. Așa fusese în timpul războiului. Dar în prezent era dominată de scribălăi și contabili.
   Exista un loc de parcare rezervat lui și marcat cu inscripția „Șeful Serviciilor Tehnice”, însă el l-a ignorat și a oprit în dreptul intrării principale. S-a uitat în sus la clădirea urâtă, întrebându-se dacă demolarea ei iminentă nu reprezenta sfârșitul unei epoci. În ultimul timp pierdea tot mai multe dintre bătăliile acestea birocratice. Era încă o persoană cu puteri reprezentative în cadrul agenției.
    „Serviciile Tehnice” constituia un eufemism care desemna divizia responsabilă cu spargerile, ascultarea telefoanelor, testarea drogurilor și cu alte activități ilegale. Porecla diviziei era „Trucuri Murdare”. Poziția lui Anthony se sprijinea pe renumele lui ca erou de război și pe câteva lovituri legate de Războiul Rece. Dar existau unii care voiau să transforme CIA în ceea ce își imagina publicul larg că era CIA – o simplă agenție pentru culegerea de informații.
   „Peste cadavrul meu”, chibzuia Anthony.
   Nu era totuși lipsit de dușmani: superiori pe care îi ofensase cu manierele lui impertinente, agenți slabi și incompetenți la a căror promovare se opusese, scribălăi cărora le displăcea întreaga idee ca guvernul să se ocupe de operațiuni secrete. Toți aceștia erau gata să-l distrugă de îndată ce ar fi făcut un pas greșit.
   Iar în prezent pielea îi era pusă la bătaie mai mult ca oricând până atunci.
   Când a intrat în clădire, a dat deliberat la o parte grijile lui de ansamblu și s-a concentrat asupra problemei curente: doctorul Claude Lucas, cunoscut ca Luke, cel mai periculos om din Statele Unite, acela care amenința tot ceea ce reprezenta existența lui Anthony.
   Stătuse la birou aproape toată noaptea și plecase acasă doar ca să se radă și să-și schimbe cămașa. Paznicul din hol l-a privit surprins și i-a zis:
   - Bună dimineața, domnule Carroll... deja v-ați întors?
   - Un înger mi-a apărut în vis și mi-a spus: „Întoarce-te la muncă, ticălos puturos!” Bună dimineața!
   Paznicul a râs.
   - Domnul Maxell este în biroul dumneavoastră.
   Anthony s-a încruntat. Pete Maxell trebuia să fie cu Luke. Se întâmplase ceva rău?
   A luat-o la fugă în sus pe scări.
   Pete stătea în scaunul din fața biroului lui Anthony, încă îmbrăcat în haine ponosite, în timp ce semnul roșu din naștere, pe care îl avea pe față, era acoperit în parte de o dâră de murdărie. Când Anthony a intrat, Pete a sărit din scaun, cu o mină speriată.
   - Ce s-a întâmplat? a întrebat Anthony.
   - Luke a decis că vrea să fie singur.
   Anthony prevăzuse acest lucru.
   - Cine a preluat treaba?
   - Simons îl ține sub supraveghere și Betts e acolo ca rezervă.
   Anthony a dat din cap, gânditor. Luke scăpase de un agent, mai putea să scape de încă unul.
   - Cum stau lucrurile cu memoria lui Luke?
   - E complet pierdută.
   Anthony și-a scos haina și s-a așezat la birou. Luke făcea probleme, însă Anthony se așteptase la asta și era pregătit.
   L-a privit pe bărbatul din fața lui. Pete era un agent bun, competent și atent, dar nu avea experiență. Era totuși loial față de Anthony, până la fanatism. Toți agenții tineri știau că Anthony organizase personal un asasinat: uciderea șefului guvernului francez de la Vichy, amiralul Darlan, care avusese loc la Alger, în Ajunul Crăciunului din 1942. Agenții CIA ucideau oameni, însă nu foarte des, și de aceea îl priveau pe Anthony cu venerație. Numai că Pete avea față de el o obligație specială.
    Pete mințise când a completat formularul de înscriere, declarând că nu avusese niciodată probleme cu legea, iar Anthony aflase mai târziu că, atunci când fusese student în San Francisco, primise o amendă deoarece solicitase serviciile unei prostituate. Pete ar fi trebuit să fie dat afară pentru asta, dar Anthony păstrase secretul și Pete îi era etern recunoscător.
   În acel moment, Pete era distrus și rușinat, cu sentimentul că îl dezamăgise pe Anthony.
   - Liniștește-te, a zis Anthony, adoptând un ton părintesc. Spune-mi doar exact ce s-a întâmplat.
   Cu o expresie de recunoștință, Pete s-a așezat la loc.
   - S-a trezit ca nebun, a început el. A strigat „Cine sunt?” și chestii de genul ăsta. L-am calmat... dar am făcut o greșeală. I-am spus Luke.
   Anthony îi ceruse lui Pete să-l supravegheze pe Luke și să nu-i dea niciun fel de informații.
   - Nu contează... nu e numele lui adevărat.
   - Pe urmă a întrebat cine sunt eu. Și i-am răspuns: „Sunt Pete”. Mi-a scăpat, pur și simplu, pentru că eram preocupat să-l fac să nu mai strige.
   Pete era îngrozit să-și recunoască greșelile, însă, de fapt, nu erau prea grave și Anthony i-a ignorat scuzele cu o fluturare a mâinii.
   - Și pe urmă ce s-a întâmplat?
   - L-am dus la biserică, exact așa cum plănuisem. Dar a pus întrebări foarte viclene. Voia să știe dacă pastorul îl mai văzuse până atunci.
   Anthony a încuviințat.
   - N-ar trebui să ne surprindă. În timpul războiului a fost cel mai bun agent pe care l-am avut vreodată. Și-a pierdut memoria, însă nu și instinctele.
   Și-a frecat obrazul cu mâna dreaptă. Oboseala îl ajungea din urmă.
   - Am continuat să-l atrag în altă direcție, ca să nu mai pună întrebări despre trecutul lui, a continuat Pete. Cred că și-a dat seama de ce făceam. Pe urmă mi-a zis că voia să fie singur.
   - S-a prins de ceva? S-a petrecut ceva care ar fi putut să-l conducă spre adevăr?
   - Nu. A citit un articol în ziar despre programul spațial, dar nu a părut să aibă vreo semnificație specială pentru el.
   - A observat cineva ceva ciudat la el?
   - Pastorul a fost surprins că Luke putea să rezolve cuvinte încrucișate. Cei mai mulți dintre vagabonzii ăia nici măcar nu știu să citească.
    Avea să fie foarte dificil, totuși era rezolvabil, așa cum se și așteptase Anthony.
   - Acum unde e Luke?
   - Nu știu. Steve o să sune imediat ce va avea ocazia.
   - Când va telefona, întoarce-te acolo și întâlnește-te cu el. Indiferent ce se întâmplă, Luke nu trebuie să ne scape.
   - OK.
   Telefonul alb de pe biroul lui Anthony a început să sune. Era linia lui directă. S-a uitat o clipă la aparat. Nu avea prea multă lume numărul acela.
   A ridicat receptorul.
   - Eu sunt, s-a auzit vocea lui Elspeth. Ce s-a întâmplat?
   - Liniștește-te, a zis el. Totul este sub control.

7:30 A.M.

   Racheta are 21 de metri înălțime și cântărește 29 de tone pe platoul de lansare - dar în cea mai mare parte e combustibil.
   Satelitul propriu-zis are doar 80 de centimetri și cântărește numai 8 kilograme.

   Umbra l-a urmat pe Luke cale de vreo 400 de metri, în timp ce mergea spre sud, pe 8th Street.
   Se luminase de-a binelea și, chiar dacă strada era aglomerată, lui Luke nu-i era greu să dibuie pălăria cenușie, care sălta printre celelalte capete înghesuite pe la colțurile de stradă și stațiile de autobuz. Dar după ce a traversat Pennsylvania Avenue, a dispărut din raza lui vizuală. S-a întrebat încă o dată dacă nu cumva era doar o închipuire de-a lui. Se trezise într-o lume năucitoare, în care orice putea să fie adevărat. Poate că și ideea că era urmărit era doar o fantasmă. Însă el nu credea cu adevărat asta și, o clipă mai târziu, a zărit trenciul verde care ieșea dintr-o cofetărie.
   - Toi, encore, a zis el, în șoaptă. Din nou tu.
   S-a întrebat pentru o clipă de ce vorbise în franceză, apoi și-a alungat întrebarea din minte. Avea griji mai presante. Nu mai încăpea îndoială: îl urmăreau doi bărbați, într-un schimb de ștafetă foarte dibaci organizat.
   Trebuia să fie vorba despre niște profesioniști.
   A încercat să-și dea seama ce însemna asta. Pălăria și Trenciul puteau să fie polițiști - era posibil ca el să fi comis o crimă, să fi ucis pe cineva la beție. Ar putea să fie spioni, KGB sau CIA, deși părea puțin probabil ca un pârlit ca el să fie implicat în activități de spionaj. Cel mai probabil avea o nevastă pe care o părăsise cu mulți ani în urmă și care voia să divorțeze și angajase detectivi particulari, ca să obțină dovada felului în care trăia el.
   (Poate că era francez.)
   Niciuna dintre variante nu era prea atrăgătoare. Cu toate acestea, Luke se simțea vesel. Probabil că ei știau cine era el. Oricare ar fi fost motivul pentru care îi țineau urma, trebuie să fi știut ceva despre el. Știau oricum mai mult decât el.
   S-a decis să despartă echipa și apoi să se confrunte cu bărbatul mai tânăr.
   A intrat într-o tutungerie și a cumpărat un pachet de țigări Pall Mall, plătind cu mărunțișul furat. Când a ieșit, Trenciul dispăruse și Pălăria îl preluase din nou. A mers până la prima intersecție și a dat colțul.
   Lângă trotuar era parcat un camion Coca-Cola și șoferul descărca lăzi și le căra într-un restaurant. Luke a pășit în mijlocul străzii și s-a apropiat de laterala camionului, poziționându-se acolo unde putea să supravegheze strada fără să fie văzut de cineva care se apropia de după colț.
   În mai puțin de un minut a apărut și Pălăria, care mergea repede și verifica intrările și ferestrele, căutându-l pe Luke.
   Acesta s-a lăsat la pământ și s-a rostogolit sub camion. S-a uitat de-a lungul trotuarului de la nivelul solului și a zărit pantalonii albaștri de costum și pantofii maronii ai umbrei lui.
   Bărbatul grăbise pasul, probabil îngrijorat că Luke dispăruse de pe stradă. Pe urmă s-a întors și a reluat drumul invers. A intrat în restaurant, apoi, un minut mai târziu, a ieșit iar. A înconjurat camionul, s-a întors pe trotuar și a continuat. După o clipă, a luat-o la fugă.
   Luke era mulțumit. Nu știa cum învățase acest joc, dar părea să se priceapă la el. S-a târât până în partea din față a camionului și s-a ridicat în picioare. S-a uitat pe după aripa cea mai apropiată. Pălăria se îndepărta grăbită.
   Traversând pe trotuar, Luke a cotit după colț. S-a oprit în ușa unui magazin de articole electrice. S-a uitat la un pick-up care avea o etichetă cu prețul obiectului, indicând 80 de dolari, a desfăcut pachetul de țigări, a scos una și a așteptat, cu ochii spre stradă.
   A reapărut Trenciul.
   Era înalt - cam de statura lui Luke - cu o constituție atletică, dar cam cu 10 ani mai tânăr, iar pe chip avea o expresie de neliniște. Instinctele lui Luke îi spuneau că bărbatul nu era foarte experimentat.
   L-a zărit pe Luke și a tresărit nervos. Luke l-a privit drept în ochi. Omul și-a întors privirea și a continuat să meargă, pe marginea exterioară a trotuarului, ca să treacă de Luke, așa cum ar face oricine ca să evite contactul cu un vagabond.
   Luke i-a tăiat calea. Și-a dus țigara la gură și a zis:
   - Ai un foc, amice?
   Trenciul nu știa ce să facă. A ezitat, cu un aer preocupat. O clipă, Luke a crezut că va trece mai departe fără să spună nimic; însă apoi omul a luat o decizie rapidă și s-a oprit.
   - Sigur, a răspuns agentul, încercând să se poarte degajat.
   A băgat mâna în buzunarul hainei de ploaie, a scos o cutie cu chibrituri și a aprins unul.
   Luke și-a scos țigara din gură și a întrebat:
   - Știi cine sunt, nu-i așa?
   Tânărul părea speriat. Antrenamentele nu-l pregătiseră pentru supravegherea unui subiect care începe să pună întrebări umbrei. Se uita fix la Luke, mut de uimire, până când chibritul a ars în întregime. I-a dat drumul și a răspuns:
   - Nu știu despre ce vorbești, prietene.
   - Te ții după mine. Trebuie să știi cine sunt.
   Trenciul continua să facă pe inocentul.
   - Vinzi ceva?
   - Ți se pare că sunt îmbrăcat ca un comis-voiajor? Haide, fii sincer cu mine.
   - Nu mă țin după nimeni.
   - De o oră mă urmărești și eu nu știu unde sunt!
   Bărbatul luase o decizie.
   - Nu ești întreg la minte, a spus el, încercând să treacă de Luke.
   Acesta s-a dat într-o parte, blocându-i calea.
   - Scuză-mă, te rog, a zis Trenciul.
   Luke nu voia să-i dea drumul omului. L-a luat de reverele trendului și l-a izbit de vitrina magazinului, făcând geamul să zornăie. Frustrarea și furia au dat pe dinafară.
   - Putain de merde! a țipat el.
   Trenciul era mai tânăr și mai în formă decât Luke, dar nu a opus niciun fel de rezistență.
   - I-ați dracului mâinile de pe mine, s-a răstit el, fără să ridice vocea. Nu te urmăresc.
   - Cine sunt eu? a urlat Luke la el. Spune-mi cine sunt?
   - De unde naiba să știu?
   L-a prins pe Luke de încheieturile mâinilor, încercând să-și elibereze reverele din strânsoare.
   Luke i-a dat drumul și l-a apucat de gât.
   - Nu am de gând să-ți înghit minciunile, a rostit el, cu o voce gâjâită. O să-mi spui ce se petrece.
   Trenciul și-a pierdut nonșalanța și ochii i s-au mărit, de teamă. Se lupta să mai slăbească strânsoarea lui Luke în jurul gâtlejului său. Când a văzut că nu putea, a început să-i care lui Luke pumni în coaste. Prima lovitură l-a durut și Luke s-a ghemuit, însă nu i-a dat drumul agentului și s-a apropiat și mai mult, așa că pumnii ulteriori nu au mai avut aceeași forță. Și-a apăsat degetele mari pe gâtul oponentului său, sugrumându-l. În ochii acestuia a apărut teroarea și respirația i s-a tăiat.
   În spatele lui Luke s-a auzit vocea înspăimântată a unui trecător:
   - Hei, ce se petrece aici?
   Deodată, Luke a fost șocat de sine însuși. Îl omora pe agentul ăla! A slăbit strânsoarea. Ce se petrecea cu el? Era un ucigaș?
   Trenciul a scăpat din mâinile lui Luke, care rămăsese uluit de propria violență. Și-a lăsat brațele să-i cadă pe lângă trup.
   Tipul s-a tras în spate.
   - Nebun nenorocit, a zis acesta, dar teama nu-i părăsise privirile. Ai încercat să mă omori!
   - Vreau doar să aflu adevărul și știu că poți să mi-l dezvălui.
   Trenciul și-a frecat gâtul.
   - Dobitocule! Ți-ai pierdut nenorocitele alea de minți.
   Furia îl cuprindea din nou pe Luke.
   - Minți! a urlat el, întinzându-se să-l apuce iar pe bărbat.
   Trenciul s-a întors și a luat-o la goană.
   Luke ar fi putut să-l urmărească, însă a ezitat. Ce rost avea? Ce putea să-i facă dacă îl prindea? Să-l tortureze?
   Apoi a fost prea târziu. Trei trecători se opriseră să privească altercația și stăteau la o distanță sigură, uitându-se la Luke. După un moment, acesta s-a îndepărtat, îndreptându-se în direcția opusă aceleia pe care o apucaseră cele două umbre ale lui.
   Se simțea mai rău ca niciodată, tremura după izbucnirea violentă și era dezamăgit până la îngrețoșare de rezultat. Întâlnise doi oameni care, probabil, știau cine era el și nu obținuse nicio informație.
   - Bine lucrat, Luke, și-a zis el. Ai obținut exact nimic.
   Și era din nou singur.

8 A.M.

   Racheta Jupiter C are 4 trepte.
    Partea cea mai mare e o versiune de înaltă performanță a rachetei balistice Redstone. Aceasta reprezintă propulsorul sau prima treaptă, un motor extrem de puternic, având sarcina gargantuescă de a elibera racheta de sub puternica forță gravitațională a Pământului.

   Doctorița Billie Josephson era în întârziere.
   O trezise pe mama sa, o ajutase să-și îmbrace halatul căptușit, o pusese să-și ia aparatul auditiv și o așezase pe un scaun în bucătărie, cu o ceașcă de cafea în față. Îl trezi apoi și pe fiul ei, Larry, în vârstă de 7 ani, îl lăudă pentru că nu mai urinase în pat și îi spuse să facă totuși un duș. Apoi a revenit în bucătărie.
   Mama ei, o femeie scundă și dolofană, în vârstă de 70 de ani, căreia i se spunea Becky-Ma, dăduse radioul tare. Perry Como cânta Catch a Falling Star. Billie puse feliile de pâine în toaster și pe urmă așeză pe masă unt și jeleu de struguri pentru Becky-Ma. Pentru Larry a pregătit fulgi de porumb într-un castron, a tăiat o banană felii deasupra cerealelor și a umplut o cană cu lapte.
   A făcut și un sandviș cu unt de arahide și jeleu și l-a pus în cutiuța pentru prânz a lui Larry, împreună cu un măr, un baton de ciocolată Hershey și o sticluță cu suc de portocale. A pus cutiuța în ghiozdan și a mai băgat și cartea de citire și mănușa de baseball, un cadou de la tatăl lui.
   La radio, un reporter lua interviu turiștilor de pe plaja din Cape Canaveral, care sperau să asiste la lansarea unei rachete.
   Larry a intrat în bucătărie cu șireturile desfăcute și nasturii de la cămașă încheiați câș. Billie i-a îndreptat, l-a pus să-și mănânce cerealele și a început să pregătească niște ouă jumări.
   Era ora 8 și 15 minute și ea aproape întârziase. Își iubea fiul și mama, dar o părticică din ea, ascunsă, ura corvoada de a avea grijă de ei.
   Reporterul radio vorbea în acel moment cu un purtător de cuvânt al armatei.
   - Acești gură-cască nu sunt în pericol? Ce se întâmplă dacă racheta iese de pe traiectorie și se prăbușește undeva aici, chiar pe plajă?
   - Nu există un astfel de pericol, domnule, a venit răspunsul militarului. Fiecare rachetă este prevăzută cu un mecanism de autodistrugere. Dacă iese de pe traiectorie, va exploda în aer.
   - Dar cum mai poate fi aruncată în aer după ce deja a deviat?
   - Dispozitivul exploziv este declanșat prin intermediul unui semnal radio, trimis de ofițerul responsabil cu securitatea zonală.
   - Asta pare periculos chiar și în sine. Un radioamator care se joacă poate să declanșeze accidental mecanismul.
   - Mecanismul răspunde doar la un semnal complex, asemenea unui cod. Rachetele acestea sunt scumpe și nu ne permitem niciun risc.
   - Azi trebuie să fac o rachetă spațială, a zis Larry. Pot să iau borcanul cu iaurt la școală?
   - Nu, nu poți, e pe jumătate plin, i-a spus ea.
   - Dar trebuie să duc niște recipiente! Miss Page o să se supere dacă nu o fac.
   Era gata să izbucnească în lacrimi, cu imprevizibilitatea oricărui copil de 7 ani.
   - La ce-ți trebuie recipiente?
   - Ca să fac o rachetă spațială! Ne-a zis săptămâna trecută.
   Billie a oftat.
   - Larry, dacă mi-ai fi spus săptămâna trecută, ți-aș fi adunat o grămadă de chestii. De câte ori trebuie să-ți cer să nu mai lași lucrurile pe ultimul moment?
   - Păi, și ce-o să mă fac?
   - O să-ți găsesc ceva până la urmă. O să punem iaurtul într-un castron și... ce fel de recipiente îți trebuie?
   - În formă de rachetă.
   Billie se întreba dacă profesorii de la școală se gândeau vreodată cât de mult le dădeau de lucru mamelor și așa aglomerate, când le ofereau cu atâta ușurință instrucțiuni copiilor să aducă de acasă tot felul de chestii. A pus pe trei farfurii pâine prăjită și unsă cu unt și ouăle jumări, fără să-și mănânce porția.
    S-a dus în spatele casei și a luat o cutie tubulară de detergent, din carton, o sticlă de săpun lichid, din plastic, o cutie de înghețată, tot din carton și o cutie de bomboane din ciocolată, în formă de inimă.
   Cea mai mare parte a ambalajelor înfățișa familii consumând produsele respective - în general o casnică frumușică și doi copii fericiți, iar în fundal, un tată care fuma pipă. Se întreba dacă și pe alte femei le enervau aceste stereotipuri la fel de mult ca pe ea.
    Nu trăise niciodată într-o astfel de familie. Tatăl ei, un croitor sărac din Dallas, murise când ea era bebeluș, iar mama ei crescuse cinci copii într-o sărăcie lucie. Billie însăși divorțase când Larry nu avea decât 2 ani. Erau destule familiile din care lipsea bărbatul, în care mama era văduvă, divorțată sau o femeie pierdută, așa cum se mai spunea. Însă astfel de familii nu erau înfățișate pe cutiile de cereale.
   Billie a pus toate recipientele într-o pungă de cumpărături, ca Larry să le ducă la școală.
   - Măiculiță, fac pariu că am mai multe decât oricine! a exclamat puștiul. Mersi, mami.
   I se răcise micul dejun, dar Larry era fericit.
   De afară s-a auzit sunetul unui claxon și Billie a aruncat repede un ochi în oglinda de pe ușa unui dulap, să vadă cum arăta. Părul negru și cârlionțat fusese pieptănat în grabă, nu era machiată, doar un pic de tuș, pe care uitase să-l demachieze cu o seară în urmă, și era îmbrăcată cu un pulover roz prea mare... totuși efectul era oarecum sexi.
   Ușa din spate s-a deschis și a intrat Roy Brodsky, cel mai bun prieten al lui Larry. Băieții s-au salutat veseli, ca și cum fuseseră despărțiți o lună, și nu doar câteva ore. Billie observase că Larry era prieten doar cu băieții. La grădiniță, lucrurile stătuseră altfel, băieții și fetele se jucau împreună, fără deosebiri. Se întreba ce schimbări psihologice se petreceau în jurul vârstei de 5 ani, care îi făceau pe copii să prefere propriul gen.
   Roy a fost urmat de tatăl lui, Harold, un bărbat chipeș, cu ochi căprui și blânzi. Harold Brodsky era văduv - mama lui Roy murise într-un accident de mașină. Harold preda chimia la Universitatea George Washington. Billie și Harold ieșeau împreună. Harold s-a uitat la ea drăgăstos și a spus:
   - Doamne, arăți minunat!
   Billie a zâmbit și l-a sărutat pe obraz.
   La fel ca și Larry, Roy avea o pungă plină cu ambalaje.
   - Ți-ai golit jumătate din cutiile din bucătărie? l-a întrebat Billie pe Harold.
   - Da. Am castronașe pentru cereale pline cu fulgi de săpun, ciocolată și brânză topită. Și 6 role de hârtie igienică fără cilindrul de carton din mijloc.
   - Fir-ar nu m-am gândit la rolele de hârtie!
   El a râs.
   - Ce părere ai dacă luăm cina la mine, astă-seară?
   Billie era surprinsă.
   - Intenționezi să gătești?
   - Nu chiar. Mă gândeam să o rog pe doamna Riley să pregătească o caserolă, pe care să o pot încălzi.
   - Bine, a consimțit ea.
   Nu mai luase cina la el până atunci. De obicei, mergeau la film, la concerte de muzică clasică sau la petreceri acasă la alți profesori de universitate. Femeia se întreba ce-l făcuse să o invite.
   - Diseară, Roy se duce la ziua de naștere a unui văr și o să rămână acolo peste noapte. O să putem sta de vorbă fără să fim întrerupți.
   - OK, a rostit Billie, cu considerație.
   Desigur, puteau să stea de vorbă și la restaurant fără să fie întrerupți.
   Harold mai avea un motiv ca să o invite la el acasă când fiul lui va fi plecat toată noaptea. L-a privit. Bărbatul avea o expresie deschisă și candidă - știa la ce se gândea ea.
   - O să fie perfect, a continuat Billie.
   - Vin să te iau pe la 8. Haideți, băieți!
   I-a mânat pe copii afară, pe ușa din spate.
   Larry a plecat fără să-și ia la revedere și Billie învățase că asta însemna că totul era în ordine. Când era neliniștit din vreo pricină sau pe cale să se îmbolnăvească, pleca greu, agățându-se de ea.
   - Harold e un bărbat bun, a zis mama ei. Ar trebui să te măriți cu el mai repede, înainte să se răzgândească.
   - N-o să se răzgândească.
   - Doar să nu ieși cu el până nu pune ce are pe masă.
   Billie i-a zâmbit mamei sale.
   - Nu-ți scapă mai nimic, nu-i așa, mamă?
   - Sunt bătrână, nu tâmpită.
   Billie a curățat masa și a aruncat la gunoi micul ei dejun. A început să se grăbească, a scos așternuturile de pe patul ei, al lui Larry și al mamei sale, a făcut o legăturică din ele, pe urmă a vârât-o într-un sac pentru rufe murdare.
   I l-a arătat lui Becky-Ma și a zis:
   - Nu uita, tot ce trebuie să faci este să i-l dai omului de la spălătorie, când vine. Bine, mamă?
   - Nu mai am pastile de inimă, a anunțat-o mama ei.
   - Pe naiba!
   Nu prea înjura de față cu mama ei, dar ajunsese la capătul răbdării.
   - Mamă, azi am o zi grea la birou și nu am timp să trec pe la nenorocitul de farmacist!
   - Nu am ce-ți face, mi s-au terminat.
   Cel mai enervant lucru la Becky-Ma era felul în care trecea de la atitudinea unei mame înțelegătoare la aceea de copil neputincios.
   - Puteai să-mi fi spus ieri că o să rămâi fără - ieri am făcut cumpărături! Nu pot să merg în fiecare zi la magazin, am o slujbă.
   Becky-Ma a izbucnit în plâns.
   Imediat Billie a lăsat-o mai moale.
   - Iartă-mă, mamă.
   Becky-Ma plângea cu ușurință, la fel ca și Larry. În urmă cu 5 ani, când toți trei se mutaseră împreună, mama ei o ajuta să aibă grijă de Larry.
   Dar în prezent abia dacă mai era în stare să aibă grijă de el cele câteva ore, după ce venea de la școală. Totul ar fi mai ușor dacă Billie și Harold s-ar fi căsătorit.
   A sunat telefonul. A bătut-o pe Ma pe umăr și a ridicat receptorul. Era Bern Rothsten, fostul ei soț. Billie se înțelegea bine cu el, în ciuda faptului că divorțaseră. De două sau trei ori pe săptămână venea să-l vadă pe Larry; și contribuia bucuros la cheltuielile pentru creșterea băiatului. Billie fusese furioasă pe el, odinioară, dar asta cu mult timp în urmă.
    În acel moment i-a zis:
   - Bună, Bern... te-ai trezit devreme.
   - Mda. Mai ai vești de la Luke?
   A rămas surprinsă.
   - Luke Lucas? În ultimul timp? Nu... s-a întâmplat ceva?
   - Nu știu, poate.
   Bern și Luke împărtășeau legătura strânsă care se creează între rivali. În tinerețe se certau încontinuu. Discuțiile lor păreau adeseori încrâncenate, dar cu toate acestea rămăseseră apropiați și la colegiu, și pe toată durata războiului.
   - Ce s-a întâmplat? l-a întrebat Billie.
   - M-a sunat luni. Am fost oarecum surprins. Nu primesc prea des vești de la el.
   - Nici eu, a zis Billie, făcând un efort să-și amintească. Ultima dată când l-am văzut a fost în urmă cu câțiva ani, cred.
   Când și-a dat seama ce mult trecuse de atunci, s-a întrebat de ce lăsaseră să se stingă prietenia dintre ei. Poate, pur și simplu, fiindcă ea era mereu ocupată, și-a zis. Îi părea rău.
   - Vara trecută am primit un bilet de la el, a adăugat Bern. I-a citit puștiului surorii sale cărțile mele.
   Bern era autorul unei serii de cărți pentru copii, The Terrible Twins, care avusese mare succes.
   - Zicea că l-au făcut să râdă. Era o scrisoare drăguță.
   - Și de ce te-a sunat luni?
   - Zicea că vine la Washington și voia să mă vadă. Ceva s-a întâmplat.
   - Ți-a spus ce?
   - Nu prea. A zis doar: „E cum făceam pe timpul războiului”.
   Billie a ridicat îngrijorată din sprâncene. În timpul războiului Luke și Bern făcuseră parte din OSS, care opera în spatele liniilor inamice, în sprijinul Rezistenței franceze.
    „Însă au ieșit din organizație încă din 1946, nu? Cel puțin asta îmi aduc aminte”, reflectă ea.
   - Ce crezi că a vrut să spună?
   - Nu știu. A zis că o să mă sune când va ajunge la Washington. Luni seara s-a cazat la hotelul Carlton. Azi e miercuri și încă nu mi-a telefonat. Și noaptea trecută nu a dormit în patul lui.
   - De unde știi toate astea?
   Bern a scos un sunet de nerăbdare.
   - Billie, ținând cont că și tu ai făcut parte din OSS, ce-ai fi făcut în acest caz?
   - Cred că i-aș fi oferit unei cameriste câțiva dolari.
   - Corect. Deci a fost plecat toată noaptea și nu a revenit la hotel.
   - Poate că a umblat și el ca motanul.
   - Și poate că Billy Graham trage pe nas, deși nu prea cred. Tu?
   Bern avea dreptate. Luke era dependent de sex, nu glumă, dar avea nevoie de chestii intense, nu de varietate. Billie știa.
   - Nu, nici eu nu cred.
   - Sună-mă dacă afli ceva despre el, OK?
   - Sigur, bineînțeles.
   - Ne mai auzim.
   - Pa.
   Billie a pus receptorul în furcă.
   Pe urmă s-a așezat la masa de bucătărie, uitând de treburile pe care le avea de făcut, cu gândul la Luke.

1941

   Șoseaua 138 traversa Massachusetts, unduindu-se spre sud, către Rhode Island. Nu era niciun nor și Luna sclipea pe drumurile de țară.
    Bătrânul Ford nu avea radiator. Billie era înfășurată bine în haină, cu fular și mănuși, dar picioarele nu și le mai simțea. Cu toate astea, nu o deranja foarte tare.
   Nu era cine știe ce lucru greu să-ți petreci câteva ore în mașină, singură cu Luke Lucas, chiar dacă el era iubitul altcuiva. Din experiență știa că bărbații frumoși erau plictisitor de vanitoși, totuși el părea să fie o excepție.
   Drumul până în Newport a durat o veșnicie. Paradoxal, lui Luke părea să-i fi plăcut această lungă călătorie. Unii dintre băieții de la Harvard erau nervoși în preajma femeilor atrăgătoare și fumau țigară de la țigară sau beau din sticluțele plate, ascunse prin buzunare, își netezeau mereu părul și își tot îndreptau cravata. Luke era relaxat, conducea aparent fără niciun efort și făcea conversație. Traficul nu era deloc aglomerat și se uita la ea tot atât cât privea și drumul.
   Au discutat despre războiul din Europa. În dimineața aceea, la Radcliffe Yard, grupuri rivale de studenți instalaseră niște gherete și distribuiseră fluturași. Intervenționiștii susțineau pătimaș intrarea Americii în război, iar susținătorii Comitetului America First (America First Committee - AFC), dimpotrivă, se opuneau cu aceeași fervoare. Se adunase o mare mulțime, bărbați și femei, studenți și profesori.
    Când au aflat că băieții de la Harvard vor fi printre primii care vor muri, discuția lor a devenit foarte emoțională.
   - Am verișori în Paris, a zis Luke. Mi-ar plăcea să mergem acolo și să-i salvăm. Dar ăsta e un motiv destul de personal.
   - Și eu am un motiv personal, sunt evreică, a spus Billie. Însă, în loc să trimitem americanii să moară în Europa, aș deschide granițele pentru refugiați. Să salvăm vieți în loc să ucidem oameni.
   - La fel crede și Anthony.
   Billie era încă furioasă din pricina fiascoului din acea seară.
   - Nici nu poți să-ți imaginezi cât sunt de furioasă pe Anthony. Trebuia să se asigure că puteam rămâne în apartamentul prietenilor lui.
   Spera la compătimire din partea lui, însă Luke a dezamăgit-o.
   - Cred că amândoi ați fost puțin prea degajați în legătură cu toată povestea, a zis el, zâmbind prietenos, dar nota de dojană era inconfundabilă.
   Billie era iritată. Totuși, îi era recunoscătoare că făcea drumul acesta cu ea, așa că și-a înghițit cuvintele care îi răsăriseră pe buze, drept răspuns.
   - Îi iei apărarea prietenului tău și asta e în ordine, a zis ea blajin. Însă cred că era de datoria lui să-mi protejeze reputația.
   - Da, dar și tu la fel.
   Era surprinsă cât de critic era Luke. Până atunci fusese numai zâmbet.
   - După cum mi se pare, crezi că a fost vina mea!
   - A fost, mai bine zis, vorba de ghinion, a răspuns el. Și Anthony te-a pus în situația în care un mic ghinion putea să-ți facă mult rău.
   - Ăsta e adevărul.
   - Și tu i-ai permis.
   Billie și-a dat seama că dezaprobarea lui o irita. Voia ca el să aibă o părere bună despre ea - deși habar nu avea de ce îi păsa de asta.
   - Oricum, e ultima dată când mai fac așa, indiferent cu ce bărbat, a rostit ea, vehement.
   - Anthony e un tip nemaipomenit, e foarte isteț, dar puțin cam excentric.
   - Le face pe fete să-și dorească să-i poarte de grijă, să-l pieptene și să-i calce costumele și să-i gătească supă de găină.
   Luke a râs.
   - Pot să-ți pun o întrebare indiscretă?
   - N-ai decât să încerci.
   Privirile li s-au întâlnit o clipă.
   - Ești îndrăgostită de el?
   De unde până unde? Ei îi plăceau bărbații care erau în stare să o surprindă, așa că i-a răspuns sincer:
   - Nu. Țin mult la el, îmi place compania lui, însă nu-l iubesc.
   Billie se gândea la iubita lui Luke. Elspeth era senzațională, cea mai frumoasă fată din campus, înaltă, cu părul lung, arămiu și chipul palid, cu trăsături ferme, ca o regină nordică.
   - Și tu? O iubești pe Elspeth?
   Luke și-a întors fața la drum.
   - Nu cred că știu ce înseamnă să iubești.
   - Evaziv răspuns.
   - Ai dreptate.
   I-a aruncat o privire bănuitoare, apoi a decis că poate să aibă încredere în ea.
   - Deci, ca să fiu sincer, niciodată până la ea nu am fost mai aproape de a mă îndrăgosti, dar tot nu știu dacă asta este iubire adevărată.
   Billie a simțit un frison de vinovăție.
   - Mă întreb ce-ar zice Anthony și Elspeth despre noi dacă ar afla despre conversația noastră.
   Stânjenit, Luke a tușit și a schimbat subiectul.
   - Mare păcat că ați dat peste tipii ăia la cămin.
   - Sper că Anthony n-o să fie descoperit. Ar putea să-l exmatriculeze.
   - Nu e singurul. Și tu ai putea să ai probleme.
   Fata a încercat să nu se gândească la asta.
   - Nu cred că știa cineva cine eram. L-am auzit pe unul dintre ei zicând „târfă”.
   Luke i-a aruncat o privire surprinsă.
   Și-a imaginat că Elspeth nu ar fi folosit cuvântul „târfă” și își dorea să nu-l fi rostit nici ea.
   - Cred că am meritat-o, a mai adăugat Billie. Eram în căminul unui bărbat la miezul nopții.
   - Nu cred că există vreodată o justificare pentru lipsa de maniere.
   Billie s-a gândit enervată că era un reproș adresat în egală măsură și ei, și bărbatului care o insultase. Luke avea o fire tăioasă. O înfuria - numai că asta îl făcea să fie interesant. A decis să nu se mai poarte cu mănuși.
   - Dar tu? Ești plin de predici când e vorba de mine și de Anthony, nu? Oare n-ai pus-o pe Elspeth într-o situație vulnerabilă în seara asta? Când ai ținut-o în mașină până noaptea, târziu?
   Spre surprinderea ei, Luke a început să râdă, admirativ.
   - Ai dreptate, sunt un idiot îngâmfat. Am riscat cu toții.
   - Ăsta e adevărul, a întărit Billie, cutremurându-se. Nu știu ce m-aș face dacă m-ar da afară.
   - Ai studia în altă parte, presupun.
   Billie a clătinat din cap.
   - Sunt admisă cu bursă. Tata e mort și mama e o văduvă fără niciun ban. Și dacă aș fi exmatriculată pentru comportament imoral, nu prea aș mai avea șanse să primesc o altă bursă. De ce pari așa de surprins?
   - Să-ți spun drept, trebuie să recunosc faptul că nu te prea îmbraci ca o bursieră.
   Îi făcea plăcere că el îi remarcase hainele.
   - E vorba de bursa Leavenworth, a explicat Billie.
   - Uau! Probabil că ești un geniu.
   Bursa Leavenworth era o bursă renumită și foarte generoasă, pentru care se înscriau mii de studenți eminenți.
   - Nu prea știu dacă e cazul, a spus ea, flatată de respectul din vocea lui. Se pare că nu sunt destul de isteață ca să mă asigur că am unde să rămân peste noapte.
   - Pe de altă parte, să fii dat afară de la facultate nu e cel mai rău lucru din lume. Unii dintre cei mai deștepți oameni au renunțat la studii - și pe urmă au devenit milionari.
   - Pentru mine ar însemna sfârșitul lumii. Nu vreau să devin milionară, ci să-i ajut pe cei bolnavi să se însănătoșească.
   - Vrei să te faci doctor?
   - Psiholog. Vreau să înțeleg cum funcționează creierul.
   - De ce?
   - Întrucât este așa de misterios și de complicat. Chestii precum logica, felul în care gândim. Cum ne imaginăm lucruri care nu se află în fața ochilor - animalele nu pot face asta. Abilitatea de a ne aminti - peștii nu au memorie, știai?
   Luke a încuviințat.
   - Și cum se face că aproape oricine poate să recunoască o octavă muzicală? a adăugat Luke. Două note, frecvența uneia fiind dublul celeilalte - cum de creierul nostru știe asta?
   - Și ție ți se pare interesant!
   Era mulțumită că el îi împărtășea curiozitatea.
   - De ce a murit tatăl tău?
   Lui Billie i s-a pus un nod în gât. Tristețea a copleșit-o brusc. Se lupta să-și rețină lacrimile. Întotdeauna se întâmpla așa: un cuvânt rostit la întâmplare și, din senin, o năpădea o tristețe atât de adâncă, încât abia dacă mai putea să vorbească.
   - Iartă-mă, îmi pare sincer rău, s-a scuzat Luke. N-am vrut să te supăr.
   - Nu e vina ta, a reușit ea să îngaime, inspirând profund. A înnebunit. Într-o duminică dimineață s-a dus să se scalde în râul Trinity. Problema e că ura apa și nu știa să înoate. Cred că a vrut să moară. Aceeași opinie a avut-o și medicul legist, însă membrilor comisiei li s-a făcut milă de noi și au spus că a fost un accident, ca să putem primi asigurarea lui de viață. A fost 100 de dolari. Am trăit din ei aproape 1 an.
   Billie a tras adânc aer în piept.
   - Haide să vorbim despre altceva. Spune-mi despre matematică.
   Luke s-a gândit un moment.
   - Păi, matematica e la fel de ciudată ca și psihologia. De exemplu, numărul pi. De ce raportul dintre circumferință și diametru este de 3,14? De ce nu șase sau doi și jumătate? Cine a decis că așa trebuie să fie, și de ce?
   - Vrei să explorezi spațiul cosmic, nu-i așa?
   - Cred că este cea mai interesantă aventură pe care a trăit-o omenirea.
   - Iar eu vreau să scrutez mintea.
   Billie a zâmbit. Tristețea pierderii suferite se stingea.
   - Știi că avem ceva în comun... Amândoi suntem animați de idei mărețe.
   Luke a râs și a pus frână.
   - Hei, ajungem la o intersecție de drumuri.
   Billie a aprins lanterna și s-a uitat la harta pe care o ținea pe genunchi.
   - Fă la dreapta, l-a ghidat ea.
   Se apropiau de Newport. Timpul trecuse repede. Fetei îi părea rău că se termina călătoria.
   - Habar nu am ce-o să-i spun vărului meu, a zis ea.
   - Ce fel de tip e?
   - Cam ciudățel.
   - Ciudățel? În ce sens?
   - Este homosexual.
   Luke s-a uitat la ea repede, surprins.
   - Înțeleg.
   Billie nu avea pic de răbdare cu bărbații care se așteptau ca femeile să baleteze în jurul subiectului sex.
   - Te-am șocat din nou, nu-i așa?
   Luke i-a zâmbit.
   - Cum spui tu... Ăsta e adevărul.
   Billie a început să râdă. Era un colocvialism texan și se simțea bucuroasă că el observa mici detalii despre ea.
   - Drumul se bifurcă, a spus Luke.
   Billie a consultat din nou harta.
   - Trebuie să tragi pe dreapta, nu găsesc ruta.
   Luke a oprit mașina și s-a aplecat spre scaunul ei, să se uite la hartă în lumina lanternei. S-a întins ca să întoarcă harta puțin și când i-a atins mâna rece, Billie i-a simțit căldura.
   - Poate că suntem aici, a presupus el, arătând locul cu degetul.
   În loc să se uite la hartă, Billie s-a trezit că îi privea fața. Era adânc umbrită, luminată doar de Lună și de pâlpâirea difuză a lanternei. Părul îi cădea într-o parte, peste ochiul stâng. Un moment mai apoi el i-a simțit căutătura fixă și a țintuit-o cu privirea. Fără să se gândească la ce face, Billie și-a ridicat mâna și i-a mângâiat obrazul cu muchia degetului mic.
   Luke s-a uitat lung la ea și Billie a văzut în ochii lui surpriza și dorința.
   - Încotro o luăm? a murmurat fata.
   Luke s-a tras brusc înapoi și a pornit mașina.
   - O luăm..., a bâiguit el plin de emoție, dregându-și vocea... o luăm pe drumul din stânga.
   Billie se întreba ce mama dracului făcea ea în clipa aia. Luke își petrecuse toată seara giugiulindu-se cu cea mai frumoasă fată din campus. Ea ieșise cu colegul de cameră al lui Luke. Ce era în mintea ei?
   Sentimentele ei pentru Anthony nu erau prea puternice, nici înainte de catastrofa din acea seară. Dar, chiar și așa, se întâlnea cu el, prin urmare sigur nu ar trebui să flirteze cu prietenul lui cel mai bun.
   - De ce ai făcut gestul acela? a întrebat Luke, furios.
   - Nu știu. Nu a fost premeditat, s-a întâmplat, pur și simplu. Condu mai încet.
   Luke luase o curbă cu viteză prea mare.
   - Nu vreau să mă simt astfel cu tine! a spus Luke.
   Billie a rămas brusc fără suflu.
   - Astfel cum?
   - Nu contează.
   Mirosul mării a pătruns în mașină și Billie și-a dat seama că erau aproape de casa vărului ei. A recunoscut drumul.
   - A doua la stânga, l-a ghidat ea. Dacă nu încetinești, o să ratezi intrarea.
   Luke a pus frână și a cotit pe un drum neasfaltat.
   Pe de o parte, Billie ar fi vrut să ajungă la destinație și să coboare din mașină, ca să lase în urmă acea tensiune insuportabilă. Pe de altă parte, o altă ființă din ea ar fi vrut să continue la nesfârșit drumul cu Luke.
   - Am ajuns, a spus ea.
   Au oprit în dreptul unei case fără etaj, cu streșinile dantelate și un felinar la intrare. Fordul a surprins în lumina farurilor o mâță care stătea nemișcată pe un pervaz de fereastră, privindu-i calmă și disprețuitoare față de zbuciumul emoțiilor omenești.
   - Vino înăuntru, a zis Billie. Denny o să ne facă o cafea, să te țină treaz pe drumul de întoarcere.
   - Mulțam, nu. O să aștept aici până ajungi în siguranță înăuntru.
   - Ai fost foarte bun cu mine. Nu cred că o merit.
   - Suntem prieteni? a întrebat-o el, luând mâna pe care ea i-o întinsese.
   Billie i-a dus mâna la buze și el i-a sărutat-o, apoi și-a pus obrazul pe ea și a închis ochii. După o clipă l-a auzit cum gemea încet. A deschis ochii și a văzut că o privea fix. Luke și-a pus mâna pe ceafa ei, a tras-o spre el și s-au sărutat. A fost un sărut delicat, cu buze moi, răsuflarea fierbinte și degetele lui abia atingându-i ceafa. Billie l-a prins de reverul hainei lui de tweed aspru și l-a tras mai aproape.
   Dacă ar fi vrut să o aibă în acel moment, Billie știa că nu i-ar fi rezistat. Gândul a făcut-o să ardă de dorință.
   Cu o pornire sălbatică, i-a prins buza de jos cu dinții și l-a mușcat.
   Apoi s-a auzit vocea lui Denny.
   - Cine e acolo?
   Billie s-a depărtat de Luke și s-a uitat pe geam. În locuință se aprinseseră luminile și Denny stătea în prag, îmbrăcat cu un halat de casă din mătase purpurie.
   Billie s-a întors spre Luke.
   - Aș putea să mă îndrăgostesc de tine în aproximativ 20 de minute. Însă nu cred că putem să fim prieteni.
   L-a mai privit încă un moment și a văzut în ochii lui că îl măcina același conflict pe care și ea îl simțea în suflet. Apoi și-a întors privirea, a inspirat profund și s-a dat jos din mașină.
   - Billie? a întrebat Denny. Pentru Dumnezeu, ce faci aici?
   Fata a traversat curtea, a urcat pe verandă și i-a căzut în brațe.
   - Oh, Denny, a murmurat ea. Îl iubesc pe bărbatul acela și el este al altei femei!
   Denny a bătut-o pe spate, cu delicatețe.
   - Scumpo, știu exact ce simți.
   Billie a auzit mașina pornind și s-a întors să-i facă din mână. Când a trecut pe lângă ea, a văzut fața lui Luke și sclipirea a ceva ce strălucea pe obrazul lui.
   Pe urmă el a dispărut în întuneric.

8:30 A.M.

   Cocoțat chiar în vârful conului ascuțit al rachetei Redstone se află ceva ce seamănă cu o căsuță mare de păsărele, cu un acoperiș abrupt și un drapel înfipt chiar în centru. Segmentul acesta, de vreo patru metri lungime, conține treptele a doua, a treia și a patra ale rachetei – și satelitul în sine.

   Agenții secreți din America nu au fost niciodată așa de puternici cum erau în ianuarie 1958.
   Directorul CIA, Allen Dulles, era fratele lui John Foster Dulles, secretar de Stat al lui Eisenhower - așa că agenția avea o legătură directă la administrație. Dar acesta era doar jumătate din adevăr.
   Ierarhic, sub Dulles se aflau patru directori adjuncți, dintre care numai unul era important - directorul adjunct pentru Planuri. Directoratul pentru Planuri mai era cunoscut și sub sintagma CS (Clandestine Services), Servicii Clandestine, și acesta era departamentul care organizase lovituri de stat împotriva guvernelor cu orientări de stânga din Iran și Guatemala.
   Administrația Eisenhower de la Casa Albă fusese uluită și încântată de modul fără vărsare de sânge și cu cheltuieli moderate în care s-au făcut loviturile, mai ales prin comparație cu costurile unui război adevărat, cum era cel din Coreea. Prin urmare, băieții de la Planuri se bucurau de un prestigiu enorm în cercurile guvernamentale - deși nu și în rândul publicului american, căruia i se comunicase prin ziare că ambele lovituri fuseseră provocate de forțele anticomuniste locale.
   În cadrul Directoratului Planuri exista Departamentul Servicii Tehnice, condus de Anthony Carroll. Acesta fusese angajat încă de la înființarea CIA, în 1947. Întotdeauna plănuise să lucreze la Washington - la Harvard, obiectul principal de studiu fusese administrația - și în timpul războiului fusese o vedetă a OSS. La începutul anilor ’50, fusese trimis la Berlin, unde organizase săparea unui tunel din sectorul american până la o conductă telefonică din zona sovietică, operațiune în cadrul căreia ascultase comunicările KGB-ului.
    Tunelul a rămas nedescoperit timp de 6 luni, timp în care CIA a adunat un maldăr de informații neprețuite. S-a dovedit cea mai mare lovitură de spionaj a Războiului Rece și recompensa lui Anthony fusese poziția de conducere.
   Serviciile Tehnice erau, teoretic vorbind, un departament de pregătire.
   Undeva în sudul Virginiei exista o veche fermă, unde recruții învățau cum să intre în case prin efracție și să ascundă microfoane, cum să facă uz de coduri și de cerneală invizibilă, cum să șantajeze diplomații și să intimideze informatorii. Dar „pregătirea” mai servea și ca paravan general pentru acțiunile sub acoperire din interiorul SUA. Faptul că agenției îi era interzis, prin lege, să opereze în interiorul Statelor Unite nu constituia decât o inconveniență minoră. Mai tot ce dorea să facă Anthony, de la ascultatul telefoanelor șefilor de sindicat până la testarea unor seruri ale adevărului pe deținuții din închisori, putea fi catalogat drept exerciții de pregătire.
   Supravegherea lui Luke nu făcea excepție.
   Șase agenți cu experiență se adunaseră în biroul lui Anthony. Era o încăpere spațioasă, cu mobilier ieftin, de pe timpul războiului: un birou mic, un dulap din metal pentru dosare, o masă cu picior și un set de scaune pliante. Fără îndoială că noul sediu din Langley era plin de canapele tapițate și lambriuri din mahon, numai că lui Anthony îi plăcea aspectul spartan.
   Pete Maxell le arăta un portret instantaneu al lui Luke și o descriere a hainelor pe care le purta, în timp ce Anthony îi punea la curent pe agenți.
   - Ținta de astăzi este un angajat de nivel mediu al Departamentului de Stat cu acces la informații secrete de nivel ridicat, zicea el. Suferă un fel de cădere nervoasă. A aterizat de la Paris luni, și-a petrecut toată ziua la hotelul Carlton și marți a dat-o într-o beție. Noaptea trecută și-a petrecut-o în oraș și azi-dimineață s-a dus la un cămin pentru persoanele fără adăpost. Riscurile de securitate sunt evidente.
   Unul dintre agenți, „Red” Rifenberg, a ridicat mâna.
   - O întrebare.
   - Spune.
   - De ce nu-l aducem, pur și simplu, aici, să-l întrebăm ce dracu’ se întâmplă?
   - Până la urmă o s-o facem.
   Ușa biroului lui Anthony s-a deschis și a intrat Carl Hobart. Era un bărbat dolofan, chel, cu ochelari, șeful Serviciilor Specializate, care includeau Departamentul Înregistrări și Decodificări, precum și Serviciile Tehnice. Teoretic, era șeful imediat superior al lui Anthony. Acesta din urmă a gemut surd, rugându-se ca Hobart să nu se amestece în ce făcea el, mai ales în acea zi.
   Anthony și-a continuat prezentarea.
   - Înainte de a ne deconspira, vrem să știm ce face subiectul, unde merge - cu cine ia legătura, dacă e cazul. Într-o situație de genul ăsta, s-ar putea să fi avut probleme cu nevasta. Dar s-ar putea și să transmită informații dușmanului, fie din considerente ideologice, fie pentru că îl șantajează, iar acum presiunea a devenit prea mare pentru el. Dacă este implicat în vreun fel de activitate de trădare, avem nevoie de toate informațiile pe care le putem obține, înainte de a-l aresta.
   Hobart l-a întrerupt.
   - Despre ce e vorba?
   Anthony s-a întors încet spre el.
   - Un mic exercițiu de antrenament. Executăm o acțiune de supraveghere asupra unui diplomat suspect.
   - Dați cazul la FBI, a zis Hobart, brusc.
   În timpul războiului, Hobart lucrase pentru ONI (Office of Naval Intelligence), Serviciile Secrete ale Marinei. Pentru el, spionajul însemna, pur și simplu, să afli unde este dușmanul și ce face acolo. Nu-i plăceau veteranii OSS și trucurile lor murdare. Conflictul împărțea agenția fix în două. Tipii de la OSS erau niște aventurieri. Învățaseră meserie în timpul războiului și nu prea aveau respect față de bugete și protocol. Pe birocrați îi scotea din minți nonșalanța lor. Iar Anthony era arhetipul aventurierului: un temerar arogant, care nu era prins niciodată, oricât de grave erau faptele, doar pentru că era foarte bun în ceea ce făcea.
   Anthony i-a aruncat lui Hobart o privire de gheață.
   - De ce?
   - E treaba FBI-ului, nu a noastră, să prindă spionii comuniști din America - așa cum știi foarte bine.
   - Trebuie să urmărim firul, până la sursa informațiilor. Un caz ca ăsta poate să furnizeze o grămadă de informații, dacă vom acționa cum trebuie. Dar pe cei de la FBI nu-i interesează decât publicitatea pe care o obțin, pentru că îi aduc pe comuniști pe scaunul electric.
   - Asta e legea!
   - Da, însă noi doi știm că e o tâmpenie.
   - Nu contează.
   Un lucru aveau în comun grupările rivale din CIA, și aceea era ura față de FBI și de megalomanul director al biroului, J. Edgar Hoover. Așa că Anthony a adăugat:
   - Oricum, când s-a mai întâmplat ca FBI să ne ofere nouă ceva?
   - Nu s-a mai întâmplat, a răspuns Hobart. Dar azi am o altă însărcinare pentru tine.
   Anthony începea să se înfurie. Unde se credea tâmpitul ăsta? Nu era treaba lui să împartă însărcinările.
   - Despre ce vorbești?
   - Casa Albă a cerut un raport despre modalitățile în care putem trata o grupare de rebeli din Cuba. În această dimineață va avea loc o ședință la nivel înalt. Am nevoie ca tu și oamenii tăi cu experiență să mă informeze.
   - Îmi ceri să te informez despre Fidel Castro?
   - Sigur că nu. Știu tot despre Castro. Am nevoie să îmi furnizezi idei practice despre cum putem rezolva insurecția.
   Anthony disprețuia exprimări de genul acesta, mieroase.
   - De ce nu spui exact ce vrei? Vrei să știi cum putem să-i eliminăm.
   - Poate.
   Anthony a râs disprețuitor.
   - Păi, ce altceva am putea face - să le deschidem o școală de duminică?
   - Decizia asta ține de Casa Albă. Treaba noastră e să prezentăm opțiunile. Tu poți să-mi dai câteva sugestii.
   Anthony își păstrase expresia de indiferență, însă în sinea lui era îngrijorat. În acea zi nu avea vreme de lucruri care să-i distragă atenția, ci de oamenii lui cei mai buni ca să-l supravegheze pe Luke.
   - O să văd ce pot face, l-a asigurat Anthony, sperând că Hobart se va mulțumi cu o promisiune vagă.
   Nu a fost așa.
   - În sala mea de ședințe, la ora 10, cu cei mai experimentați dintre agenții tăi - fără scuze, a zis Hobart și s-a întors să plece.
   Anthony s-a decis.
   - Nu, a răspuns el.
   Ajuns la ușă, Hobart s-a întors.
   - Nu era o sugestie, a replicat șeful Serviciilor Specializate. Să fiți prezenți.
   - Uită-te la mine, i-a cerut Anthony.
   Fără tragere de inimă, Hobart l-a privit în față. Carroll a rostit cu grijă fiecare cuvânt:
   - Du-teʼn mă-ta!
   Unul dintre agenți a chicotit.
   Capul pleșuv al lui Hobart devenise stacojiu.
   - O să mai vorbim noi despre asta. Mult mai mult.
   A ieșit, trântind ușa.
   Au izbucnit cu toții în râs.
   - Înapoi la treabă, i-a îndemnat Anthony. În clipa asta, Simons și Betts îl urmăresc pe subiect, dar trebuie să fie înlocuiți în câteva minute. Vreau ca Red Rifenberg și Ackie Horwitz să preia supravegherea. O să facem ture de câte 6 ore fiecare, cu o echipă de rezervă gata să preia în orice clipă. Asta e tot deocamdată.
   Agenții au părăsit biroul în grup, însă Pete Maxell a rămas.
   Se bărbierise și îmbrăcase costumul obișnuit, cu o cravată îngustă. I se vedeau și mai bine dinții strâmbi și semnul din naștere, pata roșie, cum s-ar întrezări geamurile sparte la o casă nouă. Era un tip timid și nesociabil, poate din cauza felului în care arăta și a puținilor prieteni pe care îi avea și cărora le era total devotat. În acel moment avea un aer preocupat.
   - Nu riști prea mult cu Hobart? a întrebat el.
   - E un dobitoc.
   - E totuși șeful tău.
   - Nu-i pot permite să anuleze o operațiune importantă de supraveghere.
   - Dar l-ai mințit. Ar putea să afle ușor că Luke nu e un diplomat din Paris.
   Anthony a ridicat din umeri.
   - Atunci, o să-i spun altă poveste.
   Pete îl privea cu îndoială, dar a încuviințat cu o înclinare a capului și s-a îndreptat către ușă.
   Anthony era de acord.
   - Ai dreptate însă. Mi-am pus definitiv capul pe butuc. Dacă se întâmplă ceva aiurea, Hobart n-o să scape ocazia să-mi ia gâtul.
   - Așa mă gândeam și eu.
   - Prin urmare, am face bine să fim siguri că nu se întâmplă nimic aiurea.
   Pete a ieșit. Anthony s-a uitat la telefon, încercând să se calmeze și să aibă răbdare. Politicile de birou îl înfuriau, însă oameni ca Hobart găseai întotdeauna prin preajmă. Cinci minute mai târziu a sunat telefonul și el a ridicat receptorul.
   - Sunt Carroll.
   - Iar l-ai supărat pe Carl Hobart.
   Era vocea șuierată a unui bărbat care fumase și băuse frenetic aproape toată viața lui.
   - Bună dimineața, George! a zis Anthony.
   George Cooperman, superiorul imediat al lui Hobart, era director adjunct la Operațiuni și camarad de arme cu Anthony în timpul războiului.
   - Hobart ar face bine să nu-mi stea în cale.
   - Mișcă-te încoace, puțoi arogant ce ești! a spus George binevoitor.
   - Vin imediat.
   Anthony a închis telefonul. A tras sertarul de la birou și a scos un plic în care se găsea un pachet gros de foi xeroxate. Pe urmă și-a pus sacoul și s-a îndreptat spre biroul lui Cooperman, situat în Clădirea P, de alături.

   Cooperman era un tip înalt și bine făcut, de vreo 50 de ani, cu fața brăzdată prematur de riduri. Ținea o cană uriașă de cafea la îndemână și o țigară în colțul gurii. Citea ziarul moscovit Pravda: absolvise la Princeton secția de Literatură Rusă.
Cooperman a aruncat ziarul pe birou.
   - De ce nu poți să te porți frumos cu idiotul ăla obez? a mormăit el, fără să-și scoată țigara din gură. Știu că e greu, dar ai putea s-o faci de dragul meu.
   Anthony s-a așezat pe un scaun.
   - Nu e decât vina lui. Ar fi trebuit să-și dea seama până acum că nu-l insult decât dacă el mi se adresează primul.
   - De data asta ce scuză mai ai?
   Anthony i-a azvârlit plicul pe birou. Cooperman l-a luat și s-a uitat la foile xerografiate.
   - Planuri, a precizat el. Ale unei rachete, bănuiesc. Și, ce-i cu asta?
   - Sunt strict secrete. Le-am luat de la subiectul pe care îl supraveghem. E spion.
   - Și ai decis să nu-i spui lui Hobart despre asta.
   - Vreau să-l urmăresc pe individul ăsta până când își deconspiră întreaga rețea - apoi o să folosesc operațiunea asta pentru dezinformare. Hobart ar preda cazul către FBI și ăia l-ar sălta și l-ar arunca în pușcărie, iar rețeaua s-ar da la fund.
   - Pe dracu’, aici ai dreptate. Totuși, am nevoie de tine la ședința asta. Eu o prezidez. Dar poți să-ți lași echipa să continue supravegherea. Dacă se întâmplă ceva, te vor scoate din sala de ședințe.
   - Mulțam, George.
   - Ascultă totuși. Azi-dimineață l-ai înjurat pe Hobart în fața agenților, nu-i așa?
   - Cred că da.
   - Data viitoare, încearcă să fii mai domol, OK?
   Cooperman s-a pregătit să citească din nou din Pravda. Anthony s-a ridicat să plece, luând cu el și planurile.
   - Și ai grijă să fii al dracului de sigur că supravegherea asta se desfășoară cum trebuie. Dacă o dai în bară, după ce l-ai insultat pe șeful tău, s-ar putea să nu te mai pot apăra.
   Anthony a ieșit. Nu s-a întors imediat la el în birou.
   Șirul de clădiri condamnate la demolare, care adăposteau acea parte din CIA, ocupa o fâșie de teren cuprinsă între Constitution Avenue și mallul cu bazinul de apă în care se reflecta. Intrările pentru mașini erau pe partea dinspre stradă, dar Anthony a ieșit pe o poartă din spate, care dădea spre parc.
   S-a plimbat pe aleea cu ulmi, respirând aerul proaspăt și rece, desfătat de arborii bătrâni și de calmul apei. Avusese câteva momente proaste în dimineața aceea, însă le depășise cu bine, cu câte o serie de minciuni pentru fiecare partener de joc.
   A ajuns la capătul aleii și s-a oprit la jumătatea drumului între Lincoln Memorial și monumentul Washington.
   „E numai vina voastră, s-a gândit el, adresându-se celor doi mari președinți. Voi i-ați făcut pe oameni să creadă că pot să fie liberi. Eu lupt pentru ideile voastre. Nici măcar nu sunt sigur că mai cred în idealuri, dar presupun că sunt prea încăpățânat ca să renunț. Și voi tot așa vă simțeați?”
   Președinții nu i-au răspuns și după o vreme Anthony a revenit în Clădirea Q.

   L-a găsit la el în birou pe Pete, împreună cu echipa care îl urmărise pe Luke: Simons, cu o manta bleumarin, de marină, și Betts, îmbrăcat într-un trenci verde. Mai era acolo și echipa care ar fi trebuit să-i înlocuiască, Rifenberg și Horwitz.
   - Ce dracu’ e asta? a întrebat Anthony, năpădit deodată de temeri. Cine îl urmărește pe Luke?
   Simons ținea o pălărie mare, cu boruri, care se zgâlțâia în mâna-i tremurândă.
   - Nimeni, a răspuns acesta.
   - Ce s-a întâmplat? a răcnit Anthony. Ce naiba s-a întâmplat, dobitocilor?
   - L-am... ăăă... L-am pierdut, a bâiguit după o clipă Pete, înghițind greu.

PARTEA A DOUA

9 A.M.

   Racheta Jupiter C a fost construită pentru armată de Chrysler Corporation. Motorul uriaș al rachetei, care propulsează prima treaptă, este fabricat de North American Aviation, Inc. Treptele a doua, a treia și a patra au fost proiectate și testate de Jet Propulsion Laboratory, din Pasadena.

   Luke era furios pe sine însuși. Nu acționase deloc bine. Găsise doi oameni care, probabil, știau cine era el - și îi pierduse din nou.
   Se întorsese iar în cartierul cu chirii mici de lângă bisericuța de pe H Street. Lumina zilei de iarnă devenea tot mai strălucitoare și făcea ca străzile să pară mai sumbre, clădirile, mai vechi și lumea, mai sărăcăcioasă.
   În pragul unui magazin dezafectat a zărit doi vagabonzi, trecându-și unul altuia o sticlă cu bere. S-a cutremurat și a trecut rapid pe lângă ei.
   Apoi și-a dat seama că asta era straniu. Un alcoolic avea oricând nevoie de băutură. Dar lui, gândul la o bere, așa de devreme, îi făcea greață. Deci, a conchis el, cu o enormă ușurare, nu putea să fie alcoolic.
   Și dacă nu era un bețivan, atunci ce era?

...................................